Revista Priveste dincolo de aparente nr. 1

PRIVEȘTEdincolo de aparențe Nr. 1

iulie 2015

NGFONDUL

Revista „Privește dincolo de aparențe” a fost realizată cu ajutorul următoarei echipe de jurnaliști

Revista „Privește dincolo de aparențe” este realizată în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”,proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Pentru mai multe informații vizitațiwww.eeagrants.org www.fondong.fdsc.ro

www.orientat.ro

fb.com/AsociatiaADPLUS

NGFONDUL

Acest material nu poate fi reprodus parțial, integral sau modificatfără acordul scris al AD PLUS Iași

Alexandra Filip Alina Florina Ioniță Annamaria Kozma Ana Maria Costache Anca Bordeanu

Anda Elena Pintilie Andreea Bădoiu Corina Nițescu Cristina Babii Cristina Damian

Doina Sîrbu Ioana Pandel Ioana Popescu Lucia Hacman Mădălina Nenică

Mihaela Balica Paul Bălhuc Simona Filip Simona Popovici Simona Poclid

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 1

Povești care îți lasă o umbră în suflet, povești carete revoltă, povești care te întristează, povești care tepun pe gânduri și povești care vindecă. Aceasta a fostideea de la care am plecat în realizarea proiectului Privește dincolo de aparențe: să spunem poveștile deviață ale unor oameni adevărați care simt, visează, râd,plâng, trăiesc lângă noi și pe care, cei mai mulți dintrenoi, îi privim și ne spunem în gând, este de etnie romă.

În România, potrivit legii nr. 324 din 14 iulie 2006,prin discriminare se înțelege orice deosebire, exclu-dere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, națio-nalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap,boală cronică necontagioasă, infectare HIV, aparte-nență la o categorie defavorizată, precum și orice altcriteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlă-turarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, încondiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertă-ților fundamentale sau a drepturilor recunoscute delege, în domeniul politic, economic, social și culturalsau în orice alte domenii ale vieții publice. Ce nu nespune o astfel de definiție: care sunt cauzele discrimi-nării? Ce anume determină comportamentele discri-minatorii, ce resorturi interioare acționează înmomentul în care punem pe cineva într-o categoriesau îi aplicăm o etichetă?

Răspunsurile sunt multiple și au fost cercetate științific mult mai intens în ultimii ani. Un lucru ră-mâne sigur: multe din comportamentele noastresunt urmare a procesului de socializare și de educa-ție. Și mai sigur este faptul că, dacă rămânem opaci la ce se întâmplă în jurul nostru și ne raportăm la ca-tegoriile și etichetele stabilite generalist și limitativde societate, nu vom putea niciodată să ne depășimlimitele, să privim dincolo de aparențe și să generămnoi înșine o schimbare în bine în jurul nostru.

Poveștile de viață pe care le veți găsi în paginilerevistei noastre sunt încercări, timide, de a ridicaniște semne de întrebare cu privire la mentalitățile și atitudinile discriminatorii pe care, poate, fiecaredintre noi le-a avut la un moment dat față de o per-soană de etnie romă.

Vă avertizăm că pentru a putea citi revista noastrăvă trebuie niște ochelari speciali. Sunt ochelarii empatiei și depășirii prejudecăților. Dacă pentru oclipă veți reuși să vă puneți în locul personajelornoastre atunci cu siguranță la sfârșitul revistei veți fi niște oameni mai bogați sufletește iar noi ne vomputea bucura că ne-am atins obiectivul.

Dacă cunoașteți alte povești care merită spuse, nu ezitați să ne contactați fie direct pe adresa noastrăde email [email protected], fie pe site-ulwww.orientat.ro, secțiunea Contact.

Revista a fost realizată în cadrul proiectului de luptă împotriva discriminării rasiale și etnice „Privește dincolo de aparenţe”, proiect cofinanţatprin granturile SEE 2009 – 2014 în cadrul FonduluiONG în România.

Editorial2 Bisturiul nu ţine cont de etnie

4 O studentă de etnie romă învațăsă-și asume identitatea

6 O mamă pentru mai mulţi

8 Drumul de fier

10 Familia cu drag de școală

13 Cum am cunoscut-o eu pePortocala

15 Tradiție și partitură: două iubiriîntr-o inimă de rom

17 Oameni într-un cuvânt

19 Strada nu este acasă

21 Ambiţia îţi schimbă destinul

23 Copii aceștia vor învăţa să zboare

24 Pariul. Trei frați de etnie romă,aflați la început de drum, duc oluptă zilnică pentru accesul laeducație

26 Un copil liniștit

28 Cântărețul. Un tânăr rom își învinge soarta prin muncă și ambiție

30 Școala pe patru roţi

33 Între familie și pasiune

35 Maestrul arcușului. Un tânărviolonist rom visează să ajungămuzician de talie internațională șisă dovedească ce poate

CUPRINS

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE2

„Sunt Alina Călin, medic rezident Chi-rurgie Generală, de etnie romă”. Sim-plu și la obiect – așa se prezintă, fărăa-și ascunde zâmbetul cel frumos. Tepierzi în ochii ei verzi și parcă nici nuștii cum să mai continui discuția.Tonul ei sună atât de calm și de natu-ral, încât te dezarmează.

Din familia ei, neam de ursari din Podu Iloaiei, jude-țul Iași, e a treia soră – din cinci frați – care are studiisuperioare. „Mama e casnică, tata pensionar, fost șoferde curse lungi. Familia m-a susținut foarte mult. Dar șispiritul de competiție m-a ajutat să ajung până aici –pentru că, de întâlnit, am întâlnit multe obstacole, dincauza etniei. De multe ori, în clasele I-VIII, mă întor-ceam de la ore plângând. Unii copii veneau de acasă în-vățați să discrimineze și nu știau să facă singuridiferența dintre bine și rău”, povestește Alina. A avutmulte momente în care a vrut să renunțe, mai alesatunci când, inclusiv din partea profesorilor, avea partede priviri încruntate și de jigniri.

Salvarea a venit de la prietena cea mai bună, care i-afost colegă de bancă, model și competitor. „Mie mi sespunea Jumi, iar ea era Juma. Eu țigancă, ea româncă.Un om foarte educat, care nu judeca pe nimeni dupăetnie, religie sau statut social. Ea învăța cel mai bine dinclasă și a fost un exemplu pentru mine, care nu puteamsă fiu mai prejos”, zâmbește Alina. Unii profesori au vrutsă le schimbe din bancă, deoarece o acuzau pe Jumi căar copia de la Juma. „Lucru puțin probabil, având în ve-dere că eram în prima bancă, lângă catedră. M-au mutato perioadă, dar plângeam una după alta. În timpul acelaam dat multe lucrări și s-a dovedit că luam notele pemerit. Așa că, la intervenția mamei colegei mele, m-aumutat înapoi”. Juma este acum la master la Cambridge,iar Jumi e singura din generația ei care a dat la Medicină.

Alina a urmat liceul la Iași, la profilul de învățători-educatori. Colegilor le-a spus de la început că este deetnie romă și nimeni n-a fost deranjat. Surprize neplă-cute au venit, însă, tot din partea unor profesori. „Voiamsă știu de ce am fost nedreptățită la o lucrare la limba ro-mână. Am întrebat-o pe doamnă și mi-a zis: Uite așa, că

nu te suport, pentru că ești țigancă!”. Lumea i s-a dărâ-mat atunci, ca în multe alte dăți. Însă, Alina a avut mereuputerea și curajul de a-și clădi și reclădi visele. Și-a avut,de asemenea, și lipici la oameni care s-o ajute să redre-seze balanța, care s-o încurajeze și care să creadă în ea.

Nimic nu părea s-o abată pe Alina de la drumul pecare și-l creionase în minte. Planurile s-au schimbat,însă, în clasa a XII-a, atunci când un accident teribil princare a trecut fratele ei mai mare a făcut, parcă, o cone -xi une cu viitorul. „A fost nevoie de spitalizare și de in-tervenții chirurgicale, iar din dorința de a-l vedea binepe fratele meu, m-am hotărât să dau la Medicină. Atuncia fost primul impuls și visul a devenit, apoi, realitate. Dela an la an, simțeam nevoia să citesc și mai mult, săaprofundez în domeniu, dar nu ca să obțin o notă bună

A trecut prin multe momente menite s-o doboare. A plâns în fața lor, le-astat împotrivă sau, pur și simplu, le-a întors spatele. Pe toate a reușit să letransforme în experiențe de viață

Bisturiul nu ţinecont de etnie

de Anda Elena Pintilie


la examen, ci din dorința de a progresa în carieră. Știamdin anul întâi că o să fac chirurgie. Asta îmi doream”.

Ușor nu a fost, mai ales că facultatea de Medicină euna destul de costisitoare, iar acum opt ani, în vremea încare a dat Alina examenul, nu existau locuri speciale pen-tru romi. „Au fost perioade în care tata nu lucra. Făceamnaveta, mă duceam seara acasă și nu știam dacă mai ambani să mă întorc. Dar, am avut o dorință uriașă să ter-min ceea ce am început”. Așa că, pic cu pic, de la părințiși de la frații mai mari, cu multă chibzuință, Alina și-acontinuat drumul. Deși nu au fost de acord din prima caea să dea la Medicină, pentru că s-au gândit că e o facul-tate care durează mult și implică uriașe costuri finan-ciare, părinții au sprijinit-o mereu, cu cât au putut. Acumsunt mândri de rezultate. „Serviciul meu de casnică s-aaxat, în principal, pe educarea copiilor. I-am îndemnatmereu către școală și am vrut ca ei, spre deosebire demine, să aibă un loc de muncă, să nu depindă de nimeniîn viață. E frumos când îți dai seama că nu te-ai zbătutdegeaba! Copiii de etnie romă pot ajunge mari, își pot în-deplini visele – dar, pentru toate astea, părinții trebuie

să realizeze importanța implicării lor! Să fie hotărâți șisă-i ajute pe cei mici să treacă peste problemele de dis-criminare”, spune Maria Călin, mama Alinei.

Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa”(UMF) din Iași este singura instituție din țară care areun curs de non-discriminare în sistemul de sănătate. Înplus, aici studiază tineri din peste 70 de țări, iar în ulti-mii ani, studenții de etnie romă au chiar și unele facili-

Familia m-a susținut foarte mult.Dar și spiritul de competiție m-aajutat să ajung până aici – pentrucă, de întâlnit, am întâlnit multeobstacole, din cauza etniei. „


tăți. „În afara locurilor date de Minister, și noi dăm lo-curi pentru etnia romă, deoarece considerăm că numaiprin educație putem elimina discriminarea. În momen-tul de față, în universitatea noastră avem 160 de studențiromi și niciun abandon școlar, ceea ce dovedește că nucontează etnia, nici alte aspecte, contează că un om,dacă este ajutat, poate să termine Medicina”, spune Va-sile Astărăstoae, rectorul UMF.

Astăzi, Alina e mare. Chiar dacă mai există nasuristrâmbate prin jur, ea nu le mai dă importanță. „Bistu-riul nu face diferența de etnie. Asta mă încurajează șimai mult să evoluez ca medic chirurg, să-mi croiesc o ca-rieră onorabilă și decentă”.

„Alina este unul dintre copiii care au reușit să depă-șească prejudecățile societății, care a făcut eforturi con-siderabile pentru a se menține în educație și a-șidesăvârși cariera. Este un punct de reper pentru toți”,spune Elena Motaș, fosta profesoară de limba romani dinliceu, consilier pe probleme de romi la Prefectura Iași.

Alina are o gingășie și o inocență în priviri, de parcănici n-ar fi trecut prin atâtea, care ar fi putut s-o înră-iască. În spital, nu se ferește să vorbească în limba ro-mani cu pacienții romi – surprinzându-i, dându-le maimultă încredere și făcându-i să se simtă în largul lor. Ni-ciodată nu s-a gândit că vreunul dintre ei ar putea s-ofacă de râs. Pentru că tocmai ei îi dau puterea să meargămai departe și să nu-și uite țelul. Un țel care ține de su-flet și aproape deloc de buzunar. „Aici e scopul meu șinu caut bogății. Dumnezeu are grijă de toată lumea. Eupe principiul acesta merg. Nicio faptă bună nu rămânenerăsplătită”, spune Alina.

Credința îi e mare și chipul i se luminează când vorbeștede ajutorul pe care l-a simțit și-l simte mereu, la examene șiîn halatul cel alb. „Păstrez o iconiță la piept și tot timpul mărog înainte de a intra în sala de operație, chiar dacă, deocam-dată, eu nu sunt decât mâna a doua. Dumnezeu lucreazăprin intermediul medicilor. Îți dă și liniștea sufletească decare ai nevoie, îți dă înțelepciune și luminează mintea”.

Privește cu bucurie spre Andrei, iubitul ei român. Privește cu bucurie în cercul său de prieteni – în care atâtromi, cât și români, conviețuiesc în înțelegere. Se înfioară,amintindu-și prin câte a trecut, dar nici un moment nu arvrea să îl schimbe. Toate au contribuit la formarea ei șitoate au fost mai ușoare, având sprijinul necondiționat alfamiliei. „La romi contează foarte mult familia. Dacă aisusținerea morală a părinților, poți ajunge departe. Altfel,fără ajutor și discriminați, copiii renunță. E foarte greu,nu pot să explic sentimentul. Te simți al nimănui, te simținimeni în drum. Unii majoritari te forțează, practic, sădevii vulnerabil. Important e să nu se răspundă cu aceeașimonedă și să se gândească pozitiv”.

Alina își dorește ca ea și alții ca ea să reușească să facăparte din marea societate. Își dorește ca, din ce în ce maimulți copii să pășească prin școală și prin societate cufruntea sus. Să se mândrească atunci când își spun romi,să iubească România și să crească prin educație.

2 Acest articol poate fi citit si pe site-ul http://saptepietre.ro/2014/12/bisturiul-nu-tine-cont-de-etnie.html

ETICHETE

O studentă de etnie romă învață să-și asume identitatea

După ce i-am spus că aș vrea să o in-tervievez, Georgiana s-a pregatit te-meinic cu notițe. Își deschide tabletacu arătătorul ușor tremurând și în-trevad primele rânduri: Mă numescGeorgiana C.*, am 23 ani, sunt li-cenţiată în jurnalism la Universitateadin București și sunt de etnie romă.

Probabil că deja mi-aţi pus o etichetă, însă vă rog să citiţimai departe de atât.

Până la 14 ani, Georgiana s-a întrebat de multe ori îngând de ce tatăl ei este mai închis la culoare decât ea, însăniciodată nu l-a confruntat, iar el a evitat subiectul, ba chiaruneori refuza să-și viziteze rudele din Ilfov – și ele cu pieleamai închisă. La 14 ani, într-o vizită la rudele din partea tată-

lui, unchiul Georgianei i-a explicat că aparţin etniei rome,că nu este rușine să fii ţigan, că suntem oameni normali, darde etnie romă. În momentul acela, Georgiana a avut un șoc.Credea că oamenii o vor vedea mereu ca pe cei de pe stradă.

Imediat după ce a aflat că aparţine etniei rome, Geor-giana i-a povestit prietenei cea mai bune, dar aceasta nua acceptat. I-a spus că e româncă și că va fi mereu ro-mâncă, apoi nu au mai discutat despre asta niciodată.Cele două au copilărit împreună undeva la margineaunui cartier din București, într-o zonă rău famată, undeoamenii locuiau în case improvizate, unde mergeau cucaii și căruţele pline cu fiare, unde erai privat de ideea desiguranţă. Asta a fost copilăria și așa ne-am format. Înșcoala generală, Georgiana încerca să se apropie de toţicopiii, chiar și de cei romi, deși nu știa că și ea aparţine

de Ana Maria Costache


aceleiași etnii, însă prietena ei îi respingea întotdeauna.Georgiana trăiește într-o familie fericită, modestă, în care,

dacă nu sunt bani pentru o bicicletă, se cumpără o păpușă,în care se asigură accesul la educaţie și se oferă sprijin.

Părinţii Georgianei, mama româncă și tatăl rom, s-au cunoscut în Vâlcea și s-au căsătorit după ce familiamamei ei a facilitat întâlnirea celor doi, apoi s-au mutatîn București. De atunci, tatăl Georgianei și-a ţinut fami-lia departe de rudele lui, trăind printre români, iaracum, la 64 de ani, continuă să spună că este român, nuţigan, refuzând să se identifice cu rudele sale. Cu toateastea, culoarea mai închisă a pielii lui a fost motivulmultor discriminări pornite încă din copilărie, de aceease revoltă când vede romi furând sau trăind pe stradă,romi care contribuie la adâncirea acestei discriminări șia propagării stereotipurilor. Tata și-a exprimat dorinţade a fi în înmormântat în București, nu în Ilfov undedeja are loc de veci, pentru că îi este teamă de părereape care ar putea să o aibă prietenul Georgianei și familialui când va veni la înmormântare și va vedea atâţiaţigani în jurul lui.

Cu ajutorul unchiului și al verișorilor săi care lu-crează la Partida Romilor, Georgiana a trecut peste șoculși criza identitară, a înţeles că lucrurile se pot schimba,că se pot face lucruri pentru comunitate, iar în 2012 aparticipat la primul eveniment creat pentru și despre co-munitatea romă, unde a fost surprinsă să vadă oamenidiverși, oameni educaţi, muncitori, curaţi, cu o situaţiefinanciară mai bună sau mai rea, oameni ca ea, printrecare s-a adaptat ușor. Cu toate astea, încă nu poate vorbideschis despre cine este pentru că îi este frică de eti-chete, de stereotipuri, pentru că se simte complexată.După ce spui că ești ţigan, nu mai contează nimic. Seschimbă privirea, tonul vocii, atitudinea, nu mai con-tează cine ești în spatele etichetei.

Părinţii Georgianei nu au avut bani pentru pregătireade facultate, așa că fata a intrat pe unul dintre cele treilocuri dedicate candidaților de etnie romă. Aici a simţitpentru prima oară discriminarea, după ce secretarele auîntrebat-o sfidător cum de nu știe încă să completeze ocerere. Era vorba de declaraţia pe propria răspundereasupra identităţii rome, un document de care se lovisepentru prima oară.

Cu toate astea, până în anul II, când s-a împrietenitcu colega ei, Roxana, Georgiana era retrasă, pleca ime-diat după ce se terminau orele, simţeam că nu aparţingrupului. Simţeam că nu trebuie să fiu acolo, am vrut sărenunţ la facultate din cauza trăirilor mele interioare și

a dispreţului lor, când o vorbeau de urât numind-o, peascuns, ţigancă.

Prima întrebare pe care Roxana i-a pus-o Georgianeia fost dacă știe să danseze ţigănește. Știa de la bunica, esingura din familie care cunoaște mișcările și s-a bucu-rat de curiozitatea Roxanei. Se purta normal cu mine,iar asta m-a ajutat.

La sugestia profesorului coordonator, Georgiana și-a ales pentru lucrarea de licență tema Reprezentări aleetniei rome în presă românească. Cu o voce tremurândăși ușor înecată, și-a început prezentarea lucrării în fațacomisiei de evaluare cu mesajul: „Bună ziua, mă numescGeorgiana C. și sunt de etnie romă. Dacă în primul anconsiderăm că nu pot face nimic pentru comunitatearomă, acum părerea mea s-a schimbat.”

În prezent, Georgiana este promoter și îi place pentrucă domeniul i-a demonstrat că poate vorbi cu oameni di-verși din toate punctele de vedere. Ar vrea să-și deschidăun blog în care să scrie mici povești ale oamenilor deetnie romă din jurul ei care nu au avut șansele pe careea le-a avut. Însă încă se teme să vorbească deschis. Îipare rău că nu a putut să-l ajute pe un fost vecin caretrăiește într-o locuinţă improvizată cu copiii lui, după ceprimăria i-a dat afară din casă. Ar vrea că măcar să scriedespre probleme și despre oameni ca vecinul ei. Va în-cerca, la fel cum încearcă acum să afirme liber cine este,deși încă se mai îneacă și-și pierde glasul când face asta.

*Georgiana a dorit și a ales să nu îi menționez numelede familie, de aceea am folosit inițiale.

2 Acest articol poate fi citit si pe site-ul https://anamcostache.wordpress.com/2014/12/11/etichete/

Georgiana trăiește într-o familiefericită, modestă, în care dacă nusunt bani pentru o bicicletă, secumpără o păpușă, în care se asigură accesul la educaţie și seoferă sprijin. „

ÎPRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE6

Într-un apartament bucureștean modest din zona Fe-rentari, familia Militaru vorbește despre ce rol are edu-caţia în viaţa unui copil. Concluziile sunt deopotrivă:„Fără educaţie nu ești bine văzut nicăieri” și „nu facinimic fără educaţie”, spune mama Maria Militaru, edu-cator al Clubului de Educaţie Alternativă din cadrul or-ganizației Policy Center for Roma and Minorities. Copiiiînvaţă asta prin exemple mărunte, care le sunt la înde-mână și care sunt mult mai motivante pentru ei decât zi-cala străveche „Cine are carte, are parte”, continuă ea.

Maria are 50 de ani și a început să lucreze cu copiiide la club acum doi ani. S-a simţit atrasă de ideea de aeduca copii încă din tinereţe. Tot timpul i-a fost casaplină de puști pe care îi învăţa diverse lucruri prin inter-mediul jocurilor. Atunci când fiica cea mică a aflat dedeschiderea unui club în interiorul Școlii Generale nr.136, curiozitatea a îndemnat-o pe Maria să afle maimulte detalii despre activităţile care se desfășoară în ca-drul întrunirilor, dorindu-și să-i ofere Alexandrei șansala o formă alternativă de educaţie. În timpul vizitelor pecare le făcea la Club, Maria a început, fără să realizezecu adevărat, să facă muncă voluntară. Însoţea elevii înparc și la alte ieșiri în afara școlii, ajuta la menţinereacurăţeniei la cursurile de dans.

