NECLASIFICAT

Pagina 1 din 27

NECLASIFICAT

1

ROMÂNIA NECLASIFICAT

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE Exemplar unic

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

Nr._____________din_______________

Drd. Sebastian Oprescu

REZUMAT TEZĂ DOCTORAT

TEMA: DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ ȘI DIPLOMAȚIA

COERCITIVĂ ÎN DINAMICA SECOLULUI XXI

Conducător de doctorat

GENERAL(R). PROF.UNIV.DR.

TEODOR FRUNZETI

Teză elaborată în vederea obținerii titlului de

DOCTOR ÎN INFORMAȚII ȘI SECURITATE NAȚIONALĂ

BUCUREȘTI, 2016

NECLASIFICAT

Pagina 2 din 27

NECLASIFICAT

2

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

MEDIUL INTERNAȚIONAL DUPĂ ÎNCETAREA RĂZBOIULUI RECE

CAPITOLUL II

POLITICA EXTERNĂ ȘI DIPLOMAȚIA

CAPITOLUL III

DIPLOMAȚIA PREVENTIVĂ ÎN EPOCA ACTUALĂ

CAPITOLUL IV

DIPLOMAȚIA COERCITIVĂ ÎN CRIZELE ȘI CONFLICTELE INTERNAȚIONALE

CAPITOLUL V

DIPLOMAȚIA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI III

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

GLOSAR ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXA NR.1

NECLASIFICAT

Pagina 3 din 27

NECLASIFICAT

3

CUVINTE CHEIE: politică externă; diplomație; diplomație preventivă; diplomație

coercitivă; operații de pace; negocieri; tratat; rivalitate de putere; blocadă

REZUMAT

Mediul internaţional de securitate este dominat de schimbări deosebite

economice, politice, economice, militare etc. Diplomaţia – preventivă sau

coercitivă – nu poate face abstracţie de influenţa proceselor definitorii pentru

dinamicele mediului de securitate. Respectivele procese au un caracter relativ

contradictoriu: pe de o parte, puterea în sistem se concentrează în câţiva centrii

(SUA, UE, China, F. Rusă, Brazilia, India), pe de altă parte este difuză, fiind

împărţită între state, organizaţii internaţionale, companii ONG-uri.

În Capitolul I (Mediul internaţional după încetarea Războiului Rece) am

evidenţiat tendinţele principale manifestate după 1990. Pe plan politic se detaşează,

după încetarea Războiului Rece (1990-1991), mutaţii profunde nivelurile global,

regional şi naţional1. În primul rând se remarcă rapida derulare a evoluţiilor

politice, începând cu reducerea spre minimum a influenţei ideologiilor comuniste

şi abandonarea sistemelor politico-sociale de tip socialist în fostele state dominate

de dictaturi de stânga în Europa Centrală, de Est, de Sud-est, Asia Centrală, China,

Vietnam, Laos, Cambogia etc. Pe de altă parte, în Occident s-au consolidat

sistemele politico-instituţionale democratice şi s-a inaugurat un tot mai amplu

proces de creare sau întărire a organizaţiilor internaţionale mai mult sau mai puţin

integrate, precum UE, NAFTA, NATO. Acest proces s-a extins în America Latină,

Asia şi Africa. Apreciem că, în egală măsură, după 1990, instituţiile economice

specifice capitalismului (proprietate privată, drepturi individuale, libera circulaţie a

capitalurilor şi - de la caz la caz – a persoanelor) s-au generalizat la scară planetară.

În acelaşi timp, pe fundalul globalizării economice, mari puteri precum F. Rusă şi

1 F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria Universală, vol. 3, Larousse, Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2006, pp. 749 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 4 din 27

NECLASIFICAT

4

aliaţii săi, sau R. P. Chineză au optat pentru „regimuri politice autoritare”, de partid

unic la Beijing, sau de „democraţie suverană” la Moscova. Concomitent, în anii

1990-1999, influenţa liberalismului internaţional s-a accentuat, mai ales ca efect al

prăbuşirii sistemului mondial socialist centrat pe URSS şi a unor remarcabile

progrese tehnologice, stimulate şi de revoluţiile din informatică, microbiologie,

genetică etc. În acest context, SUA – cu sprijinul Germaniei unificate, al NATO şi

UE în curs de extindere – au patronat desfăşurările internaţionale impuse de

destrămarea violentă a R. F. Iugoslavia şi de remodelări strategice în Orientul

Apropiat şi Mijlociu. În acest sens, se poate consemna şi înfiinţarea, după 1994, a

structurii Parteneriatului pentru Pace, sub egida SUA şi NATO, cu participarea F.

Ruse, Ucrainei şi a altor foste state socialiste. În egală măsură, majoritatea statelor

odinioară socialiste din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România, au inaugurat

procese de includere în NATO şi Uniunea Europeană2.

Pe plan mai larg, în circumstanţele instaurării în SUA a unei orientări de

doctrină externă de unipolaritate, după 2000-2002 s-au înregistrat: tentativa

Washingtonului de a remodela, alături de numeroşi aliaţi ai săi, „Marele Orient”

(Orientul Apropiat şi Mijlociu, extins până în Afganistan şi Pakistan), prin

campaniile militar-politice din Afganistan şi Irak; instaurarea regimului „autoritar”

al preşedintelui V. Putin în F. Rusă şi lansarea demersului său constant pentru a

reface sfera de influenţă a Moscovei din „vecinătatea sa apropiată” şi Comunitatea

Statelor Independente; respingerea de către V. Putin a proiectului extinderii NATO

în Europa de Est şi Caucazul de Sud; „pacificarea” coercitivă a Caucazului de

Nord de către F. Rusă şi constituirea Organizaţiei Tratatului de Securitate

Colectivă în CSI şi Asia Centrală; încheierea unei „alianţe” politico-economice

între Moscova şi Beijing în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai etc. Din

2008, preşedintele V. Putin a optat pentru o „măsurare” directă de forţe cu SUA,

NATO şi Occident, materializată în principal prin: „pedepsirea militară” a Georgiei

2 Vaisse Maurice, Les relations internationales depuis 1945, Armand Colin, Coll. U. Pascal, Vedrine Hubert, Atlas

des crises et des conflits, Armand Fayard, 2009; Peter Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu, Humanitas,

Bucureşti, 2015, pp. 357 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 5 din 27

NECLASIFICAT

5

pentru apropierea de NATO în vara anului 2008, imediat după summitul Alianţei

de la Bucureşti; revendicarea unui rol marcant în soluţionarea principalelor crize şi

conflicte din Orientul Apropiat şi Mijlociu; susţinerea „secesiunii Crimeii” în 2014

şi implicarea directă în conflictul intern din Ucraina3 dintre guvern şi miliţiile

rusofone.

Considerăm că poate cele mai spectaculoase şi importante evoluţii politico-

economice şi militare vizează R.P. Chineză, transformată în numai câteva decenii

în cea de-a doua putere a lumii, aproape egală cu SUA. Mai important este însă

faptul că Beijingul s-a transformat într-un nucleu de putere pe scena globală,

racordat la organizaţii regionale precum OCS, ASEAN şi în special BRICS4. Lider

incontestabil al „statelor cu economii emergente”, R.P. Chineză a reuşit să

determine marile puteri cu economii dezvoltate (SUA, UE şi Japonia) să accepte

atât crearea în 2008 a organizaţiei G20, cât şi treptata modificare a statutului

Fondului Monetar Internaţional. În respectivul context internaţional, Washingtonul

a trecut la o doctrină de politică internaţională multilateralistă, propusă încă din

2003 de Franţa şi Germania. Este şi doctrina pe baza căreia se încearcă şi

soluţionarea gravului conflict din Siria de după 2011. De fapt, acceptarea regulilor

internaţionale ale multilateralismului echivalează şi cu oficializarea unui „nou

concert al marilor puteri” pe scena internaţională. Acesta se bazează pe capacitatea

Consiliului de Securitate ONU (în care sunt reprezentate în calitate de membri

permanenţi SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie şi Franţa) de a gestiona cele mai

grave probleme de politică globală. Respectivul „concert de putere” materializează

şi o certă modificare a raporturilor de putere politică pe Terra; de fapt, SUA şi F.

