Revista cenaclului francofon Jacques Prévert · 2015. 10. 1. · HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 –...
Transcript of Revista cenaclului francofon Jacques Prévert · 2015. 10. 1. · HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 –...
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
2
HARMONIES
Revistă anuală a Cenaclului francofon „Jacques Prévert“ ASOCIAŢIA ALBA –MANCHE ÎMPREUNĂ /AMI
Nr. 3, martie 2015
Coordonator : SONIA ELVIREANU
Secretar de redacţie: ELENA ANGHEL-COMAN
Copertă: Anca Sas
Culegere: Sonia Elvireanu
Tehnoredactare şi grafică:
Cristina Smadea
Gabriel Dinu Răzvan
Lucreția Bîrz
Adresa revistei:
Asociaţia „AMI”, Alba Iulia, Str. Trandafirilor, nr. 9
e-mail: [email protected]
ISSN 2360 – 056X
ISSN-L 2360 – 056X
Comitetul de redacţie
Elena Anghel-Coman - Asociaţia Alba - Manche Împreună/AMI
Aurel Pantea - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Valeria Pioraș - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Rodica Chira - Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Mioara Pop - Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”Alba
Felicia Colda – Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”Alba
Silviu Mihăilă - Facultatea de Litere, Bucureşti
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
3
Colaboratori
Lenica Bucur, Asociaţia AMI
Cornelia Mădăraş, Asociaţia AMI
Gabriela Avram, Asociaţia AMI
Ioana Vieru, Teatrul de păpuşi
Mihaela Gornic, Liceul de arte „Regina Maria”
Irena Stânea, Palatul copiilor
Mihaela Stanciu, Liceul economic
Lucreţia Bîrz, Colegiul Naţional HCC
Mioara Cerbu, Colegiul Naţional HCC
Liviu Lodoabă - Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” Alba Iulia
Sofica Rusu, Colegiul Naţional HCC
Rodica Andronescu, Colegiul Naţional HCC
Georgeta Bădău, Colegiul Naţional HCC
Alina Crişan, Colegiul Naţional HCC
Daniela Cetean, Colegiul Naţional HCC
Dumitru Moldovan, Colegiul Naţional HCC
Dan Hauptcorn, Colegiul Naţional HCC
Păcurar Florin, Colegiul Naţional HCC
În acest număr semnează: Adonis Adam
Alexandru Jurcan
Alexandru Poenaru
Andreea Scrob
Andreea Eugenia Stoica
Denis Emorine
Diana Totoian
Dalia Comşa
Elena Anghel-Coman
Eliana Anghel
Elena Marica
Florina Ivan
Gabriel Dinu Răzvan
Ioana Nicoară
Irina Lazea
Iulia Iosif
Larisa Macarie
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
4
Laura Sabău
Lisa Ravara Chirilă
Oana Pâclişan
Octavian Dărămuş
Octavian Ghira
Patricia Istrate
Patricia Tenorio
Rodica Gabriela Chira Silviu Mihăilă Sonia Elvireanu
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
5
CUPRINS
DIN ACTIVITATEA CENACLULUI 8
Elena Anghel-Coman, Seri culturale la « Lucarne des écrivains » Paris 8
Patricia Istrate, Seară de poezie francofonă 12
Adonis Adam, Une rencontre avec une écrivaine brésilienne 14
Patricia Istrate, Gala romanului românesc contemporan 15
Concurs de proză 2014 16
POEZIE 17
Alexandru Jurcan, Muntele albastru, Numai femeia 17
Silviu Mihăilă, În zori 18
Sonia Elvireanu, Isis, Calea Damascului 19
Eliana Anghel, Luna de toamnă, Linişte 21
Iulia Iosif, Şi toamna, Interziceri 23
Octavian Ghira, Iubind statui, O dulce himeră, Vreau să cânt 27
Elena Marica, Secvențe din filmul nostru,, Euforie, M-a vizitat fericirea, Cioburile de
ieri, Cuvinte în noaptea artificială, Iubirea pacient
29
Patricia Istrate, Amour, amour, Fleurs de cerisier, Les oiseaux, Sufletului meu, Artemis
se pregatește să moară, Foi de timp
31
Ioana Nicoară, L’enfance-la lumière de la vie, La poupée aux yeux de raisins, Habille-
moi, Paris, L‟immortel errant
34
Octavian Dărămuş, Versus, Spune stop 37
Andreea Scrob, Air de printemps 40
Larisa Macarie, Pourquoi…? 41
Adonis Adam, Sabia întunericului/ L’épée des ténébres 42
Diana Totoian, Idealuri deşarte, E doar iubire, Undeva 43
Irina Lazea, Suflet rătăcitor 46
Andreea Cazacu, Iubire, Iubite 47
POEME ÎN PROZĂ 48
Rodica Gabriela Chira, Catedrala din munţi 48
Eliana Anghel, Vino 49
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
6
PROZĂ 50
Gabriel Răzvan Dinu, Frate cu râşii, fragment de roman 50
Lisa Chirilă Ravara, Un înger cu o singură aripă, fragment de roman 53
Iulia Iosif, Globul de sticlă, Toţi suntem mari actori 55
ESEURI 59
Andreea Eugenia Stoica, Memoriile unui trecut 59
Sonia Elvireanu, Oglinda 60
TRADUCERI DIN LIRICA CONTEMPORANĂ 61
Sonia Elvireanu, Poeme de Michel Ducobu 61
AMINTIRI 63
Anghel Eliana, A fi copil 63
ARTĂ 64
Rodica Gabriela Chira, Imagini dintr-o expoziţie 64
Rodica Gabriela Chira, Vă place jazzul ? 68
Anghel Eliana, Pentru o zi, în lumea lui Brâncuși 70
TÂRGUL DE CARTE ALBA TRANSILVANA, 2014 73
Rodica Gabriela Chira, Târgul de carte Alba Transilvana, 2014 73
CRONICI LITERARE 76
Rodica Gabriela Chira: De la un capăt la altul al curcubeului 76
CORESPONDENŢĂ/CORRESPONDANCE 78
Gabriel Dinu Răzvan et Patricia Tenorio, une écrivaine brésilienne 78
Adonis Adam en correspondance avec Patricia Tenorio 79
INTERVIURI/INTERVIEWS 80
Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitoarea braziliană Patricia Tenorio 80
Adonis Adam în dialog cu brazilianca Maria Eduarda Tenorio 82
Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitorul francez Denis Emorine 83
Oana Pâclişan în dialog cu poeta Laura Sabău 84
Patricia Istrate în dialog cu prozatoarea Florina Ivan 86
Lisa Ravara Chirilă în dialog cu poeta franceză Katty Duvelay 88
ZILELE FRANCOFONIEI LA ALBA IULIA 90
Patricia Istrate, Bonjour, printemps 90
Literatură de expresie franceză. Colecţia Perseide 91
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
7
Recital de poezie bilingvă 93
Lansarea revistei Harmonies, nr.1-2 94
Seară muzical-literară la Café Gavroche 95
PROIECTE INTERNAŢIONALE 98
Dalia Comşa, În Franţa, la Gouville sur Mer 98
Alexandru Poenaru, Alba-Manche-Împreună 99
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
8
DIN ACTIVITATEA CENACLULUI
Seri culturale la „Lucarne des écrivains” din Paris
Asociaţia AMI reprezentată la seara literară pariziană „De la o limbă la alta”
Asociaţia Alba-Manche Împreună (AMI) a fost creată în scopul promovării valorilor
spirituale româneşti în spaţiul francofon, a limbii, culturii şi ştiinţei franceze, a francofoniei în
România precum şi a dezvoltării spiritului civic în comunitatea locală, spre o ”cetățenie europeană”.
Încă de la constituirea sa, ca rezultat al unui acord de colaborare dintre Departamentul La Manche
(Franța) şi Consiliul judeţean Alba, asociaţia a fost sprijinită de partenerii francezi cu dotarea
sediului, oferind echipamentul necesar desfăşurării unor activităţi din varii domenii, atât pentru
copii şi tineri, cât şi pentru adulţi.
Dintre proiectele cultural-educative în care actori principali au fost tinerii – elevi şi studenţi
– cele mai atractive s-au dovedit Zilele francofoniei la Alba Iulia, concursurile de poezie francofonă
sau cele de proză, lecturile publice, momentele literar-muzicale, serile de poezie şi muzică,
majoritatea dintre acestea fiind realizate prin Cenaclul francofon ” Jacques Prévert ”, întemeiat în
luna februarie 2012. Seratele literar-muzicale ale cenaclului precum şi alte proiecte locale,
naţionale şi internaţionale derulate de Asociaţia Alba-Manche Împreună, susţinute de Consiliul
judeţean Alba, au avut menirea de a certifica o relaţie benefică între unităţile de învăţământ-
administraţie şi societatea civilă, iar pentru promovarea şi valorizarea celor mai talentaţi tineri
creatori se editează (on line) Revista Harmonies, coordonată de fondatoarea şi animatoarea
cenaclului, prof. Sonia Elvireanu.
În 2014 cenaclul Asociaţiei AMI şi-a lărgit sfera de activitate literară, iar în cadrul
manifestărilor culturale organizate de librăria ”La Lucarne des écrivains ” din Paris, publicul
francez s-a întâlnit cu scriitori, critici literari, filozofi, pictori, muzicieni, actori, regizori, care şi-au
prezentat creaţiile, însoţite de recitaluri de poezie şi muzică, expoziţii de pictură, ateliere de creaţie,
microdezbateri şi dialoguri literare, seara de 19 octombrie 2014 fiind consacrată României. Cu
această ocazie, Editura ”Ars Longa” din Iaşi şi-a sărbătorit cei 20 de ani de existenţă la Paris, pentru
a-şi promova noua colecţie Perseide, destinată literaturii de expresie franceză, context în care au fost
lansate două cărţi: Triptic veneţian de Denis Emorine, în traducerea lui Christian Tămaş, şi volumul
de poeme Între Răsărit şi Apus/ Entre le Lever et le Coucher, semnat Sonia Elvireanu (în traducerea
autoarei), care a fost prezentată de poetul, prozatorul, dramaturgul, criticul literar belgian Michel
Ducobu.
Evenimentul desfășurat la Paris a fost şi un prilej de a împărtăşi idei, concepţii, de a se
cunoaşte şi discuta proiecte comune. Astfel, Sonia Elvireanu, membră a Asociaţiei francofone AMI,
va traduce două volume de versuri din franceză în română: “De toute éternité ” de Denis Emorine şi
”Siège sage” de Michel Ducob şi va fi inclusă în proiectul de publicare a unei antologii bilingve de
poezie română, iniţiat la Paris de scriitoarea Marilena Lică-Maşala. Întâlnirile scriitorilor devin
astfel oportunităţi pentru dialoguri şi colaborări interculturale, pentru promovarea literaturii
contemporane francofone în lume.
Prezenţa la Paris a fondatorului cenaclului francofon al Asociaţiei Alba-Manche-
Împreună/AMI va facilita tinerilor care frecventează cenaclul contactul cu poeţi şi prozatori din
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
9
spaţiul francofon, prin organizarea unor seri literare precum şi realizarea unor interviuri cu aceştia,
interviuri care vor fi publicate în revista Harmonies. Un prim pas a fost deja făcut, scriitorii Denis
Emorine, Michel Ducobu, Patricia Tenorio, Flavia Cosma, Dana Shishmanian, Isabelle Poncet-
Rimaud, Katty Verny Dugelay acceptând să intre în legătură cu membrii cenaclului albaiulian şi să
răspundă întrebărilor elevilor şi studenţilor interesaţi de creaţiile acestora şi de jurnalism.
Elena Anghel-Coman
Asociaţia AMI
Întâlniri literare la librăria pariziană „La Lucarne des écrivains”
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
10
Louis Armel, Michel Ducobu, Sonia Elvireanu, Denis Emorine
Cărţi româneşti, ediţii bilingve, în librăria „La Lucarne des écrivains”
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
11
Michel Ducobu, Sonia Elvireanu, Denis Emorine, Christian Tămaş
Dialog între scriitori şi public
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
12
Seară de poezie francofonă
Patricia Istrate
Aveam emoţii cu toţii. Aveam sclipiri în ochi, iar bucuria se contopea atât de armonios cu
sufletele noastre tinere. Acum nu mai eram profesori, doctori, conferenţiari sau elevi. Eram poeţi
strânşi într-un cerc precum cavalerii regelui Arthur. Dar, masa noastră nu era una rece ca şi cea a
englezului rege; masa noastră era dulceaţa versurile ce ne dezgoleau sufletul.
Eram noi, noi cei ce deţinem cheia viselor, noi cei care creăm lumină şi care vom perpetua
lumina.
Activitatea a debutat cu un cuvânt de deschidere adresat de doamna profesor Sonia
Elvireanu. Fără implicarea domniei sale şi fără sprijinul domnului director, Cerbu Valeriu, acest
eveniment, pentru noi poeţii, nu ar fi avut loc. De fiecare dată când doamna Sonia Elvireanu îşi face
apariţia, nu poţi să nu observi puritatea din ochii dânsei şi sufletul ei cald.
Microfonul a plecat de la Teodora Cucerzan, care spre surprinderea tuturor, a recit una dintre
poeziile domnului profesor de psihologie Dumitru Moldovan. Cu toate că s-a împotrivit la început,
domnul profesor Modovan a recitat din creația sa, moment răsplătit cu aplauze de cei prezenţi.
Un moment pe placul tuturor a fost când colegul nostru, Octavian Dărămuş a recitat din
versurile rap, scrise de el. „Şi mie îmi place rap-ul” a adăugat doamna Felicia Colda, e frumos că
tineri precum Octavian încearcă să-i influenţeze pe ceilalţi adolescenţi într-un mod pozitiv, şi mai
exact să nu se oprească din a-şi visa realitatea şi a face faţă hopurilor ce ni le rezervă viaţa.
Iar acum, eu şi poezia mea în limba franceză. Mă bucur că am reuşit să fac o impresie bună,
fiind aplaudată. Domnul profesor de limba română, Liviu Lodoabă a venit cu sugestia de a traduce
pozia în limba română, lucru care mi-a dat o uşoară bătaie de cap deoarece am conceput poezia în
limba franceză.
Din punctul meu de vedere, prezenţa studentei Elena Marica a fost un exemplu pentru toţi
cei prezenţi. Tânăra, studentă în anul II la „Universitatea 1 Decembrie 1918‟ din Alba Iulia, a fost
elevă a Colegiului. Mi-a lăsat un gust plăcut, auzind-o recitându-şi creaţia. E de apreciat că astfel de
tineri nu uită de locul unde şi-au petrecut cei mai frumoși ani ai adolescenţei.
Firea calmă şi caldă a Daliei Comşa a adus un moment de suavitate. Dalia a reuşit să
impresioneze, de altfel ca noi ceilalţi. Poezia sa a fost primită cu drag şi mi-a facut o deosebită
plăcere să aud un suflet atât de sensibil ca al ei.
Una din prezenţele masculine a fost Cătălin Morar, care consideră că poeziile au nevoie de
rimă pentru a fi poezii. Acesta ne-a încântat cu două poezii: una cu o uşuară tentă filosofică şi a
doua care avea exact 24 de versuri, toate cu aceiaşi rimă. Atitudinea degajată a lui Cătălin a făcut o
impresie bună, iar umorul i-a adus puncte în plus.
Sensibilitatea şi emoţia din ochii ei, au fost lucruri esenţiale pentru Florina Ivan, care a reuşit
să se expună şi prin proză. În opinia mea, Florina va reuşi să emoţioneze pe oricine prin creaţia sa în
versuri.
Poezia a venit ca o provocare pentru Laura Sabău-Tătar şi pentru Ioana Nicoară. Pentru
Laura poezia a exprimat ceea ce nu ar trebui să uităm niciodată: istoria. Nu ne-am așteptat ca
„Decebal” să apară printre noi, dar mi s-a părut fascinant că tinerii nu-şi uită rădăcinile. Pentru
Ioana, poezia a fost şi biletul pentru concursul „Le printemps des poetes”, concurs în limba franceză.
Ne-a făcut plăcere să le avem printre noi pe Mădălina Ivaşcu si profesoara ei de limba
franceză, de la Seminarul Teologic „Mitropolit Simion Ştefan”.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
13
Pasiunea pentru cai, pasiune pe care ne-a împărtăşit-o verbal, a doamnei Elvireanu Sonia se
regăseşte şi în creaţia sa. Mi-au plăcut poeziile doamnei profesoare, care ne-a tratat pe toţi în mod
egal şi ne-a privit ca pe nişte viitori artişti.
Sufletul cald al doamnei Rodica Gabriela Chira ne-a încântat şi personal mi-a făcut plăcere
să văd o persoană ca domnia sa cum ne împărtăşeşte din trăirile dânsei, prin poezie. La fel ca
doamna Elvireanu Sonia, ea ne-a adus pe toţi la acelaşi nivel, considerându-ne egali din punct de
vedere artistic.
Domnul profesor de limba română, Silviu Mihăilă, a strâns aplauze şi zâmbete. Sunt plăcut
surprinsă când un profesor are şi preocupări artistice, când sentimentele ies la iveală şi dau naştere la
râuri de cuvinte ce prind forma versurilor.
Ultimele, dar nu cele din urmă au fost Oana Giura şi Cristina Rădulescu, care au recitat
creaţii proprii în limba franceză. Pentru ele, această activitate a fost prima de acest gen la care au
participat şi, le aşteptăm să ne mai încânte cu operele lor.
Astfel am încheiat cercul nostru. Printre persoanele care au luat parte la această activitate cu
prilejul zilelor Colegiului, au fost doamna profesoară Alina Crişan, domnul profesor Liviu Lodoabă,
doamna bibliotecară Lucreţia Bîrz şi elevii claselor a IX-a F şi a X-a A.
Aşadar, cercul nostru a avut menirea de a reuni cavalerii poeziei de orice categorie socială
sau profesională şi de a ne împărtăşi sentimentele, de a ne arăta sufletul pur, învăluit de lumină.
Poezia e modul nostru de a vedea lumea, de a crea realitatea şi sper eu, de a-i inspira pe alţii.
Această zi ne-a făcut să ne simţim mândri că suntem elevii acestui liceu, să ne cunoaştem mai bine
colegii, care vor fi în cele din urmă cei care ne vor ajuta să creştem artistic dar şi cei care ne vor
concura.
Acolo eram noi şi am devenit una cu poezia, ne-am contopit cu versurile şi am visat alături
de poeţii din noi. Un alt scop al activităţii a fost acela de a promova poezia şi de a-i determina şi pe
alţii care din variate motive nu au participat, să se impună în acest domeniu.
Aceste amintiri îmi vor fi întipărite în minte pentru mult timp iar simţirea lor de către inimă
îmi vor lumina chipul şi îmi vor aduce zâmbete şi când voi avea riduri pentru că un suflet de artist
nu moare niciodată.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
14
Une rencontre avec une écrivaine brésilienne
Adonis Adam
À l‟occasion de la Foire du Livre Alba Transilvana du mois de mais 2014, j‟ai eu
l‟opportunité de rencontrer Patricia Tenorio, une auteure brésilienne. Nous avons parlé en français et
en anglais.
Nous avons fait une promenade dans la citadelle et nous avons discuté de nos passions, de
nos familles. Je lui ai raconté l‟histoire de notre ville. Elle a parlé de sa famille et j‟ai appris qu‟elle
a deux enfants: un garçon et une fille. La fille a étudié la flûte comme moi. J‟ai été heureux de
découvrir une passion commune avec une brésilienne.
Cette promenade avec Patricia a été un événement très agréable pour moi, parce que j‟ai eu
l‟occasion de rencontrer une personne exceptionnelle.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
15
Gala romanului contemporan
Patricia Istrate
Între 7-8 iunie 2014, Uniunea Scriitorilor din România a organizat Colocviul Naţional de
Proză, la Alba Iulia, în Sala Senatului de la Palatul APOR. La dezbaterile pe tema „Miza romanului
românesc de azi“, moderate de Nicolae Manolescu, de preşedintele U.S.R, au participat scriitori şi
critici literari din generaţii diferite: Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe,
Cristina Chevereşan, Cosmin Ciotloş, Liliana Corobca, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan
Groşan, Mărin Mălaicu-Hondrari, Radu Mareş, Aurel Pantea, Irina Petraş şi Alexandru Vlad. Juriul,
format din criticii literari Nicolae Manolescu (preşedinte), Cristina Chevereşan, Cosmin Ciotloş,
Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Irina Petraş, a acordat în unanimitate de voturi premiul pentru
cel mai bun roman apărut în perioada iunie 2013-iunie 2014 scriitorului Gabriel Chifu pentru
romanul Punct şi de la capăt (Editura Polirom) .