Pentru că obiceiul era ca angajaţii Policy Center să în-trebe în rândul părinţilor elevilor dacă există persoanecare își caută un loc de muncă, așa s-a întâmplat caMaria să ajungă de la stadiul de voluntar la cel de anga-

jat. Avusese o perioadă de șomaj și trecuseră mai binede opt ani în care nu a avut un loc de muncă stabil. Deșidomeniul de pregătire era cel al croitoriei, Maria a îm-brăţișat cu drag ideea de a ajuta la educarea tinerilor.

Fiica cea mică, în vârstă de 12 ani, este cea care i-aocupat cel mai mult timp Mariei, în perioada în care eracasnică. Pentru că Maria nu îi permitea Alexandrei săiasă în faţa blocului, adesea invita prieteni de-ai fiiceipentru a se juca cu toţii la ei acasă. Îi lăsa să se joace,dar de fiecare dată le mai spunea în treacăt un număr, oliteră, și îi ajuta să înveţe lucrurile pe care ar fi trebuitsă le aprofundeze la grădiniţă. Doar că Maria avea acumpropria grădiniţă improvizată și îi ajuta pe copii să în-veţe într-un mod amuzant diverse lucruri de care ar fiavut nevoie până la începerea școlii. Ce știa ea, dădeamai departe. Ce nu știa, citea și le explica și lor. A văzutcum îi poate momi, cum trebuie să le vorbească și cumîi poate motiva. Și acum le vorbește de actori sau sportivipe care îi admiră, iar sfaturile sunt aceleași: „ei au învă-țat, trebuie să învățați și voi să scrieți, trebuie să învățațisă citiți”.

Maria a fost cea mai mică dintre cei cinci fraţi. S-anăscut în Ferentari, unde a și copilărit. La vârsta de nouăani s-a mutat în Berceni, unde, după ce mama a muritiar tatăl a devenit extrem de ocupat cu munca pe un șan-tier din provincie, Maria a ajuns să locuiască la cămin.Acolo își făcea temele, învăţa și avea meditaţii la mate-

de Corina Nițescu

o mamă pentru mai mulţiO femeie de 50 de ani schimbă viața unor copii dintr-un after-school


riile de bază. A locuit în cămin împreună cu unul dintrefraţii ei până în clasa a VIII-a, după care s-a înscris la oșcoală profesională de croitorie. S-a angajat pentruprima dată la vârsta de 16 ani, într-o fabrică, pe timp devară, ca să strângă o sumă mică de bani. După aceea, aurmat o serie de alte locuri de muncă în diferite fabricide pe Șoseaua Viilor, până în 2001, atunci când s-aufăcut restructurări și a devenit casnică.

S-a căsătorit de tânără cu Tudor, pe care îl alintă Doru.Au împreună trei copii: Liviu, 29 ani, Dana, 25 ani și Alex andra, 12 ani. Cu fiecare a făcut grădiniţa acasă și pefiecare l-a educat cum a putut mai bine. De curând are unal patrulea copil: pe Mitică. Spune că e copilul ei dar, defapt, este unul dintre băieţii de la Club, pe care l-a luatacasă, în grijă. Auzise că este bun la fotbal și că în Centrulde Plasament „Cireșarii” din spatele Școlii Generale nr.136 nu îl mai pot ţine pentru că nu are rezidenţa în Bucu-rești. Văzându-l trist și închis în el, Maria a decis să îl iaacasă și să îl îngrijească ca pe copilul ei, până când se vorrezolva lucrurile.

Chiar și în Club copiii cred că Mitică și Maria suntrude de sânge. Familia Militaru stă în noua formula încăde la Paște, iar Mitică își vizitează familia din Urlaţi pecât de des poate. Aici continuă să joace fotbal, motiv pen-tru care a fost remarcat și susţinut de Club și așteaptă săînceapă programul „A doua șansă”, pentru a se reapucade școală. („A doua șansă” este un program educaţionalcare îi sprijină pe tinerii ce au renunţat la școală. În 2013,665 de copii au fost incluși în programele de acest tip.)

Maria ajută și la alfabetizarea copiilor. Ea povesteștecu îngrijorare despre copiii care vor să intre în acest pro-gram și care sunt descurajaţi de părinţi. A avut un cazîn care familia nu i-a mai permis fiului lor să vină la Clu-

bul de Educaţie Alternativă. Cu toate acestea, există șicazuri fericite, în care părinţii fără educaţie își împingcopiii de la spate și le demonstrează că învăţământul esteimportant. Pentru asta e bucuroasă Maria să vină în fie-care zi la centru.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul:http://corinanitescu.com/o-mama-pentru-mai-multi


drumul de fierDespre egalitatea de la linia de start și obstacolele care te fac cine ești la finalul cursei

de Mihaela Balica

Sâmbătă la prânz. Soarele arde neobișnuit deputernic pentru jumătatea lui septembrie.Poate este doar senzaţia creată de pământulîncins care ridică praf la fiecare pas. Dru-mul denumit de craioveni „pe canal”, aflatla periferia Craiovei, amintește de uliţeleprăfuite ale oricărui sat. Cândva, aici se în-tindea un canal adânc de zece metri. Astăzi,

este doar un drum de aproximativ doi kilometri lungime,înprejmuit de casele romilor ce locuiesc în această parte aorașului. Cei mai mulţi de aici se ocupă cu colectarea fie-rului, care a devenit un real comerţ și o sursă de venit. Cei-lalţi au diverse afaceri, de la magazine unde găsești detoate la service-uri, spălătorii auto și staţii GPL.

Tot aici, la adăpostul unui gard vopsit de curând într-un verde de frunze de salcâm, muncește neîntrerupt ValiB., 47 de ani, cel mai respectat dintre locuitorii de pecanal. Oamenii îl consideră un lider al comunităţii fiin-dcă este unul dintre puţinii romi din Craiova care a făcuto facultate și și-a deschis apoi o afacere cu fier vechi –cea mai importantă resursă din această margine de oraș.Pe canal, cu toţii îl știu: un om învăţat, înţelept și un afa-cerist neîntrecut. „Are inimă bună, o pereche de braţedeschise și o tolbă burdușită cu sfaturi și îndemnuri”,spune Ion, patronul magazinului aflat vizavi.

Dincolo de gard stă cuibărită o casă cu un etaj, într-un stil arhitectural simplu, conturat prin nuanţe degriuri calde și prin întinderea spaţioasă a curţii. În ex-tremitatea opusă, se află utilajul de depozitarea a fieru-lui adus către vânzare lui Vali de colectorii de pe canalși cântărit cu ajutorul cântarului. În spatele curţii, ca unadăpost ferit de ochii curioșilor, se află atelierul undebărbatul se retrage de cele mai multe ori pentru sortareafierului și pentru demontarea motoarelor.

Vali nu se lasă ademenit cu ușurinţă din templul defier. Doar atunci când vine vorba de un client pe care îlpreţuiește sau de bine cunoscuta ruladă gătită de soţie.Expresia ursuză de pe chipul său, umerii trași în jos dejacheta gri de lucru, pașii ezitanţi care îl conduc afarădin atelier, par a spune că a fost întrerupt fără voie dinactivitatea sa. Cu toate acestea, vocea îi este îngădui-toare și atitudinea umilă, aproape jenată. Când poves-tește, ochii săi derulează filmul a tot ceea ce spune caîntr-o sală de cinema.

S-a născut în anul 1967, într-o zi ploioasă de 12 octom-brie, în Craiova. Casa din cartierul 1 Mai era sărăcăcioasăși înghesuită, cu două camere. Dormea împreună cumama într-un pat mic, iar tatăl pe o canapea lărgită cudouă scaune care sprijineau o scândură. Bucătăria era de

mărimea unei cămări în care încăpeau o masă, treiscaune și o mașină de foc. Părinţii erau culegători de fier.Confecţionau cazane de aramă și alte ustensile, topoaresau sape. Erau săraci și Vali muncea alături de ei încă demic. Colecta fier din zonele mărginașe ale orașului. Tatăla insistat mult să îl dea la școală. „Tinucă, dacă ai carte,ai parte!”, obișnuia să îi spună. Era unicul copil și îșidorea pentru el mai mult decât o viaţă pe drumuri de fier.Educaţia era un ţel pe care el însuși și-ar fi dorit să îlatingă în copilărie, însă părinţii nu l-au susţinut. Tinucănu înţelegea. Avea numai șase ani. Era fericit când co-lecta fier și primea bani pe el. Cu toate acestea, a urmatgenerala în anul 1975 în cartierul 1 Mai din Craiova și li-ceul în același cartier, unde s-a specializat pe utilaje.

„Părinţii au făcut tot posibilul să mă vadă cu ghiozda-nul în spinare, deși nu voiam deloc.” spune Vali. Cu greuau reușit să facă rost de tot ce era necesar pentru școală.Creștea și avea o mulţime de nevoi, pe care nu le-a pututsatisface niciodată pe deplin. Acesta a fost primul obsta-col între el și colegi, deopotrivă romi și români. Ghioz-danul dăruit de vecinii din cartier era vechi și decolorat.

Tinucă, dacă ai carte, ai parte! „


În prima zi de școală l-a îndesat cu cărţi și caiete primitede la doamna învăţătoare. Sub greutatea lor, ghiozdanuls-a rupt și a căzut pe podea cu zgomot. Copiii au râs și l-au arătat cu degetul mult timp de atunci.

Îl izolau și îl priveau straniu. Pentru întâia oară, Valia înţeles că era diferit. Slăbuţ, cu ochi proeminenţi, as-cunși între șuviţele de păr negru ca noaptea, mâinisubţiri, picioare mereu rănite în fierul colectat cu înver-șunare și haine zdrenţuite în care îi era atât de frig, pe-tecite, sărăcăcioase. Împlinise aproape opt ani și știa căpărinţii fac eforturi mari să îl dea la școală. Abia atuncia înţeles că și efortul său trebuia să fie pe măsură.

Vali privește cerul limpede de septembrie cu nostalgie.Urma unei amintiri îi zguduie liniștea. Spatele i se încor-dează, dar se scutură ușor ca după un frison. Își aminteștece umede erau dimineţile ploioase și ce reci îi erau picioa-rele în încălţările găurite în talpă. Aceleași încălţări pecare le purta și toamna și iarna și primăvara. Singurelediferenţe erau numărul perechilor de ciorapi și găurilecare își tot măreau dimensiunea. Le îngrijea și le curăţades în speranţa că aveau să arate mai noi. Se rotește pecălcâiul stâng, adăpostește mâinile în buzunar ca pentrua le încălzi și zâmbește vesel. Privește îndelung vârful pi-ciorului pentru a se convinge de bunăstarea pantofilor.

În clasa a XI-a, într-o zi de luni în care se prezentauproiectele în echipe, Vali a îmbrăcat singura cămașă pecare o avea. Nu fusese acceptat de nicio echipă și lucrasede unul singur, trei zile, la prezentarea de care era foartemândru. Colegii din spatele lui i-au agăţat cămașa înscaunul colţuros. Când i-a venit rândul, s-a ridicat și că-mașa s-a rupt la spate cu un fâșâit strident. Știa că nu enimic de făcut. A mers în faţa clasei și fără a se mișcaprea mult pentru a ascunde gaura din cămașă, și-a pre-zentat entuziasmat lucrarea despre utilaje forestiere.

În ziua aceea a câștigat trei reviste de mecanică pecare doamna dirigintă i le-a oferit pentru cel mai bunproiect. Totodată, a înţeles ceea ce tatăl lui îi spunea ade-sea: „Tu să înveţi să ai răbdare și să respecţi pe oricine.Doar așa o să reușești”. Acasă a citit pe nerăsuflate re-vistele, de mai multe ori și a privit stăruitor pozele. Ochiilui de copil cercetau curioși, pentru întâia oara fascinaţide noile descoperiri. De aici a pornit și nevoia de a apro-funda tainele mecanicii.

Oftează îndelung și mai privește o dată cerul. Urmă-rește ceva acolo, sus. Parcă ar fi firul unui gând demultuitat. „Voiam să lucrez în domeniul avocaţilor, să încercsă fac oamenii să nu ne mai creadă niște lepre. Dar nu s-a putut.” Era în clasa a X-a și avea 17 ani. Visa să devinăavocat și să lupte pentru dreptate și pentru romi, să de-monstreze că educaţia nu se face pe clase sociale sau peetnie.Apoi și-a dat seama că este greu să intri în cercul lacare aspira el și s-a orientat către tradiţia familiei: fierul.La îndemnul părinţilor, a ales să își continue studiile laFacultatea de mecanică din Craiova unde a învăţat totuldespre fier, utilizarea acestuia și funcţionarea motoarelorși a mecanismelor. Rezultatele la învăţătură au fost medii,însă ambiţia și susţinerea de acasă nu i-au îngăduit să re-nunţe. Mai târziu, avea să folosească toate cunoștinţeledespre această ramură pentru a-și face o afacere.

A căutat cu îndârjire să își definească o identitate.Dar nimic nu se contura la orizonturile sale de copil alstrăzilor, al canalelor și al fierului. Avea 20 de ani și erastudent la mecanică. Încă nu își găsea locul în societate

sau printre colegi. Știa că este tolerat. Dar îi plăcea săînveţe și să demonstreze că în educaţie, cu toţii pornescde la aceeași linie de start. La vârsta de 28 de ani tatăl i-aspus: „De azi ești mare. Descurcă-te și fă-ți un viitor.” A început afacerea cu o Dacie a tatălui și cu un aparat desudură. La început a fost greu, multă muncă și multă răb-dare. Acum Vali transportă lunar la Centrul de colectarea metalelor feroase și neferoase „ADIDRAD” din cartierulBariera Vâlcii fier în valoare de 25.000 de lei. Este con-știent de turnura pe care a luat-o viaţa sa. Se simte în-vingător într-o cursă în care el nu a avut dreptul săpornească pe picior de egalitate. În facultate profesoriinu îi acordau încredere, iar colegii îl descurajau adeseaprin atitudini reci. Pe vremea aceea, chiar și el începusesă creadă că viaţa nu îi va oferi prea multe posibilităţi.

Cu toate acestea, și-a urmat drumul firesc, cu seni-nătatea gândului că oamenii fac greșeli din fire, dar căoricând le pot îndrepta. Așadar, nu a fost surprins să îigăsească, mai târziu, pe colegii de facultate în posturade clienţi care aduc fier către vânzare. Nu s-a arătat ne-prietenos, ci dimpotrivă, i-a tratat cu respect. În defini-tiv sunt clienţi, parteneri de afaceri și mai mult decâtatât, oameni cărora vrea să le demonstreze că argumen-tul suprem care te ridică la o condiţie superioară este re-zultatul efortului de autodepășire. Iar ceea ce face caomul să fie pe deplin fericit este puterea de a ierta. Valise simte un om bogat. Are o familie sănătoasă și ocondiţie economică stabilă. Călătorește și interacţio-nează cu oamenii. Iar azi este fericit să dea mai departedin tot ce a trăit oricui este dornic să îl asculte.

2 Acest articol poate fi citit si pe site-ul http://citescasertiunea.aser.ro/2014/12/03/drumul-de-fier/

Voiam să lucrez în domeniul avocaţilor, să încerc să fac oamenii să nu ne mai creadă niște lepre. Dar nu s-a putut.„


Familia cu drag de școalăDoris și Larisa sunt o familie fără nume. Nu îi unește o iscălitură pe hârtie,ci doi copii și mult drag de muncă. Drag de muncă pe care l-au moștenit de la părinți, care l-au moștenit de la părinți, care l-aumoștenit. Asta în pofida etichetei sub care s-au născut și care ar fi trebuitsă le stea lipită de frunte ca o palmă aruncată peste față

Cum stai cu fața spre Biserica „Uspenia”din Botoșani, unde a fost botezat MihaiEminescu, la o privire peste umărulstâng, suficient de forțată încât să semiște și corpul, poți să zărești o croito-rie pentru femei și bărbați, cu firmamarcată cu litere galbene pe un fundalroz. Micul negoț stă deschis cu ușa largă

într-un fel de debara mobilă, în fața unei clădiri vechi, cucărămizile la vedere ca-ntr-un rânjet. O fată merge cupasul grăbit, alături de un băiat. Fata împinge o bicicletădin plastic, colorată, pe care se leagănă un copil cu ochii

ca migdalele. Băiatul îi deschide ușa de metal și toți treitrec pe lângă croitoria cu scris galben pe roz.

A fost una dintre zilele acelea înșelătoare de februa-rie, cu un soare de-ți faci umbră cu palma să te poți uitala cer, și tinerii părinți și-au scos copilul la plimbare. La-risa are părul lung, strâns vălătuc, vălătuc, într-un coc.Ca o copilă de școală la trup, la ani, de 28. Face o cafeadulce, dar neagră ca o piesă de șah. Doris, soțul ei, suflăîncet în cafea și soarbe la fel de încet. Casa lor e mică,au o plasmă cât jumătate de perete la care te uiți ca lacinema. Scooby Doo înfulecă un sandwich, râsete ră-sună din casă.

de Cristina Babii


Doris și Larisa sunt împreună din liceu, acolo s-au șicunoscut, la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga din Boto-șani. El terminase 12 clase, iar ea era în clasa a XI-a cânds-au îndrăgostit.

– În clasa a XI-a eu m-am măritat, am continuat, amajuns într-a 12-a, povestește Larisa, în timp ce micuțullor de doi ani și două luni o trage de mânecă. Încă nu l-a înțărcat.

– Și faptul că eu știam ce înseamnă „școală”, părințiiei știau ce înseamnă, că și ei au terminat, am încurajat-o să meargă, și noi am susținut-o.

– Se trezea odată cu mine, mă ducea la școală.– La Bacalaureat, a mers însărcinată, își amintește

Doris.– Da, da, nouă luni aveam, am apărut în presă, a

venit Salvarea pentru mine special, a venit pentru băie-țelul celălalt, Emilian.

Când l-au avut pe Emilian, a fost mare bucurie în fa-milie. Ei s-au luat din dragoste, nu din obligație. „Nu-sde acord cu tradițiile astea, aici doar căldărarii mai prac-tică așa ceva. Mai demult era și la noi, mai ales în mediulrural, dar nu se mai practică”, spune Larisa. Atât demândru a fost Doris că primul născut a fost băiat, încâta vrut să-l vadă cum îi calcă pe urme și l-a împins spreșcoală. Așa cum au făcut ai lui. Cel mare studiază acumvioara la Liceul de Artă din Botoșani. E mândria tatei,că învață să cânte la instrumentul lui preferat, pe carel-a descoperit tot de la tată, care îl știe de la tatăl său….

„Părinții mei erau casnici când eram eu la școală, nedescurcam cum puteam. Eram în întreținerea bunicilor,bunicul era fierar, meserie căutată în sat, de multe orin-aveam nici lumină, eram nevoit să scriu la lumânare,făceam lecțiile, an de an eram clasat pe locul doi sau trei,chiar dacă învățam mai bine”, își amintește băiatul.„Dub, dub, dub!”, se aude dintr-o dată. Larisa strigădupă Sebastian cu voce caldă. Copilul se ascunde dupăfotoliu și izbucnește într-un râs colorat.

Doris a fost mereu premiant, dar nu a urcat niciodatăprimul pe podium. „Profesorii nu-și permiteau să-mi punămie notă mai mare, chiar dacă cunoștințele și competen-țele mele erau mai bune decât ale fetei primarului, a băia-tului polițistului… ai înțeles? Asta este realitatea, oricineai fi fost, român sau rom, nu conta”. Surpriza a venit laexamenul de capacitate, când Doris s-a prezentat ca la ori-care alt test. „Ce-o fi, o fi”, și-a spus, a dat pe gât „o cin-zeacă”, la sfatul profesorului de Geografie, și a început ascrie. Când a ajuns acasă, bunica l-a luat la rost. Dar el eraprea amărât ca să-i răspundă. „Eh, am căzut, lasă-mă, bu-nică, cu astea, am făcut și eu ce am făcut, 4, 5”. Ea era per-soana care mă împingea de la spate, «nu te descuraja, aisă prinzi salariul tău în viață, cum fac bătrânii. Dar atuncin-am băgat de seamă»”, își amintește Doris.

La câteva zile distanță, au venit rezulatele. S-a miratDoris cum s-au mirat toți, și se uitau la el ca la urs. „Îțidai seama, persoană de etnie romă, amărâtă, vai desteaua ei, a ieșit prima”, spune Doris, cu ochii pe băiatullui cel mic. Larisa îi soarbe cuvintele ca pe cafeaua ei ceadulce și îl îngână. „Și-ți amintești, îți spuneau oameniiîn sat, te vedea lumea pe stradă, «mă băiete, ai luat notămai mare ca fata primarului»”, îi spune soțului. El dă dincap a aprobare și privește a visare.

