Vol. 3, Decembrie 2016, Nr. 2

Revista de Istorie a Electrotehnicii Româneşti

O publicaţie a INCDIE ICPE-CA

Bucureşti

COMITET ŞTIINŢIFIC

Acad. Gleb DRĂGAN

Acad. Andrei ŢUGULEA

Prof. Carmen GOLOVANOV

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Dr. Ing. Ioniţă DĂESCU

Dr. Ing. Mihai BĂDIC

Tudor VIŞAN-MIU

EDITOR ŞEF ONORIFIC

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

EDITOR ŞEF

Dr. Ing. Mircea IGNAT

REDACŢIA

Dr. Gabriela IOSIF

Iulia TĂNASE

Ing. Gabriela OBREJA

Matilda GHEORGHIU

ISSN 2066-7965

Adresa:

Splaiul Unirii Nr.313, sect.3, 030138, Bucureşti, România

Tel: 021-346.72.31, 021-346.72.35

Fax: 021-346.82.99

Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat - INCDIE ICPE-CA

E-mail: mircea.ignat@icpe-ca.ro, mobil 0755.015.606

CUPRINS

• Prefaţă

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA, Dep. MNE ...................................................... 5

• Academician Prof. Dr. Ing. Gleb Drăgan (1920 – 2014)

Carmen Ionescu Golovanov, Profesor Emerit, Universitatea POLITEHNICẴ Bucureşti,

Membru CRIFST, Academia Română ............................................................................... 7

• † Ing. Diaconescu Vasile Constantin

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA, Dep. MNE ................................................... 15

• Pagini din istoria învăţământului superior de electrotehnică din România

(1766-1940)

Ing. Vasile Constantin Diaconescu ................................................................................ 16

• Amintiri despre primul meu şef, Dr. Ing. Chiril Popescu

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu .......................................................................... 27

• Cercetător, director şi „creator de şcoală”

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu .......................................................................... 34

• Conferinţa Anuală de Semiconductoare (CAS), o manifestare perenă: 1978-2016

Dr. Ing. Marius Bâzu ...................................................................................................... 47

• Cartea dlui. Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu ................................................ 54

5

Prefaţă

Actualul număr al revistei adună între coperţile sale câteva lucrări dense şi

inedite, alăturând şi câţiva autori deosebiţi cu amprente distincte în domeniul

ingineriei electrice.

Dacă în numărul 1, vol. 2, iunie 2015, deplângeam pierderea unei mari

personalităţi, Academicianul Gleb Drăgan, publicând un scurt „În memoriam”,

contribuţie a Profesorului Florin Teodor Tănăsescu, acum revenim, prin contribuţia

distinsei Profesoare Carmen Golovanov, ce ne onorează cu un articol despre marele

specialist în tehnica tensiunilor înalte şi nu numai.

Iată cum încheie articolul dna. profesoară Golovanov, pe care, cu onoare, o

prezentam la una din ediţiile trecute ale Seminarului de Istoria Electrotehnicii

Româneşti ca pe cea mai patetică autoare de lucrări dedicate marilor înaintaşi: “stea

de primă mărime în constelaţia afectivă a vieţii mele”, vorbind de Profesorul Drăgan.

O lucrare cu o cronologie minuţioasă şi un comentariu original, ce propune

unele diviziuni temporal noi faţă de lucrările similare, destul de rare, dacă ar trebui să-

mi dau cu părerea, este cea a fostului Director al Muzeului UPB, Dl. Ing.Vasile

Constantin Diaconescu, cu care am avut onoarea să colaborez la o lucrare biografică a

savantului Remus Răduleţ pe perioada copilăriei şi tinereţii, lucrare dedicată

învăţământului electrotehnic din perioada 1766-1940. În încheierea lucrării avem

cuvântul şi garanţia autorului că în numerele viitoare vom putea publica şi

următoarele părţi ale lucrării, începând cu perioada de după 1940.

Cu conştiinciozitatea cu care ne-a învăţat (oare am învăţat sau încă suntem

tributari, noi generaţiile mai tinere, unor obligaţii de a scoate la lumină şi a menţine în

atenţie contribuţiile profesorilor şi personalităţilor din domeniul electrotehnic şi în

general al ingineriei electrice?), Profesorul Florin Teodor Tănăsescu aduce două noi

contribuţii ale unor personalităţi cu care a colaborat: Dr. Ing. Chiril Popescu şi

Profesorul Gheorghe Hortopan, personalităţi de seamă în cercetarea şi învăţământul

electrotehnic.

Pe primul l-am prins director ştiinţific al institutului şi pot să adaug la cele ce vor

fi lecturate că omul avea o emanaţie generoasă de civilizaţie şi blândeţe. Pe al doilea l-

am cunoscut ca imprevizibil şi tulburător profesor, fost director al ICPE, cu o rară

dedicaţie domeniului de aparate electrice.

Nu în ultimul rând, contribuţia Domnului Dr. Ing. Marius Bâzu, specialist

deosebit în domeniul electronicii, privind conferinţele anuale de semiconductoare

(CAS) în perioada 1978-2016, prilej de rememorare al unuia dintre cele mai

importante evenimente din cercetarea românească, indiferent de domeniu.

6

La închiderea ediţiei semnalăm apariţia unei lucrări deosebite datorate (cui

credeţi?) aceluiaşi neobosit, generos şi dedicat al istoriei electrotehnicii româneşti,

Prof. Florin Teodor Tănăsescu: “Din galeria marilor electricieni români. Oameni.

Vieţi. Fapte”, Editura AGIR. Desigur, vom reveni asupra lucrării şi asupra ecourilor!

Bine că mai avem inimoşi, generoşi şi dedicaţi autori, cum sunt cei amintiţi!

Din păcate, sunt semnale neglijabile sau deloc privind preocupările actualilor

tineri cercetători sau cadre didactice pentru înaintaşii lor.

Editor Şef Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA

7

ACADEMICIAN PROF. DR. ING. GLEB DRĂGAN

(1920 – 2014)

În memoriam

Carmen Ionescu Golovanov

Profesor Emerit, Universitatea POLITEHNICẴ Bucureşti

Membru CRIFST, Academia Română

Academicianul Gleb Drăgan s-a născut la 6 (calendar stil vechi), 19 (calendar stil

nou) iulie 1920 în localitatea Tătar – Copceac, judeţul Tighina, Republica Moldova, şi a

murit la 24 octombrie 2014 la Bucureşti.

Date despre familie

Părinţii, Haralambie (decedat 1984) şi Alexandra Draganov (decedată 1994), au

fost învăţători în Tătar – Copceac, Comrat şi Tighina.

Aceşti intelectuali basarabeni şi-au dăruit harul de adevăraţi apostoli ai neamului

românesc copiilor, care au devenit oameni cu dragoste de muncă şi de carte, iar gemenii –

adevărate personalităţi ale ştiinţei.

Fratele geamăn, Boris Draganov, a fost academician, reputat om de ştiinţă,

profesor la Universitatea Tehnică din Kiev, Ucraina.

Sora mai mică, Valentina, a fost absolventă a Facultăţii de Ştiinţe din Timişoara,

emigrată în SUA [5].

Întrebat fiind asupra originii numelui său, profesorul explică: “În calendarul

ortodox, la două săptămâni după ce m-am născut, sunt doi sfinţi gemeni, Boris şi Gleb.

Pe fratele meu geamăn, care locuieşte în Ucraina, fiind mai mare, îl cheamă Boris, iar

eu, fiind al doilea născut, sunt Gleb. Acesta e un nume de origine nordică, iar Boris este

rusesc.

Mă bucur să cred că sunt singurul Gleb din toată România, creator al domeniului

Tehnica Tensiunilor Înalte” [7].

8

Soţia, Lili Raşcu, cu care s-a căsătorit la 26 octombrie 1946, a fost elevă a mamei

sale. Devotată căminului, cultivată şi iubitoare de artă, a creat un climat de linişte, în care

au evoluat armonios toţi membrii familiei sale. A decedat în 2007.

Copiii: Monica Alexandra, născută la 14.12.1951, decedată timpuriu în 1986 şi

Liviu Dan, născut la 7.05.1954, creator şi director general al firmei TOTAL SOFT.

Amândoi au fost studenţi eminenţi ai Facultăţii de Energetică, Institutul Politehnic

Bucureşti.

Studii

Gemenii Boris şi Gleb au urmat, între anii 1927 – 1931, şcoala primară şi primele

şase clase liceale la Comrat. Ultimele două clase le-au făcut la liceul Ştefan cel Mare din

Tighina unde, în 1939, şi-au susţinut bacalaureatul. În acelaşi an, fraţii au dat examen de

admitere la Şcoala “Politehnică” din Timişoara, Facultatea de Electromecanică, unde au

reuşit printre primii.

În anul 1945, profesorul Gleb Drăgan a absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de

Electromecanică, Şcoala “Politehnică” din Timişoara şi a obţinut titlul de inginer, cu

menţiunea Magna cum Laudae. Dintre străluciţii profesori ai şcolii timişorene, ale căror

cursuri le-a urmat, se impun amintiţi Plauţius Andronescu şi Remus Răduleţ.

Între anii 1940 – 1942 a urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Ştiinţe a

Universităţii din Cluj, secţia Matematică, refugiată în acea vreme la Timişoara [9],[10].

În toată perioada timişoreană, profesorul Gleb Drăgan şi-a câştigat existenţa pentru

sine şi pentru sora mai mică, Valentina, studentă la Secţia de Ştiinţele naturii, făcând

meditaţii.

În anul 1958 obţine titlul de doctor inginer la Instututul Politehnic Bucureşti, în

specialitatea Tehnica Tensiuniulor Înalte (T.T.I.).

Drama familiei. Părinţii - deportaţi în Siberia

Frământata istorie a familiei sale, cu origini dincolo de Prut, în Basarabia României

Mari, strâns legată de frământata istorie a ţării noastre, consemnează adevărate tragedii:

deportarea şi despărţirea soţilor, despărţirea părinţilor de copii, despărţirea fraţilor, grele

încercări din care, însă, toţi membrii au ieşit învingători datorită înaltelor virtuţi morale

cu care au fost înzestraţi.

Cu durere reţinută şi cu un autentic talent literar, profesorul Gleb Drăgan a

înmănuncheat în două lucrări cu caracter memorialistic, “Deportaţii. Tragedii

basarabene”, 1991, Editura Albatros şi “Exerciţii de memorie. O paranteză tristă a

istoriei”, 2010, editura Academiei Române, povestirile dramatice ale părinţilor şi

amintirile triste ale adolescenţei sale [1], [2].

“Am făcut primul an de facultate la Timişoara, iar în iunie 1940, fără explicaţie,

examenele s-au întrerupt. Atunci m-am întors acasă şi am văzut cum în Basarabia se

instalează ruşii. Locuiam în oraşul Tighina.

Situaţia financiară a familiei noastre a devenit din ce în ce mai grea, aşa că şi eu şi

fratele meu am plecat să studiem la Institutul de Inginerie Mecanică din Odessa, unde

ne-am dedicat învăţăturii.

9

Cu timpul a început să se vorbească cu groază despre deportări, iar lumea trăia cu

frică. Iarna am fost acasă iar părinţii mi-au spus că, indiferent de ce se va întâmpla, noi

să ne terminăm cursurile, să devenim ingineri.

Am avut şansa ca eu şi fratele meu să fim în iunie 1941 în Odessa, altfel eram

deportaţi. Am stabilit ca eu să plec la Tighina să văd ce se întâmplă iar Boris să vină

acasă mai târziu.

Ne-am revăzut după şaisprezece ani.

Acasă erau numai Valentina şi bunica. În 16 iunie 1941 părinţii noştri au fost

ridicaţi şi deportaţi, deşi erau corecţi, cinstiţi, fără avere. Dar erau intelectuali.

Tata, din imprudenţă, a recunoscut într-o biografie, că a fost înscris în Partidul

Naţional Tărănist şi, timp de patru ani, a fost primar al oraşului Comrat. A fost deportat

şi a făcut opt ani de puşcărie la Ivdel, dincolo de munţii Urali, lucrând la tăiatul

copacilor din pădure. Acolo nu mai avea nume, era deportatul numărul 313.

L-au salvat grija mamei, care aflase unde era şi-i trimitea cele trebuincioase, şi

talentul său deosebit la caligafie, fiind pus să scrie lozinci.

Mama a fost deportată la Berezova, în partea de Nord a Uralilor, apoi trimisă în

Siberia. Mama a fost o femeie foarte puternică. A trecut prin încercări grele, a fost rănită

cu cuţitul de nişte tineri înfometaţi care i-au furat alimentele, a căzut de pe vapor în apă,

între nişte sloiuri de gheaţă, a trăit singură, cum a putut. A aflat unde se află tata, într-un

alt colţ de Siberie, şi a avut grijă de el” [7].

Revederea cu părinţii şi fratele a avut loc după şaisprezece ani datorită sprijinului

profesorului Remus Răduleţ, la acea vreme membru corespondent al Academiei Române.

Acesta a intervenit şi a obţinut aprobare pentru plecarea la Moscova a conferenţiarului

Gleb Drăgan, în vederea participării sale la Congresul Internaţional de Electrotehnică din

1957. În gara Ungheni, la graniţă, şi-a revăzut părinţii şi fratele.

Reîntâlnirea cu familia a fost emoţionantă şi dătătoare de speranţă.

“Tata a fost măcinat de gândul că familia a fost despărţită din cauza lui. La un

moment dat a vrut să se sinucidă. A găsit printre hârtii nişte scrieri biblice şi a devenit

foarte credincios, lucru care l-a salvat.

Mama mi-a spus: “Caută să mergi înainte”. Asta mi-a dat curaj” [7].

De atunci familia s-a mai întâlnit de multe ori.

Activitatea tehnică

În perioada 1945 – 1946 a fost inginer electrician la Societatea Astra Română iar

între 1946 şi 1952 a fost inginer, şef de secţie, la Societatea de Gaz şi Electricitate

Bucureşti, la Centrala Industrială a Energiei Electrice şi apoi la Institutul de Studii şi

Proiectări Energetice, ISPE.

În 1952 a fost încadrat inginer specialist T.T.I. la Serviciul Tehnic al Ministerului

Energiei Electrice.

În perioada 1953 – 1967 a fost şef al laboratorului de Tehnica Tensiunilor Înalte la

Institutul de Energetică al Academiei. A realizat un prim laborator de T.T.I. şi primele

încercări experimentale în acest domeniu. A creat disciplina de Tehnica Tensiunilor

Înalte (T.T.I.) din România [5].

10

Activitatea didactică

În 1948, la propunerea profesorului Constantin Dinculescu, care-l avusese student

la Timişoara, a fost numit asistent la Institutul Politehnic Bucureşti, cu jumătate de

normă. În 1953 trece cu funcţia de bază în învăţământul superior şi parcurge toate treptele

didactice: şef de lucrări (1953), conferenţiar (1958), profesor (1964).

În 1953 a fost numit conducător de doctorat în specialitatea T.T.I., introdusă în

premieră în ţara noastră.

A fost decan al Facultăţii de Energetică (1963 – 1971) şi şef al Catedrei de Reţele

Electrice (1971 – 1983). În anul 1990 a fost numit profesor consultant la Universitatea

POLITEHNICẴ Bucureşti.

A pregătit 40 de generaţii de studenţi în domeniul Tehnicii Tensiunilor Înalte.

În 1961 a realizat, în vechiul local din Polizu al Politehnicii din Bucureşti, primul

laborator de T.T.I. din cadrul unei universităţi din ţară.

În 1969 a început, în cadrul unui program finanţat şi susţinut de PNUD– UNESCO,

construirea şi dotarea unui alt laborator în noul sediu al Politehnicii, finalizat în 1973,

care a devenit unul dintre cele mai performante din Sud – Estul Europei. Laboratorul are

săli de foarte înaltă tensiune şi de înaltă tensiune, platformă exterioară, linie electrică

experimentală de 220 – 400 – 750 kV, săli cu modele ale instalaţiilor de înaltă tensiune şi

instalaţii de proces. În acest laborator s-au desfăşurat încercări pentru instituţii din ţara

noastră şi din străinătate: Brazilia, Egipt, Iordania, Irak şi altele.

“Profesiunea de dascăl mi-a adus numai bucurii. Nu ştiu dacă am fost un profesor

bun, dar ştiu că am dorit şi am încercat să fiu un profesor bun. Mă bucură întâlnirile cu

foştii mei studenţi, pentru că ei fac parte din viaţa mea, fiecăruia i-am dăruit puţin din

sufletul meu.

Preocupările mele profesionale se referă la întregul domeniu al energiei, îndeosebi

cea electrică. M-am dăruit acestui domeniu ca dascăl, dar în egală măsură ca inginer,

fiind alături de instituţii importante ca: IRE, Transelectrica, Electrica, APER şi alte

instituţii din acest domeniu” [5].

Publicaţii

Autor şi coautor a 30 de cărţi şi tratate şi a circa 250 de lucrări ştiinţifice, din care

62 publicate în străinătate.

Cercetările abordate se referă la procesele de propagare pe linii electrice,

descărcarea coronă de frecvenţă industrială şi de impuls, trăsnetul, supratensiuni, calculul

regimurilor tranzitorii pentru diferite circuite cu soluţii originale.

Lucrări de referinţă

Montarea reţelelor electrice de distribuţie, (2 volume, 1949); Tehnica tensiunilor

înalte (1954); Supretensiuni interne în sisteme electroenergetice (1975); Protecţia

instalaţiilor chimice contra loviturilor de trăsnet (1985); Supratensiuni atmosferice în

instalaţii electroenergetice (1985); Tehnica tensiunilor înalte (1996 – 2003), trei volume,

1700 pagini – coautor şi coordonator; Contribuţii în domeniul energiei (2010).

