E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 bis, rue Jean de Beauvais • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X L I V • N r . 2 3 • i u n i e 2 0 0 7 ( s e r i e n o u ă )

2

La Petru-Vodă 21 mai 2007, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena: parastasul de şase luni al

părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

ulte se vor scrie, dar câte vor rămâne

întipărite în mintea şi inimile celor

care se ostenesc şi le citesc? Dar toate

acestea vor rămâne în grija şi Binecuvântarea

Mântuitorului Hristos, pentru că toate s-au făcut

din credinţă, din credinţa că va învia din morţi,

din dragoste, din dragostea adevărată faţă de fii

săi duhovniceşti, din iubire, din iubirea

nefăţarnică faţă de cel ce ţi-a vorbit cu toată

dragostea în vremea răstignirii tale.

În această zi de primăvară, întâmpinat de

Carpaţii noştri milenari, de frumosul miros al

teilor seculari, ne apropiam şi noi urmând alaiul

de îngeri, urmând chipurile martirilor neamului

nostru românesc, care toţi se îndreptau spre

locul de veci unde l-am pus pe cel care „ne-a

răscumpărat pe toţi din ruşinea trădării, din

ruşinea fricii, din ruşinea perversităţii minţii”.

Parastasul va avea loc luni, părinte

Constantin, de Sfinţii Constantin şi Elena, îmi

spune „patriarhul” mănăstirii Sf. Arhangheli,

protosinghelul Iustin.

Ştiam că va fi pe 19 mai, dar, slavă lui

Dumnezeu că am reuşit să vin, să vă văd, şi cu

îngăduinţa Cuvioşiei Voastre, voi merge cu

grupul la mormânt să ne rugăm.

Mergi părinte şi să fi binecuvântat.

Poteca spre cimitir o cunoşteam de acum.

Mormântul îngrijit, cu cea mai nouă cruce, chiar

la intrarea în cimitir, după troiţă. Aprindem

lumânările, tămâia, şi începem şi noi, cei care

am venit de la Paris, tot de la Sfinţii Arhangheli,

slujba parastasului. În jurul nostru, rând pe rând,

se adună surori şi fraţi la rugăciune, la acea

rugăciune care cu toţii o aducem lui Dumnezeu,

pentru odihna sufletului şi iertarea greşalelor

preotului Gheorghe, fratele nostru. La veşnica

pomenire, cu lacrimile udând florile de pe

mormânt, cântăm imnul pomenirii veşnice,

ridicându-ne ochii spre albastrul cerului, unde

numai dacă nu doreşti nu întâlneşti „ochii cei

albaştrii ai ostaşului lui Hristos”, preotul

Gheorghe.

Să ne rugăm ca bunul Dumnezeu să nu mai

îngăduie, în Marea Sa Milostivire, ca neamul

nostru românesc să-şi fi născut sau să i se mai

nască prunci şi fii care să pătimească cum a

pătimit preotul Gheorghe, protosinghelul Iustin

şi atâţia alţi fraţi.

Cu binecuvântarea părintelui Iustin, urcăm

în automobilul părintelui diacon Iosif, luând

drumul înapoi, însoţiţi de rugăciunile tuturor

celor care au luminat cămara sufletului în anii

exilului nostru, rămânându-le veşnic rugători,

ca de acolo de unde sunt ei să mijlocească

pururea către Dumnezeu pentru neamul nostru

românesc.

Amin.

Pr. Constantin Târziu

M

3

Gheorghe Calciu, rob şi preot al

Domnului Dumnezeului nostru

nvergura unei personalităţi, indiferent

de conjunctură, se măsoară după criterii

convenţionale. A unui preot însă, după

canoane ecleziaste, şi numai la capăt de drum.

Gheorghe Calciu a început ca rob al lui

Dumnezeu şi L-a slujit ca preot al său… Şi dacă

mare a fost în căderi, tot atât de mare a fost şi-n

ridicarea din ele.

Când l-am cunoscut, eram legaţi fedeleş în

poarta unui fort de tristă dar fructuoasă

amintire, şi zvârliţi ca doi saci de cartofi putrezi.

- Tu eşti?...

- Eu sunt…

S-au făcut apoi prezentările, în mod mai

detaliat şi după aceea internarea în spaţiul unei

cunoaşteri de sine pe care nici unul dintre noi n-

a regretat-o. Robi amândoi, în mijlocul unor

semeni mai luminaţi decât noi, iar el şi rob al

Domnului Dumnezeului care-i poruncea în

sinea lui să rabde şi să ierte.

Să rabde tortura şi să ierte nimicirea; să-i

ierte pe cei care-i călcau în picioare carnea şi

să-i rabde pe cei care-i scormoneau sufletul…

Uşor de zis, dar greu de făcut într-un

început plin de ispite, care propunea dilematic:

saltul în moarte sau în căruţa diavolului. Oferă

unei Reeducări laice, Reeducarea Piteştiului,

afirmarea de sine şi lepădare de Dumnezeu, în

perspectiva unui paradis terestru, circumspect

însă, făgăduit de ispititori.

A te afirma şi nega pe tine, doar tu însuţi

tăvălindu-te în noroiul tuturor amintirilor

nefaste, e greu, dar nu imposibil. A-l face însă

pe altul să se afirme şi apoi să se nege, aşa cum

te-ai afirmat şi negat şi tu, călcând pe alţii în

picioare şi torturându-i, e o catastrofă din care

nu se iese decât sărind în moarte.

Iar robul lui Dumnezeu, Gheorghe Calciu a

făcut-o. A sărit, iar înălţimea saltului i-a fost pe

măsura adâncimii căderii.

Şi-a dat mult sânge pentru răscumpărare.

Sânge purificator şi salvator pentru viaţa celor

în primejdie. Sânge şi pentru fraţii robi, şi

pentru cei care-i doreau pielea. Şi pâinea, cea de

toate zilele cu pâine, pentru cei care nu mai

aveau puteri. Suflu respirator şi speranţă pentru

cei în agonie. Lacrimi de sânge pentru morţi şi

pentru cei din lumea zăgăzuită cu gratii.

Răscumpărări materiale lumeşti, pentru căderi

lumeşti. Pentru Dumnezeu însă, căinţă şi

îndelungă răbdare în limpezimea propriei

conştiinţe. „Sunt atât de apăsat de anumite

amintiri, păcatele mele de fapt, îmi spunea de

multe ori, supus unui nevăzut teasc, încât nu

ştiu ce n-aş fi în stare să fac, să nu-mi mai aduc

aminte de nimic”.

Până la urmă, însă, a aflat. Şi a fost în stare

să mărturisească tot adevărul, în faţa lui

Dumnezeu şi a oamenilor. Nu s-a mai temut de

nimic, în nici un proces, şi în faţa niciunui

judecător. După cum nici de ispita măririi de

sine sau a slavei deşarte.

Rob a fost când l-am cunoscut şi am stat cu

el, şi preot în prag de sfinţenie când, la capăt de

drum, ne-am despărţit pentru a ne întâlni

Dincolo.

Marcel PETRIŞOR

A

4

De vorbă cu

e făcuse seară. Era prin aprilie/mai, anii

1950. Acolo unde ne aflam, la etaj, str.

Cl. Terrasse, stând de vorbă, într-un salon

cu fereastra mare, apoi un balconaş, deschisă

peste Sena (Seine) şi spre marginea Parisului

spre St. Cloud-Boulogne, de acolo, de sus, ne

veneau miresme şi adieri de vântuleţ de

primăvară. De dincolo de fluviu, de podul din

Boulogne, ridicându-se, adică stârnite din

pădurea de fagi, paltini, stejari, frasini, aluni,

cireşi sălbatici (adică făcând cireşe amare bune

pentru dulceaţă, cea mai delicioasă – după

mine…), coborau din înălţimea colinei - din

cer! stoluri de zburătoare. Ovale, ovale.

Mişcătoare. Rotitoare. Ca multe, nenumărate

perechi de mâini, una pusă peste alta pe dos, cu

palma întinsă de-a lungul ei, iar degetele –

degetele mari, mai ales, rotindu-se, adică

fâlfăind ca nişte aripi de pasăre – păsări sfinţite

– dacă nu măiestre! Coborând din cer spre noi.

Către pământul nostru şi noi pământenii… - La

masă! Poftiţi la cină!... ne invită atunci doamna

Rodica Ionescu. Scuzându-se, spunând cu

dulceaţă, că este mai mult o gustare… În fine: o

supă sau ciorbă cu de toate: legume,

zarzavaturi, vreun os cu măduvă şi ceva carne,

ceva ierburi: cimbru, tarhon, pătrunjel… Tout le

monde à la soupe ! Allons-y! A la bonne

franquette! – cum spune francezul. – Adică: à la

fortune du pat! Adăugă surâzând amfitrionul

nostru Eugen Ionescu. Supa – adică ciorba cu

de toate bunătăţile în ea (am simţit gustul şi

aroma de dovlecei mai ales, ceapă verde, rasol

de vită…) a fost delicioasă. La invitaţia stăpânei

casei: la maîtresse de maison, doamna Rodica

Ionescu, m-am servit de două ori… Apoi mi s-a

servit „rilletes” de pasăre, de gâscă, pare-mi-se

(este un fel de pateu din carne de porc – sau de

pasăre – din măruntaie, ficat mai ales, pregătit,

copt la foc, pus în conserve). Lui Eugen Ionescu

îi plăceau foarte mult – mă invita să mă servesc

din nou, spunându-mi: - E bun! Ce zici de

mezelicul acesta? – E foarte bun! Aprobai eu

din toată inima şi cu poftă. Un mezelic se

spunea atunci la tot felul de gustări aperitive –

în franceză numite canapé(s) – care se aflau în

lăuntrul Căii Victoriei, în pasajul spre Teatrul

Notara. Aici, într-un birt-cafenea, numit

Mercur, abătându-te de la treabă o clipă (egal

un clipici! Căci dura cam mult uneori…), se

putea servite serveai tu însuţi! – tot felul de

aperitive: ouă răscoapte cu muştar deasupra şi

ierburi, şuncă afumată, piept de gâscă, mezeluri

de Sibiu, Piteşti, de „casă”, ficat de pasăre,

brânză la capac, ş.a., însoţite – „stropite” de

băutură… Tot felul de vinuri: roşu, alb, rosé.

Multe olteneşti, căci patronul era oltean,

Drăgăşani, tămâioasă, fetească, bunăoară. Dar,

bineînţeles, tot la fel de bine aprovizionat de

sorturi scumpe şi alese din Moldova de Jos

(Nicoreşti, Odobeşti) sau de Sus. Cotnari-ul,

bunăoară, îl puteam bea nu la bar ci în fund,

aşezat la masă, într-un salon separat, cu chioşc –

umbrit de viţă de vie. Tot acolo se putea bea,

aşezat la masă, un roşu spumos de Târnave –

sau de Murfatlar, şi Sudul Basarabiei – vechi,

învechit de cel puţin 10 ani… Mi-aduc aminte

ca noi, tinerii studenţi, unii în permisie militară

(din 1939-1940 începuse mobilizarea de

război), beam şi plăteam în picioare. De pildă,

declaram 5 pahare – de alb şi roşu – chelnerului.

Acesta mă corecta zâmbind: 8 în total!

încasându-le!...

S

5

- Un „mezelic”, continuă maestrul, care,

stropit cu un alb sec – cum ai destule în Franţa,

- este faimos! Dar, după mine, însoţit de o

tămâioasă de Drăgaşani, fie el un roz, sau roşu,

merge de minune… Ba chiar, continuă el,

„rilletes” astea, adică mezilicul asta, se împacă

foarte bine aici, în Franţa, cu un cidru normand.

Cum spune francezul: elle se marie bien, la

rillete, avec un cidre vieux! – Hein! Qu’en

pensez-vous mon cher? Qu’elle se marrierait

mieux avec un Cotnari?, zisei eu, sau un

Drăgaşani roşu?... D-na Rodica Ionescu

interveni la rândul ei: - Este adevărat! Sunt bune

„rilletele” astea ca intrare la vreun banchet.

Totuşi, mai savuroase, mi se pare mie, sunt

icrele de crap, de ştiucă, sau icrele roşii de

Manciuria! Ori, bineînţeles, când le ai: icrele

negre! Proaspete, la Sulina, în deltă, sau la

Constanţa. Scoase atunci dintr-un nisetru sau

cegă. Servite cu lingură de lemn… Ori trimise

la Bucureşti, prin vagon frigorific… Aici, la

Paris, în Franţa, prin avion… Aici, la Paris, vin

mai ales de la ruşi – care au şi ei ceva bun şi în

abundenţă la Marea Caspică: icrele negre! N-au

nevoie să le fure de la noi! Cum fac şi au făcut-

o întotdeauna! – rosti atunci nu ştiu cine…

- Ei, s-au cam mântuit anii buni! Când puteam

mânca icre negre – gusta, e adevărul, - nu

manca! la Crăciun, Anul Nou. Astăzi, sub

ocupaţie rusească, cine ştie ce mai poate gusta

românul la el acasă!... Uite! Să ne spună cam ce

se petrece astăzi acolo, căci de acolo vine

compatriotul nostru, trecând prin războiul din

Cehoslovacia, Munţii Tatra… De-acolo vine,

din fosta Românie Mare: „De la Nistru pân’ la

Tisa… Din Hotin şi pân’ la mare”. Iar eu

adăugai – aşa, aproape fireşte, ca la şcoală: -

„Vin muscalii de-a călare”. Apoi: - Ceea ce este

dureros este mai ales că invadatorii vorbesc toţi

ruseşte! Fie ei mongoli, tătari, pecenegi, uzbeci,

găgăuzi… Toţi năvălesc după bucate şi pradă.

Îşi zic, ca aici, la Paris: glorioasa Armată Roşie

care ne-a eliberat de sub fascişti!!! Mult mai

târziu, prin anii 1968-1970, când Eugen Ionesco

- atunci, era jucat aici la Paris, la teatre mici şi

apoi mari teatre pariziene – mai ales i se juca cu

mare succes Rinocerii, în vremea aceea l-am

întrebat: la cine s-a gândit că ar fi bolnavi de

„rinocerită”? La nazişti sau la sovietici? – La

sovietici, evident, mai întâi! Şi apoi la nazişti.

La comuniştii sovietici şi „cozile lor de topor”

din România (mulţi veniţi din Rusia cu Armata

Roşie. Iar aici, aşezându-se, făcându-şi familie.

Ei au format cadrele politico-administrative ale

statului totalitar româno-sovietic, adică Râ-Pâ-

Râ-ul: Republica Populară Română. Ei sunt

rinocerii!). Este necesar să aducem nişte

precizări cu privire la participarea României la

acest al II-lea război mondial, mai întâi contra

Rusiei Sovietice (1941-1944), fiind aliată –

forcément! - prin forţa lucrurilor! cu al III-lea

Reich (Hitler), apoi contra Germaniei naziste,

fiind aliată - forcément! – prin forţa lucrurilor şi

a evenimentelor! cu Uniunea Sovietică (Stalin),

din septembrie 1944 în 8 mai 1945. A lăsat pe

câmpul de onoare, adică pe front: un milion de

morţi pentru patrie – cum se spune. Mai exact

pentru eliberarea ţărilor române – şi a altora -,

de sub jugul, opresiunea, când sovietică, când

nazistă (Tantôt, Tantôt – cum spune francezul).

