A N U L II. — N o . 4. 1 I U L I U 1909.

R E V I S T A P O L I T I C Ă = ŞI LITERARĂ m m

D i r e c t o r - p r o p r i e t a r - e d i t o r : A U R E L C I A T O .

S U M A R U L :

AUREL C I A T O . . . Priviri generale asupra situaţiei noastre politice

M A R I A C U N Ţ A N . . Decepţie (poezie) .

I. AGÂRBICEANU . . Fişpanul (nuvelă).

A. COTRUŞ . . . . Coboară (poezie) .

Dr. V. M E R U Ţ I U . . Din bogăţiile miniere ale României.

H Y P E R I O N . . . . De jale (poezie) .

D. CRAINIC . . . . Dimineaţa (poezie) .

A N O N I M . . . . . Suflete alină-ţi dorul (poezie) .

IOAN A D A M . . . . Păcatele părinţilor (nuvelă)

Dr. C. M A N I U . . Bărbaţii nostru.

M. STRĂJANU . . Spiritul poeziei (de conte du Lutin, de dna Lucilla Kiţu).

Dr. V. NIŢESCU . . Scrisoarea III. (Din temniţă).

A. M E L I N . . . . Din vrăjbi — Frânturi (nuvelă)

Dr. V. M O L D O V A N Glosse. (Puţină economie naţională; cum sunt Maghiarii).

Dr. Ş T E F A N P O P . . Bibliografia catehismelor româneşti vechi. (II . catehismul de Braşov din 1559).

0 . PRECUP . . . Cuvântare rostită la mormântul profesorului N . Popescu.

Dr IOAN RAŢIU . Cronica literară (Dr. Augustin Bunea)

A - o Note politice.

Informaţiuni.

Reviste.

B L A J . Tipografia Semîn. teol . gr.-cat. Balázsfalva—Blaj.

REVISTA POLITICĂ ŞI LITERARĂ - APARE ODATĂ PE LUNĂ =

DIRECTOR - P R O P R I E T A R — E D I T O R : A U R E L C I A T O .

Cu colaborarea dlor: loan Adam, I. Agărbiceanu, A. P. Băniiţiit, Dr. L. Ciato, Ales. Ciura, Maria Cunfan, Dr. C. Maniu, Dr. hiliu Mania, AI. Lupeanu (A. Melin), Dr. V. Meruţiu, Dr. V. Moldovan, Dr. V. Nifesat, Horia P. Petrescu, Dr. Ştefan Pop, Dr. I. Ratiu, Luca Rusu, George Stoica, M. Străjan, Petru

Siiciu, Dr. Alexandru Vajda.

—>:>-«•—

Condiţiile de abonare. Costul abonamentului pe un an întreg 12 cor.

„ lh an 6 „ Pentru studenţi, învăţători şi preoţi dela sat pe un an întreg 8 „

„ V2 an . . 4 „ în România si străinătate, pe un an întreg 15 „

n Vz , 7-50 b.

-GIO-

L a r e d a c ţ i a „ R E V . P O L . ŞI L I T . " s e pot c o m a n d a u r m ă t o a r e l e c ă r ţ i :

Note şi reflexiuni la situaţia politică a Romînilor din regatul ungar de Aurel Ciato. — Preţul unui exemplar 1 cor + 10 fii. porto postai.

^urel Ciato: C R O N I C I P O L I T I C E . Fase. I . Cu următorul cuprins:

Prefaţă. — Spre ideal. — Puterea prin­cipiului. — Psihologia situaţiei. — P e ­ricolul românesc. — Dacoromânism. — - ---- - - Reforma electorală.

Preţul unui fascicol numai 30 fileri - f porto postai. 4

Anul II. N o . 4.

Revista politică şi literară apare odată pe lună.

REDACŢIA ŞI A D M I N I S T R A Ţ I A :

BLAJ (Balázsfalva). Ungaria.

A B O N A M E N T U L A N U A L : 12 cor. Pentru studenţi, învăţători, preoţi dela sat: 8 cor.

în România şi străinătate: 15 cor.

PRIVIRI GENERALE A S U P R A SITUAŢIEI NOASTRE POLITICE.

Trăim vremuri istorice! Ne aflăm în preajma unor mari eve­

nimente, aşa încât fiecare moment poate să aducă surprinderi, cari să schimbe cu totul raporturile de putere de azi şi să creeze situaţii nuoi, cari pot să rezolve nemulţumirile, dar pot uşor să le şi mărească încă, lăsând să urmeze numai de aci înainte luptele cele mari, sfâşietoare, pornite sub lozinca de a fi ori a nu fi.

Deoparte contrastul între Viena şi aspiraţiile maghiare, de altă parte con­flictul între tendenţele şovinistc de ma­ghiarizare şi între trezirea la tot mai deplină conştiinţă a popoarelor nema­ghiare, adăugându-se apoi apariţia tot mai spornică a momentelor distrugătoare chiar în sânul „coaliţiei", iată tot atâtea preludii ale schimbărilor, ce or să vie!

Nu-i vorbă, aceste contraste erau şi înainte vreme şi totdeauna se aplanau fără să lase urme mai adânci, fără sgu-duiri mai puternice. Situaţia de azi însă totuş e alta. Nu numai pentruca con­trastele sunt mai acute; nu numai pen­truca factorii interesaţi sunt mai hotă-rîţi a-şi validită voinţa, ci pentruca prin proiectul reformei electorale s'a dat deja signalul şi semnul de luptă.

"t'f -Ss

Dar sunt alte consideraţiuni cu mult mai ponderoase, cari trebuesc luate în

să ne facem o judecată situaţiei reale politice, actualmente neamul ro-

vedere; dacă e dreaptă asupra în caie se află mânesc.

Oricum să luăm lucrurile, întorsă­tura, ce s'a făcut în politica externă prin întâlnirea dela Reval, apoi succesul diplomatic al monarhiei noastre în con­flictul cu Sârbia şi, mai ales, recunoa­şterea aliaţilor şi prietinilor fideli, cari au trecut, nu se poate mai strălucit, prin proba de foc într'o vreme de mare pe­ricol pentru Austro - Ungaria, iată tot atâtea cauze, cari vor solicită o înche­gare a forţelor pe consideraţiuni mai echitabile, cari vor atrage cu siguranţă privirea puterilor interesate şi asupra elementului românesc şi a valorii sale.

O armă puternică în contra noastră a adversarilor noştri politici erâ acuza, ce ni-se aducea mereu, că am avea ten-denţe de separaţiune, tendenţe iredentiste. Politica persistentă însă de pace şi mo-deraţiune din partea guvernelor române câte s'au succedat, iar acum pe urmă proba eclatantă, de loialitate a senti­mentelor şi Menţiunilor noastre în tim­pul conflictului Austro-Sârb, — au şters şi umbra oricărei îndoeli în cc priveşte loialitatea vrednică de încredere a nea­mului românesc.

înlăturată astfel cea mai pricipală cauză, pentra care am avut aşa de mult

de a suferi, se va preţui şi valoarea ele­mentului românesc cu o mai dreaptă măsură.

Şi nenumăratele articole şi studii, câte s'au scris în ultimul timp în pressa germană şi austriacă asupra importanţei României, şi a rolului ce ar putea să-1 aibă alăturea de monarchia noastră într'o eventuală conflagraţie europeană, dove­desc cu prisosinţă şi încrederea, ce am câştigat, şi apreciarea tot mai mult a forţei, ce reprezentăm.

Recunoscută însă odată puterea ele­mentului românesc în adevărata sa va­loare, chestia de naţionalităţi la noi nu va mai ii privită ca o chestie internă a Ungariei, ci ea se va preface într'o che­stiune internaţională, căci zace în inte­resul puterilor aliate să nu înstrăineze dela sine un neam, care într'un caz de conflict european le-ar putea face ser­vicii incalculabil de preţioase. Şi e pro­babil, că tocmai Germania, care astăzi e mai izolată între puteri, va grăbi să provoace o soluţie, căci ce va aduce ziua de mâne nu se poate şti, dar foarte uşor se poate întâmplă, că locul discur­surilor înflăcărate patriotice să-1 ia argu­mentaţia, ce o înproaşcă gura tunurilor „Krupp". Şi bărbaţii de stat ai Ger­maniei şi Austriei nu pot fi aşa miopi să nu vază, că România, pe lângă toate simpatiile ei, uşor poate fi constrânsă să cedeze opiniei publice alarmate de suferinţele noastre, şi să cază în braţele Rusiei. Mai ales, că nici Rusia nu mai prezintă azi acel pericol pentru România, ce erâ înainte vreme; mai ales, că Rusia astăzi mai mult ca ori şi când ştie să apre­cieze şi de sigur ar şti să şi remunereze o alianţă de arme cu România, — aşa că toate aceste motive, vor îndemnă, pe cei, cari trebuie să calculeze cu fac­tori reali, ca să revină cu o oară mai curând la opera lor din 1867 şi să re­pare ce au făcut rău atunci. Şi că vor reveni transpiră din scrisele unui mare

ziar german: „Deutsche Tageszeitung" a cărui cuvânt în chestii politice este hotărîtor în Germania, care reprezintă nu numai pe agrari şi conservatori, ci şi politica oficială a imperiului. Ocu-pându-se acest ziar de chestiile noastre într'un articol întitulat: „Die ungarische Frage in reichsdeutscher beleuchtung" (Chestia ungară în lumina germană-im-perialistă) — scrie în introducere: „Che­stia ungară este în aceiaş timp o chestie germană şi încă germană-imperialistă. Colo jos între Pojon şi Braşov se pre­pară lupta mare a popoarelor; cine ob­servă bine, poate să vază deja primele începuturi; nici aceste nu sunt totdeauna fără vărsări de sânge —." Trece apoi la chestia însaş şi conclude, că singura soluţie posibilă este constrângerea ele­mentului maghiar la înţelegere cu naţio­nalităţile. Pe ce cale? — Răspunde tot foaia amintită: „Va fi problema unei viitoare operaţiuni diplomatice, ca aici să făptuească un act hotărîtor".

Vizita la Bucureşti apoi a prinţului moştenitor german şi onoarea, cu care a fost distins regele României, precum şi vizita ce o va face în 10 Iulie la Sinaia prinţul moştenitor al monarchiei noastre, nu sunt numai pure acte de politeţă, ci sunt triumful evident al politicei româ­neşti, ale cărui efecte, pot să ne fie şi nouă nespus de preţioase.

Este trist, dar adevărat, că şi astăzi destinul popoarelor mici este mai mult în mâna celor mari şi precum odi­nioară Bismarck a fost autorul dualis­mului austroungar; precum „mâna liberă" în cele interne — cu cruţarea Germa­nilor — este tot cadoul lui Bismarck dat heghemonilor noştri, — se poate ca mâne un alt Bismarck să distrugă o operă, care în comparaţie cu ce ar pu­tea-o înlocui, nu mai presintă nici o valoare.

cari ne bântue sufletul, sunt inerente acelui proces psihic, care începe numai atunci, când neamurile devin coapte pentru a-şi înţelege rostul. Căci de nu ar fi aşa, noi nici nu am observă acele rele, noi nu le-am condamnă si nu am nizuî să curăţim holda de neghină.

O decadenţă la un popor poate să urmeze numai atunci, dacă îşi are cau­zele sale în sine însuş. Eu zadarnic le caut aceste cauze, căci nu le găsesc. Ori încătrău privesc, văd exemple de virtute, de râvnă bună, de înalt şi nobil patriotism. Văd arhierei de cinste, văd politici devotaţi cauzei naţionale, văd mecenaţi generoşi şi nobili, văd scriitori şi literaţi, cari mai mult ca în ori care altă epocă aspiră toată agitaţia nobilă a sufletului românesc.

Simptoamele bolnave, cari s'au ivit şi se mai ivesc între noi, îşi au şi ele o explicare, dar alta, şi nu sunt de na­tură organică. Ele sunt reflexul mo­mentan al influinţei exterioare, asupra căreia nu mă voiu estinde acum.

Dar e totuş o scădere, pe care o trecem cu vederea şi anumit: impagienţa, este nervositatea, cu care aşteptăm re-sultate dela o luptă, pe care nici n'am început-o bine. Aceasta este o slăbiciune! Toţi îşi întind mâna după fructele unei munci, pe care nu au îndeplinit'o. Pen­truca nu înţeleg cum se duce o luptă politică, pentruca nu-şi dau silinţa să urmărească desfăşurarea luptei în întreg complexul ei şi până în cele mai mici amănunte, stând fiecare la postul său şi împlinindu-şi cu conştiinţă datoria. Că ce va fi pe urmă, că se va bucură în­suş de roadele muncii sale, ori că numai generaţiunile, ce se vor succedă în în­depărtatul viitor, vor avea aceasta no­rocire, e chestie secundară, pricipalul este: să-ţi faci datoria între to at îm­prejurările orice jertfă ţi-s'ar cere.

Dar dacă nu vom aduce cauza noa­stră naţională, în nici o referinţă cu si­tuaţia generală internaţională, ci vom privi-o numai în cadrele sale, cu tot nu văd de ce ar trebui să se găsească între noi oameni, cari să-şi piardă cre­dinţa într'un viitor mai bun.

Pentru oameni, cari ştiu să distingă bine, cari îşi au lămurită ideea conducă­toare, şi ştiu face discernerea justă între mijloacele ieftine şi acele, cari pot duce la scop; pentru oameni, cari ştiu ce este propriamente naţionalitatea, cari sunt elementele ei constitutive, cari sunt con­diţiile ei de vieaţă, cari sunt drepturile inerente ei, cari sunt cadrele în cari poate să se mişte liber, cari sunt legile după cari se face evoluţia popoarelor; pentru oameni, cari au curajul gândirii şi a propriei lor ambiţiuni — şi ştiu să-şi facă chestie de conştiinţă şi de răspundere din gloria trecutului şi din înţelegerea prezentului — pentru aceia situaţia noastră politică de astăzi, nu poate fi decât un bogat îndemn de muncă nesfârşită pentru a asigură generaţiilor de mâne o moştenire glorioasă.

Că se va ajunge la un succes ime­diat ori nu, că rodul acestei munci va fi eventual un martiriu neîntrreupt, nu trebuie să descurajeze pe nimeni, căci drepturile popoarelor şi libertatea însaş, nu mai trăesc astăzi în dispoziţiile pa-ragrafilor de legi, ci în conştiinţa de sine a popoarelor. O cauză însă, care îşi are reprezentanţii şi martirii săi, este o cauză pe jumătate câştigată.

Şi la dreptul vorbind, ori cât unele semne ar arăta astăzi o decadenţă în moralul nostru, ori cât se sporesc ele­mentele dubii şi milogii neputincioşi de toate soiurile, cauza noastră merge în­ainte şi îşi reclamă, în butul tuturor neajunsurilor, recunoaşterea sa deplină. Semnele triste, cari îngrijorează pe mulţi, sunt urmare numai a frământărilor uriaşe,

Singuraticul este numai un atom în nu-i procure putrejunea, şi de altă parte complexitatea neamului şi este numai o să ţină tare lanţul, ca să nu se rumpă verigă în înlănţuirea trecutului şi a vii- în manile sale. Cu o astfel de conştiinţă torului. Preocuparea omului cinstit va un neam nu se va pierde, chiar de s'ar fi ca să rămână un atom sănătos şi vi- deslănţui asupra-i toate furiile iadului, guros în corpul neamului său, care să Aurel Ciato.

D E C E P Ţ I E . Mă simt şi eu copila firei bune, Arbori străvechi, din locurile sfinte Si crucile străvechilor morminte

'A

îmi povesteau cu atâta 'nţelepciune La vârsta când abea ştiam ceti.

Şi mai târziu, mi-a povestit furtuna Cu glasul ei., ceteam din flori din stele, Şi 'n legănarea visurilor mele Necunoscută, te chiemam într'una In rugăciuni în cântece şi şoapte.

Eram copila blândă de la sate . .. Comori de simţuri deşteptate 'n mine S'a prăbuşit, pe a viselor ruine Mi-a sămânat viaţa răutate Cu ne 'ncrederea ce am secerat.

N'a coborît la mine rază vie! Sau poate dam dormit în ceasu 'n care Alunecând spre cuibul meu din sare M'a căutat, fiind trimisă mie Si rătăcind, s'a stâns atunci în sbor.

Si acum dacă s'a stâns, la ce căinţă.. Inima mea, mormânt fără de cruce, Aminte, pentruce ne-am mai aduce, Că ne-am trăit viaţa 'n suferinţă Şi n'am avut cui sice 'n ceasuri grele »Dâ-mi mâna ta«.

Mana juntán.

F i ş p a n u 1 .

Satul se împrăştie pe trei văi pietroase, până sus la munte. Căsile mici de lemn, înegrite de bătrâneţe, par aduse de-o fur­tună din înălţimile munţilor, si izbite una ici una colea. Drumuri nu sunt prin sat decât alviile celor trei părăiaşe, şi carele încărcate cu piatră se hurducă tare, jugul sare în gâtul boilor, şi nu-i zi să nu se sfărâme vre-o roată pe văile nămolite de bolovani.

Când se 'ntorc carele goale cine-i tinăr şi voinic merge alăturea de boi cu

biciul pe spate, cari îs mai bătrâni se cu­tremură, se scutură în car, clătindu-şi ca­petele ca cuprinşi de beţie.

Dar totuşi şi bătrânele şi bătrânii pe unde-i calea mai rea sc coboară, numai un omuleţ, cu obragii periţi, supţi înlăuntru, cu ochii mici, gălbui, cu părul brumat puţin, nu se coboară nici odată. Stă frânt în car, adunat ghem, ca un câne cu spinarea ruptă, şi pentru cât bine in lume nu şi-ar deschide gura să mai îndemne boii, ci-i lasă aşa în voia lor.

Se întâmpla că-1 ajungeau alte care, şi când treceau pe lângă el, oamenii îi aruncau câte o vorbă

— Ce-i fîşpane, parc'ai adormit în car. — Mână fişpane, că te ia la hop stă­

pânul. — »Iacătă-l mă, că s'a şi sculat.« Dar omuleţul se făcea că nu-i aude,

îi priviâ cu desgust, şi de pe faţa lui pă­mântie se desprindeau aşa ca nişte unde de lumină bolnavă.

Aducea piatră într'o zi pe săptămână, şi apoi în celelalte zăcea sub streşina că-suţii sale, ori bătea uliţile satului, încet şi pipăit, ca şi când s'ar fi temut să nu se strice. Picioarele şi-le purta ţapene, ca doue bucăţi de lemne. Si cum îi erâ mersul asa încordat, şi cum pe faţa lui n'a văzut nime vre-un zimbet, se pomeni numai odată Niculaia Firii că-i zice satul »fispanul«.