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
16
Premiile Asociaţiei AMI la Concursul de proză 2014 lansat de
Cenaclul Jacques Prévert
Premii acordate de Asociaţia AMI
Anca Sas - Premiul « Jacques Prévert »
Florin Ivan - Premiul pentru debut
Povestire
Costan Denisa – Premiul I
Păpureanu Andreea – premiul II
Istrate Patricia – premiul III
Proză poetică
Comşa Dalia - premiul I
Eseu
Gligor Delia – premiul I
Andreea Stoica-Eugenia II
Istrate Patricia III
Mazilu Denisa Menţiune
Proza inspirata din cele 10 cuvinte
Crainic Cosmina, Dobra Mihaela Laura, Moldovan Cristina Mihaela - premiul I
Stanciu Adela, Neamţu Oana – premiul II
Filip Andreea, Scheau Liana, Petruse Andrada - premiul III
Macarie Iulia – premiul III
Premii „Les images recontent”
- Epure Diana – premiul I
- Stoica Andreea – premiul I
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
17
POEZIE
Muntele albastru
Alexandru Jurcan
Plouă fără Bacovia, fără Verlaine
secolul s-a rătăcit în propria-i turbare
singur la ceai – prietenii-s bolnavi
furând căldură din resturi de soare.
Astfel rup manuscrise bolnave de umbră
nimeni nu mai citește, ochii au apus
dincolo de ploi crește un cimitir
pe muntele albastru, tot mai sus…
Numai femeia
Alexandru Jurcan
Doar femeia poate sparge limitele,
cu mărul în mână ca o vâslă vrăjită.
Numai femeia poate îmblânzi şarpele,
preschimbând în cunoaştere orice ispită.
Doar femeia ştie clopotul naşterii -
pătimaşă, răpitoare, duioasă -
Penelopă activă cu cruci asumate
Numai femeia sfinţeşte o casă.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
18
În zori
Silviu Mihăilă
Corbii s-au strâns
la masa tăcerii
- trupurile lor sângerânde se zbat în agonie
TU
priveşti cu ochii-ţi neîndurători
vacarmul comediei umane
plin de ură si de neputinţe flămânde
,,Suntem pierduţi!"
se auzea din miazăzi la miazănoapte
clopotele de piatră, grele şi roase de necredinţă
anunţă
liturghia dimineţii
Se crapă de ziuă...
şi umerii mă dor până la carnea vie
de la atât de mult zbor în vis
Se ivesc zorii
O, Domine,
şi încă nu am învăţat jocul de-a frumuseţea vieţii...
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
19
Calea Damascului
Sonia Elvireanu
Nopţile ne sunt albe de insomniile
ce bântuie printre tancuri,
dimineţile arse de spaimă,
între explozii se topeşte
de sute de ani Palmira,
calea Damascului sângerie
între nisipuri mişcătoare
muşcă sălbatic din case.
Le chemin de Damas
Sonia Elvireanu
Nos nuits sont blanches
les insomnies nous hantent
entre les chars lourds
l‟épouvante brûle nos matins
à travers les explosions incessantes
Palmyre meurt depuis des siècles
le chemin ensanglanté de Damas
entre des sables mouvants
mord sauvagement nos corps.
Isis
În umbra măslinilor, albastrul
Mării Egee sub pleoapele Elianei,
rochia ei albă se înfăşoară
în jurul coloanelor din Agora,
vălul lui Isis în căutare,
pe ape, oasele în derivă
se fac punte şi cântă pe mare.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
20
Isis
À l‟ombre des oliviers,
le bleu de la mer Egée
s‟ébat sous les cils d‟Eliane,
sa robe blanche s‟enroule
autour des colonnes d‟Agora,
le voile d‟Isis en quête,
sur les eaux, les os en dérive
se rejoignent en pont
et chantent sur la mer.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
21
Traducere în franceză a poeziei “ Lună de Toamnă” – Anghel Eliana
Mois d’automne
Anghel Eliana
Et c‟est novembre. Mois d‟automne.
Le dernier mois d‟automne.
Automne avec du soleil et de la brouille,
Ou la pluie en arrière-plan.
L‟automne.
L‟automne vous condamne à la nostalgie perdue.
Aux mystères insondables.
Aux étreintes de feuilles mortes.
Et l‟automne vous accompagne
Comme si, sans elle, les routes ne seraient pas aussi longues.
Ou les montagnes si pauvres,
Et que sur la plante des pieds on ne porte pas même la terre brune.
L‟automne, tombe seulement l‟automne.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
22
Et le ciel vous chante.
Et le vent vous invite à vous enrouler
Avec des feuilles brunes
Ou mettre un brin de foin sec,
Sur votre âme.
Mais l‟automne
avec ses toiles d'araignées,
a tissé autour de moi,
un tapis de sentiments inconus,
parce que,
Tout est cuivre , avec l‟émotion d‟automne!
Liniştea
Anghel Eliana
De-atâta linişte, trozneşte-n geam
lumina lunii,
şi-un glas străin
Ce nu se-aude…
şi-mi scap privirea
în adâncurile calde,
Scăldate-n amăgire.
De-atâta linişte, vuieşte-n drum
un timp al îndurării.
Iar paşii mei, mărunţi şi umezi,
se-aud gonind spre tine.
şi-mi duc trăirea,
în zilele fierbinţi de ură,
Cuprinse de-o lumină pură.
De-atâta linişte, tu nu auzi
căci liniştea-i profundă.
Şi-o lasă să zacă în amurg,
Şi-n răsărit de lună…
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
23
Şi toamna...
Iosif Iulia
Le-au ruginit aripile îngerilor,
din clopotniţa bisericii,
da,
îngerii aceia înfriguraţi,
ce numără pere galbene, noaptea,
şi-s insomniaci,
pentru prima dată, de atâţia ani,
le-au ruginit aripile, în locul copacilor
şi toamna nu mai vine...
Le-au obosit ochii oamenilor
de pe străzi,
de atâta ceaţă,
încât nu mai caută
nici struguri verzi, nici frezii neînflorite,
pentru a se amăgi,
se mulţumesc să găsească drumul spre casă,
ori spre vreun magazin de pe o stradă neştiută,
pentru prima dată, de atâţia ani,
ies pe uşa casei şi a magazinului găsit
şi toamna nu-i aşteaptă...
Am ieşit pe alei
şi m-am plimbat printre bănci fără nicio frunză
şi nu căutam struguri verzi,
nici frezii neînflorite, parcă nu eram om.
M-am plimbat printre case cu porţi deschise
şi fără flori la geamuri,
şi nu mi-aminteam de perdele din in fluturând neprinse de mâinile copiilor
ce se jucau în dimineţi mult mai adormite decât ei,
nici de muşcatele roşii din Iulie, insomniace precum îngerii, parcă nu mi-era frig.
M-am întors acasă şi am căutat o foaie de hârtie,
la fel de liniştită ca şi atunci când găseam apusul de soare
puţin mai la dreapta de tâmpla mea,
şi-l priveam, ca şi când aş fi sperat să te poată vedea în ochii mei
şi-i vorbeam ca şi când aş fi crezut cu tot sufletul meu
că într-o găsire obişnuită în care mă voi apropia de fereastră şi voi
începe să-i vorbesc ştiind că mă aude până dincolo de seară,
îl voi vedea dându-se la o parte, pentru ca tu să ai suficient întuneric,
să te recunosc,
spunându-mi că te-a văzut în după-amiază pe o alee
cu multe case,
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
24
ce aveau ferestre închise şi ideră kaki
şi împreună aţi descoperit că toate cuvintele mele,
pe care apusul le purta după el, pentru că n-avea unde să le lase,
ţi se potriveau, le găsiseşi loc dincolo de pupilă,
dincolo de inimă, numai tu poţi să ai un loc, dincolo de inimă,
iar când aţi plecat la drum, niciun pas de-al tău nu lăsa vreo urmă,
deşi purtai atâtea cuvinte la tine!
Am găsit foaia de hârtie, sub soare, pe birou,
fără să mă uit la umbrele de pe ea pe care le făcea perdeaua neştiutoare,
şi am tăcut,
pentru că nu vroiam să vorbesc despre tine, parcă nu eram eu.
Am ieşit pe alei,
m-am plimbat peste tot
şi pentru prima dată, de atâţia ani,
eram om, fără să caut nimic
mi-era frig, fără să-mi amintesc de Iulie fluturând cu copii
ascunşi de caniculă,
sau de muşcatele acoperite de in,
eram eu, fără să-mi fie dor de tine
şi toamna nu mă crede...
***
După ce ai îmbrăţişat un copac
nu te scutura de scoarţa de pe tine.
Este ca şi când ai întinde braţele
pentru a da înapoi darul primit.
O stea căzătoare este dorinţa cuiva
de lumină. Dacă nu este a ta, atunci
nu te duce să o găseşti.
Lasă întotdeauna macii din vază
să se scuture în faţa apusului.
Învaţă să respiri dimineţile,
pentru a avea suficient aer îngerii
în inima ta.
Există nedreptăţi. Nu uita că
măcar o dată şi tu ai preferat umbra
în locul soarelui.
Nu este aşa că "iubire" sună ca scoarţa
unui copac ce nu vrea să mai pleci?
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
25
***
Mă gândesc la o zi
în care,
fără să te caut,
te-aş întâlni pe o stradă
cu trotuare largi
şi soarele ar fi rece
deşi iulie şi-ar da
toate zilele
ca să-l vindece.
Şi după ce ne-am
fi privit suficient cât
să inspirăm toţi anii
care au trecut
şi toamnele în care
am simţit frigul
prea devreme venit,
ţi-aş propune un târg.
Să ne ducem la masa aceea
de lemn de pe care tocmai
s-a uscat ploaia
şi să punem tot ce găsim
prin suflete.
Aş începe eu, punând
nişte poezie şi un înger
ce merge în apus
după ce s-a convins
că lavanda din vază
încă mai are fereastra
deschisă.
Ai continua tu cu o
trecere a ta pe sub un tei
în septembrie
şi un gând la mine într-o
după-masă împăcată.
Tot aşa, două ore
am pune laolaltă îngeri
cu poezie şi frunze de tei
încă sănătoase în septembrie,
până am avea o gramadă
lângă care ne-am aşeza
şi m-aş întreba cât durează
până devine fericire.
Dar oare, dacă, în locul mesei
de lemn pe care a plouat,
ne-am fi gândit amândoi
la o baltă curată?
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
26
Interziceri
Să nu mai vii cu răsăritul
în pragul uşii mele.
Pentru el există ferestre.
Să nu-l mai iroseşti
pentru a trece
de toate râsetele mele,
de toţi macii pentru care
nu am mai avut vaze,
de toate cărţile care
voiau să-mi arate
că pot să te uit.
Toţi trei avem nevoie
de lumină.
Să nu crezi că e inutil
doar fiindcă
mă lovesc de tine
prin casă
şi când plec e la fel,
în plină dimineaţă.
Să nu-i ceri
să stea mai mult
lângă tine,
fiindcă nimeni
nu e cu adevărat
lângă tine
până când nu-l priveşti.
Să nu mai vii cu răsăritul
în pragul uşii mele
nu mă ajută
să-mi dau seama
de ce mă lovesc de tine
prin casă
şi când plec e la fel,
deşi nu te mai iubesc.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
27
Iubind statui
Octavian Ghira
Nu mai sunt om.
Dragostea nu e un sentiment omenesc.
M-ai făcut rob al buzelor tale, al ochilor tăi, al lacrimilor tale.
Iubesc statui ce plâng şi respiră.
Mă odihnesc la umbra lor.
Le aduc flori, le fac să zâmbească.
Aseară m-am îndrăgostit de o altă statuie.
Ştii care e singurul defect al statuilor?
Nu au suflet. Plâng, dar nu au suflet.
Sentimentele lor izvorăsc din mine.
Eu trăiesc sub talpa lor, ele mă parazitează.
Am devenit o simplă statuie de carne.
Eu nu mai am viaţa mea, suflul meu, sentimentele mele.
Nimic din ce e al meu nu mai e al meu.
Nimicul meu e totul lor.
Eu am devenit totul lor.
Au supt aproape tot din mine.
Statuile astea sunt diabolice.
Au lăsat ceea ce urăsc cel mai mult.
Au lăsat amărâta de dragoste ca să mă ucidă.
Eu le iubesc, ele nu mă iubesc.
M-au lăsat să mor de dragoste.
Dragostea nu e un sentiment omenesc.
Nu mai sunt om.
O dulce himeră
Două corpuri învelite-n răcoare,
Noapte, ploaie, o sărutare,
Gene încâlcite-n candoare,
Un vis, poveşti nemuritoare,
Gânduri nebune, ucigătoare,
Plânset, lacrimi amare,
Abastru rămas fără culoare,
Iubirea noastră ce moare,
O duce himeră ce vrea să ne omoare.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
28
Vreau să cânt
Vreau să cânt ochilor ce m-au privit aşteptând,
Vreau să cânt gurii ce m-a sărutat crezând,
Vreau să cânt minţii ce a stat visând,
Vreau să cânt inimii ce a bătut dorind,
Vreau să-ţi cânt ţie căci m-ai iubit,
Vreau să-i cânt Lui Dumnezeu căci te-a oferit,
Vreau să-ţi cânt înger sfânt,
Vreau să-ţi cânt căci ai iubit pământ,
Vreau să-ţi cânt iubirea mea în drum spre mormânt,
Vreau să-ţi cânt, din cer, ultimul cânt.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
29
Secvenţe din filmul nostru
Marica Elena
Luna se cuibărește
în norii pufoși
Privește la secvențe din filmul nostru
Râde când îmbrăcăm cu plapume albe
Visele noastre ce le așezăm cu grijă
Sub cheia speranțelor
Ne privește uimită
Când noi ne spunem atât de multe
Într-o tăcere profundă
Printre versuri de idilă
Lasă să i se vadă ochii înlăcrimați
Când ne ținem de mână
Și pășim încrezători
Pe poarta vieții
Pentru a ne crește visele.
Euforie
Ne pătăm buzele cu vin
Le spălăm în albul cuvintelor
Alungăm timpul şi lumina din noi
Pleoapele închise
Aduc culoarea plăcerilor în minţile noastre
Până şi unghiile ne sunt trezite din amorţeală
Trupurile simt euforia
Ce ne colorează chipul
Ne îndrumă mâinile
Spre singurele haine rămase.
M-a vizitat fericirea
Într-o dimineață
Când îmi odihneam
Privirea pe cana de cafea
Se aşezase cineva
Pe scaunul unde obinuiam
Să-mi las gândurile
Am căutat printre paginile scrise
Dar la acea oră
Literele lipseau
Apoi mi-am surprins
Chipul în oglindă
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
30
Şi am recunoscut musafirul
ce se odihneşte acum
pe banca din privire.
Cioburile de ieri
Azi nu mi-am privit chipul
În cioburile de oglindă
Nu vreau să văd cuiburile corbilor
În ochii mei
Nu vreau să ştiu
Câte frunze putrezite
Îmi acoperă şanțurile
De pe frunte
Nu vreau să observ
Urmele de otravă
Ce mi-au ars buzele
Azi nu am vrut
Să mă privesc
În oglinda de mâine ...
Cuvinte în noaptea artificială
Cafeaua fierbinte
Învelea cu parfum
săruturile sărate
Ale celor doua cuvinte
Ce s-au transformat
Într-o singură silabă
Sub noaptea artificială
Ce proteja marginile literelor
De privirile lacome.
Iubirea pacient
Te măsor cu ruleta inscripţionată cu sărutări
Şi te cântăresc cu ajutorul viselor din noapte
Îmi desfac şireturile gândurilor
Să îţi analizez până şi venele capilare
Apoi te las pe cearceafurile întrebărilor
Şi amân răspunsul
Căci dacă acum îmi vei dezveli sufletul
Mâine vei căuta alt doctor
Pentru rănile plăcerilor.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
31
Amour, amour
Istrate Patricia
Amour, amour...
Je te perds
Pendant que les corbeaux meurent
Au bord du monde.
Amour, amour...
Je grimpe vers toi
Quand les gens de cire
Se transforment en ombres.
Amour, amour...
Je t'embrasse
Pendant que les anges pleurent
Dans l'enfer de la chute.
Amour…
Fleurs de cerisier
Ah, blanches fleurs de cerisier
qui connaissent l'histoire!
Laissez de votre pureté
Dans mes yeux.
Ah, blanches fleurs de cerisier,
Vous êtes très pâles.
De qui avez-vous peur
Quand le vent du printemps souffle?
Ah, blanches fleurs de cerisier
L'arme des écrivains...
C'est comme un rêve parfumé
L'arbre dans lequel vous habitez.
Ah, blanches fleurs de cerisier
Vous, qui tenez le secret de l'éternité,
Posez vos sourires rosés
Sur les lèvres sèches de la jeunesse.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
32
Les oiseaux
Oh, blancs oiseaux
Qui volent comme des flèches
Apportez-moi une plume d'anges
Du haut du ciel!
Oh, blancs oiseaux
Qui chantent des balades
Apportez-moi une note musicale
Du sommet des nauges!
Oh, blancs oiseaux
Qui ne sourient jamais
Apportez-moi un espoir
De la profondeur du ciel !
Sufletului meu
Strapunge-mi inima cu sageata lui Artemis;
Leaga-ma ca pe Prometeu
Si cufunda-te-n gandul de apoi.
Poseidon-si trimite soli pe mare;
Vin si negustorii lui Hermes
Iar copiii Herei sosesc calare.
Alege ce vrei; zeii-ti sunt morti!
Inchina-te si arde carne noua.
O, suflete! Si toate sunt desarte!
Corp de ceata si gand inert.
Artemis se pregatește să moară
Lume de cristal si albele petale
Au alungat sulitele amare.
Arc si ochi de caprioara- viata,
Nuferi si lotusi- a sufletului albeata.
Delicat, isi aseaza-n racla frunzele
Indureratele Driade aduc rozele.
Pielea-I palida si ochii tristi
Ea moare cu sanii neatinsi.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
33
O plange Leto, Apollo-I indurerat
Si Zeus e cu sufletul alterat
Pe patul de moarte se zbate
Va merge cu Selena departe.
Foi de timp
Prinde-n mâini foi de timp;
Cel avut sau cel pierdut,
Şi cu-o şoaptă de alint
Pune-l în spaţial trecut.
Ca o pasăre de humă
Se va pierde-n orizont
Timpul cu a sa măsură
Căci, e-o umbră în fond.
Şi va duce cu el totul.
Ape, zâmbet, picături-
Şi-n sicriul gri cu mortul
Vom cânta triste iubiri.
Căci aşa e dat de stele
Să fim prizonieri de timp.
Şi în gândurile mele
Număr foile de timp.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
34
L’enfance-la lumière de la vie
Ioana Nicoară
L‟enfance - la voie brève de la vie
Tu es un univers construit à l‟aide des fleurs ,
Mon âme frémit quand je médite à toi
Sans les rêves qui meurent, avec une éternelle joie.
L‟enfance - la caresse délicate
Sur le visage sans chance de ma vie
Ta scène prèsente une tendre comédie
De ma vie qui rêve.
L‟enfance - les mots ne peuvent jamais
Scruter ton univers
Et mes larmes qui coulent ne peuvent pas embrasser
Ma profonde douleur …
Ô , l‟enfance - étoile de mon coeur,
Où pourrais-tu être ? Où t‟ai-je perdue ?
La poupée aux yeux de raisins
J‟étais seulement une petite poupée,
Tassée comme toutes dans une vitrine,
Sans charme, falote comme la farine
Avant d‟offrir ma pauvreté…
Mais, ensuite, tu es venu,
Tu m‟as achetée de mon maître moche;
Tellement d‟argent lui offres-tu
Que tu as dû vider tes poches…
Chez toi, les gosses étaient ravis,
Ils m‟ont donné une petite robe blanche,
Ils m‟ont souri comme une famille
Ensuite tu m‟as nommée Mablanche…
Un jour, je t‟ai demandé curieuse
Pourquoi t‟avais voulu m‟acheter
«Est-ce que tu vois, ma petite fameuse
Je t‟ai perdue et j‟ai dû t‟trouver.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
35
Tu m‟appartiens depuis toujours
Et je m‟en fou de tout l‟argent
Que j‟ai donné pour ton retour.