11

A fost coordonator al Dicţionarelor Explicative pentru Ştiinţele Exacte, publicate de

Editura Academiei în colaborare cu Editura AGIR. A scris cărţi de memorialistică [1],

[2], şi lucrări privind evoluţia cunoaşterii, cu referire la domeniul fizicii şi electrotehnicii

[3], [4].

Contribuţii

Tipizarea reţelelor electrice de distribuţie (1947 – 1950); Proiectarea primei linii de

110 kV din ţara noastră, Cluj – Câmpia Turzii (1947 – 1949); Determinarea criteriilor de

calcul al conductoarelor ţinând seama de efectul depunerii de chiciură (1949 – 1950);

Coordonarea elaborării Planului de electrificare a României (1951 – 1953); Stabilirea

zonelor de izokeraunicitate din România (1952 – 1955); Înfiinţarea şi promovarea în

România a domeniului Tehnica Tensiunilor Înalte.

Distincţii

- Medalia comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial (1996);

- Ordinul Naţional pentru Merit în grad de cavaler (2000).

Colaborări internaţionale

Électricité de FRANCE (1972 – 1988); Universitatea din Leeds (1975 – 1982);

Universitatea ”La Sapienza” Roma; Universitatea Tehnică din Lisabona; Universitatea

din Bologna (din 1998).

Activitate susţinută în cadrul CIGRÉ, domeniul Supratensiuni, coordonarea

izolaţiei.

Activitate la Academia Română

În anul 2004 a devenit membru titular al Academiei Române.

Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Tehnice; Preşedinte al Comisiei de Terminologie

pentru Ştiinţele Exacte; Preşedinte al Diviziei de Istoria Ştiinţei a CRIFST; Director al

publicaţiilor CRIFST: Noesis, Noema, Studii şi comunicări /DIS şi Columna.

Membru al Comitetului de redacţie al revistei “Proceedings of the Romanian

Academy”, série A şi al “Revue des Sciences Techniques”, série Électrotechnique et

Enérgetique.

Recunoaştere pe plan intern şi internaţional

- Membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România;

- Membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice a Republicii Moldova (2000);

- Doctor Honoris Causa al Universităţii Tehnice din Moldova (2000);

- Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea (2000);

- Membru de onoare al AGIR – Asociaţia Generală a Inginerilor din România;

- Membru Onorific al Comitetului Naţional Român al Consiliului Mondial al

Energiei;

12

- Fellow Member IEE – UK;

- Chartered Engineer IEE – UK;

- Life Senior Member IEEE – USA.

A fost invitat să ţină prelegeri la Ontario University – Canada, Universitatea din

Gant – Belgia, École Fédérale Lausanne – Elveţia, Universitatea “La Sapienza“ - Roma.

Profesorul Gleb Drăgan a onorat toate invitaţiile la manifestările ştiinţifice din domeniul

energiei din ţara noastră.

Suplu, energic şi mereu în vâltoarea evenimentelor, a intervenit cu discernământ,

competenţă şi promptitudine la orice solicitare, prin ţinuta sa, prin gândirea creatoare şi-a

estompat vârsta biologică, fiind o autentică personalitate cu o tinereţe fără bătrâneţe [8].

Academician Gleb Drăgan sărbătorit la 90 de ani

“La o anumită vârstă te întrebi dacă ai făcut ceva în lumea în care ai trait. Consider că,

personal, am dat cât am putut să dau. Totodată, mă bucur că pot să lucrez în continuare şi pot să

răspund întrebărilor legate de preocupările mele, pe care continui să le am” [5].

Profesorul a fost sărbătorit de Academia Română, AGIR şi Universitatea

POLITEHNICẴ Bucureşti la împlinirea vârstei de 90 de ani. Voi insera cuvintele pe care

le-am rostit cu acest prilej.

“Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei sǎ te asameni?

Ei au doar stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte!”

Mihai Eminescu, Luceafărul, 1883

Sărbătoritul nostru a avut, fără îndoială, stele cu noroc. Asa se face că noi ne-am

bucurat să-l avem alături la 90 de ani. Este o victorie asupra timpului, este un triumf în

lupta vieţii, asa cum ne spune George Coşbuc:

“O luptă-i viaţa,

Deci te luptă

Cu dragoste de ea

Cu dor”.

Prigoniri de soartă? Din plin…S-a născut într-o regiune a României interbelice,

BASARABIA, zonă cu atât mai tentantǎ cu cât era mai bogatǎ, supusă framântărilor

istoriei, adeverind vorbele cronicarului: “Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub

vremi.”

Un tânăr este despărţit în 1941 de fratele geamǎn, de părinţii sǎi, învăţǎtori,

deportaţi în Siberii de gheaţǎ, în locuri aflate la distanţǎ de mii de kilometri unul de

celălalt, supuşi chinurilor foamei şi primitivismului stǎpânitorilor. Şi-a revăzut pǎrinţii şi

fratele după 16 ani.

“Omul sperǎ să ajungă la ţărmul liniştii oricât de puternică ar fi furtuna care

zbuciumă modesta lotcă a vieţii sale”, scrie autorul cărţii “Exerciţii de memorie. O

parantezǎ tristă a istoriei”. Autorul este profesorul Gleb Drăgan.

13

Au mai fost furtuni puternice în viaţa sa, despărţirea de MONICA ALEXANDRA,

fiica rǎpusă în floarea tinereţii de o boală necruţătoare, maladia Hodkin, şi despǎrţirea de

soţia sa, LILI, cǎreia îi dedicǎ o carte recent apǎrutǎ:

“Soţiei mele LILI. A dorit şi m-a sprijinit sǎ scriu această carte, dar nu se poate

bucura de apariţia ei.”

“Există un spectacol mai impresionant decât întinsul mării: cerul.

Există şi un spectacol mai impresionant decât cerul: sufletul omenesc.

Priveşte înăuntrul acestui suflet: sub liniştea de suprafaţǎ se dau lupte de uriaşi ca

în HOMER, sunt invălmǎşeli de fantome, vârtejuri halucinante ca în DANTE.

Cât de întunecat e acest infinit, pe care fiecare om îl poartă în el şi cu care îşi

măsoară voinţa, fiinţa lui şi toate faptele vieţii sale!”

Victor HUGO

Mizerabilii, cartea a şaptea, 1862.

Faptele vieţii: zeci de generaţii de studenţi, şcoala de Tehnica Tensiunilor Înalte, un

palat – laborator, coordonare de dicţionare.

E greu să elaborezi un dicţionar? Iată părerea lui Ion BUDAI DELEANU:

“Pe cine zeii vor să pedepsească, nu îi pot da mai mare certare decât sǎ-l pui să

facă dicţionare”.

“Există în noi două părţi, una pe care o primim de la lume, cealaltă pe care o

aducem pe lume, una dobândită, cealaltă înnăscută, una se datorează împrejurărilor,

cealaltă naturii” scria Francis BACON.

Cred că înnăscută îi este delicateţea. De aceea, a reuşit să se apropie de oameni,

indiferent de nivelul lor de cultură şi de educaţie. I se potrivesc cuvintele filosofului

Blaise PASCAL: “Oamenii sunt adevărate orgi: trebuie să ştii unde sunt clapele”.

I-am apreciat demnitatea, spiritul de dreptate şi, nu în ultimul rând, preţuirea pentru

neamul din care provine.

Într-o prezentare 3D aş spune:

DISTINCŢIE, DEMNITATE, DRAGOSTE DE ŢARĂ

Domnule profesor, eu ştiu că sufletul vă este tânăr şi puternic. Vă doresc să vă

urmaţi calea; călătoria înseamnă bucuria de a merge mai departe.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Calea şi-a mai urmat-o încă patru ani.

A încetat din viaţă la 24 octombrie 2014, regretat de toţi cei care l-au cunoscut.

I-am fost studentă şi am avut neasemuita onoare de a mă solicita să colaborez la

elaborarea unui capitol din tratatul de T.T.I, i-am cunoscut şi admirat familia.

Am sperat să-i aduc un pios omagiu profesorului meu de T.T.I., Gleb Drăgan, stea

de primă mărime în constelaţia afectivă a vieţii mele.

14

BIBLIOGRAFIE

[1] Gleb Drăgan, Deportaţii. Tragedii basarabene, Editura Albatros, 1991.

[2] Gleb Drăgan, Exerciţii de memorie. O paranteză tristă a istoriei, Editura Academiei

Române, 2010.

[3] Gleb Drăgan, Terminologie pentru ştiinţele exacte şi alte reflecţii sumare, Editura

ICPE, 1999.

[4] Gleb Drăgan, Reflecţii sumare, Editura Academiei Române, 2010.

[5] Gleb Drăgan, Contribuţii în domeniul energiei, Editura AGIR, 2010.

[6] V.Marin, Omagiu academicianului Gleb Drăgan – o posibilă fişă de dicţionar, Studii

şi comunicări /DIS. Vol.VIII, 2015.

[7] L.Ungureanu, Academician Gleb Drăgan – 94 de ani, Adevărul, 8 martie 2014.

[8] I.N. Chiuţă, L. – M. Sima, Omagiu Academicianului Gleb Drăgan, Studii şi

comunicări /DIS, Vol.II, 2009.

[9] M. Olteneanu, Academicianul prof. univ. dr. ing. Gleb Drăgan la 85 de ani, Univers

Ingineresc nr. 14/2005 (348).

[10] *** WHO’S WHO în domeniul energiei din România, Editura IRE, 2006.

15

† ING. DIACONESCU VASILE CONSTANTIN

Dr. Ing. Mircea Ignat

INCDIE ICPE-CA, Dep. MNE

Cu adâncă tristeţe anunţăm încetarea din viaţă a secretarului Departamentului de

Istoria Tehnicii - a CRIFST, în vârstă de 69 de ani, fost director al Muzeului Universităţii

Politehnice din Bucureşti.

S-a născut la Făgăraş în 1947, a absolvit Liceul Negru Vodă şi apoi Politehnica din

Bucureşti, secţia de Aeronautică.

Perioada cea mai rodnică a fost aceea de director al Muzeului Universităţii

Politehnice din Bucureşti. Cum am fost un colaborator al domnului Diaconescu în acea

perioadă, deloc comodă, pot spune că am avut un colaborator deosebit de dedicat.

Amintesc din acea perioadă o colaborare privind marele Profesor şi Academician,

Remus Răduleţ. Iniţiasem o lucrare împreună cu un coleg, Dr. Ing. Ioan Puflea: „Pe

urmele Profesorului Remus Răduleţ”, care fusese prezentată la Academia Română în

2004 cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea savantului, care fusese şi profesor

de Bazele Electrotehnicii. Lucrarea se baza pe elemente bibliografice identificate prima

dată la Hendorf, locul naşterii şi locul în care a locuit în primii 4-5 ani din viaţă, fiind fiul

preotului ortodox, Vasile Răduleţ. Dl. Vasile Diaconescu, pe care îl cunoscusem la un curs de Istoria şi Filozofia

Ştiinţei cu puţin înainte, se oferă să continue lucrarea după mutarea familiei Răduleţ, pricinuită de decesul mamei, la Berivoi (locul naşterii preotului Răduleţ).

Astfel, la un Seminar de Istoria Electrotehnicii organizat de INCDIE ICPE-CA,

Dl. Diaconescu a venit cu o continuare deosebită, cu investigaţii făcute în Berivoi, la

liceul din Făgăraş, ba chiar cu unele obiecte aduse de la casa familiei Răduleţ. Ţin minte

că un scaun şi alte obiecte se află şi acum la Muzeul Universităţii Politehnice. Mai mult,

o sală dedicată Profesorului şi Academicianului Remus Răduleţ i se datorează tot

Domnului Diaconescu.

Avea un regret, prea puţini vizitau muzeul, fiind vorba chiar de profesori ai

Politehnicii sau studenţi.

Ne facem o datorie de onoare şi publicăm în acest număr ultima sa lucrare:

PAGINI DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR DE

ELECTROTEHNICĂ DIN ROMÂNIA 1766 - 1940

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

16

PAGINI DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR DE

ELECTROTEHNICĂ DIN ROMÂNIA

1766 - 1940

I. ŞCOALA NAŢIONALĂ DE PODURI ŞI ŞOSELE ŞI

ŞCOALA POLITEHNICẴ DIN BUCUREŞTI (REGELE CAROL al II-lea)

Ing. Vasile Constantin Diaconescu

Ex. Directorul Muzeului U.P.B.

Introducere

De câţiva ani ne ocupăm cu perseverenţă de strângerea materialelor pentru „O

cronică a învăţământului de electrotehnică în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, în

Şcoala Politehnică din Bucureşti (Regele Carol al II-lea) şi în Institutul Politehnic din

Bucureşti (Gheorghe Gheorghiu – Dej)”, până în anul 1981,1 cu subtitlul „Repere istorice

şi personalităţi ilustrate în Muzeul Universităţii Politehnice din Bucureşti”.

Împărţim perioada menţionată în titlul prezentei lucrări (1766-1940) în trei etape:

1. Începuturile:1766-1905;

2. Epoca Nicolae Vasilescu – Karpen: 1905-1940. Trunchiul comun;

3. Directoratul (Rectorul) lui Nicolae Vasilescu – Karpen: 1920-1940. Apariţia

conferinţelor, laboratoarelor şi a cadrelor de specialitate, nucleele viitoarelor

facultăţi cu profil electric.

1. Începuturile: 1766 – 1905

1766 • Prima scriere despre electricitate în România

Domnul dr. ing. Mircea Ignat de la INCDIE ICPE-CA ne semnalează prima scriere

despre electricitate care a fost folosită pe teritoriul României. Este vorba despre

STOIHEIA FISIKIS a lui Nichifor THEOTOKIS, fost director al Academiei Domneşti

din Iaşi.

Lucrarea a fost tipărită la Lipsca (Leipzig) în Saxonia, la tipografia lui Bernard

Cristopher Breitkopf, în anii 1766 (primul volum) şi 1767 (cel de-al doilea volum).

Cel de-al doilea volum a fost redactat pe 266 de pagini şi cuprinde 28 de capitole,

ultimele două sunt dedicate electricităţii şi magnetismului. Capitolul 27 (Despre magneţi)

şi capitolul 28 (Despre corpuri electrice) prevestesc viitoarea revoluţie industrială a

electricităţii. Cărţile sunt scrise în limba greacă şi se găsesc la Biblioteca Academiei

Române. Meritul incontestabil pentru publicarea acestei valoroase informaţii revine prof.

univ. dr. ing. Nicolae P. Leonăchescu în lucrarea sa „Premise istorice ale tehnicii

moderne”, volumul II, Editura Tehnică, Bucureşti 1996, paginile 11-14. 1. – În timpul scrierii “Cronicii” bibliografia de care am dispus acoperea timpul până în anul 1981.

În anul 2013 a văzut lumina tiparului valoroasa lucrare „Istoria Universităţii Politehnica –

Bucureşti” de Ioan M. Popescu şi Ion Gr. Dumitrache care acoperă intervalul de timp până în anul

2010.

17

1867 • După 100 de ani. Predarea elementelor de electricitate la Şcoala de Poduri,

Şosele şi Mine [1, II].

La nou înfiinţata şcoală, prin decret al domnitorului Carol I, Şcoala de Poduri,

Şosele şi Mine, în cadrul cursului de fizică industrială, profesorul Emanoil Bacaloglu

(Fig.1) introduce în predare şi elemente de electricitate. Cursul este susţinut de profesorul

Emanoil Bacaloglu între anii 1867 – 1889, cu o pauză între anii 1872 – 1874, perioadă în

care acest curs a fost susţinut de profesorul Ioan G. Cantacuzino. Un capitol important

din curs a fost „Aplicaţiile industriale ale electricităţii”. Din anul 1886, profesorul

Emanoil Bacaloglu beneficiază în sprijinul cursului de valorosul instrumentar

DUCRETET, adus în şcoală pe bani grei (8000 lei galbeni) la iniţiativa Directorului

Gheorghe Duca.

În catalogul instrumentalului DUCRETET sunt înregistrate 880 de instrumente şi

aparate cu accesorii dintre care 33% (290 de instrumente şi aparate) fiind destinate

studiului electricităţii.

1901 • Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele va pregăti ingineri mecanici şi

electricieni

Prima recomandare privind pregătirea în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a

inginerilor electricieni, ca specialitate distinctă, aparţine Comisiei formate la 19 aprilie

1901, numită „Comisia Mironescu, Saligny, Hârjeu” care, în raportul din 8 decembrie

1901, propune „să se facă cursuri comune doi ani şi în ultimii doi ani să se facă trei

specializări: ingineri constructori şi arhitecţi, ingineri mecanici şi electricieni şi apoi

ingineri de mine şi industriali.” [1,II].

1904 • Directorul Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, Constantin C. M. Mironescu2

- părintele învăţământului superior de electrotehnică în şcoală

În februarie, Directorul Mironescu solicită Ministrului Lucrărilor Publice, Emil

Porumbaru, o delegaţie spre a studia învăţământul tehnic în străinătate, având în vedere

necesitatea de a deschide absolvenţilor Şcolii un câmp mai larg de activitate, în special în

direcţia reglării apelor, a exploatărilor petroliere şi a aplicaţiilor industriale ale

electricităţii. La 6 iulie, după vizitarea şcolilor tehnice superioare din Italia, Elveţia,

Franţa, Belgia, Germania şi Austro-Ungaria, prezintă Ministrului un raport detaliat în

care revine cu argumente în favoarea propunerilor din 1901: „primii doi ani de şcoală să

fie comuni, iar ultimii doi ani cu trei specializări: ingineri constructori şi arhitecţi,

ingineri mecanici şi electricieni, ingineri de mine şi industriali”.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------- 2.– Miron M. Constantin. Absolvent al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Paris, licenţiat în

matematică şi în drept. Profesor de matematică la Şcoala de Silvicultură în 1884. Pregătitor de

cursuri dela 12.VIII-1881. Profesor de geometrie de poziţii şi statică grafică dela 12.VIII-1882.