România – şi Finlanda de altfel, au luptat contra

Uniunii Sovietice în prima perioadă a acestui al

II-lea război mondial. Pentru ce? Apărându-se

contra invadatorului: hoardă flămândă venită

după pradă – să fure oameni şi avutul lor. Şi

asta cu armele. Şi cu minciuni… Acest teritoriu

prădător care a fost Uniunea Sovietică

(U.R.S.S.) – în acord cu Germania imperialistă,

a adresat, pe 28 iunie 1940, un ultimatum de

război (ca aplicare a Pactului zis Ribbentrop-

Molotov din 1939, urmat de anexiunea violentă,

cu armele, a Basarabiei, Bucovinei de nord şi a

Herţei, adică o cincime din teritoriul naţional

românesc. Era o primă aplicare în Europa

orientală a pactului germano-sovietic, urmat de

dictatul de la Viena (cu pierderea Ardealului de

6

nord în avantajul Ungariei) şi de Conferinţa de

la Craiova (cu pierderea Cadrilaterului în

avantajul Bulgariei).

După 23 august 1944, au continuat

sacrificiile umane enorme pentru România de

atunci: 230.000 de morţi pe câmpul de onoare:

ofiţeri, soldaţi, servicii administrative, sanitare,

pierduţi pe frontul din Transilvania, Ungaria,

Cehoslovacia, într-un răstimp de 9 luni de

bătălie în prima linie împotriva celui de-al III-

lea Reich hitlerist, alături – ca aliată, de Armata

Sovietică, pentru eliberarea Europei Centrale şi

Orientale de sub jugul nazist. În schimb, „marii

aliaţi” ai democraţiilor occidentale, victorioase

în al II-lea război mondial, adică Uniunea

Sovietică, n-a restituit României Basarabia,

Bucuvina de Nord, ţinutul Herţa, ţări româneşti

făcând parte din teritoriul naţional, răpite cu

violenţă în 1940, în urma aplicării în Europa

orientală a Pactului de neagresiune (!), adică de

alianţă, zis Ribbentrop – Molotov. Mai clar, al

înţelegerii de atunci dintre Hitler şi Stalin… Am

fost deci lăsaţi, în momentul acela când Franţa

era şi ea ocupată de forţele armate ale

Germaniei naziste şi ale Italiei fasciste – am fost

aşadar abandonaţi de Occidentul liber şi

democrat de atunci în „grija sovietelor URSS”,

care, cum spunea „marele infirm Fr.

Roosevelt”: vor avea grijă să înveţe pe români

drepturile omului! Adică libertatea, egalitatea şi

fraternitatea omului şi cetăţeanului în faţa

legii!... Iar în ce priveşte al doilea mare om

politic de atunci, W. Churchill, a şi recunoscut

în scris de cât poate dispune Stalin de România

– aproape totul! În schimb Anglia îşi rezervă

aceeaşi proporţie de protecţie şi apărare a

Greciei. Este adevărat totuşi că marele

Churchill şi-a recunoscut mai târziu mişelia – s-

a căit sincer pare-se… Totuşi, în 1946, în urma

tratatului de pace de la Paris, dintre Uniunea

Sovietică şi statele europene „satelit” ale Axei

(România, Finlanda…), România a redobândit

Ardealul de Nord - ceea ce era cu totul legitim

şi în bună justiţie.

Eugen Ionescu, ca şi alţii, scriitori,

intelectuali, tineri în momentul acela, sau în

puterea vârstei, ca Mircea Eliade, Emil Cioran,

Lucian Blaga, Virgil Gheorghiu, Vintila Horia,

ş.a., în momentul 1939-1940, când a izbucnit al

doilea război mondial, au fost trimişi de către

conducătorul României, adică generalul, apoi

mareşalul Ion Antonescu, cu felurite şi

importante misiuni, mai ales diplomatice, în

străinătate. Astfel, bunăoară Eugen Ionescu –

tânăr scriitor în România, profesor de franceză,

sau Emil Cioran – tânăr scriitor, au fost trimişi

în Franţa (consilier, ataşat cultural) de către

guvernul român. Şi împreună cu ei şi alţii, buni

şi valoroşi români care vor avea datoria să scrie,

să spună, să lupte pentru dreptatea şi idealul

românilor. Mi-aduc aminte, din ce ne povestea

Emil Cioran, în vremea regimului Pétain,

generalul de Gaulle era în Anglia: cum gândea

şi se comporta lumea? Opinia publică? Mai ales

tineretul, foştii prizonieri – în mare parte

eliberaţi din Germania, din captivitate. În

special intelectuali, scriitori, oameni politici (ca

Brasillach, Bardeche, pe care Cioran îi

cunoştea), tineri anticomunişti – adică

naţionalişti – nu era nici o ruşine să spui că

Franţa, învinsă de Germania în acest al II-lea

război – însă cel puţin atât au înţeles: că Franţa

este o naţiune cu mare trecut… Care trebuie să

lupte, pentru reîntregirea naţională (Alsacia şi

Lorena), într-o zi când Germania va cădea…

căci orice dictatură cade. Noi şi astăzi gândim la

fel în ce priveşte vecinul nostru URSS! Românii

noştri, intelectuali, scriitori, diplomaţi la Paris,

trăiau în bună prietenie cu cercurile intelectuale

de dreapta. Ca tineretul, mai ales, foarte aproape

de noi. Şi de lupta noastră contra invadatorului

rus peste ţări din Europa Orientală… Câţiva

foşti elevi de Normale Supérieure, prieteni cu

7

un scriitor foarte deştept, Boutang, precum şi

alţi normalieni, care, de altfel, se cunoşteau

foarte bine cu studenţii români (cum era de ex.

profesorul de franceză Nicu Caranica) şi alţi

nou veniţi din România întreţineau relaţii foarte

amicale cu românii.

Peste România a trecut şi petrecut o

jumătate de secol ocupaţia comunistă. Egal

două generaţii născute şi formate sub regim

filo-sovietic. Unii născuţi – nu făcuţi – sub ei!

Cum erau printre ei intelectuali români,

studenţi, tineret, prieteni cu Cioran, cu Eugen

Ionescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu.

Veneau şi mai vârstnici, precum Paul Costin

Deleanu sau Horia Stamatu… Veneau, se

întâlneau la Biserica Ortodoxă Română din

Paris, de pe Jean de Beauvais. Şi la uniţi, care

tocmai atunci, după război imediat, înfiinţaseră

graţie unui preot unit, George Surdu, Biserica

greco-catolică română lângă metroul Jasmin,

rue Ribera. Preoţii uniţi – ca părintele Zăpârţan,

părintele Goia (mai târziu va deveni père blanc,

călugăr dominican). Toţi – laici, credincioşi,

veneau de altfel (şi uniţi, şi ortodocşi) la

biserica română din Jean de Beauvais, să-l ajute

pe părintele Vasile Boldeanu în opera lui

cultuală, culturală şi românească (ca de pildă

Ion Rotaru, cântăreţ şi la uniţi şi la ortodocşi).

Toţi erau în majoritate, goniţi, fugiţi, din

România sovietizată, de ruşii năvălitori. Unii îi

erau foşti camarazi de lagăr în Germania. Alţii,

din România, legionari la origine sau deveniţi…

Printre ei, Paul Costin Deleanu, eseist, luptător

naţionalist, Horia Stamatu, poet, fost profesor în

România la liceul Cantemir – toţi, de altfel, erau

naţionalişti, căci nu puteau fi comunişti răpitori

de bunul altuia, moral şi material, ca vecinii

noştri ruşi. Majoritatea acestor tineri intelectuali

români era plecată din România cam din

vremea generalului Antonescu. Alţii, după

război imediat. De altfel, rămaşi legionari, mai

ales cei veniţi din Spania, unde, de altfel, erau

recunoscuţi ca formaţie politică protejată de

generalul Franco (în Spania muriseră voluntari,

în vremea războiului civil, doi mari fruntaşi

legionari, Ion Moţa şi Vasile Marin)…

Am stat la cină în seara aceea. În familie:

D-na Rodica Ionescu mă prevenise de la

începutul vizitei că vom lua masa împreună.

Apoi s-a ocupat de treburile casei. De fetiţa lor

Marie-France, un bébé foarte drăgălaş şi isteţ.

Care era puţin răcită, mi se pare, avea nevoie să

ia nişte doctorii cu supă şi mâncare caldă, apoi

îi trebuia să asculte o poveste… Un basm, cred,

sau un cântec de adormit Miţura, ar fi spus

Arghezi… Eugen Ionescu mă întrebase, la

rândul lui, la începutul vizitei: cum mă descurc

cu banii în Franţa, dacă am găsit vreun „job”

sau vreo bursă universitară pentru continuare de

studii, un doctorat în litere sau în drept. Căci îi

spusesem că eram licenţiat în litere şi drept –

fost avocat stagiar, câteva luni, în cabinetul

maestrului Radu Budişteanu. Apoi mobilizat, pe

frontul de Vest, contra celui de-al III-lea Reich

al lui Hitler. Noi fiind aliaţi cu „marii aliaţi”

sovietici. Aliaţi ai marilor Puteri victorioase în

acest al doilea război mondial: Anglia, America,

Franţa generalului de Gaulle. În drept doar, căci

în fapt ruşii erau protectorii noştri – nu aliaţi!

Sunt – eram atunci, în anii 1949-1950, un fost

luptător în războiul nostru încă fumegând sub

cenuşa fierbinte, fost prizonier (o lună) la

germani, pe frontul din Munţii Tatra (Slovacia).

Atunci România a ajuns un stat vasalizat de

către Uniunea Sovietică, după pacea de la Yalta

şi tratatul de pace din Paris. Pentru ce? Pentru

că, în prima perioadă a acestui al II-lea război

mondial, adică din 1941-1944, am luptat contra

Uniunii Sovietice care ne-a invadat şi anexat –

cu violenţă: sub ameninţare de război! două

provincii istorice din teritoriul naţional:

Basarabia şi Bucovina de nord. Pe frontul din

est – timp de trei ani de participare activă,

alături de Germania, aliatul nostru de atunci, am

pierdut cam 500.000 ofiţeri, soldaţi, servicii, pe

câmpul de onoare – cum ar fi spus Charles

Péguy. Iar dincoace, pe frontul de vest, contra

germanilor şi aliaţi cu sovietele, am pierdut pe

câmpul de onoare – vreme de opt luni de bătălie

8

(sept. 1944-mai 1945), 230.000 de ofiţeri şi

soldaţi. Pentru a avea - din nou – pe marii noştri

„aliaţi”: URSS!. Protectori şi răpitori ai unei

cincimi din teritoriul nostru naţional. Şi din

populaţia noastră de limbă şi ethos românesc.

Cam aşa îl proteja Petru cel Mare de turci şi pe

Dimitrie Cantemir, la Stănileşti în 1714,

strângându-l în braţe cu atâta vigoare şi forţă că

săracul Dumitraşcu al nostru pălise… Devenise

galben ca ceara…

Aşadar, am stat la cină în seara aceea cu al

nostru amfitrion Eugen Ionescu şi doamna lui,

născută Burileanu: îngerul lui păzitor, după câte

aveam să înţeleg destul de repede. Şi definitiv

(Cam toţi, de altfel, slabi deseori în faţa multor

ispite care ne ies în cale – înveselindu-ne întâi,

şi întristându-ne apoi, destul de repede – avem

nevoie de un înger păzitor)… Din primele fraze

schimbate între noi, am înţeles că familia Eugen

Ionescu – numit în vremea regretatului Mareşal,

în diplomaţie, într-un post bun, cred: consilier

cultural, nu mai avea, ca, de multă vreme – 2-3

ani! nici postul, nici bani cu care să-şi întreţină

în mod convenabil familia. A trebuit să caute de

lucru, cum se spune. În câmpul muncii din Paris

– unde regimul Mareşalului Pétain a lăsat triste

amintiri. Contrariul a ce se petrecuse în

România: prosperitate economică şi exaltare

patriotică. Eroism pe câmpurile de bătălie! Fie

la Est – războiul contra ruşilor, fie la Vest –

războiul contra nemţilor! În Franţa, regimul

Pétain era deodată privit cu mare duşmănie şi

sete feroce de răzbunare şi de pedepsire a

colaboratorilor, adică a celor care fuseseră timp

de câţiva ani apărători ai doctrinei naţionale –

adică naţionalişti! Pentru români a fost o

pasiune! – şi continuă şi astăzi, după cincizeci

de ani de ocupaţie sovietică, în anii 2000. Să fie

idealul şi doctrina naţională a Românilor.

Pentru faptul, foarte simplu, de geografie –

fizică şi politică (deci geopolitică): suntem

vecini ai imperiului rus, fie el ţarist, fie

comunist! Tout est là! - Asta e!... Republica

franceză, Franţa, de mai bine de o sută de ani

încoace, a avut/are raporturi de „mare prietenie

- şi iubire chiar! (nicăieri în Europa slavii, în

general, nu sunt aşa de iubiţi ca în Franţa!) cu

toate Rusiile (mari şi mici) şi toate republicile

ruseşti – fie ele dictaturi! Fie ele imperiale,

imperialiste. Fie ele urâte, temute, mai ales, de

mulţimea de sclavi, cam 100 de milioane de

suflete supuse lor, ruşilor. Cel mai vast teritoriu

de stat – şi mai bogat (în bogăţii naturale,

minerale) de pe continentele Europa şi Asia.

Aflasem de la unii de la alţii că Eugen

Ionescu, ilustrul nostru compatriot, petrecuse în

Franţa prima lui copilărie, cu mama lui şi cu

rude din partea ei. Născut la Slatina, în 1912,

cam pe la 2-3 ani vine în Franţa, cu mama şi

tatăl său (acesta, magistrat, trebuie să se

întoarcă în ţară destul de des – ba chiar este

prins de vârtejul evenimentelor – primul război

mondial 1914-1919)… Micul Eugen va face

şcoala primară – şi mi se pare şi o şcoală

gimnazială aici în Franţa, în Normandia sau

lângă Paris – la Maison Alfort. Copilandru, la

şcoală – ne povestea d-na Rodica Ionescu, nu

era şcolar mai entuziast, mai vioi şi mai patriot

ca micul Eugen. Defila la 14 iulie – 1

Noiembrie, cu cei mari, în faţa monumentului

sau în faţa pieţei monumentale/memoriale, în

pas soldăţesc. Cântând – cânta mai tare decât

toţi, strofa I-a şi a II-a a Marsseillezei. Iată

cuvintele strofei ultime, pe care nu toţi, francezi

său filo-francezi o cunosc bine (zisă „strophe

des enfants”):

„Nous entrons dans la carrière

Quand nos aînés n’y seront plus ;

Nous y trouverons leur poussière

Et la trace de leurs vertus / Bis

Bien moins jaloux de leur survivre

Que de partager leur cercueil

Nous aurons le sublime orgueil

De les venger ou de les suivre”.