A avut noroc de părinți. Larisa la fel. Nu au lăsat-o înpace, acum ea este mediator interșcolar în Botoșani, iarel este băgat până peste cap în proiecte europene desti-nate minoritarilor – de la cele din Asociația B-RightMedia, la cele din Agenția de Dezvoltare Comunitară„Inter-Activa”. Din 2006, a accesat tot ce a putut pePHARE. Ca să ajungă așa implicat, Doris spune că a tre-buit să facă un efort dublu. „Într-adevăr, eu nu văd căsuntem așa discriminați, dar trebuie să muncești corectși să înveți cel puțin de două ori mai mult ca să fii la ega-litate cu ceilalți”, spune el. Au ajutat persoane de etnieromă să își încheie studiile, să se integreze în societate,să-și finanțeze afacerile mici, din agricultură. Doar că s-a

Părinții mei erau casnici cânderam eu la școală, ne descurcamcum puteam. Eram în întreținereabunicilor, bunicul era fierar, meserie căutată în sat, de multeori n-aveam nici lumină, eram nevoit să scriu la lumânare. „


lovit de sistem și asta l-a cam debusolat.„Ca să vezi ce s-a întâmplat pe un proiect. La achiziția

unui tractor, exista o persoană care acorda asistență teh-nică pe proiect, și Guvernul întreabă, «e bună facturaasta?» Nu se știa înainte cam cu ce se mănâncă proiec-tele. «Da, e bună». Le-au pus ștampile. Și după cinci,șase ani, spui că nu este bună. Chestiuni din astea poli-tice. Și l-au pus pe om să returneze banii, au găsit niștechichițe, și chiar dacă știu că nu au dreptate, este dreptultău, tu mergi și-i dai în judecată, ei pe asta mizează, lasă,că mai merg ei în instanță? Și femeia acum stă la rând,normal că nu-i va lua cazul, ai văzut ce se întâmplă înParlament, o ia pe ea înaintea lui Udrea sau…. Femeiaașteaptă deja de un an și mai așteaptă. Și ANAF nu glu-mește, vine, îți evaluează bunurile nici măcar la jumate,dar în timpul ăsta, organizația nu mai are dreptul să ac-ceseze proiecte, pentru că există un litigiu. Ca să vezi cejocuri, ca să te stopeze”. Întâmplarea l-a durut tare, pen-tru că a crescut proiectul ca pe un copil, din fașă. Larisaștie tot, și ea l-a ajutat. Îl mai leagănă pe Sebastian, carenu-i încape în brațe, îl lasă să mai sugă puțin lapte și-nacelași timp soarbe și ea din cafea.

O mână de oameni încearcă să rupă prejudecățiledespre romii din Botoșani, dar, spune Doris, există o altăarmată, care vine din spate și calcă totul în picioare. Pelângă armata despre care vorbește, mai sunt și doi, trei,soldați pierduți, care vin chiar din interior.

„Într-adevăr, mai sunt niște împielițați din ăștia gă-lăgioși care se leagă aiurea de oameni, cum e Cichi-chan,(n.r.: băiețel de vreo opt, nouă ani, pe care toți locuitorii

din zona Centrului Vechi din Botoșani îl cunosc pentruîndrăzneală), ăștia n-au ocupație. Și eu i-am certat deatâtea ori, «mergeți în altă parte, nu mai mergeți în Cen-trul Vechi». Dacă vine un străin, un francez, mai vizi-tează aici obiective turistice, normal că-l vede peCichi-chan care urlă aici și iese în evidență”, povesteșteDoris, mâhnit. Dacă ar avea Cichi-chan părinții pe carei-au avut Larisa și Doris…

– Contează și mediul din care provii. Dacă părinții îțispun „lasă școala, ce contează școala?”…

– Și părinții să te împingă pe la spate– Dacă te împing părinții pe la spate „du-te, du-te, că

o să ajungi ceva în viață, mergi”, dacă o să spună „nu,ce-ți trebuie școală? Uite, alții au școală și n-au făcutnimic”, unde ajungem?, se întreabă Larisa.

Sebastian a dispărut și apare dintr-o dată strigândceva în romani, ce doar părinții înțeleg. „A spus că afăcut pipi”, traduce Larisa. „Bravo, tati”, îl felicită Doris.Schimbul între cele două limbi se face prea repede ca săapuc să-mi dau seama. Pe Sebastian vor să-l dea la gră-diniță imediat, să învețe Limba Română.

În Centrul Vechi din Botoșani, la primul etaj al uneiclădiri vechi, cu cărămizile la vedere ca-ntr-un rânjet,locuiesc Doris Dascaliuc și Larisa Azolufei. Familia cudoi băieți, care iese vara în curtea ferită de ochii lumiide o croitorie.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://unblogobisnuit.com/2015/04/21/familia-cu-drag-de-scoala


IInterfonul tot sună, iar pe ecranul aparatului se în-

grămădesc fețe de adolescenți. Intră grupuri gălăgioaseîn clădire, le aud de sus râsetele și tachinările. Urcă cugreu până la etajul patru, unde eu îi aștept în sala decurs fără nici un fel de așteptări. E prima mea întâlnirecu tineri din centre de plasament și nu știu prea multedespre ei, cum se vor comporta, cum vom interacționaîn următoarele trei luni de zile, cât durează cursul de ca-lificare la care ei vor participa și pe care eu îl coordonez.Colegii mei din echipa proiectului cu finanțare euro-peană, m-au tot avertizat că mulți sunt copii-problemă.Cu câteva zile înainte să-i cunosc, mi-e rușine s-o spunacum, mă amuzam prin birou analizându-le actele. Ve-rificam buletinele pentru înscrierea tinerilor la curs șidădeam peste nume exotice, „de țigani”, cum le catalo-gam fără nici un fel de remușcare. Pe Portocala, unuldintre numele exotice, urma s-o cunosc acum, la întâl-nirea introductivă a cursului de „Lucrător în comerț”.

Cursul de „Lucrător în comerț” a fost unul dintre celetrei programe de formare profesională oferite gratuit încadrul proiectului „Centrul Județean de Incluziune So-cială Iași”, pe parcursul anului 2014, în principal tineri-lor care urmau să părăsească sistemul de protecție acopilului. În proiect s-au mai organizat cursuri de „Des-igner Web” și „Agent de securitate”.

Din grupul țintă al proiectului au făcut parte și per-soane de etnie romă, persoane cu dizabilități, victime aleviolenței domestice, părinți singuri și persoane din fa-milii cu mai mult de doi copii. În total, peste 100 de tineriinstituționalizați au obținut o calificare într-una dintrecele 3 meserii și au primit subvenții pentru absolvireacursurilor. Mai puțin de 5% dintre ei s-au angajat în do-meniul în care s-au format.

Portocala a ajuns printre ultimii la etajul patru pentrucă le-a ajutat pe Cornelia și Iolanda să urce scările chinui-toare și pentru că oricum n-ar fi venit neînsoțită. Corneliaare un handicap locomotor, iar Iolanda abia vede și cutoate astea Portocala, fără vreo deficiență fizică, este ceacare se bazează pe sprijinul cuiva când iese din centrul deplasament. „Doamna, nu vin singură, eu nu știu străzile”,

mi-a spus în ziua de dinainte, la telefon și de multe alteori. „Eu vin dacă vine Ionuț sau pe Iolanda ați sunat-o?Sau altcineva de la mine din cameră?”. Mă cam contra-riază că cineva care s-a născut și locuiește aici nu poatesă localizeze o clădire nici după zeci de indicații, dar încâteva săptămâni aveam să mă obișnuiesc cu asta și să numă mai mir că prea mulți dintre tinerii ăștia nu știu ce seaflă în afara centrului de plasament în care trăiesc. Maitârziu, din profilul de personalitate pe care consilierii dinproiect i l-au realizat Portocalei, am aflat că nu doar mise părea, ci ea chiar are dificultăți generale legate de lua-rea deciziilor, însoțite de ezitări, teamă de eșec, teamă deimplicare și asumarea responsabilității.

La 22 de ani, Portocala arată la fel ca în poza de buletinde la 14, un copil pierdut. Am rămas cu imaginea ei înti-părită clar în minte – păr negru cărbune și lucios pe careși-l lipește mereu de frunte, o gură plină, obraji mereu îm-bujorați. Un corp pietros, acoperit tot timpul de treninguriși tricouri largi cu Italy, England, uneori cu Mickey sauMinnie Mouse. Își leagănă brațele și are mersul bărbătos.Pentru ea, eu sunt „doamna” deși sunt doar vreo 5 ani di-ferență între noi.

Când a intrat în sala de curs s-a mirat, și nu doar ea,de scaune, de mese, de flori. O grămadă de tineri uimițide o încăpere cum ei nu au „la Holban”. „E mult mai fru-mos ca la Holban”, îmi spun Portocala și Mihai, cel care îicoordonează „pe toți de la Multifuncțională”, cu amără-ciune și cu certitudinea că îi voi cataloga de cum voi auzinumele școlii. Cred că mai toți ieșenii știu că Holban e uncentru școlar integrator, unde învață copii cu dizabilități,romi sau din grupuri dezavantajate. I se mai spune„școala multifuncțională” și când le-am recunoscut că epentru prima dată când aud de Holban și mi se pare că-idoar o școală, ca toate celelalte, am văzut pe fața Porto-calei cum se bucură că nu îi pun o etichetă.

După ce s-au strâns toți, le-am împărțit agende, pixuri șiformulare de completat. Unii se prezentau singuri și înce-peau neîntrebați să povestească orice („nu mai zi tot Anaaa-Maariaaa”), pe alții îi luam eu la întrebări. Unii nu știau să-șicitească buletinul ca să completeze o simplă cerere de în-

Cum am cunoscut-oeu pe PortocalaAnul trecut, am lucrat într-un proiect pentru tineri instituționalizați și romi.Am întâlnit-o pe Portocala și mi-am schimbat toate părerile pe care leaveam despre ei.

de Simona Filip

P


scriere, despre alții am aflat că sunt olimpici și urmează sădea la Medicină.

S-au grupat pe centre de plasament și au comunicatdoar în grupul lor până pe la finalul cursului, după 3luni, când s-au legat totuși câteva prietenii între tineridin centre diferite. Erau toți în aceeași mare oală și nufăceau diferențe între ei, oricum, nu pe bază de etnie,vârstă sau handicap. Poate că unii tineri de la centreledin afara orașului îi invidiau pe cei de la centrele mai mo-derne, cu asistenți mai tineri și mai apropiați de ei, darîn general i-am văzut cum se sprijină și se ajută.

În trei luni de zile de curs, pe măsură ce-mi schimbampărerea despre ea și colegii ei, încercam să aflu tot maimulte de la Portocala, dar n-am reușit. Nu ne-am împrie-tenit deși mi-a dat ocazia de atâtea ori să văd că e priete-noasă, cu colegii ei, cu formatoarea cursului, când râdeazgomotos în pauze. „Doamna Laura”, de care s-a atașatfoarte tare, ca toți colegii ei, mi-a mărturisit că Portocalaera unul dintre copiii pe care se putea baza când cursul seamâna și toți din grupă trebuiau anunțați, își lua în seriosrolul și avea grijă să dea vestea mai departe. M-a ajutat șipe mine în ziua în care a trebuit să-i sun pe toți din grupade curs, să-i anunț când va avea loc examenul de absolvire.După telefonul dat Portocalei, la următoarele 4-5 mi sespunea din prima „știm, am aflat de la Porto”. Îmi vorbeafoarte drăguț și când îmi cerea agende în plus, cam una pesăptămână, iar eu îi dădeam fără s-o chestionez ce face cuele.

Pe la jumătatea cursului, Portocala a lipsit o zi și încăuna și când s-a făcut a treia formatoarea m-a rugat să vădce se întâmplă. Am aflat că era într-o tabără cu o asociațiecare militează pentru drepturile romilor, i-am motivat ab-sențele pentru zilele respective și am așteptat să revină înIași la curs. Asta nu s-a întâmplat încă vreo câteva zile așacă am încercat să dau de ea ca să discutăm despre recupe-rarea orelor pierdute. La telefon ne înțelegeam și mai greudecât înainte, ba una dintre conversații a fost chiar ciu-dată, Portocala părea să nu știe cine sunt și ce vreau de laea. Recent am aflat că are tulburări de adaptare și de com-portament, dar diagnosticul nu e încă bătut în cuie.

În perioada care a urmat m-am ocupat de alți tineriși de Portocala am uitat. A revenit de bună voie la cursîntr-o zi, cum s-a întâmplat cu mulți dintre colegii ei,care își pierdeau motivația pe parcurs.

„Mă cam chinui cu postliceala”, mi-a spus ca și cummersul ăsta al ei la școală e doar un mod de a așteptatrecerea timpului până când va fi nevoită să părăseascăcentrul de plasament. „Dar cursul de Lucrător în comerțnu-ți place, îl termini? Că nu mai ai mult.”, am punctateu, având în gând mai mult îndeplinirea indicatorilorproiectului decât soarta Portocalei.

Răspunul ei a fost o întrebare: „Dar subvenția când oprimim?”.

Tot din profilul de personalitate pe care l-am citit lamult timp după experiența mea cu Portocala, am aflatcă are credințe distorsionate și așteptări iraționale pri-vind cariera. Cei 1200 de lei, subvenția pe care toți ab-solvenții cursului din proiect au primit-o, o motivau. Ise părea că banii ăștia o vor ajuta mai mult decât certi-ficatul de calificare, care arăta că știe o meserie din caresă se întrețină în fiecare lună și care avea o valoare multmai mare pe termen lung decât subvenția, ușor de chel-tuit în câteva zile. Nu era singura pentru care conta doar

momentul, mai toți tinerii erau blocați în neputința dea-și proiecta în vreun fel viitorul.

Pe 28 mai 2014 Portocala a avut un moment fericit. Eraziua examenului de absolvire și, nu cred că o să uit, a săritpur și simplu de pe scaun când s-a extras varianta de su-biect, exclamând „doamna, pe ăsta l-am învățat toatănoaptea!”. A luat 9,75 la test și a fost foarte mândră de ea.Atunci am simțit și eu că pentru astfel de clipe merită bă-taia de cap cu care vin la pachet proiectele finanțate dinfonduri europene. După examen, Portocala m-a tot între-bat de diploma ei, îi spuneam că poate veni oricând să oridice, dar n-a mai venit niciodată.

Am încercat să dau de ea, dar eram plimbată întrecentrele de plasament (cam cum li se întâmplă și tineri-lor) în care mi se spunea că e mutată. Ultima dată amzărit-o la conferința de finalizare a proiectului, la șaseluni și ceva de la examen. Își punea în farfurie câte puțindin toate felurile de mâncare de pe masă și îi întreba pecei de la firma de catering ce e aia, ce e cealaltă. A mân-cat cuminte într-un colț și când a terminat, m-am în-dreptat spre ea. Vedea prin mine și mi-am dat seama cănu mă recunoaște, așa că am rămas doar să o observ șisă înțeleg cât de singură e pe lume.

Anul ăsta am încercat să dau din nou de Portocala șiam mai adunat câteva piese din puzzle-ul identității ei.A fost abandonată la naștere în maternitate și a stattoată viața ei în centre de plasament. Asistenții de la cen-trul Holban, unde încă este în prezent, i-au găsit de câțiva ani familia, la Ciurea, lângă Iași și tot încearcă săstabilească o legătură între Portocala și ei. Mama, bunica și un frate, romi cu respect pentru tradiția și obi-ceiurile lor, vor s-o cunoască. Portocala nu vrea să audăde cei care au părăsit-o.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-urile: http://simonafilip.blogspot.ro/2015/03/cum-am-cunos-cut-o-pe-portocala.htmlhttps://denous.wordpress.com/2015/04/04/cum-am-cu-noscut-o-pe-portocala/ http://www.ziaruldepenet.ro/2015/04/07/cum-am-cunos-cut-o-pe-portocala/

Verificam buletinele pentru înscrierea tinerilor la curs și dădeam peste nume exotice, „de țigani”, cum le catalogam fără nici un fel de remușcare. Pe Portocala, unul dintre numeleexotice, urma s-o cunosc acum, laîntâlnirea introductivă a cursuluide lucrător în comerț. „


Atunci când vorbești despre satul ZecePrăjini, gândul îți zboară la muzică, laromi, la petrecere și la voie bună. Aflatla granița dintre județele Iași și Neamț,satul din comuna Dagâța și-a căpătatnumele de la împroprietărirea cu câtezece prăjini de pământ a romilor slobo-ziți din robie. Numele a devenit renume

– după ce ursarii s-au transformat în lăutari. În niciocasă dintre cele aproximativ 150 nu există vreun bărbatcare să nu știe să cânte la cel puțin un instrument. Așase face că vorbim, la Zece Prăjini, de nu mai puțin depatru orchestre, de muncă și de competiție, de celebri-tate și de nenumărate contracte în străinătate.

David Preda are 14 ani. E plin de viață și oacheș. Tepierzi în zâmbetul lui și-ai sta ore întregi să-i asculți mu-zica. Se trage din străbuni astfel hărăziți și, alături defratele lui mai mic, Luca, s-a născut să ducă tradiția pemai departe. Cântă de când se știe la acordeon, la orgăși la saxofon și, timp de trei ani, a făcut meditație la cla-rinet, câte o oră pe săptămână, la Roman. Așa s-a îndră-gostit de clarinet și a decis să i se dedice trup și suflet.Să ajungă la un nivel avansat al studiilor și-al partituri-lor, să păstreze muzica lăutărească în ființa sa, ca pa-siune și să-i dedice muzicii clasice planurile de viitor.

La 13 ani, și-a convins părinții să-l lase să se desprindăde acasă și să-și deschidă aripile spre visul său. După ceipatru ani de școală primară în sat și doi de școală gimna-zială în comună, catalogul clasei a VII-a l-a găsit pe Davidla Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” din Vaslui. Aici,el studiază într-o clasă cu program integrat, în care elevii,pe lângă toate disciplinele obișnuite, au în program și orede muzică sau de arte plastice. El este, bineînțeles, partedin jumătatea cu muzică și studiază câte două ore pe săp-tămână de teorie, solfegii, două ore de instrument prin-cipal – clarinet și câte o oră pe săptămână de instrument

secundar – pian. În timpul liber nu ratează relaxarea peritmuri de muzică lăutărească, iar în week-end-uri se an-trenează în stil balcanic, cu membrii formației Rotaria Ju-nior – grup cunoscut în întreaga țară după ce, în 2011, aajuns în semifinalele emisiunii-concurs „Românii au ta-lent”. „Uneori, abia mai vorbește la telefon. Nu mai arevlagă. Muncește mult, dar face ceea ce-i place și, de aceea,efortul îi este răsplătit”, spune Maria Preda, bunica luiDavid. Este o bunică tânără și frumoasă, mediator școlarla școala din sat și stâlp în susținerea educației nepoților.E mama lui Bogdan, cunoscut drept Strugurel, saxofonis-tul din Fanfara Shavale („Băieții”) și soacra Ramonei, carestudiat și ea, în școală, clarinet și pian.

Părinții lui David nu-și încap în piele de bucurie căfeciorii le moștenesc talentul și că, cel puțin deocamdată,unul dintre ei face pași importanți spre a-i depăși în ca-rieră. „David își dorește să ajungă la Iași, la ColegiulOctav Băncilă. Prin urmare, avea nevoie și de teorie mu-zicală, nu doar de talent. Are potențial și, de aceea,facem tot ce ne stă în putință să-l sprijinim”, povesteșteBogdan. Ramona lucrează, în prezent, la o căsuță prote-jată din Negrești, Vaslui, unde are grijă de niște copii bol-

tradiție șipartiturădouă iubiri într-o inimă de romE rom și s-a născut cu muzica-n sânge. A cântat, parcă dintotdeauna, laacordeon, la orgă și la saxofon – după ureche. E genial, ca totneamul lui de lăutari. Și nu vrea să se oprească aici. La 14 ani,

David visează cu papion și clarinet, spre marile scene ale lumii.

de Anda Elena Pintilie

Până acum am avut norocul de aface parte din colective în care amfost tratat ca orice copil, fără a seface discriminări sau diferențieride etnie. Cine mă place, mă placecum sunt, cine nu mă place, nu m-ar place nici român. Așa sunt eu.„


navi. E fericită că, deși nu și-a propus în mod deosebit,nici n-a împins de la spate, David este cel care-i calcă peurme și care ar putea să ajungă, alături de clarinetul său,pe mari scene ale lumii. „După doar un semestru și unpic, a participat la etapa zonală a Olimpiadei Naționalede Interpretare Instrumentală și a luat locul al III-lea. Afost un progres foarte mare, iar eu n-am cum să nu fiumândră de copilul meu”, spune mama.

Și profesorul de clarinet de la școală are numai cuvintede laudă, garantând că, pe partea de muzică, David poatesă ajungă departe. „Este foarte talentat. A făcut progrese și,vă spun eu că, dacă se va ține de treabă, poate și mai multde atât. Am mari speranțe cu el”, a spus profesorul IftimieCăuneac. Face ore cu mai mulți tineri romi și le recunoaște,pe lângă muncă, darul cu care aceștia au fost înzestrați.

David se mândrește cu sângele său de rom și cu muzicape care-o simte ca făcând parte din el. Se lăuda încă decând era mic, printre cunoscuții familiei că „vorbește ți-gănește” și nimic nu-l poate da înapoi de la a simți și dela a fi ceea ce este. „Până acum am avut norocul de a faceparte din colective în care am fost tratat ca orice copil, fără ase face discriminări sau diferențieri de etnie. Cine mă place,mă place cum sunt, cine nu mă place, nu m-ar place niciromân. Așa sunt eu. Din păcate, am colegi care se feresc săspună că sunt romi, deși toată lumea îi știe”, povestește David.Și continuă, cu seriozitate: „Cred că sunt tare nefericiți însufletele lor, dacă nu știu să se accepte și dacă nu înțelegcă nu etnia te face mai bun sau mai puțin bun”.

Tristețea e una justificată, cu atât mai mult cu cât me-diul în care se dezvoltă elevii este unul în care nu se fac di-ferențieri. „Faptul că David face parte dintr-o minoritateașa zis dezavantajată este total neinteresant pentru colegiimei și pentru colegii lui. De ce? Pentru că nimeni dinșcoala noastră – copii sau cadre didactice – nu clasifică,nu discută și nu remarcă astfel de lucruri. Avem în colectivreligii diferite, etnii diferite, obiceiuri diferite. Noi evaluămși uneori ierarhizăm elevii, dar din cu totul alte puncte devedere. David, la fel ca toți ceilalți elevi, se află în școalanoastră pentru a-și face o educație”, a subliniat DorinaBaban, profesoară de matematică și diriginta lui David.