Director al Şcolii dela 12.VIII-1899 până la 1.IV – 1915 când s-a retras şi de la catedră pentru

reglarea drepturilor la pensie.

18

Tot în timpul vizitei din Franţa, directorul Mironescu face o mutare fundamentală

privind viitorul învăţământului de electrotehnică în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele.

Îl întâlneşte la Paris şi discută cu tânărul absolvent al Şcolii Superioare de Electricitate

din Paris, Nicolae Vasilescu – Karpen (Fig.2), care îşi pregătea licenţa şi doctoratul în

electrotehnică. I-a propus lui Karpen să vină în ţară la Şcoala Naţională de Poduri şi

Şosele ca profesor titular de electrotehnică (ultima gradaţie didactică), promiţându-i, în

acelaşi timp, că va înfiinţa pentru dânsul, în cadrul Şcolii, Catedra de Electricitate şi

Electrotehnică.

Ca un bun român, Nicolae Vasilescu – Karpen a acceptat, cu toate că primise oferta

de a rămâne asistent la Universitatea din Lille. Prin Decretul Regal nr. 4352 din 7

octombrie 1905, Nicolae Vasilescu – Karpen a fost numit direct în postul de profesor

titular definitiv de electrotehnică (ultima gradaţie didactică). Totodată, prin bugetul

anului financiar 1905-1906, se înfiinţează pentru Nicolae Vasilescu – Karpen prima

Catedră de Electrotehnică în Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Opinăm că este, de

fapt, prima catedră de electrotehnică în învăţământul superior din România.

2. Epoca Nicolae Vasilescu - Karpen: 1905 - 1920. Trunchiul comun

Nicolae Vasilescu (Nicolae Vasilescu – Karpen, din anul 1891) s-a născut la

Craiova în anul 1871 şi a decedat la Bucureşti în anul 1964. Nicolae Vasilescu este

diplomat al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, promoţia 1891, a fost şef de promoţie

„întâiul clasat”.

A absolvit la Paris Şcoala Superioară de Electricitate obţinând „Diplome de Fin

d’Études” la 19 iulie 1900.

În martie 1904 susţine la Paris Teza de Doctorat cu titlul „Cercetări asupra

efectului magnetic al corpurilor electrizate în mişcare”, Seria A, Nr. 466, Nr. d’ordre I

152. Primeşte la 20 februarie 1904 „Diploma de doctor în ştiinţe fizice”, eliberată de

Ministerul Instrucţiunii Publice al Republicii Franceze.

La 26 noiembrie 1904 susţine licenţa în ştiinţe şi primeşte „Diploma de licenţă în

Ştiinţe” eliberată de Ministerul Instrucţiunii Publice al Republicii Franceze.

În patrimoniul Muzeului Universităţii Politehnice din Bucureşti deţinem, şi sunt

expuse, diplomele originale de studii care au aparţinut lui Nicolae Vasilescu - Karpen.

Tot lui Nicolae Vasilescu - Karpen îi datorăm şi prima comunicare ştiinţifică în

domeniul electricităţii prezentată de un român. La 13 iunie 1900, Karpen susţine, la

Societatea Franceză de Fizică, o comunicare cu titlul: „Aparat reprezentând sub formă

mecanică fenomenele prezentate de condensatoarele electrice” [5], [6].

1901 - 1902 • Contribuţiile profesorului Dragomir Hurmuzescu din Iaşi în domeniul

comunicaţiilor prin radio

Într-o conferinţă publică, ţinută în data de 4 noiembrie 1901, profesorul Dragomir

Hurmuzescu prezintă o staţie emiţătoare şi una receptoare bazată pe coheror. În anul

1902, la primul Congres de Ştiinţe din România care a avut loc la Iaşi, Dragomir

Hurmuzescu a prezentat o comunicare despre coherori şi a propus un dispozitiv propriu

de detecţie cu coheror.

19

1910 • Deschiderea cursurilor Şcolii de Electricitate Industrială din Iaşi

La 1 noiembrie 1910, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, se deschideau

cursurile Şcolii de Electricitate Industrială. Era prima unitate de învăţământ superior

electrotehnic din România. Cel dintâi director al acestui nucleu generator de progres şi de

dezvoltare a fost academicianul Dragomir Hurmuzescu.

Facem precizarea că prima catedră de electricitate din învăţământul superior

electrotehnic din România a fost catedra de Electrotehnică a lui Nicolae Vasilescu-

Karpen, înfiinţată la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele prin bugetul anului financiar

1905-1906.

1918 • Primul curs de electrotehnică

Presupunem că primul curs de electrotehnică tipărit în România (în mod cert primul

curs de electrotehnică tipărit la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele) este al lui Nicolae

Vasilescu - Karpen. Este vorba de ”Curs de electrotehnică” predat de Nicolae Vasilescu -

Karpen (Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele), Bucureşti 1918-1919, 328 pagini (16x21)

şi 249 figuri în 56 de planşe anexe. Litografiat.

Între anii 1918-1942, Nicolae Vasilescu - Karpen a publicat numeroase comunicări

ştiinţifice în domeniul electrotehnicii şi în domenii conexe precum şi în domenii

ştiinţifice diverse, dintre acestea evidenţiindu-se şapte cursuri publicate şi republicate de

electrotehnică şi electricitate [5].

1919 - 1923 • Academicianul Nicolae Vasilescu - Karpen [4].

La 5 iunie 1919 profesorul Nicolae Vasilescu - Karpen a fost ales membru

corespondent al Academiei Române.

La 6 iunie 1929 profesorul Nicolae Vasilescu - Karpen a fost ales membru titular al

Academiei Române.

1920 - 1940 • Nicolae Vasilescu – Karpen, Director al Şcolii Naţionale de Poduri şi

Şosele şi Rector al Şcolii Politehnice (Regele Carol II) din Bucureşti [1,II].

La 10 februarie 1920, Nicolae Vasilescu – Karpen, profesor titular de

electrotehnică, a fost numit Director al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în locul lui

Grigore Cerkez. În această calitate, Nicolae Vasilescu - Karpen întocmeşte DECRETUL

– LEGE RELATIF LA ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA ŞCOLILOR

POLITEHNICE DIN ROMÂNIA, dat în Bucureşti la 10 iunie 1920, sub numărul 2521

şi semnat de către Regele Ferdinand, Ministrul Lucrărilor Publice ad interim, Constantin

Argetoianu şi Ministrul Justiţiei M. B. Cantacuzino, publicat în Monitorul Oficial nr. 61

din 19 iunie 1920. Prin organizarea Şcolilor Politechnice din România, visul şi năzuinţa

părintelui Constantin Mironescu s-au îndeplinit.

Într-o primă etapă, Şcoala Politehnică din Bucureşti urma să cuprindă patru

secţiuni, şi anume:

20

a) Secţiunea de construcţii (căi de comunicaţii, clădiri, hidraulică, lucrări de

edilitate etc.);

b) Secţiunea de mecanică şi electricitate, cu eventuale subsecţiuni pentru aviaţie

şi telegrafie-telefonie;

c) Secţiunea de mine şi metalurgie;

d) Secţiunea industrială, destinată să formeze inginerii chimişti şi metalurgişti.

Începând cu anul 1922 între diplomaţii Secţiei Electromecanice găsim următorii

ingineri electromecanici, viitoare cadre didactice ale Şcolii [2]:

Anul 1922 Popescu T. Alexandru - şef de promoţie (Fig. 3);

Anul 1924 Dinculescu Constantin - şef de promoţie;

Tănăsescu Teodor - al 22-lea clasat;

Anul 1925 D-ra Petrescu Cristiana - a 6-a clasată (Fig. 4);

Lazu V. Constantin - al 9-lea clasat;

Lăzărescu Gr. Ionel - al 19-lea clasat;

Anul 1926 Rădulescu P. Vlad - al 3-lea clasat;

Bercovici B. Martin - al 14-lea clasat;

Petrescu Gheorghe - al 16-lea clasat;

Marinescu Gh. Matei - al 21-lea clasat;

Anul 1927 Neamţu Petre - diplomat al Şcolii Politehnice din Charlotenburg;

Anul 1928 Antoniu S. Ion - al 6-lea clasat (Fig. 5);

Anul 1930 Vasilescu Anghel - diplomat al Şcolii Politehnice din Danzig 1929;

Anul1939 Traian Gheorghiu – conferenţiar titular provizoriu la cursul de electrotehnică

generală şi aplicată (DM 104823/193), Cernea Gheorghe - preparator cu titlu provizoriu

la laboratorul de aplicaţiile căldurii şi electricităţii.

Nicolae Vasilescu-Karpen, Directorul şi mai pe urmă Rectorul Şcolii, în timpul

celui mai lung mandat din 1920 până în 1940, a încurajat învăţământul superior de

electrotehnică în diversitatea sa: matematici speciale pentru inginerii electricieni,

electrotehnică, telegrafie fără fir şi telefonie, radiocomunicaţii, electroenergetică, prin

orientarea procesului de învăţământ spre aceste domenii noi şi moderne. De asemenea,

putem spune că prin Catedra de electrotehnică şi electricitate a lui Karpen s-au produs

recrutarea şi promovarea de profesori valoroşi, majoritatea creatori de şcoală.

Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Nicolae Vasilescu–Karpen, în

organizarea Şcolii Politehnice din Bucureşti, a fost Constantin D. Buşilă, un vizionar în

domeniul dezvoltării industriale şi al surselor de energie. Timp de 13 ani, din anul 1920,

Constantin D. Buşilă a fost Preşedintele Secţiei Electromecanice din cadrul Şcolii

Politehnice din Bucureşti. În această calitate, Constantin D. Buşilă a sprijinit înfiinţarea

subsecţiunii de telegrafie-telefonie. Mai mult chiar, odată cu înfiinţarea de la 4 ianuarie

1927 a Comitetului Electrotehnic Român, al cărui vicepreşedinte a fost de la început, a

creat în cadrul CER noi comitete tehnice, între care şi Comitetul de radiocomunicaţii.

21

1936 • Acordarea de către Şcoala Politehnică ”Regele Carol II” a gradului de

doctor-inginer şi a diplomei ”Doctor Honoris Causa” [9], [10].

Începând cu anul 1936 se aprobă regulamentul privind acordarea de către Şcoala

Politechnică din Bucureşti a gradului de doctor–inginer şi a diplomei Doctor Honoris

Causa (DHC).

Primul titlu de doctor-inginer al Şcolii Politehnice ”Regele Carol II” a fost acordat

la 7 iulie 1936 lui Welton Joseph Crook, profesor la mine şi metalurgie la Universitatea

Stanford din California.

Prima consemnare a acordării diplomei DHC a fost la 22 aprilie 1937 prin

”Proclamarea Domnului Mareşal al României, Constantin Prezan, Doctor Honoris Causa

al Şcolii Politechnice, Regele Carol II” [11].

Între cele 18 lucrări de doctorat propuse în 1936 aparţinând inginerilor absolvenţi ai

Şcolii, trei sunt ale următorilor ingineri electro - mecanici:

Poziţia 8. Inginerul electro-mecanic Marinescu Matei G. (Asistent SPB): „Cercetări

experimentale pentru perfecţionarea circuitelor de amplificare şi detecţie a lămpilor

electronice, prin procedeul reacţiei, cu aplicaţii în tehnica electro-acusticei”.

Poziţia 13. Inginerul electro-mecanic Petrescu Gh. (Conf. SPB): „Cercetări asupra

funcţionării unei maşini electrice destinate a servi ca transmisiune electromecanică la

vehicule”.

Poziţia 16. Inginerul electro-mecanic Tănăsescu Tudor (Conf. SPB): ”Regimul de

funcţionare al amplificatorilor de înaltă frecvenţă modulaţi”.

Până la război, Şcoala Politehnică ”Regele Carol II” a mai acordat două diplome DHC, la

28 decembrie 1938 lui Nikola Tesla, genial descoperitor în electricitate, pentru înaltele

sale merite ştiinţifice şi tehnice, şi la 19 octombrie 1941 profesorului onorar al

Politehnicii, Nicolae Vasilescu–Karpen, pentru contribuţia importantă adusă la ridicarea

învăţământului tehnic în România şi pentru înfăptuirea, dezvoltarea şi organizarea

Politehnicii din Bucureşti în calitate de Rector (excepţie).

1940 • Punerea în retragere a lui Nicolae Vasilescu–Karpen. Pilele K [1, II], [3], [7].

După abdicarea Regelui Carol II, la 6 septembrie 1940, s-au produs în şcoală o

serie de evenimente şi schimbări politice. Cea mai importantă, prin Decretul nr. 3115 din

9 octombrie 1940, profesorul Nicolae Vasilescu-Karpen a fost pus „în retragere”, fără

comentarii!

1922 - 1956 - 2013 • Pilele K

Nu putem încheia acest capitol fără să menţionăm preocuparea şi realizările lui

Karpen în domeniul stocării energiei electrice, domeniul pilelor electrice.

În anul 1922 Nicolae Vasilescu-Karpen publică în C.R. Academie de Science Paris

comunicarea ”Sur un classe particulière de piles” No. 175 /1922, pag. 96-98.

În acelaşi an, la 16 iunie 1922, depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii invenţia nr.

06824 (Dosarul 8499) pentru ”Pila termoelectrică cu temperatură uniformă”. La 18

februarie 1924 se înregistrează pe numele lui Nicolae Vasilescu-Karpen la Oficiul

Proprietăţii Industriale, sub numărul 755 (Dosarul 10094), ”Pila electrică ”.

22

Între anii 1923 – 1956, Karpen cercetează şi îmbunătăţeşte în mod continuu deja

celebrele ”Pile K”, pile termoelectrice cu temperatură uniformă.

După punerea în retragere din 9 octombrie 1940, Karpen s-a aplecat, în special,

asupra pilelor termoelectrice pe care le-a realizat la Institutul de Energetică al Academiei

Române. Cea mai performantă pilă, „pila K”, a fost finalizată în anul 1956; aceasta

acţiona un micromotor oscilant cu fir de torsiune şi instalaţia pile (au fost două)-motor a

fost pusă în funcţiune pe o vitrină în holul Academiei Române. La cutremurul din 1977,

instalaţia s-a prăbuşit de pe vitrină, una dintre pile s-a spart şi firul de torsiune al

micromotorului s-a rupt. Pila spartă a fost reparată sub grija ginerelui lui Nicolae

Vasilescu-Karpen, Matei Marinescu. După cutremur, pilele au fost introduse în

patrimoniul Muzeului Naţional Tehnic ,,Inginer Dimitrie Leonida”, fiind păstrate în

fişetul din biroul directorului muzeului. În anul 2013 motorul oscilant a fost reparat,

pilele au fost recondiţionate şi ansamblul expus în stare de funcţionare într-un stand

special la Muzeul Naţional Tehnic ,,Inginer Dimitrie Leonida”, la dispoziţia vizitatorilor

(Fig.6).

3. Directoratul (Rectoratul) lui Nicolae Vasilescu-Karpen 1920 – 1940. Apariţia

conferinţelor, laboratoarelor şi a catedrelor de specialitate, nucleele viitoarelor

facultăţi cu profil electric

Reluăm citatul care se pliază perfect pe tema acestui capitol ,,Nicolae

Vasilescu-Karpen, în timpul celui mai lung mandat, din 1920 până în 1940, a încurajat

învăţământul superior de electrotehnică în diversitatea sa: matematici speciale pentru

inginerii electricieni, electrotehnică, telefonie–telegrafie fără fir, telefonie şi

radiocomunicaţii şi electroenergetică, prin orientarea procesului de învăţământ spre

aceste domenii noi şi moderne. De asemenea, putem spune că, prin Catedra de

Electrotehnică şi Electricitate a lui Karpen, s-au produs recrutarea şi promovarea de

profesori valoroşi, majoritatea creatori de şcoală”, după cum urmează:

1918 - Germani Dionisie - suplinitor al Catedrei de Electrotehnică.

1920 - Budeanu Constantin (Fig.7) - conferenţiar suplinitor de ”Măsuri electrice,

tracţiune electrică, calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice” (D.M. Nr.

25.979/1920).

1920 - Constantinescu Ion - asistent suplinitor pe lângă Catedra de ,,Electrotehnică şi

Electricitate” (D.M. Nr. 28.979/1920).

1921 - Ştefănescu Radu Ion - profesor suplinitor de ”Centrale electrice, transportul,

distribuţia şi întrebuinţarea energiei electrice” (D.M. Nr.2847/1921).

1921 - Gheorghiu S. Ion (Fig.8) - conferenţiar suplinitor de ”Calculul, construcţia şi

încercările maşinilor electrice” (D.M. Nr.2847/1921).

1921 - Abason Ernest - asistent suplinitor la Catedra de ”Electricitate şi Electrotehnică”

(DM Nr. 1235/1921). Ulterior, Ernest Abason s-a specializat în matematici şi a predat

matematicile speciale pentru inginerii electricieni după metoda franceză consacrată la

Şcoala Politehnică din Paris.