J‟vaincus les vagues en les nageant.
Je t‟ai cherché beaucoup de temps,
Comme toutes les pluies cherchent l‟arc-en-ciel,
Comme une époque cherche un moment,
Comme tous les ours qui cherchent leur miel.
J‟ai demandé aux magasins,
En recevant la même réponse :
Pas de poupées aux yeux de raisins,
Pas de bonheur, donc, pas d‟avance…»
Je ne pouvais pas me souvenir
Pourquoi je t‟avais perdu et quand
Pas d‟importance ! Pour l‟avenir
On va donner le passé en vent.
Maintenant, en larmes, je comprends un grain
Je peux pas répondre à cet amour
Que par sourire face au chagrin,
Que par aimer tout le monde toujours.
Habille-moi, Paris
Habille-moi de tes couleurs,
Tes croissants au lait et beurre,
Du parfum de tes madeleines
Et des bords de ta belle Seine.
Habille-moi de tes bijoux
Des chapeaux de tes belles dames,
De l‟Eiffel, de tout son gout,
De la gloire d‟la Notre-Dame.
Habille-moi de tes lumières,
De l‟amour traînant dans l‟air,
D‟la poussière de tes trottoirs
Et du charme de chaque beau soir.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
36
L’immortel errant
Écoute! Un oiseau…
Comme est douce sa voix
Et comme est tendre son chant… !
C‟est le rossignol mignon,
Qui cours les bois,
Ravissant sans nombre cœurs.
Son gazouillement remplit
Le ciel, remplit mon âme avec douceur
Et me souvient de mon enfance.
Oh, viens, viens, mon petit ami,
Porte-moi par nuages ou par tes fins ailes
Là-bas où j‟ai vu l‟herbe gradissant
Et attendu les arbres en fleurissant !
Là-bas où je rêvais chantonné
Par le cristal de l‟eau
Et tout au fond de la forêt
Où je faisais dodo !
Porte-moi vers le lieu
Où je rivalisais le vent,
Où je courais les aigles
Pendant mes flâneries par vaux
Et mes escapades par monts !
Mais dêpeche-toi, mon petit ami,
Passe trop vite ma sombre vie
Et je suis seul et malhereux
Parmi ces jens qui semblent heureux…
Je désire devenir errant
Courir, flâner,
N‟importe quand.
Bref, être toujours un jeune…
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
37
Versus
Dărămuş Octavian
Unii-s stapani de sclavi dar sunt slabi
In fata celor care circula-n marsuri mortuare
Traind fara televizoare
Ei sunt tari
Au supravietuit unui regim diferit
S-au educat ca sa poata spera
Chiar daca parea gresit
Ei n-au avut resursele noastre
Insa cei buni au citit
Inconjurati de flori albastre s-au autoconstruit
Ei inteleg universul perfect
Pe cand noua ni se ofera pe tava totul
Dar nu ne luam nimic
Dar parintii inca spera
Ei ne dau intreaga sfera de cunostinte dobandite
Dar noi ii respingem continuu
Neavand ochi in orbite
Indiferenta ne face sa
Dobandim doar chinul lor
Si ascunsi de tehnologie
Pierdem notiunea de popor
Pe cand unitatea teritoriala intr-o criza planetara
E totalmente esentiala,
Vad ca-necepe sa dispara
N-avem mandrie nationala
Insa asta-i ce vor ei
Vor control mental total
Asupra unor mielusei
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
38
Spune stop
Lucrurilor ce nu le pot spune pe nume
Asta-i universul in care traim
Fara fard si fara glume
Probabil vor fi postume
Da-s cuvinte dobandite bre
In lupta cu propriul sine
Cand sangele-i apa limpede
Voi va lingeti pe degete cand
Altii n-au ce manca
E o problema modiala ca si indiferenta ta
Corect ar fi ca toti
Sa fim vazuti ca
Fii acleiasi fiinte - Ce?
Asta-i o utopie, la fel ca si drintele
Iti baga-n cap ca ai tot ce vrei
La fel ca-n Babilon
Dar eu refuz sa mai traiesc o secunda-n lumea lor
Consemnat de mii de ani sta
Cuvantul necitit
Dezgropat de arheologi
De sub nisipul din Egipt
Dar refuzati sa credeti
In claritatea unor spuse
Caci dorintele Domnului nu au fost in veci ascunse
Tot privind la cei
Ce se infrupta din lumina
Eu vad alta calitate
Insa nu pe cea divina
Domnul lucreaza prin oamnei
Vad ca-i umple de har
Harul se masoara in lingouri de aur macar?
Caci vad ca cei ce-l reprezinta
Stralucesc ca un diamant
Pe cand noi oamenii simplii
Suntem ca piatra de asfalt
Pregatiti pentru asalt luptam
Cu morile de vant
Nu suntem sfinti nici farisei si arma noastra e-n cuvant
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
39
Rand cu rand redam credinta
Realcatuindu-ne fiinta
Curand crezand ca poate
Ii vom schimba lumii sentinta
Nefericiti am fost inca de cand ne-am nascut
Teoretic aveam la inceput
Tot ce-am vrut
Intrinsec oameni-s induviduali, originali prin esenta
Dar incearca sa imite o impunatoare prezenta
Traind intr-un mediu totalmente incolor
Inconjurati de insipid si inodor
Unde raceala-i tot mai mare in mintea lor
Nu mai inalta spiritul comun
Ca si pasarea maiastra
Vorbim de bunastare
Dar nu-i bunastarea noastra
Violenta apare actualmente primordial
Intru-un univers perfid
In care versul e letal
S-a furat prea mult ,ap-roa-pe tot ce-am avut
As da timp-napoi dar n-o putem de la inceput
Suntem neajutorati hulim si blamam in zadar
Traim in lumea noastra ,”Romania de cosmar”
As vrea sa ne dezvoltam
Dar evolutia acutuala
Ne face sa acceptam ca nu suntem partea vitala
Ei sunt un simplu Accident
Vorbesc de cei din parlament
Noi i-am ales iar ei traiesc pe banii nostrii indecent
E societatea unor umbre
Unde-s cedate multe culpe
Unde cetatile sunt sumbre
Iti e greu sa iesi din fum bre
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
40
Air de printemps
Scrob Andreea
Le printemps est arrivé,
Les fleurs ont fleuri.
Dans le jardin de mes grands-parents
Les nains sont présents.
Le vent souffle doucement
Rendez-vous des papillons volants
Leur temps est venu
Ils jouent, dansent
Pour ranimer la nature.
Le vent de printemps souffle
C‟est sur tout le pays,
Des pétales volent
Nos rêves deviennent réels.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
41
Pourquoi… ?
Larisa Macarie
Pourquoi les étoiles pleurent-elles dans le ciel ?
Pourquoi les nuages se rassemblent-ils à l`aube ?
Pourquoi des yeux les larmes coulent-elles ?
Pourquoi de tout , seulement la tristesse reste-t-elle ?
Pourquoi les souvenirs restent-ils vivants
Quand le passé depuis longtemps a-t-il été présent ?
Pourquoi personne ne peut me le dire ?
Ce n`est pas vrai, tu as tort...
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
42
Sabia întunericului
Adonis Adam
Sunt sabia întunericului
Prinsă în strânsoarea nebuniei
Am fost creată să ucid
Mulţi oameni cu al meu oţel
Scopul meu este să distrug
Orice om, femeie, fată sau băiat
Războiul şi moartea sunt viaţa mea
Eu sunt inima disputelor
Nu suport laşitatea
Nu arăt bunatate
Sunt nemiloasã chiar şi cu stăpânul meu
Îl voi conduce spre dezastru
Acesta este semnificaţia unei săbii
Şi toată lumea ar trebui să se teamã.
L’épée des ténèbres
Je suis l‟épée des ténèbres,
Séduite par la folie.
J‟ai été créée pour tuer
Beaucoup de gens avec mon acier
Mon destin est de détruire
Chaque homme, femme, fille et garçon
La guerre et la mort sont ma vie
Je suis au coeur des disputes
Je ne tolère pas la lâcheté
Je n‟ai pas d‟âme
Je n‟ai pas de pitié même pour mon maître
Je le menerai vers le désastre
C‟est le sens d‟une epée
Et tout le monde devrait être effrayé.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
43
Deşarte idealuri
Diana Totoian
Iubire, moarte, fericire, dor,
Mii de gânduri, idei despre viitor,
O lume plină de mii de poveşti,
Astăzi adormi, mâine te trezeşti...
Ai sute, mii, un car de idealuri
Ce vin şi trec, se sparg uşor ca valuri
Şi se nasc, trăiesc, iubesc şi mor
Pentru mine-n trecut, pentru alţii-n viitor.
Viaţa e una, simplă şi concisă,
Atât de clară dar totuşi indecisă
Vrei s-o trăieşti cum e de cuviinţă
Precum orice alt om, ca orice altă fiinţă.
Şi stau acum şi mă gândesc
Oare eu pentru ce trăiesc?
Pentru mine, trecut sau viitor
Oare cum va fi atunci când o să mor?
Va fi la fel, şi eu sunt tot o fiinţă
Fac ce reuşesc şi ce-mi stă în putinţă...
Nu zbor, nu cânt, dar scriu din greu,
Ce e pe hârtie va rămâne mereu.
Nu imaginea trupului meu va dăinui,
Ci pentru creaţia mea ei mă vor iubi.
Peste ani se vor uita-n albume:
,,A fost una între atâta lume...
Doar o femeie, o simplă ea,
Ce prin creaţia ei se va remarca.
Şi stăm visând la idealuri deşarte
Când, de fapt, ne apropiem uşor de moarte.
Şi ne gândim prea mult la ce va fi
La câte idealuri noi vom împlini.
Şi ce contează atât oare de mult
Ce va fi la anul sau ce a fost demult?
Oricum soarta noastră este tot aşa,
Să trăim acum, să murim cândva...
Tot ce se întâmplă rămâne istorie
Ascuns pe o casetă, închis într-o memorie.
Oare cine în veacuri îşi va aminti,
Oare câţi la mine s-or gândi
Peste ani? Şi-mi aştern pe-o bucată de hârtie
Un gând, o idee, o sută, o mie...
De-amintiri frumoase, iluzii deşarte
Ce vor rămâne în veac într-a vieţii carte.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
44
E doar iubire
E doar iubire, nefericire,
Ce se-ascunde tainic în sufletul meu.
Aş vrea cu tine clipa să fie,
Pentru o secundă, un întreg mereu!
Stau ghemuită-n patul meu, e noapte
Din infinitul serii aud numai şoapte
Ce strigă domol în adânc nesfârşit:
Oare m-ai plăcut? Oare m-ai iubit?
Şi ploaia cea rece, puternică, de vară,
Ce pică uşor pe pervaz astă seară,
Îmi aminteşte tainic de orice moment
Când îmi bătea puternic inima în piept.
Stau acum şi încerc să mă gândesc
Oare de ce nu pot să trăiesc
Fără tine...fără atingerea ta
Ce tainic în braţe mă cuprindea.
Dar acum ştiu că e de neînţeles,
E doar iubire, patimă şi stres
Cu lacrimi ce pică pe al meu obraz
De dor, nefericire şi necaz.
E doar iubire, nefericire,
Ce se-ascunde tainic în sufletul meu,
Şi va rămâne pentru veşnicie,
Un vis neîmplinit, un întreg mereu.
Undeva
Era acolo-n depărtare
Un loc micuţ, uitat de soare,
Pe la margini de Pământ,
Dincolo de trup, de gând.
Pe lângă voi, pe lângă noi,
Uitat de viscol şi de ploi
Unde-i numai paradis
E realitate sau e vis ?
E-ntr-o altă galaxie
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
45
La zeci de stele depărtare
Poate-i la un metru, o mie…
Lângă lună, lângă soare.
E undeva printre uitări
Printre alte veacuri sure
Peste dealuri, peste mări
Lângă-ale mele gânduri pure.
Despre viată, despre moarte,
Îţi faci iluzii cam deşarte !
Această lume-o pot vedea
Doar îngerii şi mintea mea.
Se află acolo, undeva,
Printre străini e numai ea
Singură-ntr-o altă lume
Uitată de orice fel de nume.
Zace încă aşteptând
O strigare sau un gând
Dar nimeni nu o va găsi,
E-acolo undeva, să ştii !
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
46
Suflet rătăcitor
Irina Lazea
Suflet rătăcitor,
Dragostea de la tine a plecat
La altcineva s-a furişat
Şi sufletul i-a împăcat.
Tu, departe ai plecat
Încercând să uiţi ce s-a-ntâmplat.
Dar degeaba te-ai îndepărtat
În al tău mic suflet
Dragostea nu s-a schimbat.
Dar într-o zi totul se va schimba,
De la capăt o vei lua
Şi vei uita tot ce s-a-ntâmplat
În viaţa ta cândva.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
47
Iubire...
Andreea Cazacu
Mărturiseşte-mi:
Măcar odată-n viaţă,
Că eşti plin de speranţă
Şi că-mi dăruieşti iubire.
Spune-mi:
Că mâine ne vom vedea,
Că vom cânta,
Acelaşi cântec plin de lumină.
Fii obsesia mea.
Nu mă satur de tine.
Vreau să mă îmbăt cu iubire,
În noaptea ce vine.
Iubite...
Spune-mi ce ai pe suflet
Căci vreau să-ţi aduc alinare.
Dimineţile,
Sunt triste fără tine.
Sunt pline de ceaţă,
Tot mai deasă.
Sunt pierdută...
...în amintiri,
plăcute!
Mirosul pielii tale,
Îmi aduce aminte de...
...povestea noastră de iubire.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
48
POEME ÎN PROZĂ
Catedrala din munţi
Rodica Gabriela Chira
Mă macina dorul de linişte, de nevorbe, de întoarcere la necuvânt. Marea de verde îmi spală
viscerele. Aşchii îmi străpung vintrele a purificare. Soarele macină neghina din oase. Vântul din
iarba înaltă mătură resturile. Nu mai vreau să aud voci desperechind lumea, răscolind amintiri fără
rost. Sunt aici şi acum. Aici. Acum.
Aici. Acum. Sunt deasupra lumii, într-un templu din resturi de trunchiuri de brad spălate de
trecut. Mă aşez pe o buturugă cu rădăcini înfipte în pământ. La câţiva metri, în linie dreaptă, un
trunchi retezat de furtună a luat forma unei catedrale gotice în miniatură. Printre turnurile suple şi
inegale, imense straturi de verde. Un cor de greieri şi păsări viu colorate măsoară cadenţa. Sunt aici
şi oriunde, am ieşit din timp. Undeva, în dreapta, un paznic greoi cu povara în spate se odihneşte
sprijinindu-şi braţele rădăcini pe pământ. Nu mi-e frică, aici sunt în siguranţa. Ce minunată e
catedrala necuvintelor!
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
49
Vino!
Anghel Eliana
Vino, aşază-te cu mine, precum o lumânare în altar, jertfă unei arderi. Fii fum ce se înalţă
spre cerurile de ieri. Lasă-te valului din maree, ce se îndepărtează de ţărm şi permite-le algelor să-ţi
inunde chipul. Nu îndrăzni să răspunzi la cântecul sirenei, ci vino la chemarea mea, să mergem la
Hades, să ne cunune şi binecuvântarea lui să ne întunece minţile. Lasă adâncul să te izbească, să
strivească iluzia ce ne-a creat. Nu asculta goarna ce-ţi cântă! Vino cu mine în neant unde o să fii
zeul ce-ascultă rugăciunile mele. Joacă-te Domino, în pântecul pământului, unde plăcile tectonice se
izbesc în privirile noastre. Ascultă sunetul fluierului ce s-aude din glezne şi până la ceruri şi simte
cum rădăcinile copacilor îşi zgârie auzul. Lasă cântecul să te-nvelească precum bruma ce sugrumă
pământul, şi vino să ne înecăm în aburii fierbinţi. Vino, să nu ne mai întoarcem, să rătăcim în
adâncul pământului, precum Ulise pe mare, căci nimeni nu ne iese şi nu ne destramă. Şi dacă
vreodată, ai să auzi doruri de chemare, nu le da ascultare. Sunt iluzii şi jale.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
50
PROZĂ
Frate cu râșii
Gabriel Răzvan Dinu
Sunt momente în care viaţa ia forma
unui coşmar ce poartă masca unui vis
frumos… Sau poate visul frumos este presărat
cu momente de coşmar?
Când tânărul Flynn este aruncat de
către destin departe de familia sa, acesta
trebuie să găsească oameni în care să poată
avea încredere pentru a afla răspunsurile de
care depinde întreaga lui existenţă.
Va reuşi el să-şi găsească o nouă
„familie”? Se poate acesta baza pe ceilalţi
oameni? Va desluşi misterul propriei vieţi?
Un lucru e sigur, nu se va da bătut
niciodată.
I. Dansul flăcărilor
Te-ai gândid vreodată că, probabil, destinul fiecăruia se aseamănă într-o anumită măsură cu
o răscruce de drumuri? Că te afli uneori în centrul ei şi simţi nevoia să fugi, dar nu poţi, ceva te ţine
în loc: faptul că nu ştii în ce direcţie să porneşti? Că cei din jurul tău te îndeamnă să alegi o anumită
cale, neştiind dacă este una bună sau rea, iar într-un final, când iei decizia cea importantă, să-ţi dai
seama că ai gresit? Ei bine, eu tind să cred că, indiferent în ce direcţie te îndrepţi, destinaţia ta este
aceeaşi. Ţine de tine însă dacă vei face din călătoria ta o plimbare minunată sau, din contră, un
traseu plin cu obstacole. Interesant e că, la sfârşit, fiecare este complet schimbat. Întâmplările prin
care trecem ne transformă, iar sufletele noastre sunt asemeni unor statui nefinisate ale unui artist
anonim – viaţa.
Dureros este atunci când realizezi că ai trăit în iluzia liberei alegeri. Dar chiar şi aşa, speranţa
există, eliberarea de lanţurile în care ai fost prins poate fi surprinzător de aproape, ea doar aşteaptă
să fie descoperită şi, deseori se întâmplă ca salvarea să vină din partea celor la care te aştepţi mai
puţin...
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
51
Mă numesc Flynn şi probabil am avut „norocul” să aleg cea mai grea cale spre destinaţia
mea, necunoscută de altfel...
*
Viaţa mea este fără îndoială una neobişnuită pentru mulţi, poate pentru faptul că locuiesc
într-o pădure adânc ascunsă în inima munţilor sau poate pentru că animalele mele de companie sunt
doi râşi.
De ce trăiesc eu în pustietatea aceasta? Ei bine, totul începe cu exact 13 ani în urmă, pe când
aveam numai cinci ani.
Era o zi ca oricare alta la conacul familiei mele... Conac? O da, trebuie să vă spun că familia
din care făceam parte era foarte respectată în comunitatea vechiului sat. Străbunicii mei au sosit aici,
în munţii Europei de Est, tocmai din Bătrâna Anglie, în căutare de aur, sau cel puţin aşa am auzit.
Nu e de mirare că locuiam într-o casă atât de mare...
Într-una din zile, stăteam în camera principală, întins pe covor şi mă jucam cu un trenuleţ de
lemn, în timp ce mama, aşezată în colţul încăperii pe un balansoar, croşeta. Tatăl meu? Nu aş putea
spune despre el mai nimic, decât că îl vedeam foarte rar, iar atunci când reuşeam să-i răpesc vreo
două secunde, acesta nu făcea decât să mă privească fix, cât timp îşi trecea mâna prin părul meu
lung şi ondulat, zâmbind prin barba sa puţin neîngrijită.
Abia plecase de puţină vreme, când picuri mari au început să lovească ferestrele casei.
Puteam să jur că erau ca lacrimile, iar întregul zgomot de afară, ca un plânset, prevestea un
eveniment neprevăzut, care avea să-mi dea întreaga existenţă peste cap...
Şi chiar aşa s-a întâmplat! Un fulger înfiorător a lovit acoperişul, iar tunetul lăsat în urmă a
risipit pacea şi liniştea acelei după-amieze.