Fericit și lipsit de frustrări, băiatul se chinuie să ținăpasul cu școala, conștient că numai prin educație vaputea să ajungă un mare artist: „Degeaba ești bun la mu-zică, dacă nu înveți. Fără carte nu poți face nimic”.

David își dorește ca, la anul, să treacă de examenulde capacitate și să ajungă la Iași, la fel de calculat cumși-a îndeplinit și visul de a intra, de curând, în posesiaunui nou clarinet. A costat 1.700 de euro și mare partedin bani s-au adunat pe munca lui – după ce, la sărbă-torile de iarnă a mers cu uratul, cu capra, iar în sâmbe-tele și duminicile libere s-a ținut după tatăl său, la nunțiși pe la alte evenimente. „Ăsta e mai fiabil, are alt ton.Acela, primul clarinet, a fost bun pentru a învăța pe elși pentru a face practică. E chinezesc, mai puțin perfor-mant, dar am să-l păstrez mereu, ca amintire”.

David, mai faci și altceva? Ce pasiuni mai ai? Dar… oiubită când ne vei prezenta? Întrebările și curiozitățilecelor din jur curg, în timp ce puștiul cuceritor punepunct, cu o sinceritate debordantă. „Nu prea am timp să-mi placă altceva, în afară de muzică”. E toată ziua cu cla-rinetul după el și, pe lângă toate orele cu profesori, îșidedică măcar încă două ore studiului individual. Apoi,se relaxează cu muzica lăutărească și iar se întoarce la

partituri. „Muzica clasică e viitorul meu”. Un viitor cupapion, așa cum îi place lui David să spună.

Sună bine și exprimarea îi aduce un zâmbet ștrengă-resc pe chip. Ștrengăresc, dar plin de modestie. El e dinneam de lăutari romi și, în ciuda faptului că se visează pemari scene ale țării și, de ce nu, ale lumii – nu va uita ni-ciodată de unde a plecat. Nu va privi cu superioritate sprecei care nu știu să citească de pe-o partitură și nu se va danicicând în lături de la a înhăța acordeonul și de-a cânta,alături de ei, la o nuntă. Căci talentul lui și dragul de mu-zică s-au născut cu multe generații în urmă, iar el nu edecât un fericit, că poate profita de harul cu care a fostînzestrat. La har se adaugă resursele financiare ale părin-ților și ale bunicilor, grija și sacrificiul lor.

David învață, muncește mult și visează. Iar visele-isunt atât de aproape suflet, încât e convins că va reușisă treacă peste orice obstacol. Drept garanție, ne lasă as-tăzi un autograf simbolic. Peste câțiva ani, autograful vadeveni extrem de valoros.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://saptepietre.ro/2015/04/traditie-si-partitura-doua-iubiri-intr-o-inima-de-rom.html


„Muzica porneștede la inimă și seadresează ini-milor” (GeorgeEnescu), stăscris pe gea-mul pătrat alcelei de-a treia

uși de la ultimul etaj din Conservato-rul din București. Este vineri după-amiază, ora cinci, iar din cele 14 sălide studiu de la etajul patru din Con-servator răsună muzică clasică, cuopriri și reluări, cu pauze și repetiții.Studenții se plimbă între săli, maischimbă peisajul, își cumpără cafeade la tonomat, se strâng pe hol și maidiscută una-alta, iar în final toțirevin la instrumentele lor.

Studenții practică cel puțin patru ore pe zi, pe lângăorele obligatorii de la școală. Unii studiază de dimineațapână seara, iar cei mai mulți fac asta pentru cele 17-20de minute din sala de „judecată” din cadrul olimpiadeinaționale de interpretare muzicală. Alexandru Canteaeste unul dintre ei - student în anul III la Conservator șipasionat de muzică de la 4 ani.

„Băi,�tată,�bagă-mă�și�pe�mine�în�bagaj”Alexandru se trage dintr-o familie în care „se cântă”.

Tatăl lui, Nicușor Cantea (Cristi Tractor), a făcut parte dinfanfara Zece Prăjini (trompetist) și fiul lui a prins gustulmuzicii încă de când avea 4-5 ani. „Vream neapărat să facși eu muzică”, povestește Alex. Cristi însă nu a fost deacord ca băiatul lui să studieze tot trompetă din cauza di-ficultăților de suflătură. Alex nu avea încă plămâni puter-nici, așa că a început clasa I cu instrumentul principalpian. Din clasa a III-a, Alex a descoperit clarinetul, iar unrol important l-a jucat mătușa lui. Aceasta i-a îndrumatpașii timp de opt ani și i-a arătat lui Alexandru frumusețeaacestui instrument, iar prima reușită a avut loc la șase lunide la începerea studiului, când a obținut premiul II laOlimpiada de interpretare muzicală, faza zonală, la Iași.

Își amintește de controversele create de apariția lui: cecăuta un copil de clasa a III-a care ține în mână un instru-

ment greu și mare pentru o așa o vârstă în fața juriuluiolimpiadei zonale? „Măi, fraților, primiți așa ceva? Ce-i cucopilul ăsta? Nici nu poate să țină instrumentul!”. Alexan-dru a cântat excelent de „au rămas mască toți”, dar mem-brii comisiei se contraziceau între ei pe tema: a cântat Alexpe de rost sau a cântat după ureche, că nu poate un copilde clasa a III-a să țină minte atâtea note? Ajungeau iar laideea principală că „băiatu’ ăsta este extraordinar, nu vezicum a cântat?”, ca mai apoi discuția să se termine în „Nu,dom’le, că nu știe note”.

Pe data de 8 februarie 2004, chiar de ziua lui Alex, în Va-slui s-a anunțat un concert al clubului Rotary în care urmasă cânte Filarmonica de la Iași. Întâmplarea a făcut ca acestconcert, dar mai ales ce urma să se petreacă la finalul aces-tuia, să fie cel mai frumos cadou pe care Alex l-a primit deziua lui. Pe scena Casei de Cultură din Vaslui, AlexandruCantea, la 13 ani, a fost premiat de Filarmonica din Iași pen-tru rezultatele lui deosebite de până atunci și a primit unonorariu de 800 de lei.

De atunci, Alex s-a hotărât: „atâta timp cât pot să-micâștig banii singur, să n-apelez la familia mea.” Așa seface că acum, la 22 ani, are spectacole în fiecare weekend,ori în Italia, ori în Spania și nu este nevoit să ceară pă-rinților de fiecare dată când are nevoie să-și cumpereceva. „Nici nu mi-aș permite”, conclude Alex.

„Mândru de mine am fost într-adevăr prin clasa a VII-a”.Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Vaslui nu este

oameni într-un cuvântLa 22 de ani, Alexandru Cantea a găsit echilibrul între educație și tradiție

de Cristina Gabriela Damian


specializată în domeniul muzicii, ci are doar clase spe-ciale de muzică. Chiar și așa, în acele clase de muzică aleșcolii nr. 6 din Vaslui există în fiecare an numeroși par-ticipanți la olimpiade și concursuri naționale și interna-ționale de muzică, iar cel mai valoros rezultat cu careșcoala se mândrește îi aparține lui Alex. Este vorba dePremiul I la Faza Națională a Olimpiadei de Muzică In-strumentală – clarinet, obținut în 2007 în București.

În mai 2012, la Concertul absol-venților ai Colegiului Național de Artă„Octav Băncilă” Iași, Alex a interpre-tat „Fantezie pe o temă din opera «Ri-goletto»” de Giuseppe Verdi. A avutcămașă albă cu nasturi negri, papionnegru, pantaloni negri și curea ne-agră. Alex a făcut o plecăciune în fațapublicului, a scos capacul clarinetuluiși l-a pus pe masa dirijorului, apoi aacordat instrumentul, privindu-l. Aridicat privirea și a dat din cap apro-bator către dirijorul orchestrei, Leo-nard Dumitru, semn că este pregătit.A urmărit atent gesturile dirijorului,iar în cele 43 de secunde de introdu-cere ale orchestrei a tras adânc aer înpiept de câteva ori. Alex pune tot su-fletul în fiecare cântare și simte cu totcorpul fiecare notă. Drept răsplată, la final a fost aplaudattimp de aproape un minut și, asemeni marilor soliști, s-areîntors pe scenă, pentru ca aplauzele să contenească.

După succesul ăsta, ca după fiecare reprezentație,Alex își spune că „trebuie să fie mai bine și mai bine con-tinuu”. Premisa lui este că totdeauna se poate și maibine, chiar dacă aude destul de des în jurul lui numai cu-vinte de laudă.

„Mă,�vezi�dacă�ești�lăutar?”Alex își dă seama cu ușurință ce note muzicale aude

atunci când cineva apasă pe clapele pianului. Așa se face că,la una din orele de teoria muzicii din liceu, Alex a fost foarteprompt în răspunsul lui: „Do 7!”. Do7 este un termen folositmai mult în lăutărie; la școală, spui „DO Major”. Profesoaraa observat imediat, iar tonalitatea vocii ei când i-a spus „Mă,vezi dacă ești lăutar?” l-a făcut pe Alex să se simtă diferit.

Profesoara a apăsat pe cuvântul lăutar și Alex a simțitcă n-a fost un compliment. „Practic știi când cineva îți ziceo vorbă bună”, spune el. Nu i se dusese vestea în liceu că elcântă și la nunți, dar s-a gândit că poate unii dintre colegibănuiau. „Cine știe, poate după față, că sunt un pic mainegru”. Spune că „Țiganii au fost făcuți pentru muzica asta,așa au simțit ei. Marii lăutari au fost țigani și asta poate s-oconfirme absolut oricine.” și recunoaște că a întâlnit și romicare nu cântă, dar spune că sunt rare excepțiile.

Alex a început să cânte la nunți pentru că asta a văzutși la tatăl lui, care la început nu a fost de acord ca fiul sămeargă pe același drum. „Tata a trecut prin mai multe șiștie câtă muncă e la o nuntă și ce muncă ar fi dacă ai fi an-gajat la filarmonică; el asta și-a dorit pentru mine: filar-monica.” Acum, cântă împreună, tata la trompetă și Alexla clarinet și se citește pe fața lui mândria acestui fapt. Nua lăsat niciodată cântatul la nunți să-i afecteze educația for-mală. Un profesor de la Iași îi spunea: „Eu nu am nicio pro-

blemă că tu te duci la nunți, atât timp cât vii la mine pre-gătit și nu-ți schimbi calitatea sunetului”.

*** Acum, Alexandru Cantea este student în anul III la

Facultatea de Interpretare Muzicală din cadrul Univer-sității Naționale de Muzică București. A terminat semes-trul trecut cu 9,53, iar la master ar vrea să plece undeva

în afară. „La noi e păcat că suntfoarte mulți copii care sunt extremde buni și care poate nici în afară nuse găsesc, dar nu ai un loc de muncă.Aici se mai uită și la fața ta, se uită unpic și la culoarea ta, «Păi, mă, staiașa, ăsta e țigan, ăsta știe!». Acolo laun concurs se cântă cu perdea, nicinu te vede, nici nu știe cum techeamă. Dă premiul după «Concu-rentul nr. 33»”.

Anturajul lui Alex este alcătuit șidin romi, și din români. „Eu suntțigan, dar pe români îi simt la fel camine. Și cum sunt ei români, așa măsimt și ei pe mine. Adică, suntem oa-meni într-un cuvânt, nu?” Uneori esteuimit de câte diferențe și generalizărise pot face. „Nu înseamnă că dacă spui

«țigan», suntem toți la fel. Niciodată!”. Spune că nu su-portă acțiunile unora și-i pare rău de câte poate face etniaasta. „Se duc și fură p-afară, n-au nicio școală”. Este de pă-rere că totuși o educație n-o primești doar în școală; de-geaba faci școală, dacă lipsește educția de acasă: „Mă, nicitata n-are cine știe ce școală, a terminat 10 clase, dar aștiut să-mi dea o educație, o educație care nici la un copilde primară nu găsești: să știe să respecte pe toată lumea,să știe să zică „Bună ziua!”, la o persoană mai în vârstă săvorbească numai cu „dumneavoastră” și așa mai departe.”

În problema discriminării, Alex este de părere că diferențaconstă în expresie și voce. Una este să spui apăsat cuiva „Ți-ganule!” și alta este să exclami „Ma mă, ce bine a cântat țiga-nul ăla!”. Nu-l deranjează că este rom și chiar dacă mai audepe unul-altul că aduce aminte de acest lucru și simte că existăo conotație negativă, nu-i bagă în seamă și-și vede de treabă.„Toți suntem oameni și e loc pentru toată lumea, nu?”.

„În schimb, așa, discriminat nu mă simt pentru că mămândresc foarte mult cu ceea ce sunt, cu familia cu care oam, cu educația pe care am primit-o. Consider că pot facemult bine în societate și mă comport ca atare”.

Studenția, pentru Alex, este întâi și întâi o modalitate dea-și începe cariera într-un mod cât mai productiv și mai peurmă berea, căminele și femeile. Este foarte atent cum se îm-bracă, atât la cursuri, cât și la spectacole și nu renunță la cos-tum și cravată. Hainele formale îi oferă prestanță și-l fac săimpună respect. Mulți îi spun că anii tinereții nu se mai întorcși că „n-o să mai fie vremurile astea”. Alex le răspunde serios:„Într-adevăr, n-o să mai fie, dar nici să-ți bați joc de viața ta.Practic de aici îți începi cariera, că dacă nu faci nimic (în tim-pul studenției), când vei termina chiar nu mai faci nimic, ieșișomer direct”.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://citescasertiunea.aser.ro/2015/04/17/oameni-intr-un-cuvant


La 16 ani, Mioriţa Enachelocuiește de trei luniîntr-un cort de pe stradaVulturilor din București.Trei luni în care a nins,a plouat, iar soarele alipsit o lună de pe cer.„Avem prea multe pe

cap, pe bune”, spune Mioriţa în timp cetrece încă o dată compulsiv cu mânaprin păr. Podoaba neagră îi ajunge pânăaproape de fundul încorsetat bine într-o pereche de blugi la modă și e atât destrălucitoare, încât pare că lasă în urmădâre de keratină.

Fata de 16 ani înaintează încet pestradă, cu pași butucănoși și nonșa-lanţi, așa cum te miști uneori prin casă, când nu te vedenimeni. Își ţine încleștat pumnul stâng și îl slăbește doardin când în când, ca să lase degetele de la dreapta să apucecâte o sămânţă de floarea soarelui, neagră și lucioasă. Opocnește între dinţi, apoi scuipă coaja pe trotuar, în faţa aceea ce, cu o lună în urmă, era casa ei.

Mioriţa Enache face parte dintre cele 65 de persoanecare au fost evacuate, pe 15 septembrie 2014, din fosta clă-dire naţionalizată de pe strada Vulturilor numărul 50, dinBucu rești. Tot ea e și unul dintre zecile de mii de oameniscoși, din 1995 încoace, din casele ce fuseseră confiscate întimpul regimului comunist și erau, după Revoluţie, reven-dicate de proprietari. „La fel cum nu există statistici precise,nu există nici reglementări univoce pentru situaţia chiria-șilor în cadrul legii care prevede reîmproprietărirea. Înfapt, unii „evacuaţi” primesc locuinţe la schimb, unii – nu”,spune Ionuţ Sîrbu de la organizaţia neguvernamentală Ro-mani CRISS. „Orice ar fi, ar trebui să ne dea casă. Nu e co-rect, la alţii le-a dat. E și normal”, concluzionează Mioriţa.

În luna octombrie, Vulturilor s-a transformat în loc decampare. De-o parte și de alta a străzii, sunt agăţate douășiruri de corturi, majoritatea de munte, de două-trei per-soane. O familie și-a improvizat un umbrar în care poţi stași în picioare. Faţada clădirii din care au fost evacuaţi aretencuiala jupuită și pare a fi într-o stare avansată de degra-dare. Oamenii au arborat pancartele aduse de ONG-uri:„Strada nu e acasă”, „Jos mafia imobiliară”, „Nu despărţiţifamiliile”, „Dreptate sectorul 3, locuinţe pentru toţi.”

Mioriţa s-a obișnuit cu priveliștea asta. Au trecut dejapatru săptămâni. În spatele gardului în dreptul căruia s-aoprit, era casa ei. Gardul e înalt, trebuie să te urci pe unscaun ca să vezi dincolo de el. „Acolo în fund, pe stânga”. Daracolo nu mai e decât o ruină. „Au apucat să demoleze ceva,atunci la început.” Doar băieţii de la firma de pază contrac-tată de primărie se mai plimbă printre moloz și gunoi.

Cea�mai�lungă�noapte�de�pe�Vulturilor

Pe 15 septembrie, la 9 dimineaţa, toată lumea era treazăpe Vulturilor. Știau, fuseseră anunţaţi cu o săptămână în-ainte că trebuie să se mute și terminaseră de împachetat ba-gajele când au venit mascaţii. Deși era prima zi de școală,Mioriţa nu s-a dus la Liceul Tehnologic „Elie Radu”, unde eelevă în clasa a zecea. A stat cu ai ei, să vadă cum îi scot dincasă. „A ieșit cu tărăboi mare în ziua aia, a venit toate tele-viziunile, a fost scandal”, spune Jana, mama Mioriţei, dinfotoliul ei trântit în mijlocul trotuarului. „Noroc cu oiengeu-rile, ne-a adus corturi, haine, saltele, mâncare, de toate. Afost bine, mai ales că a doua zi a venit iar Poliţia și ne-a luattoate boarfele și le-a aruncat, a zis că facem ţigăneală”.

strada nueste acasăde Annamaria Kozma

Noroc cu oiengeurile, ne-a aduscorturi, haine, saltele, mâncare,de toate. A fost bine, mai ales că adoua zi a venit iar Poliţia și ne-aluat toate boarfele și le-a aruncat,a zis că facem ţigăneală. „


Părinţii Mioriţei s-au mutat aici în‘97, când ea avea un an. Din 2002 pânăîn 2007, au plătit o chirie modică vechiu-lui proprietar: „Aveam contracte laICRAL, plăteam bani. Dar după ce avândut proprietarul la firma asta, n-amai venit nimeni să ne ceară chirie”, ex-plică Jana. Deși știau dintotdeauna că,într-o zi, ar putea fi scoși din casă, nu și-au imaginat niciodată că acest lucruchiar se va întâmpla. „Nici acum nu-mivine să cred că ne-au dat afară”, spuneMioriţa în timp ce strâmbă din buze.

Prima noapte afară a fost cea mailungă, își amintește fata. Se întune-case deja de câteva ore, era vreo 11seara când a tras fermoarul de lacort, împreună cu mama ei, ca să seculce. Pe stradă încă era agitaţie. S-au întins pe salteaua gonflabilă șiatunci Gărgă, cum o alintă familia, aînceput să plângă, iar Jana i-a spussă doarmă și să lase prostiile. Fatanu-și putea scoate din minte imagi-nea cu ele dormind pe trotuar.

Foiala însă nu a durat mult, pen-tru că la ora 2 s-a dat trezirea: erarândul tatălui și al fratelui Mioriţeisă doarmă, pentru că ei se trezeaudevreme să meargă la muncă, amân-doi – muncitori cu ziua. Femeile auieșit din cort și s-au alăturat celor-lalţi „evacuaţi” care nu aveau somn.Pe Vulturilor se făcuse focul.

„Dacă�moare�și�tata”

Din capătul străzii se apropie Jana cu o plasă albă înmână. „Vine mâncarea”, spune Mioriţa și își bagă repedepumnul de seminţe în buzunarul de la spate. Pe măsuţaacoperită cu mușama din faţa cortului se face dintr-odatăloc și apar o sticlă de doi litri de cola, o franzelă și un pa-chet de hârtie din care răsar câteva felii de grăsime pepost de șuncă. Mioriţa și mamaia iau primele, apoimama, iar la sfârșit – Florin, tatăl.

Florin nu mai poate să vorbească de vreo doi ani, decând a fost operat de cancer: „Are buton d-ăla în gât, i-auscos corzile vocale”, spune cu voce joasă un vecin. TatălMioriţei zâmbește cald și împreunează mâinile mereucând vrea să mulţumească. Familia se bazează pe pensialui de handicap, de 235 de lei.

Deși omul pare în putere, Mioriţa crede că e foarte bol-nav și îi e teamă că ar putea să moară, la fel cum a muritacum cinci luni și mătușa ei. „De când a murit Nașa (n.r.– mătușa), și mama s-a îmbolnăvit, ea nu era așa de slabă,era normală. Nici la mama, nici la tata nu e bine să steaaici în frig. Măcar să nu vină zăpada”.

Părul�e�sfânt,�cum�ar�veni

Prin august, Mioriţa era în curte și se spăla pe cap.Nu aveau baie, așa că toată familia se spăla în două li-gheane: unul la comun, al doilea doar al lui Gărgă, li-

gheanul pentru păr. Mioriţa își spală părul în fiecaresăptămână, sâmbătă sau duminică. Șamponează o dată,clătește, mai șamponează o dată, clătește din nou, dă cubalsam, așteaptă puţin și clătește din nou. Cu o oală deapă se descurcă. „Alte fete spălau părul unde se spălauși părinţii, mie nu-mi place așa, aveam ligheanul meuseparat, că părul e sfânt, cum ar veni.” După Mioriţa, celmai important lucru la o femeie e să fie îngrijită.

Acum se spală pe cap pe la rude, la bunica sau la soraei, unde apucă. Au fost nopţi în care a și dormit la ele,când a fost foarte frig sau nu mai putea de oboseală. „Eizic că ne primesc, dar eu știu că se plictisesc să tot mer-gem acolo să facem baie sau să dormim. N-au nici ei loc,o cameră, atât. N-avem unde să mergem.”