Notarul, când auzi mai întâi porecla asta, bătu în palmi şi zise câtorva fruntaşi": »Adevărată faţă de fişpan. Stricteţa e aceeaşi, privirea aproape aceeaşi, şi i-ar mai lipsi un »frac şi o pălărie tare.«

Dar Niculaia Firii nu şi-a bătut capul nici cu poreclirea aceasta. Umbla pe drum până îl ajutau puterile, apoi de-odată se zgârcea la marginea drumului, sub vre-un gard, unde-1 ajungea, şi stâ ghemuit şi frânt, până-i trecea durerea. Şi dacă într'o zi aducea piatră cu cnrul la vre-un bogat din sat, în celealalte zile se putea aştepta să-1 cuprindă regulat durerea lui veche. Când se ridica, porniâ şi mai încet, până la crijmă, se aşeza pe treptele dela intrare, şi aştepta până ce vre-un român aruncă vre-un muc de ţigară. Atunci îl luâ, desfăcea foiţa murdară, îngălbenită, alegea tabacul plin de mâzgă, şi—1 vâră la măsea.

Toată ziua se cocea la soare pe la crişmă, pe la boltă, şi de-odată cu umbrele însărării porniâ cu greu spre casă.

De vre-o douezeci de ani aşa-1 ştiu oamenii. Si se mirau Românii din sat că nu mai moare odată, dupăce aproape în fiecare zi îl apuca durerea şi—1 încârligâ.

»Să vedeţi voi mă, ziceau unii, că fişpanul e nemuritor. P e altul îl apucă un junghiu, o durere de cap, şi într'o săptă­mână se duce cu plutele. Fişpanul însă trece peste atâtea, şi nici nu-i pasă.«

Dar de păsat, vezi bine, îi păsa şi fişpanului. Că une-ori peliţa lui erâ neagră ca tundra şi ochii lui se tulburau ca la nebuni.

Când erâ mai bine, spunea: » A c u m aşi avea şi eu o poftă. Şti când face mu­ierea nişte verdeţuri, îmi vine aşa ca o ameţalâ din aburii, ce-i lasă fiertura. Dar cutez eu să pun ceva în gura mea ? Nu cutez. Că îndată se tulbură ceva în mine, se mişcă acolo ca o mână cu ghiare multe, ascuţite, şi îmi sfâşie măruntaele. Şi apoi începe să mă ardă, să mă încârlige, să mă înţepenească.*

Spune aşa străinilor, dar muierii nu-i spune nimic. Muierea priveşte cu dujmănie la el, cu scârbă ca la un verme. Si atunci fişpanul se simte aşa de umilit, aşa de puţin, de-şi pleacă capul, şi nu şi—1 mai ridică, până ce nu iasă femeia afară. Dacă ar avea el unde să rămână peste noapte, nici când n'ar mai dâ pe-acasă. Că durerile boalei sale nu erau nici pe departe aşa de adânci, ca ranele ce-i le făcea limba şi vorbele muierii.

De câte-ori nu şi-a auzit fişpanul aceeaşi cazanie:

»Dacă nu erai sănătos să te fi dus dracului, să nu te legi de mine. Acum ai copii, ai povoară la casă şi tu nu poţi ajuta câtu-i negru sub unghie.«

El nu zicea nimic, iar femeia mai tare să aprindea: » C e spui mă amărâtule? Să taci că întru în păcat pentru tine.«

Nu erâ o casă uşoară, casa fişpanului şi nevasta avea pentruce să-şi iasă din fire. Căci şase copii cer de mâncare, şi unde nu-i un cap de vacă, o palmă de avere, unde nu-s nici braţe să muncească, acolo foamea se încuibează cu toate gândurile negre şi pornirile sălbatice, pe cari le poartă cu sine.

Şi când fişpanul bolea mai rău, de câte trei-patru zile, nu se putea mişca de-acasă, ci gemea într'un colţ al patului de lemn, ziua-noaptea; femeii îi fulgera de multe-ori prin cap să iee săcurea să-1 amuţească.

Şi totuşi copiii lor, dacă le-ai fi văzut numai capul, ar fi părut tare bine hrăniţi. Că aveau obragii plini, umflaţi par'că de grăsime nu de pufaiul sărăciei. Dar pi­cioarele lor erau subţirele numai ca gâtejele, trupşorul lor deşirat, iar mânuţele ca din ceară.

Fişpanul pe drum, pe treptele crijmei, erâ mereu muncit de gânduri. Când s'a cununat erâ sănătos ca mărul. A muncit în băile de aur, a scos piatră, a făcut bani doi ani de zile. Si în urmă s'a trezit odată că-1 roade ceva, el zicea că la inimă. Si din rosura aceea i-a venit lui toată boala, care nu-1 mai lasă să muncească. Din ce i-a trimis lui Dumnezeu nenorocirea asta ? Dar pe Dumnezeu nu cuteza să-1 pună atâta la întrebări în gândurile sale, ci să apucă să-şi ispitească nevasta. A venit ca silită după el ? Ea a vrut, ea 1-a în­demnat să facă nunta cât mai în grabă. Şi până a fost sănătos, a zis vre-odată muierea că de ce a luat-o ? Acum se în­tâmplă de vine boala peste el ? E de vină ? Nu-i de vină dânsul. E vinovat Dumnezeu ? Ba, că El ştie ce face. Atunci pentru ce-1 ureşte muierea ca pe un dujman ? Pentru ce-i r vine să-1 strivească în picioare ca pe un v/ferme ? Şi-şi aducea aminte de învăţă­tura ce le-o dădea preotul, când s'au cu­nunat. Căsătoria e un jug, o povoară, zicea popa, şi bărbatul şi muierea trebue să poarte pe o formă jugul, ca să fie mai uşor. Dacă unu-i bolnav, celalalt să-1 îngrijească şi să-1 mângăie. Aici totdeauna se opriâ fişpanul cu gândul, şi nu cuteza să meargă mai departe. Mintea lui nu cuteză să-i destăi-nuiască taina, pe care totuşi o vedea aşa de limpede în două cuvinte: nu-i pâne. Nu-i mai poate dâ pâne femeii. Şi iată că aceea, care ar fi trebuit să-1 îngrijească în boala lui, i-s'a făcut cel mai mare dujman.

Şi când gândurile lui ajungeau până aici, cea mai mare groază îl umplea pe fişpanul, dacă din întâmplare vedea doi dulăi de câni cum se hârăe dela o coaje de pâne, ori dela vre-un os, înaintea crijmei. Atunci ochii lui se aprindeau, aveau luciri metalice, ca de un magnet puternic erau atraşi spre priveliştea aceea, şi-ar fi putut să-1 calce în picioare caii, cari erau legaţi înaintea crijmei şi-şi aşteptau stăpânii, — că n'ar fi simţit nimic.

într'o Duminecă dimineaţa fişpanul merse la preotul satului şi-1 rugă să-i adune nişte criţari în biserică de pe la oameni.

» L a ce-ţi trebue banii Niculae«, zise preotul mirat, căci fişpanul până acum n'a cerşit nici odată.

— Iacă, domnule, am să fac un drum. Mi-am pus de gând să mă duc la un spital, da de s'ar alege ceva cu mine într'un chip.

— Asta n'ar fi rău frate. N'ar fi rău de loc. A m să fac colecta, şi iacă dela mine cinci zloţi buni, de început. Da de-ţi ajută Dumnezeu«.

In biserică s'au mai strâns vre-o zece zloţi şi fişpanul Lunia îşi luă traista de piele în spate şi porni peste munte.

Oamenii vorbiră în multe chipuri de plecarea lui. Ba că se duce în lume, ba că vrea să-şi facă facerea, că nu mai poate ieşi la cale cu femeia.

Dar în grabă îl uitară, căci lipsa nu i-o simţiâ nimeni.

După cinci săptămâni un drumeţ veniâ grăbit pe drum, cu faţa spălată, cu vest­mintele curate, si cu multă voie bună în bineţele ce le dâ sătenilor de departe.

»Măi oare cine să fie ?« se întrebau şi îşi puneau palma streşină la ochi să vadă mai bine. Dar drumeţul se întâlni în capul satului cu un român, şi acesta vesti în grabă si altora. o 1

— » E fişpanul măi, bată-1 sfinţii, că s'a curăţit de nu-1 mai cunoşti.«

Acasă femeia nu mai putea de bucurie când îşi văzu bărbatul sănătos. Copiii fluerau din fluericile de zahăr roşu, şi tot

muşcau din ele câte-o sfărmitură. Dar fişpanul acum nu mai era voios, ci o po­vară grea îl apăsa pe piept. Iată copiii, cari până acum se feriau de el, iată femeia care sta mai înainte să-1 strivească, acum se gudură cu toţii pe lângă el, ca nişte câni flămânzi, ce dau din coadă în aştep­tarea bruşului de mămăligă.

Femeii nu i-a spus nimic, dar a spus la alţii, cum l-au tăiat acolo în spital, cum l-au cusut, şi cum l-au pus apoi pe un traiu cu mâncări cum nu s'au mai pomenit.

Acum fişpanul începu să muncească toată săptămâna. Hainele copiilor se pri­meniră, femeia veniâ şi ea între muieri, Dumineca după biserică, să spună o min­ciună, să bea un păhărel de vinars. Veniâ şi nu se mai ascundea de oameni

Toată vara fişpanul munci, fără se mai simtă vre-o durere. Multe din creţele feţii se întinseră, se luciră, şi el credea că de-acum a scăpat de tot năcazul.

Dar colo după ziua Crucii, când în­cepură răcelile la munte, fişpanul simţi o arsură într'o bună zi când munciâ în baie. Ciocanul se opri de-odată, ochii fişpanului încremeniră, şi răsuflarea îi conteni să simtă mai bine ce a fost asta. Nu trebui să aştepte nici o minută, şi începură ca tăişe de brice să-i umble prin măruntăi, îi veniră ameţeli, şi trebuiră alţii să-1 scoată din baie. Durerea lui veche se trezi mai cum­plită cum a fost înainte.

Când îl duseră pe sus acasă, femeia păli şi ea şi dujmania şi scârba de fişpanul,

o cuprinse îndată. Dar acum nu-i zicea nimic, căci mai avea o nădejde: cât ce-i mai bine bărbatului, îl pune să meargă iar la spital. Şi chinul cel mai mare 1-a avut, până s'a alinat puţin durerea fişpanului. De-atunci femeia nu i-a mai dat pace. Numai să facă ce va putea să meargă să se vindece.

Şi în celea din urmă fişpanul nu mai putea rămânea acasă. îşi adună câţiva zloţi şi porni. Dar avea, când a plecat, şi in tot drumul, o închipuire, care nu i-se des-luşiâ bine: părea că duce cu sine o unealtă stricată s'o direagă, părea că el însuşi nu-i om, ci o maşinărie hârbuită, care trebue tocmită. Şi când îşi închipui aşa, mintea lui i-se părea că-i desprinsă de el, că plu­teşte el însuşi de-asupra capului său, în aer. Şi într'o clipă i-se întunecă înaintea ochilor, nu-.şi mai putu închipui nimic, ci căzu, strâns de dureri, pe-un colţ d- stâncă.

A doua zi daseră de el, nişte români, ţapăn.

— »Iacă măi, ăsta-i fişpanul dela noi. Se vede că n'au fost tari legăturile, ce i-le-au pus doftorii în spital.«

Şi-1 luară pe sus să-1 ducă acasă. Şi fişpanul mort erâ şi mai serios, avea o faţă şi mai stricta, ca şi când ar fi vrut să zică: nu mă întrebaţi şi nu ;ntrebaţi nimic! Iar în colţul buzelor îi încremenise o nu­anţă de disgust, ca şi când în clipa morţii ar fi văzut pe cineva, pe care îl despre-ţueşte şi de care îi scârbă.

I. Agârbiceanu.

C O B O Coboară din sarea eternelor visuri Zimbind sub ninsoarea de lună, Să-mi perd jalea ntreagă în ochii tăi limpezi Şi-un cântec să-ţi tremur pe strună.

Să freamăte plopii şi valea să plângă Şi luna în brazi să se culce Şi părul ce-ţi curge în valuri de aur Să mângăe fruntea ta dulce.

\ H A ... Pe umeri să-ţi fluture mantia sumbră Ce-o stringi tu la sinu-ţi alene, Şi mulcom să-ţi treacă pe faţa bălae Un picur de roauă din gene.

Iar eu fermecat de făptura-ţi de nimfă, S'adorm în iluzii eterne. Să nu simt în somnu-mi feeric şi dulce. Cum moartea sicriu-mi aşterne.

4- tytruf-

Bogăţiile miniere ale României. (Continuare).

Puţurile de mână constituesc şi astăzi în multe locuri începutul lucrărilor de exploatare, până se atinge primul strat de petrol — căci e interesant a se şti că în România nu s'au făcut sondaje mai mari, ca de pildă cele din Galiţia, pentrucă petrolul se întâlneşte aici la adâncimi mai mici. Sunt localităţi, în cari petrolul se în­tâlneşte — pe anumite locuri — la 50—60 m. şi până la o adâncime de câteva sute de metri straturile de petrol se repetă de mai multe ori. Aceasta depinde de structura şi ţăsătura — aşa numita »tectonica« — a terenurilor. în această privinţă România se poate considera ca acea mai norocoasă ţară, care numără în zonele sale petrolifere 7—8 orizonturi de petrol.

Asupra petrolului — în urma importanţei, ce şi-a câştigat în ultimul timp prin derivatele sale — există o întreagă bibliotecă din toate punctele de vedere, atât ştiinţific (geologie, chi­mie, technologie etc.) cât şi practic de economie naţională, finanţe, industrie şi comerţ.

în România încă există o pleiada de băr­baţi luminaţi, profesori, geologi, ingineri etc , cari în frunte cu savantul profesor Universitar şi Director al Institutului geologic al ţării Dr. L . Mrazec, au ştiut să creieze din ştiinţele refe­ritoare la petrol o specialitate, care la rândul său — pe cum s'a dovedit şi la al I lI- lea Con­gres internaţional de petrol — a creat României un loc de frunte între ţările petrolifere.

Voiu căuta să fac din aceste un rezumat, care să intereseze . . . pe acei ce s'ar interesa.

Ţin să insist mai întâiu întru câtva asupra teoriilor despre originea petrolului1), problemă la a cărei deslegare are şi România partea sa de onoare.

Teorii le şi ipotezele referitoare la originea petrolului ajung numărul de i00. Toate acestea se pot grupa în trei serii, 1) petrolul, de origine cosmică, 2) hidrocarburele, — petrolul e un compus de hidrocarburi — de origine anorga­nică şi 3) hidrocarburele, de origine organică.

Petrolul de origine cosmică — nu se ad­mite. Această presupunere se întemeiază pe găsirea unor incluziuni de hidrocarburi în me­teorite. Aceste n'au importanţă pentru desle-garea chestiunii originii petrolului.

Originea inorganică e susţinută prin lucră­rile lui Berthelot Mendeleiew, apoi Charitschkoff,

' ) După Dl. prof- Dr. L. Mrazec.

Sabatier etc. Aceştia — întemeietorii acestei teorii nu mai trăiesc — erau de părere, ca prin acţiunea apelor asupra carburelor incandescente din sânul pământului s'ar produce hidrocarburi, cari ridicându-se în coaja pământului prin sis­teme de crepături, s'ar acumula în unele locuri ca zăcăminte de petrol. Această teorie e com­bătută de cea mai mare parte dintre geologi , atât din punct de vedere chimic (că atari re-acţiuni nu s'ar produce în sânul pământului) cât şi din punct de vedere litologic, stratigrafie (că astfel de zăcăminte nu s'ar putea formă), în timpul din urmă, însă, argumentaţia aceasta nu se consideră suficientă şi destul de înteme­iată, pentrucă de fapt atari reacţiuni se pot pro­duce. Teoria însă, întru cât se referă la petrol, rămâne fără bază întru cât se susţine, că deşi există hidrocarburi în coaja pământului (în roce eruptive, în filoane de minereuri) ele nu au nici o legătură cu zăcămintele de petrol.

Totus teoria aceasta e foarte interesantă din punct de vedere ştiinţific.

Când e vorba de hidrocarburi inorganice, ce ar veni din interiorul pământului trebuie să examinăm rocele (petrile) eruptive şi mai de-aproape magmele eruptive, cari fie în coaja pă­mântului, fie la suprafaţă, răcindu-se, constituesc rocele.

Studiul petrografic ne arată, că între mine-ralizatorii (vapori şi gaze) ce se degajă din magme se găsesc şi hidrocarburi. Deasemeni şi analiza spectrală ne arată, că şi corpurile cereşti conţin hidrocarburi. Aceste (hidrocarburile) par a se formă în momentul consolidării magmei.

La o erupţie destingem o fază de erupţie magmatică (cât timp curge lava) şi una post-vulcanică, din care rezultă solfatare, ape termale, mofete, fumerole.

Fenomenele postvulcanice rezultă prin de-gazificarea magmelor, ce se răcesc în coaja pă­mântului, în unele fumerole se cunosc hidro­carburi, în ape tei male vapori de apă degajaţi în timpul răcirii se găsesc încărcaţi cu toate ga­zele, ce însoţesc degazificarea magmelor. Aceste ape circulă în coaja pământului şi sub tensiunea gazurilor se ridică în cazuri favorabile (intervin si motive de ordin tectonic) până la suprafaţă.

Fenomenele termale de adâncime produc filoane (vine) metalifere, cât timp cele de su­prafaţă produc apele termale.

Cercetările ştiinţifice au arătat, că apele termale de adâncime au hidrocarburi, cât timp cele de suprafaţă n'au, în cât carbonul joacă rol de reductor.

In definitiv se constată, că deşi în coaja pământului se cunosc hidrocarburi, ele nu au nici o legătură cu zăcămintele de petrol, ce se cunosc astăzi.

Teoriile organice încă le clasăm în trei grupe, după cum susţin originea animalică, ve­getală ori mixtă (şi animală şi vegetală) a pe­trolului.

Faptul, că şisturi cu peşti din regiuni al­pine (Germania) şi mai ales din Carpaţi sunt bituminoase, ori că de multe ori corpul anima­lului e înlocuit de substanţe bituminoase, pe cum şi taptul, că în laboratoare s'au obţinut hidrocarburi de petrol din grăsimi animalice etc au condus pe unii oameni de ştiinţă (în frunte cu Engler şi Höfer) la concluzia, că petrolul ar fi de origine animală. Se presupun în acest caz omorîri în masse a animalelor marine, prove­nite prin schimbarea bruscă a condiţiunilor de trai, lucru ce s'a repetat în mai multe epoce geologice.

Zuber vede în petrol un produs de fer-mentaţiune putredă a celulozei din materii vege­tale. Transformarea şi descompunerea vegeta­lelor este iarăşi de trei categorii al o descom­punere completă, în care oxidarea (prin bacterii) joacă un rol de frunte, b) o caibonizaţiune a vegetalelor, când carbonul câştigă în detrimentul oxigenului şi hidrogenului (în parte iar acţiune bacteriană) şi c) un proces de astfel de putre-facţiune, în care carbonul şi hidrogenul câştigă în detrimentul oxigenului, în cât nasc hidro­carburi.