Din acel moment, totul în jurul meu se transformase în agitaţie. Îi vedeam pe servitorii şi pe
rudele mele, ce alergau dintr-o parte în alta plângând şi ţipând. Nu înţelegeam prea bine ce se
petrecea, însă chiar atunci, o secundă a făcut ca inima mea să bată mai tare. Afară ploaia s-a oprit
brusc şi am văzut nenorocirea: flori roşii luminoase se unduiau la ferestre şi un miros puternic de
fum luase în stăpnire casa. Eram atât de speriat, încât nici nu m-am putut mişca din loc. Ţineam
foarte strâns trenuleţul, iar mâinile începuseră să mă doară. Speram ca totul să fie doar un vis urât
(ar fi fost singura dată în viaţă când mai degrabă mi-aş fi dorit să am un coşmar, decât să ştiu că acel
peisaj îngrozitor era adevărat).
Cu greu, am reuşit să merg câţiva metri spre uşa cea mare. O auzeam pe mama strigându-mi
cu disperare numele, dar nu o puteam vedea. De fapt, nu mai puteam să văd nimic. Ochii îmi erau
plini de lacrimi şi tremuram de frică. Inima stătea să-mi sară din piept. Auzeam în surdină motoarele
maşinilor, copitele cailor lovind cu putere pământul uscat şi câţiva bărbaţi spunând, parcă înecându-
se:
- Am rămas fără apă! Trebuie să plecăm acum, focul se extinde!
Astfel, oamenii plecau, îndepărtându-se de incendiu... Era însă o mare (chiar foarte mare)
problemă – eu rămăsesem înăuntru!
Mi-am luat inima-n dinţi şi am dat să ies pe uşă când, o grindă în flăcări s-a desprins din
tavanul negru şi mi-a blocat accesul spre ieşire. Înfricoşat, am fugit spre scări, însă acestea suflau
flăcări în toate direcţiile. Atunci, am realizat că nu voi mai păşi în camera mea să văd fumoasa
privelişte de la geam vreodată şi că nimic nu va mai fi la fel...
Dar chiar înainte să-mi pierd orice urmă de speranţă, ca prin minune o pată de lumină pe
fundalul întunecat mi-a atras atenţia: fereastra de la bucătărie era deschisă. Nu am mai stat pe
gânduri, mi-am făcut grăbit loc prin fumul care parcă încerca să mă învăluie ca un spirit misterois şi
să mă ducă într-o lume ireală, pe un drum cu un singur sens: înainte. Aşadar, pot spune că am scăpat
ca prin urechile acului.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
52
Afară nu mai era nimeni, vântul bătea cu putere şi timpul o luase razna pentru că deja se
înserase. M-am aşezat pe rădăcinile uni nuc din apropiere şi am privit neputincios cum casa mea se
năruia în depărtare. Pe cer se vedeau multe săbii de fum, urme ale mâniei revărsate de natură fără
nicun motiv şi asupra altor case.
Odată ce noaptea s-a aştenut, o ploaie torenţială şi-a făcut apariţia şi futuna nu s-a mai lăsat
aşteptată.
Trebuia să mă adăpostesc, căci sub un nuc bătrăn, ce putea fi oricând lovit de fulger, nu
puteam să rămân. Aşa că am pornit singur, noaptea, prin pădurea care, în alte circumstanţe, m-ar fi
înspăimântat de moarte.
Eram o ţintă sigură. << Un copil singur şi complet vulnerabil, numai bun de mâncat!>>,
spunea pancarta imaginară pe care o purtam. Trebuie să recunosc, întâmplarea a făcut să găsesc
ascunzătoarea râşilor, fără de care nu ştiu cum m-aş fi descurcat în acea noapte. Amuzant este că am
crezut întotdeauna în legătura dintre mine şi aceste minunate fiinţe. Surprinzător, mica deschizătură
dintre stânci era pustie. Şi bine că a fost aşa, altfel nu cred că aş mai fi avut posibilitatea să mă
trezesc următoarea zi...
Am deschis ochii imediat ce primele raze de lumină au pătruns în peşteră. Ceva îmi spunea
să rămân, mă trăgea înapoi înăuntru, însă îmi era frig şi foame, deci trebuia să merg în continuare, să
găsesc pe cineva care să mă ajute.
Mă simţeam mai neînsemnat ca niciodată; nu puteam vedea diferenţa dintre mine şi o furnică
– mi se părea că amândoi puteam fi călcaţi în picioare de cineva mai mare şi mai puternic.
„Ar fi trebuit să ajung în sat cu mult timp înainte...”, îmi spuneam eu nedumerit. Evident, mă
pierdusem prin infinitul univers al pădurii, dar am văzut chiar atunci înălţându-se, ca de nicăieri, un
zid alb de piatră. Am pornit într-acolo cât de repede am putut, în ciuda faptului că eram rupt de
oboseală. Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât zidul se mărea şi răsuflarea mea devenea mai
zgomotoasă. Entuziasmul meu a pierit odată ce, ajuns la locul cu pricina, am văzut că acolo nu erau
nimic altceva decăt ruinele unei clădiri vechi (o biserică, să fiu mai exact).
Am fost atât de dezamăgit, primisem a doua „lovitură” în mai puţin de douăzeci şi patru de
ore, aşa că am intrat prin locul care părea a fi uşa bisericii, am păşit printre coloanele crăpate,
privind picturile aproape şterse, aflate din loc în loc, acolo unde pereţii nu s-au dărâmat de tot.
M-am aşezat pe o băncuţă de lemn ruptă şi, uitându-mă la misterioasa imagine care mă
înconjura, am început să meditez la cele întâmplate: la cum mă jucam liniştit în camera de zi şi cum
o secundă mai târziu totul luase o întorsătură aşa de tristă, la faptul că în câteva minute am fost
separat, cel mai probabil definitiv, de cei pe care îi iubeam.
Am început să-mi pun tot felul de întrebări... întrebări la care nici astăzi nu am un răspuns:
cum de ploaia s-a oprit chiar când fulgerul a lovit? Cum a fost posibil ca incendiul să se extindă
atât de repede? De ce nu am putut să strig după ajutor?
Pe lângă toate acestea, gândul că nu aş fi reuşit să văd fereastra deschisă îmi dădea fiori.
Toate aceste dileme m-au făcut să intru în transă, să uit de cele din jurul meu, dar am fost
adus din nou la realitate de o voce din spatele meu:
– Cine-i acolo?
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
53
Un înger cu o singură aripă (fragment)
Chirilă Ravara Ana Lisa
Volumul I: Liniștea Dinaintea Furtunii
Capitolul 12: Pasional…
***
Tăcere. Deplină tăcere de mormânt.
Noapte. Eternă noapte de furtună.
Şi nici o rază de speranță.
Întunericul este locul în care oamenii strălucesc cu adevărat. Puterea se ascunde undeva adânc și revine
chiar înainte ca noi să ne predăm disperării. Sau cel puțin… le revine celor care vor să-și depășească starea de
slăbiciune.
Ochii Tifei rămaseră închiși. Corpul – nemișcat ca de mort. Vocea Îngerului strigându-i în disperare numele
deveni din ce în ce mai slabă. Puţin, puţin… până când nu o mai auzi deloc. Acum se afla pe tărâmul răcoros
dintre viaţă şi moarte, unde sufletele rătăcesc precum stafiile. Nu mai simt durere, îşi pierd conştiinţa şi se lasă
captive în îmbrăţişarea abisului. Pribegind pe acest tărâm lipsit de a doua șansă, mintea ei începu să piardă
amintiri: mai întâi întâlnirea cu Cloud, apoi fuga de pe Tărâmul Promis. Se sfâşiau în ceaţă până și chipurile celor
dragi, libertatea și inocența copilăriei, bucuriile și impresiile vieții. Urma să se preschimbe într-un trup părăsit de
suflet… când o ultimă speranţă lumină noaptea durerii sale. Aceeași blândă voce prinse a rosti sunete pe care ea
le recunoscu încet ca numele ei. Nu putea desluși încă al cui era acel timbru mieros. În timp ce conștiința ei se
lupta să-și recapete amintirile pierdute, ea simțea cum o pereche de degete catifelate îi mângâiau obrajii. Era
înfăşurată în ceva moale, cu o mireasmă plăcută.
- …Tifa. O, Tifa, întoarce-te la Mine. Te rog!
Brațe puternice i se împletiră după mijloc. Un obraz cald se apăsă pe al ei – rece. Lent dar sigur, inima sa îşi
reluă bătăile ritmice, îndemnată de un sentiment numit iubire. Acesta fu stârnit de forța și speranța primite de la
acel cineva care o implora să revină în lumea celor vii. Gheaţa din sângele ei se topi ca şi când ar fi fost
primăvară din nou. Sufletul, aproape dispărut, se întoarse miraculos în învelişul său de carne. Iar vocea repetă
chemarea:
- Tifa! Deschide-ţi ochii, scumpa Mea!
Mâinile nu îi mai erau cuprinse de frig, ci moi și calde. Își auzea propria respirație calmă. Cum căldura i se
răspândise deja prin trup, genele începură să-i fluture până când îi dezveliră irișii căprui. Vederea îi era neclară,
dar reuşi să recunoască formele graţioase ale flăcărilor care ardeau nu departe de ea. Când îşi întoarse capul în
partea cealaltă…
- S-Sephiroth? şopti Tifa îngrijorată.
Bucuria îi izvorî în suflet ca o apă cristalină. El nu îndrăzni să-i rostească o vorbă. Oare se va sfărâma acest
vis frumos devenit realitate? Tifa se trezise. Erau amândoi în siguranţă. Furtuna răsuna ca o șoaptă undeva
departe. Focul era aprins și încălzea peștera în care se refugiaseră.
- Am murit? Suntem în Paradis?
Întrebările Tifei aduseră un mic surâs pe buzele Îngerului. El îi era alături, întins pe fânul moale.
- Nu este sfârșitul. Îți amintești ce ți-am spus? Că noi doi nu vom muri în noaptea asta?
- Trăim?
- O, din fericire da!
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
54
Pentru a face diferența dintre fantezie și realitate, Tifa își ridică o mână, apoi atinse ușor obrazul Îngerului.
El nu Se dizolvă în eternitate, ca în vise, ci rămase acolo cu blândețe și euforie în priviri. Ea zâmbi fără să-și dea
seama.
- Cum am ajuns aici?
Privi în jur, cercetând focul, pereții solizi de piatră, deschizătura de la capătul peșterii unde se puteau
observa fulgii mari de zăpadă căzând neîncetat din înaltul cerului.
- E un ascunziș, îi răspunse Îngerul, un sălaș pentru păstori. Am avut noroc. Muntele nu era așa de departe
de noi. L-am putut vedea de afară. Încă nici nu-mi vine să cred că am scăpat. Am găsit lemne de foc și nu am
ezitat să le folosesc. Pe tine te-am așezat aici, pe fân. De atunci aștept să-ți deschizi ochii. Am crezut că te-am
pierdut definitiv.
Vocea îi tremură puţin când rosti ultimele vorbe. Tifa se apropie mult de El.
- Ai mai avut forță să faci toate astea?
- A trebuit să am. Suntem amândoi salvați.
Îngerul o mângâie drăgăstos pe creştet. În sfârşit, după eforturi cumplite, cunoscu gustul împlinirii. Viaţa îi
răsplătise pierderile, oferindu-i iubirea Tifei şi încărcându-l cu speranţă. Conştiinţa îi rostea în glas poetic cum că
de data aceasta nimeni nu-l va mai despărţi de ea. Tifa va fi ultima rază de lumină când noaptea ar făgădui să
domine cu întuneric. Tifa nu-l va părăsi…
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
55
Globul de sticlă
Iosif Iulia
„Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe
geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti;
dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum
spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni,
situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în
spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.” (Constantin Noica)
Detestam singurătatea. O uram şi totuşi uneori aveam nevoie de ea. Nu neapărat de
singurătatea “din tren”, de singurătatea care te “rupea” de oameni, de timp, de spaţiu, de tine deşi şi
aceea avea rolul ei dar, nu, uneori aveam nevoie de singurătatea aceea care de fapt, însemna evadare.
Erau momente când verbul “a pleca” era precum o jucărie pusă într-o vitrină, iar eu eram copilul
care se uita la jucăria respectivă, care şi-o dorea, care se gândea:”ce absurd! Mă desparte doar o
bucată de sticlă de acea jucărie!” Între mine şi verbul “a pleca” însă era un altfel de zid, unul
nevăzut dar, poate tocmai că era nevăzut era atât de dur, de ermetic, un zid care parcă avea efectul
de a mă duce şi mai departe de dorinţa de evadare, îndepărtând acea dorinţă de mine, sau
îndepărtându-mă pe mine de ea, făcând-o imposibilă chiar dacă era în faţa sufletului meu, chiar dacă
era în sufletul meu.
Ai văzut vreodată globuri de sticlă ? Globurile acelea care apar în magazine iarna cu statuete
mici şi drăguţe, vesele care stau aşezate frumos în acele globuri şi dacă scuturi un pic începe să
“ningă” înăuntrul globului ? Figurinele acelea nu par a fi deranjate că nu pot ieşi din globul lor, că zi
de zi trebuie să facă acelaşi lucru: să stea în acelaşi loc unde au fost aşezate, să zâmbească şi să
accepte bucăţile mici de hârtie care cad peste ele în momentul în care scuturi globul.
Însă eu…eu simţeam uneori că înnebunesc în propriul meu glob de sticlă. Simţeam, ştiam că
nu mai pot suporta să fac aceleaşi lucruri, să văd aceleaşi chipuri, dacă aş încerca să-mi imaginez
gesturile care urmau să fie făcute de anumite persoane, probabil imaginile din mintea mea ar fi în
concordanţă cu imaginile care s-ar derula în realitate, fiindcă în final, era atât de simplu totul, atât de
banal, obositor de banal, deoarece cunoşteam şi gesturile şi persoanele, aceleaşi persoane care zic
aceleaşi lucruri, care fac aceleaşi gesturi mereu şi mereu, cuvinte care trebuie spuse, fiindcă trebuie
să ştii că trebuie şi ştii că le vei zice pentru că trebuie şi ştii că nu poţi face absolut nimic ca să eviţi
să le zici, ca să eviţi acel “trebuie”, poate că ăsta era cel mai frustrant lucru.
Poate că atunci ajungeam la limita suportabilităţii şi pe lângă asta mi se aduna şi o doză
considerabilă de furie, doar că nu dura mult, în cel mai scurt timp furia se transforma în…nu, nu în
resemnare, e prea mult zis “resemnare”, se transforma într-un sentiment fără nume, într-un
sentiment aproape inexistent, poate exact în asta se transforma: într-o formă subtilă, ciudată de
inexistenţă. Într-o acceptare plictisită, plină de dezgust, pe care o trăiam şi încercam să mă adaptez
ei. Mai rău era când acel sentiment după ce abia reuşeam eu să mă lupt pentru a mă adapta, alţii îl
“agravau” vrând să-l îndulcească, sau vroiau să-l schimbe în altceva…în ce? În ce putea fi schimbat
? În nimic. Dimpotrivă, îl preferam aşa, amar, întunecat, dezgustător, decât îndulcit, decât schimbat
în alt mod, schimbându-şi de fapt forma, esenţa rămânând aceeaşi.
În unele zile mai era dorinţa de a apărea ceva nou, de a trăi ceva nou, alteori dorinţa de a rupe
lanţurile amintirilor, de a sfâşia bucăţile de suferinţă, de a încerca să uit, de a arunca totul undeva
departe şi de a simţi cum rămân toate în spatele meu. Dorinţa de scăpare, de eliberare de suferinţă şi
de disperare, de plictiseală şi de platitudine totodată, uneori poate în egală măsură.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
56
Şi la urma urmei, evadarea n-ar fi însemnat nimic. Plecare şi atât. Fugă şi atât. Iluzie şi atât.
Nu ar fi însemnat scăpare, încercare de a uita, sfârşit şi început, nu. Fiindcă poţi scăpa de sufocare,
de plictiseală, de oameni din prezent, de acelaşi loc, de aceleaşi cuvinte, de aceleaşi întâmplări, de
aceleaşi zile, de oameni din trecut, dar acea evadare n-ar fi însemnat niciodată scăpare de
sentimente, de răni, de amintiri. Pentru acelea evadarea niciodată n-ar fi vindecare. Ar fi o poartă
spre ignorare, spre minţire, spre ascundere, dar nicidecum spre un suflet eliberat, liber.
Şi probabil nu mi-ar fi adus nimic şi probabil n-aş fi găsit nimic prin acea evadare, erau
secunde când tot ce vroiam era să rămân şi secunde când tot ce doream era să plec. Să plec, fie
având speranţa că ceva se va schimba, că ceva nou va aduce acea evadare, sau cel puţin voi reuşi să
uit , fie având certitudinea că nu voi putea să uit niciodată nimic, văzându-mi amintirile plimbându-
se haotice prin vreun alt oraş, dar mereu, alături de mine.
Erau şi momente când plictiseala, banalitatea, furia erau mai profunde decât orice amintire,
decât orice suferinţă, atunci da, în momentele acelea evadare ar fi meritat totul.
Poate că va veni ziua în care peste statuete nu va mai ninge cu hârtii, oricât ar scutura un om
acel glob, poate că statuetele vor trăi schimbarea chiar în acel glob, fără să trebuiască să spargă
globul pentru a opri acea ninsoare.
„Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm
ca pe vremuri, cu măşti." (Cella Serghi)
-Ştii care este cel mai mare pericol pentru un om care poartă o mască?
-Că va pierde încrederea celorlalţi...?
-Şi acesta, dar nu, nu e cel mai mare.
-Care-i?
-Faptul că...într-o zi, va deveni el masca. Va deveni el propria lui mască.
-Toţi purtăm una.
-Da, dar...sunt diferite şi, totuşi, deşi uneori se aseamănă, le deosebeşte scopul. Fiindcă fiecare
purtăm o mască având un anumit scop.
-Ai încercat vreodată să dai jos măştile oamenilor?
-Nu....
-De ce?
-De ce aş face-o?
-Ca să vezi cum arată-n realitate.
-Ştiu deja asta. Sau cel puţin bănuiesc. Am impresia că imaginea ce o am eu în minte nu este
foarte departe de imaginea reală.
-Ai vrut vreodată să le dai jos?
-Măştile lor sau ale mele?
-Ambele.
-Nu ştiu. Ale mele, da, au fost momente...când vroiam, când vroiam ca cineva să îşi dea
seama, când încercam să fac să-şi dea seama, când vroiam eu să mi-o dau jos şi să o arunc, să aud
cum cade pe pământ şi toate ţăndările de gânduri, de nopţi, de lacrimi, de bănuieli şi înţelegeri, de
cuvinte să se audă cum se împrăştie. Dar...
-Dar?
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
57
-Dar nu ştiu ce aş face apoi. Nu ştiu dacă n-ar trebui să-mi creez altă mască. Iar ale lor, nu am
vrut în mod neapărat dar, în unele momente mi-aş fi dorit să nu mai simt că mă izbesc de oameni ca
de nişte ziduri. Să nu mai simt tăcerea, să o opresc. Fiindcă era o tăcere obligată la viaţă. Nu avea
nevoie de noi, de necuvintele noastre pentru a putea exista, ci noi aveam nevoie de ea, pentru că ne
temem prea mult. Ne temem de ce am putea spune, ne temem de propriile noastre cuvinte, ne temem
de ceea ce am putea auzi, ne temem în fond de noi. De noi şi de ceilalţi. Până şi de tăcere ne temem,
fiindcă deşi tăcerea poate fi de mai multe feluri, ea întotdeauna vorbeşte. Întotdeauna spune ceva, de
multe ori, ceea ce nu au curaj cuvintele noastre.
-Poate este doar nevoia de încredere.
-Încredere? Straniu cuvânt. Când crezi că e lângă tine şi întorci capul mai sigur ca niciodată
că-l vei vedea acolo, în stânga ta, atunci îţi dai seama că priveşti aerul.
-Îţi lipseşte încrederea?
-În cine?
-În tine, în ei.
-Nu. Doar că am luat o pauză, sau mai bine zis, cuvântul acesta şi-a luat o pauză de la...mine.
-Şi deci, tot nu am înţeles, de ce folosesc oamenii măşti?