Rusă au încetat să reprezinte singurii poli majori de putere în lume, în

circumstanţele consolidării forţei UE. Chinei, Japoniei etc.

Pe acest fundal, s-au amplificat competiţiile de putere şi influenţă în lume.

Menţionăm existenţa puterilor hard (dură), soft (tehnologică, diplomatică,

3 10 Wars to Watch in 2015, www.foreignpolicy.com 1 febr. 2015, p. 2.

4 John Baylis, Steve Smith, The Globalization of World Politics, an Introduction to the International Relations,

Oxford Univ. Press, 2006, pp. 144 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 6 din 27

NECLASIFICAT

6

culturală) şi smart. Ca principali factori de putere se detaşează: teritoriul, populaţia,

economia, administraţia şi guvernarea, cultura, forţa tehnologică, puterea militară

etc. În ansamblu, toţi aceşti factori de putere determină acţiunea actorilor

internaţionali (state, organizaţii internaţionale, corporaţii multinaţionale, ONG –

uri).

Cel de al doilea Capitol (Politica externă şi diplomaţia) analizează corelaţiile

dintre state, politică externă şi diplomaţie. Politica externă a statelor întrebuinţează

diplomaţia ca instrument esenţial de acţiune. Diplomaţia se planifică şi se

desfăşoară într-un sistem de tradiţii, norme şi proceduri care asigură raporturile

dintre state. Respectivele reguli s-au generalizat în întregul domeniu specific

raporturilor internaţionale. Serviciul extern (foreign service) reuneşte Ministerul de

Externe şi corpul diplomatic. Concomitent, s-a format în timp un extins sistem

diplomatic.

Funcţiile diplomaţiei

Fiind o activitate de iniţiere şi materializare a relaţiilor oficiale dintre state,

diplomaţie îndeplineşte mai multe funcţii5.

A. Funcţia de reprezentare

Dreptul de reprezentare statală se asociază cu suveranitatea. Numai statele

suverane pot trimit agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte

state şi cu instituţii internaţionale cu personalitate juridică. Reprezentarea se referă

şi la comunicarea intereselor statelor, inclusiv cele social-economice, militare,

culturale etc. Convenţia de la Viena din 1961 prevede că misiunea diplomatică

reprezintă statul acreditant în statul acreditar. Se impune respectarea de reguli de

ceremonial, de norme de curtoazie şi politeţe.

B. Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului

Diplomaţia nu elaborează politica externă, ci este un instrument sau o tehnică

de punere în practică a acesteia. Se cunoaşte că scopurile politicii externe sunt

stabilite de conducerea politică a ţării.

5 A. Stratulat, O clarificare a conceptului de diplomaţie, www.geopolotics.ro 21 mart. 2011. Cater Ana, Funcţiile

diplomaţiei, www.scribd.ro/doc ; Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1975, pp. 20 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 7 din 27

NECLASIFICAT

7

C. Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor

Protecţia se asigură în limitele dreptului internaţional. Se urmăreşte:

protejarea intereselor cetăţenilor în calitate de persoane fizice cu drepturi

religioase, culturale, de proprietate etc.; păstrarea bunului renume al statului;

respectarea documentelor diplomatice încheiate între statul acreditant şi cel

acreditar etc.

D. Negocierea

Convenţia de la Viena din 1961 prevede că o funcţie esenţială a diplomaţiei

este de a duce tratative cu statul acreditar. Rezultatele negocierii se înregistrează în

documente diplomatice. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare,

documentele diplomatice pot fi semnat pe loc, la încheierea tratativelor. Dacă nu

au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a

documentelor, sub rezerva aprobării lor de către fiecare dintre guvern. Negocierile

presupun un acord prealabil între părţi, discuţiile diplomatice fiind doar un contract

verbal6.

E. Observarea şi informarea

Subliniem că respectiva funcţie a misiunii diplomatice este fixată de

Convenţia de la Viena din 1961 în aceşti termeni: „a se informa prin toate

mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a

raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant” (art. 3, al. d). Misiunea

diplomatică trebuie să cunoască bine realitatea politică, socială şi economică

locală, să fie la curent cu intenţiile şi proiectele de dezvoltare ale guvernului

statului acreditar, cu obiectivele şi metodele sale de politică externă. Ca surse de

informare ale agenţilor diplomatici sunt: convorbiri cu oficialităţile statului

acreditar, centrale şi locale; vizite speciale în scopuri de informare la Ministerul de

Externe; urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care

6 Delphine Placidi, La transformation des pratiques diplomatiques, www.archives,cerium,ca, 2007, pp. 95-112. Dr.

T. Frunzeti, Diplomaţia apărării, Editura UNAp, 2011, pp. 5 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 8 din 27

NECLASIFICAT

8

participă oficialităţi ale statului acreditar7 etc. O îndatorire importantă a misiunii

diplomatice în îndeplinirea funcţiei de observare şi informare este aceea de a

comunica informaţiile cu maximă obiectivitate. Uneori, în anii Războiului Rece,

statele aflate în tabere opuse au recurs şi la acoperirea diplomatică pentru agenţii

lor secreţi.

F. Protejarea relaţiilor dintre state

Diplomaţia are funcţia de a aborda într-o manieră obiectivă şi pozitivă

relaţiile dintre state. Diplomaţia poate să joace un rol preventiv extrem de

important, remarcând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea

raporturilor dintre state şi identificând soluţii care să aplaneze divergenţele şi

neînţelegerile în faza lor incipientă. Diplomaţia preventivă are un loc tot mai

important în preocupările statelor, mai ales în cadrul structurilor multilaterale

precum Organizaţie Naţiunilor Unite, Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în

Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Se propune ca prin

măsuri practice de bune oficii şi mediere, ca şi prin încheierea unor acorduri între

statele interesate să se preîntâmpine evoluţii care ar putea duce la confruntări

militare.

G. Funcţia de a stabili regulile şi procedurile în sistemul internaţional

Cele mai importante reguli şi norme ale relaţiilor internaţionale se stabilesc în

conformitate cu principiile dreptului de profil, a tratatelor şi convenţiilor negociate

între state8.

Categorii de diplomaţie

Este de domeniul evidenţei că diplomaţia nu poate fi confundată în totalitate

cu politica externă sau cu politica de stat (state craft). Totuşi, H. Kissinger, când se

referă la diplomaţie, abordează în exclusivitate probleme de politică externă.

Graham Evans în Dicţionarul de relaţii internaţionale (1998) vede diplomaţia ca

7 www.studentpolitologie.wordpress.com 12 ian. 2011; Dr. T Frunzeti, op. cit., p. 9; Ambasador Paraschiva

Bădescu, Diplomaţia preventivă într-o lume globalizată, „Journal of European Studies and International Relations”,

vol. IV, 1/2013, p. 17.

8 Conf. univ. dr. Ştefan Ţarcă, Dreptul internaţional public, www.id-hyperion.ro, pp. 9 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 9 din 27

NECLASIFICAT

9

pe un instrument de politică externă şi ca pe o instituţie a sistemului internaţional.

Diplomaţie pot face şi provinciile autonome, comunităţile locale, organizaţiile

politice transnaţionale. Diplomaţia este alcătuită din activităţi şi practici în care se

angajează un corp profesional distinct, cu structuri, norme specifice, recunoscute şi

de alte state. Relaţiile dintre corporaţii economice nu fac parte din diplomaţie, dar

pot fi servite de aceasta.