Prin încadrarea în Şcoală, după anul 1922, a diplomaţilor Secţiei Electromecanice,

precum şi a celor doi absolvenţi ai Şcolilor Politehnice din Charlotenburg (Neamţu Petre)

şi din Danzig (Vasilescu Anghel), pe lângă profesorii consacraţi deja, se conturează

viitoarele catedre de specialitate:

23

- Abason Ernest: matematici speciale pentru inginerii electricieni, după desprinderea din

electrotehnică generală în 1924;

- Constantin Budeanu: măsuri electrice, puterea reactivă împreună cu Rădulescu Vlad şi

Neamţu Petre la laboratorul de Măsuri Electrice;

- Constantinescu Ion: radiocomunicaţii împreună cu Tănăsescu Tudor şi Marinescu

Matei;

- Ştefănescu Radu Ion: centrale electrice, transportul, distribuţia şi întrebuinţarea energiei

electrice împreună cu Dinculescu Constantin;

- Gheorghiu S. Ion: calculul, construcţia şi încercările maşinilor electrice împreună cu

Vasilescu Anghel şi, nu în ultimul rând, Nicolae Vasilescu–Karpen: electrotehnică

generală şi electricitate, împreună cu cei de mai sus, dar şi cu Popescu T. Alexandru, D-ra

Petrescu Cristiana, Lazu V. Constantin, Lăzărescu Gr. Ionel, Petrescu Gheorghe, Antoniu

S. Ion şi Gheorghiu Traian – conferenţiar şi Cernea Gh. Gheorghe - pregătitor.

De la 30.11.1928, Ernest Abason a fost Subdirector al Şcolii (de fapt Directorul de

Studii) şi redactor şef al Buletinului Ştiinţific al Şcolii până în anul 1940 când a fost pus

în disponibilitate prin Decretul–Lege discriminator DM 201851/1940, fiind evreu. În anul

1942 este numit Director de Studii profesorul Gheorghe Petrescu (D. 3012/1942), ambii

de la Secţia electromecanică.

Laboratoare noi

În anul 1929 se dă în folosinţă Corpul D, corpul Electrotehnicii, având la parter

amfiteatrul D 018, birou şi bibliotecă şi la etaje Laboratorul de Electrotehnică pentru

Învăţământul Elevilor, Laboratorul de Încercări Industriale de Maşini, Aparate şi

Materiale Electrice (sub conducerea lui Al. Th. Popescu) şi Laboratorul de

Electrocomunicaţii (sub conducerea lui Matei Marinescu).

Din aceste catedre şi laboratoare de specialitate, cu ocazia reorganizării

învăţământului din RPR din anul 1948, se nasc Facultatea de Electrotehnică în anul 1949,

Facultatea de Energetică în anul 1950, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii în

anul 1953 şi Facultatea de Automatică în anul 1967 (profilul electric al Institutului

Politehnic din Bucureşti).

Încheiere

Prezenta lucrare a fost prezentată în numele Muzeului Universităţii POLITEHNICE

din Bucureşti la a VI-a ediţie a Seminarului de Istoria Electrotehnicii Româneşti,

organizat de INCDIE ICPE-CA şi de către domnul dr. ing. Mircea Ignat. Lucrarea a

primit aprecieri deosebite din partea domnului profesor Florin Teodor Tănăsescu pentru

documentarea şi acurateţea datelor istorice.

Cu ocazia acestui seminar s-a produs lansarea primului număr din Revista de

Istoria Electrotehnicii Româneşti, octombrie 2013.

Fiind foarte bine primită, lucrarea va vedea lumina tiparului în numărul 2 al

Revistei de Istoria Electrotehnicii Româneşti, preconizat să apară în anul 2014, împreună

cu Compact Discul cu interviurile date de autor în anul 2012 domnilor dr. ing. Mircea

Ignat şi dr. ing. Mihai Bădic.

24

La viitoarele seminarii şi în viitoarele numere ale revistei vom comunica şi vom

publica continuarea lucrării, intervalul 1940 până în 1981.

25

26

BIBLIOGRAFIE

[1] ANIVERSAREA I-Dare de seamă asupra învăţământului în Şcoala Politehnică din

Bucureşti;

II Istoricul învăţământului tehnic în România până în 1930.

[2] Şcoala Politehnică REGELE CAROL II din Bucureşti. ANUAR. 1936. Tiparul

,,Cartea Românească” Bucureşti, 1938.

[3] Andrei Nicolaide ”Significance on the Scientific Research of NICOLAE

VASILESCU-KARPEN” AGIR Publishing House EA Bucharest, 2006.

[4] Prof. univ. dr. ing. Ion M. Popescu - Conferinţa dedicată Prof. Nicolae Vasilescu-

Karpen, 9 mai 2012.

[5] O. PĂDURARU-BIBLIOGRAFIE DES PUBLICATIONS DE PROF. ING.

N.VASILESCO-KARPEN. Buletinul Politehnicii din Bucureşti, Volumul XIII, Anul

1942, Nr. 1-2. (număr omagial).

[6] Vasilescu Karpen-LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE ORIGINALE, Bucureşti, TIPOGRAFIA

CURŢII REGALE F. GOBL FII 1906.

[7] Ing. ALEXEI BĂDĂRĂU, prof. M. MIHAILESCU „INVENŢII ROMÂNEŞTI

NEIDENTIFICATE PÂNĂ ÎN PREZENT”. Revista Română de Proprietate Industrială,

nr. 4/2005.

[8] Ing. Vasile Constantin Diaconescu, ex. Director al MUPB, Academicianul Nicolae

Vasilescu-Karpen în Muzeul Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti. Comunicare la

Conferinţa dedicată, Prof. Nicolae Vasilescu-Karpen 09.05.2012.

[9] Buletinul AGIR XVII, Nr. 9, septembrie 1935, Subcapitolul Note, pag. Nr. 322.

[10] Buletinul AGIR Volumul XX, Nr. 1, ianuarie 1937, Subcapitolul Note pag. 62.

[11] Cartea de Onoare a Şcolii Politechnice ,,Regele Carol II”, pag. 9.

27

AMINTIRI DESPRE PRIMUL MEU ŞEF,

DR. ING. CHIRIL POPESCU

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu

I. Remember

Cu câteva zile în urmă un telefon în noapte a venit de la ing. Ghe. Başturea. Mi-a

transmis o veste care m-a lăsat încremenit, decesul lui Chiril Popescu, întrucât, nu cu

mult timp în urmă, reproşându-ne nouă, celor mai puţini rămaşi din aceeaşi generaţie, că

nu mai circulă informaţii între noi, hotărâsem împreună cu cel care-mi transmisese vestea

şi cu Dan Popovici, un alt înaintaş al ICPE-ului, un posibil program de vizite.

Pentru cei mai tineri, Chiril Popescu nu a fost în istoria ICPE doar un cercetător

de excepţie cu calităţi deosebite în derularea unui experiment, înzestrat formator de

oameni şi laboratoare, coordonator al unor programe de cercetare (atunci când a ajuns

Director ştiinţific al domeniului „aparate electrice”), ci şi omul care prin calităţile sale şi

modestia sa era un „moderator de procese”, calmul său şi echilibrul în judecăţi fiind

apreciat de noi toţi.

Chiril Popescu intrase în ICPET (Institutul de Cercetări şi Proiectări

Electrotehnice) în anul 1951, institut format la sfârşitul anului 1950 prin unirea

Institutului de Cercetări Electrotehnice (ICET) şi a DPET (Direcţia de Proiectări

Electrotehnice) formând acest ICPET, înaintaşul ICPE-urilor de astăzi, creuzetul care în

cei 65 ani de existenţă a format oameni şi a stat în spatele multor priorităţi ştiinţifice şi

industriale.

Se adunau în acei ani în ICPET valori autentice ale electrotehnicii româneşti:

Prof. Al. Nicolau, primul director al Institutului, Dan Finţescu şi R. Zaroni, doi

deschizători de drumuri în acţionările de putere, primii promotori al comutaţiei statice,

Dan Popovici, Ghe. Başturea, Chiril Popescu, Mihai Pesici şi Dodo Cotnăreanu,

28

proiectanţi de excepţie, Iacob Venus, părintele regulatoarelor de tensiune de la Centralele

de pe Bistriţa, Prof. Ghe. Hortopan şi Aurel Avramescu, cei care în domeniul tensiunilor

înalte şi aparatajului pot fi consideraţi autentici creatori de şcoli.

Dacă aceştia reprezentau electrotehnica de curenţi tari, nu trebuie uitaţi cei din

domeniul curenţilor slabi: Prof. Roman Stere, Ing. Ilie Padache, Dorel Damsker, Gunther

Weinrich, Soltuz, Mario Duma şi Cleja, Mărgineanu şi Mehedinţi, sau cei din domeniul

materialelor electrotehnice: Maria Nicolae, Bruno Marcus, Lucia Diaconu, Eugenia

Cruceanu, Ghe. Bălăşescu şi Bărcănescu.

În acest mediu, şi sub influenţa acestor oameni care au stat în spatele dezvoltării

electrotehnicii româneşti, unii cunoscuţi ca lideri, alţii ,,dizolvaţi” în rezultatele echipei,

s-a format generaţia noastră intrată în anul 1956 în ICPET, o generaţie entuziastă, dar

neştiutoare încă a ceea ce înseamnă ingineria, dar care prin specialităţile pe care le

prezenta creşteau cu peste 30% numărul de salariaţi ai Institutului şi speranţa de a da

valori care să se ridice la nivelul dascălilor. O generaţie care a învăţat meserie de la

aceştia şi s-a străduit să o transmită şi celor care au urmat, acelaşi spirit de colegialitate,

profesionalitate şi responsabilitate faţă de soluţia dată, o ştachetă tot mai înaltă în

cunoaştere, toate dezvoltate pe o spirală a amplificării rezultatelor de valoare.

I. Scurte date biografice

Dr. Ing. Chiril Popescu s-a născut la Buzău în ziua de 31 mai 1925, ca fiu al lui

Ion şi Gabriela Popescu. A urmat cursurile Liceului Haşdeu, liceu caracterizat

printr-un corp profesoral de excepţie: Matematica-Păunel, Fizica-Statnicov, Stiinţe

naturale-Olaru, Româna-Dumitrescu, Franceza-Chivaran, dar şi de un fond de elevi avid

de a cunoaşte, de a se realiza, competiţia devenind motorul realizării lor profesionale în

disciplinele profesionale pe care le vor alege dupa finalizarea studiilor liceale. Se distinge

în liceu ca interesat de matematică şi fizică, dar şi de disciplinele umaniste pe care nu le-a

neglijat atunci când preferinţele sale s-au îndreptat spre ştiinţele tehnice.

Urmează cursurile Facultăţii de Electromecanică ale Institutului Politehnic din

Bucureşti pe care le termină în anul 1949, iar în anul 1968 se va înscrie la doctorat pe

care-l finalizează doi ani mai târziu.

Absolvent al acestei Facultăţi, se angajează ca referent tehnic în Ministerul

Energiei (14 oct. 1949 – 17 ian. 1951), după care se transferă la noua unitate DEPET

(Direcţia de Proiectări Electrotehnice) care împreună cu cealaltă unitate creată, Institutul

de Cercetări Electrotehnice (ICET), vor sta la baza formării ICPET, înaintaşul ICPE.

În 1955 este cercetător principal (01.09.1955 – 1961), şef de laborator

(01.06.1964 – 04.11.1968), şef de secţie (04.11.1968 - 01.02.1970), Director Adjunct

Stiinţific (01.02.1970 – 19.07.1982). Este eliberat din funcţie pe motiv de sănătate în

1982, dar rămâne în Institut ca cercetător stiinţific gr. I, se pensionează în 01.08.1987, dar

mai lucrează doi ani până în 01.12.1989.

II. Chiril Popescu, cercetător

Se poate vorbi de două genuri de activităţi C&D pe care Chiril Popescu le-a

desfăşurat în Institut, unul de proiectare şi cel de al doilea de dezvoltare prin cercetare a

29

unor produse sau sisteme de produse, la fel de important prin finalitatea pe care a dat-o şi

prin timpul la care aceste rezultate au fost oferite.

Corespunzător cerinţelor pentru care Institutul a fost creat, şi anume susţinerea

dezvoltării industriei electrotehnice, în prima etapă activitatea sa profesională s-a

îndreptat spre elaborarea de studii de dezvoltare pentru fabricile electrotehnice existente

sau spre realizarea altora noi în care licenţa de produs, care trebuia urmată de asimilarea

în ţară a unor componente sau de rezultate ale cercetării proprii, trebuia să stea la baza

unor programe de fabricaţie. Participă la elaborarea studiilor de dezvoltare pentru

Electroaparataj, Electroputere Craiova, Dinamo Bucureşti (în viitor IMEB),

Electroceramica Turda, ICME, în special pe linia organizării laboratoarelor de încercări şi

atestare a calităţii. Proiectează transformatoare de încercări, dezvoltă staţii de încercare la

înaltă tensiune (c.a, c.c, impuls de tensiune), dezvoltă seturi de şunturi şi divizoare cu

performanţe impuse de Standardele CEI. Dacă în prima etapă de dezvoltare a Institutului

această activitate a fost dominantă, în cea de a doua, rezultat al creşterii nivelului de

dotare a Institutului şi accesul la noi tehnologii, al experienţei acumulate de colectiv,

activitatea sa s-a concentrat mai mult spre latura de cercetare, dezvoltându-se în

concepţie proprie produse, care, prin transfer tehnologic, vor fi preluate industrial.

Lucrând atâţia ani cu el pot sa-mi adun curajul de a afirma cum a fost ca

cercetător, care i-au fost punctele tari, ce a lăsat în electrotehnica românească. De la Ghe.

Hortopan, cu care a colaborat în mod rodnic în dezvoltarea încercărilor la impuls de

tensiune şi a dispozitivelor aferente, a luat rigoarea, curajul de a aborda probleme grele

fără a-i împrumuta duritatea; de la Academicianul Aurel Avramescu a luat „poezia

cercetării”, a stabilirii de ipoteze curajoase în abordarea unei tematici, a mersului „pas cu

pas” în identificarea fenomenului şi reproducerea lui, măsurarea şi de aici ideea

aplicaţiei! Aşa a fost cazul descărcărilor parţiale dezvoltate în izolaţii, fenomen complex

care nici astăzi nu este complet clarificat, tematică în care, prin coordonarea

Academicianului Aurel Avramescu, s-a creat o şcoală apreciată în străinătate prin

elementele noi aduse de Chiril Popescu, Florin Tănăsescu, Stoica Murmur, Radu Ionel, I.

Raulescu. Un Premiu al Academiei Române va fi acordat acestui colectiv pentru

cercetările dezvoltate.

În activitatea de cercetare, Chiril Popescu aduce meritorii contribuţii în trei

domenii de mare importanţă ştiinţifică, şi anume:

1. Tehnica impulsului, dezvoltarea de echipamente de cercetare/încercare a

produselor electrotehnice supuse la supratensiuni atmosferice – unda de impuls 1/50

microsecunde, dar şi alte valori.

2. Dezvoltarea unor noi tipuri de izolatoare suport sau de linie, realizate din

ceramică şi sticlă.

3. Studiul izolaţiilor supuse descărcărilor parţiale, dezvoltarea de aparate pentru

detecţia lor, recomandări pentru constructorii de echipamente.

1. Chiril Popescu a fost principalul colaborator al Prof. Dr. Ing. Ghe. Hortopan,

leader-ul dezvoltării generatoarelor de impuls de tensiune, al şunturilor şi divizoarelor de

tensiune, al metodelor de încercare a echipamentelor la impuls de tensiune, aplicate la

testările de la ICPE, dar generalizate apoi şi în laboratoarele de înaltă tensiune de la

Electroputere şi Electroceramica Turda. Domeniul continuă la ICPE şi după plecarea

profesorului Ghe. Hortopan ca Profesor la Politehnica, Chiril Popescu şi Doru Vascan

30

fiind angrenaţi în dezvoltarea altor generatoare de impuls, scheme noi de funcţionare şi

metode de încercare.

Chiril Popescu are merite deosebite în „Analiza şi sinteza circuitelor generatoare

de impulsuri”, cercetare care a condus la realizarea, pentru prima oară în ţară, a unor

modele experimentale pentru studiul compatibilităţii electromagnetice în regim de

impuls, inclusiv cele de tip nuclear, întrunind aprecieri elogioase atât din ţară, cât şi în

străinătate.

Se pot remarca profunzimea ştiinţifică dovedită în elaborarea schemelor de

încercare la înaltă tensiune, calculul parametrilor optimi pentru schemele de încercări:

generatoarele cu formă de undă 0,1/45 microsecunde, 0,1/1; 0,1/5; 0,1/1000 destinate

verificării izolaţiei echipamentelor, realizarea generatoarelor etalon destinate verificării

echipamentelor cu unde 1,2/50 microsecunde, 250/2500 microsecunde, a oscilografelor şi

kilovoltmetrelor.

Receptiv la ceea ce îi poate aduce informatica nou, elaborează un program de

calcul pentru trasarea curbelor R3 = f (C3) şi R2 = f (C2) pentru un generator de impuls

de tensiune, în condiţiile conservării în limitele toleranţelor admise pentru undele de

impuls de tensiune 1,2/50 şi 250/2500 şi trasarea acestor curbe.

2. În dezvoltarea izolatoarelor suport sau de linie am avut şansa să îi fiu

colaborator încă de la intrarea în Institut în anul 1956, colaborare care a durat apoi

întreaga noastră viaţă ştiinţifică. Cercetările care s-au dezvoltat în acest domeniu îşi

propuneau să redimensioneze izolatoarele ceramice suport, funcţionând la diverse

tensiuni, cu încadrarea riguroasă în normele CEI. Metoda de investigare pusă la punct de

ing. Chiril Popescu, deşi simplă (un pai dispus pe un fir izolant care se apropia de izolator

şi se orienta în câmp, prin deplasarea acestuia putându-se înregistra liniile de câmp în

jurul izolatorului sub tensiune) era laborioasă şi nu lipsită de pericole, impunând o mare

atenţie în colectarea datelor; după realizarea acestor înregistrări, printr-o construcţie

grafică se stabileau spectrele liniilor echipotenţiale şi repartiţia acestora pe înălţimea

izolatorului. Ca urmare a acestor studii a fost realizată seria de izolatoare suport până la

30 kV, cu dimensiuni mai reduse, încadrabilă în norme şi cu performanţe tehnice şi

economice superioare. Metodele de investigare a distribuţiei de câmp electric în jurul

unui izolator s-au completat în timp prin realizarea unor modele în băi electrolitice,

tehnică de investigare originală pusă la punct de o altă colegă de serie, Ing. Bianca

Serbănescu.