După Zuber hidrocarburele zăcămintelor mari de petrol ar fi datorite fenomenului de bi-tuminizare (putrefacţiunea închisă) a vegetalelor.

In mod general zăcăminte mari de cărbuni şi zăcăminte mari de petrol se esclud.

Zăcămintele de petrol datorite rocelor mume argiloase provin din regiuni fără scur­gere, cât timp straturile de cărbuni sunt dato­rite regiunilor deschise.

Lignitele de comun se găsesc pe marginea mărilor (din trecut sau chiar mai noi), până când straturile de petrol nu urmează această regulă.

înaintea carboniferului mai toţi cărbunii sunt de origine marină. Massele colosale de alge au format cărbunele numit turbă, în can­tităţi mari.

Cărbunii de origine turbieră se formează tot în regiuni de scurgere sau în regiuni lagu-

Pag. 107.

nare, mai mult de apă dulce, unde n'avem for­mare de săruri, de lacuri sărate. Se constată totuş, că în unele cazuri se poate produce în aceste regiuni şi o bituminizare şi atunci putem găsi în ele hidrocarburi lichide (un început de petrol) şi roce bituminoase.

Concluzia este, că dacă petrolul e de ori­gine vegetală, ar trebui să existe o legătură strânsă între straturile de cărbuni şi petrol. Cu toate aceste o atare legătură între straturile mari de petrol şi de cărbuni nu s'a putut demonstra.

Sunt în fine teoriile mixte (combinate din teoriile originei animalice şi vegetale)

Susţinătorii acestor teorii ne învaţă a crede, că petrol s'a putut produce şi din animale şi din plante. Se au în vedere în acest caz ex­perienţele lui Engler, care prin destilarea gră­similor animale ştie să producă hidrocarburele constitutive ale petrolului, pe de altă parte se are în vedere teoria lui Zuber.

într'adevăr trebuie să ne gândim că dacă astăzi, când se practică atâtea mijloace de dis­trugere, găsim în mări cantităţi enorme de ani­male (numai peştii depun sute de mii de ouă) cât de neasămănat de mare trebuie să fi fost numărul lor în epocele geologice trecute. Şi când au urmat catastrofe în vieaţa acestora ori numai schimbări prea brusce în condiţiunile lor de traiu, trebuie să ne imaginăm, că cadavrele lor au dat naştere unor cimitiruri imense. Iar în cazul când aceste au ajuns îngropate în nămol, în straturi absolut impermeabile în loc de pu­trezire au trecut prin un proces de bituminizare.

De asemeni alţii nu-şi pot închipui, ca enormele cantităţi de vegetale, ce s'au înmor­mântat în coaja pământului în sutimi de mii de ani, să nu fi dat naştere măcar în parte pe-troleului.

Pentru teoriile mixte intervine în timpul din urmă în mod hotărîtor studiul microfaunei şi microflorei, a plantelor şi animalelor micro­scopice.

Doi chimişti germani, Krames şi Spilker, examinând nămolul de sub un strat de turbă dintr'un bazin aproape de Stettin au găsit sub­stanţe cu hidrocarburi, ce se găsesc şi în petrol şi au stabilit părerea, că aceste substanţe extrase (un fel de ceară, ce samănă cu ozocherita) ar fi datorite acţiunii unor alge (a Diatomeelor) cari conţin în celula lor picături de substanţe oleioase.

Potonié a arătat, că acest nămol mai e format de resturi de substanţe animale şi vege­tale, care toate au întrat într'o stare de putre-

facţie bituminoasă, ce se produce mai ales în ape stătătoare. Acest nămol 1-a numit sapropel, analizat de Engler s'a găsit, că acesta conţine 24 la sută uleiuri gudronoase, ce se găsesc în petrol. Deci petrolul ar rezultă prin bitumini-zarea substanţelor organice de plante şi ani­male mici (microorganisme) în nămolul apelor stătătoare.

Chestiunea originii petrolului n'a ajuns până astăzi la o deslegare definitivă şi mai ales uni­tară. Ea diferă şi după referinţele geologice speciale ale ţărilor petrolifere.

întru cât priveşte România, atât originea, cât şi distribuirea zonelor de petrol stă în strânsă legătură cu tectonica specială a acestei ţări.

Dr. V Meruţiu.

D e j a 1 e. C u m tremură pe culme codrul,

In zvon de lungă frământare, Şi ce duios suspină rîul,

Din creasta undei călătoare!

C u m clipoceşte blânda lună Prin valul zariştii albastre,

Şi cum nu poate se 'nţeleagă Durerea lacrimilor noastre:

A v e m un ceriu cuprins de neguri, U n ceriu dcapururi fără stele,

N c a p a s ă desnădejdea crudă Şi/amarul sorţii noastre grele.

Cucernici ne^alintăm privirea, Spre tronul zărilor senine —

Iar graiul nostru niA cuprinde Noianul tristelor suspine.

Suspină doina peste pajişti In faptul clipelor de sară

Şi^atâtea şoapte călătoare îşi plâng durerea lor amară.

Prelung ni/se 'nfioară firea, Căci noaptea 'n suflet ni s'aşterne,

Şi sbuciumul trudit ne^aruncă Pe valul lacrimii eterne.

Doar' jalnic cornul, de mai sună, Prin coboriş de văi afunde . . .

Suspină şi el astăzi bietul, Supt jalea care ne pătrunde.

flyptiion.

D i m i n e a ţ ă . Fâlfâind sprintare'n slavă, Gureşele ciocârlii Cântă dragostea de vieaţă Peste holde aurii.

Copilaşi voioşi şi sprinteni Duc la vad cirezile Şi de râsul lor sburdalnic Freamătă livezile.

Fete mari momesc viţeii. Dela poartă un moşneag Cată'n urma lor pe cale, Abătut d c u n gând pribeag...

Tinereţe, tinereţe, Treci şi'n urma ta nu ştii Câte doruri, câtă jale Poartă tâmplele — argintii!

D . Crainic.

Suflete alină-ţi dorul. Suflete alină-ţi dorul, Nu cercă să 'nfrăngi destinul! Hărăsituţi-s'a ţie: Plânsul — lacrima — suspinul

Nu mai desgropă trecutul! E 'nsădar! morţii nu 'nvie... Ce mai alergi după umbre, Biată inimă pustiei

Pune visurilor cruce; Şi nădejdii fără ţăl! ^ Peste amintiri aru^ncă v

Al uitării negru văl! Anonim.

Nr^J, = _ K ..EVI_S TA. O L J T I_CA_Şl_J i I_TEJIAR A. i M ^ 1 ^

P ă c a t e l e p ă r i n ţ i l o r . . . Zornăitul acela de lanţuri, mi-a atras

luarea aminte de departe. Când m'am uitat în lungul străzii, am văzut un spec­tacol cu adevărat mişcător: Vinovatul, un copil ghebos şi anemic, mergea în­ainte cu manile puse în cătuşe, abia târându-şi ruina şi lanţurile, pe când jandarmul înalt şi feroce, îl ducea cu arma din urmă. Priveliştea aceasta, în care s'amestecă ironia cu nenorocirea, avea ceva din batjocura şi nepotrivirea multora din lucrurile omeneşti, ca un simbol dureros al neorânduelilor de pe pământ.

M'am luat atunci pe urma acestui convoiu straniu, nedumerit asupra vinei, care ar fi putut apăsă umerii schilodiţi a acestui nevolnic. — Copilul cel ghebos şi cu faţa suptă, păşiă dibuitor în ţăcă­nitul lanţurilor, căutând blând şi împăcat înainte, cu manile întinse şi curmate de cătuşe, ca într'o imploraţiune de milă. Cocoaşa din spinare, se gurguiâ în ceafa lui scofâlcită şi-1 îndesă spre pământ, ca un pumn enorm care-1 condamnă şi-1 lo­veşte. — Jandarmul din urmă, voinic şi ceremonios, cu casca de fier legată pe sub bărbie, cu carabina în mână, călca înţăpat, îndârjit oarecum, că e silit să-şi rărească pasul, după mersul nesigur al vinovatului.

Stăpânit tot mai mult de curiositate, m'am apropiat cu grijă de jandarm, aşa din mers şi l-am întrebat politicos:

— Ce-a făcut nenorocitul acesta ? Jandarmul, care erâ în exerciţiul

funcţiunii, mi-a răspuns grav, numai printre buze, părând că nici nu mă vede, căci ochii lui priviau înainte la cel în­cătuşat :

— O crimă. . . . — O crimă? — aşa de păcătos

cum e el?

Jandarmul adaugă tot printre buze numai şi fără să se uite la mine:

— A omorât pe tată-su. Eram cuprins de-un adevărat ne­

astâmpăr şi-aşi fi dorit să aflu totul, să înţeleg ce s'a întâmplat, să mi-se spue toate peripeţiile, dar jandarmul aspru nu-mi vedea curiositatea şi sbuciumul, ci-şi ţinea drumul dârz înainte. Când am vrut să-1 mai întreb ceva, omul or­din ei s'a încruntat şi mi-a spus scurt, ca şi când ar fi vrut să termine vorba:

— îl duc la parchet, — noi n'avem voe să vorbim cu publicul, când ducem sub escortă.. . .

Când am auzit de parchet, m'am bucurat, căci cunoşteam pe procuror şi puteam astfel să aflu taina crimei celei neînţelese. — M'am ţinut tot drumul pe drept dânşii, purtându-mi ochii când la beteagul vinovat, când la jandarmul aspru, înfiorat de zornetul lanţului şi tristeţa convoiului singuratic.

Grăbind paşii, am ajuns mai înainte în cabinetul procurorului. — Prietinul meu cunoştea cazul, căci primise c'o zi înainte hârtiile cu primele cercetări fă­cute la faţa locului.

Răsfoiam tocmai dosarul acela, că­lăuzit de procuror, când a întrat in­culpatul.

Ne-am uitat la dânsul lung. Se oprise timid şi inconştient, cu manile tot în cătuşe ridicate ca într'o rugăciune, cău­tând nesigur împrejur cu ochii lui spă­lăciţi. Faţa-i trasă, de-un blond pistruiat, părea modelată într'un boţ de ceară veche. Cum stă gheboşat, atârnând ca o bleandă de umerii ridicaţi, — manile lungi îi treceau de genunchi, de mai s'ajungă pământul cu degetele lui exa­gerate.

Am lăsat pe vinovat, să colinde pereţii şi tavanul cu privirile lui distrate şi în liniştea, care se făcuse în birou, ne-am căutat de răsfoit dosarul, căci eu eram tot mai setos de-a află tot misterul.

Iată amănuntele culese din frunză-rirea cercetărilor:

Leonida Georgescu, — aşa se numiâ vinovatul — de 21 ani împliniţi, în ziua de 6 August an. c., dominecă, pe la oarele zece dimineaţă, a împuşcat pe tatăl său Neculai, pe când acesta juca cărţi la o masă cu alţi consăteni, la ca­feneaua pe care o avea în comuna Gâldău.

înainte de săvârşirea crimei, se re­petase o veche ceartă între tată şi fe­cior, în care părintele ocărâ-se pe băiat că de ce beâ, ameninţându^l c'o să-1 goniască dela casa lui. — Leonida a spus atunci cu furie lui tată-su: —„Am fost prost, de nu te-am trimis la cer, dar acum am să te trimit. . . N e f e r i ­citul părinte şi cei dela masa de joc, n'au luat în samă vorbele nebunului, căci erau obicinuiţi cu aiurările lui şi şi-au cătat de cărţi. Leonida, care ascultă de un îndemn ascuns, s'a dus liniştit în camera lui tată-su, a luat un revolver arnăuţesc din cui, încărcat cu şase focuri si întorcându-se la cafenea a deschis uşa şi-a tras din prag asupra lui tată-su de trei ori.

Insuş victima, care n'a murit decât a doua zi la spital, a dat primele decla-raţiuni jandarmilor, asupra celor întâm­plate, între altele a recunoscut, că fiul său rămăsese de mic cocoşat, că avea atacuri epileptice şi se dedea la beţie. Prevenitul e drept, că obişnuia băuturi spirtuoase, mergând până în a beâ spirt denaturat....

Am mai găsit în dosar şi alte de-poziţiuni importante: — Dobriţa Geor­gescu, mama lui Leonida, afirmă că acesta de mic suferiâ de epilepsie, că beâ mult si că e de un caracter rău. . . . Mai de-parte, iată cum se exprimă sora preve­

nitului: — Fratele meu, de mult timp vorbiâ cuvinte fără şir şi chiar în dimi­neaţa când a omorât pe tata, mi-a spus că a văzut pe Dumnezeu, care i-a zis că tata este duşmanul lui, căci a căzut cu genunchiul preste dânsul şi i-a îăcut co­coaşa. După ce a săvârşit crima, a venit la mine fuga şi mi-a spus că Maica Dom­nului i-a poruncit să omoare pe tata.. . . "

După ce mi-a indicat toate aceste puncte din dosar, procurorul a procedat la interogarea criminalului, care în tot timpul acesta a stat în picioare şi a privit la noi şi împrejur senin, fără să fi arătat vr'un semn de durere sau în­grijorare asupra actului său.

— Leonida, ia spune tu cum ai omorât pe tată-tu?

La întrebarea aceasta criminalul se uită pe pereţi fără ca să ne ieâ în samă şi părea de un calm şi împăcare în­gerească.

— Ei ne spui? El se întoarse la noi cu toată ne­

vinovăţia: — Ce să vă spun? — Cum ai omorât pe tată-tu? El ridică atunci din umeri cu silă: — Parcă voi nu stiti. — Ştim noi ceva, dar nu suntem

chiar lămuriţi. Leonida zimbeşte trist şi ridică iar

din umeri, uitându-se pe pereţi neluator în samă, fără să răspundă ceva.

— Ce rău ţi-a făcut tată-tău, ca să-1 împuşti?

Criminalul trasare ca speriat: — Tata nu se închină, — abia făcea

o cruce şi s'aruncâ în pat ca să doarmă, el erâ fără credinţă în legea creştină...

— Şi ce pagubă îţi făcea ţie cu asta ? Cela priviâ tot mai speriat: — Dacă ar a fi fost credincios, se

rugă lui Dumnezeu să mă tămădue din păcate, dar el mă vedea beteag şi mă bătea în loc să se închine.

— Ori cum, dar să-ţi împuşti tu pe tată-tău.

— Tata erâ duşmanul meu. Dum­nezeu mi-a spus că dânsul a căzut pe mine şi mi-a făcut ghebul din spinare.

— Tu ai văzut pe Dumnezeu? — Mi-se arată de multeori drăguţul. — Şi ce-ţi zice? — Ca să trimit pe tata sus, la

osândă. — în ziua aceea, cine te-a mânat

să iei revolverul şi să dai în tată-tău? — A venit Maica Domnului şi mi-a

poruncit să omor pe tata, ca să ascult pe Dumnezeu.. . .

Cu aceste din urmă vorbe, nevol­nicul se face mai palid decât ceara veche, se scutură ca de-un cutremur lăuntric, obrazul i-se contractează chi­nuit şi învârtindu-se în jurul lui însuş, se sbate în convulsiuni sgârcite, rămâ­nând tot în picioare, cu manile întinse ca într'o invocaţiune. Această stare a durat câteva secunde, după care Leonida a devenit abătut, n'a mai răspuns la ni­mic, căzând într'o stare de toropire. întrebat în urmă despre răul de care a fost cuprins, n'a putut să ne răspundă, decât că nu ştie nimic şi că adeseori este apucat de astfel de ameţeli.

Toate cele văzute şi auzite mă tul­burase până la sdruncin, plecând din cabinetul procurorului, ca după un vis greu care mă ameţise. Mult timp după aceea, nu m'am scăpat de urmărirea vi­ziunii celei chinuitoare.

După câteva luni dela întâmplarea aceasta, cum eu eram mutat cu slujba într'un alt oraş, mă trezesc c'o scrisoare neaşteptată, din partea procu­rorului, amicul meu din oraşul de unde plecasem. O copiez aici în întregime, pentrucă aruncă ultimele lumini, asupra tristului caz de care m'am ocupat:

P;ig. 111.

Iubite amice!

Fiindcă ştiu cât te-a interesat în­tâmplarea cu cocoşatul Leonida, cel care şi-a împuşcat pe tată-său, te vestesc că criminalul acesta a trecut din manile justiţiei, în acele al medicinei legale. Iată cari au fost concluziile medicilor experţi în aceasta privinţă, — îţi trimit numai închierea, căci raportul medico­legal întreg e prea voluminos:

. . . . „Dacă facem sinteza cercetă­rilor noastre, reiese până la evidenţă, că prevenitul Leonida Georgescu este un bolnav de minte, la care constatăm o asociaţiune morbidă. El trebuie să fie un ereditar, care dela naştere a mani­festat alteraţiuni fizice şi tulburări min­tale, — fapt care au făcut ca facultăţile lui intelectuale, morale şi sentimentale să rămâie nedesvoltate.. . . Ideile deli­rante mistice de care a fost stăpânit, nu sunt decât manifestaţiuni monomaniace, în legătură cu slăbiciunea sa min­tală inăscută... .

„Cât timp s'a găsit în observaţia noastră, el n'a fost capabil să dea un răspuns precis, asupra cauzei care 1-a determinat să săvârşească omorul. — „De frate, zice el, nu eră creştin, nu se închina !" . . . Acesta erâ singurul gând, care-i reveniâ mai precis... .

„Avându-se în vedere modul cum s'au succedat faptele săvârşite, reiese, că Leonida Georgescu a lucrat sub stă­pânirea unei puteri, căreia nu a putut să reziste, adecă sub stăpânirea unei stări bolnave....

„Crima lui Leonida Georgescu este îndeplinită sub forma unei furii şi a unei impulsiunii brusce şi instantanee, de care n'are conştiinţă şi de care, odată-ce a săvârşit-o, n'a păstrat decât o amintire vagă... .

. . . . „Din cele mai sus descrise, conchidem că inculpatul este un alienat

epileptic şi alcoolic, şi sub influenţa unei impulsiuni epileptice, a comis crima ce i-se impută şi ca atare nu poate fi re­sponsabil.

„Este absolut necesar ca el să fie internat într'un ospiciu de alienaţi".. . .

Rândurile acestea venite ca din senin, m'au adus în tulburarea şi sdrun-cinul prin care trecusem la început, trezind în sufletul meu toată amintirea întâmplării celei triste. La revelaţiunea

aceasta sinistră, am revăzut în minte pe cocoşatul cel monstruos, oprit timid şi inconştient în faţa mea, cătând nesigur împrejur cu ochii lui spălăciţi. Cum sta gheboşat, atârnând ca o bleandă de umerii ridicaţi, i-am văzut sarcina hi­doasă din spinare şi-atunci mi-s'a părut că în locul cocoaşei, eră genunchiul îndoit a lui tată-său, cu care apasă brutal şi-şi condamnă generaţiunea lui blăstămată.. . .

loan A d a m .

