Rezilienta

Termenul de rezilienţă este definit în Dicţionarul Larousse ca fiind caracteristica

mecanică a materialelor de a rezista la diferite şocuri externe şi  de a reveni la starea

iniţială, fiind folosit iniţial doar cu această accepţiune. Etimologic, cuvântul derivă din verbul

latin salio, -ire, care înseamnă a sări, a sălta, însoţit de prefixul re-, tot de origine latină, care

înseamnăcontra, înapoi. Abia începând din anii ’70, acest concept a fost utilizat cu un sens

metaforic pentru a descrie sisteme care se confruntă cu diferiţi factori perturbatori şi care

parcurg perioade variate de dezechilibru, având capacitatea de a rezista şi a reveni la starea

iniţială (Klein ş.a., 2003). Utilizarea noţiunii s-a lărgit treptat şi, în abordări relativ apropiate,

a pătruns  în foarte multe domenii, de la ştiinţele inginereşti, la ecologie, studii de mediu,

psihologie, sociologie, economie ş.a. În filosofie şi logică, spre exemplu, rezilienţa este

interpretată ca un indicator de stabilitate.

În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat

ca o măsură a abilităţii ecosistemelor de a persista în timp prin absorbţia schimbărilor;

rezilienţa este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea

ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se

desfăşoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling, 1973).

De asemenea, rezilienţa a fost definită prin  rapiditatea cu care un anumit ecosistem

revine la starea iniţială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin raportare la

magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate face faţă fără a-

şi schimba structura sau funcţionalitatea (Carpenter ş.a., 2001). Conceptul este foarte

frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al ecosistemelor, în timp ce

biodiversitatea contribuie la creşterea rezilienţei, a stabilităţii şi a funcţionalităţii

ecosistemelor (Peterson ş.a., 1998, Chapin, 2000).

Din sfera ecologiei, această noţiune a fost transferată în domeniul social pentru a

descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităţilor, al instituţiilor sociale sau

chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.

În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obişnuit pentru a desemna

abilitatea individuală de a face faţă unor situaţii de criză, inclusiv prin însuşirea experienţei

pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienţei este

considerată ca rezultând din raportul care se stabileşte între factorii de risc (singulari sau

succesivi, individuali sau de mediu) şi factorii de protecţie (sprijin moral, financiar etc).

Rezilienţa are o deosebită însemnătate în perioadele de tranziţie, de acumulare a

stresului, perioade ce pot include şi evenimente neaşteptate, exterioare individului (dezastre

naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie). Aceste evenimente impun creşterea abilităţii

de a le face faţă, în vederea menţinerii unei abordări pozitive (psihice, atitudinale sau

comportamentale).

În egală măsură, rezilienţa a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare

fizică sau emoţională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea spirituală a rezilienţei

care rezultă din sprijinul şi încrederea pe care o pot oferi apartenenţa la o anumită religie ca

sursă de speranţă, optimism şi încredere în valorile vieţii.

În domeniul social-economic, conceptul de rezilienţă a fost asociat dezvoltării

durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) şi exploatat inclusiv în analiza hazardelor

naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează

relaţiile dintre natură şi societate. Sistemele antropice şi naturale se întrepătrund extrem de

mult, iar rezilienţa acestora rezultă în primul rând din dinamica şi dimensiunea relaţiilor

interactive care dau funcţionalitate sistemului, stabilitatea componentelor – oricum relativă –

jucând un rol secundar.

Importanţa conceptului de rezilienţă în studiile privind dezvoltarea durabilă explică

înfiinţarea Alianţei pentru Rezilienţă (Resilience Alliance) în anul 1999, o organizaţie a

oamenilor de ştiinţă şi a practicienilor din diferite domenii şi care vizează cercetarea

dinamicii sistemelor socio-ecologice. În acest cadru organizatoric şi de cercetare, o

importanţă deosebită este acordată capacităţii adaptative, ca element al rezilienţei

(Carpenter ş.a., 2001). Alţi autori consideră capacitatea adaptativă ca fiind de fapt

influenţată de rezilienţă şi desemnând abilitatea de realizare a unor planuri de intervenţie şi

de implementare a măsurilor tehnice înaintea, în timpul şi după manifestarea evenimentelor

extreme; capacitatea adaptativă este astfel considerată a fi influenţată de rezilienţă (Klein

ş.a. 2003).

În problematica riscurilor naturale, ISDR defineşte rezilienţa ca fiind „capacitatea unui

sistem, a unei comunităţi sau societăţi de a rezista sau de a se schimba pentru a obţine un

nivel funcţional şi structural acceptabil. Aceasta este determinată de gradul în care sistemul

social este capabil de a se autoorganiza şi de abilitatea acestuia de a-şi mări capacitatea de

învăţare şi adaptare, incluzând capacitatea de a se reface în urma unui dezastru”.

Totodată, investiţiile în domeniul managementului riscurilor naturale în vederea

reducerii dezastrelor sunt considerate o necesitate care se impune pentru a îmbunătăţi

standardele de viaţă şi condiţiile de siguranţă, pentru protecţia contra dezastrelor şi

creşterea rezilienţei diferitelor comunităţi. Acest lucru presupune managementul eficient al

resurselor naturale care ar putea conduce la creşterea rezilienţei în faţa dezastrelor prin

stoparea degradării mediului.