BAC-ul�și�carnetul

Pe Facebook, Mioriţa privește spre obiectiv în toate po-zele și își ţine buzele ţuguiate. De curând a fost tag-uită încâteva fotografii, făcute în bancă, la școală, cu două co-lege, iar în descriere scrie: „Siii noaptee bunaaa vaaapooopa bonytaa,miorita si miky!! «colegele mele fru-mii»”. „Nu-mi place”, spune fâstâcită despre profilul ei deFacebook. „Trebuie să schimb poza, să fie mai simplă”.

Cel mai mult, Mioriţa își dorește să ia Bacalaureatul.Ar fi prima din familia ei: sora ei a abandonat școala casă se mărite, iar fratele a terminat doar zece clase. Cele-


lalte două lucruri pe lista dorinţelor sunt să ia carnetulde conducere și să fie ceva în viaţă. „Când eram mică,îmi doream să fiu fotomodel, acuma nu mai știu...”. Îiplace mult de Antonia și îi plac dansurile orientale:„Dansam mult înainte, prin casă, cu prietenele mele, daracum de când sunt supărată, nu mai dansez.

„Momentan e frig și nu prea este loc de visuri. Realita-tea Mioriţei sunt corturile de pe Vulturilor, la care se în-toarce greu după ore. „Mie îmi place să stau la școală, cămai uit și eu de probleme.”

***Pe 25 octombrie 2014 a dat prima zăpadă în Bucu-

rești. Pe strada Vulturilor, corturile n-au fost smulse deviscol printr-o minune. În umbrar, miroase puternic abenzină, de la cazanul în care oamenii au făcut focul.Toţi stau în jurul lui să se încălzească. Cizmele le suntude până la glezne și doar ochii li se văd din înfofoleală.

Florin lipsește, e la cort, dă zăpada la o parte. Dinmijlocul străzii îl urmărește în tăcere Mioriţa, tot mu-tându-se de pe un picior pe altul. Poartă aceiași teniși cu

ștrasuri pe care îi purta și când erau 20 de grade afară.Florin se întoarce spre mine și încearcă să îmi spună ceva.După ce îl pun să repete, înţeleg, mai mult citindu-i pebuze: „Amărăciune, domnișoară, amărăciune.”

Pe 12 decembrie, a apărut soarele în București dupăo lună de ploi, lapoviţă și vreme rea. Soţii Enache încălocuiesc într-unul dintre cele opt corturi care mai suntpe strada Vulturilor. Mioriţa și fratele ei stau la bunicalor, pentru că nu mai pot îndura umezeala și frigul deafara. Părinţii lor au depus o cerere la Primăria Generalăa Capitalei pentru a primi o locuinţă socială. Așteaptă oveste bună și așteaptă Crăciunul în același cort în caretrăiesc de pe 15 septembrie.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://adevarul.ro/news/bucuresti/povestea-amara-miori-tei-copila-16-ani-condamnata-tristete-familia-i-a-fost-scoasa-strada-dintr-o-casa-nationalizata-1_548c0125448e03c0fdb4a8eb/index.html

Ambiţia îţi schimbă destinulDrumul tânărului din orfelinate către cântec printre blocuri și muncă cu ziua

de Simona Popovici

Călin Ioan, crescut în orfelinate, fără lo-cuinţă, luptă pentru un trai decent.Chiar dacă familia nu a avut posibilităţisă-l ajute, crăpăturile în palme de lamuncă se văd de la 14 ani. A mers lașcoală, și-a descoperit talentul care-l de-finește și este apreciat. Născut în Călă-rași, Călin, a crescut de la vârsta de 2 ani

în centre de plasament din Popricani, Târgu-Frumos (ju-dețul Iași). De la vârsta de 18 ani își duce veacul pe străzileorașului celor șapte coline – Iași. Părinţii au fost foarte să-răci și nu au putut să fie alături de el și de ceilalţi șase fraţi,dar tânărul nostru a învaţat la Școala Profesională de Arteși Meserii „Trinitas” din Târgu-Frumos, unde a obţinut odiplomă de calificare în construcţii.

„Părinţii mei sunt foarte săraci, nu au putut să mă în-drume în viaţă, trăiesc și ei cum pot într-o baracă la mar-ginea Iașului, unde nu au lumină, nu au apă, stau înmizerie”, spune Călin cu o voce firavă, lăsând capul cătrepământ. Acesta, chiar daca abia muncește pentru a sehrăni, pentru o haină curată, nu și-a uitat familia: „Eimuncesc cu ziua, adunând sticle pentru a câștiga câţivabănuţi, iar eu de cate ori pot îi ajut cu hrană”.

Un om cu suflet însorit, muncește de la 14 ani, ajutândoamenii cu treburi gospodărești și își câștigă respectul. Pecând era la orfelinatul de la Târgu-Frumos, a fost luat de „li-poveni” pentru a lucra cu ziua: „Mă luau la strâns prune,mere în livadă, să așezăm lăzi, la prășit, la săpat, la desfăcutporumb. Era greu, la început nu eram învăţat, dar vroiamsă fac ceva pentru mine, pentru viitor. Munceam mai multpe mâncare, bani mai puţini.”

Cu un ton scăzut, povestește câte chinuri a îndurat la

centru. „Acolo am dus o viaţă foarte grea. Scuipat amfost, bătut de educatoare, cu pumnii, cu picioarele”. Deșiunii oamenii de la centrele de plasament nu l-au îndru-mat și ajutat, i-au coborât demnitatea, tânărul nu uităsă poarte respect celor ce l-au inspirat. Călin vorbeștedespre un om care i-a luminat drumul vieţii: „Doar unsingur educator era foarte de treabă, domnul Petran Pa-veliuc, care, în prezent predă la Casa de Cultură a Stu-denţilor, face muzică rock. M-a ajutat sa mă înscriu laconcursuri.”

Vârsta de 16 ani i-a pregătit un nou drum în viaţă șiparticiparea la tabăra de creaţie de la Strunga, i-a oferitlocul II la secţiunea de muzică și III la pictură. Acolo s-asimţit apreciat și a învăţat multe, văzând cum se desfă-șoară activităţi de împletit, dansuri populare. „Sunt pa-sionat de muzică, îmi plac mult cântecele lui OvidiuKomornik, are o voce blajină, caldă – le știu pe de rost, măreprezintă și mi-aș dori să-l întâlnesc în realitate”, afirmăCălin, care deși nu a făcut cursuri de canto, a câștigat înrepetate rânduri concursuri de muzică.

Părinţii mei sunt foarte săraci, nu au putut să mă îndrume înviaţă, trăiesc și ei cum pot într-o baracă la marginea Iașului,unde nu au lumină, nu au apă,stau în mizerie. „


A făcut rost de CD-ul lui Komor-nik și îl ascultă cu drag, e o alinare șiun impuls care-l face să creadă ca vareuși într-o zi să-și vadă visul devenitrealitate: „Îmi doresc să fac cursuride canto, dar sunt foarte scumpe.Poate mă ajută cineva de la o fun-daţie, să mă ia într-o formaţie”.

Nu mulţi oameni l-au ajutat, dar ceipuţini l-au făcut să fie om, printre eise numără și Oprea Costel, președin-tele Federaţiei Star Music, care l-a în-drumat să participe la FestivalulNaţional al Tinerilor Defavorizaţi dinBacău. „Am cântat la festival în 2006și am câștigat locul I, aveam multeemoţii, dar a fost o experienţă care mi-a marcat viaţa. Am plecat repede de pescenă, cred că am dezamăgit pentru caam început să plâng și am spus că vreau un loc de muncă.Cei din juriu au zis că ei nu dau locuri de muncă, ci daunote la muzică.”

Cu ochii luminaţi, vocea prinde curaj când povesteștedespre reușitele sale. Poartă la el cu drag, diplomele care-l fac demn de laudă, care-i atestă strădania și talentul. Aobţinut menţiunea III la Festivalul „Olimpiada de toamnă”din septembrie 2013, premiul de excelenţă la FestivalulStar Music de la Bacău în mai 2014 și premiu pentrusecţiunea de muzică ușoară la Bacău în iunie 2014.

Din moment ce a împlinit vârsta de 18 ani a fost nevoitsă plece din orfelinat, a ajuns sa stea pe străzile din Iași,încercând să-și câștige existenţa lucrând cu ziua. „Dormprin scări de bloc, pe străzi. Oamenii mă mai și înjură, îmifac zile grele. Câteodată dorm la părinţii mei, dar nu potsta acolo” spune Călin. Acesta s-a ambiţionat și a începutsă întrebe oamenii de un job, un mod de a-și face viaţamai bună. Mulţi l-au amăgit, i-au făcut doar promisiuniși după cum spune tânărul: „Sunt și patroni șmecheriţi,care știu să fraierească, să-și bată joc. Un patron a vrut sămă angajeze la un local, dar a zis după un timp că nu maiare nevoie de mine.”

Obstacolele nu au încetat să apară cu trecerea anilor,Călin a înfruntat criticile oamenilor care-l condamnau căface parte din etnia romă și nu e bun de nimic. În Târgu-Frumos a lucrat la un local, unde a fost exploatat: „Spă-lam scrumiere, spălam mese, făceam curăţenie, eramsluga lor și nu mă plăteau. Ţipau la mine și mă băteau cuscaunul.”

Atunci când nimeni nu îl primea să muncească, îșialina durerea necazului cântând printre blocurile Iașu-lui, pentru o bucată de pâine. A cutreierat fiecare cartierși a ajuns să fie cunoscut, apreciat, dar și înjosit, criticat.Călin spune: „Plecam dis de dimineaţă, cu gândul căpoate găsesc pe cineva care să-mi dea ceva de lucru. Cân-tam la rece și mă simţeam fericit. Lumea îmi mai spuneasă mă duc la muncă, ce tot cânt, iar eu le spuneam căunde să găsesc ceva de muncă în ziua de azi.”

Ieșenii l-au ajutat cu ce au putut, mâncare, o vorbăbună: „Mulţi oameni mă încurajau și îmi spuneau bravo.Mă puneau să cânt anumite melodii, mă priveau de la bal-con și mă răsplăteau pentru asta, îmi zâmbeau și eu lemulţumeam”, spune entuziasmat Ioan.

Nu s-a oprit, a pășit mai departe și a întâlnit oameni

impresionaţi de dorinţa sa și îl puneau să lucreze cu ziuala săpat, strânsul gunoaielor în curte, dar oricât de multa încercat, nu a găsit un loc de muncă stabil, să nu maiaibă griji atât de mari. A ajuns să lucreze la case din di-ferite cartiere ale Iașului: „Am lucrat la o casă din Tătă-rași, în Păcurari, pe unde mă primeau și pe mine.” Călinne spune cu regret că: „Lumea trebuie să aibă încredereîn tine, să te primescă la locul de muncă, lor le e frică săprimescă un străin.”

Are o voce deosebită și mulţi ieșeni au auzit măcarodată baiatul care emană emoţie printre blocuri cu cân-tecele lui Ducu Berti, Ovidiu Komornik, Direcţia 5. „În-credere în mine am, dar mi-e greu să cred că o să mă facvreodată muzicant” șoptește Călin. Talentul l-a făcut cu-noscut, el spune că-i place munca, îi place să șteargă mo-bila, să cureţe gresia, să fie un om de casă, dar oameniitrebuie să îi acorde încredere.

A încercat să sune la anunţuri din ziar, să se intere-seze peste tot unde a reușit și se mulţumește cu orice job,unde este respectat. Recent, a fost ajutat de un om cu su-flet, care a fost impresionat de talentul său. L-a auzit cân-tând lângă blocul său și l-a chemat să-i ofere o boxă și unmicrofon. Călin spune „Nu-mi venea să cred ca o să am oboxă cu microfon. Am rămas fără cuvinte.” Ori de câteori găsește pe cineva care să-l lase să se lege la o priză,nu ezită să ofere trecătorilor un adevarat concert în plinăstradă.

Treceau oamenii pe stradă și vedeau un băiat îmbrăcatsimplu, curat, care avea o boxă lângă el legată la chioșculde pe colţ. Fredona melodia „Povestea noastră” a trupeiDirecţia 5 și puteau vedea cum închidea ochii și simţeafiecare sunet care urca sus care geamurile curioșilor. Oa-menii ieșeau la geam și îi aruncau în punguţe bănuţi, au-zeam: „Bravo Călin”, „Nu te-am mai auzit de mult timp”,unii priveau de pe margine și se apropiau după ce terminamelodia.

Călin are 29 de ani și spune: „Nu mi-e rușine să mun-cesc cinstit. Mi-a plăcut foarte mult muzica, dar ca săcânt pe stradă la rece, lumea spune că ești nebun, cânţide unul singur. Eu îmi doresc un loc de muncă ca să gă-sesc unde să stau.”

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://inspireyourhands.wordpress.com/2015/04/05/am


ÎCopii aceștia vor învăţasă zboarede Simona Roxana Poclid

În presa ieșeană stă scris îngroșat și batjocoritor tit-lul: ,,Biblioteca împărţită cu ţiganii din Păcurari pe ritmde manele”. Singurele ritmuri ale clădirii de pe ȘoseauaPăcurari, numărul 29 sunt ale sărăciei și neputinţei.

În fosta filială ,,Garabet Ibrăileanu”, o clădire cu gratiila geamuri, tencuiala pereţilor căzută și găuri în tavan, fărăapă curentă și încălzire, locuiesc 19 persoane într-o luptăde adaptare la lumea de dincolo de bucăţile de gard rămaseîn picioare. Cum spațiul nu mai putea fi considerat o bi-bliotecă a devenit căminul unor oameni. În partea dreaptă,la câţiva metri, ghenele de gunoi răspândesc miasmeînţepătoare, iar curtea e plină de lăzi de lemn sau de plastic,sticle, obiecte de mobilier rupte, adunate tot de prin gu-noaie, printre dărâmăturile ce ar trebui să însemne acasă.

Aici se bucură de copilărie și Ștefania împreună cu fa-milia ei. Are nouă ani și-n mijlocul lui octombrie, îmbră-cată doar cu o rochie subțire și albastră, o ajută pe mătușaei să aducă apă. Aceasta, de 30 de ani ar putea fi confun-dată ușor cu un copil din cauza staturii firave. Nu a fostla școală, mărturisește, și trage cu greu căruciorul plin cubidoane cu apă. Copila zâmbește. Are o poșetă mică peumăr, aproape ferfeniţă și o tunsoare băieţească și în-drăzneaţă. Îi place să meargă la școală chiar dacă îmispune că băieţii o chinuiesc cu lovituri și cuvinte răută-cioase. ,,Dacă iau mingea în mâini vin și dau cu pumniipână o scap”, susură glasul ei șăgalnic de fetiţă în timp ceprivește cu nesaţ ,,Casa de cultură a Studenţilor”, mașinileși oamenii grăbiţi. Când ajunge acasă e înconjurată de ve-rișori și iese la joacă ,,peste drum”. Din blocul de vizavi odoamnă în vârstă începe să strige ameninţător: ,,Plecaţide aici. Luav-ar dracu. Dacă dau un telefon la poliţie zbu-raţi toţi de aici”. Are ochii întredeschiși, dinţii murdari șio voce răutăcioasă. Nu lasă copiii nici măcar să se apropiede băncile pe care spune că le-a spălat cu ,,mânuţa” ei șio privește pe mama Ștefaniei cu ură. Aceasta, de 38 deani, se pierde cu statura mică printre proprii copii și ri-postează răutăţii doamnei în vârstă. Ochii îi sunt înecaţiîn lacrimi și glasul sugrumat de durere- ,,Ești nebună? Dece strigi așa? Ce ţi-am făcut noi?”. Dar cedează și se înde-părtează împingând o bicicletă pentru copii mici, în carebăieţelul de opt ani se bucură de un lucru pe care nu l-aputut primi la vremea potrivită. ,,Ștefania e o obraznică”,spune mama acesteia, dar merge zilnic la școală și arenote bune. Mama o ajută cum poate, căci a făcut 12 claseși s-a bucurat de o educaţie aleasă din partea tatălui.Cărţile dezvelite la fel ca și caietele Ștefaniei arată sără-căcios, ca orice lucru ce o înconjoară, iar pe prima paginăa caietului de română a scris cu greu ,,Mă găzduiești încasa ta?”. Semnul întrebării e mare cât două rânduri, iartristeţea ce îi cuprinde ochii fetiţei din clasa a II – a e zdro-bitoare. Cu toate acestea, Ștefania luptă cu toţi colegii rău-tăcioși, cu sărăcia și merge la școală, iar anul acesta

așteaptă să se înscrie și ea precum sora ei Andreea, de 13ani, la ,,Palatul Culturii” și să cânte la vioară.

Mama ei nu are o viaţă ușoară. Cu un soţ stăpânit depatima băuturii și un băieţel de cinci ani bolnav de pan-creatită cronică, zilele îi sunt amare. În urmă cu 11 anii-a murit o fetiţă de patru luni din cauza unei afecţiunila inimă. Din pensia de însoţitor și alocaţie, 900 de leipe lună, 800 îi dă pe medicamente, iar restul îi drămu-iește cu greu pentru a plăti chiria de 40 de lei, a le luacopiilor de mâncare și îmbrăcăminte. Nici nu-și amin-tește de când nu și-a mai cumpărat ceva de îmbrăcat, iarpicioarele o dor de la papucii prea mici pe care îi poartă.Și pentru că e firavă și slabă poartă hainele uzate ale An-dreei și oprește pentru copii tot ce e mai bun. Soţul lu-crează cu ziua la tăiat lemne, pe la îngrijitul grădinilor,acum, în perioada toamnei, la cules de vie și mai aducecâte un ban în casa în care lipsește totul, deși lucruriclaie peste grămadă stau în toate colţurile. ,,Copiii meimerg la școală, au mers și la grădiniţă” spune ea mân-dră, privind cu dragoste de mamă în jurul ei, deși copiiiîi sunt îmbrăcaţi rău și subţire. Când e întrebată dacăsunt cuminți, ea răspunde cu lacrimi în ochi ,, Copiii meinu fac pretenţii. Dacă le dau ceapă cu mămăligă aia mă-nâncă”. În ciuda tuturor greutăților, aceștia zâmbesc șise joacă în faţa blocurilor fascinaţi de tot ce îi încon-


joară. Mândria se strecoară și în sufletul Ștefaniei dincauza unui ,F.B. la matematică și a desenului realizat lașcoală cu o casă colorată, a cărei fereastră are patruochiuri colorate și ele în albastru, roșu, galben și dinnou albastru. E drapelul dorinţei ei de a avea o casăplină de culoare, doar pentru familia ei și de a atinge lu-crurile pe care și le dorește. Un cearșaf nou și curat, ohaină doar a ei. Dorinţele acestea mici sunt vise imposi-bile, iar sufletul mamei ei se zbate tânguitor în fiecarezi- ,,Uneori, dacă vreţi să mă credeţi, nu am ce să le dausă mănânce!”. Fratele ei a vrut să meargă la circ cu clasași i-a cerut mamei 10 lei. Și pentru că nu a avut de undesă-i dea a plâns, apoi a uitat de această tristeţe și de cir-cul ce nu știe ce înseamnă. Uneori se apropie sfios de au-tomatele de cafea, pipăie grilajul unde au căzut câţivapicuri cu degetele și le bagă în gură. Închide ochii pe ju-mătate și savurează gustul, apoi aleargă în urma celor-lalţi și caută o mână pe care să o cuprindă.

Mândria familiei este Andreea, ,,mult mai liniștită”care cântă la pian și chitară. Este un copil excelent, cu ovoce armonioasă și cu mâini binecuvântate. Nu lipseșteniciodată de la școală, își face conștiincios temele și as-cultă de mama ei. Spre deosebire de mulți membri ai fa-miliei ei, Ștefania știe numele fiecăruia, vârsta și undeînvață dacă sunt copii, sau unde muncesc dacă suntadulți. Are un ghiozdan albastru și mare care îi acoperăîntreg spatele, dar e fericirea ei zilnică, căci așa se des-prinde de acasă și intră într-o altă lume. O lume fasci-nantă este și ,,Palatul copiiilor” acolo unde merge sora ei,Andreea. Își dorește să meargă și ea anul acesta și să cântela vioară. Când sosește de la școală Ștefania e îmbujoratăși fericită și de abia așteaptă să iasă la joacă cu verișoriiei, atât de diferiți de colegii de la școală care îi fac neca-zuri. Singura opreliște e doamna de vizavi, de care Ștefa-niei îi este frică. Ocolește grijulie băncile ,,nebunei” șiîncepe să alerge și să râdă ascunzându-se după mașini.Tricoul murdar și alb i-a rămas mic, iar fusta de blugi,

deloc potrivită cu vremea, e preferata ei. Sora ei este unmodel și crede despre ea că va ajunge un om mare. Niciea nu se lasă mai prejos. Se ține scai de mamă să o înscriela cursuri, mai cu seamă că nu costă bani și să-și urmezevisul. Cânterețele de pe micul ecran, căci are și televizor,sunt bucuriile ei, căci își dorește atât de mult să cânte,încât mintea de copil visează la acest lucru neîncetat.Seara e rezervată temelor când acasă sosește Andreea șio poate ajuta, căci uneori mama e depășită de situație.

La cei 13 ani, Andreea, e omul mare și învățat care stâr-nește admirație în jur. Când cântă parcă amețește, închideochii și sufletul îi tresaltă de fericire, căci oamenii o as-cultă. Oamenii care poate pe stradă nu s-ar opri nici să oprivească chiar dacă ar plânge. E ceea ce îi aparține dintot ceea ce o înconjoară. Într-o zi ar vrea să se trezeascăcântăreață pe o scenă. Fericirea ce o simte ea e resimțităși de mama care-mi spune că ,,rupe stilul” și de buniculacesteia. Curtea plină de copiii ce merg la școală, chiardacă uneori iau și ,,S.” sau ,,I.” sunt speranța tuturor.

