MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR JANDARMERIA ROMÂNĂ

CENTRUL DE PREGĂTIRE ŞI PERFECŢIONARE JANDARMI MONTAN SINAIA

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989

Revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste şi demonstraţii la sfârşitul lui 1989, care au schimbat regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Demonstraţiile din ce în ce mai violente au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale Elena. În timpul desfăşurării revoluţiei române, alte state est-europene treceau în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi care şi-a executat conducătorii.

Înainte de revoluţie : La fel ca în ţările vecine, în 1989 majoritatea populaţiei din România nu era mulţumită de regimul comunist. Totuşi, spre deosebire de alte ţări est-europene, România nu trecuse până atunci deloc printr-un proces de de-stalinizare. Politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu (inclusiv proiecte de construcţii grandioase şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie naţională) era considerată responsabilă pentru sărăcia extinsă din ţară; în paralel cu creşterea sărăciei, poliţia secretă (Securitatea) era omniprezentă, făcând din România un stat poliţienesc.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, Ceauşescu imita linia politică, megalomania şi culturile personalităţii ale liderilor comuniştii est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Il Sung. Chiar şi după căderea Zidului Berlinului sau înlocuirea în noiembrie 1989 a tovarăşului său de la sud, liderul bulgar Todor Jivkov, Ceauşescu ignora semnele care ameninţau poziţia sa ca şef de Stat comunist în Europa de Est.

Timişoara La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a

evacua un dizident maghiar, pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a folosi apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Pentru ceva timp, enoriaşii săi s-au adunat în jurul casei sale pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi studenţi români religioşi, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.

Masele de revoluţionari adunaţi în Piaţa Operei din TimişoaraCând a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva

declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător— şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Metropolitane şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare, pe 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriţi de unităţi militare. Semnificaţia prezenţei armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceauşescu. Deşi armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, a reuşit să transforme Timişoara într-un infern:

1

focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşă au inspectat oraşul, care arăta ca după război: clădiri distruse, cenuşă şi sânge.

În dimineaţa lui 18 decembrie, centrul era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna "vandalismul" zilelor precedente. De asemenea a decretat lege marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte "Deşteaptă-te, române!" , un vechi imn naţional care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.

La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi "Piaţa Victoriei") şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: "Noi suntem poporul!", "Armata e cu noi!", "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!". Între timp, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor şi situaţia a rămas în mare neschimbată; în ziua următoare trenuri încărcate cu muncitori din fabricile din Oltenia au ajuns la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: "Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat."

BucureştiEvenimentele din Timişoara au fost descrise în jurnalele de ştiri ale radiourilor Radio Europa

Liberă şi Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum şi de către studenţii care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

În 2-3 decembrie 1989 Ceauşescu l-a vizitat pe Mihail Gorbaciov la Moscova, cu prilejul întrunirii ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia. Liderul sovietic a ţinut o informare cu privire la rezultatele întîlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

În 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara. Mai târziu în acea zi, Ceauşescu a plecat într-o vizită în Iran, lăsând sarcina rezolvării revoltei de la Timişoara în mâna soţiei sale şi a altor apropiaţi.

Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceauşescu descoperă în ţară o situaţie deteriorată. La ora 19:00 pe 20 decembrie, el a dat o declaraţie televizată dintr-un studio TV situat în interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timişoara ca duşmani ai Revoluţiei Socialiste. [1]

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Ceauşescu s-a adresat unei adunări de o sută de mii de oameni, condamnând răscoala de la Timişoara. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceauşescu a rostit o litanie de realizări ale "revoluţiei socialiste" şi a "societăţii socialiste multilateral dezvoltate" din România. Populaţia, totuşi, a rămas indiferentă şi doar rândurile din faţă îl sprijineau pe Ceauşescu cu scandări şi aplauze. Lipsa sa de înţelegere a evenimentelor şi incapacitatea de a trata situaţia au ieşit din nou în evidenţă când a oferit, într-un act de disperare, creşterea salariilor muncitorilor cu o sumă ridiculă de 100 de lei pe lună (echivalentul a 12 lei noi) şi a continuat să laude realizările Revoluţiei Socialiste, neputând să accepte că revoluţia se desfăşura chiar în faţa sa.