-Din aceleaşi motive pentru care folosesc şi eu, şi tu.
-Adică?
-Din nesiguranţă. Din teamă. Oamenii cred că o mască are puterea pe care ei nu o au. Puterea
de a fi altcumva. Aşa cum vor. Oamenii cred că o mască are puterea unei citadele, de a opri toată
suferinţa care poate intra în suflet, care aşteaptă să intre în sufletul lor.
-Greşesc?
-Nu ştiu...poate că uneori, masca aceea chiar are puterea de a ţine la distanţă suferinţa,
îngrijorarea, durerea şi chiar iubirea. Doar că, oamenii uită un lucru.
-Care?
-Ştii...poţi să cazi şi să te răneşti, data viitoare o să vrei să eviţi o a doua rănire şi vei încerca
să-ţi aperi părţile care sunt expuse unei posibile răniri, în cazul nostru, sufletul dar, faptul că eviţi o
rană asta nu înseamnă că dispare, că se vindecă cea care deja o ai. Ea este acolo şi nici o mască nu o
poate distruge. Octavian Paler spunea "Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă." Poate că este
acelaşi lucru şi la măşti. Măştile noastre se distrug cu o lacrimă.
-Şi cu o atingere care să o şteargă.
-Da...
-În fond, cine îi poate acuza? Fug de suferinţă, este atât de...de specific oamenilor.
-La urma urmei, oamenii fug de orice. Chiar şi de iubire.
-De ce?
-Nu este atât de uşor precum pare să laşi să îţi intre în suflet. Iubirea aduce cu sine lumină, nu
tot timpul oamenii sunt pregătiţi să vadă cum arată colţurile, zidurile sufletelor lor, în lumină.
-Oricum, iubirea fuge după ei. Îi urmează.
-Nu. Îi urmează dar, nu fuge după ei.
-Cum?
-De ce ar fugi?
-Ca să-i ajungă.
-Şi apoi ? Apoi ce-ar face? Ce-ar putea face? Îţi zic eu: nimic.
-O iubire neputincioasă, deci..?
-Nu. Doar o iubire concesivă. Ştii, furia poate alerga după tine, teama, trecutul, durerea, la fel.
Aleargă după tine şi te ajung din urmă. Iubirea nu.
-Şi totuşi, de ce?
-Imaginează-ţi doi oameni care totuşi ţin unul la celălalt, dar categoric în feluri diferite şi
categoric unul dintre ei ţine mult mai mult la celălalt decât celălalt la el. Ei bine, celălalt mereu fuge
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
58
de cel care-l iubeşte. Mereu este la zece metri distanţă de el. El nu fuge, dragostea lui nu fuge.
Merge.
-Ar putea fugi.
-Uneori. Alteori, până şi iubirea e prea rănită ca să fugă, se mulţumeste să meargă. Şi la urma
urmei, dacă ar fugi ce rost şi-ar mai avea speranţa?
-Speranţa...?
-Speranţa că într-o zi, îl va ajunge. Speranţa că într-o zi celălalt se va opri la mijlocul drumului
şi va aştepta. Speranţa că într-o zi în loc de zece metri, vor fi cinci. Speranţa care există dincolo de
orice mască.
-Dar până atunci, acea persoană merge singură, în urma celuilalt.
-Nu. Cu dragostea în dreapta ei.
-Şi dacă într-o zi nu o să-l mai urmeze? Dacă într-o zi nu vor mai exista zece metri ci...mult
mai mulţi?
-Nu sunt adepta finalurilor fericite, dar...
-Dar...?
-Cineva spunea: "Dragostea nu cade niciodată."
-Şi asta ce înseamnă?
-Înseamnă că întotdeauna o să-l urmeze.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
59
ESEURI
Memoriile unui trecut…
Stoica Andreea Eugenia
Se spune că lumea a fost creată de „Marele Anonim. Că acesta interzice omului cunoaşterea
în totalitate. Că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este produsul unui suflet viu şi că, fiecare e liber să
înţeleagă ce vrea şi cum vrea…
Viaţa e un carusel în care te urci şi aştepţi ce va urma. Priveşti când eşti sus şi îţi doreşti sa fi
mereu acolo. Apoi, brusc, caruselul cade şi îţi este greu să fii jos, pe marginea prăpastiei, ceri să fii
mereu sus, dar nu se poate, pentru că nu tu conduci caruselul, ci el te conduce pe tine. Aceasta este
viaţa care îi face jocurile dinainte ca tu să apari, iar tu eşti doar un biet participant la joc…
Oare… suntem suficient de pragătiţi pentru jocurile vieţii? Suntem pregătiţi să suportăm
consecinţele? Suntem mereu siguri că alegerile făcute sunt întotdeauna cele mai bune?
Ne avântăm într-o lume necunoscută, bizară şi totodată periculoasă, un loc în care frica şi
nesiguranţa guvernează. Un loc pătat de întuneric, pe care bezna grotei vrea să-l ascundă…
Capcana drogurilor…
Realitatea şi ficţiunea se amestecă, creând o lume paralelă, unde evadezi din realitatea
înconjurătoare şi îţi găseşti refugiul într-o altă realitate în care nu există graba „de a trăi ».
Pe masură ce te adânceşti tot mai adânc în întuneric, te apropii tot mai tare de moarte…
Ajungi, ca singur să îţi priveşti înmormântarea…
Ajunge…! Nu drogurile trebuie să-ţi controleze viaţa! Nu trebuie să te chinui să trăieşti pe
lumea aceasta! Eşti om… Un om trebuie să fie destul de mare ca să-şi recunoască greşelile, suficient
de deştept ca să înveţe din ele şi îndeajuns de tare ca să le îndrepte.
Nu dispera! Într-adevăr…Este greu să pierzi, dar mult mai rău este să nu fi încercat niciodată
să reuşeşti. Mereu există acel ceva, sau acel cineva care aşteaptă… Aşteaptă doar să-i ceri ajutorul…
Realizezi că nu trebuie să cauţi răspunsuri, căci acestea vor veni singure la tine… Doar cere ajutor!
Nu trebuie să mori ca să-ţi dai seama că exişti…
Aşa că ţine minte: „Când se termină jocul, regele şi pionul se întorc în aceeaşi cutie…
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
60
Oglindă
Sonia Elvireanu
Încep ziua fără vreun gând anume. Cartea de pe birou mă caută şi dintr-un gest reflex o
deschid. Citesc absentă primele versuri şi mă trezesc dintr-o dată. Un poem pe care nu-l ştiu,
motivul oglinzii, apoi replica feminină a poemului într-un alt poem pe acelaşi motiv. Rămân o clipă
suspendată în cercul magic al poeziei. Poemul al doilea îl închide în mod subtil pe primul, astfel că
două conştiinţe, două naturi şi voci diferite se apropie prin imaginea oglinzii, cântă împreună, ca
două mâini la acelaşi pian. Între afară şi în interiorul fiinţei, oglinda reflectă dublul, străinul pe care-l
fixează o clipă. Dar fiecare e asemenea oglinzii în care se reflectă alţii şi feţele noastre schimbate în
timp ce înlăuntru rămâne ceva neatins în devenirea noastră.
Mă întreb de câte ori m-am uitat în oglindă, ce imagine mi-a trimis. Şi constat că nu m-am
privit decât în treacăt, dar nu m-am recunoscut niciodată, de parcă un altul mă privea din
limpezimea ei. Am rămas exterioară oglinzii. Doar uneori descopeream ce ciudat se îmbracă trupul
ce nu-mi aparţinea. Alteori încercam să-mi zăresc privirea, dintr-o nevoie de a–mi fixa culoarea
ochilor. Ai ochii verzi, îmi spunea cineva. De când ai ochi albaştri? mă întreba altcineva. Îi priveam
rar şi vedeam irisul ca o pajişte înflorită, pe un verde nedefinit se desenau în galben solar flori de
câmp, alteori verdele se vălurea într-un gri albăstrui şi marea îmi inunda privirea. Niciodată nu erau
la fel şi atunci am încetat să-i mai privesc, la fel şi fizionomia. Ce străin îmi era dublul şi cât de
departe de ce îmi închipuiam că ştiu despre mine. În realitate, nu mai ştiam nici eu unde era cel
adevărat, în imaginea fugară din oglindă, în feţele deformate de privirile celorlalţi, în închipuirea
mea, sau în permanenta palpitaţie a inimii ori în mişcarea pleoapei ce se deschidea peste oglinda
privirii mele uimite.
Dar poate că în această oglindă pornită din privire şi trecută prin conştiinţă eram eu cea vie,
fremătând de uimire ca un neîncetat receptacol al lumii. Acolo mă simţeam vie, frumoasă într-un fel
abia presimţit, iar făptura stângace sau reflectată de privirea celuilalt îmi era la fel de străină ca
imaginea îndepărtată din oglinda obiect în care nu îndrăzneam să mă privesc decât rareori, ca să
descopăr un chip exterior. Ce stranie imagine îmi trimitea oglinda, încremenită în aşteptare, dar nu
aşteptam decât să aflu cine sunt. Nu primeam decât răspunsuri confuze, imposibile, totul curgea cu
fiecare nou chip de care mă înstrăinam.
Recunoşteam doar mişcarea răsfrântă în interior, un acelaşi mod de a percepe lumea
exterioară, dincolo de suferinţe, de drame, de răni, o frântură din miracolul fragil al creaţiei, de o
tainică frumuseţe, răsfrântă în forme şi culori inimaginabile, de o perfecţiune uluitoare. Doar acolo,
în lumina clară a zilei, în spectacolul frunzelor şi petalelor atât de vii şi reale sub lumina crudă, sub
arşiţa ucigătoare, în unduirile atât de fireşti, cu frumuseţea lor candidă, fără lacrimi inutile, într-o
explozie de vitalitate impresionantă, mă regăseam la fel de fragilă şi intangibilă pentru o secundă, la
fel de senină şi puternică, o frunză din preaplinul arborilor de o verticalitate neîndoielnică, o culoare
într-o formă perfectă în care mă simţeam liberă, desprinsă de trup, doar suflet risipit ca o fărâmă din
preaplinul de frumuseţe dintr-un univers cosmic în care trecem imperceptibil prin multiple prefaceri,
într-o perpetuă libertate a visului de a fi simultan clipă sau veac, parte sau tot.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
61
TRADUCERI DIN LIRICA CONTEMPORANĂ
MICHEL DUCOBU
Poet belgian, nuvelist, autor dramatic, conferenţiar, critic literar, critic de artă.
Michel Ducobu, Siège sage. Quatrains pour la méditation/Loc calm. Catrene pentru meditaţie
Traducere : Sonia Elvireanu
Loc calm
vertical în aer
fântână rotundă
pe un val de tăcere.
Privirea întoarsă spre sine
nările fremătând
umbra pe buzele tăcute
simţurile aprinse la izvor.
Patru întâlniri pline de seve
timpul apusului pe pământ
boala vieţii şi-a morţii
înţeleptul surâzând în sărăcie.
Nimic nu mai rămâne din clipa
fugară, blândă ce curge
ca apa în potirul
mâinilor tale implorând.
*
Trei otrăvuri îţi seacă inima
ignoranţa devoratoare a porcului
dorinţa trează şi dureroasă a cocoşului
şi resentimentul infinit al şarpelui.
Lumea ta e aici şi acum
alte ţinuturi îmbietoare
alte imperii de iazuri lucitoare
nu pot să te atragă.
Descoperă urma efemeră
pe piatra pe care păşeşti
nu vezi nimic din curgerea fugară
totuşi dispare-un fir de praf.
Ia un grăunte de muştar
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
62
din orice casă de moarte ocolită
mâinile nu-ţi vor fi pline
te-ntorci confuz dar consolat.
*
O aură de stele de cer
de mare de zăpadă şi foc
eşarfă înstelată pe capul uimit
semn că pe pământ totul durează.
O masă albă e o stare
fugară între zorii din lemn
şi focul mocnit
în care dispare.
Primeşte înfiorat
calmul dimineţii
ofranda aceasta-obişnuită
o invitaţie la împărtăşanie.
Gândul fuge şi te pândeşte
contemplă-l ca pe un nor
ce lunecă pe cerul tainic
uşor ca un prădător.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
63
AMINTIRI
A fi copil
Anghel Eliana
Dacă ar fi să scriu despre ce înseamnă a fi copil, aş începe cu "A fost odată...", singura
formulă magică care îţi rămâne întipărită în minte, împreună cu vocea bunicului ori a părintelui,
alături de tine, în fiecare seară la culcare...De asemenea, pentru mine, a fi copil înseamnă jocul: "Hai
sus, pui de urs!". L-aţi jucat vreodată? Eu da! Împreună cu părinţii mei, care îmi prindeau mâinile,
fiecare stând de o parte şi de cealaltă, ca apoi să mă salte în sus, în înaltul cerului, în strigătele mele
de bucurie şi emoţie. Apoi, îmi amintesc cu drag cum imitam adulţii în ceea ce făceam. Mă jucam cu
păpuşile şi le făceam haine, că aşa o vedeam pe bunica, ce cosea la maşină pentru oamenii adulţi.
Mă jucam cu vasele şi o imitam pe mama din bucătărie, cu ciorba ei gustoasă şi dragostea pe care o
punea în ea, iar cartofii prăjiţi erau nişte beţe de chibrituri ce se rostogoleau în farfurioarele mele din
setul albastru. De altfel, jocul cu prietenii pe stradă, şotronul din faţa porţii şi ...jocul cu mingea, ce
ateriza de nenumărate ori în faţa vreunei maşini, dar mereu rezista şi ajungea întreagă, din nou, în
braţele noastre. Oh, îmi amintesc cu drag de copilărie şi aş putea scrie zeci de pagini pe tema asta,
dar mă rezum la a sublinia un singur lucru: atâta timp cât astfel de amintiri le porţi în suflet, sunt vii
şi-ţi trezesc o la fel de mare emoţie ca în acel trecut îndepărtat, gândeşte-te că acel copil din tine,
acel copil de atunci, este acolo, în sufletul tău! El niciodată nu te-a părăsit. Îl porţi în suflet şi-l
regăseşti în momentele în care te cuibăreşti în braţele cuiva, pentru a-i asculta bătăile inimii. Îl
regăseşti atunci când te arunci pe o îngheţată cu o mare poftă, de parcă n-ai mai mâncat niciodată
aşa ceva. Îl regăseşti atunci când joci un fotbal cu prietenii în curte, marchezi un gol şi te bucuri
intens. Îl regăseşti la masă, când dai din farfuria de ciorbă pe tine. Îl regăseşti în şifonier, când cauţi
o piesă vestimentară, iar pentru asta scoţi jumătate din el afară, dar tot nu găseşti ce cauţi. Îl
regăseşti în cele mai mărunte lucruri pe care le faci zilnic. Pe acel copil, îl iei cu tine la serviciu, iar
el îţi rămâne mereu la fel de fidel. Aşa că, lasă-l să se remarce! Lasă-l să trăiască cu sinceritate, fără
prejudecăţi! Lasă-l să se bucure de fiecare moment din viaţă şi să zâmbească larg la greutăţile din
fiecare zi. Lasă-l să trăiască simplu, să fie fericit fără motiv, să viseze, să-şi coloreze viaţa în culorile
curcubeului, după fiecare ploaie şi să trăiască veşnic, cu o mare speranţă în suflet, că viaţa este
frumoasă, că ea poate fi trăită frumos şi că doar ea îţi oferă o experienţă pe care nu o poţi trăi
altundeva, decât aici, pe pământ...dar…numai…trăind precum…un copil!
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
64
ARTĂ
Imagini dintr-o expoziţie
Rodica Gabriela Chira
O expoziţie de grafică. Denumirea generică, „Asemănări aparente”. Două tehnici. Una
grafică + acuarelă, alta mixtă, grafică + colografie. Acum grafică şi acuarelă, înţeleg. Dar
colografia ce-o mai fi? Iertată să-mi fie neştiinţa, mai ales de către specialişti. Dicţionarul o
defineşte ca « procedeu de tipărire la care clişeul imprimabil este preparat pe o placă de sticlă » sau
« planşă de metal, de lemn, carton etc. pe care s-a reprodus sau s-a gravat o imagine, spre a fi
imprimată ». Cred că am înţeles.
Două fete. Ce bucurie! Mă simt deja mai tânără doar prin faptul că vorbesc despre lucrările
lor. Şi le mulţumesc pentru provocare. Pe Anca Sas o cunosc de ceva vreme, pe Maria Tabarcea o
întâlnesc abia acum în planul fizic, întâlnirea cu creaţia ei producându-se în urmă cu vreo lună.
Amândouă sunt frumoase, dar au un alt fel de frumuseţe ce se regăseşte în lucrările lor, în materialul
cu care sunt tentate să lucreze, în culori. Le apropie vârsta şi pasiunea. Mi se pare minunat să poţi
colabora în acest plan.
Desenele nu au denumiri. Privitorilor le este lăsată libertatea de a veni cu propriile denumiri,
de a-şi lăsa imaginaţia să zburde, e drept, într-un spaţiu limitat, cel încadrat de ramă. Dar ei pot în
egală măsură să treacă dincolo, să descopere o personalitate sau să se descopere.
Am să încep cu Anca. La Anca se remarcă prezenţa corpului uman, a nudurilor. Lucrările sale
sunt o plimbare prin nuanţe de roz, de albastru, de maro gri, de negru, de alb.
Un trup feminin frânt la mijloc părând fie a se constitui fie a se pierde în ceva, într-o masă
aparent amorfă, presărată însă cu semne simbolice semne secrete: un gen de scriere? Note muzicale
sau semne matematice? Trupul poate trimite la o crisalidă, însă nu ştim dacă cineva a deschis
coconul prea devreme sau dacă acesta este tocmai pe cale să-l înghită. E un trup fără chip, tocmai de
aceea poate fi al oricui, al dumneavoastră ori al meu. Poate fi şi semn 2 al indeciziei ori al dorinţei
de ieşire din cotidian, rozul combinat cu albastrul creând mai degrabă o stare de linişte dar şi un
echilibru între masculin şi feminin, ştiut fiind faptul că albastrul e, în general, culoarea băieţilor iar
rozul cea a fetelor ori a femeilor copii.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
65
Lumea aceasta după o mie de ani. Resturi, forme din care, cine ştie, cineva se va strădui să
reconstituie o lume. Tonuri neutre.
Pentru mine, desenul acesta este o ca o iluzie optică, un joc al distanţelor. Pe de o parte, marea
şi cerul despărţite de linia orizontului. Apoi, trei planuri în adâncime: cerul, corabia şi frunzele.
Soarele se întâlneşte cu luna într-un fel de răsărit-apus marcat de nuanţe de roz-albastru, în spatele
unei corăbii fantomatice precum frunza transparentă din primul plan.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
66
Doua jumătăţi de chipuri – masculine de data aceasta, două jumătăţi de măşti. Nuanţele de roz
se asociază aici cu negrul şi griul, cu non culoarea, cu pierderea în inform. Reflecţie în oglindă.
Stânga e dreapta, dreapta e stânga. Fiecare ochi reflectă o stare, o expresie, cele două contrarii,
binele şi ne-binele, amândouă părţi ale aceluiaşi chip. Şi mai avem, în stânga sau în dreapta o
jumătate de oglindă în dreptul căreia nu ştim ce se ascunde. Aşa suntem noi uneori, fixaţi într-un
petec de oglindă, incapabili să păstrăm sau să re-creăm echilibrul între bun şi ne-bun.
Prin nu ştiu ce fel de coincidenţă, există un paralelism profund între reprezentarea de mai sus
şi cea a Mariei, pe care, din păcate, nu o putem reproduce aici. Două tălpi, în sensul de mers de data
aceasta, cea din dreapta albă cu uşoare striaţii negre, cea din stânga întunecată, înaintează într-un
spaţiu lipsit de contur.
Iată un alt desen al Mariei. Spaţii dantelate ne conduc către o lume simbolică în care întâlnim
trei elemente: scara, omul şi cheia, totul într-un cadru constituit din forme dantelate mai mult sau
mai puţin şterse, şi ele simbol al constructului uman în căutarea perpetuă. Două siluete umane
minuscule urcă, spate în spate, cele două scări pe care eu le-aş numi scări-plase ale cunoaşterii de
sine, către cheia de deasupra, cheia care acoperă golul, vidul. Cheia cu trei cercuri, simbol al
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
67
întâlnirii cu sine în unitatea eternă. Cele două siluete sunt la nivele diferite, fiecareia fiindu-i dat să
ajungă la capăt doar când este pregatită. E multă speranţă şi îndrăzneală în acest desen.