Ștefania și Andreea sunt fericirea mamei, căci îischimbă viața în fiecare zi prin voința și plăcerea lor dea merge la școală. Nu există un lucru mai frumos pentruea faptul că cele două fete ale ei vor cânta într-o zi și voravea o viață diferită. În final, copiii aceștia vor învăţasă zboare, deși trăiesc printre dârămături, căci școalareprezintă pentru ei o lume minunată, diferită de totceea ce au acasă. Pentru cele două surori e un vis împli-nit să poată merge la ,,Palatul Copiilor” și să cânte.Acolo, nu mai contează că acasă le așteaptă un pat receși o mâncare sărăcăcioasă. Pe băncile școlii nimic nu eplictisitor, căci deși sunt doar niște copiii simt că e sin-gura șansă să trăiască altfel.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://samewhiteblue.wordpress.com/2014/12/17/copiii-acestia-vor-invata-sa-zboare/

Georgeta Petre, o femeie de 37 de ani, pri-vește liniștită la scena din lemn prăfuită,încropită într-o sală de clasă, pe care co-piii săi își repetă rolurile alături de alțicolegi. Toți trei fac parte dintr-o piesă de

teatru care aduce în atenție problema discriminării ro-milor. Astăzi este una dintre primele repetiții. Frunză-rește puțin foile cu textele pe care David, băiatul celmare, i le-a încredințat ca să aibă grijă de ele. Pe frunte

îi dansează preț de câteva secunde două-trei linii, se în-cruntă, i se par cam multe pagini de memorat.

E mândră de ei, deși nu înțelege tot ce fac la școalăși tot ce învață. Își amintește de momentul în care Cos-min, băiatul cel mic, a uimit-o în prima lui scenetă,acum un an. Atunci i-a fost greu să-și creadă ochilorcând l-a văzut că recită atât de frumos la spectacol: „măgândeam, ce știe el? Dar, uite că a știut…”.

Georgeta este mama a trei copii, pe care îi crește sin-

pariulTrei frați de etnie romă, aflați la început de drum,duc o luptă zilnică pentru accesul la educațiede Ioana Popescu


gură. Ea face parte din comunitatea de romi din Bârlad(Vaslui), un oraș de aproape 56.000 de locuitori. Provinedintr-o familie în care violența fizică și verbală erau in-grediente firești ale vieții de zi cu zi. Tatăl obișnuia săbea și să își impună punctul de vedere în fața soției și co-piilor, lovindu-i.. A crescut astfel alături de șase frați șisurori, într-un mediu perceput de mulți ca fiind comunpentru familiile de romi. Din clasa a VI-a, a trebuit sărenunțe la școală, pentru a se putea ocupa, împreună cumama sa, de creșterea nepoților – copiii fraților maimari. Încercând să își facă un rost, altul decât cel care opândea în mijlocul familiei în care s-a născut, la 22 deani ea a ajuns la ”ghetou” în Bârlad, unde a trăit în con-diții inumane – fără uși, geamuri sau electricitate.

În urmă cu aproape patru ani, toți cei care locuiauacolo au fost mutați într-un cartier ridicat la periferiaorașului. La acel moment, transferul a fost soluția auto-rităților locale la presiunile comunității care a reclamatcă romii din centru făceau scandal, mizerie sau furau.În noua locuință, Georgeta și copiii dispun de condițiimai bune decât în ghetou, dar au probleme cu vecinii.„Am sperat că ne și împrăștie când ne mută, nu să neadune tot grămadă”.

Georgeta are trei copii: David – 10 ani, Elena – 7 aniși Cosmin – 6 ani, toți trei născuți în „ghetou”, de careacum se îngrijește singură. „Am zis mai bine singurădecât bătută și chinuită, că așa a fost și mama. Doispre-zece ani de zile am trăit ca-n Iad. Nu m-am dus la cerșit,aveam, nu aveam, eu mergeam înainte. I-am crescut așape toți trei”. Când spune acest lucru, se uită la băiatul delângă ea, iar ochii îi strălucesc. Tatăl a plecat dinainte săse nască ultimul copil. Acum, Georgeta nu mai are mainimic de spus despre el. Face parte din trecut.

La finalul repetițiilor, toți copiii primesc un sandvișși o banană, pe care le mănâncă foarte ordonat, în li-niște. Elena este extrem de atentă și strânge orice firi-mitură zărește, de la ea sau de la colegi, iar cândgustarea s-a încheiat scrutează rapid cu privirea sala șiadună o hârtie uitată de cine știe într-un colț.

În așteptarea microbuzului care îi duce acasă, mamași copiii zgribulesc de frig, toți patru fiind prea subțireîmbrăcați pentru vremea de afară. Băieții se hârjonesccu colegii, iar Elena se strânge alături de mamă precumun pui lângă cloșcă.

La intrarea în cartier, pe partea dreaptă este un locde joacă cu două tobogane mici și trei leagăne. În ele seodihnesc câțiva băieți de 17-18 ani. Curtea este destul deanimată, majoritatea ușilor fiind deschise, cu câteminim un „paznic” care fumează sau pălăvrăgește cu ve-cinii. Câțiva băieți joacă fotbal în curte. Familia Petre lo-cuiește într-un apartament cu o cameră în care se intrădirect de afară, o bucătărie mică, unde folosesc buteliede gaz și o baie doar cu apă rece.

Chiar și în comunitatea lor, cei patru au suficienteprobleme, iar copiilor le este greu să se adapteze. Davidpare a fi cel mai afectat de situația din complexul de lo-cuinţe, poate și pentru că este cel mai mare. Mamaspune că deseori vine plângând în casă și o roagă să semute datorită jignirilor sau chiar bătăilor primite de labăieții mai mari, „șmecherii” cartierului. Uneori noapteaaceștia trântesc cu pumnii și picioarele în ușă, în pereţi.

David merge la o școală apropiată de casă, însă răufamată, unde nu își găsește locul, deoarece încearcă să

se ferească de probleme într-un mediu plin de astfel de„oportunități”. „Nu mă bag în seamă, stau în banca mea,să nu am probleme…”. Elena este în clasa I la școala demuzică – pian, iar Cosmin este în clasa 0. Mama sperăsă poată da și băieții la școala de muzică, „să fie toți trei”.Până atunci, ea merge pe jos zilnic kilometri între școlilecopiilor și cantina de unde ia mâncarea. La ora 7:00 Ge-orgeta o duce pe Elena la școală (un drum de aproxima-tiv 4 km doar dus), apoi se întoarce și îi pregătește pebăieți, care încep orele la 12:00, respectiv 13:00 dupăamiază. După ce mai parcurge aproximativ încă 2 kmpână la școala lui Cosmin, fuge la cantină, de unde tre-buie să ia mâncarea între orele 12:00 și 13:00. Între timp,Elena termină orele, iar mama merge la școală după ea.Atunci când sunt ședințe cu părinții, Georgeta își îm-parte timpul în așa fel încât să ajungă la fiecare. Traseulzilnic al familiei Petre se încheie doar când toți trei copiiisunt acasă în siguranță, „îi car după mine, până îi adunpe toți”.

După-amiaza, toți cei trei frați își fac temele în car-tierul în care locuiesc, beneficiind de un proiect derulatde către Asociația „Inima Reginei” din Bârlad care vi-zează reducerea abandonului școlar în rândul copiilorce provin din medii defavorizate. Astfel, ei au acces la unsuport calificat pentru a-și putea face temele, lucrândzilnic cu un profesor care îi îndrumă într-o sală amena-jată în interiorul complexului de locuințe. Lui David îiplace matematica și, atunci când va crește, plănuiește săconstruiască locuințe pentru toată lumea, iar Elena pre-feră limba română. Chiar și Cosmin, care este în clasa 0,a început să lucreze la teme. Mama recunoaște că îi estefoarte greu să îi ajute din acest punct de vedere deoarecenu are pregătirea necesară și că probabil, fără proiectulrespectiv, copiilor le-ar fi mult mai dificil să învețe, înspecial acum, când se află în clasele primare. „Dacă n-am învățat eu, măcar ei”.

Deși ar vrea să se angajeze pentru a scăpa de datoriileacumulate la chirie și întreţinere și a-și putea susține încontinuare copiii la școală, Georgeta nu poate să facăacest lucru deoarece ar pierde alocația complementarăpe care o primește și nu s-ar mai putea ocupa de aceștia.În weekend sala de after school din cartier e pustie, iarcurtea complexului este animată precum un furnicar,fiind stăpânită de un zumzet continuu, întrerupt pe ici-colo de niște hohote de râs sau plânsul vreunui copil ac-cidentat la joacă. Elena fuge prima în casă fără să ezite,să mai repete replicile piesei de teatru, iar Cosmin șiDavid zăbovesc preț de câteva minute pe lângă băiețiimai mari care joacă fotbal cu ochi curioși. Apoi se retragși ei pe lângă mamă în apartament, care se apucă să facăordine printre puținele lucruri pe care le dețin.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://popescuioananina.wordpress.com/2014/12/04/pariu

Cei patru au suficiente probleme,iar copiilor le este greu să se adapteze. David pare a fi cel maiafectat de situația din complexul de locuinţe, poate și pentru că estecel mai mare.


DDe la cinci ani, Alex a dormit îm-

preună cu fratele său mai mare, pe unpat de lângă perete. La orice ploaie maiputernică, apa se infiltra prin acoperi-șul casei de chirpici și uda așternuturileroase de la atâtea spălări.

Într-o zi de toamnă rece, când amintrat în căsuţa care parcă stătea săse dărâme, băiatul de 9 ani era veselfiindcă părinţii acoperiseră în sfârșitacoperișul, și nu mai ploua directdea supra-i. Mai are încă doi fraţi și osoră de cinci ani, Denisa, de care estecel mai atașat din toată familia. Înfiecare zi, în pauze, aleargă fericit lagrădiniţa din apropiere pentru a filângă ea. Până în acest an, asta se în-tâmpla doar în zilele în care Alex reu-șea să meargă la școală, fiindcă oboală, alimentată de sărăcia în caretrăiește și de greutăţile prin care trecpărinţii ca să-și hrănească cei patrucopii, îl ţinea uneori acasă.

„Îmi vine să plâng când nu măduc la școală, îmi place să stau cu co-legii mei, dar nici măcar asta nu potsă fac când mi-e rău. Doar stau înpat”, spune Alex trist, într-o vocepiţigăiată pe care, dacă nu ești atent,o confunzi cu cea a surorii sale.

Nimeni nu știe ce are. Părinţiispun că de mic copil a fost o fire bol-năvicioasă, dar cum le-au lipsitbanii, n-au putut consulta un medicspecialist. Boala lui Alex se manifestăîntr-un mod ciudat. „Fără să îmi dauseama, mă blocam și cădeam, după care mă trezeam înconjurat de oameni. După asta trebuia să stau acasăcâteva zile până mă simţeam din nou bine. Nu știu prea bine de ce mi se întâmpla asta”, mi-a explicat Alexconfuz.

„Iniţial am crezut că are probleme cardiace, dar de faptdoamna doctor de la dispensarul din sat ne-a zis că uneorisuferă de o anemie. Ar trebui să îl ducem la un medic spe-cialist să vedem exact ce are”, explică Ciprian Cozma, unconsilier al primarului din sat, despre care Alex spune că„e cel mai bun prieten al meu”.

Părinţii�muncesc�prin�sat�cu�ziua

Comuna Lungani este una dintre cele mai sărace alejudeţului Iași. Însă situaţia din Lungani, centrul comu-nei, și satul Zmeu, unde locuiește Alexandru Tofan, îm-preună cu familia sa, nu are grad de comparaţie. Opopulaţie alcătuită majoritar din cetăţeni de etnie romă- care trăiesc muncind cu ziua prin sat și din ajutorul so-cial pe care îl ridică lună de lună de la primărie - se zbatesă supravieţuiască în case care nu ar rezista unor ploi

de Paul Balhuc

un copil liniștitAlex Tofan, din satul Zmeu, comuna Lungani, e un copil liniștit. Viaţa alăturide cei trei fraţi ai săi, într-o casă de chirpici, cu acoperișul spart deasupra pa-tului său, nu l-a doborât. Nici faptul că la școală colegii râd de el că e mic, areurechile mari și n-are papuci nu îl mai afectează. Și-a făcut un nou prietencare îl încurajează permanent să meargă la școală


abundente, darămite în cazul unei inun-daţii.

Alex s-a născut în această sărăcie lucie pecare părinţii însă nu vor s-o accepte. Mama,Carmen, lucrează cu ziua prin sat, „cu sapa,cu buruianul ce prinde și ea. 30-40 de lei dacămai face, tot e ceva, decât să stăm acasă. Euîmi întreţin familia cu spatele”, îmi poves-tește tatăl, ducând mâna, instinctiv, în zonarinichilor și strângând din dinţi. „Merg la pă-dure și îi ajut pe oameni la adus lemne. Abiaașa mai fac și eu rost de lemne pentru iarnă.Îmi iau soţia, băiatul cel mare și aducemlemne”, continuă Dumitru Tofan, cunoscut însat ca „Mitică”.

Singurul mod prin care Alex poate să îșiajute familia este alocaţia de 45 de lei pecare o primește lunar de la școală. Însăacolo, anul trecut, a avut multe probleme.

Tachinat de colegii de clasă pe seama firiisale introvertite și de faptul că este mai mic de statură și cuurechile rotunde, care i se depărtează încet-încet de capatunci când vorbește mai energic, băiatul n-a reușit nicio-dată să își facă mulţi prieteni. Deși se simte singur la școală,spune că îi place cartea și că matematica e materia lui pre-ferată.

Tatăl și un prieten de-ai fratelui cel mare povestesccă la școală copiii mai mari îl numesc „căţeluș”, „măgă-ruș” și îi spun că-i „năcăjit”.

„Râd ăștia care sunt mai barbălăi, mai bogaţi, care îiștie exact problemele nu râde și încearcă să-l ajute”, maipovestește Ciprian, prietenul său cel mai bun care l-aajutat să își recapete speranţa că, la un moment dat, vatermina o școală.

„Mai este câte un băiat care mă bate pentru că sunt maimic, râd de mine că n-am papuci. Eu n-am ce să le spun,dacă le zic ceva sar imediat și mă bat, că sunt mai mari.Asta se întâmplă în pauză, dacă vorbim la ore ne ia în-văţătoarea de urechi. Dar de obicei mă înţeleg bine cu co-legii de clasă”, spune Alex, ridicând din umeri.

A�rămas�repetent�din�cauza�absenţelor

Ioan Tudose, directorul școlii din Zmeu, povestește căAlex a lipsit anul trecut atât de mult încât a fost nevoit săîl lase repetent. Știe că are o situaţie mai precară acasă darn-a avut cum să-l treacă. Însă anul acesta, băiatul s-a pus

din nou cu burta pe carte și învăţătorul e încrezător că ter-mină anul, chiar cu note mari. „Nu repetă pentru că nu s-ar descurca, ci din cauza absenţelor. Acum, însă, mi-a spusși doamna învăţătoare, vine la școală, își face prieteni, ceeace ne bucură”, spune directorul Tudose.

Alex i-a povestit directorului Tudose că anul trecut l-a lovit un copil cu o piatră în cap, dar s-a întâmplat înafara școlii. A fost la spital atunci, și-a revenit destul derepede și spune resemnat că așa sunt băieţii mari, că nuare ce să le facă și că încearcă să își facă prieteni printreceilalţi.

„Nu am tot timpul probleme cu copiii.Cel mai bine măînţeleg cu colegul meu de bancă, dar mai mult cu fetele,vorbesc la școală tot timpul”, spune Alex.

În încăperea mică în care locuiesc toţi cei șase membriai familiei Tofan, Alex scoate tacticos un abecedar dingeanta cu culori șterse cu care merge la școală. Pe mâinenu are teme, îmi spune mândru, dar are de citit o poezie -„Puișorii”. Îndemnat de părinţi, își plimbă degetul încet de-a lungul rândurilor silabisind fiecare cuvânt în parte. „Pu-i-șo-rii. Puișorii. Stau fără plă-pu-mioa-re. Plăpumioare.Puișorii stau fără plăpumioare”, spune, vesel că a deslușitscrisul mâzgălit de pe abecedar.

Cînd mă vede că îi studiez abecedarul jerpelit mai atent,se scuză repede. „Nu e vina mea, dacă așa mi le-a datdoamna învăţătoare? La românii din deal le dă mai bune,că zic că ei îs mai buni”, spune băiatul sub privirile dojeni-


toare ale tatălui, care pare c-ar vrea să-l oprească din vorbit.Alex îi vede privirea, tace repede, și își înfundă din nounasul aproape de cotorul cărţii, urmărind puișorii cu dege-tul pe hîrtie.

Povestea�s-a�schimbat�anul�acesta

Povestea lui Alex s-a transformat anul acesta într-una de izbăvire. Chiar dacă încă nu știe de ce boală su-feră, Alex a prins curaj și a mers constantla școală, și-a îmbunătăţit notele și a ajunssă îi placă și de o fată. Îl întreb cum ocheamă și îmi spune înroșindu-se ca unfier proaspăt scos din foc, „Maria, dindeal”.

La școală îi place și pentru că zilnicjoacă fotbal. Uneori, când găsește o minge,joacă și pe uliţă, cu vecinii, și cel mai multîi place să fie în atac, ca să dea goluri. Îiidolatrizează pe Messi și pe Cristiano Ro-naldo, dar cel mai mult îi place de Messi,că e scund ca el și aleargă repede.

Însă, când o să se facă mare, ar vrea săfie doctor. Nu pentru bani, nu ca să plecedin sărăcia lucie în care s-a născut, ci ca să-i ajute pe oameni și să-și rezolve singuraproblemă care l-a împiedicat până acum săaibă o viaţă ca toţi colegii săi, chiar și cei

care „râd mereu de mine”.„Vreau să fiu doctor ca toţi doctorii, să ajut oamenii.

Vreau să știu ce problemă am și să mă fac bine.”

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-priveste-dincolo-de-apa-rentea-pustanul-care-se-incapataneaza-sa-mearga-la-scoala—83309.html

Centrul de Plasament „Ion Holban” dinIași este casa a peste 100 de copii, iar însânul acestei familii a fost primit înurmă cu doi ani și Alexandru Grosu. Stăla ultimul etaj al uneia dintre cele douăclădiri ale centrului, într-o cameră ve-selă cu mobilier nou, jaluzele, parchet șibaie în cameră. Este foarte curat, lucru-

rile sunt atent aranjate, hainele stau toate în dulap peumerașe, iar pe masa de lucru se găsesc un laptop, niștehârtii și câteva pixuri.

În cei 21 de ani Alexandru a trăit cât alții în 50. S-a năs-cut la Focșani într-o familie de romi și a fost abandonat laspital când cântărea numai 1,8 kilograme pentru că părințiilui mai aveau șapte frați acasă și o situație materială pre-cară și complicată pentru a avea grijă de un copil prematur.Mama s-a recăsătorit după ce primul soț a murit, iar dupănașterea lui Alexandru părinții s-au mutat în comuna Ru-ginoasa din județul Iași. Mezinul familiei, Alexandru, a fostpreluat de centrul de plasament din Bogdănești (Iași) undea stat până la vârsta de 13 ani și a terminat patru clase.

Băiatul brunet cu ochii negri mari, năzbâtios a câștigat

repede simpatia unei familii de asistenți sociali de la centrucare au vrut să-l adopte. Părinții nu au vrut așa că la 14 anis-a întors acasă unde a locuit patru ani. Cât a stat acasă, arenunțat la școală, în mare parte din cauza părinților careconsumau alcool și a scandalurilor zilnice.

Pentru că acasă nu mai putea sta a ajuns să locuiască cusora lui la Pașcani care avea de întreținut 9 copii și nu puteasă-i ofere decât o saltea pe care să doarmă. Pentru a se în-treține, Alexandru făcea curat în scări de bloc, iar banii pecare-i strângea îi punea într-o sticluță cu nisip și îi dădeasurorii lui. Păstra și pentru el câțiva lei ca să poată să-și iaceva de mâncare și să facă o baie la o spălătorie din oraș.De altfel, Alexandru a avut o problemă de sănătate destulde serioasă pe vremea când locuia la sora lui și nu făceabaie la timp, iar sub brațul drept a dezvoltat un ganglioncare a trebuit operat și a avut nevoie de aproape două lunide recuperare. Suferea mult că nu a mai putut merge lașcoală pentru că toți din familia lui nu au decât patru clase.

S-a dus la Direcția de Asistență Socială și Protecția Co-pilului Pașcani și a cerut ajutor pentru a se înscrie la școală.„Destinul ni-l construim noi nu altcineva deși de multe orinu realizez cum am ajuns la acest nivel”, spune Alexandru.

CântărețulUn tânăr rom își învinge soarta prin muncă și ambiție

de Lucia Hacman


Centrul de plasament din Pașcani urma să-i fie casă, iar laȘcoala Specială a putut să facă gimnaziul. Tot aici la vârstade 16 ani a descoperit cântatul. Din pură curiozitate a mersla Clubul Copiilor , nu știa ce sunt lecțiile de canto și nu fă-cuse niciodată vocalize, dar ajuns acolo și a zis că vrea săcânte. A primit un text, a prins imediat ritmul iar profesoaracoordonatoare și-a dat seama că Alexandru are ureche mu-zicală. După câteva ore de canto s-a văzut o evoluție. Talen-tul îl moștenește de la mama sa care îi cânta colinde șiplângea transmițându-i o emoție specială. „Aceeași emoțieo simt și eu când cânt și încerc să o împărtășesc”, povesteșteAlexandru.