O altă cercetare dezvoltată de Chiril Popescu, şi la care am avut şansa să îi fiu

colaborator, a fost o premieră pentru România, realizarea izolatoarelor de înaltă tensiune

din sticlă călită, pentru lanţurile de izolatoare destinate liniilor de înaltă tensiune de

60-440 kV. Supremaţia europeană o avea firma franceza SEDIVER, dar încercări făceau

şi ruşii cu o sticlă cu Bor la VEI Moscova şi alta calcosodică la Iarvacandi Estonia. La

performanţe electrice similare, cea calcosodică avea avantajul unei topiri la temperaturi

mai joase 1100–12000C, faţă de 1300–1350

0C cealaltă.

În faţa colectivului stăteau 3 probleme mari: alegerea compoziţiei sticlei pentru a

garanta performanţele electrice şi mecanice: rigiditatea dielectrică, tensiunea de

conturnare şi tg delta, tratamentul termic pentru călire întrucât grosimile diferite ale

izolatorului cereau parametri de răcire diferiţi şi armarea izolatorului însemnând găsirea

celor mai potrivite armături ca formă şi a compoziţiei de ciment care să asigure forţe de

smulgere impuse de standarde.

31

Pentru compoziţia sticlei existau puţine date de la SEDIVER, iar de la ruşi nu

aveam decât informaţii sumare despre fabrici experimentale la VEI Moscova (sticla cu

bor) şi Iarvacandi Estonia (pentru sticla calcosodică). La solicitarea părţii române a fost

acceptată o vizită la VEI, în care au avut loc doar discuţii cu Acad. Kojukov, un specialist

de mare valoare, iar la Iarvacandi am văzut fabrica experimentală şi în special tehnologia

de călire, confirmând într-un fel şi gândirea noastră de a realiza un agregat de călire

echipat cu duze al căror debit să fie corelat cu grosimea izolatorului. Primirea la

Iarvacandi era într-un ianuarie plin de zăpezi dar surprinzător de caldă, ing. şef Thomson,

un estonian ataşat de tehnică, dar şi de moştenirea culturală a Estoniei, a răspuns tuturor

întrebărilor puse de noi. Intorşi în ţară ne-am definitivat reţeta şi s-a omologat masa de

sticlă din care se vor face izolatoarele. Date fiind unele elemente de noutate, s-au susţinut

câteva comunicări ştiinţifice, iar în Revista Electrotehnica a fost prezentată concepţia

românească în realizarea izolatoarelor din sticlă călită. (Menţionez că procesul de călire

constă în răcirea controlată a masei de sticlă, procedeu care într-un strat de grosimea

câtorva Angstromi apăreau tensiuni în echilibru care confereau izolatorului proprietăţi

mecanice deosebite). Colaborarea cu Institutul de Sticlă, cu Ing. Tentulescu şi Ida

Spigler, s-a derulat cu succes atât în definitivarea reţetei de sticlă, cât şi a procesului de

călire.

Pentru procesul tehnologic de călire, rezultat al experimentărilor făcute şi a

încercărilor mecanice, s-a imaginat sistemul de răcire diferenţiat în funcţie de grosimile

pe care le prezenta izolatorul, dispunând duze în jurul izolatorului cu presiuni diferite ale

aerului de răcire.

O altă problemă de rezolvat în această familie de cercetări a fost aceea a stabilirii

celor mai potrivite geometrii ale armăturilor care să asigure rezistenţă la tracţiune. Dacă

în cazul capelor, armăturii superioare, nu au fost probleme, complicaţii au apărut în cazul

tijelor, armăturii inferioare. Studiile de fotoelasticitate făcute au indicat cea mai potrivită

geometrie, permiţând încadrarea în cele mai riguroase norme. Conducătorul Proiectului,

Ing. Chiril Popescu, a dovedit în abordarea acestei tematici nu doar un volum larg de

cunoştinţe în discipline care concurau la realizarea izolatorului, ci şi modul inteligent de

selectare a celor care reprezintă priorităţi, o viziune clară a finalităţii, a tehnicilor de

investigare care pot da răspuns la problemele de rezolvat. Iar bucuria cea mai mare a

colectivului a fost că România, prin cercetările întreprinse şi achiziţionarea unor utilaje

din URSS, a devenit al treilea fabricant de izolatoare suspensie realizate din sticlă călită,

Fabrica de Izolatoare de Sticlă de la Botoşani.

3. În izolaţiile maşinilor şi echipamentelor electrice dispuse între componente ale

acestora, aflate la diferenţe de potenţial, pot apărea descărcări parţiale care pot conduce la

o străpungere a izolaţiei dintre acestea; cercetările dezvoltate în ICPE în câteva colective,

unul din ele condus de Chiril Popescu, au condus la rezultate interesante, menţionate ca

atare în literatura de specialitate. Descărcarea parţială este un fenomen caracterizat prin

acţiuni diferenţiate în timp şi intensitate care solicită izolaţia şi constituie o fază

premergătoare unei străpungeri a izolaţiei, iar depistarea lor constituie un semnal al

existenţei unei anomalii care poate conduce în timp la clacarea izolaţiei. Experimentările

făcute şi modelările realizate au condus atât la promovarea unor soluţii constructive care

să evite apariţia unor zone de concentrare a câmpului electric, cât şi la realizarea unor

aparate în banda îngustă sau largă pentru identificarea descărcărilor parţiale şi, pe cât

posibil, localizarea lor. Noutatea acestui subiect şi rezultatele care au apărut au făcut

32

obiectul tezei mele de doctorat, iar toată seria de lucrări a colectivelor din ICPE, care au

lucrat în acest domeniu, a primit Premiul Traian Vuia al Academiei Române.

III. Chiril Popescu, organizator al activităţii ştiinţifice

În cei 49 de ani petrecuţi în ICPE, Chiril Popescu a avut şansa de a trăi geneza

unui Institut care a pornit de la aproape nimic şi a ajuns să fie, în final, un Institut de

referinţă cunoscut prin realizările şi priorităţile sale: dezvoltarea domeniului de aparataj

electric de comutaţie şi protecţie de joasă şi înaltă tensiune, maşinile electrice normale şi

speciale, materialele electrotehnice care, elaborate în Institut, au stat la baza dezvoltării

unor fabrici ceramice, de materiale cărbunoase, contacte electrice, monocristal de Siliciu,

echipamentele de acţionare pentru metrou, tramvaie şi troleibuze, platforme de foraj

terestre şi marine, calitate şi protecţie climatică.

În domeniul ştiinţific pe care l-a coordonat, fabricile electrotehnice de profil

s-au dezvoltat şi datorită eforturilor echipelor de cercetare pe care le-a condus şi cărora

le-a cerut dezvoltarea de produse performante, sigure în funcţionare, uşor de transferat în

fabrici şi, indiferent de funcţia pe care a avut-o el, a fost parte din toate cercetările care s-

au dezvoltat. Ne-a insuflat tuturor spiritul de echipă, bucuria rezultatului colectiv care nu

„înăbuşea” cu nimic performanţa individuală.

De numele lui se leagă dezvoltarea de generatoare de impuls pentru Electroputere

Craiova, Electro Ceramica Turda, IPB, alte unităţi din sectorul Energiei (împreună cu

Ghe. Hortopan şi T Vascan), Seriile de siguranţe fuzibile de joasă şi medie tensiune (cu

Dr. I Barbu, Dr. Dumitrescu, Dr. I Marinescu, A Torok) la Fabrica Izolatoare Tg.

Secuiesc şi Electroputere Craiova, Descărcătoare la Electroputere (Silviu Donici,

Mariana Mihaescu), Izolatoare ceramice la Turda şi de sticlă călită la Fabrica de

Izolatoare Botoşani (împreună cu F.T. Tănăsescu), Separatoare de sarcină la

Electroputere Craiova (împreună cu F.T. Tănăsescu), Condensatoare la ICME şi Fabrica

de la Băileşti (Marcel Dumitraşcu şi Sebe), Aparataj în SF6 la Electroputere (împreună cu

Traian Bârcă, I. Marinescu şi T. Vascan).

Fie că era vorba de organizarea unui colectiv de cercetare, fie a unui laborator sau

secţie, principiile sale de organizare nu difereau decât prin intensitatea acţiunilor pe care

le promova. Ţinea foarte mult la spiritul de echipă, promova interdisciplinaritatea în

rezolvarea unei probleme, cerea o documentare solidă la abordarea unei tematici, era

adeptul încercării produsului care trebuia să rezulte din cercetare în toate fazele

dezvoltării sale, iar dacă nu aveai tehnicile de investigare trebuia să le creezi realizând

metode de cercetare, standuri de încercări. Legătura cu beneficiarul temei era până la

finalizarea ei, ceea ce permitea nu doar corectarea din mers a unor evenuale derapări de la

obiectivele problemei, ci şi crearea unui climat de cooperare între cel care dădea o soluţie

şi cel care trebuia s-o aplice, o colaborare permanentă, întinsă până la transferul industrial

al soluţiei.

Lucrând foarte strâns cu Ghe. Hortopan în toate problemele ce vizau construcţia

de generatoare de impuls de tensiune şi încercările aferente, a luat de la acesta rigoarea în

abordarea unui subiect, meticulozitatea organizării unui experiment şi interpretarea unui

rezultat, dar nu şi duritatea acestuia! De la cel de al doilea, academicianul Aurel

Avramescu, a luat plăcerea pentru a cerceta şi poezia ei, pe lângă durităţile care pot să

apară în evoluţia unei cercetări, documentarea şi necesitatea ca cercetătorul să-şi facă

33

cunoscute, prin publicaţii, rezultatele obţinute. Dar ceea ce a luat de la aceştia s-a grefat

pe calităţile de fond pe care Chiril Popescu le-a avut: modestia şi gentileţea, colegialitatea

în echipa de cercetare, conducerea de colective în care niciodată nu ridica tonul.

Viaţa ne-a condus în situaţia de a colabora strâns în dezvoltarea Institului, eu

ajuns Director, el Director Ştiinţific, adjunctul meu pentru domeniul aparatajului

electrotehnic. Pot spune că relaţiile profesionale şi umane dintre noi, el şeful meu iar eu

membru al echipei, eu şeful echipei de conducere a Institutului, el membru al ei, nu au

fost diferite pentru că ele se bazau pe recunoaşterea unor calităţi şi performanţe

recunoscute, dorinţa „de a face”.

A organizat noi laboratoare şi secţii de cercetare, a militat pentru creşterea dotării

acestora, a fost atent şi a promovat tematici noi precum comutaţia în vid şi gaze

electronegative, electrotehnologii noi din familia deformărilor electromagnetice, surse

fotovoltaice şi aplicaţiile lor, a amplificat legăturile între secţiile aparţinând altor

departamente ale Institutului, fiind un promotor al cercetărilor interdisiplinare dezvoltate

de Institut în realizarea unor produse complexe în care Ingineria de material, Fizica şi

Electronica participau semnificativ în definirea soluţiei. Preşedinte al unor Consilii

Stiinţifice se detaşa prin obiectivitatea sugestiilor date şi pertinenţa lor, prin atmosfera

colegială de a oferi soluţii la o problemă pusă în discuţie. Beneficiar al primei investiţii

care se va crea în Vitan, Pavilionul Laboratoare şi Secţiile de aparataj electric, el este

totodată cel care, cu experienţa domeniului pe care o demonstrase în numeroase ocazii, a

realizat Studiul de proiecare care a stat la baza demarării investiţiei din cel de al doilea

sediu care se va crea pentru Institut, ICPE Vitan.

IV. Chiril Popescu, omul

De o blândeţe şi politeţe mai rar întâlnite, avea o vizibilitate nu prin „zgomot”, ci

prin prezenţa sa şi emiterea unei opinii ştiinţifice. Îşi cunoştea domeniul ştiinţific în care

lucra cu pasiune, citea mult, ştia multe, întrucât avea orgoliul de a nu fi mai prejos faţă

oamenii cu care lucra, era ingenios în promovarea unui experiment.

Ceea ce a făcut el în tehnica măsurărilor, în tehnica tensiunilor înalte, organizarea

experimentului, interpretarea rezultatelor şi trasabilitatea într-un experiment, mărturisesc

că nu am văzut la mulţi. În activitatea sa a contribuit, fără ostentaţie, la formarea

oamenilor, indiferent dacă aceştia erau ingineri, tehnicieni, muncitori. Poate de aici şi

calmul cu care se lucra în colectivele conduse de acesta, nivelul de tehnicitate,

colegialitatea, respectul şi spiritul de echipă.

A murit la Bucureşti în anul 2016, la vârsta de 91 de ani şi 49 de ani de activitate

în ICPE, ducându-se spre alte lumi cu aceeaşi modestie cu care a păşit în anii vieţii sale.

În societatea informatizată în care trăim astăzi şi în „uitarea” care tot mai frecvent ne

înconjoară, ştirea nu a ajuns şi la noi, pentru a-i fi alături. De aici, poate, mâhnirea

noastră, dar şi nevoia de a mărturisi că a fost respectat, iubit şi apropiat trăirilor noastre!

Iunie - iulie 2016

34

CERCETĂTOR, DIRECTOR ŞI “CREATOR DE ŞCOALĂ”

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu

I. Date biografice

Inginerul şi profesorul Gheorghe Hortopan s-a născut la 15 octombrie 1920 în

comuna Redea, Raion Caracal-Romanaţi, părinţii săi fiind Gheorghe şi Maria Hortopan.

Şcoala primară o face în comuna natală, după care îl regăsim înscris la cursurile

liceului din Slatina pe care-l absolvă în anul 1939. Se înscrie la cursurile facultăţii de

Electromecanică al Institutului Politehnic Bucureşti pe care le absolvă la 15 septembrie

1944. În diploma acordată la absolvire se menţionează terminarea cursurilor şi lucrărilor

celor patru ani şi jumătate de studii, aprecierea rezultatelor obţinute fiind făcută prin

acordarea calificativului “cum laude”.

La 1 ianuarie 1945 se angajează la Intreprinderea Regională de Electricitate

Bucureşti (IRE). Este remarcat de ing. Constantin Dinculescu, viitor rector al Politehnicii

bucureştene, care îi oferă un post de asistent suplinitor la Catedra de Centrale Electrice,

Transport, Distribuire şi Utilizare Energie Electrică. [1, 2]

Această legătură industrie-cercetare-şcoală constituie un trinom în întreaga

activitate a inginerului, cercetătorului şi profesorului Gheorghe Hortopan şi, de aici, şi

explicaţia forţei pe care a exercitat-o în dezvoltarea multor domenii. În niciun moment al

activităţii sale de inginer, de cercetător, de director de institut de cercetare şi de dascăl el

nu a întrerupt legăturile cu celelalte domenii, similar ca la armonici, funcţia pe care o

ocupa la o anumită dată era fundamentală, iar celelalte armonici!

Din rândul marilor personalităţi ştiinţifice care şi-au desfăşurat activitatea

inginerescă la Institutul de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice (ICPE), inginerul

Gheorghe Hortopan, viitorul profesor şi decan al facultăţii de Electrotehnică din

Bucureşti, se distinge prin complexitatea personalităţii sale ştiinţifice ca cercetător şi

profesor, înzestrat organizator al activităţii ştiinţifice, aşa cum a dovedit-o în calitatea sa

de director al institutului, creator de şcoală în domeniul electrotehnicii de curenţi tari atât

la ICPE, cât şi în cadrul Catedrei de Aparate Electrice de la facultatea Electrotehnică din

Bucureşti. El rămâne în memoria celor care au avut şansa să îi fie studenţi, colaboratori şi

colegi ca unul din cei mai înzestraţi ingineri ai anilor 1945-2009, cu reale contribuţii

35

teoretice şi industriale care l-au consacrat ca autor a numeroase premiere inginereşti

(redresoare de putere, tehnica impulsului, aparataj de comutaţie în vid şi Hexaflorura de

Sulf-SF6, tehnica încercărilor la scurt circuit în scheme de încercări directe sau sintetice,

compatibilitate electromagnetică).

Prezenta lucrare îşi propune să fixeze în memoria timpului o personalitate

ştiinţifică, care prin activitatea sa a adus o meritorie contribuţie la dezvoltarea

electrotehnicii româneşti.

II. Activitatea în inginerie şi cercetare

La 1 ianuarie 1945 se angajează la IRE ca inginer în ale cărui responsabilităţi era,

printre altele, repararea într-un atelier a întreprinderii a maşinilor şi transformatoarelor

electrice [2] ce prezentau defecţiuni. Întrucât corectitudinea unei reparaţii presupunea

încercarea produsului, creează un laborator de încercări care să permită verificarea

rigidităţii dielectrice sau la aplicarea unor tensiuni înalte 30–200kV, dezvoltă

instrumentaţia necesară pentru măsurarea curentului de mers în gol a maşinilor şi

transformatoarelor electrice, determinarea pierderilor în cupru şi fier la maşinile electrice.

Dacă profesorul Dinculescu a fost cel care, cunoscându-i aptitudinile tehnice, îl

adoptă ca asistent la facultate, o a doua personalitate a electrotehnicii româneşti, prof. Al.