Titus BARBULESCO

9

George Racoveanu (1900-1967)

-au împlinit anul acesta 40 de ani de la trecerea

la Domnul a unui cunoscut publicist creştin al

perioadei interbelice (şi apoi al Exilului):

George Racoveanu 1. Este unul din multele nume

interbelice uitate sau ocultate în Ţară 2, dar păstrate

în mintea şi inima Exilului românesc din Europa

Occidentală. Aceste nume, purtătoare de energia

persoanei, ne sunt propuse din 1990 încoace, şi,

încet-încet, acceptăm să le primim, şi le descoperim

cu fascinaţie. Întrevedem astfel o lume care era a

noastră, şi noi nu ştiam aceasta.

G. Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900, la

Crăgueşti, Mehedinţi, într-o familie de olteni

credincioşi. A urmat Seminarul Teologic din

Râmnicul-Vâlcea, apoi Facultatea de Teologie din

Bucureşti, cu gândul de a deveni preot de mir: "A

studiat Teologia cu gând, la început, de a deveni

preot de mir. Idealul pentru el sta însă în monahism.",

spunea despre el un prieten şi colaborator apropiat

din Germania, Monseniorul Octavian Bârlea 3.

La Bucureşti face şi Facultatea de Filosofie, în

cercul lui Nae Ionescu, căruia îi devine nu doar

admirator şi discipol, ci şi prieten şi colaborator

preţios 4.

Activitatea în România

A colaborat, apoi a fost redactor, la ziarul Cuvântul 5 condus de Nae Ionescu, precum şi la alte ziare

şi reviste naţionaliste şi ortodoxe din perioada interbelică.

"La Cuvântul, unde a fost desigur cel mai bun dintre redactori, a scris numai ce a crezut el că

trebuie să scrie şi niciodată ce i-au spus alţii că ar fi bine să scrie. Această poziţie de înaltă etică

1 Uneori semna Gheorghe Racoveanu, iar prietenii îi spuneau "Ghiţă" sau "Conu Ghiţă".

2 Numele lui Racoveanu nu apare nici printre cele 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele

Securităţii de M. Pelin (şi publicate în: Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice, Ed. Compania, 2002), şi nici în

„Dicţionarul esenţial al exilului românesc” al lui Lucian Pricop (Ed. Dominor, 2005). 3 Monseniorului Octavian Bârlea, conducătorul Misiunii greco-catolice din Germania - în cuvântarea la

înmormântarea lui Racoveanu: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967. 4 Cf. George Uscătescu, « Un om, un stil, un luptător », în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.

5 Fondat în anul 1924 de Titus Enacovici. Director: Nae Ionescu. Suprimat de cenzură la 30 Decembrie 1933,

după ce ziarul ia apărarea şi se pronunţă în favoarea legionarilor arestaţi după dizolvarea Gărzii de Fier de către

guvernul liberal de la conducere în frunte cu I.G. Duca. Reapare la 21 Februarie 1938 şi după un timp este din nou

interzis, de această dată din ordinul camarilei regale instituită la conducerea ţării. După instaurarea Statului Naţional-

Legionar Român, urmare a rebeliunii legionare din 3-6 Septembrie 1940, ziarul reapare la 14 Octombrie 1940 sub

direcţia marelui istoric specialist în slavistică Petre P. Panaitescu, având ca secretar general de redacţie pe Ştefan C.

Ionescu. Până la 23 Ianuarie 1941, "Cuvântul" (purtând pentru prima dată subtitlul de "ziar al Mişcării Legionare"), a

apărut în 7 ediţii zilnice, cu un tiraj de 20.000 de exemplare. Lovitura de stat a generalului Antonescu împotriva

Mişcării Legionare (cu acordul şi ajutorul nemţilor), aduce încă o dată suprimarea acestei tribune naţionaliste. Reapare,

un singur număr, la 15 Martie 1945, la Viena (anul XXI, Nr. 1), ca organ oficial al Guvernului Naţional-Legionar cu

sediul la Viena, după care îşi încetează definitiv apariţia (după: Nicolae Niţă, Publicaţii legionare).

S

10

gazetărească nu a părăsit-o nici când." 1

În anii de scriitură la Cuvântul, între 1930 şi decembrie 1933, publica uneori mai multe articole

pe săptămână, şi, de la un moment dat, rubrica "Duminica", dată lui de chiar Nae Ionescu (care o

asigurase timp de mai mulţi ani) 2.

Nu a ocolit politica, şi a chiar fost director de Minister în această

perioadă 3.

În decembrie 1933, după un articol publicat în Cuvântul în favoarea

legionarilor arestaţi de guvernul lui I.G.Duca, profesorul Nae Ionescu este

arestat, ziarul Cuvântul este închis de cenzură, iar Gheorghe Racoveanu

fuge din Bucureşti ascunzându-se la mănăstirea Izbuc cinci luni de zile,

unde face ucenicie pe lângă stareţul Atanasie Popescu. Rămâne cu o mare

nostalgie pentru călugărie, dar mai târziu apostolatul laic 4 în condiţiile

exilului îl face să rămână celibatar până la sfârşitul vieţii.

A fost co-fondator al revistei teologice Predania, revistă de critică

teologică, apărută prin anii 1935-36 la Bucureşti 5. Aici Nae Ionescu

publică editoriale în vremea în care Cuvântul era interzis. Din grupul de la

"Predania" mai făceau parte: Preot Ioan D. Petrescu 6, Preot prof. Grigorie

Cristescu 7, Ierod. prof. Firmilian Marin 8, Ion V. Georgescu 9, Niculae

Popescu 10 şi alţii. « Grupul de la "Predania" a continuat cu mai multă adâncime activitatea de la

"Cuvântul": chemarea la ordine a episcopatului ortodox român întru respectarea tradiţiilor ortodoxe

adevărate. » 11

Activitatea în exil (Germania)

Refugiat în Germania după lovitura lui Ion Antonescu împotriva Mişcării Legionare din 21-23

ianuarie 1941, a fost închis în lagărul de la Buchenwald, până în 1944.

În exil, G. Racoveanu a dus o susţinută activitate publicistică şi asociativă, pe două planuri: unul

creştin - ortodox şi ecumenic -, altul de combatere a comunismului ateu instalat în România ocupată de

ruşi după cel de-al Doilea Război mondial.

1 Dr. Ion V. Emilian, cuvânt la înmormântarea lui G.Racoveanu, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie

1967. 2 Preotul Vasile Boldeanu (Paris) povesteşte cum a primit Racoveanu asigurarea rubricii de la profesorul Nae

Ionescu în Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967, pag.2. 3 Informaţie dată de Msgr. O. Bârlea, fără alte precizări, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.

4 Pr. Vasile Boldeanu (Paris) îl numeşte chiar "începătură apostolatului laic" în Biserica Română (cf. Cuvântul

în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967). 5 Cf. Pr. Vasile Boldeanu, în cuvântarea la înmormântarea lui G. Racoveanu - în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59,

Martie-Aprilie 1967. 6 Ioan D. Petrescu (1884-1970), preot şi muzicolog, cu studii de paleografie muzicală bizantină la Paris, unde a

fost şi superiorul Bisericii ortodoxe române între anii 1928-1931, a fost profesor de cânt gregorian la Academia de

muzică religioasă şi la Conservatorul din Bucureşti. (cf. Pr Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor

Români). 7 Grigorie Cristescu (1895-1961), cu studii la Paris (1921 – 1923), a fost profesor de Omiletică şi Catehetică a

Facultăţile de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1924-1929) şi Bucureşti (1929-1940 şi 1946-1955). (cf. M. Păcurariu,

Dicţionarul ...). 8 Firmilian Marin (1901-1972), pe atunci profesor la Seminarul Central din Bucureşti, a devenit în 1947

arhiepiscop al Craiovei şi a fost ridicat la demnitatea de mitropolit în 1949. (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 9 Teologul Ion V. Georgescu (1909-1976), cu studii la Paris şi Atena, specialist al Vechiului Testament, diacon,

a avut mult de suferit din partea sovieticilor şi a comuniştilor între anii 1945 şi 1962. (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 10

Niculae M. Popescu (1881-1963), profesor de Istoria Bisericii Române şi de Bizantinologie la Facultatea de

Teologie Ortodoxă din Bucureşti, membru al Academiei Române, membru al Comisiei Monumentelor Istorice (1923-

1948), secretar general în Ministerul Cultelor (1931 şi 1939). (cf. M. Păcurariu, Dicţionarul ...). 11

Octavian Bârlea, în volumul colectiv : Biserica Română Unită - două sute cincizeci de ani de istorie,

DOCUMENT, Madrid 1952 (Cluj Napoca 1998 2), cap. "Biserica Română Unită între cele două Războaie Mondiale",

II. "Biserici" şi "Biserică": Curente mai înalte.

11

Pe plan creştin

Personalitatea teologică a lui G. Racoveanu este complexă: e la curent cu cele mai noi studii

teologice, dar în acelaşi timp citeşte şi preţuieşte pe Sfinţii Părinţi 1 şi monahismul în general (începuse

chiar să scrie un Pateric românesc 2). Se află în dialog cu catolicii, dar apără Ortodoxia atunci când

aceasta este atacată 3.

Teolog serios şi bun

cunoscător al eclesiologiei

ortodoxe, Racoveanu l-a consi-

derat şi susţinut de la început

pe Mitropolitul Visarion Puiu

ca şi « conducător spiritual al

Românilor dreptcredincioşi aflaţi

în afara graniţelor ţării » 4.

Astfel, susţine cu toată puterea

iniţiativa creării unui sinod

ortodox român în afara grani-

ţelor, format din mitropolitul

Visarion Puiu şi episcopii Andrei Moldovanu 5, Valerian Trifa 6 şi Teofil Ionescu 7: nu vede altă soluţie,

soluţie, pentru situaţia bisericească în neorânduială a exilului românesc, decât „plecând de la situaţia de

fapt, I.P.S. Mitropolit Visarion să convoace pe cei trei întru Christos fraţi episcopi (Valerian, Andrei şi

Teofil) spre a constitui sinodul bisericii ortodoxe române din exil, sub preşidenţia Înalt Prea Sfinţiei

Sale”8. Iar în faţa exasperantei şi interminabilei neînţelegeri dintre ierarhii români din afara hotarelor –

generată nu doar de manevre nebisericeşti de ordin politic, ci şi de dubiul canonic asupra validităţii

hirotoniei din 1952 a lui Valerian Trifa - Racoveanu propune chiar amânarea cercetării validităţii sau

nevalidităţii hirotoniilor de episcopi până după eliberarea Ţării: „Să se înceteze a mai desbate problema

validităţii hirotoniilor de episcopi [...] Constatarea valabilităţii sau nevalabilităţii hirotoniilor episcopilor

ortodoxi români de peste hotare şi hotărârea în această chestiune să fie lăsată în seama sfântului Sinod al

Bisericii româneşti ortodoxe după eliberarea României.”9

În Europa de Vest, după moartea Mitropolitului Visarion (+ 10 august 1964), Racoveanu l-a

susţinut pe sucesorul lui, episcopul Teofil Ionescu 10, de la Paris, acesta în condiţiile în care singurii doi

1 Situaţia de exilat în Occident îl face, în plus, să profite din plin şi de valoroasele ediţii Occidentale ale operelor

patristice. 2 Cf. Msgr. O. Bârlea, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.

3 În anii 1966-1967 poartă o lungă polemică teologică pe marginea primatului papal cu Monseniorul greco-

catolic Aloisiu L. Tăutu (Roma); acesta din urmă scrie în revista „Bună Vestire” (Roma), iar Racoveanu în „Cuvântul în

Exil” (Munchen). 4 După propria lui expresie, din dedicaţia pentru Mitropolit (datată: « Noemvrie 1949 »), pe unul din cele 10

exemplare speciale ale volumului: George Racoveanu, Noua gravură românească pentru ilustrarea cărţii – cu 35 de

gravuri originale de George Russe, Freising, 1949. 5 Hirotonit întru arhiereu la 12 noiembrie 1950 în Catedrala mitropolitană din Sibiu, de către mitropolitul

Nicolae Bălan al Ardealului, episcopul Nicolae Colan al Clujului şi episcopul Ioan Mager al Aradului. 6 Hirotonit întru arhiereu la 27 aprilie 1952 în Biserica ortodoxă română „Pogorârea Duhului Sfânt” din

Philadelphia (USA), de către mitropolitul Ioan Teodorovici (şeful Bisericii ortodoxe ucrainene [autonomă] din Statele

Unite), arhiepiscopul Mstyslav Skrypnik (cancelarul Mitropoliei ucrainene) şi arhiepiscopul Ghenadie Shyprkiewicz

(Biserica ortodoxă autonomă a Poloniei). 7 Hirotonit întru arhiereu la 26 decembrie1954, în Biserica ortodoxă rusă „Sfântul Nicolae” din Versailles

(Franţa), de către mitropolitul Visarion Puiu asistat de doi episcopi ai Bisericii ortodoxe ruse din afara hotarelor: Ioan

(Maximovici), arhiepiscop al Bruxelului şi Europei Occidentale, şi Nathanael, episcop de Carthagina şi Tunis. 8 După un articol publicat de Racoveanu în gazeta Uniunea de la Bonn, citat de Pr. Vasile Boldeanu, în articolul

: „Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor – I”, Acţiunea Română, Anul I (serie

nouă), Nr. 1, August 1955. 9 Apud : Pr. Vasile Boldeanu, în articolul : „Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din

afara hotarelor – II”, Acţiunea Română, Anul I (serie nouă), Nr. 2, Septembrie 1955. 10

După cum se vede din articolele din aproape fiecare număr al Cuvântului în Exil. Exemplu concret: în 1966, al

doilea congres al asociaţiei „Acţiunea Creştină-Socială Română din Republica Federală Germană” (Racoveanu era

secretar general al asociaţiei), din 17-18 septembrie 1966 (Koln, Haus der Begegnung), unanimitatea membrilor votează

12

preoţi ortodocşi români din Germania – preoţii Emilian Vasiloschi şi Dumitru Emanoil Popa –, optaseră

pentru o jurisdicţie a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol 1, deşi pe timpul vieţii mitropolitului

Visarion au fost apropiaţi de acesta, fără să se pună în mod formal sub omoforul lui 2.

*

Racoveanu publică două reviste creştine în exil: « Îndreptar » şi « Cuvântul în Exil ».

Îndreptar - Foaie pentru gând şi faptă românească - Anul I, Munchen, 1951, Germania de Vest ;

publicaţie lunară (apare timp de aproape trei ani); Director: Gheorghe Racoveanu ; Redactori: Mons.