Cântatul i-a schimbat viața în bine și pentru că îi placemuzica populară a participat la Concursul Interjudețeande Folclor pentru Elevi „Comorile Neamțului” unde a fostremarcat de cei de la Palatul Copiilor din Iași. Aici a făcutlecții de canto pentru show-ul de televiziune X Factor lacare a participat în 2011. După înscriere a trecut de prese-lecțiile din Iași, a mers la București unde a depășit primaprobă de jurat cu publicul, a ajuns la audiții la faza de pre-gătire în boot camp iar acolo a trecut de proba interpreta-tului unei piese în engleză, a unei piese pregătite deconcurenți împreună cu jurații, dar a picat proba de core-grafie. A fost invitat însă de Crăciun alături de alți 9 con-curenți să cânte colinde și cu banii primiți de la X Factor,1.000 de euro, și-a cumpărat un laptop. Participarea laacest concurs a fost o experiență atât de frumoasă pentruAlexandru încât în 2014 a participat din nou dar n-a trecutde audiții. Își continuă lecțiile de canto la Palatul Copiilorși cântă muzică populară la concursuri și festivaluri, ultimaparticipare fiind în vară la Festivalul Internațional de Fol-clor „Cătălina” din Iași. De peste tot s-a întors cu diplomeiar în acest an își dorește să cânte alături de interpretul IonPaladi pe care-l admiră și cu care spune că se aseamănă lavoce. Costumul popular l-a primit de la o educatoare dincentrul de plasament, iar bundița a primit-o cadou de lamama sa. Cântă și muzică ușoară, dar cea populară l-a re-prezentat mereu pentru că este o ladă plină cu tradiții pecare el vrea să o transmită mai departe.

Pe lângă cântat, lui Alexandru îi place foarte mult săgătească. S-a înscris la o școală postliceală de patiseri-bu-cătari și va sta la centru până încheie studiile peste trei ani.Gătitul îl liniștește și îl face să zâmbească de fiecare datăcând este în bucătărie. Pe lângă practica de la școală Ale-xandru a mai lucrat vara trecută la un restaurant și sperăsă facă o meserie din această pasiune. De la centru pri-mește 28 de lei/lună, bani de buzunar, trei mese pe zi, re-chizite și haine. Are nevoie însă de bani pentru orele decanto și pentru deplasările la festivalurile folclorice așa căîși caută un job.

Este o fire foarte activă și în timpul liber face volunta-riat. S-a înscris în mai multe fundații și asociații și îi placefoarte mult să ajute copiii care au probleme financiare, de-ficiențe sau pe cei abandonați. Astfel, se joacă cu cei cei miciși-i ajută la teme. „Îmi plac foarte mult copiii, mă atașez re-pede de ei și ei de mine. Pot să-i înțeleg foarte bine prin cetrec pentru că nici viața mea nu a fost ușoară”, spune Ale-xandru. Prima data a făcut acest lucru la Pașcani unde alucrat cu copiii cu sindrom Down. În centru se ocupă deorganizarea serilor de karaoke și evenimente de sărbători.Experiență are de la Ateneul Tătărași unde de asemenea afost voluntar dar și de la Palatul Copiilor unde se ocupă desonorizare la spectacole după ce un profesor de acolo l-a

inițiat în acest domeniu și îl cheamă la fiecare eveniment.Nu ratează nici activitățile organizate la școală, iar ultimaparticipare a fost la proiectul „Sănătatea ta contează”, lacare împreună cu colegii a făcut materiale promoționale șile-a prezentat în două școli din oraș.

Păstrează legătura cu familia pe internet, atât cu pă-rinții, cât și cu frații care au plecat majoritatea în Franțadar nu primește niciun fel de ajutor de la ei. Acum fami-lia lui este reprezentată de cei de la centru, iar pe viitorîși dorește o familie a sa. A suferit că nu i-a avut pe ai luilângă el dar a învățat să privească partea plină a paha-rului și se bucură că a reușit să învețe carte pentru căasta îi va deschide noi orizonturi.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-urile:https://andreeamihalache.wordpress.com/2015/03/17/cantaretul-un-tanar-rom-isi-invinge-soarta-prin-munca-si-ambitie/http://alma-gavril.blogspot.ro/2015/ 03/cantaretul-un-tanar-rom-isi-invinge.htmlhttp://www.ziaruldepenet.ro/2015/03/18/cantaretul-un-tanar-rom-isi-invinge-soarta-prin-munca-si-ambitie


În sala de pe colț, de la etajul aldoilea al Școlii Gimnaziale „Ale-xandru Vlahuță”, din Iași, se în-tinde o atmosferă ca la cinema.O mână de copii dau la peretemesele și așază scaunele în mij-locul clasei. Se întâmplă să fie„săptămâna altfel”, astfel că, as-

tăzi nu vor face teme. Astăzi se vorjuca. Vor alerga după ceilalți colegi lababa-oarba, legați la ochi cu un fularroșu, din lână, cu găurele – nu, nu sevede prin el dacă e pus în două –, iarmai târziu vor face echipe cu copii maimari, voluntari veniți în vizită, și vorjuca bowling cu popice colorate, dinplastic, roșu, verde, mov. Se vor uitala „Fetița cu chibriturile” la televizo-rul larg ce atârnă din tavan. „Dați-neochelari 3D”, va striga un băiețel întricou albastru, pe care scrie „super-boy”. Îl cheamă Sebi și este unul dintrecei mai gălăgioși copii care vine la cen-trul educațional al Organizației Salvați Copiii, din Iași. Nicinu pare foarte încântat de activitățile „școlii altfel”, atuncicând „doamna” îi întreabă ce au făcut. El a plantat pomi,dar ar fi vrut să facă altceva, pe unii doamna i-a dus lamuzeu, pe alții i-a văzut afară în „costum de gunoi”. „Cumîn costum de gunoi?!” întreabă „doamna”. „În costum dinsaci de gunoi”, îi răspunde o fetiță, ce cară după ea o rochiede balerină, din plastic negru și inimioare lipite din hârtiecreponată, roz. A fost parada eco. „Ce înseamnă eco?”, în-treabă, din nou, doamna. „Natural”, îi răspund copii.

La centrul educațional Salvați Copiii, elevii participăpatru zile pe săptămână, de luni până joi, timp de patru ore,după ce termină școala. Vin să își facă temele, să învețe șisă se joace, copiii care acasă nu au curent electric, nu au pecineva care să îi ajute și nici un loc potrivit pentru a scrie, omasă, un scaun. Nici liniște, căci au frați mai mici, iar cărțileși caietele le sunt mai mereu rupte, mâzgălite sau udate.

Pentru cei mai mulți dintre copiii care vin la centru,acasă reprezintă cartierul improvizat din zona Șes-Bahluisau Dallas, cum i se mai spune unuia dintre cele mai să-race locuri ale Iașului. Sărăcia i-a împins la marginea ora-șului, pe malul drept al râului Bahlui, care șerpuieșteprintre colinele Iașului și care separă Dallasul de cartierulMircea cel Bătrân. Fără curent electric, cu case cârpite defiecare cu ce a găsit, placaje sau uși scorojite aruncate dealții, locul te face să te gândești cu ironie la orașul texan,

cu zgârie-nori ce luminează noaptea, căruia i-au împru-mutat numele. Nimeni din comunitate nu știe din amă-răciunea cui a pornit denumirea, dar pare a fi modul încare cei din interior fac haz de greutăți, iar cei din afarăștiu că aici trăiesc preponderent romi și foarte puțini suntcei care se aventurează înăuntru.

Oficial, cartierul Dallas nu există. Nu are străzi sau nu-mere, astfel că oamenii nu au adrese, iar majoritatea celorcare s-au aciuat aici nu au nici documente de identitate, ceeace face ca înscrierea copiilor la școală să fie imposibilă. Noilereglementări din legea educației naționale specifică că fie-care școală are arondată o circumscripție. Copiii care locu-iesc în Dallas nu aparțin niciunei școli. „În felul acesta aparmulte situații în care școlile, fie au numărul de locuri dejaocupate, fie nu vor să aibă copii din cartierul Dallas și le estefoarte simplu să refuze primirea lor în baza noii legislații”,explică Andrei Crăciun, psiholog în cadrul organizației „Sal-vați Copiii”, din Iași.

În ajutorul celor care nu există în evidența nimănui,vin cei de la Salvați Copiii. Procedura este aceeași de vreocinci ani: mai întâi îi ajută să obțină documente de iden-titate, apoi îi învață pe părinți să își înscrie copiii în celedouă etape de admitere la școală. Celor mai mulți dintreei li se spune că nu se poate, astfel că evidența celor refu-zați este transmisă Inspectoratului Județean Școlar. Cândintervin aceștia, se găsesc locuri și pentru copiii nevoiași.

Școala pe patru roţiPentru mai bine de o sută de copii din Dallas, un cartier mărginaș al Iașului, școala vine săptămânal, pe patru roți. Corina Chiriac, una dintre absolventele „școlii mobile”, speră că într-o zi va deveni asistent social

de Alexandra Filip


Acum mai bine de zece ani, membrii organizației auintrat pentru prima dată în Dallas și au încercat să le ex-plice oamenilor că doar educația îi poate ajuta să lasemizeria în urmă. Anual, aceștia desfășoară activități deeducare în comunitate, precum și la centru, lucrând cuaproximativ 80-100 de familii. Copii sunt mai mulți, în-trucât fiecare familie are patru, cinci. Însă doar o partedintre aceștia merg la centrul educațional, aflat în in-cinta Școlii Gimnaziale „Alexandru Vlahuță”. Pentru cei-lalți copii, prea amărâți, școala vine la ei.

Au trecut nouă ani de când măgăoaia pe patru roți apătruns pentru prima dată în cartierul Dallas. Nu puteanimeni să zică ce este, dar culorile vii atrăgeau ca unmagnet curiozitatea micuților. Unii se întrebau dacă avenit circul. Încet, încet s-au adunat în jurul mașinii ciu-date, care la zece metri, care la cinci metri distanță, iarcei mai curajoși au început chiar să pună întrebări. Auvăzut că tabla verde, de jumătate de metru, se deschideși din fiecare parte mai ies două table, iar apoi, se maideschide o dată și mai apar două table. Lungă de șasemetri, școala mobilă era un proiect inovator în Europa,fiind implementată pentru prima dată pe continentuleuropean, în 2005, chiar la Iași. Cele cinci table se des-chid ca un telescop și pot fi dirijate cu ușurință întrucâtsunt așezate pe patru roți centrale. Aici, pe iarbă, subcerul liber, mulți dintre copiii din comunitatea din Dal-las au învățat pentru prima dată să scrie, să citească, darși să fie creativi prin desene, cum să se ferească de dro-guri sau prostituție, precum și care le sunt drepturile.Într-o oglindă agățată de una dintre table, copiii au în-vățat să recunoască expresiile emoțiilor, altele în afarăde bucurie și tristețe, singurele pe care le-au deprinsacasă.

Atrași în mrejele jocurilor, mulți dintre ei devin inte-resați și de centrul educațional. „Este următorul pas pecare îl propunem, însă nu tragem ab-solut deloc de copii. Alegerea este, defiecare dată, a lor. Le spunem, uite,avem un centru educațional, vrei săvezi ce se întâmplă acolo? Dacă spunnu, nu e nici o problemă, încercămmai târziu”, spune psihologul AndreiCrăciun. Pentru cei mai mulți copii dincomunitate care nu merg la școală,principalul mediu educațional estestrada. „Pe stradă petrec cel mai multtimp, acolo au o libertate absolută, ast-fel că pasul către școală este unul greude făcut. Uneori, nici nu au posibilita-tea să îl facă. Și atunci, centrul educa-țional este undeva la mijloc”, maiexplică psihologul. La centru, copiii nuau orar, nu există o programă și nicicursuri formale, programul este lejerși nimeni, niciodată nu este certatdacă întârzie. În acest univers, regulilesunt altele. Progresul copiilor nu estemăsurat în note, ci în pași mult maimici, precum: a zis bună ziua când aintrat în clasa, a bătut la ușă înainte săintre, și-a înjurat doar o dată colegul,nu de șapte ori, îi spune ceva urât, darnu mai sare la bătaie.

Mai târziu, pentru cei care îndrăznesc să vină la acti-vitățile de la centru, înscrierea la școală este următorulpas. Totuși, dintre cei care reușesc să fie înscriși într-o in-stituție de învățământ, un număr însemnat de copiiajunge să abandoneze. Pretențiile școlii și nevoile din fa-milie îi strâng întotdeauna pe copii la mijlocul buclei desărăcie. O uniformă, caiete speciale, bani pentru fondulclasei sunt cerințe prea mari pentru buzunarul strâmt alpărinților. O cercetare realizată de cei de la Salvați Copiiiarată că factura ascunsă pentru educația unui singurcopil se ridică la 1500-2000 de lei pe an. Foarte puțini din-tre părinții din Dallas au un loc de muncă, iar cei maimulți trăiesc din alocațiile copiilor sau din colecționareafierului vechi și a peturilor din containerele de la colțurileblocurilor. Îi poți vedea zilnic prin Iași cărând saci uriașiîn spate. Pentru a umple un sac, durează, de obicei, câtedouă, trei zile, în cazul în care muncesc ambii părinți. Ofamilie cu un singur părinte reușește să îl umple cam într-o săptămână, iar ajutorul pică pe umerii celor mici. Pen-tru un astfel de sac, oamenii primesc în jur de 60 de lei,pe lună venitul ajungând la 200-300 de lei. Suficient câtsă trăiască, dar nu destul pentru școală. Mulți spun că arvrea să-i înscrie, dar ideea unui viitor mai bun este preadeparte și încă difuză pentru a putea fi mai importantădecât grijile zilnice: ce vor pune pe masă, ce lemne vorbăga în sobele construite chiar de ei sau în ce vor îmbrăcacopiii iarna. „Majoritatea dintre familiile cu care lucrămnu au o cultură de amânare a recompensei. Pentru ei, ac-centul se pune pe acum și aici. În momentul în care copiiiajung la vârsta la care pot să muncească, de pe la 12 aniîn sus, deja pentru familie ei reprezintă o sursă de venit”,explică Andrei Crăciun. Psihologul nu îi învinovățeștedoar pe părinți. Și ei la rândul lor au crescut la fel, în să-răcie, fără programe educaționale care să încerce să-iscoată din mediul fără orizonturi.


Corina Chiriac este una dintre elevii cărora să-răcia, greutățile și prejudecățile care urmă-resc etnia romă nu li s-au pus de-a curmezișulîn drumul spre învățătură. Înaltă, slăbuță șicu un păr negru, ce îi trece de mijloc, fata este

a treia dintre cei zece copii ai familiei Chiriac care, dinîndârjirea mamei de a-și da toți copii la școală, a reușitsă ajungă la liceu.

Corina vorbește foarte greu despre etnia sa. Ai spunecă nu vrea sau nu poate, că se rușinează sau nu îi pasă.De fapt, crede că nu o definește. S-a născut așa și atât.Nu se gândește prea mult nici la discriminările celor dinjur, iar acum, că a ajuns la liceu, nici nu se mai întâmplăla fel de des ca în alți ani. Când era mai mică, mai timidăși retrasă mereu în ultima bancă, fata recunoaște că semai râdea de ea că este romă. „Eram mai brunetă decâtceilalți și ieșeam mereu în evidență”, îmi spune zâmbind,și tot ea îi scuză pe colegi.

Ajunsă la gimnaziu, Corina s-a confruntat, mai de-grabă, cu răutățile profesorilor. „Culmea, erau profesoricare dădeau mereu exemple pe copii de țigani atuncicând unul dintre colegi nu știa să răspundă sau răspun-dea greșit. Când le făceau observații, le ziceau: «vrei săajungi ca un țigan?» și alte lucruri de felul acesta”, îșiamintește fata. Când astfel de lucruri se întâmplau, cei-lalți colegi râdeau. Nu și Corina, ea tăcea, lăsa capul înjos – „eu nu pot decât să plec capul în jos”-, și apoi le ig-nora până când le uita.

Se pregătea pentru examenul de capacitate la limbaromână împreună cu alți colegi, iar doamna profesoarăBoiță, cea care îi instruia, „făcea discriminări tot timpul,dar o făcea mereu cu zâmbetul pe buze”. Corina era ac-tivă, punea întrebări și răspundea, căci „altfel cum săînvăț”, iar la o întrebare legată de pronume, fata a răs-puns și a greșit. „Te-ai înecat ca țiganul la mal”, a venitși replica profesoarei. Poate o spunea fără să știe, poateo spunea la nervi, dar cuvintele s-au adunat din nou încolțișorul de unde Corina, după ce ridică capul din pă-mânt, le alungă.

Privirile urâte ale celor din jur se răsfrângeau asuprafetei și din cauza lipsei banilor. Bani de plecat într-o ta-bără, bani pentru fondul clasei, bani pentru mobilier,pentru scaun, bani pentru var, bani pentru perdele noi,bani pentru reparat parchetul erau bani pe care familiaCorinei nu și-i permitea. „Mai degrabă din cauza astaexistau discriminări. Noi nu puteam plăti niciodată,numai scaunul era 50 de lei”, intervine Lăcrămioara Pri-cop, mama în vârstă de 41 de ani a celor zece copii. Vă-zând că exigențele tot apar, și odată cu ele și mustrărileasupra fetei, i-au propus dirigintei ca tatăl, Mircea Chi-riac, „omul bun la toate”, de 40 de ani, să asigure mânade lucru, să dea cu var, să repare parchetul, să așezebăncile. Așa s-a achitat de cerințele bănești ale școlii înanul acela. Era în gimnaziu, mai spre sfârșitul anului, șifiica a simțit că a început să lege prietenii cu colegii, sănu mai simtă că e diferită sau că e privită diferit.

Astăzi, ajunsă la liceu, Corina se simte mai la adăpostde discriminările ce ar putea veni din partea colegilor.Elevă în clasa a X-a la un liceu cu profil industrie ali-mentară, din Nicolina, Iași, fata nu mai este singură.Alături de ea, mai sunt două colege de etnie romă înclasă.

***

Oacheși, unii cu păr creț, băgați pe jumătatesub pătură, stau unul lângă altul, Marian,Ionuț, Ana-Maria, Andreea și David. În fațalor, de-a lungul marginei patului, Darius, ul-timul dintre frați, copilul de 3 ani al familiei

Chiriac, se joacă cu o suzetă și stă întins pe o pernă întimp ce este legănat, pe picioare, de mamă. De pe celălaltpat, pe o pernă mică, albă, zâmbește dintr-o fotografieMădălina. Este un cadou pe care l-a primit când a împlinit18 ani de la o colegă, îmi spun ceilalți despre sora ceamare, de 20 de ani, care visează să ajungă asistent gene-ralist și se pregătește pntru asta la o școală post-licealădin Iași. Următoarea soră, Larisa, elevă în clasa a XI-a, sepregătește să fie coafor-stilist, și a luat chiar și locul aldoilea, de două ori, și anul ăsta și anul trecut, la un con-curs de coafură, organizat în școală, și în curând ajungeacasă și Nicoleta. Ea este abia în clasa a VIII-a, la un liceucu profil economic, dar își dorește să fie make-up artist.

Împreună cu Corina și cei doi părinți, cei doisprezecelocuiesc cu chirie în camera strâmtă, portocalie, mobilatăcu două paturi mari, un dulap din care hainele dau peafară, o sobă albă, scorojită, o masă și un aragaz. Aici, lamijlocul dealului, în cartierul Galata, aproape de capătulstrăzii Cicoarei, familia Chiriac împarte casa scoasă la vân-zare, care are două camere, împreună cu o altă familie.

Pentru cameră, aceștia plătesc pe lună, chiria pluscurentul, aproape 300 de lei. Mai bine de jumătate fațăde cât intră lunar în familie, deoarece alocațiile copiilorși cât reușește să aducă tatăl, singurul care muncește,din construcții, reparații, sobe, ajung până la 500 de lei.E greu, sigur că e greu, ar vrea să plece, „dar unde, căcinimeni nu mă primește cu atâția copii”, îmi spunemama. Un loc mai mare ar costa mai mult, iar de cei micii se spune mereu că ba se tem, ba că rup, ba că distrug.

Abia la această adresă, după ce s-au rugat de multeori să îi lase, tatăl a reușit să își facă mutația în buletin,la Cicoarei, numărul 53. Mama, pe numele Pricop, căcinu s-au luat legal, este pe Clopotari, la numărul 4. Totaici au adresa din buletin și Mădălina și Larisa, singureledintre frați care au carte de identitate. Pe ceilalți i-au în-scris la școală cu certificatul de naștere și tot cu acesta,îmi spune Corina, deși avusese probleme, până la urmăa reușit să intre la examenul de capacitate.

Familia Chiriac încearcă să se integreze în societate fără


a lua prea mult din tradițiile rome. „Noi suntem romi-ro-manizați, nici nu vorbim romani”, îmi spune mama. Niciea nu prea știe, îmi zice că nu a fost interesată, căci „stricălimba română”, așa a auzit ea la ceilalți romi, care după cevorbesc romani nu mai pronunță cum trebuie când vorbescîn limba română, iar Corina îmi spune că, deși la școală ceicare doresc pot învăța limba, ea a avut întotdeauna alte in-terese. Tatăl copiilor este de etnie romă, iar LăcrămioaraPricop este doar pe jumătate, din partea tatălui. Este ceamai mare dintre cei opt frați ai săi și a terminat și ea, la rân-dul ei opt clase, apoi nu s-a mai putut. Își dorește însă, caai săi copii să învețe și vrea și speră că o să poată să îi deape toți la școală. „Să ajungă cineva”, îmi spune, și de aia îitrimite mereu curați și îngrijiți, „fără să se știe cum e situa-ția în familie”, completează aceasta. Cândva își dorea săscrie la vreo televiziune, „poate ne ajută cineva cu o casăpentru copii”, dar copiii nu au lăsat-o. Le este prea rușine.