MELANCOLIE. O, noapte loc de pace in negurile tale, îmi aflu cuib gândirii şi cântului de jale. In tine-'mi simt mai dulce suspinul suferinţii. Când îmi dcsvălui lumea în negurile minţii; în vraja ta durerea pe 'ncet sa mulcomeşte Şi gându 'n necuprinsuri în sboru-i pribegeşte. O lacrimă de jale cu amintirea plânge, Ca floarea pe ruine, nădejdea mea să stinge, Misterioase doruri mă lea^ă cu trecutul, Căci sunt ursit pe lume să 'nsât nestrăbătutul.

Vedenii mă 'npresoară cu zimbete pe?-dute Şi 'n ceaţa amintirii văd vremile trecute. Te văd plăpânde înger cu umeri albi de zină, Cu ochi adânci, albaştrii, cu faţa ta senină, Cu formele rotunde, cu sinurile pline, Cu tâmplele ascunse sub buclele blondine; Pe buze-ţi rătăceşte un zimbet de iubire Şi genele le culcă visări de fericire, Pe pernă luna-şi tremur duioasele resfrângeri Şi fruntea ţi-o desmiardă aripile de îngeri, Domol coboară pacea pe blândele pleoape Şi par'că-ţi sună 'n liră vr'un înger pe aproape. Dorm visurile scumpe şi-'n glastre trandafirii, Deasupra ta veghiază aripa fericirii, Iar eu în reveria ca 'n nopţi orientale, Gândind cu dot la tine, torc cântece de jale.

Azi văd aievea vie aţa, cu drumurile grele; O sbatere eternă de patime rebele, O largă frământare ce-atomii îi preschimbă

Ce încă no 'nţelege a vremurilor limbă, O taină ce te minte din leagăn păn la groapă Din care omenirea cu suferinţi s adapă. In mine să întinde pustiu fără de zare, Ruine să înşiră sub doliul de 'ntristare, Cad visurile frânte ca într'o neagiă noapte, N'auzi în întunerec nici bucurii, nici şoapte; Prin tristele ruine trec vânturile morţii Şi zac învinse doruri sub vijelia sorţii Şi gloate de ispite, tirana îndoială, Ce 'ncontra lumii noastre pornirea mi-o răscoală. Acolo sunt prăpăstii, jelire şi pustiuri Şi dulcile iluzii în tristele sicriuri, Pe-acolo bat ecouri din lumi perdute 'n zare, Cobiri de cucuvae, suspine plângătoare Şi bate vijelia ca 'n {armurii vieţii, Pe-acolo nu pătrunde argintul dimineţii Şi numai gândul dornic, o pasere răsleaţă, Să perde fără urmă în zările din ceaţă, Vrăjit de lumi albastre aşa de mulcom sboară Şi-'n calea lui pribeagă să 'nalţă şi coboară.

îmi place-atât o, noapte în farmecile tale, în cântece de doruri, în cântece de jale, Căci vieaţa mea sărmana, senină nici când nu e, în a gândirii mele sihast?ă cetăţue; Zadarnic azi cu lacrimi mai caut bucuria, Căci soră dulce-mi este de mult melancolia Şi numai doar in tine mai aflu dulcea pace, Când dorul greu al morţii în suflet nu mai tace.

•A. Cotiuş.

B ă r b a ţ i i n o ş t r i i . De Dr. Cassiu Maniu.

Bărbăţia si civilizatiunea sunt noţiuni so-ciale corelate. Bărbăţiei romane avem să mulţumim începuturile neîntreruptului triumf al adevărului şi al dreptăţii. Marii gânditori ai neamului nostru: un Bărnuţiu, un Cipariu, un Cogălniceanu — apelează mereu la virtutea bărbăţiei. Nădejdile noastre sunt bărbaţii no-strii! Un bărbat român trebuie să fie rezultatul pipăit a civilizaţiei şi culturii înnalte româneşti ca se reprezinte idealul bărbăţiei ce dorim fer-binte să se întrupeze.

Când întrebăm, că unde e civilizaţia ro-mână, numai un răspuns avem: acolo unde găsim bărbăţia română. Civilizatiunea atunci are caracterul sănătăţii şi integrităţii, când pro­dusul său se afirmă prin o pleiadă bogată de indivizi de inimă, de iniţiativă si de voinţă. Cu cât să răresc mai mult aceştia, cu atât mai mult trebuie să căutăm a vindeca izvorul răului, defectele fatale ale civilizaţiei falzificate. Ce e cauza dispariţiei bărbăţiei străbune?! pentruce nu avem astăzi bărbaţi destoinici şi în număr îndestulitor? Aste sunt enigmele istoriei noastre, cari numai azi se pot explica, când tot mai mult prindem a înţelege ce este adevărata civilizaţie şi care este pârghia ce o înnalţă treptat.

Adevărata civilizaţie este puterea crea­toare a facultăţilor spirituale active. Pârghia ei este educaţiunea proprie naţională.

învălmăşeala continuă de popoare, răs-boaiele, lupta continuă pentru interesul mate­rial, ce tine în continuă desechilibrare constiinta-ne dând răgaz naţiunilor pentru a se dedica progresului cultural, au adus şi neamul nostru în situaţia groaznică de a fi năpăstuită de edu-caţiuni străine de geniul său, duşmane trebuin­ţelor sale.- Cu cât a pătruns mai adânc în straturile sociale româneşti elenismul, greci­smul, franţuzismul, germanismul, slavismul şi ungurismul, cu atât mai denaturată a devenit şi civilizaţia noastră.

Educaţia străină a fost ca o grindină pentru afirmarea talentelor rassei româneşti.

Neamul românesc are lipsuri pe toate tărâmurile atât politice cât şi materiale. Oare educaţiunea străină: produsul lipsurilor de tot felul a francezului, ungurului, neamţului, gre­cului sau a muscalului, vor putea delătura lip­surile neamului nostru? Oare educaţiunea străină va putea să ne prezinte ochilor sufle­teşti comoara limbii noastre, rezultatele muncii

noastre, importanţa noastră? Poate ea să ne deâ încrederea in propriile noastre talente şi puteri morale?!

Valoarea unui neam numai după rezulta­tele educaţiunii proprii naţionale se poate a-preţiâ. Dacă ne plângem mereu că nu avem bărbaţi, pentruce să nu începem odată a ve­dea şi lipsa educaţiei naţionale, pentruce nu luăm măsuri concrete pentru a înfiinţa în tot locul institute unde generaţiile tinere să fie împărtăşite de acele îndrumări pentru vieaţă, cari îi vor preface în bărbaţi de inimă, de ini­ţiativă, de voinţă luminată?! Pentruce nu ţinem congrese, în cari educatorii neamului să-şi împărtăşească experienţele lor şi astfel se tre­zească interesul obştesc pentru lucrul cel mai preţios: pentru civilizatiunea cea serioasă, cea adevărată a unui neam, ce aspiră la cea mai înnaltă cultură proprie naţională?!

Dacă ne-am preocupa mai înainte de toate de lipsurile reale ale neamului, dacă am răspândi ideile morale, ştienţifice şi estetice în sânul poporului nostru, în loc să ne tot vârâm în haina civilizatiunilor străine, dacă am contribui ca spiritul neamului românesc să fie preocupat de munca isbavitoafC a zidirii temeliilor îmbogăţirii spirituale şi materiale a fiecăruia membru din societatea noastră, — s'ar spori uimitor numărul bărbaţilor cu adevărat, de cari avem trebuinţă.

Să ne îndreptăm dar toate sforţările noastre 'Mr'acolo ca să ne lăpădăm de educaţia străină, să ne apărăm mai Mâiu familia şi şcoala. Să nu uităm, că chestia asta este adevărata chestie de a fi sau a nu fi!

Bărbaţii noştri, să dea exemplul!

»Acela, care într'ii adevăr sbiciueşte şi pe­depseşte pană la sânge ambiţia şi gloria vană, este ciiticul, care recunoaşte şi laudă binele, ana-liseasă şi dovedeşte erorile şi defectele operei, lip­surile naturale şi viciile organice a-le autorului cu vădita calmitate a unui judecător just {profund cunoscător de oameni şi împrejurări), cu mâna nemiloasă, dar respectuoasă a unui chirurg liniştit. Acela e critic, care chinueşte când aplică tăietu­rile de cuţit precise şi sigure, dar' în acelaş timp îmbărbătează cu cuvinte blânde şi cinstite, cari îndepărtează ori-ce motiv cinstit de a putea fi privit şi tratat cu ton înalt, ca un duşman ori ca nn secant. . . . '« Edmondo de Amicis. (Despre C?itici).

f • g

Sp i r i t u l (Le conte du Lutin,

Era în luna lui April, când rându-nelele revin să ciripească în tufişurile verzi, când silfii danţează în amurg, în aerul înbalsamat de mirosul florilor de malin.

April este ţinereţa, care surâde în surâsul florilor abia deschise, care ciripeşte în cântecul paserilor !

April sunt visurile primăvăroase, cari fac să bată inimile tinerilor. Eu mă sim­ţeam mai tinăfă ca totdeauna. Cei şase-sprezece ani ai mei îmi sbârnăiau la ureche cântece vesele.

Eram fericită şi veselă; însă dacă m'ar fi întrebat cineva despre cauza veseliei mele, n'aş fi ştiut să-i răspund.

Mi-se părea că azurul cerului erâ mai curat, că soarele avea mai multă strălucire, că viorelele erau mai mirositoare, şi toate le vedeam printr'o reţea fermecată, sub cele mai suave colori de curcubeu. Soa­rele se pleca spre asfinţit şi, în lumina care împurpura orizontul, se părea că văd un roiu de mici fiinţe înaripate, cari în­aintau spre mine; şi puteam acum deosebi marile lor aripi de gaz cu mii de colori, si auziam freamătul lor armonios.

»Buna seara!« îmi zice un mic glas suav ca de flaută, »bună seara!« Şi ieşind din mijlocrl drăgălaşului roiu, care se împrăştia prin ramurile arborilor, una din aceste mici fiinţe fantastice veni si se

J !

aşeza pe umărul meu. Nu; tot ce închipuirea unui poet poate

concepe mai drăgălaş erâ departe de far­mecul acestei făpturi acriane.

»Buna seara,« — urmă el. — »Eu sunt spiritul Picătură de rouă.«

Şi în adevăr, acest nume i-se potriviâ; pentrucă corpul lui, nu mai mare decât tulpina unui crin, erâ mai limpede decât lacrima, care cade din întunecosii ochi ai nopţii.

»Vino , dulcea mea visătoare,« — îmi zise el; •— „tu cunoşti menirea mea de spirit. Copil capriţios al unei raze şi al unui parfum, eu plutesc seara în negurele aburoase, cari se cobor pe dealurile verzi, şi mi place să istorisesc tinerelor fete mi-nnuile acelor stele depărtate, în cari lo-cuesc eu. Vino, dulcea mea visătoare; asoultă; eu trebuie să termin înainte de a se ivi luna pe cer .«

p o e z i e i .

de dna Lucilla Kiţu) ,

Apoi povesti: » E mult, e foarte mult de atunci, o

frumoasă fecioară locuia pe această pla­netă. Ea umbla prin lume încântând toate sufletele prin zeiasca sa frumuseţă, şi lăsa în urma sa o lungă brazdă de lumină.«

»Barbati, femei, copii, toţi se îngră-mădiau în jurul ei, ca. să audă ccreştile armonii cari ieşiau din lira sa, făcută din-tr'un metal de a cărui strălucire ochiul omenesc rămâne uimit. Se aflau chiar mu­ritori, cari puteau repeta cântecele ei; şi aceşti rari aleşi erau încărcaţi de toate onorurile pământeşti. Cu fruntea încunu­nată de lauri, ei îngenunchiau la picioarele frumoasei fecioare si, cu ochii aţintiţi în ochii ei luminoşi, serbătoriau prin cântecele lor pe rând gloria, dragostea, frumuseţă. Fecioara încântătoare locuia în munte de cristal, la picioarele căruia se desfăşurau văi rizătoare cu izvoare limpezi, păduri de mirţi şi de portocali, lacuri ale căror unde legănau minunate flori.

»Multa vreme a fost ea iubită şi ado­rată pe planeta voastră; multă vreme dul­cile sunete ale lirei sale au fost mângâierea sufletelor curate şi simţitoare.

Pe ea o urma trubadurul în drumu-său aventuros; ea umplea de farmec sul fletul tinăr al visătoarei castelane.

»Surâsul ei împoporâ pădurile, munţii şi râurile de silfi, de gnomi, de salamandre, de feluriţi genii ai apelor şi aerului.

Atunci rătăciam pe urma frumoasei fe­cioare, din zori până în amurg şi din amurg până 'n zori; pluteam, primăvara, pe ra­murile înverzite şi ne legănam împinşi de zefiri pe undele lacurilor, iarna făceam mii de glume cu tinerii şi cu fetele.

» P e acele vremi fericite domnia cre­dinţa, nevinovăţia, naivitatea.

»Putin câte puţin oamenii se schim­bară; alte credinţe veniră să ieâ locul celor vechi. Un monstru înfiorător se năzui, şi acest monstru deslănţui o cumplită furtună în contra noastră. Frumoasa fecioară, pă­răsită, pleca din lumea voastră plângând. Cuprinşi de frică, noi am trebuit să fugim în alte locuri.

» V e z i tu« — urmă Picătură de rouă — »vezi tu acea palidă stea, care scân-

teiază Ia răsărit ? ei bine, acolo s'a refugiat încântătoarea.

» O h ! această ţară e minunată; e ţara visurilor. Totul e de a o albastră lucire de lună. Munţi de opal se înalţă acolo, cu păduri de arbori uriaşi, din cari ori ce frunză ţi-ar putea povesti mii de basme încântătoare.

»Intr'o înaltă turlă de ivoriu, încântă toarea doarme pe un pat de mărgăritare si de safire; ea tine în mână un buchet de trandafiri, pe care-1 mişcă uşor. Din când în când câte un surâs trece pe bu­zele ei, şi manile ei lasă să cadă câte una din aceste flori

»Atunci un frumos vis se coboară pe pământ, vine şi cuprinde imaginaţiunea unui om, şi voi numiţi poet pe acest om cercetat de un vis frumos.

»Altădată poezia trăia din vieaţa voa­stră; astăzi ea şi-a găsit adăpostul în vis.

»Buna seara, bună seara tinără fată!« — murmură geniul; — »luna s'a ivit la orizont asemenea unui mare mărgăritar luminos; trebuie să te las, seara bună!«

Seara bună, fragedul meu geniu, în­cântător copil al aerului, Picătură de rouă încurcubeiată. Când noaptea îşi va în­tinde pe pământ aripile sale de gaz negru, vei mai veni tu iar, să-mi spui poveştile tale albastre, in fundul pădurii, subt ar­borii înverziţi, cari legănaţi de vânt ne ating cu crengile lor îmbălsămate de mi­rosul primăverii ?

clair du reve. Poezii de Dna Lucilla Kiţu.

Gingaşa poveste reprodusă mai sus, frumoasă ca visul unei fecioare sau ca poezia vieţii la vârsta de 16 ani, cuprinde sub vălul diafan al unei închipuiri poetice şi o întreagă teorie modernă asupra poe­ziei. Multă vreme s'a crezut, că miracu­losul este o parte esenţială a poeziei, şi un gen întreg de poezie literară, anume poezia epică, se credea a nu mai fi posibilă astăzi, ne mai fiind cu putinţă miraculosul care dispare mereu dinaintea ştiinţei şi care nu mai există decât în basme sau, numai ca alegorie şi simbol ori ca fantastic capriţios, în poezia literară. Mai mult; unii erudiţi şi scriitori din şcoala naturalistă, cu E. Zola în frunte, susţineau că întreaga poezia are să dispară schimbându-se în ştiinţă. Izvorul inspiraţiunii ei nu va mai fi decât visul, singurul ei refugiu. îotocmai cum

ne spune Spiritul poeziei în frumosul basm al dnei Lucilla Kiţu: «Odinioară poezia trăia din vieaţa voastră; astăzi, ea şi-a găsit refugiul în împărăţia visurilor.«

Insă, căutând la înţelesul mai acoperit al acestei drăgălaşe poveşti, vedem, că, subt o fină ironie, ea conţine sau, cel puţin, se poate luâ şi ca o critică a nouăi t< orii a poeziei. în adevăr, visul^ idealul şi misteriosul sunt bogate izvoară ale in­spiraţiunii poetice. Dar poezia nu trăeşte numai din ele. în vieaţa reală şi în natură se află o poezie cu atât mai frumoasă şi mai sublimă, şi cu atât mai dulce, şi mai întăritoare de suflet, cu cât este mai ade­vărată, cu cât ne deşteaptă în minte prin glasul ei fermecător minutele unei vieţi trăite sau sperate. Fenomenele vieţii, ale naturii noastre planetare şi ale universului, văzute în lumina ştiinţei moderne, sunt mai poetice şi mai minunate decât toate mi­nunile basmelor şi ale miturilor vechi.

O probă despre aceasta ne dau însăşi frumoasele poezii ale autoarei, a cărei po­vestire alegorică am reprodus-o aci. în ele se oglindesc nu numai visul şi idealul, ci şi vieaţa reală şi natura cu bogatele ei frumuseţi. Când am cetit într'o seara, sunt acum opt ani, în cercul profesorilor din Craiova, povestea despre Spiritul poe­ziei, nu cunoşteam decât câteva din poeziile dnei L . Kiţu, publicate in »L'annee poe-tique« alui Fuster şi în ziarele din Bucu­reşti » L a Roumanie« şi » L a petite Rou-manie«. Azi avem înaintea noastră un frumos volum de 200 de pagini. Şi în poeziile din acest volum, de şi el poartă titlul » L a lumina visului«, nu vedem numai visuri. In adevăr, din el respiră dulcele parfum al tinereţii, cu farmecul primelor ei visuri şi aspiraţiuni şi a primelor palpi­tări ale inimii. Insă alăturea cu frumuse-ţele unei lumi ideale găsim răpitoare ta­blouri ale naturii, şi găsim cugetările unei scriitoare cu o cultură clasică, zugrăvite în versuri pline de o dulce melodie.