Octavian Bârlea, Părintele Flaviu Popan, Părintele Alexandru Mircea (aceştia trei, catolici) şi G.

Racoveanu (ortodox).

Mai semnează în Îndreptar:

N. I. Herescu, Emil Panaitescu,

Mircea Eliade, Alexandru

Busuioceanu, Ion V. Emilian,

Aron Cotruş etc. În articolul

"Catolicism şi Ortodoxie", publi-

cat în Cuvântul în Exil, Nr. 42-43,

Noemvrie-Decemvrie 1965, George Racoveanu povesteşte el însuşi istoria acestei publicaţii astfel:

„Acum 15 ani apărea în Exil publicaţia lunară: ÎNDREPTAR. Redactorii ei: Mons. Octavian

Bârlea, Părintele Flaviu Popan, scriitorul acestor rânduri şi Părintele Alexandru Mircea, s'au

străduit, vreme de aproape trei ani de zile, să scoată în evidenţă tot ce uneşte cele două Biserici

adevărate şi să lase în umbră tot ce le desparte. Fără să lase neamintită diversitatea, firească, în

viaţa acestor două Biserici, ei au ocolit cu grijă punctele nevralgice. Dar şi aci, nu s'au sfiit să

ironizeze anumite exagerări ridicate la treaptă de tradiţie ecumenică.

„Fiind toţi Români, redactorii s'au plecat adesea asupra raporturilor dintre cele două biserici

româneşti. Au subliniat patriotismul "trădătorilor" de la 1700 şi al urmaşilor lor; au scos în

evidenţă respectul ortodocşilor neuniţi cu Roma pentru tradiţia sfinţilor Părinţi ai Bisericii, una

şi aceeaşi ortodocsă şi universală, sfântă şi apostolică.

„Acţiunea aceasta de la ÎNDREPTAR era lucru neobişnuit. Pentru ortodocşi "papistaşii" erau

nişte îndepărtaţi de la dreapta credinţă în Cristos. Pentru catolici aşa numiţii "ortodocşi" erau

schismatici, ieşiţi de sub jurisdicţia urmaşilor apostolului Petru.

Oamenii cu minte bună au aplaudat acţiunea de la ÎNDREPTAR. Dar cei cu mintea de alt fel, şi-

au arătat nemulţumirea. Situaţia de un redactor ortodox la trei catolici i-a făcut pe unii ortodocşi

să-şi bănuiască reprezentantul de "catolicire". Faptul că Biserica ortodoxă era tratată drept

Biserică adevărată - tot atât de adevărată ca şi Biserica romano-catolică - i-a determinat pe mai

mulţi catolici să spună că ortodoxul de la ÎNDREPTAR i-a câştigat pe catolici pentru ...

ortodoxie.

„Şi aşa, publicaţia ÎNDREPTAR a trebuit să-şi înceteze apariţia. Uneltirea - trebuie s'o spun - a

fost a fraţilor catolici." 3

o Moţiune prin care "Congresul recunoaşte în persoana Prea Sfinţitului Dr. Teofil Ionescu pe episcopul Românilor

ortodocşi din întreaga Germanie liberă" (cf. Cuvântul în Exil, Nr. 51-52, August-Septemvrie 1966). 1 De altfel, părintele D. Em. Popa, între 19-21 Octombrie 1979, a convocat un Congres al Bisericii Ortodoxe

Române de exil, din Germania, unde s-a creat o altă episcopie a Exilului (faţă de cea existentă, cu sediul la Paris):

Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală, cu sediul la Freiburg, pe care a pus-o sub jurisdicţia

Constantinopolului, fără însă ca să fie recunoscută ca atare în mod oficial. 2 Corespondenţa lor cu Mitropolitul Visarion, precum şi alte mărturii, pun în evidenţă această situaţie paradoxală

bisericeşte. - A se vedea: Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), Ed.

Moldopress, Paşcani, 2002; şi : Protoiereu Sorin Petcu – biografii ale preoţilor Emilian Vasiloschi şi Dumitru Em.

Popa, şi a trei slujitori de la Biserica română din Paris: Mitropolitului Visarion Puiu, Arhimandritului Graţian Radu şi

Episcopul Teofil Ionescu, publicate la http://www.ortodoxia.de/ 3 G.Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în Exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965.

Sublinierile şi majusculele aparţin lui G.Racoveanu.

13

Cuvântul în Exil, Anul I, Nr. 1, Iunie

1962, Freising, Germania de Vest,

Director: George Racoveanu. Revista

îşi încetează apariţia odată cu moartea

lui Racoveanu (+ 1 mai 1967) –

ultimul număr: 58/59, Martie-Aprilie

1967.

În revistă au mai semnat: Mircea Eliade (SUA), Virgil Ierunca (Paris), Ştefan Baciu (Brazilia),

Vasile Posteucă (America), Lucia A. Popovici (Geneva), Generalul Ion Gheorghe (Germania) ş.a.

*

Colaborează la traducerea, îndreptarea şi publicarea mai multor scrieri bisericeşti şi duhovniceşti

(împreună cu Msgr. Octavian Bârlea):

Rânduiala creştinească - carte de rugăciuni

Apostolul

Evanghelia

lucrări neterminate:

o Psalmii - traducere de Octavian Bârlea şi George Racoveanu, după Liber

Psalmorum. Nova e textibus rimigeniis interpretatio latina cum notis criticis et

exegeticis, Roma, 1945. Fragmente din această traducere se găsesc în lunarul

Îndreptar (1951-1953)

o Liturghierul

Pe planul social şi politic

Racoveanu a fost "unul din stâlpii principali de boltă" 1 - preşedinte, secretar, (co-)fondator etc. - al

multor asociaţii ale emigraţiei româneşti din exil:

Societatea Academică Română (Roma, 1957 – membru co-fondator);

Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germană (UARG) - Racoveanu a

fost preşedinte al UARG, dar 1966 preşedinte era Virgil Mihăilescu;

Institutul de Cercetări din Freiburg;

Biblioteca Română din Freiburg 2;

Asociaţia Românilor din Germania de Sud - Racoveanu a fost membru fondator;

Acţiunea Creştină-Socială Română (ASCR) din Republica Federală Germană 3

Moartea şi posteritatea

A murit la 1 mai 1967, ora 9:45, Lunea Paştilor din acel an, şi a fost înmormântat la 4 mai (Joia

luminată) în cimitirul din Waldfriedhof din Freising, Germania.

Slujba a fost oficiată de preoţii ortodocşi Vasile Boldeanu (Paris, Franţa) şi Dumitru Emanoil Popa

(Freiburg, Germania), în prezenţa multor personalităţi ale exilului românesc: monseniorul Octavian

Bârlea (Misiunea greco-catolică din Germania), Generalul Ion Gheorghe, Dr. Ion Emilian ş.a.

1 Cf. G-ral Ion Gheorghe, cuvântarea la înmormântarea lui G. Racoveanu - în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59,

Martie-Aprilie 1967. 2 Înfiinţată la 1 Mai 1949.

3 În 1966: Preşedinte - General Ion Gheorghe ; Vice-preşedinte - G. Acrivu ; Secretar general - G. Racoveanu ;

Casier - G. Stoia ; alţi membrii activi: Alex. Păunescu, Dr. Suciu, G. Balotescu-Bordea, Traian Boeru, Mircea

Orendovici.

14

G. Racoveanu polemist

Monseniorul Octavian Bârlea spune despre el: "Avea întâi o inteligenţă rară, înclinată spre sentinţe

şi sinteze, avea zestrea intuiţiei. Cât ai clipi, înţelegea de ce e vorba şi avea răspunsul gata. Era ca făcut

pentru scrimă - nu cu floreta, ci cu scânteerile minţii, cu condeiul. A fost un polemist de mulţime

admirat şi de adversari temut. Ştia să descopere îndată slăbiciunea argumentării adversarului şi ţintea în

tendonul lui Achile. Făcuse din polemică o artă." 1 Aceasta cu nobleţă, omenie, generozitate,

transfigurate de creştinism 2.

La rândul lui, Mircea Eliade, prieten vechi de-al lui G. Racoveanu, spune : "Anumite texte polemice

ale lui G. Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia

literaturii polemice româneşti." 3

G. Racoveanu şi ecumenismul

În 1952 are loc la Lund (Suedia), a treia conferinţă a Faith and Order, una din cele două ramuri ale

proaspătului format Consiliu Mondial al Bisericilor (CMB [ro] / WCC [en] / COE [fr]) 4. Lucrările a

mai multe comisii pregătitoare arătau că

această conferinţă urma să facă trecerea de

la metoda eclesiologiei comparate la cea a

unui dialog care abordează chestiunile

controversate dintre Bisericile creştine prin

prisma unei hristologii nou testamentare

comune 5.

În aceste condiţii, patriarhul ecumenic

de la Constantinopol decide ca toate

Bisericile ortodoxe să aibă o singură

delegaţie, care „declară că are instrucţiuni

să refuze a discuta cu cei de aci chestiuni de

ordin dogmatic, deoarece în Biserica

Răsăritului nu punctele de vedere teologice

individuale, contează, ci credinţa Bisericii

întregi. De aceea episcopii sinoadelor şi-au rezervat dreptul de a hotărî numai asupra a ceea ce este fals

în chestiuni de credinţă şi a vesti ce este, sau ce nu este în conformitate cu credinţa Bisericii. Pentru

aceste motive, delegaţia ortodoxă la Lund, aflată subt conducerea I. P. S. Sale, nu poate face altceva

decât declaraţii pozitive şi definitive asupra credinţei ortodoxe; a se lăsa atrasă însă "în discuţii sterile

asupra chestiunilor dogmatice, liturgice şi de disciplină, ori a participa la vot în aceste chestiuni, nu"!”6.

Racoveanu comentează acest eveniment cu o nedisimulată satisfacţie într-un articol din Îndreptar,

care reflectă, fără alte necesare comentarii, poziţia lui faţă de ecumenismul de tip CMB/WCC/COE:

Cel ce făcea aceste declaraţii, în numele Patriarhului de Constantinopol, era unul din cei şase

Preşedinţi ai „Consiliului Ecumenic al Bisericilor”. Predecesorul său în această demnitate —

răposatul arhiepiscop Ghermanos al Tiatirelor — obişnuise adunările „ecumenice” cu altfel de

declaraţii. Dar iată că Biserica ortodoxă a Răsăritului îşi reia, printr'un gest, poziţia pe care ea

trebuie să stea. Practic, delegaţia Patriarhiei de Constantinopole era transformată, prin aceste

declaraţii, în delegaţie de observatori, ca şi delegaţia catolică.

1 Msgr. O. Bârlea, în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967.

2 Ibidem.

3 Mircea Eliade, « Când cel din urmă pleacă dintre noi... », în: Cuvântul în Exil, nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967

4 Consiliul Mondial al Bisericilor a luat naştere în 1948 prin unirea a celor mai mari două mişcări ecumenice ale

vremii: Faith and Order (axată mai mult pe dialogul de credinţă) şi Life and Work (axată mai mult pe mărturia comună

a creştinilor în chestiuni de interes general, cum ar fi pacea, mediul înconjurător etc.). 5 Cf. art. « Faith and Order », în: Dictionary of the Ecumenical Movement, WCC Publications, Geneva (ediţia a

2-a: 2006). 6 G. Racoveanu, « Surpriza de la Lund », în: Îndreptar, Anul II, Nr. 10, Septemvrie 1952.

15

Vraiştea din Bisericile ortodoxe ale Răsăritului a putut oferi lumii spectacolul târguirii pe chestiuni de

credinţă = întotdeauna s'au găsit episcopi şi teologi mireni ortodocşi iubitori de călătorii şi de

"discuţii sterile" asupra adevărurilor stabilite pentru totdeauna de Sinoade, împotriva «fraţilor

eretici».

Atitudinea delegaţiei Patriarhiei ecumenice va îndurera, fără îndoială, pe mulţi aventurieri ai

teologiei: preoţi urmăriţi de potere, protopopi fără episcop, episcopi fără har, ş.a.m.d. Va îndurera şi

pe unii "progresişti" în trebile credinţei. Dar nu e nimic de făcut: Biserica lui Hristos nu are ce căuta

la iarmaroacele trebilor credinţei. Iată de ce — cu tot tonul rusesc al unora din formulările ei —

declaraţia ortodocşilor dela Lund însemnează un îmbucurător semn de revenire la matcă. 1

Poziţia teologică a lui Racoveanu este că nu poate exista un adevărat dialog decât între Bisericile

rămase pe temelia celor Şapte Taine, „fără de care nu poate fi vorba decât de pseudo-creştinisme” 2. Cu

catolicii însă, el refuză să polemizeze - „socotesc că nu poate fi lucru mai vătămător, astăzi şi aici, decât

polemica între catolici şi ortodocşi” 3 - sau să facă o apologie a Ortodoxiei, „aşa cum se prezintă ea

astăzi. Împotriva Ortodoxiei româneşti şi a ortodoxiei altora am şi eu multe de spus. Unele au fost şi

spuse. La timp şi loc potrivit” 4. Atât Biserica ortodoxă cât şi Biserica romano-catolică sunt Biserici

adevărate, drept care atât ortodocşilor, cât şi catolicilor li se cuvine „să scoată în evidenţă tot ce uneşte

cele două Biserici adevărate şi să lase în umbră tot ce le desparte. Fără să lase neamintită diversitatea,

firească, în viaţa acestor două Biserici” 5, dar ocolind cu grijă anumite puncte nevralgice, şi ironizând

„anumite exagerări ridicate la treaptă de tradiţie ecumenică” 6.

G. Racoveanu şi Mişcarea Legionară

Deşi a luat în multe rânduri apărarea Mişcării Legionare a lui Codreanu, în public şi în scris, pentru

care lucru a şi fost nevoit să se exileze în Germania, George Racoveanu nu a fost legionar, ci doar

simpatizant al Mişcării lui Corneliu Zelea Codreanu, în anumite limite, definite de el însuşi într-un

articol din 1965:

Întâmplarea face să nu fiu legionar. Când le-am luat legionarilor apărarea (în 1933) nu cunoşteam

dintre ei pe altul, fără numai pe preotul Duminică Ionescu. Le-am luat apărarea fiindcă li se făcea

nedreptate grea. Apoi am cunoscut oamenii. Şi, cu timpul, am înţeles fiinţa mişcării revoluţionare a

lui Corneliu Codreanu: cea mai profundă revoluţie spirituală în viaţa poporului român, de la

creştinarea lui încoace. (Vorbesc de revoluţia lui Corneliu Codreanu, de el creată, de el condusă şi

controlată până în momentul în care acest control asupra ei a fost, prin "aparatul de Stat", curmat.) 7

Teme ale gândirii lui G. Racoveanu

Omenia, "frumuseţea cea dintâi" 8, nu este o "anumită virtute", ci mai degrabă o "antologhie", "un

buchet de flori ale sufletului". Constantele spirituale ale omeniei ar fi:

1 Ibidem.

2 G. Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965

(articol ce comentează ridicarea reciprocă, în 1965, a anatemelor de la 1054, aruncate de cardinalul Humbert şi

patriarhul Cerularie). 3 George Racoveanu, « Ce-i lipseşte Ortodoxiei... », în: Cuvântul în Exil, Numerele 51/52, August-Septemvrie

1966. Sublinierile aparţin autorului. 4 Ibidem.

5 G.Racoveanu, « Catolicism şi Ortodoxie », în: Cuvântul în Exil, Numerele 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965.