Adepţii curentului „idealist” au introdus conceptele de diplomaţie deschisă, de

conferinţă şi fondarea de organizaţii internaţionale interguvernamentale. Pentru

„realişti” diplomaţia reprezintă un instrument de păstrare şi creştere a puterii

statului, fiind subordonat balanţei de putere. Instituţionaliştii neoliberali

aprofundează rolurile diplomatice ale regimurilor şi organizaţiilor internaţionale,

guvernamentale sau nu. Constructiviştii adaugă: procesul de construcţie

diplomatică reciprocă dintre state; semnificaţia percepţiilor prestabilite şi a

identităţilor care interacţionează; valorile comunităţilor pe care se bazează

diplomaţia etc.

Diplomaţia bilaterală este o categorie care se referă la relaţiile dintre două

state suverane, în forme politice, economice, militare, culturale. Statele fac

reciproc schimb de misiuni diplomatice, încheie tratate de alianţă politico-militară,

tratate de liber schimb (FTA) sau de investiţii (FDI). În mod tradiţional, s-a

apreciat că bilateralismul este mai puţin indicat pentru implementarea de sisteme

internaţionale de securitate9.

Diplomaţia multilaterală s-a dezvoltat mai cu seamă după 1648 şi prin

apariţia Societăţii Naţiunilor, în 1919. În 1945 s-a înfiinţat ONU, iar

multilateralismul s-a extins rapid în domeniile securităţii internaţionale, umanitar,

economic, de protecţie a mediului etc. Desigur, marile puteri ar prefera acordurile

bilaterale, sistem în care îşi pot valorifica avantajele militare, politice, economice

etc.

În acelaşi timp, se poate vorbi despre diplomaţie formală şi informală.

9 Ovind Bratberg, National Institutions under Pressure. Bilateral Diplomacy in Age of Europeanisation,

www.svt.utuno.com 2006.

NECLASIFICAT

Pagina 10 din 27

NECLASIFICAT

10

Diplomaţia formală este procesul general şi oficial prin care statele comunică,

se influenţează şi îşi rezolvă conflictele prin negocieri. Diplomaţia formală impune

respectarea unor reguli şi metode specifica de acţiune. În primul rând, toate

operaţiile diplomaţiei formale sunt oficiale şi legale. Ele implică în mod clar statele

şi guvernele prin acţiunea corpului diplomatic. Acest corp diplomatic beneficiază

de imunităţi (cu exceptarea de la jurisdicţia penală şi administrativă a statelor pe

teritoriul cărora acţionează), inviolabilităţi (protejarea personalului diplomatic şi a

bunurilor sale în statele de reşedinţă), privilegii (scutiri de taxe). Activitatea

diplomaţiei formale se materializează îndeosebi în acte juridice, diplomatice

încheiate între state (tratate, convenţii, acorduri etc.). Comunicarea şi

comportamentul diplomaţiei formale10 sunt riguros reglementate. Declaraţiile

trebuie să fie clare şi concise, transmise prin canale formale11.

Diplomaţia informală se utilizează în situaţii speciale. De exemplu, în

raporturile SUA-China din anii ’50, multe negocieri s-au desfăşurat prin canale

informale şi semi-oficiale, folosindu-se ca interlocutori membri ai unor institute de

cercetări, academicieni, ziarişti etc. Diplomaţia informală cultivă ambiguitatea,

minimalizarea ritualului diplomatic, cunoaşterea corectă a punctelor de vedere

vehiculate în dezbatere12. Diplomaţia tradiţională (track one diplomacy) este

concurată de diplomaţia informală (track two).

Se mai pot folosi şi conceptele de diplomaţie coercitivă şi necoercitivă.

Diplomaţia coercitivă, atât formală, cât şi informală, recurge la ameninţarea

cu forţa (economică, politică, militară) sau la folosirea acesteia pentru a se atinge

obiectivele vizate.

Diplomaţia preventivă (necoercitivă) este complexul de acţiuni diplomatice

care pune pe prim plan negocierile, în general formele non-violente de abordare a

relaţiilor internaţionale. Diplomaţia preventivă îşi propune: renunţarea la folosirea

10 www.rasfoiesc.com/legal Dan Grosu, Diplomaţia în societatea cunoaşterii, www.doctorat.snspa.ro 2014.

11 www.armyacademy.ro 2003.

12 Pierre Journoud, Diplomatie informelle et reseaux transnationaux, www.cairn,info 2009; Peter Jones, Les

initiatives informelles pour la sécurité règionale, www.peacepalacelibrary.ne 2008.

NECLASIFICAT

Pagina 11 din 27

NECLASIFICAT

11

forţei şi la ameninţarea cu forţa; schimbarea de perspectivă în analiza şi rezolvarea

conflictelor; disponibilitatea de negociere; medierea şi încrederea între părţi;

empatia, echilibrul intereselor şi concilierea13.

Suntem convinşi că diplomaţiile statelor trebuie să ia în considerare în

numeroase cazuri obiectivele organizaţiilor regionale economice şi militare din

care respectivii actori internaţionali fac parte. Astfel, UE sau NATO au strategii

proprii de securitate şi comerciale în exterior şi statute, regulamente şi adoptă

decizii pe care statele trebuie să le respecte. După cum se cunoaşte, în elaborarea

strategiilor diplomatice rămân obligatorii: definirea scopurilor şi obiectivelor

diplomatice; cunoaşterea resurselor disponibile; planificarea principalelor activităţi

pe multiple planuri; identificarea priorităţilor,a modalităţilor de a obţine rezultatele

vizate; cunoaşterea strategiilor diplomatice ale posibililor concurenţi, adversari,

aliaţi; promovarea de metode prospective şi elaborarea de scenarii diplomatice14.

Principalele categorii de activitate diplomatică

Diplomaţia politică se direcţionează spre obiectivele înfăptuirii scopurilor

strategice în relaţiile dintre state şi în plenul organizaţiilor internaţionale.

Realizarea unor ordini globale, regionale, multilaterale şi bilaterale coerente este

preocuparea sa esenţială.

Diplomaţia economică

Este o componentă a diplomaţiei care se materializează prin: susţinerea

intereselor economice ale statelor, acţiunile de lobby, activităţile agenţiilor

economice, negocierea de tratate şi acorduri economice, inclusiv de liber schimb,

13 General-locotenent dr. prof. univ. T. Frunzeti, Conflict şi negociere în relaţiile internaţionale. Curs, Editura

UNAp. „Carol I”, Bucureşti, 2011, pp. 2 şi urm. Ion Crăciun, op. cit., p. 59.

14 James R. Holmes, Strategy is a Habit, www.thediplomat.com dec. 2014, Han Sun-Joo, Strategic Diplomacy in the

Age of Globalization, www.global.tokyofoundation.org mai 2008. Prof. univ. dr. V. Ozun, Securitate internaţională

şi diplomaţie publică, www.europa2020.spiruharet.ro pp. 4 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 12 din 27

NECLASIFICAT

12

promovarea exporturilor, a transferurilor de tehnologie, cunoaşterea pieţelor

internaţionale, stimularea activităţilor agenţilor economici15 etc.

J.S. Nye Jr. abordează în mod nemijlocit şi problemele interdependenţei

economice. El numeşte senzitivitate cantitatea şi ritmul dependenţei reciproce

dintre marii actori economici16 (criza pieţelor din Asia din 1998 a atras efecte de

contagiune în F. Rusă şi Brazilia). Vulnerabilitatea înseamnă, în optica sa, costurile

relative ale transformării structurii unui sistem de interdependenţe. Ţara mai puţin

vulnerabilă înregistrează costuri mai mici ca efect al modificării unor situaţii. Este

vorba şi de capacitatea diferitelor societăţi de adaptare la schimbare. O ţară mai

puţin dependentă are o sursă suplimentară de putere economică. În aceste condiţii,

statele aflate în concurenţă caută să atragă pe teritoriul lor activităţile producătoare

de bogăţie şi destinate să alimenteze pieţele globalizate.