Ca probă reproducem mai jos două din aceste poezii 1), cari însă, în traducere şi în o traducere nerimată, pierd mult din frumuseţa şi farmecul lor din original. A m fi dorit, ca toate cântecele sale, pe cum şi alte lucrări în proză, doveditoare de un distins talent, să ni-le dea însaş autoarea în limba română. Să sperăm însă, că cel

l ) Le vom dă în numărul viitor. Nota Red. 8*

puţin în viitor nu ne va fi refuzată nici această plăcere. Limba română, deşi e departe încă de gradul desvoltării şi fixi­tăţii, la care a ajuns limba franceză, ne place a crede, că e tot aşa de dulce şi armonioasă; ba poate, prin farmecul vir­ginal al tinereţei sale e mai întocmită pentru poezie decât surorile sale din apus, cari au avut £âte două si câte trei si mai multe epoce de glorie literară. Cine ne spune, că triumful câştigat de V. Alexandri, prin cântecul gintei lati.ie, la Montpellier, pe când în acelaş timp oştirea României câş­tigă triumful gloriei militare pe câmpiile Bulgariei, nu 1 datorim cel puţin tot aşa de mult limbei nostre, ca si marelui talent al bardului nostru naţioal, cum zicea odată cu mult temeiu dl A . D. Xenopol?!

M. Strajan.

£ a mormântul profesorului penzionar

Jficolae ? o p e s c u írj 19/5 1099 .

Un moment! Nu-1 luaţi din mijlocul nostru cioclilor! N e avem şi noi dreptul; noi profesorii! Nu grăbi umbră candidă! Doar între noi ai petrecut greul vieţii; doar împreună ai tras în bine şi în rău muncind la luminarea tinerelor generaţii, câte s'au părândat în decursul alor 30 ani, cât ai dăscălit la gimnaziul nostru. — A i fost prototipul dascălului modest şi cinstit, coleg sincer şi de toţi iubit; fără pretenţii de a te impune, îndatoritoi şi de-o sâr-guinţă exemplară. Cu cinstea ta inăscută nu s'au împretinit egoismul şi linguşirea. Pururea ai ţinut cu sfinţenie de preot la tradiţiile acestei şcoli, păşind pe urmele înaintaşilor inimoşi. Cuvânt de hulă n'a ieşit din gura ta, pizma şi răutatea nu ţi-au turburat sufletu-ţi paşnic. Te-ai ştiut în­călzi pentru pornirile bune — sprijinind din sărăcia ta de dascăl orice mişcare cul­turală românească. Membru iubit ai fost la toate păturile vieţii sociali româneşti a Blajului nostru; şi cu glumele-ţi nevinovate totdeuna ne-ai înveselit. Pierderea ta, ve­teran coleg, lasă sincere regrete în inimile tuturor celor cari te-am cunoscut.

Şi acum când, trupu-ţi rece descinde în mormânt, iar sufletu-ţi blând şi senin pleacă dintre noi, pe a veşniciei poartă o sfântă rugă avem şi noi: întâlnind în pan­

teonul nemuririi umbrele marilor dascăli din vremuri, cari cu strălucirea lor au dus în depărtări vestea Blajului nostru, fi solie bună; spunele, că trăim vremuri grele, dar nu ne lăsăm ademeniţi de profeţi mincinoşi, ci cu toate acestea stăm la locul nostru; spune-le. că ne nizuim să sădim în sufletele fragede ale tinerimii credinţa în Dumnezeu, dragostea şi alipirea de limbă şi neam şi iubirea de patrie; că ţinem la tradiţiile hă­răzite dela dânşii; spune-le, că ţintim a creşte, caractere, cari să nu se las.? a se clătină ca trestia de vânt; spune-le, că în­văţăm tinerimea să respecteze cinstea şi să despreţuiască pe linguşitori. Pe urmă roagă-i ferbînte — să planeze cu spiritul lor fără prihană asupra noastră a tuturora — să usuce neghina şi polomida din holda curată; să reverse în inimile noastre din belşug dragostea de lege şi neam; să ne fie pavăză sigură contra ispitelor, ce ne încunjură ; iar noi în schimb îţi juruim la marginea mormântului, că-ţi vom păstra amintirea ,n veci!

G Precup

b C II C /'.

€l cfliasaßielei stânci in'ăzunfite uşi uzcă vâzţuzue 'n zăzi icnim, Si fuză cftipul mult visatei zinc ^Din plaiuzi Sulci ţi veşnic inflezite.

duzi ţi înyânazea avei line Sllunecánb pzin pajişti învezzih; 3az pasezi cjlâsninb bcmiii vzăjite Suzpzinb sesizea cţinc/asei cHe^ine.

£a peşteză nu-i cÂipul cBeznabetei ?• O, ca-i, — petzece 'n bulce aiuzize. . . cfllazia boaz ascultă zucja fetei!

fye-obată-al Sliamei cÂip bin noii sc zupe, (Bu'n şlas bomol tâcezea întzczupe: ,,&u sunt C^lcpviAănita Zămislite".

Dela Şistriţa. -6>!g]<£

S C R I S O A R E A III. (Icoane din temniţă).

în scrisoarea trecută am stăruit mai mult asupra învăţăturilor anarhiste şi socialiste şi am zis, că nu orice învăţătură nouă însemnează un paş spre progres, ci de multe-ori un atentat la progresul moral al omenimii. Şi am adus în legătură aceste învăţături cu cei câţiva s o ­cialişti şi cu anarhistul, care se rătăcise prin temniţă.

De astă-dată îţi voi descrie pe scurt ve ­derile întemniţaţilor naţionalişti si ciocnirea, ce se dâ une-ori pe tema discuţiilor, ce se ţineau în jurul socialismului si naţionalismului. Viaţa zilnică cu toate impresiile ei ţi-o voi descrie numai în scrisoarea viitoare. E prea tristă şi desvăleşte prea multe păcate, decât ca să te Introduc în tainele ei dela început.

Mai aproape de real ca oameni de carte întemniţaţii naţionalişti, cari toţi pătimiau pentru scrisul şi cuvântul lor, se părea că înţeleg mai bine rostul vieţii, cel puţin al vieţii, pe care o trăieşte un popor între hotarele unei ţări ca a noastre înţelegând bine că evoluţia unor neamuri ca naţionalităţile dela noi nu poate fi decât foarte naturală si fără nici un salt — în discuţiile lor adeseori accentuau, că însemnă­tatea naţionalismului nu e de toate zilele, ci că rostul acestuia e chestie de viaţă pentru ori-ce neam, care trăieşte între astfel de relaţii, între cari trăim noi. Nu-i demagogism gol afirmarea şi lupta pentru întărirea simţămin-telor si aşezămintelor culturale nationale, ci supremul principiu, care îndrumă şi întăreşte viaţa naţionalităţilor. Astăzi când fiecare popor se zbate, ca să fie, fie chiar pe ruinele altui popor, e foarte riscat lucru a-i da tu însuţi mână de ajutor acelui popor pentru a te nimici pe tine însuţi. Mărturisind dogmatismul s o ­cialist şi anarhismul destructiv, debutând cu internaţionalismul tău, te vei trezi în urmă, că ţi-ai declarat război tie însuti si vei constată > y y ) în mod fatal, că „progresul" tău nu-i altceva decât o înaintare grabnică spre sinucidere.

Cu pilde înşiruite din istoria neamurilor căutau si ştiau naţionaliştii să dovedească, că acele popoare, cari nu s'au nizuit, să-şi formeze şi să-şi întărească individualitatea lor proprie, au pierit, iar din contră acele neamuri, cari s'au sdrăduit ca din principiul naţionalizmului să-şi formeze normă de viată, trăiesc. Germania prin rigoarea, prin care şi-a păstrat integritatea curată a personalităţii sale dela începutul plă­mădirii sale, e astăzi puternicul stat, care prin-

tr'un semn ştie să amuţească cuvântul şi să micşoreze apetitul de cucerire al Rusiei. Soc ia­listul german însuşi a încetat de a mai fi s o ­cialistul dogmatic internaţionalist şi se pare a fi mai mult cetăţeanul, care pornind din fiinţa lui germanică prin grai germanic, cere ceeace cere fiecare naţionalist conştiu de sine: lărgirea dreptului pe sama tuturor cetăţenilor, cari al-cătuesc Germania, ştergerea privilegiilor înve­chite, abandonarea tuturor învăţăturilor, cari nu cuminţesc, ci prostesc, uitarea superstiţiilor si întărirea moralei sănătoase. — Franţa s lă-y y beşte, pentruca acolo principiul naţionalismului începe a fi abandonat înainte de vreme. Se pare, că nu ţine samă de prăpastia, spre care o duce această abandonare, ci călcată de ne ­sfârşitele şiraguri de rămăşiţe sansculotice, se clătină din temelii. Şi pierirea ar veni grăbită, dacă cetăţenii cari o locuesc n'ar fi închegaţi într'o singură unitate etnică. Iar agitaţia, ce se poartă acolo, se pare că dăinueşte dela „comuna de Paris", când jacobinii reînviaţi, aţâţaţi de figuri, renăscute din Robespierre, Marat şi Danton călcau în picioare şi dărâmau slăbită clădire a statului. învingerea burghe-zimii n'a însemnat nici decât biruinţa completă a celor ce stăpâniseră vre-o câteva luni Franţa anarhică, ci parcă perpetuarea frământărilor ne ­contenite între clase. Şi aceste frământări ar îngropa de sigur pe veci o Franţă poliglotă.

— Nu socialismul provoacă aceste ne în­ţelegeri, zicea uneori câte un învăţăcel de ai lui Marx sau mai bine câte un prostit de frazele vre-unui jidan cu insignie internaţională în butonieră şi proprietar al vre-unui palat, ridicat din obolul proletarilor, cari cred în vraja lui, cum crede un ţăran întârziat de lume în vraja unei taine sfinţite de cutare părinţel, care încă ţine să-şi agonisească pânea din conservarea superstiţiilor între credincioşi.

— Burghezimea e de vină, zicea un altul. — Burjoaria, strigă al treilea, un tiner

uscat la faţă cu puţin roşu deochiat pe umerii obrazului si cu niste ochi de coloare sură, ca

y y ' ochiul de uliu al bătrânului dintr'o poveste extraordinară de a lui Poe. Acesta întrebuin­ţase un termin din carte, pentruca nu arareori avea obiceiul să treacă îngândurat cu câte-o carte în mână pe sub ferestrele cu zăbrele.

— Capetele încoronate, s'auzî un glas scârtăit. Erâ anarhistul, care în hohotul ho -

y 7

meric al celor de fată doriâ să-si motiveze y )

Pag. 118. Nr. 4.

această afirmaţie cu cele auzite prin ateliere, pe când cârpiâ tainele cutărui Iţig sau Şloim guraliv, patriot în parlament, socialist între socialişti, anarhist între anarhişti, Ungur în Ungaria, Neamţ în Germania, Rus în Rusia, Român în România si Jidan veritabil în Pa-lestina.

Fără să se ruşineze de răspunsul, ce se dă interlocuţiei sale, Izidor se uită mai departe cu aceiaşi ochi lipsiţi de coloarea respectului, îşi ţinea sus fruntea lată de două degete şi sta înţepenit pe picioarele sale lungi şi subţiri ca băţul socialistului Gräfniger. „Da, anarhismul . . . . continuă el, dar vorba îi fü tăiată din nou de râsul celor ce-! încunjurau. Atunci ochii îj luară o coloare, care tradâ cea mai goală lipsă de respect, iar în preajma gurii se arăta un zimbet precupeţ. Se sforţa să-şi continue argumentarea şi nu putea. în sfârşit ajunse la cuvânt. Cu un aer, care ar fi trădat pe un Cropotkin, pe un Reclus, pe un Guesde izbucni dintr'odată: „Anarhismul e frate cu socialismul" . . . Socialiştii râdeau mai departe, naţionaliştii s'au retras cu un zimbet uşor pe buze.

într'o sară pe când luna străjuia de-asupra temnitii — întemniţaţii se aflau iară la olaltă.

> 7 )

Discutau. — Ce credeţi Dvoastră, se adresă un s o -

cialist cătră naţionalişti, că noi nu ştim, ce vrem? Noi vrem pâne, vrem drepturi, vrem egalitate, vrem sfărâmarea capitalizmului, zdro­birea burjoaziei, vrem desfiinţarea dreptului de moştenire, vrem obligamentul muncii generale, vrem ca munca să se reducă, vrem . . .

— Da vreţi, vreţi voi multe, vreţi sanc-ţionarea lenii, vreţi ştergerea dreptului de mo­ştenire, pentrucă voi n'aveţi ce moşteni, dar fiul lui Löbling, conducătorul vostru nu mai e de părerea asta, fiindcă pe el nu-1 lasă inima, să renunţe la palatul şi la milionul depus de tată-său pe la cele institute de bani . . . .

Erâ cam răutăcios răspunsul naţionalistului întemniţat. Asa erâ firea acestuia, în cazuri > > 7

când nu-i erâ pe plac persoana, cu care discuta. Bărbat de statură mijlocie, cu un cap mai mare decât mijlociu, din care licăriau doi ochi albaştrii, vioi — avea o înfăţişare impunătoare si cuvântul lui erâ de multeori asa de decisiv, încât mai ales anarhistul începuse a se teme de gura lui.

— Noi vrem drepturi, pe când voi na­ţionaliştii. . . .

— Nedreptate . . ., întrerupse cetăţeanul cu ochii albaştrii pe socialistul, care avea încă gust de discuţie.

— Voi stăruiţi pe lângă conservarea pri­vilegiilor. . . .

— Prea multă nepricepere Jacobine, în­trerupse într'un ton mai apăsat cel cu ochi albaştri. De vreai totuşi, să ştii pentruce luptăm noi, află cetăţene, că noi luptăm pentru egalitatea desăvârşită a tuturor cetăţenilor, ce alcătuesc această ţară, că noi vrem cultură desăvârşită pe sama tuturor neamurilur fără deosebire de rasă, că noi cerem şi vom cere cât vom fi, ştergerea privilegiilor şi înlocuirea lor cu drepturi egale, că noi vrem să se aducă astfel de legi, cari uşurează viaţa omului mărunt şi-i face şi lui cu putinţă o valoare mai largă şi mai pronunţată individuală. Avem şi noi scrise în programul nostru de luptă multe din pretenziunile voastre îndreptăţite, dar în schimb omitem multe puncte din programul vostru, cari ni-se par iluzorice şi cari au în ele marele păcat, că omoară în individ energia de valoare, stăruinţa la muncă statornică, care singură face pe om multămit cu sine însuşi. Nici cărarea luptelor noastre nu se întâlneşte cu drumul, pe care-1 călcaţi voi, pentrucă ni-s'ar părea a fi de tot comici când noi cei slabi, cari nu formăm încă un întreg organic puternic şi s o ­lidar, să ne apucăm a ne bate cu morile de vânt pentru a salvă ş'a întări temelia de exi­stentă a universului. . . .

Cuvântul serios al naţionalistului însoţit ici-colea de câte un pic de răutate îndreptăţită se părea, că desarmase cu totul pe socialişti. Nimenea însă nu credea, că socialiştii în urma

7 >

acestui energic cuvânt nu-şi vor mai zice pe nume şi că nu-şi vor mai spune părerile.

— Dar atâţia bărbaţi mari ai omenimii, a căror idei privesc lumea întreagă şi sunt adoptate în întregime de aceasta, oare nu sunt producte de ale socialismului universal, îngână încet socialistul, care punea vina pe „burjoarie".

— Te înşeli dragul meu, răspunse un na­ţionalist, fiecare gânditor mare e şi moare, ce s'a născut. Schakespeare a fost „cel mai mare Englez", Dante „cel dintâi Italian", Goethe „gândire germană", Victor Hugo „marele pa­triot francez", iar Tolstoi nu vei putea zice nici odată, că e un făt sau o corcitură inter­naţională, ci e marele gânditor rus, care por­nind din sufletul său de Rus prin grai rusesc propagă puternica morală menită să reformeze lumea, ce se pare că apucă spre povârnişul degenerării. Nu-i nici decât adevărat, ce zice tovarăşul nostru de suferinţe Sloim Izidor, că

) 7 J 7

Tolstoi ar fi anarhist, pentrucă Tolstoi vrea ceva şi acest ceva nu se întemeiază imediat

pe natura primitivă şi absolut independentă omului. Şi de altfel învăţătura lui nici nu e încă pentru vremurile de azi, ci pentru vremuri, ce vor veni peste veacuri multe sau poate pentru o societate de îngeri. Voi socialiştii si anarhiştii de azi, cred, că veti recunoaşte barămi atât, că încă nu sunteţi îngeri . . . Şi poate asta v'a făcut, ca într'o foaie de-a noastră să-i micşoraţi valoarea, ca şi „Savanţii" dela foaia „Cehul".

Un clopot de ţară, posomorâtul clopot dintr'un turn apropiat vestiâ nouă oare. D i ­scuţia se curma, paznicul de noapte suna cheile, fiecare îsi luă rămas bun dela ceilalţi si îm-păcaţi unul cu altul, neam retras în celulele noastre singuratice, unde sub paza lunei, tova­răşa pătimirilor noastre, ţeseam fel de fel de gânduri până când binecuvântatul somn veniâ să ne adoarmă încă o zi de suferinţă.

Dr. V . Niţescu.

D I N V R Ä J B L * )

II. Vasile podarul.

— „Pe tatăl podarului, nepoate, l-o chemat Vasile şi-o fost din neam de popă. Ceva rudenie cu Popeştii din Cristureni. Da o fost om odată! Hm, om! Altminterea nu eră chipeş la trup. Ia aşa, dela pământ, cum se zice, cu umerii desfăcuţi şi nu înalt. Cu mustaţa bătucită pe buza deasupra şi c'o frunte de-o palmă. Subt dunga frunţii îi ar­deau doi ochi de bobotaie, ca două vârfuri de suliţi. Şi avea, omu' ăsta, o tărie în suflet şi o putere în firea lui, de par'că să sdrobească un sat de oa­meni numai vrând, fără să pună mâna. Chipul lui de a vrea şi îndârjirea lui erau, pe cum nu se mai întimpină astăzi. Şi aşa erau oamenii nostru mai demult, dragu' moşului!

Acum podaru' Vasile, bătrânu', mai avea un fecior, afară de Dan, care ţine astăzi podu' dela Murăş, mai mare, de îi ziceau Gheorghe. Şi o fată măritată, în casă, după unu Toader. Şi Gheorghe era şi el de însurat.

(Frânturi).

Târnave, dela scaunul Vlădicului, cu veşti din sfaturile celea mari, dela Ar-sente şi dela Iancu. Şi ţara se încurcă şi mai rău. Veneau şi veşti, că coboară Săcuii dela munte, pe ape la vale, şi rămân satele vetre de cenuşă pe urma lor. în sat la noi eră groază şi învăl-măşală mare. Oamenii, adecă mai mult muieretul şi copiii şi bătrânii, se găteau să fugă la păduri. Da părintele nost, popa Dumitru, D-zeu să-1 odihnească, zicea, că să stăm pe loc până vine vorbă dela Blaj, ca să vedem cum sună car­tea dela împăratul. Şi oamenii au stat.