Sublinierile aparţin autorului. 6 Ibidem.

7 Din articolul: G. Racoveanu, "La un sfert de veac..." (de la moartea lui Nicolae Iorga, asasinat de un grup de

legionari la 27 Noiembrie 1941), în: Cuvântul în Exil, Nr. 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965, pag. 4. Sublinierile aparţin

autorului. 8 La Congresul Internaţional de Studii al Societăţii Academice Române, ţinut la Veneţia în 1961, George

Racoveanu a făcut o comunicare cu titlul: "Omenia şi frumuseţea cea dintâi”, iar în 1964 a publicat o carte cu acelaşi

nume, prefaţată de Mircea Eliade.

16

iubirea de străini - "Cineva s-ar putea întreba dacă nu cumva în această revărsare de

dragoste a Românului faţă de omul necunoscut lui nu se pot identifica urmele unei

explicabile vanităţi omeneşti. Cine a cunoscut însă bucuria care inundă sufletul gazdei când

vedea pe străin mulţumit, nu poate avea pentru faptă decât un răspuns: setea omului lui

Dumnezeu de a se devota tocmai celui fără cunoscuţi, fără aşezare, fără cămin, e pricina

bucuriei, care nu e aci decât semnul neîndoielnic al harului" 1.

ţinerea cuvântului dat

sentimentul onoarei

dispoziţia de jertfă

spiritul dreptăţii

modestie

credinţă în Dumnezeu

Scrieri 2

G. Racoveanu a publicat, începând cu anul 1930, peste o mie de articole de presă.

În volum

Gravura în lemn la Mânăstirea Neamţul (album cu 60

de planşe afară din text), Editura Fundaţia Regală

pentru literatură şi artă, 1940

Noua gravură românească pentru ilustrarea cărţii – cu

35 de gravuri originale de George Russe, Freising

(Germania), 1949

Omenia şi frumuseţea cea dintâi (cu o prefaţă de

Mircea Eliade), Editura Cuvântul, Freising (Germania),

1964

Despre fiinţa şi existenţa Mişcării Legionare a lui

Corneliu Codreanu, Freising (Germania), 1965

Nae Ionescu - fapte şi cuvinte [fără an de apariţie]

Christentum und Moralische Aufrüstung (20 Jahre seit

Entstehung der Bewegung von Caux. 20 Jahre seit

Corneliu Codreanu's Ermordung), Editura Kurios,

Freising (Germania) [fără an de apariţie, dar 1959]

In Terra Aliena, Editura "Cuvântul", Germania, 1966 (?) - volum de articole politice în

limba germană.

Însemnări pentru istoria patriei

Mişcarea Legionară şi Biserica, Editura Armatolii, Cetatea Eternă (= Roma), 1973.

Ediţii

Autobiografia Stareţului Paisie (ediţia a V-a, în slavoneşte şi româneşte) scrisă de Platon

Schimonahul, 1836. Reeditare în limba română, cu litere latine şi în grai îndreptat de

Gheorghe Racoveanu. Râmnicu-Vâlcea, 1935

1 G. Racoveanu, Omenia şi frumuseţea cea dintâi, Freising, 1964.

2 Completare a informaţiilor din articolul "Gheorghe Racoveanu", în volumul: Intelectualii şi Mişcarea

Legionară (autori: Nicolae Hristu, (+) Octavian Daniel, Alexandru Mircea), Editura Fundaţiei Culturale "Buna Vestire",

2000.

17

Convorbiri. Culegere de articole şi eseuri de Nae Ionescu, selecţionate sub îngrijirea lui

Mircea Eliade şi George Racoveanu, Freising 1951

Surse

Colecţia revistei Cuvântul în Exil (şi îndeosebi nr. 58-59, Martie-Aprilie 1967, ieşit cu un

supliment la moartea lui G. Racoveanu)

Colecţia revistei Îndreptar

Colecţia revistei Acţiunea Română (Paris)

Articolul "Gheorghe Racoveanu", în volumul: Intelectualii şi Mişcarea Legionară (autori:

Nicolae Hristu, (+) Octavian Daniel, Alexandru Mircea), Editura Fundaţiei Culturale "Buna

Vestire", 2000

Publicaţii legionare, de Nicolae Niţă

Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, Omenia şi frumuseţea cea dintâi, articol în

ziarul Societatea Argeşeană din 8 iulie 2005 (rubrica "Un bob de înţelepciune")

documente din arhiva Bisericii Ortodoxe Române din Paris

Pr. Iulian Nistea

Réponse à l’article de Ioannou Averoff

a manifestation de Bucarest (mai 2006)

constitue peut-être la meilleure réponse

aux allégations d’un article, qui, tout en

reconnaissant certaines vérités, reprend un

certain nombre de préjugés et de malentendus à

l’endroit des Aroumains. S’il est une vérité

historique qui c’est clairement « manifestée » ce

jour-là dans la capitale roumaine, c’est que les

Aroumains (Armâni), où qu’ils vivent, en

Grèce, en Albanie, en Roumanie, ou en Europe

occidentale, constituent une ethnie distincte, un

peuple conscient de don identité propre – ou, si

l’on préfère une autre formulation, une « société

distincte », à l’instar des Québécois, au sein de

la Fédération canadienne, dont ils sont des

membres loyaux.

Cela nous amène à la question suivante : de

quel peuple, de quel « ethnos » s’agit-il ? Il

convient de lever les malentendus qui depuis

trop longtemps empoisonnent les relations de

cet ancien peuple balkanique, acteur méconnu

de l’Histoire de cette région d’Europe, avec

certains de ses voisins. A cette fin, le recours à

l’Histoire est indispensable, et ce parcours nous

mènera de la bataille de Pydna (167 av. JC), qui

voit le dernier roi de Macédoine, descendant de

Philippe, faire allégeance aux Romains, jusqu’à

l’aube des temps modernes, à ce passage du

XVIII-ème au XIX-ème siècle, lorsque se

constitue la « Grande Idée » (Maghali Idhéa),

matrice de l’Etat grec moderne, à la formation

duquel contribuent les Aroumains, de façon

déterminante. Ce qui n’est pas pour nous

étonner, puisque ce Etat, le premier à

proclamer, et à réaliser concrètement, le

principe national en-dehors de l’Europe

occidentale – où seuls deux pays, la France et

l’Angleterre, l’avaient précédé dans cette voie ;

ce n’est pas un effet du hasard si l’on voit dans

ces deux pays précisément apparaître des

sympathisants « philhellènes » - cet Etat, appelé

L

18

d’abord « Royaume des Hellènes » revendique

la succession de Byzance, laquelle était elle-

même la continuation en Asie de l’Empire

romain. Longtemps, les Grecs, dans leur quête

d’accomplissement national, aimeront à se

référer à l’hellénisme en parlant de Romiosyni ;

n’oublions pas, d’ailleurs, que les musulmans

désignent toujours les Grecs, et, plus

généralement les orthodoxes, du nom de Roum.

La conclusion s’impose d’elle-même : les

Aroumains, loin de constituer dans les Balkans

on ne sait quelle improbable cinquième colonne

au service d’improbables menées roumaines,

loin de revendiquer Dieu sait quel territoire

autonome – avec quelles frontières ? Les

régions habitées par les Vlachi dans les Balkans

sont toutes transfrontalières, il ne peut pas

davantage exister d’Etat aroumain que d’Etat

kurde…, loin de s’opposer à l’hellénisme, enfin,

se considèrent comme les représentants, en son

sein, de sa dimension roumaine, qu’ils

expriment par leur langue – qui n’est pas un

dialecte du daco-roumain, mais un parler

distinct, la septième langue néo-latine -, par

leurs coutumes, par leur mémoire historique.

Après avoir été, des siècles durant, un facteur de

contacts et d’unité dans la péninsule balkanique,

ils s’apprêtent aujourd’hui à jouer ce même rôle

fédérateur à l’échelle de l’Europe toute entière,

appelée à s’étendre de l’Atlantique à l’Anatolie.

Luc BARBULESCO

ÎNVIERE, vocable théologique roumain

du Latin autochtone…

l’occasion de la fête de la Résurrection, il n’est pas anodin de se pencher sur l’origine du mot

roumain Înviere d’essence purement latine mais étranger à toutes les langues romanes et donc

de source roumaine autochtone. Il est bon de se rappeler un certain nombre de fondamentaux de

l’ethnogenèse roumaine et de son orthodoxie co -existante à sa christianisation.

Dans la Nouvelle Histoire de l’Eglise1

en quatre volumes, on peut lire cette

effarante assertion du professeur

Obolensky, spécialiste de l’histoire de

l’Eglise slave mais pas de la roumaine:

« L’origine du christianisme des

Roumains est assez obscure, etc.. ».

Faisant fi tant de l’archéologie que de la

linguistique roumaines, les historiens

slaves ne comprennent la christianisation

que venant des saints Cyrille et Methode

ou de la conversion de princes entraînant

avec eux leur chefferie et leur peuple. Il

leur faut des documents notariés ! Or bien

avant que les slaves ne connussent

l’Europe et s’y installassent, les daco-

romains étaient déjà chrétiens, comme

l’attestent tous les historiens qui se sont vraiment penchés sur la question, comme le montrent aussi les

nombreuses découvertes archéologiques.

Dans une remarquable étude parue en 1979, le Père D. Staniloae faisait le point sur la question

« Vechimea si Spiritualitatea termenilor crestini români în solidaritate cu ale române în general ».

Cette étude fut rééditée en 2003 dans un recueil de travaux du Père D. Staniloae, intitulé Natiune si

Crestinism2, regroupant une série d’articles où sont focalisées les vues du P.Staniloae sur l’orthodoxie 1 D. Obolensky, Nouvelle Histoire de l’Eglise, Edit. du Seuil, vol.II, Paris, p. 372.

2 D. Staniloae, Natiune si Crestinism, Edit. Elion, Bucuresti, 2003, pp. 244-273.

A

19

intrinsèque et co-existante à la genèse de la langue roumaine.

La littérature scientifique roumaine sur la question est d’ailleurs assez riche.

Le Père Staniloae rappelle que déjà en 1899, l’historien Onciu déclarait que « Jusqu’à la

christianisation des Bulgares, les Roumains eurent à l’Eglise la langue latine dont nous est restée la

terminologie d’origine romane »1 et de son côté A.D.Xenopol disait aussi « Avant le christianisme

bulgare, il y eut chez les Roumains un christianisme roumain »2.

Bien entendu, ces assertions furent utilisées par les représentants de Blaj, sans doute bien

intentionnés à l’époque, pour appuyer la thèse erronée voulant absolument prouver qu’en plus de son

origine latine le peuple roumain tirait son christianisme originel de Rome.

C’était méconnaître un fait scientifique incontestable, les termes vocables latins les plus significatifs

du christianisme roumain sont différents de ceux des autres peuples latins d’Occident et sont une

création originale du latin autochtone.

S. Lupsa3, empruntant à une étude antérieure du Père Staniloae datant de 1945, le citait en 1949 :

« Si les missionnaires étaient venu (chez nous) de Rome, ils seraient arrivé avec des termes tout prêts et

nous les auraient imposés comme ils l’ont fait dans tout l’Occident latin. Or chez nous, ils ne sont pas

venus avec fides, Trinitas, Deus, ecclesia, oratio, regnum Dei, pater, incarnatio, resurrectio, assumptio,

omnipotens , virgo etc.., mais les missionnaires orientaux ayant à traduire des termes évangélique grecs

avec lesquels ils enseignaient le christianisme, ont choisi des mots qu’ils avaient appris du langage de

notre peuple: credinta, Treime, Dumnezeu, Tatal, întrupare, înviere, înaltare, biserica, împaratia

cerurilor, rugaciune, Facatorul, Atottitorul, Fecioara etc… »

Ainsi non seulement les termes du christianisme initial des Roumains ne sont pas originaires de

Rome mais bien des fabrications locales latines totalement originales et autochtones nécessaires pour

traduire des termes grecs apportés par les missionnaires orientaux et « repensés » par ceux qui savaient

suffisamment de grec. On assiste donc à la création d’un vocabulaire religieux chrétien sur la base du

génie propre de la langue parlée dans l’aire géographique daco-thraco-romaine. Ainsi l’Eglise thraco-

daco-romaine des sept premiers siècles est-elle restée totalement indépendante de l’influence de Rome,

nous dit le père D. Staniloae.

L’étude en question aborde des aspects particuliers de la linguistique et souligne que ces traductions

du grec en latin autochtone de la Dacie furent soumises à certaines structures phonétiques propre à la

langue thraco-dace et que d’autre part l’identité de ces termes religieux chez les Daco-romains du nord

du Danube et chez les Thraco-romains du sud du fleuve, atteste bien de l’identité du langage et en

particulier de « l’homogénéité du langage chrétien au nord et au sud du Danube »4. Ce qui implique sur

le plan de l’antériorité une origine du christianisme en Dacie provenant des « frères » sud danubiens.

Sextil Puscariu confirma lui aussi cette unité linguistique entre les Roumains du nord et ceux du sud

du Danube et sa franche distinction d’avec la langue latine des autres peuples latins d’Occident5. « Nous

dirons donc que la langue roumaine n’est pas fille, mais continuatrice de la langue latine parlée

habituellement dans la plus grande partie de l’empire romain d’Orient ». A savoir les régions thraco et

daco-romaines, souligne le Père D. Staniloae.

Revenons plus précisément à notre sujet. L’auteur de La célèbre Dogmatique Orthodoxe et

traducteur et commentateur de la Philocalie en roumain, s’est aussi vivement intéressé à l’origine du

christianisme roumain et aux questions linguistiques et philologiques ayant une implication théologique.

Sans en dresser une liste exhaustive, le Père D. Staniloae passe revue un certain nombre de termes

originaux du vocabulaire du christianisme roumain, démontrant la structure et la formation de ces

vocables qui se différencient totalement de leurs équivalents latins d’Occident.

Nous n’emprunterons que trois vocables à cette étude, en considérant la séquence capitale de la

confession de foi, avec les mots : îngropat, înviat, înaltat.

1 D. Onciu, Originea Principatelor române, Bucuresti, 1989, p.136.

2 A.D.Xenopol, Istoria Românilor în Dacia Trauana, vol.1, p.446.

3 S. Lupsa, Crestinismul românesc a fost totdeauna cel ortodox, in, « Studii teologice », 1949, pp.814-838.

4 D. Staniloae, opus cité, pp. 245,246.

5 S. Puscariu, Limba româna, vol. I, Privire generala, Bucurseti, 1940, pp.215-216.

20

Pour de tels concepts, le latin utilise les mots : sepultus, resurrectus et assumptus. Donc aucune

similitude !