În opinia noastră, rezilienţa defineşte capacitatea unui sistem de a neutraliza

dezechilibrele apărute prin consumarea riscurilor, sistemul menţinându-şi caracteristicile

structural-funcţionale prin mijloace proprii de autoreglare. Aceste mijloace de autoreglare

rezultă din calitatea componentelor sistemice (resurse naturale, resurse financiare, capital

uman) şi calitatea şi dimensiunea relaţiilor interactive care îi asigură acestuia

funcţionalitatea.

Resursele naturale (litosferice, hidrosferice, pedosferice, potenţial climatic, resurse

forestiere) sunt esenţiale pentru supravieţuire şi implicit pentru a face faţă dezastrelor. Lipsa

unor astfel de resurse naturale sau degradarea mediului prin utilizarea inadecvată a

resurselor existente (supraexploatare şi tehnici poluante) generează două probleme în loc

de una: deteriorarea, diminuarea sau chiar epuizarea unor resurse naturale, dar şi scăderea

capacităţii societăţii de a face faţă dezastrelor.

Resursele financiare (reprezentate prin bunuri, venituri sau credite) sporesc

indubitabil capacitatea şi viteza de refacere a unor persoane sau grupuri de persoane

afectate. Este motivul pentru care atât organizaţiile non-guvernamentale cât şi programele

guvernamentale iau în calcul compensaţii, sprijinul material sau propriu-zis financiar pentru

a asigura reconstrucţia de după dezastre.

Capitalul uman (educaţie, sănătate, abilităţi fizice şi deprinderi etc.) are un rol

deosebit în creşterea rezilienţei individuale. Ţările slab dezvoltate din Africa sub-sahariană

se caracterizează spre exemplu printr-un capital uman puternic afectat de răspândirea

virusului HIV sau gradul redus de şcolarizare.

Capitalul social (reciprocitate, încredere, sentiment de apartenenţă la un anumit

grup) presupune şi include comunicarea şi ajutorul reciproc, inclusiv existenţa unui sistem

social de întrajutorare organizat pe baze legale la nivel local, regional sau statal.

Comunităţile omogene sunt cele care se caracterizează printr-o rezilienţă mai ridicată faţă

de comunităţile divizate, datorită posibilităţii de a realiza un consens şi de a coopera în

activităţile de reconstrucţie.

Capitalul fizic include  existenţa unor adăposturi adecvate, clădiri, utilităţi de

aprovizionare cu energie, apă etc, de transport sau comunicaţie. Existenţa spitalelor în

arealele de risc sporesc rezilienţa comunităţilor din acele zone. Din acest punct de vedere,

există o relaţie strânsă între rezilienţă şi nivelul de dezvoltare social-economică (Garatwa

ş.a., 2002).Dovers ş.a. (1992) realizează o distincţie între rezilienţa reactivă şi proactivă a

societăţii confruntate cu diferite hazarde. Rezilienţa reactivă presupune faptul că un anumit

grup social îşi întăreşte sistemul actual pentru a face faţă schimbării induse, în timp ce

rezilienţa proactivă presupune crearea unui nou sistem capabil să se adapteze noilor condiţii

şi constrângeri.  În acest fel însă, sfera noţiunii este foarte mult lărgită, presupunând în fapt

capacitatea de a prevedea, de a preveni sau de a crea sisteme de intervenţie în situaţiile de

criză; în plus apare o suprapunere între conceptul de rezilienţă (rezilienţa proactivă) şi cel de

senzitivitate.

Această accepţiune poate fi totuşi perfect adaptabilă în abordarea riscurilor naturale,

indiferent dacă este vorba de analiza individului sau a societăţii aflate în faţa hazardelor.

Pelling (2003, citat de Klein, 2004) consideră rezilienţa ca fiind capacitatea unui individ/grup

de a convieţui şi de a se adapta stresului impus de un anumit hazard, incluzând în sfera

noţiunii şi măsurile de pregătire întreprinse sub ameninţarea unui potenţial hazard.

S-a trecut astfel de-a lungul timpului de la rezilienţa fizico-mecanică (engineering

resilience), ce rezultă din proprietăţile intrinseci ale anumitor sisteme materiale la un

concept ecologic şi social-economic mai cuprinzător, care presupune anumite mecanisme de

autoreglare, de reorganizare, în anumite limite structural-funcţionale. Interpretarea

conceptului de rezilienţă nu se poate face decât prin cunoaşterea limitelor de toleranţă ale

diferitelor sisteme analizate, prin analiza pragurilor care transformă dezechilibrele

funcţionale în dezechilibre disfuncţionale, în corelaţie cu existenţa unor mecanisme proprii

de autoreglare. Toate acestea traduc practic diferite raporturi dintra natură şi societate,

inclusiv în cazul manifestărilor extreme ale acestora.

Utilizarea conceptului de rezilienţă este însă de cele mai multe ori una pur teoretică,

fără a exista o latură efectiv operaţională, de implementare şi utilizare în managementul

dezastrelor sau în studiile de dezvoltare durabilă. chiar dacă numeroasele studii existente au

vizat abordarea din diferite perspective a rezilienţei ecologice, sociale şi instituţionale, nu

există până în prezent un set de indicatori care să determine valoarea rezilienţei unei

anumite comunităţi.

http://riscurinaturale.blogspot.ro/2011/01/rezilienta.html