Diplomaţia umanitară

Diplomaţia umanitară a luat amploare în ultimele decenii. Ea se referă în

primul rând la promovarea drepturilor omului codificate în documente precum

Convenţia de la Geneva din 1949 sau Principiile de la Paris, din 1993. Principalele

state au strategii de susţinere şi aplicare a drepturilor omului, corelate cu cele ale

Consiliului ONU pentru Drepturile Omului. În cadrul ONU, diplomaţii au stabilit

de exemplu, Cerinţele Deceniului pentru educaţie şi drepturile omului sau diferitele

legi ale acordării de azil după 2006. Se adaugă: diplomaţia parlamentară, militară,

culturală, de mediu etc. Importante sunt atât prevederile dreptului internaţional şi

cele ale Cartei ONU, cât şi multiple acorduri, convenţii, tratate speciale ce

reglementează relaţiile dintre actorii internaţionali.

Capitolul III (Diplomaţia preventivă în epoca actuală) este rezervat

aspectelor nemilitare ale raporturilor dintre state. Diplomaţia preventivă are ca

15 G.R. Berridge, Diplomacy. Theory and Practice, MacMillan, 2010, p. 6 şi urm. Diplomaţia economică se

străduieşte să crească la maximum câştigurile statelor în comerţ, investiţii, în alte forme de valorificare a avantajului

comparativ. T. Frunzeti, op. cit (curs), pp. 9 şi urm.

16 J.S. Nye Jr. Viitorul puterii, pp. 72-73.

NECLASIFICAT

Pagina 13 din 27

NECLASIFICAT

13

obiective: prevenire – alertă timpurie în situaţii de conflict, soluţionarea crizelor

prin mijloace paşnice, reconciliere, măsuri de creştere a încrederii etc. pentru a

menţine pacea şi cooperarea între state17. În acest sens, guvernele trebuie să

identifice un teren comun cu factorii de influenţă ai societăţii, cu statele vecine, cu

partenerii internaţionali.

Este o diplomaţie care se corelează direct cu problemele păcii şi războiului.

Ea vizează tocmai eliminarea conflictelor armate din relaţiile dintre ţări. Relaţia

dintre pace şi război reprezintă problema centrală a raporturilor internaţionale în

sistemul de state. În optica lui A. Toynbee, războiul este principalul instrument al

distrugerii civilizaţiilor18 (distrugere socială şi spirituală). Pacea presupune fie

ample mobilizări internaţionale în susţinerea blocării celor mai periculoase

ameninţări cu războiul, fie gruparea guvernelor în organizaţii de securitate

colectivă. În cadrul respectiv, militarismul se detaşează ca principalul factor de

stimulare a politicilor de război. Războiul ar fi deci o anomalie, un fel de „boală

socială”, precum sacrificiile umane ori sclavia.

Pentru K. E. Boulding19, războiul înseamnă opusul păcii; aceasta din urmă se

defineşte ca situaţie în care conflictul este controlat sau în care lipseşte războiul20.

Pacea şi războiul apar ca faze alternante, stări ale sistemului cu trăsături

caracteristice specifice. Nu toate conflictele se finalizează prin război şi nu toate

păcile sunt neconflictuale (de exemplu „Războiul Rece”). Totuşi, stările de pace şi

război rămân determinate de rivalităţi şi conflicte, preponderent de putere, mai

exact de putere militar-economică. Astăzi prin implicaţiile catastrofale ale folosirii

armelor de nimicire în masă, războiul total (nuclear) ar însemna dispariţia speciei

umane. Conştienţi de respectiva realitate a epocii, conducerile statale au depus

unele demersuri pentru a controla şi bloca evoluţiile politico-militare spre război

total şi a gestiona conflictele armate, îndeosebi la nivelul puterilor mici şi mijlocii. 17 Silviu Neguţ, Andreea Gagea, Diplomaţia în jocurile puterii – puterea diplomaţiei, „Romanian Review on

Political Geography”. 1/2010 (XII) pp. 151-161, www.rrgp.uoradea.ro

18 A. Toynbee, A Study of History, 1960, pp. 355-359.

19 K.E. Boulding, Conflict and Defense, 1963, pp. 8 şi urm.

20Apud M. Maliţa, op. cit., pag. 276. A. Toynbee, Civilisation on Trial, 1960, p. 1.

NECLASIFICAT

Pagina 14 din 27

NECLASIFICAT

14

Tocmai acesta ar fi rolul major al diplomaţiei preventive, multilaterale şi bilaterale,

al negocierilor şi compromisurilor dintre actorii internaţionali.

J. Galtung21 (Institutul de Cercetare a Problemelor Păcii din Oslo) asociază

războiul cu „violenţa structurală”. Dacă în general controlul social se obţine prin

persuasiune, cointeresare şi autoritate comună (legi, morală, obiceiuri) la care se

adaugă constrângerea (cu ameninţarea folosirii forţei), violenţa structurală se poate

naşte însă şi din manipularea opiniei şi comportamentului publicului cu mijloace

de comunicare ultramoderne. Asemenea tehnologii pot folosi şi mijloace soft de

acţiune (mass-media). De aceea, în prevenirea şi soluţionarea conflictelor, trebuie

să aplice noi strategii diplomatice, cu folosirea ONG-urilor sau a unor „terapii”

speciale. Pe de altă parte, nu există societate lipsită de violenţă structurală (în

instituţii, legislaţii, doctrine, mentalităţi, practici).

Subliniem că o prezenţă distinctă în activităţile diplomaţiei preventive este

rezervată mass-mediei. În decursul timpului, au acţionat importante oficii de profil,

care au exercitat influenţe remarcabile atât asupra guvernanţilor, cât şi a opiniei

publice. W. Lippman, de la „New York Herald Tribune”, de exemplu, aprecia că

„maniera de a selecţiona, prezenta, cenzura un fapt influenţează recepţionarea lui,

marcând derularea evenimentelor”22. Pe de altă parte, în Franţa, Fundaţia Saint

Simon, asociată cu organizaţia „Bilderberg”, a jucat, prin publiciştii săi, un rol

major în popularizarea politicilor europene şi a liberalismului economic radical.

În acest cadru, o ştiinţă a păcii, polemologia23, a cunoscut o dezvoltare

serioasă în anii ’70 -80 ai secolului trecut. Ea se preocupă de definirea păcii,

statutul şi tipologia ei. Teoria păcii ar trebui să: furnizeze explicarea fenomenelor

şi proceselor conflictuale; să genereze predicţii; să fie consistentă şi coerentă etc.