Nicolau, primul director al ICPE, în vizită la IRE şi apreciind ceea ce Gheorghe Hortopan

a realizat îi propune angajarea la noul institut care se va înfiinţa din anul 1950. Acest

institut, înaintaş al ICPE-ului de mai târziu, se va forma din unirea a două entităţi:

Direcţia de Proiectări Electrotehnice (DPET) şi Institutul de Cercetări Electrotehnice

(ICET), instalat într-o fabrică de acumulatoare situată la Brăneşti şi va avea ca prim

director pe prof. Al. Nicolau.

Începe activitatea sa la ICET la 16 noiembrie 1950 ca inginer proiectant, pentru ca

apoi să ocupe succesiv funcţiile de şef de secţie Curenţi tari, activitatea sa deosebită

recomandându-l a conduce una din cele 4 secţii existente la acei ani în Institut şi anume

Secţia de Curenţi tari, celelalte 3 activau în domeniul materialelor electrotehnice, fizica

semiconductoarelor şi automatizări. Din această funcţie este numit director

tehnic/ştiinţific al institutului în 13 ianuarie 1960, funcţie pe care o ocupă până la 1

septembrie 1963 când, prin transfer, trece la facultatea de Electrotehnică din Bucureşti, în

calitate de decan. Cei care au lucrat cu dânsul poartă amintiri deosebite privind

capacitatea sa tehnică de a rezolva probleme noi cu rezolvări mai puţin cunoscute, curajul

în tratarea lor, corectitudinea în relaţiile şef-colaborator. Mărturie stau rândurile unui fost

colaborator a lui Gheorghe Hortopan, mai vechi decât mine în Institut, fiind angajat în

anul 1952. Iată ce mărturiseşte el într-un articol publicat în Electrotehnica: amintiri din

geneza ICPE [3].

„Secţia de Curenţi tari în care am intrat, în 1952 precizez eu, era compusă din 5

ingineri, toţi tineri (Gheorghe Hortopan – şeful Secţiei, Dan Popovici, Chiril Popescu,

Venus Iacob, Lazăr Wexler), 2 proiectanţi (Wili Lerner şi Marinca), 5 desenatoare.

Profesorului Gheorghe Hortopan îi datorez faptul ca m-a învăţat „meseria de inginer”,

fiind un bun conducător, un bun specialist, un om de o corectitudine exemplară şi

unul din puţinii oameni cu care ne puteam consulta în probleme tehnice”.

Aş completa aceste calităţi cu viziunea privind dezvoltarea domeniului cu noi

direcţii de cercetare, viziune care a presupus angajarea şi formarea de noi oameni,

36

integrarea institutului prin temele abordate în problemele pe care le avea de rezolvat

industria electrotehnică, creşterea nivelului de competenţă inginerească a celor care

lucrau în Institut.

A înţeles, şi ne-a inoculat şi nouă, ideea că rezultatul unei cercetări nu poate fi

validat decât făcând un model/prototip şi asigurând baza de încercări care să valideze

performanţa. Pentru acest lucru a creat ateliere de prototipuri în care cercetătorii îşi

realizau variantele constructive şi platforme de încercări (de maşini electrice,

transformatoare, descărcătoare, încercări la scurt circuit şi înaltă tensiune), multe din ele

prin autoutilare şi într-o concepţie originală care aducea, de multe ori, cu făcutul unei

frânghii din nisip. Şi important lucru că această concepţie şi-au însuşit-o toţi directorii

Institutului care i-au urmat în dezvoltarea bazei industriale de realizare a prototipurilor şi

a platformelor de încercări.

Conducând Secţia şi apoi Institutul, îndrumând ştiinţific pe cei pe care-i avea în

subordine, nu şi-a neglijat niciodată propriile cercetări.

Una din primele probleme la care Gheorghe Hortopan şi-a adus importante

contribuţii a fost încercarea echipamentelor la supratensiuni atmosferice, ceea ce

presupunea nu numai construcţia de generatoare de impuls de tensiune care să reproducă

unda de supratensiune (1,2/50 μs, 1,2 frontul undei – 50 μs durata de semiamplitudine), ci

şi dezvoltarea de metodologii de încercare, dispozitive de măsură de mare precizie, aşa

cum a fost cazul şunturilor sau divizoarelor neinductive, complexe, nu doar ca principii

dar şi ca tehnologii de realizare. De aici şi originalitatea unora dintre ele, elementele de

noutate care le conţineau. A scris despre acestea în numeroase articole sau a prezentat

soluţiile date la numeroase conferinţe ţinute în ţară şi în străinătate.

A realizat primul generator de impuls de tensiune de 400 kV, a dezvoltat pentru

Electroputere Craiova un altul de 1 MV (apăruseră noi cerinţe pentru încercarea

transformatoarelor), realizarea lor a fost un sprijin pentru exportul de transformatoare, iar

cei formaţi de dânsul în acest domeniu, ing. Chiril Popescu şi Teodor Vascan, au

dezvoltat alte construcţii de generatoare pentru laboratoarele de înaltă tensiune de la

Electroceramica Turda, Institutul Politehnic Bucureşti sau ale sălii Laboratorului de înaltă

tensiune a ICPE, în noul său local din VITAN.

Fig. 1. Generatorul de impuls de tensiune de 400 kV, în vechiul sediu ICPE – TV

Cracarea gazului metan (CH4), în scopul obţinerii de acetilenă (C2H2), a constituit

o problemă de mare importanţă pentru industria chimică românească care apelează la

37

dânsul pentru dezvoltarea şi realizarea unui redresor de înaltă tensiune şi curent mare

(9,6 V şi 240 A), montat la o Uzină din Râşnov, funcţionând corect mulţi ani şi devenind

interesant pentru multe ţări din sistemul CAER. Rezultatele excelente dovedite în

funcţionare îl recomandă pe Gheorghe Hortopan şi pentru dezvoltarea instalaţiilor de

cracare de la Borzeşti.

Experienţa câştigată în acest domeniu face din ing. Gheorghe Hortopan

specialistul de a cărui opinie se ţinea seama, cooptat în multe proiecte ale sectorului de

chimie, făcând parte din numeroase delegaţii în ţări CAER, cu scopul de a se documenta

asupra posibilităţii de a achiziţiona tehnologii şi echipamente destinate acestuia.

Aparatajul electric a reprezentat domeniul în care ingeniozitatea sa tehnică s-a

manifestat la cel mai înalt nivel atât ca soluţii constructive, cât şi ca tehnologii de

realizare. Era avid de tehnică, curios la orice element de noutate, cu mare dorinţă de a

face şi el ceea ce a văzut sau auzit că face altul, pasionat de literatura tehnică germană,

dar şi pentru cea rusească, în special al schemelor de încercări sintetice pe care Kaplan–

Naşatâr le dezvoltau la Petersburg. Faptul că a lucrat cu Aurel Avramescu, poate unul din

cei mai citiţi şi documentaţi electricieni cu viziuni generoase în ştiinţa, dar şi în relaţiile

cu oamenii, a avut un rol pozitiv în conturarea personalităţii ştiinţifice a lui Gheorghe

Hortopan, care a dominat sfârşitul veacului trecut.

În domeniul siguranţelor electrice, în care prezenţa firmei FERAZ în România era

dominantă şi costa ţara noastră milioane de dolari, împreună cu academicianul Aurel

Avramescu, unul din cei mai recunoscuţi electrotermişti din lume, cel care a dat tehnicii

curbele de încălzire adiabatică a Cuprului şi Argintului, materiale folosite la construcţia

fuzibilului, şi cu dr. Ion Barbu au dezvoltat numeroase familii de siguranţe rapide, ultra

rapide şi de mare putere care au eliminat aproape în întregime importul. Sugestiile lor,

grefate pe un spirit inovativ deosebit pe care-l întâlnim la dr. Ion Barbu (devenit unul din

marii specialişti ai domeniului), au făcut ca Institutul să fie în posesia unor valoroase

brevete de invenţii, patentate în ţară şi în străinătate.

Profesorul Gheorghe Hortopan ne-a sădit tuturor ideea că orice lucru făcut trebuie

să servească la ceva şi faptul că ani mai târziu o fabrică de la Tg. Secuiesc producea

siguranţe după aceste patente este un răspuns la ceea ce şeful de Secţie, şi apoi Directorul

ICPE, învăţa colaboratorii să facă. Extinde domeniul siguranţelor şi în zona mediei

tensiuni unde, împreună cu dr. I. Marinescu, Torok Arpad şi T. Vascan, dezvoltă câteva

familii de siguranţe, sugerând şi tehnologii de realizare care au fost aplicate la

Electroputere Craiova.

Vorbind de interesul său pentru nou şi promovarea lui, nu pot să nu amintesc

câteva domenii care, sub el, s-au dezvoltat la ICPE:

- realizarea primului monocristal de Siliciu care a însemnat începutul industriei de

semiconductoare în România, la care chimistul Pavel Roman a avut un rol important, a

primelor diode până la 200 A (Doru Lupas, Schiteanu) şi a unui prim redresor hexafazat

echipat cu asemenea celule, montat într-o staţie de tracţiune;

- promovarea răşinilor de turnare ca mediu de înglobare pentru transformatoare şi

componente electrotehnice, colaborând la proiectarea de produse şi tehnologii cu Mariana

Mihăescu, Ghe. Basturea, Ghe. Nistor, tehnologii care s-au generalizat apoi în întreaga

industrie electrotehnică românească;

38

- realizarea carburii de siliciu în ţară şi dezvoltarea, împreună cu ing. Silviu

Donici, a primelor serii de descărcătoare româneşti cu suflaj magnetic, asimilate la

ElectroCeramica Turda şi Electroputere Craiova;

- modelarea matematică, dezvoltarea de cuve electrolitice pentru studiul câmpului

electric în jurul unui izolator, realizarea de izolatoare din sticlă călită pentru lanţurile de

înaltă tensiune; cei care au lucrat în acest domeniu: ing. Chiril Popescu, Bianca

Şerbanescu, Florin Tănăsescu îşi aduc aminte de multele probleme cărora Gheorghe

Hortopan le căuta rezolvări şi care au condus la faptul că România a devenit câţiva ani

mai târziu al treilea producător european de izolatoare de înaltă tensiune capă-tijă din

sticlă călită, după Saint Gobain în Franţa şi VEI Moscova–Rusia;

- pasiunea pentru standuri de încercări nu s-a manifestat doar în cazul încercărilor

la înaltă tensiune, lucrând direct cu cercetători de valoare ai Institutului la realizarea

staţiei de încercări la scurt circuit pentru aparatajul de joasă tensiune (ing. Mihai Pesici,

ing. I. Barbu), platformă de încercări a motoarelor electrice (ing. Bichir şi Valer Liuba,

Al. Nicolau), primele încercări climatice (ing. Iulius Cserveny), scheme de încercări

sintetice pentru aparatajul de comutaţie de mare putere şi înaltă tensiune (ing. I.

Marinescu);

Fig.2. Staţia de încercări a aparatajului de comutaţie la „putere de rupere”

- tracţiunea electrică constituie un domeniu de pionierat început în ICET sub

coordonarea sa, inginerul Dan Finţescu promova pentru prima dată în România, în

aceeaşi perioadă în care în lume se contura, comutaţia statică şi dezvolta la ICET schema

de acţionare electrică a unui automotor folosind amplificatoare magnetice.

39

Fig. 3. Acţionarea electrică cu amplificatoare magnetice a unui automotor,

început al comutaţiei statice în tracţiune

III. Gheorghe Hortopan în literatura de specialitate

Colaborator apropiat al profesorului Aurel Avramescu, viitorul academician Aurel

Avramescu, Gheorghe Hortopan şi-a însuşit concepţia acestuia de a nu lăsa să treacă un

an fără a prezenta în revistele de specialitate ceea ce a făcut, ceea ce poate rămâne în

istoria dezvoltării ingineriei. A aplicat conceptul lui Faraday “cercetează, descoperă,

publică” şi l-a aplicat cu sfinţenie sieşi şi în aceeaşi măsură ni l-a transmis şi nouă,

îndemnându-ne să publicăm în paginile revistei Electrotehnica lucrările de valoare

realizate, o revistă apărută în anul 1950 şi care, sub coordonarea lui Aurel Avramescu şi

Gheorghe Hortopan, a devenit una din revistele cunoscute, citate şi apreciate în ţară şi în

străinătate.

În paginile revistei Electrotehnica, Gheorghe Hortopan publică numeroase

articole, tematica lor urmând şi preocupările ştiinţifice dezvoltate de acesta de-a lungul

anilor.

În anul 1955, în numerele 6 şi 8 ale revistei, publică două interesante lucrări

tratând “Elementele de calcul pentru redresoare de putere”, lucrări izvorâte din cercetările

sale în domeniul redresoarelor, Gheorghe Hortopan fiind în egală măsură cel care a avut

deosebite contribuţii la realizarea echipamentelor electrice pentru cracarea gazului de

metan la Râşnov şi apoi la Borzeşti. Pentru aceste lucrări a devenit şi Laureat al Planului

de Stat!

Pasiunea pentru încercări, pe care a dovedit-o încă de la începuturile sale

inginereşti la Electrica, unde a dezvoltat câteva standuri de încercări, se amplifică la

ICPE, eforturile concentrându-se în domeniul electrotehnicii de curenţi tari, cu predilecţie

pe tehnica încercărilor la impuls a izolaţiei aparatajului electrotehnic de medie şi înaltă

tensiune.

În Electrotehnica nr. 1/57 publică lucrarea “Observaţii privind calculul şi

comanda unui generator de impuls”, actul de naştere care consfinţeşte rolul de leader pe

care-l va avea Gheorghe Hortopan la ICPE, în domeniul încercărilor la impuls de

tensiune. Este prezentată filosofia dezvoltării unui generator de impuls de tensiune care,

prin unda stabilită, putea simula acţiunea supratensiunilor atmosferice asupra izolaţiei.

40

Tânăr inginer angajat de Gheorghe Hortopan, împreună cu alţi câţiva colegi de

generaţie, I. Barbu, Bianca Serbanescu, Ghe. Nistor, T. Vascan, am avut şansa de a fi

repartizat la laboratorul de înaltă tensiune în care lucra un alt mare specialist al

domeniului, Ing. Chiril Popescu, un experimentator de excepţie cu care Ghe. Hortopan a

făcut o echipă de mare profesionalitate. Am trăit să văd o hală a fostei fabrici Electrofar

(avea înălţimea cerută de organizarea unui laborator de înaltă tensiune) devenind un

laborator de acest gen, cu toate rigorile legate de asigurarea ecranării electromagnetice,

separarea “pământului de lucru” de cel “de impuls”, montarea unui generator de impuls

construit în concepţia sa după o schemă Marx utilizând materiale indigene, pentru că la

acei ani era greu de închipuit că puteai să le cumperi. La realizarea acestui generator de

impuls la care încărcarea condensatoarelor se făcea în paralel şi descărcarea lor în serie

utilizând eclatoarele fiecărui etaj, Gheorghe Hortopan nu a venit doar cu concepţia

generatorului, ci şi cu realizarea unor componente, în special a eclatoarelor realizate după

o tehnologie pusă la punct cu un meseriaş ingenios şi receptiv la sugestii, Aspis. Iar noi,

cei mai tineri, eram bucuroşi că suntem luaţi ca părtaşi la constituirea laboratorului, că

puteam să ne căţăram pe schele pentru a monta lanţurile de izolatoare, amplasarea

generatorului, participarea la încercări şi măsurarea unor mărimi.

O imagine a primului generator de impuls de tensiune realizat de Gheorghe

Hortopan la ICPE a fost prezentat în figura 3. În acest laborator lucrau şi două personaje

pitoreşti: neamţul Keuzen care în electricitate “ştia de toate” şi evreul Aspis, ingenios

strungar, realizau un binom pitoresc care, prin hazul discuţiilor lor, te duceau la Take

Ianke şi Cadâr!

Nu este exagerat să afirm că Gheorghe Hortopan a fost cel care, în domeniul

încercărilor la impuls de tensiune, a fost un pionier al acestei tehnici atât în plan teoretic,

cât şi constructiv experimental. A pus la punct noi tehnici de investigare, a realizat

aparaturi de măsură specifice, în special şunturi neinductive, a dezvoltat noi familii de

generatoare de impuls pentru propriul institut, dar şi pentru noul institut de la Craiova,

respectiv generatorul de impuls de 1 MV.

Multe din activităţile de cercetare dezvoltate de-a lungul anilor de Gheorghe

Hortopan se regăsesc prezentate în alte articole publicate în Revista Electrotehnica:

“Dispozitiv pentru sincronizarea generatorului de impuls de tensiune cu oscilograful

catodic” (Electrotehnica 4/58), “Un generator de impuls de tensiuni” (Electrotehnica

5/58), “Generator de impuls de tensiuni pentru încercarea transformatoarelor”

(Electrotehnica 11/58), “Analizatorul de reţea pentru studiul fenomenelor tranzitorii”

(Electrotehnica 12/1960).

Probleme moderne pentru acele vremuri: modelarea fizico-matematică şi

aplicaţiile tehnicii de calcul în electrotehnica de curenţi tari constituie o atracţie deosebită

pentru prof. Gheorghe Hortopan, regăsind rezultate ale cercetărilor sale în alte articole

prezentate în Revista Electrotehnica.

În revista Electrotehnica 12/1960 prezintă “Modelarea transformatoarelor în

scopul determinării raportului la tensiuni de impuls”, “Modelul geometric şi

electromagnetic al transformatorului” în Electrotehnica 10/61, “Practica modelării

transformatoarelor” în Electrotehnica 12/61, “Aplicaţii ale maşinilor de calcul în tehnica

curenţilor tari” în Electrotehnica 4/60.