Mişcări bruşte venind de la periferia adunării şi sunetul unor petarde au transformat manifestaţia în haos. Speriată la început, mulţimea a încercat să se împrăştie. O parte dintre participanţii la adunare s-au regrupat lîngă hotel Intercontinental şi au început o manifestaţie de protest care apoi a devenit revoluţie.

2

Ceauşescu, soţia sa, precum şi alţi oficiali şi membri ai CPEx s-au panicat, iar Ceauşescu s-a întors în interiorul clădirii CC. Transmisiunea directă a mitingului a fost întreruptă, dar oamenii care se uitau la televizor văzuseră destul ca să îşi dea seama că se întâmpla ceva neobişnuit.

Încercările cuplului Ceauşescu de a recâştiga controlul mulţimii folosind formule ca "Alo, alo" sau "Staţi liniştiti la locurile voastre" au rămas în istorie. Mulţimea a plecat pe străzi, aducând capitala, la fel ca Timişoara şi alte oraşe importante în dezordine. Oamenii strigau sloganuri anticomuniste şi anticeauşiste: "Jos dictatorul!", "Moarte criminalului!", "Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!", "Ceauşescu cine eşti/Criminal din Scorniceşti". În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul de pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

Cu trecerea timpului, tot mai mulţi oameni ieşeau în stradă. Curând, protestatarii - neînarmaţi şi neorganizaţi - au fost întâmpinaţi de soldaţi, tancuri, TAB-uri,ofiteri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) şi ofiţeri de Securitate îmbrăcaţi în haine civile. Se trăgea asupra mulţumii de pe clădiri, străzi laterale şi din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împuşcare, înjunghiere, maltratare, strivite de vehiculele armatei (un TAB a intrat în mulţime în apropierea Hotelului Intercontinental; un jurnalist francez, Jean Louis Calderon, a fost omorât). Pompierii blocau mulţimea cu jeturi de apă puternice iar poliţia bătea şi aresta oamenii. Protestatarii au reuşit să construiască o baricadă de apărarea în faţa restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopţii, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forţele guvernamentale. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineaţa, oră la care supravieţuitorii au părăsit străzile.

Dovezi despre evenimentele din acea zi se află în fotografiile făcute de elicopterele trimise să survoleze zona şi de turiştii aflaţi în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Naţional Bucureşti şi peste drum de Universitate.

Căderea lui CeauşescuSe crede că la primele ore ale zilei de 22 decembrie Ceauşescu ar fi crezut că încercările sale

disperate de a suprima protestele ar fi avut succes. Totuşi, pe la ora 7:00, soţia sa Elena a primit vestea proastă că un număr mare de muncitori de la multe platforme industriale înaintau spre centrul Bucureştiului. Baricadele miliţiei care trebuiau să blocheze accesul spre Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piaţa Universităţii era plină de oameni. Forţele de securitate (armata şi miliţia) au reintrat în scenă, trecând de partea protestatarilor; motivul pentru care au făcut acest gest rămâne şi astăzi un mister.

Plecarea elicopterului lui Ceauşescu: La ora 10:00, când radioul anunţa introducerea legii marţiale şi interzicerea grupurilor mai mari de 5 persoane, sute de mii de oamenii s-au adunat pentru prima dată din proprie iniţiativă în centrul Bucureştiului (mulţimea din ziua precedentă venise la cererea lui Ceauşescu). Ceauşescu a încercat să se adreseze mulţumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare şi furie. Elicoptere împărţeau manifeste (care nu ajungeau la mulţime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", ci să meargă acasă şi să se bucure de sărbătoare de Crăciun.