În teoria regimurilor, am subliniat că pacea este văzută ca un super-regim, un

proces ce se construieşte, un proces de civilizaţie, sau pacea ca garantă a varietăţii

21 J. Galtung, în La violence et ses causes, UNESCO, 1980, p. 85 şi urm.

22 Les Journalistes, nouveaux acteurs des relations internationales, www.reneaba.com apr. 2009.

23 Gaston Bouthoul, Traité de polemologie, 1972, pp. 16 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 15 din 27

NECLASIFICAT

15

culturilor24. În fapt, diplomaţia preventivă a fost definită mai cu seamă ca un mijloc

de întărire a păcii şi cooperării şi pentru a interzice transformarea diferendelor

dintre state în crize şi conflicte. La originea acestui concept se plasează un raport al

Secretarului General ONU, D. Hammarskjold din 1960 referitor la conflictele

externe. În anii ’80, ONU a desemnat zone de risc major ce trebuiau permanent

supravegheate. Prevenirea conflictelor interne s-a luat în considerare îndeosebi

după 1990. M. Lund a definit această specie de diplomaţie25 ca activităţi

desfăşurate, în principal, de instituţiile şi practicile ce descurajează transformarea

tensiunilor şi crizelor în conflicte violente (armate); se includ aici şi măsurile

pentru limitarea înarmărilor. Diplomaţia preventivă se bazează, în principal, pe

documentele şi iniţiativele ONU şi ale altor organizaţii de state sau mari puteri. Se

urmăreşte să se iniţieze acţiuni diplomatico-politice şi de altă natură înainte ca

disputele internaţionale să se transforme în conflicte. Sunt vizate: împiedicarea

violenţelor de frontieră; soluţionarea crizelor interne etnice, religioase, politice;

contracararea încălcării drepturilor libertăţilor democratice şi ale drepturilor

omului etc.

Cu timpul, în sprijinul diplomaţiei preventive s-au creat mecanisme de

avertizare timpurie, structuri preventive specializate, de felul avertizărilor CS.

ONU, misiuni de trimişi speciali26, grupuri de sprijinire a medierii (peste 50

misiuni în 2010), birouri regionale ONU etc.27. Menţionăm că IRNC (International

Center of Nonviolent Conflict Washington) desfăşoară campanii sistematice

împotriva culturii violenţei centrate pe educaţie. Această organizaţie a stabilit

relaţii constante cu guverne, ministere de Externe şi ale Apărării, instituţii şi centre

redutabile de cercetări etc. Se ia în considerare mai cu seamă faptul că în situaţia

crizelor se exprimă incapacitatea organizaţiilor (statelor) de a funcţiona în

modalitatea existentă; disfuncţionalităţile se soluţionează prin schimbări structurale

24 H. Kissinger, Ordinea mondială, RAO, Bucureşti, 2014, p. 299.

25 M. Lund în Portes et limites de la diplomatie préventive, www.forum-scpo.com/geopolitique

26 Conseil de Securite, 26 aug. 2012,

27 Conseil de Securite, 26 aug. 2011. p. r.

NECLASIFICAT

Pagina 16 din 27

NECLASIFICAT

16

în sistem sau modificări adaptive28. Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (CPC)

identifică elemente care reprezintă un barometru al păcii şi conflictului: pace

stabilă, pace instabilă, criză, război, reconstrucţie, criză post-conflict,

reconciliere29.

Pe de altă parte, în doctrina NATO criza este o situaţie manifestată la nivel

naţional sau internaţional, caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa

valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor implicate. Crizele

naţionale sunt de natură politică, economică, militară, socială, de mediu,

tehnologică sau umanitară30. În cadrul diplomaţiei preventive se detaşează activităţi

de: alertă timpurie; negociere, anchetă; bune oficii; conciliere; arbitraj; mediere;

soluţionare judiciară.

Îndeosebi, negocierile vizează identificarea şi construirea unei soluţii la o

problemă clar definită: rezolvarea unui conflict înainte de intrarea sa în faza

violentă. Negocierea apare deci ca un proces „în care două sau mai multe entităţi

discută pe baza intereselor comune ca şi divergente cu scopul de a încheia o

înţelegere reciproc avantajoasă”31. Negocierea este şi comunicare, mai exact, un

proces organizat de comunicare. Unul dintre cei mai puternici şi influenţi factori

care pot stimula, dar şi vicia, comunicarea, în general, şi implicit pe cea din cadrul

procesului negocierii de afaceri se dovedeşte a fi cultura participanţilor”32. Cea

mai indicată metodă de rezolvare a conflictelor este „echilibrarea intereselor”,

superioară determinării poziţiilor de drept şi poziţiilor de putere. Orice negociere

ca proces presupune: pregătirea ei cu ajutorul metodologiei SOWT (ameninţări,

oportunităţi, slăbiciuni, puncte tari); planul de negocieri cu lista problemelor de

28 R.J. Rummel, The Conflict Helix, Rutgers, New Jersey, 1991, pp. 9-11. Dr. T. Frunzeti, dr. V. Zodian

(coordonatori), Lumea 2009, CTEA, Bucureşti, 2009, p. 40.

29 R.J. Rummel, op. cit., p. 10. Pot fi crize economice, sociale, politice, ecologice, militare, naţionale, regionale,

globale, de sistem, de autoritate etc.

30 Démocratie, paix et sécurité. Le rôle de ONU, www.idea.int 2010; www.nato.int/cps 29 ian. 2015.

31 Victor Danciu, Negocierile internaţionale de afaceri sub impactul culturii. O analiză bazată pe comparaţii

contextuale, „Economie teoretică şi aplicată”, 2010, nr. 8, pp. 86 şi urm.

32 Idem. p. 87. I. Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, UNAp, Bucureşti, 2006, pp. 9 şi urm.

NECLASIFICAT

Pagina 17 din 27

NECLASIFICAT

17

abordat, evaluarea agendelor de negociere, evaluarea, clasificarea şi ierarhizarea

temelor; stabilirea obiectivelor negocierii (simple, măsurabile, adecvate, relevante,

tangibile), desfăşurarea tratativelor; finalizarea tratativelor33.

Cel de al patrulea Capitol al tezei (Diplomaţia coercitivă în crizele şi

conflictele internaţionale) este dedicat aspectelor de „tip forţă” în relaţiile

internaţionale. De altfel, în opoziţie cu diplomaţia preventivă, diplomaţia

coercitivă este un concept teoretizat în anii ’60. El defineşte ameninţarea cu forţa

sau întrebuinţarea forţei (militare, economice, culturale) în relaţiile dintre state34.

Este un tip de diplomaţie care uneori se aplică „în marginea” dreptului

internaţional. Pe de altă parte, dreptul internaţional are ca preocupare centrală

tocmai evitarea recurgerii la forţă în relaţiile dintre state. Totuşi, noţiunea de

responsabilitate de protejare, cristalizată în dreptul internaţional după 1990 ar

justifica diplomaţia coercitivă, pe lângă cunoscutul jus ad bellum.

Diplomaţia coercitivă are legătură şi cu noţiunile de război preventiv şi război

preemtiv. Războiul preventiv este un conflict provocat de supoziţia că ciocnirea

militară nu poate fi evitată de diplomaţie. Războiul preemtiv se caracterizează prin

justificarea deciziei de a declanşa acţiunile armate atunci când ameninţarea este

într-un stadiu incipient35. A fost o doctrină aplicată de preşedintele G. Bush

împotriva Irakului, în 2003.

Diplomaţia coercitivă îşi propune să constrângă unele state sau grupuri de

state să-şi modifice comportamentul36 până la pragul declarării stării de război.

Instrumentele de forţă se întrebuinţează ca „pârghii” de negociere, nu de anihilare a

33 Între lucrările de referinţă se înscriu: T. Schelling, M. Le Baron, Culture Based on Negotiation, Styles Univ. of

Colorado and Boulder, 2003; A. Töffler, Puterea în mişcare, Antet, Bucureşti, 2006, pp. 6 şi urm.

34 Fr. Goudreau La notion de „diplomatie coercitive” et sa part en droit international, www.archipel.uqam.ca

Montreal, 2008, pp. 2 şi urm. În anii din urmă, coerciţia (internă sau internaţională) se studiază în corelaţie cu

cercetarea violenţei fizice, psihice, structurale etc. Violenţa structurală ar fi nedreptate socială.

35 Ch. Krauthammer, în „Guerre préemtive”, www.huyghe.fr, p. 1 şi urm. The Unipolar Moment, „Foreign Affairs”,

vol. 70. nr. 1, 2009, pp. 23 şi urm.