Pour le premier mot îngropat, la construction est assez évidente : préfixe în + groapa (mot thraco-

dace). Ce type de construction par fusion avec în, propre au roumain, implique une notion dynamique

parfaitement étudiée par C. Noica1, qui décline la force dynamique dans în, între et întru.

Pour le troisième mot înaltat, c’est le même procédé de fusion antre în et altus.

Pour le second mot, înviat, la force est particulière. Înviat signifie certes, intrare în viata, mais dans

le sens théologique d’entrer dans la Vie et non pas de ressusciter pour un retour à la vie précédente. La

portée théologique du mot roumain autochtone retrouvé dans aucune autre langue latine, dépasse ici de

loin la valeur théologique plus faible du mot resurrectus repris par toutes les langues latines dépendant

de Rome et qui ne nous est jamais parvenu.

Il y a chez le Père D. Staniloae une véritable linguistique théologique.

Ainsi Înviere n’est pas simplement un retour à la vie antérieure mais une venue à la Vie (la vraie)

avec une dynamique et un devenir. Le mot génial par sa dimension théologique méditée donne au

vocable original sa force eschatologique. Voila ce que « le génie du christianisme daco-romain » a

compris d’emblée en forgeant localement ce mot sublime et d’une force inouïe qui dépasse tout autant le

mot latin resurrectus que le mot grec αναστασις, dont il rend la totalité du sens en le dépassant.

Dr. J. Boboc

1 C. Noica, Devenirea întru fiinta, Carti fundamentale ale Culturii Române, Humanitas, Bucuresti, 1998.

Recenzie: Fiinţa neamului românesc -

autor Titus BĂRBULESCU

carte minunată, bogată ca un munte cu

subsolul plin de comori, de rădăcini şi

de înţelepciune, cu văile grele de umbră

şi de smârcuri fertile, cu piscurile încărcate de

miresme, de lumini, de nouri şi de minunăţii

străvechi, cu văzduhul încărcat de culori şi de

triluri nespus de dulci de privighetori, ca un

pământ greu de izvoare adormitoare, cu păduri

pline de arbori seculari şi de cântecele

ciocârliilor, este cartea domnului profesor Titus

Bărbulescu, intelectual român stabilit demult la

Paris.

Şi un mare om de cultură, un om de o

frumuseţe luminoasă şi gingaşă, uimitor de

tânăr şi de senin, mirosind a vremuri înalte şi a

tărâmuri mitice, este domnul Titus Bărbulescu,

octogenar, dacă nu nonagenar, (acum când

scriem aceasta cronică literară la cartea domniei

sale, luna aprilie a anului 2007) pe care 1-am

întâlnit în Biserica românească de la Paris, din

Cartierul Latin, unde venise să asiste, în ziua de

16 martie, când s-au împlinit 50 de ani de la

trecerea în eternitate a lui Brâncuşi, la slujba de

pomenire a titanului sculpturii universale.

Iată, au trecut deja câteva săptămâni de la

acest eveniment şi momentul în care am făcut

cunoştinţă cu autorul Fiinţei neamului

românesc, chipul său luminos, plin de bunătate

şi seninătate, felul cum s-a înclinat când a dat

mana îmi sunt atât de vii în minte încât nu pot

să nu mă impresioneze! Fie ca Domnul să-1

binecuvânteze pe autorul acestei cărţi şi să-i dea

mulţi ani de viaţă, plini de pace sufletească şi în

luciditate !

Fiinţa neamului românesc, cartea domnului

Titus Bărbulescu, a apărut în anul 2005 la

Editura Vestala, din Bucureşti, cu o prefaţă

plină de omenie şi de dragoste, semnată de

domnul Eugen Simion. Iată cum îl prezintă pe

autorul cărţii, fostul Preşedinte al Academiei

Române: „Mă bucur că am prilejul să scriu

despre un profesor devotat şi prietenos pe care

1-am cunoscut cu 35 de ani în urmă, (anul 1970

n.n.) într-un noiembrie umed şi friguros, când

am ajuns la Paris ca tânăr lector de română, cu

500 de franci în buzunar şi o adresă notata pe o

foaie de hârtie: Paris-IV Sorbonne. Printre

primii oameni pe care i-am cunoscut şi care m-

O

21

au ajutat să trec peste acest handicap al adaptării

(ca să nu zic al supravieţuirii) au fost profesorii

Alain Guillermou şi Titus Bărbulescu. Cel

dintâi era titularul catedrei de română la Paris-

III şi Paris-IV (limbi orientale), cel de al doilea,

fiu de preot din Bucureşti, frate cu Cornel

Bărbulescu, specialist în basmele româneşti,

preda româna şi ţinea cursuri de civilizaţie

românească la universităţile citate, şi în plus,

învăţa pe străini franceza la Alliance Francaise.

Un pedagog de reală vocaţie, devotat culturii

române, stâlp al comunităţii ortodoxe române

din Paris. Am scris despre el în „Timpul trăirii

şi tipul mărturisirii". Un om, repet, prietenos,

săritor, bărbat, îmi amintesc frumos, la 70 de

ani (când 1-am văzut) manifesta în continuare o

vitalitate seducătoare. Îi datorez mult, între

altele faptul că m-a ajutat sa-mi găsesc o locu-

inţă convenabilă, la Romainville, la prietenul

său, George Vasile, originar din Muscel, mic şi

prosper meseriaş în ,,banlieue" Nord-Est."

Nu aş fi dat acest lung citat din Eugen

Simin, dacă nu aş fi descoperit uimit că

portretul pe care criticul îl făcea profesorului

Titus Bărbulescu, acum treizeci şi mai bine de

ani, nu este numai cât se poate de profund şi de

cuprinzător, dar este şi foarte actual. L-am găsit

pe omul de cultură Titus Bărbulescu la fel de

tânăr ca acum 30 de ani, când domnul Eugen

Simion îi făcuse portretul în mintea şi in sufletul

lui. Şi dacă omul acesta, domnul Titus

Bărbulescu nu m-ar fi impresionat cu frumuse-

ţea lui umană, cu omenia aceea românească,

mirosind a ţarină şi a după amiază românească,

plină de pace, rămasă luminoasă şi senină,

fragedă, la mii de kilometri de tară, după o

viată, pe care mi-o imaginez, nu iară dificultăţi.

Şi, mai ales, subliniez acest lucru, dacă nu mi-ar

fi devenit foarte drag, ca un bunic visat din

copilărie, ca bunicul universal, dintotdeauna.

Nu pot să uit generozitatea, căldura de pe chipul

domniei sale, ca şi tremurul mâinii din

momentul în care-mi scria autograful.

După ce am lecturat cu mare plăcere

(fericite sunt cărţile care se citesc cu mare

plăcere, ca şi cum s-ar citi singure, pe care le

simţi hrănitoare, şi care îţi îmbogăţesc sufletul)

cartea domnului profesor Titus Bărbulescu,

personalitatea prietenoasă a octogenarului, mi s-

a părut imensă şi blajină, proiectată pentru o

mare durată temporală pe cerul culturii române.

Fiinţa neamului românesc nu este deloc o

carte profesorală, sau doctă. Este mai ales opera

unui îndelung şi însetat călător şi căutător al

spiritului românesc, al profunzimilor

fenomenului românesc. Este opera unui

sociolog-istoric al civilizaţiei româneşti, dar

este şi lucrarea unui psiholog-arheolog, dublat

de un poet sensibil, şi de un pastelist care ştie

admirabil să folosească şi tuşa groasă, dar şi

lumina şi nuanţele dulci ale acuarelei. Este o

continuă şi dulce-dureroasă chemare şi venire,

întoarcere acasă. Ca dulceaţă amară a unui

cântec de corn, vorba lui Eminescu, mai

aproape, mai aproape, mai încet, tot mai încet,

suflete nemângâiet. Fiinţa neamului românesc,

temă fundamentală şi mult bătută a culturii

române, este descoperită pas cu pas, dar si

creată, cu fiecare articol, cu fiecare rând.

Iată un admirabil portret geografic

antropologic al Fiinţei naţionale româneşti, şi

un portret în stil grigorescian al românului

:„Românul a fost semănat de Dumnezeu într-un

spaţiu antropo-geografic favorabil în ceea ce

priveşte nucleul dezvoltării lui organice şi de

roire spirituală. Locul naşterii şi al creşterii lui

etnogenetice este cetatea Transilvaniei, peisaj

de plai cu păduri alpestre, cu aşezări umane

fosate (fossatum - foste tabere militare altădată

în nordul şi sudul Dunării ... construite

plugăreşte, jos, pe valea apei, cu lunca ei,

crângul şi câmp de arat, semănat, la marginea

codrului secular care urca rărindu-se - rarişti de

brad, apoi de jnepi -, cărări şerpuitoare printre

arbori, smârcuri de izvoare, uneori stânci şi

vaduri printre ele, de trecut apa; astăzi, satele,

cu case de piatră, de lemn, acareturi, poartă

largă, cu două laturi, care se închide când intră

vitele; satele, casele sunt adunate în jurul

bisericii; câte-un cătun răsfirat deasupra satului,

pe coastă, pe lângă „drumul oilor", cu strungă,

la adăpost de viscol, cu „de-ale mâncării" iarna

sau vreme de bejenie. Obştea satului are

rânduiala ei „după lege", legea pământului

moştenită din moşi-strămoşi: un jude, un

Chinezu (adică un cneaz) hotărăşte cu sfatul lui

ce se cade, ce nu se cade între raporturile dintre

oameni, în caz de ceartă pe avutul şi drepturile

unora contra altora... Din aceiaşi societate rurală

fac parte preotul, cântăreţii, soldaţii, meseriaşii:

lemnari, olari, ciobotari, urdari, păcurari, adică

ciobani cu turma. Femeile torc lână, bat cânepa,

ţes covoare, spală, bat rufe la râu, duc de

mâncare bărbaţilor la câmp, fac copii de care se

ocupă să fie mai vrednici decât taţii lor, mai

luminaţi, de aceea duminica îi duce mama la

biserică, la domnul părinte" („Despre Fiinţa

neamului românesc”, pagina 10).

22

Recitind acest pasaj nu se poate să nu

vedem talentul de zugrav în tonuri rustice,

geologice, pământoase, sau de pastelist cald, de

plastician, al autorului, care descriind geografia

etnică se pomeneşte pe nesimţite intrând in

viaţa satului vechi românesc, cu obiceiurile lui,

cu ocupaţiile oamenilor. Şi ceea ce este

extraordinar este că dl Titus Bărbulescu reuşeşte

admirabil să re-creeze, să redescopere poezia

aceea inefabilă, spiritul românesc inconfun-

dabil, expresie a solului dar şi a mitosului

acestui pământ locuit din străvechime. Parcă am

mai întâlnit puterea aceasta evocatoare, şi

culoarea cuvântului care dă vibraţia firului de

iarbă, lumina aceea sfântă şi omenească din

satele româneşti, de pe ţarini şi coline, la

Nicolae Iorga, la Vasile Pârvan, însa la domnul

Titus Bărbulescu tonul are o cuminţenie

profundă şi o vitalitate admirabil condusă.

Iată o imagine de sus, perspectivală, asupra

proceselor agricole şi sociale ale vechii societăţi

româneşti, o radiografie a procesului

transhumanţei şi a mersului românilor în marele

spaţiu euro-asiatic :„Turmele transhumează

după primăvara mieilor, când urcătoare spre

cumpăna apelor, apoi coborâtoare în văile croite

de firul ape printre pasuri şi trecători ce străbat

munţii înconjurători ca nişte raze pornite din

centrul Rozei Vânturilor: spre Ţara

Românească, adică dealurile, codrii, câmpiile

dunărene, peste „Vadul oilor" la marea

„Pontului Euxin"; când spre Moldova, adică

dealurile, codri şi câmpiile nistrene, peste

limanul Nistrului, mai departe, prin părţile

tătărăşti; la miazănoapte, străbătând Carpaţii de

sus, când codri „de aramă şi pădurea de argint",

plaiul, dealurile, izvoarele Siretului, Ceremuşul,

când prin Maramureş, spre izvoarele, apoi

câmpia Tisei, coborând la vale; la apus,

străbătând Apusenii cu băile lor săpate sub

piatră, de oameni „de piatră", din care ş-au

făurit sufletul, sfărmând-o, mândri ca lemnul

nobil făcut cercuri, butoaie. Unelte casnice,

stupi, case, porţi înflorite, troiţe, biserici... Apoi

turmele cotesc spre miazăzi, spre câmpia

Banatului, din nou urcătoare prin dealuri şi

codri, plaiuri ale Carpaţilor bănăţeni şi ai

Ungrovlahiei, pe „drumul oilor” peste vama

cucului, spre Dunărea care a intrat în ţară

luptând cu elementele şi forţa destinului la

Cazane, la Porţile de Fier...”

Autorul surprinde şi ne relevează admirabil

acel proces de roire al populaţiei care s-a

înfiripat şi s-a dezvoltat în matca pelasgo-tracă

încă din neolitic, şi care a continuat milenii de-a

rândul, fiind unul dintre procesele algoritmice

care au marcat istoria multimilenară a spaţiului

carpato-istro-pontic („Despre Fiinţa neamului

românesc”, pag 11).

Iată şi un portret psihologic de o

esenţialitate şi cuprindere uimitoare al neamului

românesc, făcut printr-o plonjare curajoasă în

profunzimile istorice şi spirituale ale poporului

român :„România Mare va fi fost, cel puţin, un

prilej unic în istoria românilor să întocmim un

inventar de probleme şi soluţii româneşti. Cu

alte cuvinte, să lămurim în termeni moderni

cine este şi cum este românul, şi să discernem

liniile de afirmare originală românească. Din

punct de vedere istoric, românii sunt un popor

subteran. De la romanizarea Daciei şi până azi

am dăinuit aproape tot timpul „sub vremi", sub

invazii „barbare" şi sub stăpânirea periodică a

trei împărăţii : turcească, austro-maghiară,

rusească” („Cum este românul”).