În aceeaşi dimineaţă, cândva între orele 9 şi 11, Vasile Milea, ministrul apărării la acel moment, a murit în condiţii suspecte. Un comunicat dat de Ceauşescu spunea că Milea a fost găsit vinovat de trădare şi că s-a sinucis după dezvăluirea trădării sale. Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său să respecte ordinele lui Ceauşescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat în noiembrie 2005 că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui subordonat. Intenţia sa se pare că nu a fost sinuciderea ci o stare de incapacitate însă glonţul i-a secţionat o arteră si acesta a murit la scurt timp.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceauşescu l-a numit Ministru al Apărării pe Victor Stănculescu. După o scurtă ezitare acesta a acceptat. Însă Stănculescu a ordonat imediat trupelor să se retragă în unităţi iar peste câteva ore l-a convins pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul. Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceauşescu, comandantul suprem al armatei, Stănculescu a dat de fapt o lovitură de stat militară: "M-am aflat între două plutoane de execuţie: cel al lui Ceauşescu si cel al revoluţionarilor!". Stănculescu l-a "ales" apoi pe Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.

3

Ceauşescu la proces: Ceauşescu şi soţia sa Elena au fugit din capitală cu un elicopter, împreună cu doi colaboratori loiali, Emil Bobu şi Tudor Postelnicu. Ei se îndreptau spre reşedinţa lui Ceauşescu de la Snagov şi de acolo mai departe spre Târgovişte. În apropiere de Târgovişte au abandonat elicopterul, căruia i s-a cerut să aterizeze de către armată. În acel moment, armata închisese spaţiul aerian al României. Călătorind cu maşina, soţii Ceauşescu au fost arestaţi în cele din urmă de forţele armate la un blocaj rutier şi transportaţi la o garnizoană apropiată. Pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, cei doi au fost condamnaţi la moarte de către o curte militară ad-hoc, pentru o serie de acuzaţii, printre care şi genocid, şi au fost executaţi de un pluton de execuţie din Târgovişte. Filmarea cu procesul şi finalul execuţiei a fost difuzată în aceeaşi zi la televiziunea naţională.

Ultimele momente ale vechiului regim şi instalarea celui nouDupă fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în Bucureşti,

precedat de o stare de euforie generală. Mulţimile descătuşate invadeaza Comitetul Central iar birourile oficialilor comunişti sunt vandalizate. Ţintele preferate sunt portretele dictatorului şi lucrările acestuia şi ale soţiei lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă şi dispreţ.

La puţin timp după aceea, în jurul orei 12, Televiziunea Română îşi reia emisia. Mircea Dinescu şi Ion Caramitru apar, în fruntea unui grup de revoluţionari, anunţând exaltaţi fuga dictatorului. Haosul din Bucureşti cuprinde întreaga ţară iar desfăşurarea ulterioară a evenimentelor lasă în continuare loc interpretărilor, fiind departe de a fi elucidate în amănunt.

În acele momente aveau loc lupte înverşunate la Aeroportul Internaţional Otopeni între trupe trimise să lupte una împotriva alteia, spunându-li-se că se confruntă cu terorişti. Conform unei cărţi a gardianului lui Ceauşescu, locotenentul-colonel de Securitate Dumitru Burlan, generalii care erau implicaţi în lovitura de stat condusă de generalul Victor Stănculescu încercau să creeze scenarii fictive cu terorişti, cu scopul de a induce teama şi de a aduce armata de partea conspiratorilor.

Ion Iliescu anunţă constituirea FSNTotuşi, procesul de preluare a puterii de către noua structură politică Frontul Salvării

Naţionale (FSN), care "emana" din cel de-al doilea eşalon al Partidului Comunist, nu era încă încheiat. Forţele considerate a fi loiale fostului regim (asimilate "teroriştilor") au deschis focul asupra mulţimii şi au atacat puncte vitale ale vieţii socio-politice: televiziunea, radioul, sediile companiei de telefoane, precum şi Casa Scânteii (centrul naţional al mass mediei tipărite, care are un rol similar şi astăzi, sub numele de Casa Presei Libere) şi oficiile poştale din cartierul Drumul Taberei; Piaţa Palatului; Universitatea şi Piaţa Universităţii (una dintre principalele intersecţii ale oraşului); aeroporturile Otopeni şi Băneasa; spitale şi Ministerul Apărării.