Odată numa' pică solgăghirău^J dela scaun, încunjurat de panduri, şi dă poruncă, că toţi flăcăii din sat să se scrie cătane la Coşut2), să se facă chien-teşPJ. Şi au rămas panduri să aleagă şi să prindă feciori pe seama Ungurului... Hm! da le-o mers cam greu!... Tare greu.

într'o dimineaţă vine Nuţa, ţiganca, prin fundul grădinii noastre, trece pâr-lazu' la Podăreşti, că ne erau vecini, şi se duce deadreptu' la bătrânu', la şură.

— Bade Vasile, zice ţiganca bună Ca primăvara însă, pe la aratul cu- la inimă, vin ghiraiele4) din sat să-ţi

curuzului, s'au fost pornit răutăţile. Treceau, întruna, prin sate, domni de ai noştri, feciorasi cu frunţile lucii si cu ochii calzi, venind dela Blaj, de pe

* ) Vezi anul I, Nr. 5.

ducă feciorul şi ginerile cătane, la Un­guri. Vine Groza, judele, cu şapte pan­duri şi cu gornicu, cu Ghiuri, dela curte.

i ) Pretore. 2) Kossuth. 3) Dela önkéntes, cătanele lui Kossuth. * ) Judele cu juraţii.

S'a oblit, atunci, bătrânii' de spate, a scuturat odată din pletele groase şi a răgnit una, de au sărit vecinii, toţi, la garduri.

— Vie! Biata Nuţa s'a tras de-o parte, ră­

cită de groază, iar cei doi holtei ai po­darului au sărit în mijlocul ogrăzii cu furcile de fer în mâini.

— Da ce-i tată, unde să dăm? Şi stăteau împlântaţi în pământ cu

vinele de peste frunte groase de un deget, de să le plesnească.

— Unde să dăm? Groza, cu pandurii, eră la poartă.

Potriveau cârligele de fer şi funiile. Gornicu, om cât un munte, trece peste poarta flendurită şi învârte laţurile.

Bătrânul podar s'a sguduit odată în toată făptura lui şi, răgnind la feciorii cari învârteau furcile, a făcut să stră-fulgere limba cuţitului dela şerpar şi Ghiuri gornicu, s'a prăbuşit, trăznit, cu spetele străpunse.

— Cătana Împăratului nu se vinde Ungurului, Ghiuri!...

Şi furcile pârăiau, iar pandurii nu vedeau calea pe unde să fugă.

Pe Groza, ghirăul, l-au dus, cu caru', acasă, cu sufletul la gură, iar gornicul din curte, vestit pe nouă ape, s'a dus pe vecie... Şi altu', cât au ţinut răutăţile nu s'a mai pomenit, din satul nostru

• pe Murăş la vale, să ceară Ungurul că-tane dintre noi. Nu.

în altă dimineaţă Vasile ăsta, po­darul dela Ciuciu, nepoate, trecea cu feciorii lui, pe din sus de sat, cu glu­gile peste umere, spre Blaj, la oastea lui Arsente... Şi oţelul topoarelor, de-o palmă în tăiş, sclipea în lumina de ar­gint a răsăritului."

III. Popa din Budâi.

— „Tata erâ făgădar domnesc la drumul ţării şi noi nu fugiserăm de

acasă. Trăiam ca vai de noi în satul pustiu; tot cu sufletele la gură.

într'o zi făgădăul erâ gol. înainte de masă plecase o ceată de chienteşi de cădeau, de pe cai, de beţi. Aşteptam o altă turmă, ce avea să vină dela Bi-chiş, de peste dealuri.

Vântul urla, tot a moarte, peste mormântul de cenuşă a satului pustiit şi cuprindea cu învăluiri de glasuri de pe altă lume, făgădăul curţii, dela podul Murăşului.

Iată, în sfârşit, pică şi chienteşii dela Bichiş. Vin urlând ca nebunii, bă-tându-şi caii cu latul săbiilor. Unii se apleacă, des, pe oblâncuri, şi înjură, bufnind cu patul puştilor în ceva mo-gândeţe degerate. Răgnesc prosteşte, la tata şi sar de pe cai sunându-şi oţelele.

— Afară, tâlhar de Rumun, că aducem pe Dumnezeul vost şi pe sfinţii lui!

Tata rămâne înlemnit de stâlpul porţii, iar noi, copiii şi mama, tremu­ram, înfioraţi, alături.

... Jos, la picioarele cailor, Români de ai noştri, învineţiţi de bătăi şi dege­raţi de frig, au căzut întinşi, cu ochii tulburi, cu pletele încâlcite.

In urmă un car cu doi boi împă­naţi, păzit de doi Săcui, cu paloşe de un cot.

— Ăsta-i Dumnezeul vost, hoţi de Rumuni, tălhar şi el şi neamul lui!

In car, restignit pe loitră, un moş­neag, cu barba bătută de vânt, cu ochii stânşi. Pe cap arc bertiţe şi pene de cocoş în pletele albe.

. . . Ne cutremurăm cuprinşi de fiorii morţii, iar tata se sguduie înviforat şi pumnii i-se strâng gata să isbească.

Buzele învineţite de chinuri, ale moşneagului, se desfac adeseori şi din peptul sdrobit, vine un gemet slab, de moarte.

Pe tata îl supune mânia inimii sdrun-cinate şi braţele i-se înalţă grele... Dar

pandurii de pază îi sar în pept, isbind cu patul puştii.

— Hai, vreai să scapi cânele, hoţ de rumun ? Ha?

. . . Frica ne stăpâneşte. Ne venim pe urmă în fire şi ne alăturăm, de carul nepăzit acum. Popa din car ne grăeşte, înecându-se.

— Vedeţi, fiilor, ce păţeşte părin­tele pentru copilul său . . . Alexandre, Alexandre, batăr capul tău . . .

Şi n'a mai putut deschide gura arsă de vânt.

. . . Un chienteş beat ne-a alungat de pe lăngă car şi boii pornesc smân-

cind subt plesnetul bicelor şi gemetele nenorociţilor se amestecă cu zinghenitul săbiilor lucii.

Pe tata l-am văzut, apoi, o săptă­mână întreagă cu ochii plânşi, oftând întruna. Ofta cutremurându-se în tot trupul.

— Săracu' popa din Budâi, săracu'! Şi, pe urmă, dacă am crescut hol­

tei tata nu uita, nici odată, să-mi arete, când mergeam la tărg, la Turda, sălciişul din capul oraşului, unde a fost spânzu­rat, cu capu' la vale, popa din Budái1)"1

A . Melin.

G L O S S E . I.

Puţină economie naţională. Crearea unei clase număroase de intelectuali români, a fost preocupaţia principală a fruntaşilor din generaţiile trecute.

Nouă, celor de azi, ne rămâne problema de-a o îmmulţi şi de-a crea tinerilor nostru umblaţi prin şcoli mijloacele de subsistinţă.

In privinţa aceasta s'a şi făcut mult, mai ales prin înfiinţarea celor peste 100 de insti' tute financiare, cari au dat şi vor dă pâne la câteva sute de tineri români. Ea face posibil întemeerea de vetre familiare, şi astfel ajută immulţirea familiilor române pe la oraşe.

împrejurarea aceasta constitue cel mai mare merit al băncilor noastre.

La oficiile municipale — nu din vina noastră — a scăzut mult numărul funcţionarilor români. în schimb la justiţie dacă nu e un spor, cel puţin a rămas status quo faţă de trecut.

Atâta pot spune, ca un număr oarecare de jurişti bine cualificaţi şi talentaţi încă ar încape la justiţie cu toată concurenţa şi îmbul­zeala mare ce se observă.

Dintre profesiunile libere advocatura a fost îmbrăţişată mai mult. Am şi ajuns acolo, că deja în multe oraşe avem un număr mai mare de advocaţi români decât se poată trăî cinstit şi cu mijloace cinstite. E drept, că sunt unele centre mici unde ar mai încape 1—2 advocaţi români. Dar în 5 ani toate cercurile aceste vor fi ocupate.

Atunci apoi se vor ivi urmările rele ale „surplus" -ului: un poletariat de advocaţi cu toate păcatele lui cum e concurenţa murdară, operaţiuni necinstite etc.

Şi curios dar adevărat, că pe când juriştii şi advocaţii se sporesc mereu, pe atunci bu­

năoară la medicină nu avem atâţia tineri, ca se provedem ţinuturile româneşti cu medici români.

Cauzele sunt de două feluri: Intâiu, e ştiut, că absolvirea medicinei e

e mai costisitoare, pentrucă reclamă presenţa continuă a studentului la cursurile universitare în decurs de 5 ani.

Pecând studenţii în drept mai ascultă cursurile şi pe telefon.

Apoi vine şi miliţia, care cu stipendii mari ademeneşte o mare parte a tinerilor nostru încă de pe anul prim sau chiar din gimnaziu.

Iată cauzele, pentru cari nu avem me­dici români destui. Simţim lipsa unui regulator. Mă cuget la fundaţiunile noastre, la chivernisi-torii acestor fundaţiuni. Puţină socoteală na-ţional-economică şi o leacă de statistica cu ocazia împărţirii stipendiilor, ar face mult bine. Trebue create stipendiile pentru medicinişti pentrucă aceştia nu-şi pot câştigă venite late­rale, ca juriştii, ci sunt avizaţi numai şi numai la stipendii.

Şi ce e mai esenţial: toţi petenţii de ceva treabă, cari voesc să studieze medicina trebue preferiţi faţă de jurişti.

Iată ce au de-a face fundaţiunile noastre barăm în 10 ani dearândul.

Cum sunt maghiarii. Cazul agrăţiării în momentul ultim al Dnei Vlad e foarte ca-

i) Sat de pe Câmpie. Petrecute aievea. Preotul a fost tatăl istoricului nostru — fost tribun în 48 — Alexandru Papiu Ilarian. Mărturiseşte moş Moisă Popa din Ciuci, de pe Murăş. — A . M,

racteristic pentru spiritul public şi întreaga lume de idei şi sentimente a maghiarimii.

Am zi de zi lucru cu ei. Deci cred a-i cunoaşte cât se poate de bine. Observarea ce o am făcut'o e, că cei mai mulţi în raporturile lor faţă de noi naţionaliştii, sunt condamnaşi la o fatală duplicitate.

In coatingerile sociale şi oficiale, cei mai mulţi sunt foarte prevenitori, prietinoşi, gata de-aţi face serviciu şi chiar a te ajută.

Nu se uită, că eşti român sau alt neam. Numai să ai manierile de lipsă ş i . . . să nu le ceri un serviciu de natură politică, să nu fie vorba de chestia naţională.

Pentru tine, ca om cult, camerad, fac orice. Dar când e vorba de o chestie cu co­lorit cât de cât naţional, ai gătat'o.

Ce să fie cauza? Eu aşa cred, că totul e a se reduce Ia

terorismul, sau se folosim un termin mai blând: la presiunea opiniei publice reprezintată prin pressă.

E trist dar adevărat, că şi azi ca şi în trecut a-ţi spune verde pe faţă, părerea în chestia de naţionalitate şi ce e mai esenţial a lucră conform acestei convingeri, e egal cu a

fi dat de-oparte. Să ne aducem aminte de cazul lui Ludovic Mocsáry, care eră vicepreşedintele partidului Kossuthist.

Cum să aşteptăm dar, dela oameni mai mici, ca să se expună, şi se-şi atragă odiul opiniunii publice ?

Cunosc cazuri concrete când unul sau alt funcţionar maghiar cunoscut de-altcum, ca om obiectiv şi lipsit de şovinism, mi-a măr­turisit sincer că forurile mai înalte, în ca­zuri unde sunt în joc interese politice sunt cu ochii în patru şi astfel nu poate lucra altfel de cum a lucrat. In cazul Doamnei Vlad numai un om de valoarea unui Herczeg Ferencz şi-a putut luâ îndrăsneala să spue verde, pe faţă, ceea ce cugetă şi ce trebue făcut. Guver­nul a cetit acest articol şi de nu se temeä de opinia publică, abunăseamă, ca atunci deja esoperâ agraţiunea. Nu aştepta, ca aceasta să i-se impue din partea unor factori mai înalţi şi mai puternici şi decât opinia publică de „nem engedem" a foii lui Hol lo şi a publici­stului Rákosi Victor, cari la apelul lui Herczeg au răspuns cu un: veto îngâmfat.

Dr. V . Moldovan.

Bibliografia catehismelor româneşti vechi. II. Catehismul de Braşov din 1559.

Miha fiul lui Dobre senior, a fost hirotonit în Muntenia la 1567, cu spesele Şchiailor din Braşov. Mai încâiu a fungat în Râşnov. La 26 Ianuarie 1578 a fost introdus îh preoţia din Braşov în locul repausatului popa Voicu: Cei vre-o 30 de ani ai preoţiei lui Miha în Braşov sunt foarte fructuoşi şi unul chiar glorios. A murit la 25 Iulie 16U5 «mai nainte răsăritul soa­relui». A lăsat doi fii: Constantin şi Vasile, cari au lost şi ei pe rând protopopi în Şcheii Braşovului.

*

La 1583 mijloci Miha, că domnul Munte­niei, Petru Cercel, mări şi împodobi biserica sfântului Nicolae din Şcheii Braşovului. Când întră biruitor Mihaiu Viteazul în Ardeal. Miha îi ieşi întru întâmpinare. A fost în solie şi la voivodul Radu Şerban, urmaşul imediat a lui Mihaiu.

Nu dispunem azi de nici un exemplar din Catechizul braşovean. Nu e de mirat, când această carte din 1559, erâ pe la 1607 aşa de rară, încât preotul Grigorie de Măhaciu, afla cu cale a o prescrie cuvânt de cuvânt, în sbornicul său, sub titlul de «întrebare Creştinească» ').

' ) In rândul trecut din greşală am zis, că ocură sub marca « O Predică*. Cnf «Rev. Pol. Li t >- Nr. 2 pag. 50 colona II-

Mai temeinic iu examinat catehismul din ceştiune de cătră dl prof. univ. din Cernăuţi, Dr. loan Sbiera. Dânsul mărturiseşte, că Grigorie Măhăceanul, nu a prescris verbal şi nu a păstrat în tocmai ortografia originară, care erâ scutită de subdialectul Măhăcean. Zice Sbiera, că ici colea pentru simplificare s'au făcut şi unele omisiuni.

Făcând mai departe comparare între cate-hisul lui Luther şi între ^întrebarea Crestineasca« din »sbornic«, constată Sbiera, că sunt perfect uniforme, pe când cel grecesc din secolul al VII-!ea » J 'EY.<)))ÖIZ Oovi'TOfiniio^ r/;c nyírodótov TTiartu^ — Ektesis súntomomos tés orthodóxu pisteos. = Expunerea cărţii generali a dreptei credinţi. Expunerea din vorbă se află greceşte si latineşte în J. P. Migne »Patrologiae cursus completus«. Series graeca. tom. 89, pg. 1399—1404.

»Intrebarea crestineasca« a lui popa Gri­gorie dela Măhaci, sau Catehizmul nostru de Braşov, e reprodus de Hajdău în »Cuvinte din bătrâni«, tom. II. pg. 91 —114. De aici au luat'o Gaster în Chrestomaţia sa. Eu am examinat textul în itt. limb. şi liter, de Nădejde. Pentru uzul studiului secundar, se mai află bucăţi ex-cerpate din acest catehizm şi în manualele dom­nilor profesori secundari: Manliu şi Haneş.

Catehizmul de Braşov din anul 1559 e pe întrebări şi răspunsuri; 28 cu totul. Dintre ru­găciuni cuprinde: Tatăl nostru, credeul şi cele zece porunci, pe cari le numeşte şi »cuvente«. Preste tot e împărţit în V părţi mari (»lucru-r i l c« ) : poruncile lui Dumnezeu; credinţa creşti­nească; tatăl nostru, botezul şi în fine a 5-ea parte e »cuinenecatura dela preastofa.

Puţin a lipsit că acest catehizm mic a lui Luther să fie edat şi în Suceava pentru românii Moldoveni.

Să ştie, că în intervalul dela 1561—1563, adecă la doi ani după tipărirea catehizmului de Braşov, Moldova ajunse a fi ocârmuită de ciu­datul Despot Vodă ; despre care se ştie, că voia să introducă calvinizmul, sau chiar unita-rizmul în biserica moldovenească. Baronul Cris-tofor 1,) Ungnad, celebru editor de cărţi slavone reformate, avea teasc în Ungaria la Pécs (Cinci biserici). El trimise pe neamţul Wolfgang la curtea iui Despot Vodă, pe lângă alte încredin­ţări diplomatice şi cu ofertul, că Voda se pri­mească a tipări şi a distribui catehizmul refor­mat. Domnitorul moldovenesc, nu numai a refuzat categoric îmbiemântul, zicând, că dacă ar voi să tipărească, poate găsi lesne »negustori şi librari«, ci l'a trimis tară zăbavă ca rob la Constantinopol pe încredinţatul lui Ungnad, în zilele aspre ale primei jumătăţi din Ianuarie 1563.

Negreşit, că păţania lui Wolfgang, — care la toate se aşteptă dela un principe aşa sucit ca Despot, numai la asta una nu, nu erâ de loc pregătit — numai în rândul al doilea e a se atribui misiunei sale proselitice. Voivodul ro­mân la tratat aşa, pentrucă se purtase inzo'ent din samă afară; se gera ca un mare sol împă­rătesc, întră la curtea lui Despot, la fel ca la el acasă şi îşi bătea capul cum să însoare pe prin­cipele cu vr'o principeasă din Apus. Afară de astea Wolfgang ţinea o corespondenţă şifrată, cu cancelarul lui loan Sigismund, regele Ardea­lului, ţară duşmană pe aceea vreme lui Despot.

Relevăm încă, cum Cristotor Ungnaden, ca căpitan de cetate, în Agria (Eger) la anul 1580, a luat cu torţă armată, bisericile dela catolici şi despoindu-le de toată podoaba lăuntrică, le-a dat în primirea protestanţilor. Vezi Lányi Ká­roly »Magyar egyháztörténelem* Esztergom 1869,

' ) Tata lui Cristofor, a fost loan Ungnad. Acesta urâ pus de împăratul şi regele Ferdinand I ( f 1564) de căpitan al locurilor de margine, din Croaţia şi Slavonia.

Karácsonyi János. »Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban*. Nagyvárad 1906 pg. 113.