36 R. Aron, Paix et guerre entre les nations, Paris, Calman-Levy, 1984, p. 58.

NECLASIFICAT

Pagina 18 din 27

NECLASIFICAT

18

statelor. Constrângerea se deosebeşte de descurajarea militară specifică

Războiului Rece (ameninţarea cu distrugerea nucleară reciprocă). Diplomaţia

coercitivă presupune că ameninţările cu forţa se desfăşoară chiar până când partea

vizată se conformează deciziilor dorite de statul sau organizaţia internaţională

iniţiatoare. În acest sens, strategia „defensivă” a diplomaţiei coercitive face apel la:

ultimatumuri, presiuni graduale, escaladarea limitată, combinată cu descurajarea37

etc. R. Art şi P.M. Cronin în The United States and Coercitive Diplomacy (2003)

remarcă faptul că statele trebuie să ţină cont că diplomaţia coercitivă nu garantează

automat succesul unor negocieri. Diversele stimulente trebuie să se coreleze cu

ameninţarea şi întrebuinţarea limitată a forţei. Statul căruia i se aplică

constrângerea este dispus să o accepte, având foarte mult de pierdut în altă situaţie.

Partea constrângătoare trebuie să convingă că dispune de mijloacele necesare şi că

este decisă să le folosească. Coerciţia multilaterală are cele mai mari şanse de

succes. În cazul ei este necesar ca adversarul să se considere „izolat diplomatic”38.

Martha Crenshaw este de părere că diplomaţia coercitivă este recomandată şi

pentru a se implica în problematica terorismului internaţional39. Nord-americanii

au reuşit să obţină rezultate în tratativele cu unele state ce susţineau terorismul

internaţional, dar au înregistrat insuccese în relaţiile cu organizaţiile respective. În

cazul combaterii terorismului internaţional, diplomaţia coercitivă vizează: izolarea

structurii teroriste de populaţia civilă şi de aliaţii externi; distrugerea ei sau

„convertirea” la o mişcare politică legală; blocarea fondurilor bancare;

descurajarea oricărui ajutor extern; sprijinirea guvernelor şi organizaţiilor care

elaborează strategii, politici, legislaţii antiteroriste; susţinerea măsurilor de

edificare a statelor de drept şi diplomaţiei participative etc.

37 Alexandre George, Forceful Persuasion. Coercitive Diplomacy as Alternative to War, DC, United States Institute

of Peace press, 1991, pp. 4 şi urm.

38 R. Art, P.M. Cronin, The United States and Coercitive Diplomacy, Washington DC, US Inst. of Peace Press,

2003, pp. 76-81. Trebuie să se facă deosebirea între starea de criză (poziţie într-un proces) şi situaţia de criză

(dispută intensă).

39 Martha Crenshaw, Coercitive Diplomacy and Response to Terrorism în R. Art, P.M. Cronin, op. cit., p. 305.

NECLASIFICAT

Pagina 19 din 27

NECLASIFICAT

19

Pe plan mai larg, dacă odată cu înfiinţarea ONU statele au obligaţia de a

soluţiona paşnic orice diferend, folosirea forţei armate se poate accepta în contexte

de jus ad bellum. Forţa armată este permisă în circumstanţele de autoapărare, de

afirmare a drepturilor naţionale, sau dacă este aprobată de CS. ONU (Carta ONU,

art. 51). Declanşarea unui război de agresiune este apreciată drept crimă

internaţională supremă. Însă ameninţarea la adresa păcii poate fi justifica diferite

operaţii internaţionale actuale. Aşa se face că diplomaţia coercitivă este astăzi

deosebit de actuală în analizarea situaţiilor de responsabilitate de protejare care

revin statelor, în conformitate cu prevederile dreptului umanitar internaţional.

Responsabilitatea amintită nu trebuie în mod obligatoriu să ia în considerare

suveranitatea teritorială a statelor40.

În special, în sistemul ONU şi NATO, pentru soluţionarea conflictelor armate

se procedează la: operaţii de pace, operaţie de reconstrucţie; implementarea

regulilor democraţiei şi drepturilor omului etc. Sunt şi cazuri în care se optează

pentru sancţiuni internaţionale, economice, politice, diplomatice; de asemenea,

sunt instanţe excepţionale pentru sancţionarea crimelor de genocid etc.

Cel de al cincilea capitol al tezei se referă la principalele activităţi de profil

ale diplomaţiei României (Diplomaţia României la începutul mileniului III). În

acest cadru, politica externă a României trebuie înţeleasă ca o activitate complexă,

bazată pe consens naţional. La rândul ei, diplomaţia română urmăreşte să pună la

dispoziţia statului instrumente pentru îmbunătăţirea şi consolidarea profilului

internaţional al ţării şi materializarea rolului său pe arena internaţională41.

Demersurile diplomaţiei trebuie să se coreleze cu politica de securitate şi

apărare a ţării noastre, cu obiectivele şi priorităţile europene şi euro-atlantice. De

asemenea, diplomaţia Bucureştiului acordă atenţie amplificării relaţiilor pe

multiple planuri (economice, politice, culturale) cu state şi organizaţii din Asia,

40 Fr. Goudreau, op. cit., p. 79.

41 www.mae.ro , Cartea Verde a Diplomaţiei multilaterale.

NECLASIFICAT

Pagina 20 din 27

NECLASIFICAT

20

America Latină, Africa, Oceania, Orientul Apropiat şi Mijlociu42. În mod direct,

acţiunea de politică externă şi diplomatică vizează sprijinirea obiectivelor de

modernizare şi reformă ale României şi creşterea rolului statului român pe plan

european şi internaţional. Dezvoltarea şi consolidarea profilului României în

Uniunea Europeana şi NATO, se corelează cu valorificarea cu mai mare

eficacitate a beneficiilor care decurg din poziţia ei ca membru în aceste structuri.

Esenţiale sunt parteneriatele strategice, în primul rând cu SUA şi continuarea

eforturilor de promovare a aspiraţiilor de integrare europeană ale Republicii

Moldova. În acelaşi timp, se adaugă sublinierea obiectivului de transformare a

vecinătăţii României, atât în Balcanii de Vest şi mai ales din Vecinătatea Estică şi

Marea Neagră, în spaţii ale democraţiei şi de diversificare a cooperării bilaterale şi

multilaterale.

În egală măsură se impune şi apărarea şi consolidarea activă a drepturilor

minorităţilor/comunităţilor româneşti din zonele limitrofe ţării noastre. În plus, se

ia în calcul realizarea de noi parteneriate în regiunea extinsă a Mării Negre,

inclusiv în Caucazul de Sud, în Asia, cu accent pe Asia Centrală, precum şi în

principalele state din G2043. Totodată, se subliniază aspectele legate de

dinamizarea cooperării economice internaţionale, atragerea de investiţii străine şi

promovarea produselor şi companiilor româneşti pe pieţele externe. Trebuie să se

insiste şi pe prezenţa de substanţă a României în cadrul diferitelor structuri

internaţionale şi evidenţierea rolului esenţial al multilateralismului.

La nivelul UE, România susţine întărirea guvernanţei economice a Uniunii

Economice şi Monetare ce poate duce la obţinerea unor alocări importante inclusiv

pentru Politica Agricolă Comună şi Politica de Coeziune. Se adaugă sprijinul

diplomatic pentru obiectivul de finalizare a Mecanismului de Cooperare şi

Verificare aplicat ţării noastre, pe baza progreselor reale şi necesare, care să fie,

evaluate corect şi fără condiţionalităţi politice. De asemenea, se vor lua în

considerare pe mai departe măsurile de consolidare a capacităţii de protecţie a

42 Programul de guvernare 2013-2016, Bucureşti, 2013. pp. 2 şi urm.

43 Reuniunea anuală a Diplomaţiei Române, 2015, www.mae.ro 1 sept. 2015.

NECLASIFICAT

Pagina 21 din 27

NECLASIFICAT

21

frontierelor europene externe, inclusiv prin utilizarea misiunilor Frontex şi de altă

natură.