Prin contrast, acesta e precum o gaură neagră unde totul stă de-a valma, nimic nu mai seamănă
cu nimic. Chipuri înspăimântate, luciferice chiar, întemniţate în propriile lor cruci, transmit spaima
de inform. Dar crucile sunt albe, negrul dă o tentă neutră iar griul poate fi semnul încheierii unui
drum, al dorinţei de a se detaşa de trecut. Întotdeauna când dorim să trecem dintr-un plan într-altul,
de la întuneric la lumină, trecem un prag. Prin uşoarele nuanţe de roz spre violet, desenul Mariei mă
face să cred că aici pragul există chiar dacă apare ca de neatins.
În acelaşi registru coloristic, fără roz de data aceasta, printr-o mai accentuată diferenţiere
dintre negru şi gri, o formă se manifestă, prinde viaţă. O formă, aş spune, de la începutul lumii, nu
tocmai conştientă de sine, nu încă, cu toate că, undeva în trupul său cuvintele „freedom” şi „Hurt”,
dar nu şi „fear”, sunt deja înscrise şi atât de apropiate unele de altele. Înainteaza cu timiditate şi
curiozitate, cu un fel de bucurie chiar, cu antenele pregătite, fără teamă, ca un simplu observator.
Starea pe care o transmit desenele Ancăi este una de calm, de aşteptare, o invitaţie la răbdare,
la introspecţie. Prezenţa nudurilor feminine apare ca o dorinţă a descoperirii, a întoarcerii la origini
pentru o mai buna înţelegere a prezentului şi a ceea ce urmează. Pentru mine este şi un simbol al
trecerii de la o vârstă la alta, de la adolescenţă la maturitate.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
68
Jocul culorilor la Maria este mai trist. Precum gâza dantelată, ea „pipăie” lumea şi terenul i se
pare alunecos. Uneori crede că e mai bine să înaintezi cu ochii legaţi, alteori lasă privirea curioasă şi
necoaptă a copilului să treacă peste oprelişti. Se împiedică de cruci dărâmate, dar se ridică şi merge
mai departe. Maria şi Anca sunt două adolescente deschise spre lume, cu luciditate, cu sensibilitate
şi speranţă.
Vă place jazzul?
Rodica Gabriela Chira
30 aprilie 2014. Jazz Day la Cluj Napoca
Repetiții. La repetiții, de regulă dirijorul sau unul din membrii orchestrei coboară din când în
când în sală, la câțiva metri de scenă, se întoarce spre colegii săi și privește: cum apare fiecare, dacă
instrumentele sunt bine plasate, dacă se vede fiecare protagonist, dacă … cred că se pune în postura
spectatorului, creează un fel de distanță care să apropie. „Privesc” și eu la câteva ore după
spectactol, după ce noaptea a așezat emoția, trăirile.
30 aprilie 2014. Jazz Day la Cluj Napoca. Un spectacol circular, cu noi la mijloc. Căci, la balcon
stând, eram exact în mijlocul sălii de spectacol. Dar centrul atenției era în fața noastră și fiecare
spectator își avea centrul său. În fața cortinei închise din spatele căreia veneau ritmuri de tobe în
surdină, Ola, cântăreț de jazz, ne-a întâmpinat, a creat o atmosferă, ne-a pregătit pentru spectacolul
ce urma să înceapă. S-a întors cu spatele la noi ca să fie și astfel cu noi și a făcut o poză Selfie.
Tudor, sufletul întregii zile, a apărut și el lângă Ola preț de o poză.
Muzica de jazz nu o ascult în mod constant. A fost pentru mine un exercițiu de pătrundere,
de înțelegere. Cu ideea de improvizație în gând, cea care dă viață, am urmărit cu bucurie dialogurile
instrumentelor, dialogul vocilor venite din multe spații geografice, cu niveluri de realitate diferite,
unite aici prin sunet, prin muzică. Un spectacol echilibrat din toate punctele de vedere. Vocile
instrumentelor din prima parte au fost urmate de cea a unei soliste americane; vocea instrumentelor
minunatului grup italian, apoi cea a orchestrei, de suflători în esență, din cea de-a doua parte, au fost
urmate de Ola care a închis cercul. Dialogul dintre saxofonistul estonian și acest din urmă interpret
m-au dus în alt spațiu, în alt timp. N-am putut să aplaud. Mi se părea că după această piesă ar fi
trebuit să ascultăm cu toții liniștea, căci, cu siguranță, undele din eter continuau să vibreze, muzica
nu se terminase. La fel am simțit după piesa finală și nu doar atunci. Căci fără evoluția întregului
spectacol așa cum s-a derulat nu se putea ajunge la astfel de efecte. Nu știu dacă, spre final, după
evoluția orchestrei, ceilalți spectatori au trăit sentimentul că Ola, prezent la început cu cele câteva
fraze, nu se va mai arăta defel. Era spre miezul nopții, eram în sală de aproape patru ore, mi-am
imaginat că el nu va mai apărea, că ceva s-a întâmplat între timp. Și regretam, căci la repetiția de
după amiază îl văzusem și auzisem, simțisem minunatul dar pe care-l avea și felul în care știa să-l
primească și să-l transmită, mă pregătisem să-l ascult, să încerc să-i înțeleg mesajul. Și a venit în
cele din urmă, precum cireașa de pe tortul al cărui gust nu poate fi uitat. O tactică? Ceva dinainte
pregătit pentru a crea atmosferă? Un mijloc subtil de manipulare? Se poate, se prea poate. Dar este
unul pe care-l accept. El a adus acel ceva care merge dincolo, care-i unește pe oameni în iubire și
prin iubire. Căci muzica de jazz mi se pare destul de „zgomotoasă” în comparația cu cea simfonică.
Are și ea însă o eleganță pe care o descopăr cu bucurie.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
69
O binecuvântată prietenă a remarcat la un moment dat importanța trăirii clipei: dacă i-ar fi
dat să moară, mai bine în seara aceasta, când fericirea se poate atinge, decât într-un moment de
suferință, boală, tristețe. Mă alătur ei și sunt fericită că figurez în uriașa poză Selfie de la sfârșitul
spectacolului în care muzicienii, cu Tudor în mijloc, s-au întors cu spatele la noi ca să fie cu noi și în
felul acesta. Poate arta adevarată contribui la salvarea lumii? Cu siguranță.
Și încă ceva. Pe una din cele câteva pagini care însoțesc CD-ul cu autograful lui Ola, deasupra unei
fotografii care-l reprezintă, stă scris: „Now watch with me as I raise my infant child to be the man I
must become if I‟m like him”, care s-ar putea traduce cam așa: „Priviți cu mine în vreme ce-mi cresc
fiul copil să fie bărbatul ce trebuie să devin dacă sunt ca el”. Azi, în troleu, mi-a atras atenția vocea
unui puști de vreo patru-cinci ani pe năsucul căruia se sprijinea o pereche de ochelari cu rame
albastre. Vorbea calm, sfătos, cu tatăl lui, amândoi așezați. Tatăl s-a ridicat la un moment dat și s-au
îndreptat spre ieșire. Cu mâna stângă ținea mâna copilului, în dreapta avea bastonul nevăzătorului. I-
am privit chipul senin, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe amândoi. Copilul vedea pentru el… Dintr-o dată,
fraza de deasupra fotografiei lui Ola a prins viață.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
70
Pentru o zi, în lumea lui Brâncuși
Anghel Eliana
Într-o zi de 13, într-o lună a primăverii, dimineața devreme, am plecat entuziasmată la Târgu-Jiu, cel mai
mare oraș al județului Gorj, orașul în care, își poartă simbolistica cele trei mari capodopere sculpturale ale lui
Constantin Brâncuși: „Masa tăcerii”, „Coloana Infinită” și “Poarta sărutului”.
O dimineață răcoroasă, normală pentru acea vreme, când încă mai observai vârfuri ale munților acoperiți de
zăpadă. Râul Jiu, traversa, ca dintotdeauna orașul împăienjenit de zarvă și vuiet mare al oamenilor sosiți la
târg, târg prezent în fiecare zi, în acest oraș.
Micul-dejun l-am luat în grabă, gândindu-mă cu nerăbdare la deosebitul moment care mă așteaptă în Parcul
Central al Târgu-Jiului, când voi avea ocazia să mă așez la “Masa tăcerii”, un loc inundat de emoție și când îmi
voi săruta iubitul cu foc, sub “Poarta sărutului”, ceea ce am și
făcut câteva momente mai târziu.
Am traversat agale spre parc. Când am intrat, zgomotul
păsărilor m-au trezit parcă dintr-un somn adânc, mi-au făcut
bătăile inimii să se accentueze, iar sângele să-mi zvâcnească prin
vene. Prima oară am zărit de departe Poarta Sărutului, o poartă
dăltuită în piatră, ce se impunea, precum un conducător de oști, în
parcul pustiu, presărat cu băncuțe pentru bătrânei, un loc de joacă
pentru copii, iar pentru tineri, era doar ea, un simbol al iubirii
adevărate. Mi-am luat iubitul de mână și împreună, am alergat ca
doi copilași lângă poartă. Am contemplat momentul, am făcut
fotografii, am privit cu uimire această creație și ne-am întrebat
cum de este posibil ca un simplu om, să aibă un astfel de har, în a
crea o asemenea capodoperă sculpturală, cu o așa mare încărcătură emoțională. Nu am găsit răspunsuri, căci
nu era loc decât pentru emoții. La final, ne-am oferit reciproc sărutul, pe care l-am simțit mai dulce decât
oricând, dar atât de special, căci era un sărut pentru eternitate…
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
71
Apoi, m-am îndreptat, trecând prin parc, pe o alee, ce părea să fie poteca ce leagă ”Poarta sărutului” de
“Masa tăcerii”, o potecă presărată cu diamante ce realiza o legătură strașnică între cele două monumente, o
legătură fără sfârșit. Emoționată vădit, m-am apropiat încetișor de acel loc sacru, ce-ți șoptea și te atenționa, că
numele său este unul sugestiv, iar că tu, străin, trebuie să te apropii tăcut. Așa am și făcut! Tăcerea venea de la
sine. De altfel, în jurul Mesei era o liniște cutremurătoare, care îți îmbrățișa corpul și te îmbia la o contemplare
profundă. M-am așezat parcă, fără să vreau pe unul dintre scaunele de piatră așezate în jurul mesei. Eram cu
spatele la Poartă, uitând de euforia ce mă cuprinsese cu câteva minute în urmă. Am stat acolo, tăcută, câteva
minute bune, în care m-am simțit într-o altă lume, în lumea lui Brâncuși, simțind cum el era acolo cu mine,
dăltuia tăcut pentru moștenirea ce avea s-o lase. Avem mâinile obosite, dar cu cât se gândea la terminarea
sculpturii, cu atât parcă prindea tot mai multă putere. Și tăcea, nu scotea niciun cuvânt în timp ce lucrul său
prindea forma pe care o are acum. M-am gândit mult la această stare imaginativă care m-a cuprins, atât de
reală în viețile oamenilor, căci dacă stai să te gândești, cele mai bune lucruri pe care le face un om într-o viață,
sunt cele pe care le face în tăcere. Un conflict poate fi aplanat dacă oamenii aleg să tacă, în detrimentul
strigătelor reciproce. Plânsul copilului în brațele mamei, îl liniștești prin șoapte și tăcere. Un poet ori scriitor,
realizează cele mai deosebite opere,
atunci când se lasă învăluit de
tăcere. Doi îndrăgostiți, atunci când
se sărută, se sărută în tăcere, nu-și
pot destăinui sentimentele decât
ulterior, după acel moment.
Am plecat la fel de tăcută,
simțind doar cum cuvintele îmi
șuieră în suflet, fără să poată să-și
găsească concretizare auditivă. Le
auzeam zvâcnind, alerte și sigure că
sentimentele trăite vor deveni
întodeauna amintiri, comori
personale. Am plecat spre celălalt
parc din oraș, unde se află “Coloana
Infinită”. Pe drum, de departe am
zărit vârful Coloanei. Aceasta reușește să se facă vizibilă încă din mijlocul orașului. Nu degeaba are un nume
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
72
predestinat. După ce am ajuns în parc, am privit-o cu uimire. Dacă la “Masa Tăcerii”, am intrat într-o stare
profunda de liniște, acest monument, m-a lăsat mută de uimire și bucurie că am avut ocazia să văd astfel de
creații spectaculoase, lăsate moștenire poporului nostru. M-am dus, m-am apropiat, am atins Coloana și
involuntar am privit-o în înălțimea sa impunătoare. O vedeam parcă făcând parte din înaltul cerului. Era o
parte din cerul ce stătea deasupra mea și-mi privea uimirea din ochi. Făcea parte din natură, era acolo, venită
din ceruri, ca să se așeze în ochii noștri, lăsând o pată de lumină în suflet. O văd și acum, mândră, solitară,
trainică…
Am trăit o zi în lumea lui Brâncuși. Am fost acolo cu el, la creația sa. Am fost martor la minuni dăltuite
într-un corp material fără formă, fără viață, cum este piatra. Din acea zi, pentru mine, Brâncuși este cel care a
dat viață pietrei, pentru mine este imaginea omului fără limite, a talentului, a muncii și a desăvârșirii. De
atunci, în fiecare bucată de piatră eu îi voi vedea opera și mă voi bucura!
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
73
TÂRGUL DE CARTE ALBA TRANSILVANA
Târgul de carte Alba Transilvana, 2014
Conf. univ. dr. Rodica Gabriela Chira
Niciodată să nu punem etichete. Lumea e aşa cum e. Fiecare cu gradul său de înţelegere. Nu
evoluăm unitar. Conştientizarea acestei evidenţe ar putea schimba lumea. Să fi fost ea dintotdeauna
izvorul adevăratei cunoaşteri?
În recitalul său de aseară, maestrul Dorel Vişan spunea, printre altele, că pe vremuri, când
oamenii conştientizau comunicarea lor cu îngerii, simpla povestire a unui mit într-un cadru propice
crea energii vindecătoare.
Să fim noi oare îngeri căzuţi, nenumăraţi Luciferi ce şi-au îngropat lumina în beznă şi nu mai
găsesc cale de ieşire sau pur şi simplu au uitat că există? Christian Tămaş, traducătorul Psalmilor lui
Dorel Vişan în limbile franceză şi spaniolă, cunoscător a opt limbi printre care una a cărei structură
probează un cu totul alt gen de viziune asupra lumii, un alt nivel de realitate cum ar spune Basarab
Nicolescu, m-a ajutat să conştientizez parabola Turnului Babel. Limbile pot învrăjbi. Când mintea,
raţionamentul sunt grefate pe ele, cercul înţelegerii se îngustează, apar confuziile, ura, izolarea. Cu
cât ştim mai multe limbi, adică dobândim capacitatea de a gândi în ele, cu atât cercul se lărgeşte,
devenim mai concilianţi. Dacă vedem că nu e altă soluţie, îl lăsăm pe celălalt „în durerea lui”. Măcar
nu-l agasăm: „Ai dreptate!”, „Şi tu ai dreptate!” Îi urăm apoi în gând să fie fericit, căci la fericirea
adevărată nu se poate ajunge niciodată pe seama celuilalt.
Cum spune Brînduşa Tămaş, respectul faţă de colaborator, fie el autorul cărţii de a cărei
publicare urmează să te ocupi ori tipograful sau funcţionarul de la bancă, un zâmbet deschis sau o
vorbă bună prin care să-i scoţi din cufundarea exagerată într-o muncă devenită mecanism, pot face
minuni. Prin ele poţi da viaţă ocupaţiilor de fiecare zi, munca devine bucurie în act. Acesta e
obişnuitul, firescul. Oare de ce-l uităm? De ce ne încruntăm? De ce nu trăim bucuria fiecărei clipe?
De ce-i acuzăm pe alţii de nefericirile noastre când puterea schimbării în noi înşine? De ce refuzăm
să acceptăm provocările de fiecare clipă? De ce nu mai avem răbdare?
Un spaţiu trist. Spaţiu mare de altfel, sală de nunţi, un amestec ciudat în care, se întâmplă ca,
rând pe rând, edituri să-şi lanseze publicaţiile şi autorii. Sală cu design arhitectural modern: un joc
de culori în nuanţe pastelate pe o treime din tavan, nu foarte înalt, din sticlă, în continuarea căruia
vin forme geometrice în semicerc şi dreptunghiuri lăsând să coboare, spre mijlocul sălii, câteva
coloane svelte, lipsite de ornamente. Designul interior vine din alt timp: candelabre generoase din
sticlă în stil baroc, un covor roşu cu frunze în acelaşi registru, mese mari, rotunde şi scaune cu
spătarul ţintat. O ciudată contradicţie, nu fără raport, pe alocuri, cu egouri exhibate, cu laude
exagerate, cu interese mai mult sau mai puţin afişate. Cei altfel apăreau stingheri, delicaţi, fragili,
rătăciţi în peisaj.
Dintr-o dată, când soarele se pregătea să apună, un grup de oameni aproape răpuşi de
oboseala zilei, oameni care se cunoşteau mai degrabă prin schimburile de mesaje, s-au adunat şi s-au
constituit în curcubeu. Spaţiul ciudat al manifestării s-a şters. Curcubeul lor s-a unit cu cel al
auditoriului, lumina s-a aşternut pe chipuri, în priviri. S-a creat o oază de pace, de calm, de iubire, de
bucurie împărtăşită. Totul a devenit curgere. Microfonul a trecut de la unul la altul, cuvinte locuite
îşi găseau ecou în alte cuvinte locuite, mesaje din spaţii geografice diferite, ca cel al braziliencei
Patricia Tenório şi ale canadiencei de origine română Flavia Cosma, ale spaţiului arab prin
traducerea lui Christian Tămaş, ale chemărilor biblice prin Psalmii lui Dorel Vişan, ale poeziei
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
74
căutării de sine prin Sonia Elivreanu, se întâlneau, se împleteau, vorbeau despre diferenţele care
apropie.
Preţ de câteva zeci de minute Turnul Babel s-a transformat în amintire. A fost odată, în
vremuri îndepărtate, o lume în care oamenii-îngeri nu-şi pierduseră aripile şi nu se adânciseră în
materie, când umanitatea era în Unu. Orgoliul, invidia au făcut însă ca Turnul Babel să devină
necesar, ca oamenii să nu se mai înţeleagă. Secole s-au succedat unele după altele, au devenit
milenii, şi oamenii tot nu se săturau, se cufundaseră cu totul în orgoliile şi invidiile lor. Celălalt era
mereu vinovatul. Până-ntr-o zi când, Cel-care-nu-şi pierduse niciodată Lumina şi Iubirea le-a trezit
din nou în suflete pentru ca Pământul să nu piară. De atunci, din loc în loc, când te-aştepţi mai
puţin, apar curcubee.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
75
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
76
CRONICI LITERARE
La un capăt şi la celălalt al curcubeului
Rodica Gabriela Chira
Sonia Elvireanu, Între răsărit şi apus, Iaşi, Ars Longa, colecţia Perseide, 2004. Am avut
privilegiul de-a citi în aceşti câțiva ani de când Sonia Elvireanu scrie poezie, toate volumele
publicate şi chiar cele pe cale de a se constitui. În opinia mea este vorba despre variaţiuni pe aceeaşi
temă, în esenţă cea a căutării de sine, cu o mare bogăţie de imagini şi perspective. Autoarea se
regăseşte peste tot, este parte a unui întreg ce-i apare adesea fărâmiţat, pe care versurile ei tind să-l
refacă printr-o profundă chemare interioară. Sonia Elvireanu locuieşte cuvinte în lumea noastră plină
de „cuvinte nelocuite” care pun îngerii pe fugă şi „frâng cerul” („Fuga îngerului”, p. 54).
Dacă ar fi să pornesc de la teoria imaginarului în viziunea lui Gilbert Durand, prin titlul său,
volumul bilingv Între Răsărit şi Apus se încadrează în regimul diurn al imaginii. Regimul diurn este
cel al antitezei, populat cu imagini cu caracter maniheist, cu dualismul metaforelor zilei şi nopţii, al
fiinţei şi al nefiinţei, al ordinii şi al dezordinii, al absenţei şi al prezenţei.