II. kőt 130 lap. pe baza iezuitului Stephanus Katona »Historia Critica« X X V I , 96.

In istoria Românilor, mai figurează un Ungnaden; David Ungnaden, frate, ori ca fiu lui Cristotor. eroul apostat dela Agria. David Ung.laden în societatea cunoscutului săcui perfid, Moise Székely sunt trimişi de împăratul Rudolf, la siârşitul anului 1600. la Mihai Viteazul, ca să trateze cu el despre starea Transilvaniei. Aceştia raportează împăratului despre Mihai scriind: »Pentru încunjurarea atâtor rele ar fi timpul să fie scos, cu buna, ori cu sila din Transilvania«. Patrihie Drăgălină »Din Istoria Bănatului Se­verin« Caransebeş tom. II. 1900 pg. 75, 76, pe temeiul lui Fessler I V , 49.

Tot David Ungnaden, fü trimis de împă­ratul Maximilian al Il-lea la 1573, ca ambasador la curtea sultanului. Aici să făcu luntre punte Ungnaden, pe lângă patriarhie, ca să o îndră­gească cu reforma, dar toată svârcolirea rămase fără resultat. Melchisedec »Biserica ortod. în luptă cu protestantizmul«, Bucureşti 1890 pg. 11.

* " *

Izvoarăle şi literatura de carea am mai făcut uz: Sbiera 1. c. 100—103. Marienescu 1. c. 12. Bian Hodoş 1. c. '-'1, 23. Philipfide 59. Ureche 71—72. Iorga ist. lit. relig. 1904 pg. 70, 82, 143—145. loan Lăzărici » M o ­ria literaturii romane«, Sibiiu 1884 pg. 36, 38, 48. Re­vista »Preotul Roman«, Gherla 1890 pag 3 0 0 - 3 0 1 . Petru V Haneş «Istoria limbii rom. şi literat, rom. veche«, Bucureşti 1906, pg. 30 — 31. I. Nădejde »Jstoria limbii şi literat, romane«, Iaşi 1886 pg. 244—250. George Bariţiu »Inceputul reformaţiunii în Transilvania« tipărit în Cate­hizmul calvincsc, Sibiiu 1879, pg- 9 3 - 9 6 . I. Manliu »Cuts elementar de literaturä« Bucureşti 1881, pg. 28—29 la adaus.

Se mai aminteşte despre acest obiect în Demetriu larcu »Bibliografia« pg. VII . Hurmuzaki I I 1 pg. 4 4 5 - 4 4 7 , 4 5 1 - 4 5 4 , 459, 460. idem XI p. 876. Picot Comp d'oeil sur 1' histoire dc la typographic dans Ies pays roumains au XVI-c sitele 1895, Paris pg. 24, nota 3 Hajdău cuv. I I . 8 9 - 1 1 4 , cărţile popor. pg. 92. Dr. M. Gaster Chrestomaţia I. X L I V nr. 5, a Dr. Augustin Bunea » V e -chilc episcopii romancsti«, Blaj 1902, pg. 36. Dr. Vasile Pop Disertaţie despre tipografiile româneşti, pg. 11 — 12. »Quellen der Stadt Brassó, IV, Braşov 1903, pg. 80. Iosef Trausch »Beiträge und Aktenstücke zur Reforma­tions Geschichte von Kronstadt 1865 pg. 11—21. idem Schriftsteller Lexicon Kronstadt 1868—1871, pg. 1 0 3 - 1 0 5 . idem Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltavdinum, zive annales hungarici et transilvaniei Coronae 1847, I, pg. 61 , idein Geschichte der Sieb Sachsen, III Heft. pg. 288, idem Geschichte des Burzenländer Capitels, im Magazin für Geschichte etc. Kronstadt 1S5' . Sulzer Geschichte des Transalpiuischen Daciens I I , 273.

Dr. Stefan Pop .

Pag. 124.

Cronica literară. f)r yiugustin J3unca

Academia Română din Bucureşti, cel mai înalt for de ştiinţă românească, în se­siunea generală din acest an a făcut in­trare in sânul său învăţatului canonic.Dr. Augustin Bunea, alegându-1 în şedinţa din 10 Iuniu membru ordinar în secţiunea istorică.

Alegerea dlui Bunea de membru or­dinar al Academiei Române a înveselit fără îndoială pe toţi cărturarii noştri cin­stiţi, cari deja de lungă vreme s'au înda­tinat a cinsti numele lui.

Dar mai vârtos ne-a multămit hotă-rîrea înţeleaptă a Academiei pe noi, cei ce cunoaştem de aproape pe dl Bunea, şi am înţeles de mult activitatea sa largă, pă­trunzătoare şi energică.

Dl Bunea încă de tinăr s'a distins pe toate terenele, unde-1 chema slujba şi talentul.

Rentors dela Roma, .unde-si mântui studiile filosofice şi teologice, tinărul doctor, pe la 1882, începe cariera c'o slujbă sme­rită, de cancelist, în oficiul archidiecezan, dar hărnicia şi cunoştinţele largi îl ridică repede din treaptă în treaptă.

In anul 1884 ajunge asesor consistorial. în 1886 se numeşte profesor de teo­

logia dogmatică în seminarul arhidiecezan şi de religiune în gimnaziul arhiepiscopesc din Blaj, având să poarte în aceiaş timp şi postul de prefect de studii, mai Jntâiu în seminarul tinerimii, iar mai târziu în seminarul teologic.

La 1888 fü numit secretar metropo­litan şi protonotar consistorial.

In 1891 fü distins cu rangul de pro­topop onorar.

La 1892 Pontificele dela Roma îl numi camerier papal supranumerar.

Nu mult după aceasta, la 1895, fü ales canonic teolog în capitlul metropolitan, dar din cauza diverginţelor acute, ce s'au

ivit intre Guvern şi Ordinariatul metropo­litan, abia la 1898 putü fi aprobat, şi înaintat la demnitatea de canonic scolastic, dela care s'a ridicat până la rangul de canonic-custode.

In toate slujbele acestea dl Bunea a cheltuit multă putere, şi foarte des, munca cea mare i-a cerut să schimbe şi nopţile în zile.

In ori care slujbă dl Bunea a fost modelul omului neobosit, a muncitorului cinstit şi cuminte.

Ca secretar a stat lângă marele Mi­tropolit Vancea dela 1888 până la moartea aceluia, si în toată vremea aceasta a fost mâna dreaptă a Archiereului său. Şi măcar că făcea slujba aceasta în vremuri critice, dl Bunea munciâ pururea cu înţelepciune şi cu perseveranţă în lucrurile ce se în-grămădiau din greu asupra umerilor săi.

Acela-şi erâ şi ca asesor şi protonotar consistorial: harnicului şi muncitorului om i-se încredinţau pentru rezolvire, totdeauna afaceri de însemnătate cumpănitoare.

Şi tot asemenea a rămas şi mai târziu, în noua demnitate de canonic: preot mare; muncitor viguros ca în trecut; sfătuitor prudent al consistorului; fala capitlului; şi mai pe sus de toate, luptător neintimidat al tuturor principiilor de ordine mai înaltă.

în calitate de canonic, dl Bunea a fost într'o vreme şi inspector scolastic arhidie­cezan. Amintim acest lucru, pentrucă d-sa a fost cel dintâiu care a întreprins călă­torii obositoare prin arhidieceză; a asistat la examene; a vizitat şcoli şi biserici; a luminat cu învăţăturile sale înţelepte po­porul, dascălii şi preoţii, arătând scăderile învăţământului, şi modalităţile prin care acele s'ar putea îndrepta şi delăturâ.

Ca şi aci, dl Bunea şi-a făcut intrare neobişnuită şi în Administraţia centrală ca­pitulară înfiinţată la anul 1901. Averile administrate de acest oficiu, mai înainte se aflau într'o stare înapoiată. Multe din ele aduceau foloase neînsemnate; altele ră­mâneau fără nici un câştig; şi iarăş altele

încheiau socotelile cu pagubă. Deodată însă cu venirea dlui Bunea în fruntea A d ­ministraţiei centrale capitulare, situaţia s'a schimbat, şi venitele, în curând, s'au du­plicat şi întreit.

Istoria bisericii noastre va dâ, cândva, seamă despre activitatea rodnică a dlui canonic Bunea; şi atunci mărturia cea mai vrednică şi mai nefâţărită va fi Archiva Metropolitană din Blaj.

Archiva aceasta va spune mai bine toate calităţile acestui nou, şi mare aca­demician român, pe toată vremea, cât el a stat în legăturile bisericii sale. Archiva aceasta veche, prăfoasă şi necunoscută, va spune odată, mai puternic laudele învă­ţatului canonic din capitlul Blajului. Ea vâ arăta, între toate mărturiile, mai au­tentic şi mai lămurit, vrednicia dlui Bunea. Şi va spune în toată puterea cuvântului, că pe canonicul acesta l'au caracterizat în totdeauna virtuţile cele mai împodobitoare: talent rar, spirit de disciplină, mână de fier, dor de muncă, iubire de dreptate, conştiinţă curată, şi cunoştinţe vaste, — cari în sfârşit fac schiţa caracterelor marcante.

Ca bărbat politic n'a făcut mult sgomot în jurul său, dar când erâ lipsă şi-a spus totdeauna deschis şi cu energie cuvântul său hotărâtor. In procesul Memorandului dela Cluj a fost unul dintre cei mai aprigi apărători ai cauzei naţionale. Iar în con-ferenţele naţionale, în adunările poporale şi în congregaţiile comitatense s'a dovedit de îndrumător chemat al tuturor nizuin-ţelor noastre.

Ca orator este cel mai mare între toţi învăţaţii noştri de dincoace. Discursu­rile sale, cu care a parentat pe mulţi dintre fruntaşii neamului, sunt, şi vor rămânea modele veşnice de cea mai strălucită ora­torie românească.

Ca scriitor, s'a făcut nemuritor. Un lung şir de scrieri l'au ridicat de mult între cei mai iluştri cărturari ai noştri.

In ordine cronologică, lucrările sale sunt:

1. Mitropolitul Dr. loan Vancea de Buteasa, schiţă biografică. Blaj 1890, 41 pag. 8°.

2. Gestiuni de dreptul şi istoria bi-sericei româneşti unite. Blaj 1903. Partea II. (part. I. de Dr. A lex . Grama), 400 pag. 8°.

3. Episcopul loan Inocenţiu Micu Klein ( 1 7 2 8 - 1 7 5 1 ) . Blaj 1900, 4 2 2 + X V I pag. 8° mare.

4. Ins tor ia scurlâ a bisericii române unite cu Roma, in Schematismul Arhidie-cezei de A.-Iulia şi Făgăraş pe a. 1900, pag. 3—63.

5. Statistica Românilor din Transil­vania în anul iJ$o făcută de vicarul epi-scopesc Petru Aron. Sibiu 1901, 55 pag. 8° mare.

6. Vechile Episcopii româneşti, a Va­dului, Geoagiului, Silvaşului şi Bălgradului. Blaj 1902, 162 pag. 8°.

7. Episcopii Petru Paul Aron şi Dio-nisiu Novacovici, sau Istoria Românilor Transilvăneni dela până la I J 6 4 .

Blaj 1902, 4 9 8 + X V I I I pag. 8° mare. 8. Discursuri, Autonomia bisericească,

Diverse. Blaj 1903, 522 pag. 8° mare. 9. Ierarhia Românilor din Ardeal şi

Uugaria. Blaj 1904, 3 0 7 + V I pag. 8°. 10. Amintirea lui Cipariu. Panegiric.

Blaj 1905, 23 pag. 8° mare. 11. Mitropolitul Sava Brancovici.

Blaj 1906. In afară de acestea, dl Bunea a mai

scris încă nenumăraţi articoli de natură istorică, teologică şi polemică în Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Foaia bisericească, Foaia bisericească şi scolastică, Revista po­litică şi literară şi în Unirea şi a colaborat dela început, şi la Enciclopedia Română, în care deasemenea a publicat o lungă serie de articoli măduoşi din istoria bise­ricii române unite.

Ca scriitor dl Bunea se caracterisează prin temeinicia cunoştinţelor, logică adâncă şi spirit critic. Azi , între cărturarii noştri de dincoace, dsa este cel mai neobosit scriitor pe terenul istoriei naţionale. Lu-

crările sale sunt mărgăritare scumpe. Ele

au fost apreţiate favorabile de întreagă

presa românească. Chiar istoricii maghiari

au venit de atâteaori să-i aducă laudele

meritate.

Academia Română încă la 1901 l'a

aflat vrednic să-1 aleagă între membrii săi

corespondenţi.

Iar distincţia de acum, este o nouă

dovadă de . apreţiare a marelui nostru

istoriograf.

Ea va fi, fără îndoială, un stimul pu­

ternic şi pentru activitatea din viitor, căci

dl Bunea e om în floarea vârstei, şi ştiinţa

românească nădăjdueşte încă mult dela dsa.

De distincţia meritată a dlui Bunea ne

bucurăm şi noi.

Noua sancţionare a numelui său e de­

odată şi fala noastră a Blăjenilor. Dr. .1 Raţiu.

Note politice. Expulsarea dlui N. Iorga.

•SteBSSSw - -

în 1 Iuniu a. c. i-s'a inmanuat dlui N . Iorga, profesor universitar şi deputat în parlamentul român, decretul de expulsare din toate ţerile austriace. tocmai când conducea o grupă de excursionişti — elită românească — la Suceava, pentru vizitarea ruinelor cetăţii şi a bisericilor deacolo.

S'a zădărnicit astfel o excursie, căci înso­ţitorii dlui Iorga au refuzat să între în oraş fără conducătorul lor, şi s'a comis un act, cate chiar în vremea de acum, când se zice, că se prepară o apropiere mai concretă între România şi tripla alianţă, poate fi un memento! plin de învăţături pentru cârmuitorii politicei româneşti.

Prin acest act se explică purtarea din trecut a Austriei faţă de Români şi se învederează sentimentele, de cari se conduce şi astăzi în faţa oricărei manifestări de conştiinţă a Românilor.

Dacă unirea prin cultură a tuturor Româ­nilor — singura vină, ce i-se poate imputa dlui Iorga — poate fi o primejdie pentru Austria şi interesele iei, atunci zău, nu înţelegem, pentruce nu-şi expulsează pe toţi supuşii sei de naţiona­litate română?

Căci în acest punct nu e nici o deosebire între dânşii şi dl Iorga!

Nici cea mai mică deosebire! Dovadă pro­testul tinerifcfii bucovinene, dovadă interpelaţia din Reichsrath, dovadă revolta generală, ce a cuprins pe toţi Românii.

Dar erâ lipsă de lucrul acesta şi încă chiar în situaţia de acum?

Este aci prudenţă, este aci înţelegerea lu­crurilor, serveşte aceasta vre-unui scop?

Căci dacă dl Iorga este oprit să treacă graniţa, ideile lui totuş vor trece, şi vor însufleţi pe toţi, căci sunt suflarea caldă a unui suflet absorbit de dragostea de neam, sunt rotirile de vultur, care îşi înalţă sborul şi peste cele mai înalte piscuri, sunt ploaia de primăvară, pe care o aşteaptă cu sete un neam oropsit pentruca să-şi întăriască "sucul vieţii !

Zadarnice, sunt toate încercările de torţă ale pismaşilor neamului românesc!

A m ieşit de mult din iobăgie, nici nu mai vrem să ne aducem aminte, cu spiritul suntem liberi şi suntem acolo, unde sunt reprezentanţii genuini a-i neamului românesc! Un Iorga. Cuza, Stere, Popovici şi alţii, vor fi în veci a-i noştri şi nimic nu ne va putea înstrăina de dânşii!

Ori le place contrarilor noştri, ori nu! De altfel, dl Iorga poate fi liniştit, căci

ideea, ce o reprezintă a câştigat numai prin acel act de teroare; şi a câştigat şi dl Iorga, căci s'a potenţat numai dragostea, admiraţia şi devota­mentul, ce-i păstrăm pentru virtuţile şi calităţile-i frumoase, pentru bărbăţia şi conştiinţa înaltă, cu care ştie să-şi aproprieze toate preocupările, în­grijorările şi aspiraţiile neamului său.

Şi dacă î-1 rugăm chiar pe dl Iorga ca să fie liniştit, o facem pentru moment. în aşteptarea desnodământului final, să vedem ce vor aduce şi pentru noi desele sărutări de pe pământul României între principii nemţi.

De vor rămânea neschimbate lucrurile, atunci, dar atunci apoi chiar răstignit pe cruce: dl Iorga va avea cuvântul!

A. Ciato.

Informaţiuni. Aniversara morţii lui Eminescu.

Or să vie pe-a ta urmă :n convoiu de'nmormântare, Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare . . . Iar deasupra tuturora va vorbi vr'un mititel, Nu slăvindu-te pe tine — lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră . . .

{Eminescu: Scrisoarea I.)

Se împlinesc la 16 Iunie v. douăzeci de ani dela moartea strălucitului luceafăr al literaturii noastre. Şi cu cât vremea curge, cu atât imaginea măiestrului poeziei române, se desprinde din ce în ce mai clară.

Contemporanii nu l-au ştiut preţui îndeajuns, lăsându-1 să-şi cheltuiască energia în munca isto­vitoare de gazetar, şi să îndure mizerie. Chiar nebunia lui erâ fatală într'un mediu aşa de puţin recunoscător. . . .

Dar când şi-a închis ochii spre somnul morţii, a trecut ca o înfiorare peste lumea ro­mânească. Meritele literare, neperitoarele lui merite

începură să iasă la iveală şi chiar cei mai miopi încă le băgau acum în seamă.

Imaginea lui se desluşiâ tot mai luminoasă si apoteoza creştea — cu pătratul depărtării, ase­menea acelor aştri incondescenţi, pe cari de aproape nu-i poţi privi, iar din depărtare îţi far­mecă privirea.

După două decenii, Eminescu cel atât de puţin apreţiat în viaţă, străluceşte ca o stea po­lară asupra literaturii române, ca o stea fixă pentru veşnicie, în jurul căreia se învârte totul.

Dorinţa poetului de a se odihni într'un mormânt uitat, străjuit doar de teiul sfânt şi de un monument destul de modest pentru a umbri o celebritate, —• s'a realizat, în parte.

El nu cerea podoabe deşarte, cari nu puteau să echivaleze comoara lui de geniu

Nu cerea nimic din toate aceste, căci nu ayeâ trebuinţă de ele.

Avea însă posteritatea! Si toţi aceia, cari au simţit fiorii artei, cu

volumul lui în mână; toţi aceia, cari s'au stre-corat mai cu uşurinţă pe drumul netezit de mâna lui măiastră, simţiau că li-se stringe inima, când vedeau monumentul dela »Bellu« şi bustul dela Atheneu.

Când vedeai cât bronz şi câtă marmoră s'a risipit pentru scriitori mai mici şi, mai ales, pentru politiciani, nu-ţi puteai suprima întrebarea: oare pentru Eminescu nu s'a putut afla un bloc de marmură, o mână de bronz?

După două decenii de ingratitutine, ge­neraţia de azi vine şi repară indolenţa înainta­şilor.

Aniversarea morţii poetului se va sărbători cu toată solemnitatea, atât in regat, cât şi la noi.