O atenţie specială se acordă evenimentelor din vecinătatea estică şi sudică a

României, care angajează răspunderi UE şi NATO. Diplomaţia de la Bucureşti are

interese (de securitate, economice, interumane) incontestabile în respectivele spaţii,

fiind conştientă că zonele în discuţie se află la confluenţa intereselor şi rivalităţilor

geostrategice ale Estului şi Vestului continentului. Fiind proactivă, diplomaţia

română a oferit soluţii hard şi soft, mai cu seamă în procesul de revizuire a

Strategiei de Securitate UE (Strategia Globală de Politică Externă şi Securitate) şi a

Politicii Europene de Vecinătate (PEV). S-au propus: angajarea mai eficientă în

misiuni PSAC; o mai bună coordonare UE-NATO; revizuirea strategiilor de

securitate energetică şi cibernetică44 etc.

Alături de Germania şi Bulgaria, România a propus şi revizuirea Sinergiei

Mării Negre în sistem Security Trust, prin platforme de dialog ce implică actori din

transporturi, comerţ, asistenţă pentru dezvoltare, cooperare transfrontalieră45 etc.

Se adaugă interesul pentru Strategia de Securitate Maritimă şi Strategia UE pentru

Asia Centrală. În egală măsură, România a contribuit la abordarea realistă a unor

crize majore, precum cea a imigranţilor, sau criza raporturilor dintre F. Rusă şi

Ucraina, extinsă la nivelurile UE şi NATO. Bucureştiul îşi propune să întreţină

relaţii bune cu marile puteri vest-europene, cu Polonia, Austria, Bulgaria şi Serbia

şi să nu forţeze astăzi o apropiere de R. Moldova dincolo de limita integrării

acesteia în UE. Este clar că orice depăşire a acesteia va atrage după sine

amplificarea amestecului Moscovei în R. Moldova şi al Budapestei în Transilvania.

Este şi contextul în care o solidă cooperare româno-slovacă poate descuraja

iredentismul maghiar46.

Preşedintele României Klaus Johanis, a subliniat că Strategia Naţională de

Apărare a Ţării este edificatoare şi pentru politica externă şi diplomaţia

44 Idem, p. 2.

45 Ibidem.

46 Adrian Severin, Nevoia de o doctrină românească de politică externă, www.economistul.ro 16 iun. 2014.

NECLASIFICAT

Pagina 22 din 27

NECLASIFICAT

22

Bucureştiului. România se manifestă aşadar ca un partener strategic al SUA,

euroatlanticist şi eurofil şi pledează pentru a strânsă cooperare SUA-UE.

Bucureştiul are tot interesul ca să se realizeze Parteneriatul Transatlantic pentru

Comerţ şi Investiţii47. Concomitent, România va sprijini reformele şi integrarea

euro-atlantică a Ucrainei, Georgiei şi R. Moldova. Preşedintele K. Johanis a

condamnat în mai multe rânduri anexarea Crimeii la F. Rusă şi implicarea directă a

acesteia în Ucraina. În plus, în Consiliul JAI din septembrie 2015, România s-a

opus, cu ocazia crizei imigraţiei ilegale, aplicării sistemului cotelor obligatorii în

UE.

Şi în direcţia Uniunii Energetice România a susţinut BRUIA (cooperarea

Bulgaria, România, Ungaria, Austria), Coridorul Vertical (România, Bulgaria,

Grecia), AGRI (Azerbaidjan, Georgia, România, Ungaria), interconectările

România-R. Moldova şi valorificarea resurselor naturale din vestul Mării Negre.

În sfera cooperării din cadrul NATO, Bucureştiul insistă pentru aplicarea

Planului de Acţiune pentru creşterea vitezei de reacţie a Alianţei, cu înfiinţarea a

două structuri de comandă şi control în ţara noastră. S-a adoptat şi propunerea

României ca NATO să elaboreze o Strategie pentru Vecinătatea Estică. S-au

consolidat şi formatele de consultare bilaterală şi trilaterală cu Germania şi Franţa,

ca şi cu Polonia, Turcia, R. Moldova. O contribuţie esenţială ar putea avea o Curte

internaţională de combatere a terorismului, propusă recent de România, Spania şi

Olanda.

Suntem convinşi că liderii români sunt conştienţi că provocările geostrategice

din Europa de Est şi Sud din 2014-2016 s-au amplificat şi au devenit mai

sofisticate, interferându-se cu atentate teroriste în Occident, cu creşterea migraţiei

ilegale şi multiplicarea unor manifestări de xenofobie, naţionalism şi extremism. În

cazul unor abateri de la normele dreptului internaţional, Bucureştiul consideră că

sancţiunile UE şi SUA împotriva F. Ruse trebuie să se menţină atât timp cât

Moscova nu-şi îndeplineşte angajamentele internaţionale asumate.

47 I. Chifu, Politica externă a României, www.facebook 8 sept. 2015.

NECLASIFICAT

Pagina 23 din 27

NECLASIFICAT

23

În privinţa R. Moldova, se va insista pentru implementarea Planului de

Acţiune, semnat cu UE, la 3 martie 2012, pentru aplicarea Declaraţiei Comune de

instituire a unui Parteneriat Strategic între România şi Republica Moldova şi

susţinerea fermă şi consecventă a parcursului european al Republicii Moldova,

odată cu finalizarea negocierilor pentru Acordul de Asociere cu UE. Trebuie să se

aplice şi Acordul de comerţ liber aprofundat şi cuprinzător şi trecerea la

liberalizarea regimului de vize. În ceea ce priveşte dosarul transnistrean, România

se va implica activ, inclusiv în cadrul UE, pentru înregistrarea de progrese pe fond

în cadrul negocierilor formale în formatul „5+2" în vederea convenirii unei soluţii

care să respecte deplin suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii

Moldova48.

Insistăm asupra faptului că parteneriatele României trebuie fructificate pe

plan bilateral şi multilateral, ca şi relaţiile de importanţă strategică, în primul rând

acordurile cu SUA, „pilon” al politicii noastre externe.

Summitul NATO de la Varşovia, din iulie 2016, a prilejuit reafirmarea politicii

externe şi de securitate a României, strâns asociată cu politicile NATO şi UE, în

contextul unei agresivităţi ruse în creştere în Europa de Est.

În finalul lucrării, sunt plasate Concluziile şi propunerile doctorandului. Ele

pornesc de la ideea că diplomaţia preventivă şi coercitivă sunt instrumente de

realizare a politicii externe promovate de actorii din sistemul internaţional. Statele

se comportă pe plan internaţional în raport cu interesele şi puterea lor economică,

politică, militară, cu dinamicile relaţiilor globale, regionale şi bilaterale.

Pe acest fundal, dinamica puterii internaţionale înseamnă un proces complex

de inter-relaţionare a statelor şi a altor actori internaţionali, care se manifestă în

principal prin competiţie, colaborare şi raporturi de certă adversitate. În derularea

respectivei dinamici, actorii folosesc atât instrumente ale puterii hard, cât şi pe cele

smart sau soft. Diplomaţia concretizează deciziile fundamentale de politică externă

48 Valentin Naumescu, Republica Moldova un stat eşuat. Vârful crizei abia urmează. Ce trebuie să facă România?,

www.contributors.ro 27 ian. 2016.