Din perspectiva regimului diurn, vorbim despre trei „chipuri” ale timpului: teriomorf,
nictomorf şi catamorf. Toate aceste trei chipuri, „trei feţe” cum le numeşte autoarea, sunt prezente în
poemele acestui volum: „trei feţe pragul mi-au trecut” („De mână cu ultima taină”, p. 44).
Cuvinte ca „agitaţie haotică”, „fugă”, „rătăcire”, „cal” se încadrează în registrul teriomorf,
cel care, din punct de vedere antropologic, amestecă trăsături ale oamenilor cu cele ale animalelor.
Avem de-a face aici cu o readucere a unor personaje din trecut în prezent prin intermediul evocării
calului. Calul, ca unul din arhetipurile fundamentale înscrise de omenire în memoria vremurilor, se
„întinde” de la lumea de jos la cea de sus. Lumea se sus îl vede asociat cu pământul, aerul, focul şi
apa, ca simbol lunar, lumea de jos ca simbol solar, calul putând să treacă uşor de la noapte la zi, de
la moarte la viaţă, de la pasiv la activ, legând contrariile şi oferind continuitate. Astfel, în poemul
„In Memoriam”, (p. 18) „umbrele de cai” ce „tremură la porţile goale” evocă nostalgia sufletului de
copil după libertatea infinită, protejată de bunici; în poemul „Foşnetul clipei” (p. 94) calul alb este
cel care încearcă să „cureţe” prezentul de trecut, apoi, caii albi din poemul omonim (p. 98) se
strecoară în ochi, ghizi neobosiţi în permanenta creştere a fiinţei spre lumină.
Mergând mai departe, cuvinte ca „lacrimi”, „ape ostile”, „sânge”, „întuneric”, „rană”,
„ţipăt”, „măcel”, „păcat”, „junglă”, „zăpadă”, „toamnă”, ne înscriu în chipul nictomorf al timpului,
cel care aduce spaima de necunoscut, de ceea ce nu poate fi stăpânit, controlat, de ceea ce aduce
crepusculul, apusul, frigul. Crepusculul este deopotrivă acela care ne aduce aminte că noaptea
înseamnă coborârea în inconştient, momentul confruntării cu sine, cu propriile fantasme. Un poem
sugestiv în acest sens este cel intitulat „Zăpada uitării”, care, venită „dinspre munţi”, îngroapă
sufletele lipsite de „suflul iubirii” sau cel numit „Indiferența umblă pe străzi”, de n-ar fi decât prin
simpla numire a „cabinetului psihologic”.
Majoritatea poemelor trimit la cel de-al treilea chip al timpului, catamorful, cel care
simbolizează căderea şi se regăseşte într-o serie de opoziţii: răsărit şi apus, cer şi pământ, tinereţe şi
bătrâneţe, lumină şi întuneric. Sugestive sunt „Între lumi” (p. 38) şi mai ales „Între ieri şi mâine”:
„căderea în timp e marca fiinţei,/ uneori miracolul noi, alteori durerea lui unu,/ unu şi cu unu, o clipă
suspendată/ în doi,/ ori viaţa neînţeleasă, pluralul inform,/ în care se zbate uzura,/ cine mai ştie rostul
fiinţei/ uimire stinsă în noi?” (p. 60).
Dar, precum reflectarea în oglindă, imaginile negative devin pretext pentru crearea
imaginilor pozitive precum „înger”, „joc”, „rug”, „lumină”, „muguri”, „mir”, „spirală”, „iubire”.
Simbolurile cele mai importante ale legăturii dintre sus şi jos sunt copacul şi aplecarea spre alb, cât
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
77
se poate de prezente în acest volum. În nucul bătrân, cu „rădăcinile înfipte în casă„ („Pustiu în
amiază”, p. 48), cucul mai cântă. În poemul „Înmugurire” copacul pare a-şi avea coroana în cer,
stelele lăcrimând muguri. În „Arborele”, un alt poem (p. 86), poeta se înalţă prin seve, sub „ploile
calde de vară” ce spală „noaptea/din ochiul înlăcrimat”, cu credinţa că „nu pot pieri/ înainte de a
renaşte”. Albul este alăturat unor cuvinte ca nostalgie, disperare, dar şi cercului alb care tinde spre
perfecţiune.
Volumul Soniei Elvireanu se prezintă, din această perspectivă, ca expresie a dorinţei de
lumină a unei conştiinţe care intuieşte şi experimentează crâmpeie ale trezirii, printr-o perpetuă
pendulare între răsărit şi apus. Este vorba aici de o terapeutică prin imagini, imaginaţia având un rol
salvator prin aceea că ne-binele conştientizat deschide calea spre lumină. Poemul „Timp sacru” (p.
16) aduce în prim plan necesitatea eternului sacrificiu, cel al pâinii care „uneori plânge pe rug”, iar
poemul „Dacă” (p. 70) e rugăciune: „Dacă întârzii pe buzele mele/ arse de secetă/ e leac de boală,
dacă te aşezi în umbra trupului meu/ e răcoare, dacă întinzi mâinile/ e căutare,/ dacă îmi atingi
tâmpla/ e împăcare, dacă uiţi să priveşti/ sufletul moare”.
Cum spune Maria Vesa, „în sufletul Soniei Elvireanu curge un curcubeu şi fiinţa ei e aşezată
şi la un capăt şi la celălalt al curcubeului astfel încât îl creează şi îl absoarbe în acelaşi timp.
Cuvintele se aşează pe acest arc de lumină şi culoare, ea le primeşte, le "trăieşte" şi le lasă să plece
îmbogăţite cu nuanţele sufletului ei, creând un perpetuum mobile. Şi precum din soare pornesc
uneori explozii de lumină, aşa şi din sufletul Soniei ţâşnesc uneori cuvinte ce vor să fie împreună,
jucăuşe şi îmbrăţişate, formând un bulgăr de sentimente, emoţii şi trăiri pe care îl numim simplu
poezie”.
Autotraducerea este realizată cu aceeaşi sensibilitate, varianta în limba franceză căpătând
uneori nuanţe speciale prin simpla adaptare la topica specifică a propoziţiei sau a frazei ori prin
alegerea unui corespondent aparte cum ar fi, de pildă „un arbre crève” pentru „tresare un copac” din
poemul „Înmugurire”.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
78
CORESPONDENŢĂ/CORRESPONDANCE
Gabriel Dinu Răzvan et Patricia Tenorio, une écrivaine brésilienne
Chère madame Patricia Tenório,
Je m‟appelle Răzvan Gabriel Dinu. J‟ai 16 ans. J‟habite à Alba Iulia, en Roumanie. Je suis un
jeune romancier et j‟aime beaucoup lire. Mon rêve est d‟écrire un livre de succès. J‟aime aussi le
théâtre et je suis passionné de cinéma. J‟espère pouvoir regarder, un beau jour, dans une salle de
cinéma, un film d‟après mon roman.
J‟ose vous écrire parce que j‟ai découvert votre livre „Sans nom” par madame Sonia
Elvireanu. J‟ai lu votre livre et j‟ai bien aimé les textes en prose, surtout „Au sud de nulle part”. J‟ai
eu le sentiment de me trouver dans le décor, d‟être le témoin de l‟histoire racontée.
Comme je suis écrivain, je m‟intéresse aux secrets de l‟écriture. J‟aimerais vous prendre une
interview pour le publier dans la revue „Harmonies” fondée par madame Sonia Elvireanu. Je serais
enchanté d‟avoir votre accord.
Je vous prie de croire, Madame, à l‟expression de mes meilleurs sentiments.
Răzvan abriel Dinu.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
79
Adonis Adam en correspondance avec Patricia Tenorio
Chère Patricia,
J‟espère que vous vous souvenez de moi. Je suis le garçon que vouz avez connu à l‟occasion
du Salon du Livre d‟Alba Iulia, le mois de mai 2014. Nous avons fait une promenade dans la
citadelle. Vous m‟avez parlé de vos enfants. Si je me rappelle bien, votre fille ou votre fils a joué de
la flûte comme moi. Je veux vous prendre une interview sur les passions artistiques de vos enfants.
Je veux la publier dans la revue „Harmonies” et j‟espère que vous n‟avez rien contre cette
idée.
Avec beaucoup de sympathie
Adonis
Cher Adam,
Bon après-midi. Oui, je me souviens de vous. Et je suis heureuse que ma fille va répondre à
votre entrevue. Son nom est Maria Eduarda, aujourd‟hui 20 ans, et elle a joué de la flûte à l'âge de
10 ans - voir en annexe quelques photos de notre présentation dans la famille: Maria Eduarda à la
flûte, mon fils aîné, Vitor (23) à la batterie et moi au piano. Aujourd‟hui, le seul qui joue d‟un
instrument de musique et qui veut poursuivre une carrière musicale est mon plus jeune fils Bruno
(17) qui joue de la batterie et de la basse.
Patricia
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
80
INTERVIURI/INTERVIEWS
Gabriel Răzvan Dinu în dialog cu scriitoarea braziliană Patricia Tenorio
G.R.D. : Quel évènement vous a déterminé à écrire?
PT: Je pense que tout a commencé avec ma passion pour les livres et la lecture. Ils disent que tout
bon lecteur est un (problable) bon écrivain: je le crois. Et je crois aussi que nous devenont ce que
nous devriont être un jour, je crois dans l‟appel, dans la vocation, ou plutôt, ce que j'appelle une
tendance.
G.R.D. : Quelle a été votre vision sur l‟écriture avant de devenir écrivain?
PT: Tout ce que nous voyons à l'extérieur est une sorte de caricature. Seulement l'expérience du
processus de création, c'est que l'artiste est en mesure de se faire une idée de ce que il (elle) fait,
parce que nous (les artistes) ne sommes pas toujours conscients de ce que nous faisons, en fait, que
nous ne pourrons jamais avoir pleinement conscience du processus créatif. Juste nuances.
G.R.D. : Vous vous êtes remarqué dans trois domaines artistiques différents: la littérature, le cinéma
et le théâtre. Lequel de ces trois vous a offert le plus de satisfaction sur le plan professionnel et
affectif?
PT: Ma point de départ est toujours la littérature. Chaque art a son propre plaisir, son propre mode
d'expression, ses propres méthodes et instruments. Mais chaque «expérience artistique» dans un
autre domaine, sans être dans la littérature a servi comme la nourriture, comme l‟apprentissage à
élargir ma base principal: Je suis avant tout une écrivaine.
G.R.D. : Quelle a été votre réaction quand vous avez obtenu le premier grand prix pour votre
travail?
PT: Prix littéraires sont des repères pour se sentir que nous sommes sur la bonne voie. L'écrivain est
toujours très solitaire, et il (elle) a besoins toujours de la reconnaissance de l'Autre, qui peut être un
prix littéraire, mais peut aussi être un autre écrivain, un professeur, un grand lecteur. Mais c'est
toujours agréable d'être reconnu(e), et chaque prix a été une expérience merveilleuse et divers, parce
que c'est toujours inattendu.
G.R.D. : Pourriez-vous nous dire quelque chose sur vos projets littéraires d‟avenir?
PT: Comme j‟ai dit auparavant, tout ce que je fais, c'est pour nourrir mon écriture. Je suis
maintenant consacré à la maîtrise en arts (littérature) comme un moyen à élargir ce référentiel
d'idées, de symboles, d'affections. Et qui sait, cette plongée en théorie, fait donner naissance à un
plus grand travail, à mon chef-d'œuvre.
G.R.D. : Avez-vous une source d‟inspiration ou les idées vous viennent spontanément?
PT: Ça dépend. Parfois, la poésie, l‟histoire courte, ou même une phrase vient de façon inattendue,
sans le vouloir. Parfois, je suis concentré sur ce thème, ou sur un texte, et j'écris ce que j'ai décidé
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
81
d‟écrire, même si cela va sans succès alors. La chose la plus difficile pour moi est d'écrire un roman.
Avant la poésie était trop douloureux pour moi, mais vient maintenant avec encore plus de facilité
que le conte. Dépend de ce que je me suis engagé à ce moment, et je suis maintenant engagé par
écrire la théorie littéraire.
G.R.D. : Quelles sont vos pensées pour les jeunes écrivains? Qu‟est-ce que vous les encourages à
faire ou à ne pas faire?
PT: Toujours écrire pour le plaisir d'écrire. L'écriture est un instrument de découverte de soi d'abord,
avant que l'autre, avant la reconnaissance. Et si votre écriture est bonne (et nous n'avons pas le
pouvoir de jugement pour elle, seul le temps dira - ce qui reste est bon), puis la reconnaissance
viendra un jour, même si c'est la reconnaissance unique, solitaire, mais extrêmement agréable de
nous-mêmes.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
82
Adonis Adam în dialog cu maria Eduarda Tenorio
A.A. : Comment avez-vous découvert votre passion pour la flûte?
M.E.: J‟ai étudié dans une école qui avait de la classe de musique et l‟instrument enseigné était la
flûte. Ma mère jouait du piano et nous a encouragés, moi et mes frères, d‟apprendre à jouer d‟un
instrument de musique dans une académie d‟art à l‟extérieur de l‟école.
A.A. : Est-ce que vous jouez à présent de la flûte?
M.E. : Aujourd‟hui, je ne joue plus de la flûte, mais l‟année dernière j‟ai appris à jouer du kulelé,
une sorte de mandoline.
A.A. : Quelle est la raison pour laquelle vous y avez renoncé?
M.E.: Tout simplement parce que ce n‟était pas un instrument choisi par moi.
A.A. : Est-ce que vous le regrettez?
M.E. : Non, je ne le regrette pas, pour la raison énoncée dans la réponse précédente.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
83
Gabriel Dinu Răzvan în dialog cu scriitorul francez Denis Emorine
G.D.R. : Qu’est-ce qui vous a déterminé à écrire ? D.E. : J‟ai toujours été fasciné par les livres, le pouvoir des mots. Adolescent, j‟enviais le statut de
l‟écrivain. Pour moi, à l‟époque, voir son nom sur la couverture d‟un livre représentait le bonheur
absolu.
G.D.R. : Avec quoi avez-vous commencé? Avec la poésie, ou le théâtre?
D.E. : J‟ai commencé à écrire des poèmes lorsque j‟avais une quinzaine d‟années.
G.D.R. : Est-ce que vos pièces ont été mises en scène ? Oui, en France, au Canada
(Québec) et en Russie. La dernière « Sur le quai » va être mise en scène, à Athènes, courant 2015.
G.D.R. : Quelle a été votre réaction quand vous avez vu le premier spectacle ?
D.E. : C‟était en 1992 ; il s‟ agissait de « La Visite ».J‟ étais dans l‟état d‟esprit d‟un
schizophrène : j‟avais l‟impression de voir la pièce d‟un homme qui était à la fois moi,
Denis Emorine, et un inconnu qui portait mon nom.C‟ était une forme de dédoublement difficile à
décrire. Les mots que j‟entendais, portés par les comédiens, ne m‟appartenaient plus vraiment. J‟ai
ressenti une sensation curieuse, une sorte de malaise et de griserie en même temps.
G.D.R. : Quelle a été la plus grande réalisation de votre vie professionnelle ? C‟est
difficile à dire. J‟ avoue que votre question m‟embarrasse.
G.D.R. : Est-ce que vos créations ont eu un écho à l’étranger ? D.E. : Oui. J‟ai été traduit et édité en Roumanie, en Grèce, en Inde et aux Etat-Unis. C‟ est aux Etats-
Unis que j‟ai été le plus traduit : nouvelles, théâtre et poésie.
G.D.R. : A quoi travaillez-vous à présent ? J‟écris des poèmes pour un futur recueil qui s‟intitulera « Psaumes du mensonge »
D.E. : Avez-vous une source d’inspiration, ou les idées vous viennent
spontanément ? Les deux, je crois. Mes thème sont toujours la recherche de l‟identité, le thème du double
et la fuite du temps mais j‟écris guidé par l‟inspiration sauf lorsqu‟on me demande une préface, un
article pour une revue.
G.D.R. : Quelles sont vos pensées pour les jeunes écrivains? Qu’est-ce que vous les encourages à
faire ou à ne pas faire?
D.E. : Je ne me considère pas comme un guide spirituel ou un donneur de leçons. Je
conseillerais seulement à un jeune écrivain d‟être très exigeant sur l‟ écriture, d‟éviter le style « à la
mode » qui se démodera très vite. En résumé, je lui dirais d‟être à la fois humble et orgueilleux.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
84
Oana Pâclişan în dialog cu Laura Sabău-Tătar
La ce vârstă ai început să scrii, dar să pictezi? Care au fost împrejurarile în care ai început să
scrii, dar cele în care ai început să pictezi?
Am început să scriu poezii la vârsta de 12 ani iar totul a început dintr-un joc, la bunici, cand
bunica mea făcea dulceaţă însă nu găsea capac pentru borcan, iar eu i-am scris o poezie în care
promiteam dulceţii că ,,îi pun capac de mâine”. Nu îmi amintesc când am început să desenez,
simţind că această pasiune a făcut parte din mine mereu. Însă, am reuşit să evoluez în preajma
vârstei de 15 ani, când am început să urmez cursuri de pictură la Palatul Copiilor.
Ce reprezintă scrisul pentru tine, dar pictura?
Scrisul în jurnal reprezintă un mijloc prin care vorbesc cu mine însămi. Ţin jurnal de 7 ani în
care mi-am exprimat toate gândurile şi trăirile. Prin poezii vorbesc cu persoana iubită, chiar dacă
unele poezii nu reflectă tema iubirii. Pictura, desenul e mijlocul prin care îmi exteriorizez
sentimentele şi mă eliberez de ele sau le valorific.
Ce scriitori/pictori te-au inspirat de-a lungul timpului?
Jules Verne a fost autorul meu îndrăgit încă din copilărie, iar lui îi datorez faptul că
imaginaţia mea s-a îmbogăţit pe măsură ce citeam ,, Călătorie spre centrul pământului”, ,, Steaua
sudului”, ,,Castelul din Carpaţi” şi altele. Citind cartea ,,Fata cu cercel de perlă”, l-am descoperit
pe Vermeer, fiind foarte impresionată de tabloul fetei.
Ai o deviză care te ajută să depăşeşti momentele grele din viaţa ta?
De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că sunt în competiţie cu propria mea persoană, nu
cu alţii, iar acest lucru mă determină să am capul pe umeri, să îmi văd de drum şi să dau tot ce este
mai bun din mine.
Dacă ai avea oportunitatea să te întâlneşti cu o personalitate contemporană, cu cine ai dori să
te întâlneşti şi de ce?
Aş vrea să mă întâlnesc cu scriitorul meu preferat, Gregory David Roberts, a cărui carte,
Shantaram, a lăsat o amprentă imensă asupra sufletului meu. Prin ochii acestui scriitor şi prin
cuvintele sale, am descoperit India, cartea fiind despre experienţele sale trăite acolo. Aş vrea să
studiez felul de a vorbi, de a fi şi gesturile unui om care a trăit atât de intens într-o ţară atât de
misterioasă pentru mine.
Există o persoană anume căreia ai vrea să-i dedici creaţiile tale?
Poeziile le scriu atunci când trec prin stări emoţionale intense, astfel, le dedic persoanei care
m-a făcut să simt. Picturile, însă, îmi aparţin doar mie, fiindu-mi foarte greu să mă despart de ele,
deoarece în fiecare pată de culoare îmi regăsesc sentimentele, acestea devenind o oglindă a
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
85
sufletului meu din acel moment. În cuvinte se pot ascunde numeroase simboluri şi idei, dar culoarea
redă în totalitate trăirea.
În poezia „Gânduri către Decebal” ţi-ai exprimat opinia conform căreia românii ar trebui să
facă eforturi pentru a redobândi gloria ţării lor. Ce părere ai despre tinerii care pleacă în
străinătate cu speranţa că acolo îşi vor putea făuri un viitor mai bun?
În poezia „Gânduri către Decebal”, am exprimat o problemă personală, eu, simţindu-mă
vinovată că am închis ochii la adevăratele valori ale ţării dar şi la greutăţile ei. Această poezie este
o căutare a gloriei ţării în sufletul meu. Tinerii sunt liberi să exploreze, să încerce, să îşi trăiască
viaţa aşa cum îşi doresc. Nimeni nu poate pune frâu unui vis, dacă ei îşi doresc să trăiască în altă
parte. Important este să nu uite de unde au plecat şi să cinstească şi numele ţării lor.