Gheorghe Hortopan dovedea în tot ceea ce întreprindea în activitatea sa de

cercetător, dar şi de îndrumător al nostru în tehnicile specifice curenţilor tari, că trebuie

41

să fim implicaţi “pentru a face” şi că rezultatele noastre să fie cunoscute şi aplicate şi de

alţii.

Contribuţia Institutului de Cercetări Electrotehnice la rezolvarea problemelor de

încercare la impuls a făcut obiectul unui articol publicat în Revista Electrotehnica

(6/1962). ICPE devenise prin Gheorghe Hortopan leader-ul tehnicii impulsului,

cunoştinţele sale fiind transmise generos şi la Craiova, devenind în timp un partener care

a preluat tehnici de la ICPE dar care, în mare măsură, a dezvoltat şi altele noi, făcând din

laboratorul de încercări de IT de la Craiova unul din cele mai puternice centre de

cercetări şi testări cu caracter naţional şi internaţional.

De reţinut că în articolele sale el nu vorbeşte doar de “hardul” acestor

echipamente, ci şi de “softul” adăugat prin formarea oamenilor. Din rândul acestora, în

care mă pot afla şi eu, amintesc pe dr. Chiril Popescu, ing. Teodor Vascan, dr. Marinescu,

dr. ing. Lupas Ovidiu, dr. I. Barbu, ing. Bianca Serbanescu, ing. Ghe Basturea, ing. Ghe.

Nistor etc.

În tehnicile de măsurare a tensiunilor înalte, divizorul de tensiune, ecranarea sa şi

timpul de răspuns constituie dispozitivul dificil de realizat atât din punct de vedere al

concepţiei, cât şi al măsurarii sale, asigurării reproductivităţii unei măsurări. Rezultat al

cercetărilor sale, în Rev. Electrotehnica (9/64) publică “Calculul divizorului de tensiune

ecranat”, “Timpul de răspuns al unui divizor de tensiune ecranat” (9/64) şi “Încadrarea

divizoarelor de tensiune şi a scuturilor incluse de precizie” – Lucrările ICPE 13/65.

O serie de cărţi elaborate de prof. Gheorghe Hortopan rămân lucrări de referinţă

atât pentru cei care lucrează în învăţământ, cât şi pentru cei a căror activitate se

desfăşoară în alte activităţi inginereşti. Din rândul acestora aş selecta o serie de titluri

care, în domeniul aparatajului, “au fost scrise nu din cărţi” ci din propria şi bogata

experienţă a acestuia, de unde şi originalitatea şi interesul specialistului de a le cunoaşte:

Aparate Electrice Ed. P (1967), Aparate Electrice de joasă tensiune, Ed. T. (1969),

Aparate Electrice Ed. P. (1972), Sunturi şi Divizoare de tensiune Ed. T. (1979), Probleme

de Aparate Electrice Ed. P. (1981), Ecranarea electromagnetică a curenţilor intenşi, Ed.

T. (1990).

O serie de brevete completează o activitate ştiinţifică deosebită dezvoltată în ani

de prof. Gheorghe Hortopan: şunt de măsură cu inductivitate redusă (1964), şunt coaxial

cu impedanţă caracteristică adaptată la cablul de măsură (1972), şunt coaxial cu timp de

răspuns compensat (1973).

O analiză a domeniilor abordate de prof. Gheorghe Hortopan în cercetările sale

dovedeşte un fapt deosebit de interesant care şi explică soliditatea soluţiilor sale atât din

punct de vedere teoretic, cât şi practic ingineresc, şi anume: porneşte de la element

(maşină el., transformator), trece la sisteme (echipamente), şi de aici la definirea

regimurilor de funcţionare, identificarea lor prin măsurări de înaltă precizie, definirea

factorilor perturbatori. Şi cred că nu este exagerat să spun că dacă în domeniul

compatibilităţii electromagnetice Gheorghe Hortopan rămâne înscris ca unul din numele

de referinţă, acest lucru se datorează şi ciclului de preocupări pe care le-a avut de-a

lungul anilor, spectrul larg de cunoştinţe acumulate şi convergente care i-au permis să

abordeze un domeniu atât de complex cum este cel al compatibilităţii electromagnetice,

cristalul în jurul căruia s-au format oameni, activităţi şi s-au generat contribuţii originale

de dezvoltare a domeniului.

42

IV. “Şcoala” nu creează doar oameni, ci şi rezultate ştiinţifice

În toată cariera sa inginerească, inginerul Gheorghe Hortopan nu a fost separat de

şcoală fie când era complementar ei, fie atunci când direct era angajat în ea. Oriunde a

fost, legătura cu oamenii care lucrau în aceste domenii şi cu problemele pe care le

abordau nu a încetat să existe, era o prezenţă tehnică apreciată, participarea sa la un

program semnifica nu doar că este o problemă importantă, dar şi o garanţie că se va

finaliza prin “ceva” care va fi util societăţii româneşti. Poate acest lucru se explică şi prin

dascălii pe care i-a avut, având aceleaşi preocupări şcoală-industrie, colaboratorii din

Electrica, Gaz şi Electricitate, ElectroAparataj şi ElectroPutere, întreaga sa generaţie care

a stat la baza dezvoltării industriei electrotehnice româneşti.

Existenţa “cumulului de activităţi” pe care a avut-o până la plecarea din ICPE la

Facultatea de Electrotehnică, unde a fost Decan, a fost binefăcătoare atât pentru studenţii

care beneficiau de cursuri care le conturau atât orizontul unor ştachete pe care vor trebui

să le atingă, cât şi realităţi tehnice cu care vor trebui să se confrunte. De aceea, toţi

studenţii care l-au avut profesor şi mulţi din cei care au beneficiat atât de prezenţa sa în

calitatea de dascăl, cât şi de coordonator al unor proiecte de cercetare, au apreciat că

formarea lor profesională a fost influenţată în mod deosebit de personalitatea profesorului

Gheorghe Hortopan. Parcurge în paralel cu activitatea dezvoltată la ICPE etapele de

consacrare didactică de asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi profesor.

În anul 1955, Gheorghe Hortopan activează în cadrul catedrei de Centrale

Electrice în calitate de conferenţiar. Şef de catedră era în acei ani Profesorul Constantin

Dinculescu, iar al doilea profesor din catedră era Martin Bercovici. Mai lucrau în cadrul

catedrei conferenţiarii Arie Arie, Sergiu Călin, Costin Motoiu, Corneliu Penescu, lectorii

Gleb Drăgan, Eugen Potolea, asistenţii Paul Buhusi, Nicolae Danila, Simion Florea, Jean

Pomarleanu, Teofil Popovici, oameni menţionaţi de mine pentru că vor fi regăsiţi în

generaţia care va avea o semnificativă contribuţie la dezvoltarea electrotehnicii româneşti

[4]. Ce profesori, ce asistenţi!

Din anul 1963 se dedică în întregime învăţământului electrotehnic, fiind numit

decan al facultăţii de Electrotehnică, post pe care-l va ocupa până în anul 1968. Într-o

lucrare omagială închinată profesorului Gheorghe Hortopan, doi din foştii săi

colaboratori, D. Pavelescu şi Ghe. Dumitrescu [1]menţionează ce a însemnat prezenţa sa

în cadrul şcolii: “Facultatea a devenit o unitate de elită a învăţământului superior

românesc, atmosfera de emulaţie şi pasiune ştiinţifică pe care “Decanul” a sădit-o în

Facultate şi de care-şi amintesc cu drag multe generaţii de studenţi pe care i-a avut”.

Profesorul Gheorghe Hortopan impunea prin ceea ce ştia, prin ceea ce reuşea să

transmită, claritatea unei expuneri şi modul de a sintetiza o problemă şi a reda esenţialul,

prin modul direct prin care separa albul de negru, omul puţinelor compromisuri, prin

curajul unei opinii ştiinţifice în care credea.

După terminarea misiunii de decan al facultăţii este ales, din toamna anului 1967,

şef al Catedrei de Măsuri şi Aparate electrice, funcţie pe care o va îndeplini până în anul

1985.

Această perioadă 1963-1985, când ca loc de muncă activa în cadrul

învăţământului, nu a însemnat în niciun moment o întrerupere a activităţii de cercetare, o

deconectare de Institut şi de alte unităţi de cercetare, în special cu Craiova cu care

demarase de-a lungul anilor numeroase proiecte de cercetare. Între echipa de cercetători

43

pe care o formase în cadrul catedrei şi secţiile de aparate din cadrul ICPE şi laboratoarele

de la Electroputere Craiova au fost continuate unele tematici începute aici şi demarate,

altele noi pe care, dacă ar fi să le caracterizăm, aş putea spune că erau cercetări de

frontieră a electrotehnicii, aşa cum a fost cazul comutaţiei în vid sau SF6 al

compatibilităţii, cercetări care vizau cunoştinţe din domeniul fizicii, a ingineriei de

material, electronicii şi tehnologiilor neconvenţionale.

Problemele de acest gen au nevoie de lideri care să ştie ce trebuie făcut, să atragă

oameni care să poată face, să ştie să conducă oameni de valoare, respectându-le

personalitatea ştiinţifică şi contribuţia, combinând echilibrat severitatea cu apropierea de

cel cu care lucra, o duritate considerată de unii, dar strict necesară în cadrul unei echipe

de cercetare, calităţi înscrise în gena sa.

Reia în Catedră cercetările dezvoltate cu succes la ICPE în domeniul şunturilor de

mare precizie şi divizoarelor de tensiune, dezvoltă noi metodologii de proiectare şi

imaginează tehnologii originale de producere a lor. Este cunoscută activitatea sa în

domeniu, un şunt de mare precizie (120 kA; 1 s) va ajunge la Staţia de încercări a lui

Electricite de France (EdF) de la Renardiere. Concepţia acestor dispozitive complexe de

măsură va face obiectul a numeroase comunicări susţinute în ţară şi în străinătate şi a unei

cărţi scrise împreună cu soţia sa, profesor Viorica Hortopan.

Reia cercetările începute la ICPE în dezvoltarea de contactoare sincrone de joasă

tensiune (100 kA, 3kV) şi a întrerupătoarelor ultrarapide în c.c. (3150 A, 1000 V c.c.),

realizând prototipuri verificate în exploatarea şi realizarea unor unicate destinate

aplicaţiilor speciale şi încercărilor de componente.

Interesat de cunoaşterea mecanismului de comutaţie în aparatajul electric începe,

încă din perioada în care activa la ICPE, problema comutaţiei în vid şi în gaze

electronegative (SF6), probleme de mare actualitate la nivelul anilor 1965-1975 şi cu încă

multe probleme rămase nerezolvate nici astăzi.

Fig. 4. Instalaţie de verificare a contactelor electrice sub vid şi

Celulă capsulată de 123 kV

Păstrează contactul cu dr. Ghe. Dumitrescu de la ICPE pentru prima tematică, cu

I. Marinescu, T. Vascan şi Cristi Bârcă pentru cea de a doua şi, în final, rod al unei

excelente colaborări, industria electrotehnică românească produce la ICPE contactoare în

44

vid, iar o instalaţie în SFE a fost asimilată la Electroputere Craiova, rod al colaborării

Facultăţii de Electrotehnică din Bucureşti - ICPE - ICMET Craiova.

Rezolvarea principalei probleme, comutaţia arcului electric într-un mediu de

stingere neconvenţional, era însoţită de nevoia de a rezolva şi alte probleme, nu mai puţin

complexe decât prima, tehnica vidului şi etanşările, ceramica şi contactele, rezistenţa la

coroziune a unor materiale, rezistenţa la arcul electric, de unde şi explicaţia unei echipe

de cercetare atât de complexe şi cunoştinţele celui care va conduce o asemenea echipă.

Legăturile catedrei cu ICPE, IFTAR, ICMET, Electroputere Craiova, ElectroAparataj, în

cadrul cărora activau mulţi absolvenţi ai Secţiei de Aparate au fost excelente, dovedit şi

de depăşirea unor probleme tehnice pentru care de multe ori “chiar dacă ştiai ce să faci,

nu aveai cu ce”. Numeroşi colaboratori ai săi şi-au făcut doctoratul cu dânsul, abordând

subiecte de referinţă în domeniu: Ghe. Dumitrescu, Chiril Popescu, Cristian Bârcă.

V. Profesorul Gheorghe Hortopan şi transferul tehnologic

Profesorul Gheorghe Hortopan a fost al treilea director al Institutului (1960-1963)

şi a adus o remarcabilă contribuţie la dezvoltarea industriei electrotehnicii prin premierele

industriale promovate de ICPE atât direct, prin cercetările efectuate de dânsul, cât şi prin

colectivele de cercetare pe care le-a coordonat ştiinţific, prin formarea de oameni care de-

a lungul anilor au devenit personalităţi marcante în industria electrotehnică.

El n-a uitat niciodată că înfiinţarea sa s-a datorat Planului de Electrificare a

României, un vis mai vechi al lui Dimitrie Leonida şi a electrotehnicienilor români, şi a

înţeles rolul pe care Institutul de Cercetări Electrotehnice (ICET şi apoi ICPET) trebuie

să-l aibă în dezvoltarea unităţilor industriale care asigurau producerea, transportul şi

utilizarea energiei electrice. De la unităţi industriale mici, existente în România

interbelică, trebuiau dezvoltate unităţi în stare să conceapă ce era necesar pentru sistemul

energetic: motoare, transformatoare, materiale izolatoare şi cabluri, echipamente de

acţionări electrice, redresoare; se implică în realizarea studiilor tehnico-economice ale

viitoarelor fabrici care trebuiau construite, în asigurarea lor cu proiecte de produs, sau în

alegerea celor mai performante licenţe.

Legătura cu fabricile era conceptul în care credea şi pe care l-a sădit în atitudinile

tuturor celor cu care a lucrat, în responsabilitatea pe care trebuie să o aibă cercetătorul

faţă de rezultatul activităţii sale. Exigenţa dovedită la încercări, cele care validau

performanţele, este şi una din explicaţiile pentru care multe din prototipurile executate în

Institut au putut să fie asimilate în fabrici, fără alte modificări. Nu este exagerat să afirm

că în domeniul aparatajului electrotrehnic de joasă, medie şi înaltă tensiune, profesorul

Gheorghe Hortopan se regăseşte prin multe din dezvoltările de vârf apărute în

nomencatorul fabricilor de profil, tehnologiilor de testare sau standurilor de încercări.

Deschiderea pe care a dovedit-o pentru nou a fost întotdeauna dublată de

înţelegerea “lucrului în echipă” şi de nevoia de interdisciplinaritate în cadrul ei, de

documentarea care trebuie să premeargă oricărui început.

Profesorul Gheorghe Hortopan a înţeles că transferul de la cercetare spre industrie

nu se realizează doar prin produse şi tehnologii. A înţeles rolul transferului de cunoştinţe

către fabrici, sesiunile de comunicări organizate de Institut fiind adevărate platforme

ştiinţifice, în care oameni din industrie aflau ce este nou în domeniu, ce fac alţii şi ce din

acestea pot să preia ei.

45

Gheorghe Hortopan a părăsit Institutul pentru a pleca la Politehnică în anul 1985!

Cu un an înainte, în Institut, s-a desfăşurat sesiunea de comunicări, ajunsă la cea de-a 4-a

ediţie. Cu acest prilej am deschis paginile celor două volume editate şi m-a surprins să

văd câte din cele prezentate au reprezentat priorităţi ştiinţifice şi industriale la a căror

transfer contribuţia sa a fost deosebită [5–8]. Meritoriu este faptul că atunci când a fost

şef de Secţie Cercetare la Curenţi tari a făcut politica ştiinţifică a Curenţilor tari, iar când

a fost Director de institut viziunea sa a fost extrapolată şi asupra celorlalte direcţii de

cercetare pe care institutul le aborda, impresionând deschiderea sa faţă de nou şi

implicarea sa în promovarea lui. Întreaga gamă de siguranţe fuzibile realizate într-o

concepţie originală şi modernă, descărcătoare cu suflaj magnetic, separatoare de sarcină,

maşini electrice, generatoare de impuls de tensiune şi tehnologiile de încercare, realizarea

monocristalului de siliciu, a seriei de diode redresoare şi a aplicaţiilor în sudură,

redresoare, acţionări electrice, izolatoare din sticlă călită, materiale electrotehnice au

reprezentat realizări la care ṣ i-a adus aportul. “Simte ce vine” şi în calitatea de director

promovează noi domenii care şi ele, peste câţiva ani, vor figura în programe de fabricaţie

a unităţilor industriale din România: filtrele electrostatice de la Bicaz, redresoare

comandate, antiparazitarea echipamentelor, un prim contact cu viitorul domeniu al

compatibilităţii magnetice pe care-l va aborda, acţionări electrice în tracţiune, comanda

maşinilor unelte.

Împreună cu Academicianul Aurel Avramescu, încă din 1950, pune bazele revistei

Electrotehnica care a devenit un instrument important în politica de transfer tehnologic a

rezultatelor cercetărilor desfăşurate în ICPE.

VI. În loc de concluzii

În dezvoltarea industriei electrotehnice româneşti postbelice, Gheorghe Hortopan

a fost o personalitate ştiinţifică care a cumulat în ea reale calităţi de inginer, de cercetător

cu multă imaginaţie, formator de oameni înzestrat cu un mare talent în a sintetiza o

problemă şi a-i reda esenţialulul, curajos în abordarea unor probleme, manager şi

organizator de excepţie.

El rămâne în istoria electrotehnicii atât prin rezultatele cercetărilor sale proprii,

cât şi ale colectivelor pe care, în calitatea de director de Institut, le-a coordonat ştiinţific,

în formarea a numeroase generaţii de ingineri care la rândul lor vor fi vârfuri în

electrotehnică, putând, fără exagerare, afirma că rolul său în dezvoltarea electrotehnicii

româneşti a fost important şi o istorie a tehnicii trebuie să-l reţină.