Pe parcursul nopţii dintre 22 decembrie şi 23 decembrie, bucureştenii au rămas pe străzii, în special în zonele aflate sub asediu, ca să lupte (în cele din urmă câştigând, chiar cu preţul vieţii multor tineri) cu un inamic periculos. Cu armate de ambele tabele, s-au iscat lupte adevărate, soldate cu victime reale. La ora 21:00 pe 23 decembrie, tancuri şi câteva unităţi paramilitare au mers să protejeze Palatul Republicii.

Concomitent, veneau mesaje de sprijin din toate colţurile lumii: SUA (preşedintele George H. W. Bush), URSS (preşedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, şi Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluţiei şi viitor preşedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franţa (preşedintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) şi RSS Moldovenească.

Identitatea "teroriştilor" rămâne învăluită în mister până în ziua de azi. Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de faţă de comiterea unor acte de "terorism" în cadrul revoluţiei din 1989, iar acet fapt a ridicat multe suspiciuni despre relaţia dintre "terorişti" şi nou guvern.

ConsecinţeÎn zilele următoare sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantităţi de alimente,

medicamente, îmbrăcăminte, echipament medical ş.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini şi uneori chiar ediţii întregi revoluţiei române şi conducătorilor acesteia.

La 24 decembrie, Bucureştiul era un oraş în război. Tancuri, TAB-uri şi camioane continuau să patruleze prin oraş şi înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La intersecţiile din

4

apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere; focuri de armă automată au continuat în Piaţa Universităţii şi în zonele învecinate, în Gara de Nord (principala staţie CFR din oraş) şi în Piaţa Palatului. "Activităţile teroriste" au continuat până pe 27 decembrie, când dintr-o dată au încetat.

Fost membru al conducerii Partidului Comunist şi aliat al lui Ceauşescu, înainte de a cădea în dizgraţiile dictatorului la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca preşedinte al Frontului Salvării Naţionale. Frontul Salvării Naţionale, format în principal din membri ai eşalonului secund al Partidul Comunist, şi-a exercitat imediat controlul asupra instituţiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea şi radioul naţionale. FSN a folosit controlul asupra presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenţilor politici, în special partidele democratice tradiţionale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat). În 1990, Ion Iliescu a reuşit să devină primul preşedinte ales democratic al României de după al doilea război mondial.

Revoluţia i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii exterioare. Iniţial, o mare parte din această solidaritate a fost inevitabil redirijată spre guvernul Frontului Salvării Naţionale. Mare parte din aceea solidaritate a fost spulberată în timpul mineriadei din iunie 1990 când minerii şi poliţia au răspuns la apelurile lui Iliescu, invadând Bucureştiul şi brutalizând studenţii şi intelectualii care protestau împotriva deturnării revoluţiei române de către foşti membri ai conducerii comuniste sub auspiciile Frontului Salvării Naţionale.

România după 1989Ion Iliescu a rămas o figură centrală a politicii româneşti, fiind reales pentru al treilea mandat

de preşedinte în 2000, după ce în perioada 1996-2000 preşedinte al României a fost Emil Constantinescu. Supravieţuirea politică a fostului om de încredere al lui Ceauşescu a demonstrat ambiguitatea revoluţiei române, odată cea mai violentă din 1989 dar şi o revoluţie care, potrivit unora, nu a produs destulă schimbare. Adrian Năstase a fost învins de Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale din 2004. În 2005, a fost inaugurat Monumentul Renaşterii Naţionale, care comemorează victimele Revoluţiei. Din martie 2004 România este membră a OTAN, iar în primăvara lui 2005 a semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeană împreună cu Bulgaria, urmând (în condiţii normale) să adere la 1 ianuarie 2007.

ÎNTOCMITOf. Princ.1 Crd.Prg. şi Ed.Cpt.

Alexandru ZBARCEA

5