Termenul de rezilienta face referire, atunci cand este utilizat  in domeniul psihologiei, laprocesul care

permite indivizilor, familiilor si grupurilor umane sa depaseasca situatiile dificile, trauma, sa nu prezinte

tulburari psihice, sa continue sa traiasca la fel ca inainte, putand chiar sa dea dovada de o mai buna

functionare psihica decat inainte, gratie a ceea ce poarta numele de dezvoltare sau crestere post

traumatica (Ionescu, 2013).

Primele cercetari ale procesului de rezilienta au fost efectuate de catre Michael Rutter (1966) asupra a

trei categorii de copii: cei ai caror parinti sufereau de tulburari psihice, cei careau trait experienta separarii

de mama si cei proveniti din medii dezavantajate.

�ncepand cu anul 1970, a fost demarat un proiect denumit Competenta in cadrul caruia s-a constatat

faptul ca anumiti copii care au fost expusi la evenimente traumatice de viata au capacitatea de a se

adapta foarte bine, fapt ce i-a determinat pe cercetatorii acestui proiect sa-si puna

urmatoarele intrebari (Ionescu, 2013):

�       Care sunt caracteristicile copiilor compententi si mai ales a celor care au fost expusi unor situatii

stresante?

�       Care sunt factorii potentiali de risc si de protectie care sporesc sau reduc efectele negative ale

expunerii la adversitate?

�       Care sunt, in prima copilarie, factorii predictivi ai adaptarii la adolescenta?

�       Care sunt implicatiile raspunsurilor la aceste intrebari ale interventiei?

Studiul rezilientei la adulti, persoane la care se considera ca dezvoltarea este relativ incheiata,  este de

data relativ mai recenta si a debutat cu cercetarile asupra tulburarilor de stres post traumatic - TSPT, in

urma constatarii faptului ca anumiti adulti care au fost supusi unor situatii generatoare de stres nu au

prezentat simptomele acestei tulburari.

Conceptul de rezilienta a fost introdus relativ recent in domeniul psihoterapiilor si se refera in special

la potentialul uman pentru schimbare si autovindecare in cazul anumitor persoane; acest concept a

contribuit la deschiderea psihoterapiei catre o noua perspectiva, denumita psihoterapia bazata pe

punctele forte (Ionescu, 2013).

Utilizarea psihoterapiei bazata pe punctele forte determina o schimbare majora a interactiunilor dintre

adolescenti si parinti, ajuta adolescentii sa-si constientizeze calitatile si imbunatateste modul de

functionare al familiei.