Casa de pe strada Cicoarei e prea mică pentru intimi-tate, pentru a putea face lecții sau pentru a aduce pe cinevaîn vizită, însă este tot ceea ce familia Chiriac are deocam-dată, până se vor muta iar sau vor fi dați afară. Au ajunsaici după ce familia a devenit prea numeroasă pentru amai încăpea în altă parte. Copiii s-au născut și au crescutîn casa bunicii de pe partea mamei, dar când avea Corina11 ani, a devenit neîncăpătoare. Cei doisprezece membriai familiei s-au mutat apoi în Cartierul Dallas, unde, cuchirie, au stat aproape un an într-o căsuță modestă.

În cartierul Dallas, copiii au fost și ei atrași de mă-găoaia pe patru roți, s-au pregătit la centrul educaționalși au primit sprijin pentru a-și continua învățătura. Oînvățătoare de aici i-a trimis poeziile la un concurs pen-tru elevi creativi, Kreatikon, iar Corina a luat atuncilocul al treilea. Căci da, Corina scrie poezii, iar preferatulsău este Eminescu, cu al său Luceafărul. Participase cumai multe creații, inspirate din natură, avea câte una

pentru fiecare anotimp, dar s-a lăsat. Îmi spune că demai bine de un an, de când a ajuns la liceu, nu mai arecuraj să scrie. S-a descurajat când „am citit alți poeți șinu am mai fost mulțumită de ce scriam, nu era ce tre-buie”. Acum mai compune în gând propoziții și rime, darfoarte rar le mai notează. Avea mai multe carnețele, darnici ea nu mai știe în timpul cărei mutări s-au pierdut.

Corina afost mereu creativă, își dorea să fie actriță,cum vedea pe la televizor, și chiar intenționa să se înscriela Colegiul Național de Artă „Octavian Băncilă”, din Iași.Zvonurile primite de la un cunoscut care a mers acolo,cerințele pe care le considera prea mari pentru ea și ne-încrederea, au determinat-o să își schimbe drumul.Acum, după ce și ea a fost ajutată la rândul ei, fata își do-rește să meargă la facultate și să ajungă asistent social.

***

Dintre copiii care participă la școala mobilă șicare mai târziu vin la centrul educațional, iarapoi sunt înscriși la școală, mai puțin de 10%reușesc să intre la liceu. Mulți dintre ei suntmânați în clasa a 8-a de visul obținerii unui

carnet de șofer, dar sunt și copii care își doresc să conti-nue învățătura. Siguranța că vor trece în ciclul următorde studii depinde însă de puterile părinților.

Cât încă sunt mici, restul copiilor din Dallas vor conti-nua să meargă la centrul educațional, trecând Bahluiul pepodul îngust, din tablă. Vor intra apoi în sala colorată, sevor iscăli cu un pix verde într-un caiet de matematică, stu-dențesc, iar după patru ore vor închide ușa albă deasupracăreia stă scris pe un poster: „merg la școală, deci exist”.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://alexafilip.wordpress.com/2015/04/22/scoala-pe-patru-roti-2/.

de Alina Florina Ioniţă

Între familie și pasiunePoate că nu eram eu chiar cel mai reticent copil din lume. Nici pe părințisau bunici nu aș vrea să arunc vina, dar cine își amenință copiii cu „dacănu ești cuminte te dau la țigani”, ar trebui să se gândească la impactul pecare îl creează.

Eram doar o fetiță blondă, curioasă, țintuită de te-merile și reticențele bunicilor. Prima mea expe-riență într-o comunitate de țigani a fost dupămodelul „învingeți teama!”. Pe izlazul din fațacurții bunicilor mei în fiecare an ajungea o tabără

nomadă. Odată cu venirea lor, contactul meu cu lumea ex-terioară se încheia. Alor mei le era teamă ca fata lor blondăsă nu se murdărească sau chiar să se îmbolnăvească. . „Deunde să știi ce îi poate trece prin cap unui țigan?”, repetabunică-mea încontiuu când mă plângeam că vreau și eu să

mă joc cu copiii nou-veniți. Asta până într-o zi când mai cuteamă, mai cu reticență, am reușit să trec nevăzută de ochiivulturului care mă supraveghea și prima oprire a fost înmijlocul copiilor. Pirandele m-au tratat de parcă eram unadin copilele lor. Mi-au împletit părul în cozi și m-au lăsatsă mănânc mâncarea lor. Apoi am dormit în cortul Rozei,nevasta bulibașei Boboc.Am trecut însă peste ani și nu potspune că această experiență nu m-a marcat.

După mai bine de zece ani, i-am găsit pe același izlaz.Acum cei bătrâni care știau să lucreze fierul și făceau cazane


nu mai sunt, ori sunt prea în vârstă ca să mai poată merge întaberele de vară. Stau acasă și cresc porci și gâini ca să treacăiarna cu mai puține cheltuieli.

Pe izlazul din satul Bălteni, județul Vaslui, șapte corturipeticite și bătute de soare stau legate lângă o salcie. Într-oparte, copiii construiesc ziduri de nisip, iar în cealaltă, o fe-meie ale cărei fuste mângâie iarba uscată mestecă în ceau-nul mare cât o zi de post, parcă gata să hrănească un plutonîntreg. Comunitatea este, deci, și hrănită și apărată. Prela-tele corturilor priponite în grabă sunt pătate și înnegritede soare. Baterii vechi de mașină, bucăți de mămăligă,lemne arse, sticle goale și cămăși în carouri puse la uscatîmpodobesc zona. O oaie behăie bezmetic înspre un maldărde coceni, semn că iarba care dă în cărămiziu nu îi dezvoltăun prea mare apetit.

Șatra lui Boboc, care a campat de două zile în Bălteni, eprintre grupurile de ţigani din ţară care s-a modernizat. Și-au luat mașină și cutreieră împrejurimile pentru a face banipentru iarnă.

Romii din șatra lui sunt neam de căldărari, ani la rân-dul au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pecare le-au vândut în tot Vasluiul. Umblau prin târgurisau chiar din poartă în poartă. Se așezau câteva săptă-mâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi și nu ple-cau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică șigăleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pecele făcute în anii trecuţi. Acum cumpără doar fier vechipe care îl vând mai departe. Banii câștigaţi abia le ajungpentru cele ale gurii.

„Pe vremuri, drumul ăsta vuia de zdrăngănitul cio-canelor. Fiecare stătea în faţa cortului, cu câte un cazanla care bocănea. Acuma, noi mai mult umblăm dupăfiare vechi”, spune șeful șatrei.

Oalele și cazanele nu se mai vând bine de ani buni.Meșteșugul nu l-au uitat, dar nu mai există piaţă pentruprodusele care le ies din mâini.

„Cui să vindem? Nu mai vrea lumea oale și tigăi, le iade la piaţă”, spune Boboc. Ca să-i întărească vorbele, Mân-dra, o femeie iute de picior și de vorbă, mamă a cinci copii,trage din cort un cazan vechi de țuică. „Cazanul ăsta efăcut de mult, nu l-am vândut că n-am avut cui”, spuneșeful șatrei. Acum îl cară după ei oriunde merg, o amintirea vremurilor demult apuse. „Doar d-astea mai vindem”,spune Mândra și arată spre un set de oale nou-nouţe, înţiplă, cumpărate de la magazin.

Romii din șatra lui Boboc, strânși acum în cerc în faţacorturilor, vorbesc în cor despre viaţa grea din șatră, despreproblemele cu poliţia care îi gonește de pe izlazuri sau râdde o ţigancă tânără care dă vina pentru viaţa ei grea pe „pri-marul” ţării, Traian Băsescu, toţi sunt de acord cu un lucru:nomazi mai sunt doar romii săraci, care nu și-au făcut afa-cere sau n-au plecat în Spania sau Italia. Toți spun că no-madul- cel mulţumit doar cu o căruţă, un cort și ceruldeasupra capului, nu mai e ce-a fost.

„Nu mai are treabă cu tradiţia, cu libertatea. Dacă amavea bani, am sta acasă”, trage linie discuţiei Mândra.

Pe Gogu, mâna dreaptă a lui Boboc, îl doare mai tare cănomazii nu mai vând cazane și căldări când pleacă „peteren”, ci colectează fier vechi. „Eu plec că n-am bani să tră-iesc, iau de la patronul nește bani , adun fier vechi, îl aducaici, el îl vinde la Iași sau Vaslui. Ne rămâne nouă 30-40 delei pe zi. Rar iau un milion pe zi”, explică Gogu traseul fie-rului vechi, noua îndeletnicire a foștilor căldărari.

Boboc și Mândra au cinci copii. După ce Găina, fiulcel mare s-a însurat, au hotărât să fie mai restrictivi. Deasta, o vreme, tatăl le-a interzis celor mici să mai meargăla școală. Nu a putut să îi interzică și lui Melinte. El fugeade acasă și îl găseau la școală. Tot el, a moștenit talentulbunicului său și este pasionat de muzică. De trompetăîn mod deosebit, despre care spune ștrengar că nu o dănici pe o mie de fete.

Fire ambițioasă, înalt, cu părul negru tuns scurt, Melintes-a înscris la cursuri de trompetă fără ca ai lui să știe ceva.Ușor, ușor, a învățat că nu te poți juca. A legat noi prieteniiși spune că a reușit să vadă și ce vrea de la viață. „Cântatulla trompetă e pasiunea mea. De multe ori am fost dat la oparte și mulți mi-au zis că-s țigan. Poate că au dreptate, dareu așa mă simt bine, distrându-i pe alții cu muzica mea.”

Își aduce și acum aminte de prima lui nuntă la care acântat. „Nu aveam bani să mă îmbrac, așa că am luat untraining de-a lu’ frate-meu și am cântat două ore pentruniște români nu prea stânși la pungă.”Nu se vede făcândaltceva. Vede între trompetă și el o conexiune puternicăși prin muzică reușește să guste și altceva decât sufe-rință: bucurie!

De pe șesul vasluian am plecat cu greu. Oamenii împartcu tine ultima fărâmă de mămăligă și toate aventurile vie-ții. Te îmbracă cu cele mai bune haine pe care le au și nuse tem că le-ai da purici, ori că mintea ta ar fi atât de bol-navă încât să „le strici copiii”. Oaia zurlie care nu aveastare a ajuns până seara într-un proțap improvizat. Oa-menii aceștia cu tenul măsliniu, dar cu sufletul mai stră-lucitor decât soarele își arată prețuirea față de toți cei careîncercă să îi cunoască.


SSala Mică a Ateneului Român din București este

aproape plină. Muzicologi, părinți, profesori de muzicăsau simpli spectatori așteaptă concertul bursierilor Uni-unii Muzicienilor Interpreți din România (UNIMIR), lacare participă cinci tineri cu performanțe muzicale deo -se bite. Mircea Dumitrescu, un băiat rom de 16 ani, po-reclit „micul Paganini”, stă câteva minute de vorbă cumama lui și cu Olivia Papa, profesoara îndrumătoare,apoi merge să se pregătească pentru intrarea pe scenă.Nu are emoții, deși va interpreta la vioară piese de FritzKreisler, George Enescu și trei duete de Dimitri Șostako-vici. Pentru el, astfel de concerte sunt mai degrabă re-petiții decât o provocare.

Mircea a început să studieze vioara încă de la vârstade cinci ani, când străbunicul din partea tatălui i-a datpentru prima dată să citească o partitură. Băiatul fusesedescoperit de unul dintre profesorii de muzică de la gră-diniță și le-a spus părinților că Mircea ar trebui dat la uninstrument pentru că are un „auz absolut”. Familia a deciscă cel mai ușor instrument pentru Mircea ar fi fost vioara.Străbunicul fusese zidar, dar practicase și lăutăria, așa căputea să-i predea noțiunile de bază nepotului.

Au urmat câțiva ani în care Mircea a făcut repetițiicâte patru ore pe zi. Spune că străbunicul a fost foartesever cu pregătirea, dar știe că totul a fost spre binelelui: „îmi spunea: vrei să ajungi la lăutărie sau la gunoisau la fier sau vrei să ajungi un mare violonist?”. Pentrucă știa că e greu să fii lăutar și pentru că își dorea ca Mir-cea să atingă excelența, străbunicul l-a îndrumat cătremuzica clasică. La șapte ani a dat admiterea la Școala deMuzică „George Enescu” și, în cadrul unei probe de tes-tare a aptitudinilor muzicale, a interpretat Menuet deLuigi Boccherini. Piesa era inclusă în repertoriul elevilorde clasa a patra, iar profesorii evaluatori au fost uimițică Mircea s-a descurcat atât de bine.

După alți doi tineri care au cântat în cadrul concer-tului bursierilor UNIMIR, prezentatorul anunță că ur-mează „o altă minune”, iar Mircea, împreună cuprofesoara care îl va acompania la pian, intră pe scenă.Băiatul face o mică plecăciune și zâmbește timid înaintesă-și regleze arcușul și să-și așeze tacticos vioara subbărbie. Două-trei acorduri îl ajută să-și calibreze maibine instrumentul. Rămâne câteva secunde nemișcat șiprivește în gol, apoi începe primele note dintr-o piesă deFritz Kreisler. Mânuiește arcușul cu ușurință, iar dege-tele trec agil peste corzile de pe griful viorii. Instrumen-tul lucios, maro-roșcat, scoate sunete ample, iar Mirceainterpretează acordurile cu mișcări sigure în spatele că-rora stau ani de repetiții și concursuri. Transpus în ceeace interpretează, tânărul violonist privește concentratcorzile aflate la doar câțiva centimetri distanță și,uneori, închide ochii pentru câteva secunde. După Krei-

sler, băiatul trece la o piesă de George Enescu, apoi esteaplaudat îndelung de ascultătorii din sală care pânăatunci stătuseră cu ochii țintă la scenă.

Parcursul lui Mircea în Școala de Muzică „GeorgeEnescu” a fost fulminant; băiatul se întorcea mai mereucu premii de la concursuri. Își amintește că în clasa întâiprofesorul îndrumător i-a dat un repertoriu ieșit dincomun pentru un băiat de vârsta lui – Presto de Bach șiCapriciul 19 de Paganini. Bunica spune că la Gala Gara-bet Avachian, primul concurs la care a participat în2006, Mircea s-a prezentat cu o piesă dificilă – Allegrode Joseph Fiocco. Băiatul abia termina clasa întâi, iaraceastă piesă era una inclusă în repertoriul clasei a opta,dar i-a uimit pe profesori cu abilitățile sale. Performațeleau continuat și Mircea a început să participe și la concur-suri în afara țării (în special în Italia), susținut cu spon-sorizări sau burse obținute de la fundații. În majoritateacompetițiilor, tânărul violonist reușea să câștige fie pre-miul întâi, fie premiul absolut. Bunica spune că muzicie-nii și profesorii au început să i se adreseze cu termenul„maestre” încă de când băiatul era în clasa a doua. Suc-

de Andreea Bădoiu

Maestrul arcușuluiUn tânăr violonist rom visează să ajungă muzician de talie internaționalăși să dovedească ce poate.


cesele pe care le-a avut la concursurile la care participai-au adus și porecla de „micul Paganini”. Tânărul și fa-milia spun că denumirea este exagerată și că nu sunt deacord cu ea pentru că Paganini a fost un muzician unic.

Tot succesele i-au adus lui Mircea și dificultăți lașcoală. Chiar dacă era respectat de profesorii și de muzi-cienii cu care lucra, băiatul a fost discriminat de colegipentru că avea talent și era rom. Nu s-a putut integrapentru că, spune el, ceilalți copii erau invidioși. Părințiil-au mutat de la o clasă la alta atunci când era în clasa așasea pentru că, în timp ce se jucau, unii colegi îl loveaupeste degete și îi spuneau că e țigan. Băiatul spune că astanu l-a afectat, ci doar l-a făcut să fie și mai ambițios –„poți să-mi zici că sunt și țigan și cum vrei, dar eu va tre-bui să studiez de două ori mai mult, de trei ori mai mult,ca să demonstrez ce pot să fac. Ca să demonstrez că, uite,e el țigan, dar face un lucru bun”. Băiatul a continuat șiliceul la George Enescu, iar acum este în clasa zecea.

Mircea interpretează cele trei duete de Șostakoviciîmpreună cu o colegă cu un an mai mică, căreia i-a zâm-bit încurajator înainte să înceapă. Cei doi se urmărescatent pe tot parcursul duetelor și își caută privirile ca săse sincronizeze cât mai bine. Fata are în față un suportde lemn pe care stau hârtiile cu partiturile, dar Mirceainterpretează liber piesele. După duetele de Șostakovici,tinerii ies de pe scenă. Aplauzele din sală continuă încăaproape jumătate de minut. Cei trei se hotărăsc să inter-preteze și coloana sonoră a filmului Parfum de femeie,așa că reintră pe ușa mascată din stânga scenei. Nu eprima dată când Mircea și colega lui interpretează acestduet. Ei au mai participat la un flashmob făcut de o aso-ciație care promovează egalitatea de șanse și au cântatcoloana sonoră și într-un mall din București.

După acordurile de final ale coloanei sonore, cei trei seprind de mână și vin în fața scenei, în timp ce spectatoriiaplaudă entuziast. Băiatul zâmbește larg, apoi interprețiifac o plecăciune. Atent, Mircea le lasă mai întâi pe profe-soară, apoi pe colega sa, să iasă pe ușa din lateralul scenei.

Încă o melodie de pian interpretată de un student dela Universitatea de Muzică din București marchează sfâr-șitul concertului bursierilor. Cu vioara în mână, Mirceaintră înapoi în sală și zâmbește puțin încurcat. Este opritdupă numai câțiva pași de diverse persoane care îl felicităși la care se alătură și Papa. În spatele sălii de spectatori,mama îl așteaptă lângă suportul de vioară. De obicei eaare grijă la finalul spectacolelor ca instrumentul să fieașezat cu grijă înapoi în cutie. Băiatul vine și lasă vioara,apoi se întoarce grăbit la grupul de oameni care îl aștep-tau și de unde Papa l-a și strigat.

În prezent, Mircea are în palmares peste 50 de premiiîntâi la concursuri naționale și 18 premii internaționaleși alte distincții de laureat în concursuri din afara țări. Arenunțat recent la participarea la un concurs de la Iașipentru că nu mai are timp și încearcă să meargă la cele im-portante. Chiar dacă este elev la un liceu vocațional, Mir-cea va trebui să dea peste doi ani examenul de Bacalaureatla fel ca toți ceilalți liceeni. Recunoaște că se descurcă greupentru că nu poate să țină pasul – dacă participă la con-cursuri înseamnă că lipsește de la școală. Recuperareamateriei este greoaie pentru că are un program aglomerat,dar speră că va termina cu bine clasa a 12-a când mai arede susținut și un atestat în muzică. Deocamdată se con-centrează pe pregătire și familia încearcă să-l ajute cât de

mult poate; mama și tatăl (care suferă de hipoacuzie) suntșomeri, așa că bunica este sprijinul principal.

Băiatul spune că i-ar plăcea să plece la facultate înGermania sau Statele Unite. Și-ar dori să ajungă un mu-zician apreciat, dar știe că e mult de muncă. Pentru anulacesta a obținut o sponsporizare de la Fundația Princi-pesa Margareta și participă la două masterclass-uri (se-siuni particulare predate de muzicieni tinerilor foartetalentați) în România și Germania.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul:http://narratory.ro/maestrul-arcusului/

Revista „Privește dincolo de aparențe” este realizată în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014,

în cadrul Fondului ONG în România.

Data publicării: iulie 2015Editorul materialului:

Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD PLUS Iași

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 - 2014

Pentru mai multe informații vizitațiwww.eeagrants.org www.fondong.fdsc.ro

www.orientat.ro

fb.com/AsociatiaADPLUS

NGFONDUL

Acest material nu poate fi reprodus parțial, integral sau modificatfără acordul scris al AD PLUS Iași

„Priveşte�dincolo�de�aparenţe”Perioada de desfăşurare: 10.04.2014 – 09.10.2015Durata Proiectului: 18 luniAria de implementare a proiectului: România, jud. Iaşi, VasluiBuget: 78.650,36 €Solicitant: Asociaţia pentru Dezvoltare Continuă AD PLUSPartener: Asociaţia Elita Școlii BârladObiectiv general: promovarea respectării drepturilor omului, antidiscriminarea și egalitatea socială în rândul populației majoritare în vederea schimbării percepției cu privire la populația romă.Grup ţintă:l 20 tineri jurnaliști sau viitori jurnaliști informați și formați pentru a promova nediscriminarea

și inegalitățile socialel Minim 20 de copii implicați în realizarea unei piese de teatruPrincipale activităţi:l Instruirea a 20 de jurnalişti şi viitori jurnalişti în domeniul discriminării şi jurnalimului narativ;l Construirea revistei care reflectă poveștile de viață a copiilor și tinerilor romil Concurs de scenarii pentru piesa de teatru antidiscriminarel Pregătirea piesei de teatru şi susţinerea a cel puţin 20 de spectacole în şcoli şi grădiniţe

din jud. Vaslui şi Iaşi;l Filmarea piesei de teatru şi imprimarea acesteia pe 500 de DVD-uri care vor fi distribuiteunităţilor şcolare;l Activităţi de informare şi promovare.

Revista Priveste dincolo de aparente nr. 1

Documents

Transcript of Revista Priveste dincolo de aparente nr. 1