NECLASIFICAT

Pagina 24 din 27

NECLASIFICAT

24

ale statelor, contribuie la protejarea intereselor lor, angajează principalele negocieri

ce exprimă cooperarea, alianţele, competiţia dintre actori şi aplicarea soluţiilor de

rezolvare a tensiunilor şi conflictelor. Prin observare şi informare, stabilirea de

reguli şi proceduri internaţionale, diplomaţia reflectă şi interesele actorilor de a-şi

afirma şi consolida puterea şi influenţa în societatea internaţională, la nivelurile

global, regional şi naţional. Cei mai puternici actori din punct de vedere social-

economic şi militar preferă instrumentele diplomaţiei hard, soft şi smart, cei mai

slabi din punct de vedere militar preferă instrumente de diplomaţie preventivă şi

aplicarea de reguli ale dreptului internaţional.

Este de subliniat că acţiunea diplomatică soft (sau smart) a fost extinsă

dincolo de spaţiul negocierilor politice şi economice şi, mai ales, pentru

consolidarea securităţii internaţionale. În această direcţie, un spaţiu tot mai larg

revine diplomaţiei complexe, în condiţiile în care s-au negociat şi se aplică sute de

acorduri, tratate, înţelegeri de acest fel (de la cele bilaterale, economice la cele

multilaterale). În acelaşi timp, diplomaţia soft se întrebuinţează tot mai insistent în

sfera afirmării drepturilor omului, subliniind contribuţia acesteia la întărirea păcii

şi securităţii internaţionale. În egală măsură, în legătură cu promovarea drepturilor

omului, s-au extins practicile diplomatice asociate cu măsurile de democratizare a

societăţii şi de combatere a încălcărilor drepturilor şi libertăţilor politice. Uneori

însă, insistenţa de a „forţa” implementarea valorilor occidentale în alte spaţii

geografice, s-a soldat cu eşecuri precum cele din lumea arabă, sau cu amplificarea

confruntărilor Est-Vest, ca în situaţia Ucrainei.

Considerăm că în acest context, de o atenţie specială s-a bucurat o guvernanţă

globală de concert a marilor puteri, cu unele elemente de democratizare.

Semnificativ rămâne faptul că în CS. ONU, cele cinci puteri nucleare majore

(SUA, F. Rusă, China, Marea Britanie şi Franţa) negociază direct deciziile de

politică internaţională. Adunarea Generală, cu majoritate de două treimi, poate face

doar recomandări CS, pe care acesta nu este obligat să le ia în considerare. Restul

actorilor internaţionali, firme sau ONG-uri au numai posibilităţi indirecte de a

influenţa ONU. Dreptul de veto al membrilor permanenţi ai CS. blochează totuşi

NECLASIFICAT

Pagina 25 din 27

NECLASIFICAT

25

funcţionarea ONU ca un fel de „guvern mondial”.

Sunt însă teoreticieni care atrag atenţia că o comunitate globală ar trebui în

mod obligatoriu să preceadă un stat mondial. UNESCO ar putea pregăti această

comunitate. Explicaţia rezidă în capacitatea organizaţiei de a face din educaţie,

schimburi culturale şi alte activităţi, instrumente de creare a unei unităţi superioare

a umanităţii, depăşind nivelul naţiunilor. Problema unor instituţii ca UNESCO, este

că schimbarea benefică a comportamentelor naţiunilor, depinde mai ales de morală

şi politică, şi mai puţin de cultură. Este vorba de trecerea de la standarde şi

loialităţi naţionale la cele internaţionale. Sunt instituţii ONU care anticipează

asemenea transferuri: OMC, OIM, BIRD, FMI, Consiliul Economic şi Social (ce

activează pentru drepturile şi bunăstarea indivizilor) sau Consiliul pentru

Drepturile Omului. O reţea tot mai extinsă de activităţi şi instituţii internaţionale

poate contribui la întărirea diplomaţiei multilaterale, la progresele integrării

globale şi regionale.

La rândul ei, diplomaţia coercitivă se bazează pe ideea că o „justiţie fără forţă

este neputincioasă”, după cum afirma şi B. Pascal49. Această specie de diplomaţie

îşi propune să convingă actorii internaţionali prin ameninţarea cu folosire forţei şi

prin întrebuinţarea ei limitată, graduală şi reversibilă să negocieze şi să realizeze

acorduri, preponderent politice, sau să impună respectarea legislaţiei internaţionale

(decizii ONU sau ale unor organizaţii regionale). Gestionarea crizelor, menţinerea

păcii, asistenţa umanitară sunt scopuri prioritare ale acestei diplomaţii. Se

consideră că fără evidenţierea unei posibilităţi de recurgere la forţă, multe

negocieri diplomatice nu se pot finaliza. Între alţii, Th. Schelling a scos în relief

complementaritatea dintre diplomaţie şi forţă50.

Subliniem frecventul apel la diplomaţie coercitivă după 1990-1991, aproape

toate activităţile de acest fel derulându-se cu aprobarea CS. ONU. Evidenţiem că,

în numeroase cazuri, embargourile comerciale care nu au urmărit transferuri de

armament au avut performanţe mediocre în abordarea unor crize şi conflicte. În

49 B. Pascal, Pensées, 2011, p. 298.

50 Th. Schelling, Arms and Influence, Yale Univ. Press, 1966, p. 10.

NECLASIFICAT

Pagina 26 din 27

NECLASIFICAT

26

situaţia campaniilor antiteroriste, sunt foarte greu de identificat în teren grupările

care iniţiază atacurile. Mai eficient se poate opera asupra statelor care le oferă

sprijin (precum Pakistanul în Afganistan).

Cu toate acestea, un loc însemnat în sistemul diplomaţiei coercitive revine

operaţiilor de pace (de impunere, stabilitate, reconstrucţie post-conflict). Toate

operaţiile de pace sunt iniţiate sau aprobate de CS. ONU şi se derulează cu

aprobarea ţărilor implicate. Pe lângă ONU, s-au consemnat şi participări ale unor

organizaţii regionale, precum UA, UNASUR, ASEAN, Liga Arabă, UE, NATO

etc. Cele mai eficiente s-au dovedit operaţiile de pace din Africa, angajate cu

sprijin ONU, UE, SUA, UA, Marii Britanii, Franţei etc. Adesea, operaţiile de pace

se coroborează cu cele antiteroriste. Din nou, în Africa Sahariană se materializează

cele mai cunoscute acţiuni de acest fel, în Mali, Ciad, Niger, Nigeria, Congo,

Somalia, Sudanul de Nord etc. Totodată, se detaşează operaţiile navale NATO şi

UE din Mediterana şi pentru asigurarea securităţii anti-piraterie în zonele Golfului

Aden şi litoralului somalez. Supravegherea navală se combină cu cea aeriană şi cu

intervenţia terestră a unor forţe aliate.

Lucrarea este susţinută şi de un glosar de termeni şi instituţii, bibliografie şi

anexe.

NECLASIFICAT

Pagina 27 din 27

NECLASIFICAT

27

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

John Baylis, S.Smith, Globalization of World Politics, Oxford Univ. Press,

2006

G.R.Berridge, Diplomacy, Mac Millan, 2010

G.Bouthoul, Traite de polemologie, Paris, 1972

F.G.Dreyfus, A.Jourcin, P.Thibault, P.Milza, Istoria universală, vol.3,

Larousse, Univers Enciclopedic, București, 2006

T.Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale, UNAp, București,

2011

T.Frunzeti, Diplomația apărării, UNAp, București, 2011

R.J.Rummel, The Conflict Helix, New Jersey, 1991

H.Kissinger, Diplomatia, Editura ALL, București, 2013

M.Malița, Diplomația. Școli și Instituții, București, 1975

A.Toffler, Puterea în mișcare, Antet, București, 2006