Ideea aceasta a poporului subteran, a

formaţiei noastre în subterana istorie o întâlnim

la Blaga, dar nu atât de vertical. Blaga spune că

în momentele de restrişte ale invaziilor ne-am

retras în codri, în aistorie, intr-un spaţiul

aistoric, domnul profesor Titus Bărbuleascu,

nuanţează, dar şi radicalizează conceptul, ne-am

retras în subteran. Si de aici decurge întreaga

noastră formaţie sufletească, meandrele deve-

23

nirii ei, şi comportamentul de supuşenie, de

flexibilitate într-o parte şi în alta, de cap tăiat ca

sa nu-1 taie sabia, dar şi faptul că ne-am dat

întotdeauna cu cel mai tare, că ne-am îndoit

încotro a bătut vântul. Pupă-l în bot şi papa-i

tot, cum zice Caragiale. Autorul recunoaşte că

acestea ar fi datele noastre negative: „Date

negative: câteva secole de „somn aistoric" al

elementului românesc sub norii grei ai

vremurilor de ocupaţie sau de conlocuire - bună

sau rea - cu cei pe care i-a vânturat soarta peste

pământul românesc!” („Cum este românul”, pag

27). Concluzia domnului profesor Titus

Bărbulescu, privind profilul nostru spiritual şi

mecanismele care stau la baza comporta-

mentului nostru social şi istoric, al structurării si

dezvoltării lui, este cât se poate de plastică, dar

şi de profundă, de obiectivă: „Un lucru este

sigur: sub fatalitate Românul şi-a croit drumul

său subteran, singur, de „copac pieziş în

câmpie", cum ar fi zis altădată un mare poet,

astăzi bătrân şi regretat.” („Cum este Românul”,

pag 28). Aşadar de aici ar veni psihologia

noastră dedublată, subterană, lipsită de reacţie şi

ofensivitate, ca şi modul nostru de a gândi şi de

a ne comporta pieziş.

Format la şcoala veche se istorie, nefiind

familiarizat cu noile terii ale „daciştilor", curent

în istorie iniţiat de Eminescu şi de Nicolae

Densuşianu, iar mai apoi dezvoltat de

Constantin Iosif Drăgan şi de Napoleon

Săvescu, domnul Titus Bărbulescu îi acordă

romanizării Daciei o dimensiune peste realitatea

istorică obiectivă, adevărul fiind că elementul

roman a influenţat extrem de puţin, sau oricum

mai puţin decât s-a afirmat de către şcoala lati-

nistă, de gândirea şi operele istoricilor noştri..

Titus Bărbulescu recunoaşte însă că această

problemă a Fiinţei neamului românesc nu este

una rezolvată, terminată, bătută în cuie,

„mântuită”, cum zice autorul, ci una deschisă

îmbogăţirilor, cătărilor, noilor descoperiri:

„Nemântuită este tema fiinţei neamului

românesc sortit să dăinuiască şi să crească sub

vreme sau peste vremea lui istorică de aproape

două mii de ani”.

În ceea ce priveşte destinul viitor al

poporului nostru Titus Bărbulescu este mai

degrabă optimist.

Conţinutul cărţii, format din articole

publicate în diverse reviste, unde a putut şi el

să-şi publice producţiile, de-a lungul timpului,

(Revista Bisericii Sfinţii Arhangheli, Cuvântul

românesc, Revista Scriitorilor români, etc.) este

un lung şi complicat, un complex excurs

epistemologic în lumea interioară a Fiinţei

româneşti (acum, după ce i-a descris cadrul

geografico-istoric şi social-cultural proiectat pe

marea punte Euro-asiatică în care existăm de la

început) pe care o străbate ca pe o geografie

fabuloasă, mitică, sacră, adăugând câte o

cărămidă la marele templu al fiinţei naţionale cu

fiecare temă asupra căreia se aplecă, pe care o

analizează, cu fiecare pas. Iată cum este pusă în

evidenţă relaţia dintre folclor şi biserică de-a

lungul timpului, o relaţie creatoare de cultură:

„Toată istoria noastră se află în folclor şi

teologie; păţanii năzdrăvane, patimi, peste toate

românul îşi face cruce şi zice: Doamne ajută!

Între basm şi biserică s-a legănat copilăria

noastră, s-a legănat istoria neamului nostru. Făt-

frumos a murit de dorul tinereţii veşnice;

Hristos a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a

treia zi după scripturi... De aproape două mii de

ani, neamul nostru s-a născut şi a crescut o dată

cu creştinismul, a pătimit şi s-a bucurat”

(„Sfintele Paşti şi tinereţe fără bătrâneţe”, pag

31).

Într-un studiu asupra Ciocoilor şi a

neociocoilor, publicat la Paris, în 1994, plecând

de la arheologia lexicului (,,Cuvântul Ciocoi

derivă de la ciocul păsării de pradă, fiind sporit

în conotaţia lui morală de sufixul peiorativ - oi,

utilizat în porecle (cf, ciori, vistavoi, moroi...).

În evoluţia lui semantică a fost, probabil,

contaminat şi de barbă-cioc, bărbuţa tăiată cu

grijă a unui fante de curte veche), „musca” unui

crai din vremea lui Napoleon al III-lea („Ciocoi

şi neciocoi”, pag 39). Titus Bărbulescu trece pe

nesimţite printr-o cercetare complexă, cu o

mare deschidere către domeniul istorie, al

sociologiei şi al filozofiei culturii la realizarea

unei eseu-monografic al perioadei de tranziţie a

societăţii româneşti de la perioada în care

predominau relaţiile de tip feudal la epoca

modernă în care relaţiile de tip capitalist au

devenit cvasitotalitare.

Într-un capitol admirabil, intitulat „Simion

Mehedinţi, Herman von Keyserling, Petre Ţuţea

şi destinul românesc” (pagina 46) Titus

Bărbulescu îşi dezvăluie cu prisosinţă şi vervă

harul său de filozof al culturii şi al istoriei. În

capitolul „Despre naţionalismul românesc şi

nenorocul românilor” (p. 55), Titus Bărbulescu

încearcă să dezlege, cu melancolie şi durere

misterul nenorocului nostru ca popor, miezul de

foc şi de suferinţă al istoriei şi al organismului

24

românesc (Cuvântul românesc, octombrie

1987). Articolul sau capitolul ,,Străinul în

literatura noastră” (pag 77) este unui dintre

eseurile care realizează cel mai profund studiu

şi cel mai vast excurs în stratul psihologic şi

filozofic al acestei teme, construind un studiu-

introspecţie al acestui motiv de o mare valoare

în literatura şi cultura română.

Eseurile lui pe marginea personalităţii şi a

operelor scriitorilor români şi a filozofilor,

asupra cărora se apleacă (Macedonski, Virgil

Gheorghiu, Marta Bibescu, Mircea Eliade,

Cioran, Horia Stamatu, Mircea Vulcănescu,

Petre Ţuţea, Lucian Blaga) sunt opera unui

spirit de mare fineţe, familiarizat cu profun-

zimile culturii române, capabil de sinteze

uimitoare, de panorame superbe ale peisajului

spiritului românesc.

Cartea te îmbogăţeşte spiritual enorm, şi se

citeşte cu mare plăcere. Pentru că toate

articolele, de fapt mai mult eseuri şi studii care

comunică intre ele, interferând şi alcătuind o

viziune unitară, cu un larg orizont, bogat şi

imens, ai impresia că ai lecturat o Monografie

romanescă a culturii române şi a Fiinţei

naţionale româneşti.

Este mare păcat că acest cărturar, cu o

minte largă şi scrutătoare, capabil să ilumineze

pante şi adâncimi nebănuite ale universului

românesc, a fost ţinut decenii departe de ţară,

iar acum este atât de puţin cunoscut în cultura

română, pentru că Titus Bărbulescu stă oricând

alături, în mare tagmă a marilor spirite creatoare

de sinteze, de Vasile Pârvan, Lucian Blaga,

Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu. Să-i

mulţumim Domnului că, deocamdată, avem în

cultura română această carte esenţială ca un

nucleu de cristal, iar autorului să-i dorim multă

sănătate şi o repede şi nesfârşită întoarcere

acasă.

Ştefan DUMITRESCU

In memoriam

Pictorul Mihai Bogdan Mociulschi

n ziua de 8 decembrie 2006, a trecut la cele

veşnice la Viroflay, lângă Paris (Franţa),

Mihai Bogdan Mociulschi, pictor de vocaţie,

cu operă de anvergură, eminent specialist în

pictura bisericească ortodoxă, neîntrecut iconar,

profesor, intelectual de înaltă ţinută spirituală şi

cărturărească, om ales şi cu suflet mare.

S-a născut la 7 septembrie 1940, în zilele

când nori negri ameninţau ţara, continentul

european şi întreaga planetă. România fusese

sfârtecată de Pactul Von Ribbentrop-Molotov, de

cedarea Cadrilaterului, de Dictatul de la Viena,

regele Carol al II-lea tocmai abdicase, statul

legionar condus de generalul Ion Antonescu luase

puterea, încercând într-un ultim moment să

salveze de la pulverizare tara, neamul şi sufletul

românesc. A urmat cel de-al doilea război

mondial, iar apoi dictatura comunistă timp de

aproape jumătate de secol. Câte nenorociri !...

Tatăl, avocatul Teodor Mociulschi, om politic

şi proprietar al unei fabrici de parfumuri, era

fratele renumitului general Leonard Mociulschi,

creatorul regimentelor de vânători de munte şi

comandant neînfricat, erou al luptelor de eliberare

a Basarabiei.

Mama, Ligia Mociulschi, născută Manolescu,

descindea dintr-o familie ce a dat ţării oameni

harnici şi destoinici, unii renumiti, ca bunicul,

primar timp de 30 de ani al Sinaiei, generali la

curtea regală, sau oameni de teatru ca unchiul

Jean, adică marele actor, Artist al Poporului, Ion

Manolescu.

Crescut într-un mediu sănătos, de remarcabilă

intelectualitate, dar în acelaşi timp cu profundă

credintă în valorile spirituale ortodoxe ale

neamului, Mihai s-a confruntat încă din primii ani

de şcoală cu apocaliptica fiară comunistă. Tatăl

lui a fost arestat şi supus regimului oribil de

detenţie, care urmărea exterminarea. Fiind socotit

fiu al unui deţinut politic, nu a fost nici pionier,

nici utecist, dar mai ales, după şapte clase, nu şi-a

putut continua normal şcoala. Îmbrăcând salopeta

şi pufoaica, a trebuit să muncească pe şantiere

pentru ca să-şi poată continua studiile la clasele de

seral ale liceului. Câte umilinţe, câtă nedreptate,

câtă discriminare pentru un biet suflet de copil!

După bacalaureat nu s-a putut înscrie la o

facultate din aceleaşi motive de dosar. A trebuit să

urmeze o şcoală tehnică postliceală de chimie. Dar

cum toate de la Dumnezeu sunt, acest lucru s-a

I

25

dovedit a fi benefic. Prepara culorile şi urmărea

atent cu ochi de specialist toate reacţiile chimice,

reuşind să obţină tonuri, tente şi nuanţe cum

numai lui îi reuşeau! Imediat ce a fost posibil,

după 1962, a urmat Institutul de Arte Plastice. O

perioadă scurtă de timp a fost profesor de desen la

Straja, judeţul Suceava, şi în comuna Bragadiru,

lângă Bucureşti.

La sfatul domnului Radu Mărculescu, devenit

între timp soţ al mamei, se înscrie la cursurile de

pictură bisericească organizate de Patriarhia

Română. Aici şi acum are şansa de se instrui cu

personalităţi remarcabile, umilite, marginalizate

sau închise şi apoi cu interdicţii de libertate,

adunate la această şcoală de Prea Fericitul şi

vrednicul de pomenire Patriarhul Iustinian

Marina. Amintesc doar pe I.D. Ştefănescu,

renumitul bizantinolog, pe Olga Greceanu,

cunoscuta pictoriţă, pe prea cuviosul Sofian

Boghiu, stareţul Sfintei Mânăstiri Antim din

Bucureşti, teolog şi pictor, monah cu aleasă

vocaţie duhovnicească, parcă desprins dintr-o

frescă milenară a bisericii ortodoxe.

După ani de ucenicie, pe schelele bisericilor,

dar luminat de cuvântul ziditor al Evangheliei,

Mihai se apleacă zelos şi cu aviditate asupra

lecturilor teologice, înţelegând că între Logos şi

creatia artistică sacră este o întrepătrundere

mirifică şi profund creatoare.

Studiază atent pictura athonită, însuşindu-şi

linia sobră, severă uneori, dar totuşi umană, a

icoanei monastice bizantine. Înţelege că funcţia

estetică rămâne primordială, alături de cea

catehetică, motiv pentru care compoziţia lui

picturală, murală sau de catapeteasmă, e în primul

rând frumoasă, cu un evident accent de deschidere

sufletească şi măiestrie artistică.

Admirator al lui Rubliov şi al şcolii ruseşti de

pictură, adoptă şi realizează mai ales pentru

iconostas compoziţii expresive şi extrem de

echilibrate pe fond auriu, culoarea naturală a

luminii taborice.

Pictează cu multă dăruire locaşuri sacre

diferite: în mediul rural (Vulpeşti - Argeş, Ziduri -

Argeş, Balint - Timiş, Purani - Teleorman, Zorile

Costeşti - Argeş, Strâmbeni şi Rugetul-Fometeşti -

Vâlcea), orăşenesc (Galaţi, Biserica Popa Nan şi

Capra din Bucureşti), mânăstiri (Zamfira -

Prahova, Bistriţa - Neamţ), catedrale ( Sfântul

Nicolae din Deva, Vatra Dornei). Cu inteligentă şi

har, adaptează programul iconografic locului şi

tipului de locaş de cult. Astfel, la Mânăstirea

Zamfira alcătuieşte un program dens, cu panouri

suprapuse, pe registre multiple, parcă pentru a

mulţumi şi îndestula sufletul avid de sfinţenie al

cinului monahal. În catedrale adoptă compoziţiile

ample, aerisite, care acoperă suprafeţe largi, cu

rolul de a ornamenta şi valorifica la maxim

delimitarea arhitecturală a spaţiului sacru.

Cunoscător profund al ernimiei bizantine, dar

pictor de amplă respiratie culturală şi artistică, îşi

permite să compună scene inedite, surprinzătoare

prin aşezarea lor topografică, în scopul de a salva,

şi totuşi valorifica, unele stângăcii arhitecturale.

Nu pot uita, la Catedrala Sfântul Nicolae din

Deva, cupola rotundă, largă şi plată a naosului,

unde a pictat Pogorârea Sfântului Duh pe un

fundal strălucitor de aur. Limbile de foc aparent

desprinse din lumina tavanului păreau a fi

destinate nu numai apostolilor, ci şi sufletelor

noastre, cei care ridicăm ochii spre cer.

De la un şantier la altul, forţa artistică şi

mesajul teologic al picturii şi compoziţiilor s-au

cizelat şi s-au spiritualizat. Există un progres

permanent, uşor sesizabil pentru un ochi atent şi

un suflet deschis şi receptiv.

Ca o recunoaştere a valorii profesionale şi a

pregătirii destoinice, devine membru al Comisiei

de Pictură a Patriarhiei Române. Ţine cursuri,

îndrumă pe şantier şi dă examene cu cei care

doreau să facă această meserie.

În 1986, pentru a salva viitorul fiului său,

Andrei Mociulschi, Mihai se hotărăşte să plece în

străinătate. Decizie grea, dureroasă, eroica! În 8

iulie 1989, reuşeşte să ajungă la Paris împreună cu

familia, Gabriela soţia şi Andrei, fiul lor.