August 2016

46

BIBLIOGRAFIE

[1] Dan Pavelescu şi Ghe. Dumitrescu: Omagiu Profesorului Gheorghe Hortopan. 15

octombrie 1920-9 septembrie 2009. Seminar de Istoria electrotehnicii româneşti,

Bucureşti, Ed. V, 17 Iunie 2011, organizat de ICPE-CA şi CER, p. 21 – 23.

[2] Ghe. Hortopan, Istoric la stabilirea domeniilor prioritare de cercetare, realizarea de

instalaţii şi aparate necesare cercetării. Doc. Intern.

[3] Ghe. Başturea: Amintiri din geneza ICPE. În Electrotehnică, Electronică, Automatică,

vol. 63 (2015), nr. 4.

[4] I.M. Popescu şi I. Dumitrache: Istoria Universităţii Politehnice din Bucureşti. Ed.

Paideia, Bucureşti, 2013,Vol. 2, p. 68-69.

[5] *** Lucrări prezentate la a patra sesiune de comunicări tehnico-ştiinţifice. Ed. IDT

1964. Vol. 1– 2.

[6] F.T. Tănăsescu: 65 de ani ai ICPE: O sărbătoare a electrotehnicienilor şi o

recunoaştere a rolului ICPE în dezvoltarea electrotehnicii româneşti. În Electrotehnică,

Electronică, Automatică, Vol. 63 (201 ), Nr. 4, p. 135–142.

[7] F.T. Tănăsescu: Rev. Electrotehnică (1950 – 1989). Lucrările ICPE, Din activităţile

ICPE, Arhiva F.T. Tănăsescu.

[8] N. Vasile: Contribuţii ale specialiştilor din ICPE. În Electrotehnică, Electronică,

Automatică, 53 (2005), Nr. 3, p. 3-5.

47

CONFERINŢA ANUALĂ DE SEMICONDUCTOARE (CAS),

O MANIFESTARE PERENĂ: 1978-2016

Marius Bâzu

Comitetul Român de Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii (CRIFST)

I. Introducere

Conferinţa Anuală de Semiconductoare (CAS) a fost înfiinţată sub acest nume în

anul 1978 la iniţiativa unui grup de cercetători condus de Dr. Constantin Bulucea,

directorul de atunci al Institutului de Cercetare pentru Componente Electronice (ICCE).

A mai existat o încercare în 1976, când un simpozion organizat de ICCE în Bucureşti, la

sediul AGIR din Calea Victoriei, a avut un succes limitat pentru că persoanele

participante la manifestare nu puteau fi prezente la lucrări decât pe perioade scurte, fiind

solicitate la diverse alte şedinţe sau întâlniri în Bucureşti. Concluzia a fost clară, o

conferinţă a institutului trebuie să fie organizată în afara capitalei. Drept urmare, prima

ediţie a CAS s-a ţinut pe Valea Prahovei şi, la fel şi celelalte, întotdeauna în prima

jumătate a lunii octombrie, pentru următorii 38 de ani, deocamdată, fără întrerupere.

Organizată de jos în sus, adică nu la ordinele venite de la autorităţile vremii, ci din

dorinţa cercetătorilor din ICCE de a avea un forum de dezbatere a problemelor de

specialitate cu care se confruntau, conferinţa a avut o trăsătură specifică absolut

remarcabilă pentru acea vreme, era complet lipsită de orice nuanţă politică! Şi aşa a

rămas, în special în perioada de până în 1986 inclusiv, când a fost condusă de Dr.

Bulucea. De fapt, acesta este motivul pentru care cele întâmplate în decembrie 1989 nu

au modificat deloc elementele de bază ale conferinţei, cele care vor fi prezentate în

continuare. După aceea vom analiza subiectele comunicărilor pentru a arăta modul în

care CAS a reuşit să se menţină pe o perioadă atât de îndelungată în topul manifestărilor

în domeniul electronicii din România şi din Europa de Est.

II. Cadrul de desfăşurare

Cum un text cuprinzător despre CAS va apărea în curând în cadrul unei lucrări

despre istoria ICCE, facem cuvenita trimitere la el [1] şi, în acest capitol al articolului,

prezentăm o sinteză a informaţiilor fundamentale despre conferinţă.

De remarcat faptul că structura de bază a conferinţei a rămas cea creată la prima

ediţie, cea din 1978. Apoi, atunci când în 1983 a apărut primul volum cu rezumatele

extinse ale lucrărilor prezentate, structura volumului a rămas practic aceeaşi până la ediţia

curentă. Acest conservatorism a funcţionat exclusiv pentru cadrul de desfăşurare, după

cum vom arăta în continuare, dar nu şi pentru tematica propusă pentru conferinţă, care a

fost permanent actualizată, ceea ce a asigurat, de fapt, perenitatea manifestării, după cum

vom vedea în capitolul următor.

48

Prezentarea cadrului de desfăşurare va cuprinde principalele elemente caracteristice

oricărei conferinţe ştiinţifice.

Preşedintele conferinţei a fost la toate ediţiile de până acum o persoană cu un înalt

prestigiu ştiinţific în domeniul semiconductoarelor, cu un rol determinant în asigurarea

nivelului ştiinţific ridicat şi a desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor. Primul preşedinte a

fost chiar fondatorul conferinţei, Dr. Constantin Bulucea.

Fig.1. Dr. Constantin Bulucea, fondatorul şi primul preşedinte al CAS

Începând din anul 1987, după ce Dr. Bulucea a părăsit ţara, funcţia de preşedinte a

fost preluată de Dr. Ioan Bătrâna, directorul din acel moment al ICCE. A fost desemnat şi

un preşedinte de onoare al conferinţei, anume Acad. Mihai Drăgănescu. Când în 1991

directorul Bătrâna s-a retras, preşedintele de onoare a rămas în funcţie, iar preşedinte al

conferinţei a fost desemnat Acad. Adrian Rusu.

La sfârşitul anului 1996, ICCE a fuzionat cu Institutul de Microtehnologie (IMT),

pentru a forma Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Microtehnologie (IMT-

Bucureşti). Directorul general al noului institut, Acad. Dan Dascălu, a devenit, începând

cu ediţia din 1998, preşedintele conferinţei, preşedinte de onoare fiind Acad. Radu

Grigorovici. În prezent CAS funcţionează cu un singur preşedinte care este Acad.

Dascălu, chiar dacă din iunie 2011 nu mai este director al IMT-Bucureşti.

Fig. 2. Acad. Dan Dascălu, preşedinte al CAS începând din anul 1998

Managerul conferinţei a fost cea mai importantă funcţie executivă chiar de la prima

ediţie (când denumirea nu era deloc agreată de conducerea de atunci a ţării). Lista

managerilor succesivi ai CAS cuprinde pe Florin Brădău, Marian Bădilă, Marius Bâzu,

Sergiu Iordănescu, Doina Vancu (între 1986 şi 2002), Cristina Buiculescu (din 2003 şi

până în prezent). De regulă ei erau cercetători de prestigiu, cu experienţă în cercetare.

49

Conducerea ştiinţifică a fost asigurată la toate ediţiile de cercetători specializaţi în

diversele tematici ale conferinţei, ei conducând comitetele pentru selecţia lucrărilor. De

remarcat că, începând chiar de la primele ediţii, alături de specialişti din ICCE au fost

promovaţi în aceste funcţii şi unii din IPB (ulterior UPB), IPRS Băneasa,

Microelectronica, IFTM etc., tocmai pentru a avea la conducerea comitetelor de selecţie

pe cei mai reprezentativi specialişti români în diferite domenii ale cercetării de

semiconductoare.

Restul comitetului de organizare era compus din persoane care aveau funcţii precise,

toate aceste funcţii find gândite pentru asigurarea funcţionării corecte a conferinţei, cum

ar fi: secretariat, asistenţă tehnică, casier, grafică, foto, cazare, expoziţii, postere,

transport (până în 1990 inclusiv, transportul participanţilor de la Bucureşti şi înapoi se

asigura cu autobuze închiriate de organizatori), film/muzică, cineclub, gazeta CAS (de

mare succes în perioada 1985 – 1990).

Fig. 3. Comitetul de organizare CAS 1985

Locul de desfăşurare a conferinţei a jucat un rol important în succesul manifestării.

Primele trei ediţii s-au ţinut la complexul Geizer, de lângă Predeal. Acela a fost locul

ideal pentru conferinţă, condiţii bune în ceea ce priveşte sălile, relativ izolat faţă de

mediul citadin, cu posibilităţi excelente de recreere. Acolo a apărut şi s-a dezvoltat acel

aşa numit “spirit CAS” [1]. Semnificativ este faptul că cele trei săli ale conferinţei au fost

numite atunci Cinematograf, Club şi Bibliotecă (pentru că aşa se numeau acele săli ale

complexului Geizer), denumiri păstrate pentru semnificaţia lor simbolică chiar atunci

când conferinţa se mutase la Predeal, Poiana Braşov sau Sinaia.

Apoi ediţia 1981 a fost ţinută chiar la Predeal. A urmat o revenire de trei ani la

Geizer, în 1985 locul de desfăşurare a fost Poiana Braşov, iar din 1986 şi până în prezent

CAS s-a ţinut exclusiv la hotelul “Sinaia” din Sinaia.

Volumul CAS a fost realizat pentru prima dată în anul 1983, editor dr. Marius Bâzu,

cu eforturi mari, descrise în amănunt în lucrarea deja menţionată [1]. De atunci, an de an,

participanţii au avut la dispoziţie întotdeauna la înscriere în prima zi a conferinţei

rezumatele extinse ale lucrărilor (4 pagini A4), într-un volum sau chiar în două (la unele

ediţii). Structura volumului a rămas aceeaşi ca cea din 1983. Desigur, apariţia

calculatoarelor a înlesnit mult nu doar munca de scriere a lucrărilor, dar şi editarea

volumului.

50

III. Subiectele comunicărilor

Cum am menţionat deja, tematica conferinţei a fost permanent adusă la zi astfel

încât să se încadreze în direcţiile “main stream” pe plan mondial în domeniul

semiconductoarelor. Tabelul I prezintă titlurile secţiunilor pentru primii 9 ani ai

conferinţei.

TABELUL I. Titlurile secţiunilor CAS în primii 9 ani (1978-1986)

Secţiuni 78 79 80 81 82 83 84 85 86

Analiză şi

modelare

Tehnologie

Semicond.

Microunde

Optoelectr.

Circuite

int.

Microproc.

(aplicaţii)

Hibride,

Putere

Testare

Fiabilitate

Aplicaţii

Secţiuni

dedicate

POSTER

După cum se poate remarca, au fost secţiuni care au fost înfiinţate la prima ediţie şi

au rezistat în continuare (Analiză şi modelare, Tehnologie, Microunde, Optoelectronică,

Circuite integrate, Testare, Aplicaţii), dar şi unele care n-au rezistat decât un timp

(Hibride şi putere, Microprocesoare – aplicaţii), iar altele au apărut şi apoi au rămas

(Semiconductoare, Fiabilitate, Poster). Secţiunile dedicate erau organizate cu lucrări

exclusiv ale unor secţii sau laboratoare care împlineau un număr rotund de ani de la

înfiinţare: Secţiile 2300 şi 2500 din IPRS-Băneasa, Secţia de Microproducţie din ICCE

etc.

După anul 1986 au apărut multe alte secţiuni noi în acord cu domeniile care se

dezvoltau în lume şi la noi în ţară: „Traductoare cu semiconductoare” (1988), „Senzori”

(1992), „Microsisteme” (1996), „Siliciu poros” (1996).

În anul 1991, CAS a devenit o conferinţă internaţională, cu participanţi din Franţa,

Japonia, Ungaria, Germania şi SUA. Între organizatori apar nume noi, din 1992 - IEEE-

51

România Section, din 1993 - Electronic Devices Chapter, iar din 1996 - Electrochemical

Society. În 1994 apare, pentru prima dată, o secţiune cu lucrări studenţeşti.

În anul 1998, la iniţiativa Acad. Dan Dascălu, cel care devenise preşedinte al

conferinţei, tematica se deplasează dinspre fizica şi tehnologia semiconductoarelor înspre

micro şi nanotehnologii (MEMS, MOEMS, BioMEMS). Tot prin strădaniile absolut

remarcabile ale Acad. Dascălu, CAS se integrează în concertul european: în 1999 şi 2001

o zi este dedicată sesiunii speciale NEXUS (microsisteme, materiale semiconductoare,

fizica semiconductoarelor), iar din 2000 apare „Joint Sessions” cu proiectele europene la

care participă cercetători români (de regulă cu acces liber pentru toţi participanţii la

conferinţă). Exemple: proiectele europene MEMSWAVE (PC5), WAPITI (STREP),

PATENT (NoE), 4M (NoE), AMICOM (NoE), INTEGRAplus (IP), MEMS-4-MMIC

(STREP), SMARTPOWER (IP), MIMOMEMS (CSA), SOI-HITS (IP), NANOCOM

(ENIAC). Această caracteristică este extrem de vizibilă şi azi.

IV. Lucrările acceptate

O altă caracteristică importantă a CAS, evidentă chiar de la prima ediţie, a fost grija

deosebită pentru calitatea lucrărilor prezentate. Comitetul de selecţie a procedat cu multă

exigenţă, respingând un număr mare de contribuţii trimise (atipic pentru conferinţele din

România sau din alte ţări din SE Europei). În tabelul II sunt prezentate, cu titlu de

exemplu, ratele de acceptare pentru trei dintre primele ediţii CAS.

TABELUL II. Rata de acceptare a lucrărilor trimise la primele ediţii ale CAS

Ediţia

CAS

Lucrări

trimise

Lucrări

acceptate

Rata de

acceptare

1980 216 71 33%

1981 125 67 54%

1985 275 135 49%

Această exigenţă a fost păstrată permanent de comitetul de selecţie. Cu trecerea

anilor calitatea lucrărilor trimise s-a îmbunătăţit simţitor, rata de acceptare urcând

constant la valori de peste 60%, ceea ce înseamnă că autorii au învăţat să scrie lucrări

ştiinţifice. După 1991, atunci când conferinţa a devenit internaţională, marea provocare

pentru autorii români a fost scrierea în limba engleză a lucrărilor trimise, ceea ce a produs

o nouă scădere a ratei de acceptare, urmată de creşterea ei pe măsură ce autorii se adaptau

noilor cerinţe. Deci, se poate spune că această conferinţă a fost pentru cercetătorii români

din domeniul semiconductoarelor nu doar o oportunitate de a-i audia pe unii dintre

cercetătorii reputaţi din întreaga lume, ci şi o adevărată şcoală de învăţare a modului cum

trebuie scrisă şi prezentată o lucrare ştiinţifică.

În ceea ce priveşte numărul lucrărilor prezentate la conferinţă, Fig. 4 oferă datele

necesare pentru primele 13 ediţii ale conferinţei. Cum se vede, după o primă perioadă de

stabilizare, începând cu anul 1982, odată cu introducerea secţiunilor poster alături de cele

cu prezentare orală, s-au prezentat peste 100 de lucrări la fiecare ediţie de până în 1990,

cu un maxim istoric de 135 de lucrări în 1985.

52

Fig. 4. Numărul de lucrări prezentate la primele 13 ediţii ale conferinţei

(1978-1990)

După 1990, numărul de lucrări a cunoscut o perioadă de creştere între 1992 şi 2012,

iar din 2013 s-a stabilizat la aproximativ 70 de lucrări, o cifră considerată optimă pentru

condiţiile de desfăşurare a conferinţei. Această evoluţie poate fi urmărită în Fig. 5.

Fig. 5. Numărul de lucrări prezentate la ediţiile CAS din perioada 1991-2014

Instituţiile participante la prima ediţie a conferinţei, cea din 1978, erau: ICCE,

IPRS-Băneasa, IPB, IFTM, Universitatea Timişoara şi ITC Cluj. Apoi, în fiecare an, au

apărut instituţii noi, regula fiind că cine a participat o dată la CAS a revenit apoi aproape

în fiecare an. Astfel, în 1979 au apărut IIRUC, ITC Bucureşti, ITC și IPT Timişoara,

IPA, IPCN, ICPTc, Univ. Craiova, IRNE, Inst. Metrol. şi Hidrol., ITIM Cluj, ICPTTc, în

1980 - ICIT, INMT, ICSITE, IMGB ş.a.m.d. După 1991, când CAS a devenit o

conferinţă internaţională, cu noul nume „International Semiconductor Conference -

CAS”, au apărut instituţii participante din întreaga lume (universităţi, institute de

cercetare, firme de profil etc.), conferinţa devenind un adevărat reper în domeniul

semiconductoarelor.

V. Concluzii

Conferinţa Anuală de Semiconductoare (CAS) a fost înfiinţată în 1978 la iniţativa

conducerii Institutului de Cercetare pentru Componente Electronice (ICCE), ca o

manifestare total apolitică dedicată exclusiv unor subiecte ştiinţifice. A devenit din 1991

„International Semiconductor Conference - CAS” (http://www.imt.ro/cas/), având an de

an o largă participare internaţională. Cu o existenţă neîntreruptă de 38 de ani, timp în care

a păstrat neschimbate caracteristicile organizatorice principale, CAS s-a adaptat mereu

noilor tendinţe apărute pe plan mondial în domeniul semiconductoarelor, reuşind să se

menţină în topul conferinţelor de electronică din Europa de SE.

53

BIBLIOGRAFIE

[1] Bâzu M., capitolul “Institutul de Cercetare pentru Componente Electronice”, în cadrul

volumului IV al seriei “Electronica românească. O istorie trăită”, editor N. Millea, în curs

de apariţie la editura AGIR.

54

Cartea dlui. Prof. Dr. Ing. Florin Teodor Tănăsescu