În poeziile tale una dintre cele mai întâlnite teme este cea a naturii. Consideri că este
important ca omul să se afle în comuniune cu natura? În ce măsură crezi că starea fizică şi
spirituală a omului este afectată de către mediul înconjurător?
După părerea mea, legătura cu natura ne deschide ochii asupra importanţei lucrurilor simple
din viaţă, ea reprezentând pentru mine libertatea. Tânără fiind, sunt atrasă de oraşele mari şi
agitate, însă mereu îmi regăsesc calea spre natură, mediul antropic obosindu-mă la un moment dat.
Consider că experienţa pe care ţi-o aduce traiul într-un oraş mare este benefică în viaţă, acest
lucru te pune în contact cu lumea în care trăieşti, cu progresul, îţi dezvoltă anumite simţuri şi
valori. Este bine să regăsim mereu calea spre natură, deoarece ea poate interacţiona cu trăirile
noastre, eliberându-ne şi dându-ne energia necesară pentru a merge înainte.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
86
Patricia Istrate în dialog cu Florina Ivan
De la ce vârstă scrii?
Am început să scriu de la vârsta de nouă ani , la început fiind doar
o joacă. Îmi imaginam continuarea desenelor mele preferate, dar mai
târziu lucrurile s-au schimbat. Acum scriu pentru a transmite ceva,
pentru a-mi crea propriile „desene”, propriul univers.
Cu ce ai început să scrii? Proză sau poezie?
Am început cu proza, cu povești scurte care arătau încă de atunci
nevoia mea de-a transmite sentimente. Speram că prin scrierile mele să
mă aproprii de cei dragi, să le trezesc sentimente prin intermediul cuvintelor.
Cine te-a îndrumat în această lume a creaţiei, dar în publicarea cărţii „Vis de adolescentă”?
Scriitorul Ovidiu Bucur m-a ajutat mult, m-a motivat să public ca și dânsul, și-a dat seama de
talentul meu și m-a încurajat să-mi lansez propria creație. Cartea am realizat-o tot domniei sale,
căci numai dânsul a reușit să mă facă să vreau să public cartea și îi mulțumesc din suflet pentru
răbdarea și interesul de care a dat dovadă.
Cum ai ajuns la titlul primului tău roman? De unde a apărut ideea acestei cărți?
Am ales acest titlu din doua motive: în primul rând întreaga acțiune a romanului s-a
întâmplat într-un vis, iar în al doilea rând tema cărții este visul unei adolescente care speră la o
iubire eternă, imposibilă. Totodata, mi s-a parut că „Vis de adolescentă” este o etapă prin care
orice adolescentă trece și nu se poate uita niciodată.
Nu m-am gandit niciodată că o să scriu așa ceva. Am trecut printr-o perioadă grea, am
pierdut o persoană la care țineam foarte mult ș acest lucru m-a afectat enorm așa că m-am decis să
eternizez cumva sentimentele pe care le-am avut. Eram convinsă că, odată cu trecerea timpului voi
uita totul și aș fi vrut să-mi aduc aminte de acea persoană toată viața mea. Astfel, am scris și i-am
scris, căci vroiam să-i amintesc cât de mult contează.
Cât de verosimile sunt personajele? Dar locurile?
Toate personajele sunt reale, dar nu în totalitate. Am luat tot ce mi-a placut și m-a
impresionat atât de la prietenii apropiați, cât și de la mine. Despre locuri am evitat să folosesc prea
multe deoarece eu n-am prea călători, iar descrierile nu mă atrag, dar mi le-am imaginat așa cum
mi-ar fi placut să fie.
În cât timp ai scris „Vis de adolescentă”?
Am scris romanul într-o vacanţă de vară, aproximativ 3 luni, dar mi s-a parut un timp prea
lung mai ales ca tot ceea ce doream eu era să mă descarc, să îmi exprim sentimentele.
Cum te-au privit colegii după publicarea cărţii? Au fost invidioşi?
Erau curioşi, surprinşi în mod plăcut. Nu se aşteptau la aşa ceva. M-au felicitat şi erau
bucuroşi pentru realizarea mea.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
87
Dar părinţii? Sunt de acord să continui în acest domeniu?
Sunt încântaţi că scriu, deşi adesea se supărau că nu le arătam ce scriam şi nici nu le
spuneam despre ce scriu, dar și-au dat seama că asta este dorința și pasiunea mea și nu se
amestecau.
Momentan lucrezi la ceva?
Lucrez tot la un roman. Nu are titlu încă, şi aş putea zice că e o continuare pentru „Vis de
adolescentă”. Acum vreau sa scriu ceva mai diferit, pe o temă filosofica sau ceva mai fantastic.
Ce sfaturi ai da celor care vor să publice cărţi?
Dacă ai ceva de transmis, este foarte bine să publici; pentru că cineva poate chiar are nevoie
de o carte precum a ta sau poate că a trăit anumite lucruri despre care tu scri.
Ţi-ar plăcea să lucrezi în acest domeniu?
Da, chiar dacă majoritatea persoanelor privesc acest domeniu cu ochi răi din cauza că nu
există prea multe câștiguri materiale. Eu consider că indiferent unde aș lucra, voi continua să
public și să creez fiindcă e păcat să trecem prin viață fără să facem ceea ce ne dorim, iar eu îmi
doresc să aduc zambete sau lacrimi sau să trezesc amintiri în sufletul celor care îmi citesc creațiile.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
88
Lisa Ravara Chirilă în dialog cu poeta franceză Katty Duvelay
J’ai découvert dans votre livre « Un Souffle de Pétales » des
pictogrammes japonais. Pourriez-vous me dire si vous avez une liaison
affective avec le Japon ?
Les pictogrammes ou « kanji » que vous avez notés sont des traductions de
mes trois noms (Katty Verny-Dugelay) d’amies japonaises « mère, fille et
petites filles » d’une famille littéraire et journalistique. Ils ont pris la
forme d’un poème.
Au-delà de l’éblouissement que j’ai ressenti dès l’arrivée au Japon et dont
on ne se départit jamais, j’y ai fait de merveilleuses rencontres parmi
lesquelles cette famille exceptionnelle qui nous a, ma fille et moi,
introduit dans la richesse de leur langue et de leur culture, poursuivant
par là-même une étonnante tradition familiale.
En effet, mon attachement pour le Japon s’ancre étrangement dans le passé :
au XIXème siècle, un de mes ancêtres, François Léonce Verny, ingénieur
maritime, s’est lié d’une profonde amitié avec un aristocrate, le Comte
Oguri. Ils ont créé, ensemble, un arsenal à Yokoska, dans le prolongement de
la baie de Tokyo. Aujourd’hui, sur la mer, un musée et un parc, avec leurs
statues accolées, rendent hommage à cette solide aventure fraternelle,
toujours commémorée par une grande fête annuelle qui réunit de nombreuses
personnalités des deux pays.
La montagne Fuji est un motif fréquent dans vos poèmes. Pourquoi ?
Fuji-San est omniprésent pour les japonais et pour le monde entier. Il est
aperçu par temps clair de très loin d’une des tours les plus hautes de
Tokyo.
J’ai été frappée par son « impermanence » en l’approchant, par la route côté
mer. On peut aborder le Mont Fuji aussi par le côté des lacs. En s’y
rendant, on tourne beaucoup sur la route où il se dérobe pour mieux
réapparaitre, toujours aussi majestueux et différent, sous le matin
ensoleillé ou le soir cerclé d’ellipses nuageuses.
Ce mont a maintes fois été représenté par les célèbres peintres japonais
Hokusai et Hiroshige et en France, par l’un de nos grands impressionnistes
Claude Monet.
Il y a quelque chose qui vous a marqué au Japon ?
Tout y est fascinant !
L’architecture des sanctuaires Shinto très colorés et des temples
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
89
bouddhistes plus rigoureux et leurs rituels sont particulièrement
saisissants.
Parmi les splendeurs à remarquer, l’époque des « Sakura » au moment de la
floraison des cerisiers, qui, étrangement, mettent leurs fleurs avant les
feuilles. La ville et la campagne semblent entièrement enneigées ou comme
couvertes de talc.
Et son équivalence en automne dans les forêts, quand les érables dentelés
deviennent rouge flamboyant mêlés de tonalités mordorées.
Et plus surprenant encore … l’accueil des japonais, leur courtoisie
légendaire et leur impassibilité qui cache leurs sentiments profonds. Devant
l’adversité et le malheur, les japonais font preuve d’un immense courage, ne
se laissent pas abattre. Ils poursuivent leurs quotidiens sans plainte, cela
est l’honneur de leur civilisation.
Etes-vous restée longtemps au Japon ? Est-ce que vous parlez un peu
le japonais ? Comment trouvez-vous cette langue en comparaison avec le français
?
J’ai passé six fois trois semaines au Japon. Je ne peux parler moi-même, ni
faire aucune comparaison, mais ma fille, expatriée durant trois ans, a
appris le japonais avec bonheur.
Vous voyez mon enthousiasme intact en ce qui concerne le Japon et cela fait
douze ans déjà que je conserve ces souvenirs.
Vous avez raison de vous passionner pour cette langue et ce pays où on ne
fait que s’émerveiller. Certes la langue est difficile mais gratifiante si
on s’en donne la peine.
Bonne chance à vous dans votre parcours littéraire !
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
90
ZILELE FRANCOFONIEI LA ALBA IULIA
Bonjour, printemps
Patricia Istrate
Izul primăverii se simte în sfera oraşului. Crengi ce dau în culoarea vitalităţii, păsări ciripind,
paşi leneşi ce străbat aleile Cetăţii. Primăvară, şi o dată cu ea, dulceaţa limbii franceze. Suavitatea ce
străbate buzele când spunem: „„Bonjour, printemps !”.
Astfel, încep zilele francofoniei în oraşul din inima Transilvaniei. Cu ajutorul iubitorilor
limbii franceze şi sprijinului Asociaţiei A.M.I., Consiliului Judeţean, Bibliotecii Judeţene „Lucian
Blaga”, Liceului de Arte „Regina Maria”, Colegiului Economic „Dionisie Pop Marţian”,
Seminarului Teologic „Mitropolit Simion Ştefan” şi Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”,
care au organizat o serie demanifestări culturale.
Primul eveniment din cadrul zilelor francofoniei a fost cel de la Biblioteca Judeţeană
„Lucian Blaga”. Seara a debutat cu trei momente muzicale susţinute de Tabita Iancu, Titus Joldeş şi
Diana Sălăgean, elevi ai Liceului de Arte „Regina Maria”. Aceştia au reuşit să-i emoţioneze pe cei
prezenţi şi încă o dată să îmbine arta sunetelor muzicale cu cea a cuvintelor, care au umplut sala de
zâmbete calde şi au deschis inimi blânde. Seara a continuat cu un tur virtual al revistei „Harmonies”
a cenaclului „Jacques Prévert”. Am fost surprins plăcută să realizez că revista conţinea pe lângă
opere lirice şi în proză şi desene realizate de elevi. Scopul revistei este acela de a promova noi
talente, dar şi de a da posibilitatea altor scriitori ce au deja cărţi lansate, să-şi publice creaţiile.
Operele profesorilor , precum, Silviu Mihăilă, profesor de limba şi literatura română la
„Colegiul Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan”, Moldovan Dumitru, profesor de psihologie şi filosofie
la acelaşi colegiu, Rodica Gabriela Chira, profesor de limba franceză la Universitatea „1 Decembrie
1918” din Alba Iulia ne-au încântat atât ochii cât şi sufletele. Talentul remarcabil al Daliei Comşa, a
lui Radu Sebeni, Cătălin Morar, al Andreei Păpureanu, al Lisei Chirilă Ravara, al Deliei Gligor, al
Patriciei Istrate şi a altor elevi creatori, a fost pus în evidenţă de creaţiile lor atât în proză cât şi în
lirică şi desen. Apreciez faptul că această revistă a reuşit să unească elevi dar şi profesori, aducând
toţi creatorii pe aceeaşi treaptă a sensibilităţii artistice.
Cei prezenţi au recitat din poeziile lor atât în limba franceză cât şi în limba română. Doamna
bibliotecară Felicia Colda a adus încă un strop de lumină pură în inimile noastre prin vocea ei
melodioasă. Desigur, ne-am bucurat şi de prezenţa doamnei profesoare Sonia Elvireanu care de
fiecare dată ne face să ne simţim ca o familie. Un moment care ne-a emoţionat pe toţi a fost recitarea
poeziei lui Mircea Avram; poezie despre prima lui întâlnire cu un grup de francezi. N-aş putea reda
în cuvinte bucuria de pe chipul tânărului talent. E ceva mai presus de orice materialitate, e ceva ce
numai chipul său o poate exprima. Seamănă cu iubirea, dar nu sunt sigură, deoarece acea sclipire din
ochii lui era mult superioară.
Impresionant pentru toţi a fost realizarea faptului că Anca Sas, elevă a liceului de muzică şi
arte plastice, nu este doar prozatoare sau pictoriţă, sculptura este arta care completează această fiinţă
complexă.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
91
Lansarea colecţiei Perseide. Literatură contemporană de expresie franceză,
Editura Ars Longa, Iaşi
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
92
Muzică clasică franceză
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
93
Recital de poezie bilingvă
Marica Elena
Felicia Colda, Rodica Chira, Anca Sas, Cristina Smadea
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
94
Lansarea revistei « Harmonies » nr. 1-2
Mircea Avram, premiu pentru cel mai tânăr poet
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
95
Seară literar-muzicală la Café Gavroche
Mihaela Gornic, Rodica Chira, Sonia Elvireanu, Mirel Elvireanu, Daniela Cetean
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
96
Recital bilingv: Elena Anghel-Coman, Sonia Elvireanu
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
97
Marianele savurând muzica francofonă
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
98
PROIECTE INTERNAŢIONALE
În Franţa, la Gouville sur Mer
Dalia Comşa
Am participat la un schimb multi-cultural cu alte țări: Italia, Turcia și Franța. Am învățat
lucruri noi, să experimentăm o multitudine de sporturi, pentru a ne dezvolta pentru viață.
În Franța am înțeles cât de asemănătoare sau diferite sunt viețiile altor tineri din Europa, cât
de importantă este cunoașterea a cel puțin două limbi pe lângă cea maternă, dar și importanța
sportului, a sănătății și a dezvoltării durabile. Am descoperit că aceasta din urma reprezintă un
concept extrem de important pentru continuitatea vieții pe Pământ.
Zilele petrecute în Gouville sur Mer au fost pline de soare și, trebuie să recunosc, foarte
revigorante. Diminețile începeau cu micul dejun, apoi continuau cu activități captivante, experiențe
inedite presărate cu umor, voie bună, dar și seriozitate acolo unde a fost nevoie.
Pentru grupul din România, Franța a fost, timp de 10 zile, țara tuturor posibilitățiilor. Se
poate spune că un grup de șapte persoane care nu se prea cunoșteau între ele a devenit o echipă
unită, puternică și de neînfrânt. Acești oameni minunați au ajuns să se cunoască mai bine între ei,
iar puterea de convingere, dăruirea, împletite cu interesul, plăcerea și profesionalismul liderului de
grup au dus într-o sigură direcție: a succesului. Începând cu plecarea, apoi organizarea serii festiv-
culturale, a probelor sportive, a activitățiilor recreative și până la momentul sosirii echipa noastră nu
a întâmpinat probleme sau neplăceri. Bineînțeles că mai există mici inconveniente, ca de altfel în
orice situație. Sinceră să fiu, de fiecare dată când cineva a avut nevoie de ajutor, ceilalți au răspund,
au ajutat, au fost aproape.
Organizarea proiectului și desfășurarea programului au lăsat impresii foarte bune, această
experiență fiind una de care îmi voi mainti mereu, o perioadă de 10 zile în care am aprofundat
cunoștințe de limbă franceză, mi-am îmbunătățit engleza și chiar am învățat cuvinte noi de la colegii
nostri din Turcia.
În urma conferințelor referitoare la sănătate, dezvoltare durabilă, sportul pentru persoanele
cu dizabilități și sportul pentru toți am învățat cât de importantă este mișcarea, natura și menținerea
sănătății organismului.
Minunate zile! Traversarea muntelui ”Saint Michel” a fost una dintre cele mai interesante
experiențe. E uimitor faptul că există peste tot prin lume locuri extraordinare, însă nu toți oamneii
ajung să viziteze măcar o mică parte din ele. Ei bine, mă simt extrem de norocoasă că am pășit în
acel loc, că am cunoscut oameni noi și că am avut ocazia să trăiesc moment interesante.
Echipa din România s-a simţit extraordinar, am învățat lucruri noi despre ceilalți și despre
noi înșine.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
99
Proiect pentru tineri prin Asociaţia Alba-Manche-Împreună
Alexandru Poenaru
În perioada 19-30 septembri, am participat în cadrul unui proiect european “Sport şi
dezvoltare durabila” în Franţa, la Gouville-Sur-Mer. Proiectul avea ca scop utilizarea sportului nu
doar în dezvoltarea fizică, ci şi ca mod de protecţie pentru mediul înconjurător.
Imediat ce am ajuns în tabără, am fost mulţumit de conditiile de cazare, de mâncare în mare
parte şi mai ales de locaţie, pentru că se află la 200 de metri de plajă. În timpul petrecut în Franţa,
împreună cu alţi tineri de alte naţionalităţi, am avut ocazia să-mi exersez cunoştinţele de engleză şi
de asemenea să cunosc culturi noi prin serile culturale pe care fiecare ţară a trebuit să le pregătească.
În seara românească am fost responsabil de prezentare a judeţului Alba şi de aranjarea sălii. La
sfârşitul prezentării, lumea a fost mulţumită, iar fiecare dintre coordonatori a primit materialul
respectiv.
În timpul activităţilor sportive, am învăţat sporturi noi precum Touch Ball, sand yachting,
mountain bike, speedminton, pétéka şi marşul nordic. Sporturi care erau pentru toată lumea, nu doar
pentru sportivi de performaţă. Practicarea acestor sporturi a fost supervizată de personal calificat, iar
materialele puse la dispoziţie au fost de calitate. Echipele nu au fost formate pe baza naţionalităţii
ceea ce a fost un plus pentru comunicare şi pentru aţi face prieteni noi. Pe lângă activităţile sportive
am avut şi câteva prezentări despre ce înseamnă sportul pentru sănătate şi cum acesta poate fi
îmbinat cu protejarea mediului.
Excursia la Muntele Saint-Michel a fost câştigul proiectului. Drumul până acolo l-am parcurs
dimineaţa, în timpul refluxului, prin bălţi şi nisipuri mişcătoare. Am rămas impresionat de
mănăstirile fortificate şi de starea bună în care se aflau. Acolo am avut timp liber sa exploram satul
şi chiar să vizităm mănăstirile care, din fericire, nu ne-au costat nimic, fiind ziua patrimoniului.
RAID-ul a fost un alt moment cheie al proiectului. Înainte de RAID cu o zi am dormit cu
cortul într-o zonă amenajată unde am învăţat cum se instaleaza unul. Am plecat de acasă cu gândul
să particip, dar starea de sănătate nu mi-a permis.Totuşi, am participat ca voluntar la organizare,
unde a trebuit să dau startul pentru cursă şi am ajutat la pregatirea cadourilor pentru participanti. De
asemenea, în cadrul acestui concurs, am lucrat împreună cu persoane care sufereau de hadicap
mintal şi am descoperit că şi aceste persoane pot să lucreze la fel ca şi o persoană normală.
Dupa 10 zile petrecute în Franţa, pot să spun că sunt foarte mulţumit de cum a decurs şi de
bagajul de informatii pe care l-am primit. Mulţumirile noastre, ale tuturor, organizaţiei Alba
Manche-Împreuna, care a facilitat participarea la proiect.
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
100
La malul Mării Mânecii
În echipe mixte la masa de lucru
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
101
Serată interculturală în Franţa
HARMONIES Nr. 3 ISSN 2360 – 056X
102
Nota redacţiei
Redacţia îşi rezervă dreptul de a selecta şi publica materialele trimise.
Revista poate fi consultată pe blogul Asociaţiei Alba-Manche- Împreună