Urmează o perioadă grea şi nu rareori

umilitoare. Izbuteşte să lucreze, totuşi, ca

restaurator şi ca pictor. Continuă să se instruiască

şi să pătrundă în intimitatea unor noi tehnici de

reabilitare şi restaurare, realizând la Dijon şi la

Avignon, ca şi în alte localităti din sudul Franţei,

performante artistice semnalate şi lăudate de

presă.

S-a aplecat cu multă dăruire asupra picturii şi

restaurării icoanelor. A lucrat icoane, la cererea

mai multor patriarhi, pentru a fi dăruite unor înalti

prelaţi aflaţi în vizită la Bucureşti. Mihai

Mociulschi a fost cel dintâi pictor care a realizat

icoana Sfintilor de la Niculiţel, descoperiţi în

deceniul al şaptelea al secolului trecut, moment de

mare însemnătate în creştinismul universal. Mă

refer la icoana martirilor din secolul patru:

Athalos, Camasis, Filippos şi Zoticos, care poate

fi admirată astăzi la Mânăstirea Cocoş, din nordul

Dobrogei. O altă realizare remarcabilă o

reprezintă monumentala icoană a Sfântului Ierarh

Calinic de la Cernica, aflată în Biserica Sfântul

Nicolae, de la Mânăstirea Cernica, de lângă

Bucureşti. La Paris, a expus la Centrul Cultural de

la Defense, o suită de icoane pictate în Franţa, la

26

aI patrulea Salon International „Religio”, al lumii

creştine, în februarie 1998, un adevărat forum

mondial al creatorilor de artă creştină (obiecte de

cult, veşminte, publicatii, muzică, icoane, servicii,

echipamente şi restaurare de biserici, etc). Îmi

amintesc icoana Naşterea Domnului, pe care o

păstra pe şemineul din sufrageria apartamentului

din Viroflay. În tonuri închise de verde, culoarea

speranţei, ale căror nuanţe se întrepătrundeau

simfonic, ieslea pruncului Iisus centra compoziţia,

iar în registrul superior, îngerii - surse de lumină -

însufleţeau ambianţa. Pâlpâirea candelei transfor-

ma icoana într-o oglindă a Bethleemului ceresc.

Mihai Mociulschi a fost un excelent

portretist, nu numai al tablourilor votive, ci şi al

unor figuri din universul laic. Stau mărturie

chipurile nepotilor.

Mare iubitor de carte, a adunat o bibliotecă de

specialitate plină de comori, pe care o cercetam cu

interes constant. Printre file existau note,

comentarii, sublinieri, copieri din ziare, cronici,

care-mi sporeau interesul şi îmi dovedeau că

averea aparţinea unui adevărat intelectual, setos

de idee, iconom al tezaurizării ei spre zidire.

Înalt, falnic, bine legat, cu o privire directă,

limpede şi pătrunzătoare, era voios, exuberant,

glumeţ, cu un umor fin şi camaraderesc, totdeauna

dispus la şotii, în special cu cei mici, pe care-i

adora, Mihai a fost un suflet curat, generos,

tandru, dar în acelaşi timp profund, serios în

profesiune şi în viaţă, intransigent în apărarea

adevăratelor valori, mare iubitor al neamului. Era

o fire pasionată.

A lucrat pe şantiere din zori până noaptea

târziu, înconjurat de elevi, pe care întotdeauna i-a

îndrumat cu multă dăruire şi pricepere, dându-le

fiecăruia să facă lucrul pe care-l stăpânea mai

bine, niciodată descurajându-i, chiar dacă îi mai

certa părinteşte. Uneori, vorbeam seara la telefon,

la orele 22 - 23, şi auzeam muzică simfonică. Îl

întrebam: „Unde eşti ?!” şi-mi răspundea

invariabil: „Pe şantier ! Pictez !”

O boală necruţătoare l-a atins cu aripa ei

neagră, în septembrie 1998, la câteva luni după ce

tocmai se întorsese în România. Au urmat zile de

suferinţă şi de mari încercări. Le-a depăşit cu

demnitate, cu stoicism şi îndată ce s-a putut şi-a

reluat activitatea. A lucrat patru sezoane la

Catedrala din Vatra Dornei, ultima lui realizare

amplă şi completă, opera care îi ilustrează, cred,

cel mai clar valoarea talentului, pregătirea

profesională de excepţie, maturitatea creatoare.

Pictura Catedralei din Vatra Dornei reprezintă,

fără să exagerez, un moment de referintă, de

cumpănă, de schimbare a opticii în conceptia

creaţiei picturale sacre ortodoxe din ţara noastră.

Dacă rădăcinile tradiţiei bizantine, fixate de

ernimie, sunt evident respectate, dezvoltarea pe

verticală a ansamblui compoziţional, măreţia lui şi

amploarea întregii opere se aseamănă cu

trăsăturile caracteristice ale lăcaşului de cult

occidental. Rigoarea expresiei, precizia limbajului

artistic stau alături de lumina lină a visului duios,

specific sufletului apofatic, în permanentă căutare

a sacrului, într-un melanj tainic, realizând un

balsam sufletesc unic, o operă picturală de

exceptie, expresia unui spirit de artist cărturar,

gânditor instruit şi creator talentat.

A mai pictat icoanele catapetesmei de la

Catedrala Episcopală din Slobozia, interesante

prin tonurile de azur, culoarea cerului, care

formează fondul compoziţiei, o replică actuală şi

elevată la traditia neaoşă a zugravilor iconari

medievali.

A crezut că pleacă în Franţa pentru scurt

timp, cu multe planuri de viitor, urmând să

accepte alte lucrări în ţară, dar maladia mocnită a

scos dinţii !

În ciuda unor eforturi supraomeneşti, pe care

şi el şi familia le-au făcut, boala l-a răpus.

A fost dorinţa lui să se reîntoarcă în ţară

pentru totdeauna şi să-şi doarmă somnul cel lung

în mijlocul alor lui, pe care i-a iubit.

Prohodul s-a săvârşit de către un sobor de

preoţi în biserica „Naşterea Maicii Domnului” de

pe Calea Dorobanţi, sâmbătă 16 decembrie 2006.

A fost apoi însoţit pe ultimul drum, la Cimitirul

Bellu, din Bucureşti, de către familie şi mulţimea

prietenilor, colegilor şi admiratorilor. Aici îşi

doarme somnul de veci.

Am pierdut un prieten drag, pe care l-am iubit

şi pe care l-am admirat. Biserica a pierdut un

eminent specialist în iconografia bizantină, pictura

sacră un artist de mare talent, cu har şi cu o

formaţie teologică şi culturală aleasă, societatea şi

ţara un om adevărat.

Opera lui, însă, va dăinui şi va fi o lumină

pururea nestinsă, pentru noi şi pentru cei ce vor fi

să fie !

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în

pace!

Prof. univ. dr. Radu PALADE

27

La moartea lui Théodore Filimon

Iubiţi credincioşi!

Chers amis,

Notre cher Théodor Filimon nous a quittés, il

y a 3 jours: ce samedi dernier, dans la nuit du

samedi-dimanche. Emporté par une hémorragie

cérébrale. Qui est-ce qui pourrait soupçonner que

cet homme en apparence en si bonne forme

physique et morale : robuste, plein d’idées et

d’énergie devait disparaître si brusquement ? Un

époux et un père généreux, attentionné avec les

siens – et aussi loyal et parfait dans ses relations

d’amitiés – on d’affaires avec ses prochains – car

l’autre, l’autrui, comme on dit pour lui était son

prochain, dans le sens évangélique. Conforme à

l’original. De chrétienté roumaine… Vis-à-vis de

qui que ce soit ! de le servir, aider, collaborer avec

lui, sans poser des conditions, de grand et tout

cœur.

Il este vrai d’autre part que nous nous

connaissons depuis longtemps. Surtout nos

familles. Surtout par mon beau-frère, ma sueur,

les leurs, grands et petits. Mon beau-frère, ancien

polytechnicien de Bucarest, l’ingénieur Const.

Teodorescu a été – dans le temps naguère – sinon

jadis envoyé en mission à l’étranger, à la

recherche du pétrole. Ainsi sont-ils allés à

Bangkok – puis en Ethiopie, à Adis Abeba ; puis

aux Etats-Unis, à l’ONU ; puis au Gabon. Enfin,

réfugiés en France. Car, faut-il le dire ? Tout le

travail qu’il faisait et l’argent qu’il gagnait étaient

contrôlés de près. Une fois pensionnaires – à la

retraite – ils ont pu au moins cela l’avoir pour

chacun d’eux.

Cher Théodore – je me rappelle combien tu

aimais la musique et tu aimais aussi, beaucoup,

chanter. Chanter la romance, comme on dit :

pousser la chansonnette ! Une vieille chanson

populaire, ou un air de danse, ou bien une chanson

de charme. Ou, une doina, surtout une doina

moldave – qui est plus veloutée et qu’on chante

dans la Moldavie d’entre le Prut et le Dniestr (la

Bessarabie) – cette province roumaine ravie par

nos voisins de l’Est. Ravisseurs, à savoir :

envahisseurs ! non ravissants comme dans la

Shéhérazade de Rimsky-Korssakov… Oui, je le

dis en ce moment : le décédé dont nous célébrons

les obsèques, est moldave, natif de Cetatea Albă –

au Sud de la Bessarabie. Et voici comment ceci

me suggère cela : un conte – un petit récit intitulé

« la Dernière classe » que l’auteur, Alphonse

Daudet raconte après la guerre franco-prussienne

de 1870 (perdue par le Napoléon III). M. Hamel,

l’instituteur devait commencer sa classe. Les

enfants sont tous très sages. Ils doivent faire leur

leçon sur l’accord du participe passé… Or, un

ordre qui vient de Berlin dit que la classe doit

dorénavant se faire en allemand. M. Hamel bien

calmement va au tableau et écrit en forte lettres :

Vive la France ! (c’est-à-dire l’Alsace et la

Lorraine). Pendant que les trompettes allemandes

au dehors sonnent et jouent de la musique

militaire à la gloire de leur victoire.

Eh ! bien, dans la commune natale de

Théodore Filimon, à Cetatea Albă (à

l’embouchure du Dniestr, fleuve frontière entre

l’Ukraine et la Roumanie, à l’époque) dans cette

ancienne citadelle fortifiée) du temps du grand

prince moldave Ştefan cel Mare şi Sfânt, au

Moyen-Age Roumain : en ce moment les hommes

et les femmes se sont rassemblés. Ils pensent à

théodore. Ils prient pour son âme. En Roumain –

c’est-à-dire moldoveneşte !

Comme eux et avec eux nous pensons à lui de

tout cœur et prions Dieu de recevoir son âme près

de Lui – aux côtés des justes !

Să-i fie ţărâna uşoară!

Requiescat in pacem!...

Titus Barbulesco

La parcela românească din cimitirul din

Thiais nr. 106, în Postul Mare al anului 2007

oate am încercat să le împlinesc, de peste

27 de ani de când am pus piciorul, pentru

prima dată, în sfânta noastră biserică de

la Paris, aşa cum am fost învăţat şi aşa cum i-

am văzut pe înaintaşii mei, preotul Vasile

Boldean, preotul Mircea Domitriu, preotul Petre

Popescu, preotul Dumitru Popa, preotul

Gheorghe Calciu-Dumitreasa, preotul Virgil T

28

Gheorghiu. Cu toată inima şi fără vreo osteneală

am pus la căpătâiul celor care se odihnesc în

acest cimitir, şi timpul anilor au făcut să cadă

din locul ei, o cruce. Cu drag mi-am amintit de

doamna Victoria Cârlan, domnul Emil Nicolau,

domnişoara Elena Crudu, Mihai Pacsinos,

domnul şi doamna Musceleanu, şi alţii.

Am încercat să găsesc într-o culegere de

predici la înmormântări, apărută după 2000 în

ţară, un cuvânt despre cel exilat, un cuvânt

despre cel care martiric şi-a săvârşit viaţa în

închisorile comuniste, despre martirii neamului

românesc care ne-au eliberat în decembrie ’89

de păgânătatea drăcească a slugilor lui Lucifer,

dar căutarea mea a fost în zadar, ca şi cum

neamul nostru românesc n-a avut exilaţi, ca şi

cum noi n-am avut martiri.

Mulţumesc bunului Dumnezeu că nu m-a

înzestrat cu duhul uitării, de aceea pe toţi

aceştia ce odihnesc în acest cimitir, pe toţi cei

care odihnesc în alte cimitire, la toţi aceştia mă

gândesc şi îi pomenesc în rugăciunile mele.

Doar cel care cu adevărat s-a lăsat marcat cu

trecutul înaintaşilor săi, doar cel care s-a lăsat

smuls în sfera vechilor străbuni, se poate

împărtăşi cu adevărata aducere aminte de toţi

cei care l-au primit cu braţele deschise, cândva,

în lumea aceasta trăită.

Se împlinesc patru ani de la moartea

părintelui Petre Popescu. Bunul Dumnezeu l-a

luat în Sânul său, ca noi cei ce am rămas să

ducem mai departe trăirea adevărată creştină cu

care ei ne-au îmbrăcat.

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru micuţul

colţ de rai din cimitirul Thiais, raiul veşniciei

noastre, atunci când vom fi puşi alături de

părinţii şi fraţii noştri, pe această parcelă

românească a cimitirului, unde am pus pământ

din pământul nostru românesc deoarece

„pământ eşti şi-n pământ te vei întoarce”.

Amin

Pr. Constatin Târziu

Spre aducere aminte Anul acesta, 2007, este un an istoric, care marchează:

125 de ani de la cumpărarea bisericii ortodoxe române Sfinţii Arhangheli, 5 septembrie

1882;

115 ani de la sfinţirea solemnă a acestei catedrale, de către episcopul Inochentie

Ploieşteanul, 31 mai 1892;

58 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei APCOR (Association pour la Pratique du Culte

Orthodoxe Roumain) şi AEOER (Association Eparchie Orthodoxe Roumaine de

l’Europe Occidentale) de către Mitropolitul Visarion Puiul, 1949;

50 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuşi, 17 martie 1957;

7 ani de când, prin milostivirea lui Dumnezeu, în această catedrală a neamului

românesc, se pomeneşte un arhiereu român, Înalt Prea-Sfinţitul Arhiepiscop Nathaniel.

Nădăjduim ca anul acesta, de hramul bisericii, Înalt Prea-sfinţitul Arhiepiscop Nathaniel va veni

la Paris ca împreună să prăznuim şi să aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate darurile

Duhului Sfânt revărsate asupra acestei comunităţi. Sărbătoarea hramului va avea loc în prima

duminică după praznicul Sfinţilor Arhangheli, în 11 noiembrie 2007.

Redactori responsabili : Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Dr. Jean Boboc

Tehnoredactare : Iulian Nistea

Culegere texte : Marius Lazăr