Se vor scoate publicaţiuni de admiraţie, se vor ţinea festivaluri în oraşele mai de frunte, se vor porni liste de subscripţii pentru ridicarea unei statui vrednică de Eminescu.

Stacuia se va ridica din prisosul bogaţilor şi din obolii săracilor, din recunoştinţa, pe care un neam conştiu trebue să o păstreze marilor fii, eşiţi din sinul său.

Statuia se va ridica; contemporanii răriţi ai poetului, vor avea mângâierea de a-1 vedea încremenit în marmură, pe acela, care se stre-corase atât de modest printre ei, neştiutor de comoara, ce purta sub fruntea lui genială; iar generaţiile mai tinere, cari l-au cunoscut numai din scrieri, vor înţelege zimbetul supra-omenesc al marmorei:

• Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece!

Statuia se va ridica — şi îndrăgiţii vor recita versurile poetului, când vor trece pe lângă ea, versurile celui mai adânc sentiment, c a r e \ zguduit cu fiotii dulci ai durerii şi inima acestui om de marmură. . . .

Statuia se va ridica — şi peste o sută de ani, când cutare nepot de al nostru se va opri, cu strănepotul de mână, în faţa ei, îşi va de-descoperl capul.

Băiatul se va uita cu mirare la statuie şi va întrebă:

— Tată, cine e omul acela de marmură? Şi tatăl, dregându-şi glasul, ca pentru a

spune o vorbă de greutate: — E cel mai mare pojt al trecutului, —

şi tot aşa de mare e şi astăzi. . . . Al. Ciur a.

t Dr . Aurel Mureşianu. S'a stâns, s'a prăbuşit stegarul, care gelos pe tradiţiile înain­taşilor săi, a apucat steagul în mâni ca nimeni altul, 1-a lipit nedespărţit de inima lui caldă, 1-a păzit cu cinste şi cu credinţă, lăsându-1 în mo­mente de mare primejdie să fâlfâie în toată mă­reţia lui în bătaia razelor de soare, ca să-i vedem îmbietoarca-i strălucire, să recâştigăm încrederea perdută, şi cu sufletul întărit să i-ne înşiruim de pază.

Căderea lui Aurel Mureşanu, este ca şi că­derea unei stânci din munte, care rostogolin-du-se în abis, tot creşte mereu, sdrobeşte şt sfarmă, aşa că numai colo jos, în groapă, îi vezi toată mărimea şi tot ce a dus cu sine.

Numai cine a prins condeiul în mână şi a muncit cât de puţin, conştient, în ogorul pressei noastre, poate se-şi facă o idee de munca, de eroismul, de abnegaţiunea şi de martiriul neîn­trerupt, ce a trebuit să-i fie partea acestui suflet ales, îngrijorat de toate şi conştienţios până la pedanterie.

El nu şi-a căutat partea cea mai uşoară în luptă, nu s'a bătut după laurii unei glorii ieftine, cum fac aşa de mulţi la noi, ci stând neclintit pe baza programelor noastre naţionale, cu intran­sigenţa omului, care nu se ştie târgui nici cu oameni, nici cu împrejurări, a preferit chiar odiul temporal al acelora, pe cari îi stânjiniâ în galopul lor, ştiind bine, că şi la acest post de onoare: de veghe trează a drep­turilor imprescriptibile româneşti, trebue să ră­mână cineva, şt cine ar fi putut cu mai multă dreptate şi conştiinţă să iea aceasta răspundere asupra sa, decât tocmai el, care deja în calitatea de director al »Gazetei Transilvaniei« erâ menit să fie paznicul firesc al continuităţii acelor idei mari şi generoase, de cari a fost condusă gene­raţia cea mare a întemeietorilor acestei foi.

Şi totuşi, ori cât de greu, ori cât de ingrat a fost rolul, ce şi-l'a ales, cine ar putea fără să-şi calce pe conştiinţă, să nu recunoască serviciile mari, ce le-a adus neamului său şi causei noastre naţionale? Nu este nimeni! Şi acesta e meritul său, e curat meritul său: că în toate împrejură­rile s'a ştiut ţinea la înălţimea causei, ce o re­prezintă, şi-a susţinut vederile cu claritate şi pri­cepere, nu s'a lăsat pasionat nici chiar de drep­tatea causei sale, ci cu liniştea omului, care-i în deplina conştiinţă a datoriei sale suferiâ chiar şi injurii, dar nu încetă să-i iubească şi pe cei de azi, cu aceeaşi iubire, cu care îşi iubiâ pe îna­intaşii săi, a căror principii le urma; cu aceeaşi iubire, cu care se încredeâ în generaţiile viitoare, pentru a căror fericire făcea din noapte zi.

Figură de bronz, din falnica familie a Mu­reşenilor, primeşte şi din partea noastră, a celor

mai tineri porniţi pe urma Ta, asigurarea, că-Ţi vom păstra curată memoria, că T e vom avea pildă vie în toate încercările vieţii, că nu vom lăsa pată pe steagul, care l-ai ţinut aşa de strâns în mâni şi ni l-ai lăsat moştenire aşa de curat şi mândru!

în răsplata cetească a lui Dumnezeu pentru munca plină de sacrificii, vei avea mulţămirea, ce nu ai putut-o avea în drumul tău terestru.

* A—o.

I n f o r m a ţ i u n i l o c a l e .

Examene. S ' a u t e r m i n a t ş i e x a m e n e l e l a t o a t e

i n s t i t u t e l e d e î n v ă ţ ă m â n t , c â t e l e a v e m î n B l a j . R e l e v ă m

e x a m e n u l d e m a t u r i t a t e , c a r e a s u c c e s f o a r t e b i n e f a ţ ă

c u a n i i t r e c u ţ i . D i n 5 6 c a n d i d a ţ i n u a c ă z u t n i c i u n u l p e

u n a n î n t r e g . A u r e u ş i t c u d i s t i n c ţ i e p a t r u i n ş i ş i a n u m i t :

G e o r g e F i r e z a , L i v i u I l e a , Ş t e f a n O n i g a ş i I o a c h i m P o p o v i c i .

A a t r a s i n t e r e s a r e a ş i a m u l ţ u m i t p e d e p l i n p u ­

b l i c u l ş i e x a m e n u l d e g i m n a s t i c ă , c a r e d i n a n î n a n r e u ­

ş e ş t e t o t m a i b i n e , m u l ţ u m i t ă s t ă r u i n ţ e l o r l ă u d a b i l e a l e

t i n ă r u l u i p r o f e s o r d e g i m n a s t i c ă : d l I . B ă g ă i a n u . N u

p u t e m s ă n u r e m a r c ă m î n s ă o s c ă d e r e î n s i s t e m u l d e

e d u c a ţ i e c o r p o r a l ă ş i a n u m i t f a p t u l , c ă n u l i - s e p r o p u n e

e l e v i l o r s c r i m a , c a r e e i n t r o d u s ă d e j a a p r o a p e î n t o a t e

l i c e e l e d i n ţ a r ă .

L a e x a m e n e l e ş c o a l e l o r d e f e t e s u c c e s u l î n s t u d i i

a f o s t a s e m e n e a m u l ţ u m i t o r , e x c e p ţ i o n â n d p r o g r e s u l i n

s t u d i u l l i r n b e i r o m â n e , c a r e n u a r ă s p u n s n i c i c e l e i m a i

m o d e s t e a ş t e p t ă r i . A u f o s t f r u m o a s e l u c r u r i l e d e m â n ă

e x p u s e d e e l e v e , m e r i t u l d ş o a r e i B o d o c a n u , c a r e a d o ­

v e d i t ş i p r i c e p e r e , ş i g u s t ş i s t ă r u i n ţ ă n o b i l ă . N u s ' a r

p u t e a o a r e i n t r o d u c e ş i c u l t i v a r e a m a i i n t e n s i v ă a m o ­

t i v e l o r r o m â n e ş t i l a d i v e r s e l e c u s ă t u r i , e v e n t u a l ş i ţ e s ă -

t o r i a ? O p r o b l e m ă p e n t r u d i r e c ţ i u n e a i n t e r n a t u l u i d e

f e t e ş i p e n t r u r e u n i u n e a f e m e i l o r r o m â n e d i n B l a j !

O p r e o c u p a r e a f o r u r i l o r c o m p e t e n t e a r f i , s ă r e -

s o a l v e ş i p r o b l e m a c u m s ' a . i p u t e a i n t o c m i l u c r u r i l e , c a

s ă s e î n v e ţ e m a i s t ă r u i t o r m u z i c a ş i c a n t o . P r i n i n t e r ­

v e n ţ i a b i n e v o i t o a r e a g u v e r n u l u i s ' a u r e d u s o a r e l e d e

c â n t ă r i l a u n m i n i m , c a r e f a c e i m p o s i b i l o r i c e p r o g r e s .

D a c ă n u n e v o m c u l t i v a î n s e ş i î n a c e a s t a d i r e c ţ i e ,

p e r d e m m a i m u l t , d e c â t s ă n e p o a t ă l ă s ă î n n e p ă s a r e .

Iubileu de 25 ani. D o m n i i , c a r i a u a b s o l v a t l i c e u l d i n

B l a j î n a n . 1 8 8 3 , ş i - a u d a t p e n t r u z i l e l e d e 2 8 ş i 2 9 l u n i u

s t . n . o î n t â l n i r e l a B l a j p e n t r u c ă s ă s e r b e z e î m p r e u n ă

j u b i l e u l d e 2 5 a n i , d e c â r i d a u p ă r ă s i t b ă n c i l e ş c o l i i . D i n t r e

3 4 i n ş i , s ' a u p r e z e n t a t 1 6 , t r e i fiind m o r ţ i , i a r c e i a l a l ţ i

ş i - a u s c u z a t a b s e n ţ a , p a r t e f i i n d î n d e p ă r t ă r i f o a r t e m a r i

— m a i m u l ţ i î n R o m â n i a — , p a r t e f i i n d î m p e d e c a ţ i d e

a l t e m o t i v e . î n t â l n i r e a a f o s t c â t s e p o a t e d e c o l e g i a l ă

ş i e m o ţ i o n a n t ă . A f o s t o c l a s ă , d i n c a r e t o ţ i ş i - a u c r e a t

s i t u a ţ i i f r u m o a s e . A m r e m a r c a t î n t r e i u b i l a n ţ i p e d n i i :

D r . E u g e n B r a n , D r . C o m ş a , D r C h e ţ i a n u , l u n i u B r . H o -

d o ş i u , d e p u t a t u l Ş e r b a n , p r e o ţ i i : S t e f a n u ţ i u , F f o p â r t e a n ,

S u c i u , B o l o g a e t c .

A f o s t s p l e n d i d b a n c h e t u l , d a t î n 2 9 1. c . i n s a l a

h o t e l u l u i » U n i v e r s « . S ' a u ţ i n u t m a i m u l t e t o a s t e , î n t r e

c a r i u n u l d e t o a t ă f r u m s e ţ a r o s t i t d e d l S i l v e s t r u N e s t o r ,

f o s t p r o f e s o r a l j u b i l a n ţ i l o r . D u p ă b a n c h e t t o ţ i p a r t i c i ­

p a n ţ i i l a b a n c h e t ş i î n c ă m u l ţ i a l ţ i i , a u f o s t o a s p e ţ i i d l u i

l u n i u B r . H o d o ş i u , d i r e c t o r d e b a n c ă . A u f o s t g ă z d u i ţ i

c u a c e e a l a r g a i n i m ă , c a r e c a r a c t e r i s e a s ă t o a t ă f a m i l i a

d l u i H o d o ş i u

î n a m i n t i r e a z i l e l o r p e t r e c u t e î n B l a j , s ' a p o r n i t

î n t r e j u b i l a n ţ i o c o l e c t ă c a r e a d a t s u m a d e 4 0 0 c o r . ,

d i n t r e c a r i c â t e 5 0 c o r . c u d e s t i n a ţ i a s ă s e r i d i c e c â t e

u n m o n u m e n t f o ş t i l o r p r o f e s o r i C . B . G r o z e ş i N . P o -

p e s c u , 1 5 0 p e n t r u m a s a s t u d e n ţ i l o r ş i 1 5 0 p e n t r u s o c i e ­

t a t e a m e s e r i a ş i l o r d i n B l a j .

S c r i i t o r u l e n g l e z S e t o n W a t s o n , c u n o s c u t s u b p s e u ­

d o n i m u l S c o t u s V i a t o r , a f o s t î n 2 5 l u n i u l a B l a j î n c ă ­

l ă t o r i e d e s t u d i i . A v i z i t a t c â t e v a c o m u n e d i n a p r o p i e r e

ş i î n 2 6 d i m i n e a ţ a s ' a r e î n a p o i a t l a S i b i i u , d e u n d e v e ­

n i s e î n s o ţ i t d e d l G o g a ş i I o ş i f S c e o p u l .

Reviste. B u l e t i n u l c o m i s i u n i i m o n u m e n t e l o r i s t o r i c e .

P u b l i c a t i u n e t r i m e s t r i a l ă . A n u l I I , N r . 1 . I a n u a r i e — M a r t i e ,

1 9 0 9 . B u c u r e ş t i .

î n u r m a u n u i d e c i s m i n i s t e r i a l , c u î n c e p e r e a d e l a

I a n u a r i e 1 9 0 8 , s e p u b l i c ă , s u b d i r e c ţ i u n e a c o m i s i u n i i

m o n u m e n t e l o r i s t o r i c e ş i î n e d i t u r a a d m i n i s t r a ţ i e i c a s e i

b i s e r i c i i a c e a s t ă r e v i s t ă p e r i o d i c ă , c a r e c u p r i n d e , n u m ă r

d e n u m ă r , p r e ţ i o a s e m o n o g r a f i i i s t o r i c e , d e a r h i t e c t u r ă

ş i a r t i s t i c e , m a i d e p a r t e , s t u d i i ş i c o m u n i c a t e p r i v i t o a r e

l a m o n u m e n t e l e i s t o r i c e d i n t r e c u t u l r o m â n e s c , p e l â n g ă

s p l e n d i d e r e p r o d u c ţ i i a r t i s t i c e î n f ă ţ i ş â n d v e d e r i d e b i ­

s e r i c i , m ă n ă s t i r i , d e c o r a ţ i i ş i p i c t u r i . P u b l i c a ţ i a s e p r e ­

z i n t ă î n c e a m a i d e s ă v â r ş i t ă e x e c u ţ i e t e h n i c ă ş i p e l â n g ă

o î n g r i j i r e c a r e n u s e î n t i m p i n ă l a n i c i o a l t ă r e v i s t ă

r o m â n e a s c ă . A s u p r a î n s e m n ă t ă ţ i i ş i r o s t u l u i a c e s t e i r e ­

v i s t e n u m a i i n s i s t ă m f i i n d c ă e d e p r i s o s .

N u m ă r u l d e f a ţ ă , c u p r i n d e n o t e i s t o r i c e ş i d e s ­

c r i e r e a r h i t e c t o n i c ă p r i v i t o a r e l a Mănăstirea lui Aron Vodă d i n ţ a r a l a ş i l o r , d e Arh. N. Ghika-Dudeşii. A p o i ,

u n a l t a r t i c o l d e s p r e Mănăstirea Hurezi, d o acelaş. Dc-coraţiuniie dela Paraclisul mitropolitan din Bucureşti d e A. Baltazár Ş i Din posesiunile Domnilor noştri în Ardeal: Vin/ut şi Vurpărul d e Alex. Lăpădatu. î n s f â r ş i t o

Cronică a l u c r ă r i l o r c o m i s i u n i i M o n u m e n t e l o r ş i u n

Raport d e s p r e l u c r ă r i l e d e r e s t a u r a r e d e l a H u r e z . Ş i ,

p r e s ă r a t e î n t e x t , 3 2 i l u s t r a ţ i i a r t i s t i c e d e o î n e x c e p ţ i o -

n a b i l ă e x e c u ţ i e . R e v i s t a a p a r e s u b î n g r i j i r e a D l u i A l e x .

L ă p ă d a t u , p r e t i o s u i n o s t r u p r i e t i n s i c o l a b o r a t o r .

A l m .

» V i a t a r o m â n e a s c ă * N r . 4 s ă p r e z i n t ă c u u n

c s c e l e n t ş i b o g a t m a t e r i a l » N u v e l e d e M . S a d o v e a n u , 1 .

A g â r b i c e a n u , C . S a n d u A l d e a e t c . C â t e v a p o e z i i f r u m o a s e

d a t o r i t e d l u i G o g a . D i v e r s e c r o n i c i b i n e î n g r i j i t e . . A p o i

p a r t e a a d o u a d i n » C a r m e n s a e c u l a r e « a d n i l o r D .

A n g h e l ş i S t . O . l o s i f L a » R e c e n s i i « s ă f a c e a p r e c i a r c a

s i o p a r a l e l ă l u m i n o a s ă a d l u i M a i o r e s c u c u i i i G h e r e a .

* » N o u a r e v i s t ă r o m â n ă « d e s u b d i r e c ţ i a d l u i C .

R a d u l e s c u - M o t r u , p r e f e s o r u n i v e r s i t a r , a r e î n n u m ă r u l d e

1 4 I u n i e u n a d m i r a b i l a r t i c o l : » C u l t u r a r o m â n ă ş i M i h a i l

E m i n e s c u « d i n p a n a d l u i R ă d u l e s c u - M o t r u . B u n e b u c ă ţ i

l i t e r a r e ş i ş t i i n ţ i f i c e . D l N . Ş t e f ă n e s c u - I a c i n t p u b l i c ă u n

i n t e r e s a n t a r t i c o l : « P r i n c i p i i l e n a ţ i o n a l i t ă ţ i l o r î n p o l i t i c a

e x t e r n a « . E b i n e î n g r i j i t ă » R e v i s t a r e v i s t e l o r « d e V e r a x .

» I o n C r e a n g a « , R e v i s t ă d e l i m b a , l i t e r a t u r ă ş i

a r t ă p o p u l a r ă a n . 1 1 . N r . 6 a r e u n b o g a t ş i i n t e r e s a n t

s u m a r . A p a r e o d a t ă p e l u n ă î n B â r l a n d

A V I Z . Avându-se în vedere cheltuelile

mari , pe cari „Revista politică şi lite­r a r ă " e silită să le facă anticipativ, rugăm pe primitorii reviste i, cari n'au achitat încă abonamentul, să trimită costul abonamentului şi să ne uşureze astfel munca chiar la început, când şi fără asta sunt nenumărate neajunsurile, cu car i avem a luptă.

în acelaş timp rugăm pe toţi, câţi au primit liste de abonament la revistă, să binevoiască a ni-Ie remite cu ori-ce rezultat, pentru a putea fi orientaţi asupra tirajului, în care au să se tipă­rească proximele numere.

Adm. Rev. pol. şi lit.

Redactor responsabil: Augustin Gruiţia.