Revista AXA nr.24

Cuvânt cĂtre cititor

Singuri în faţa neoavangardismuluide Marius TĂRÎŢĂ

Iniţial credeam că prezentul editorial va fi despre evoluţiile din nordul Africii. Evoluţii care nu au fost prevăzute aproape de nimeni, dar care ca de obicei au găsit o mulţime de specialişti în a le comenta. Ce este interesant, cu cît oamenii sau societăţile sunt mai puţin culte, cu atît se apucă mai uşor să explice orice fenomen. În acest context, complet deplasat a apărut utilizarea cîtorva sintagme. Una din ele era „primăvara naţiunilor”, care în multe contexte a fost pusă în consecuti-vitate cu alt concept, cel al schimbărilor est-europene din toamna anului 1989. Posibil că o oarece vină să o fi purtat şi reinterpretarea ideii de primăvara de la Praga din anul 1968.

Luîndu-le pe rînd. Primăvara naţi-unilor, a avut loc în 1848 şi a început în februarie. A cuprins toată Europa. Însă, pe lîngă faptul că motivele ei sunt un subiect deschis în continuare, cel mai important lucru a fost coordo-narea. Mulţi studenţi, fii de boieri în cazul Moldovei şi Valahiei, studiau în marile oraşe din vestul Europei. Văzînd schimbările de acolo, s-au întors acasă şi au încercat organizarea de revoluţii. Cel mai frumos a eşuat puciul de la Iaşi datorită ingeniozităţii domnitorului.

În ce priveşte schimbările din toamna anului 1989. Acestea au avut un caracter exclusiv paşnic, de aceea compararea Egiptului sau Tunisiei cu acea perioadă în Cehia, Polonia, Ungaria etc. nu are sens. Doar în cazul Romîniei, la sfîrşitul lunii decembrie a avut loc o revoluţie tragică.

Multe din caricaturile la adresa pre-şedintelui egiptean, în presa mondială, îl asemuiau cu faraonii. S-a vorbit chiar de revolta contra faraonilor. Ceea ce e un colaj absurd ce ţine mai degrabă de postmodernitatea pop-artului. Faraonii au fost faraoni. Erau şi zei sau semizei după caz, îşi contruiau piramide. Epoca lor se încheie definitiv în timpul lui Octavian Augustus. Adică vreo 2020 de ani în urmă. Mubarack, ultimul preşedinte al Egiptului, era un militar. Conducea un stat cu 80 de milioane locuitori. Stat cu venituri foarte mari de pe urma turismului şi tranzitului prin Canalul Suez. Cel puţin 20% din locuitorii Egiptului aveau/au acces la

internet. Ce analogii poţi face aici cu faraonii?

Ca de obicei în cazul revoltelor, şi nu revoluţiilor, din Africa de Nord, media a interpretat conform tiparului reduc-ţionist. Cu cît mai simplu, cu atît mai bine. Însă, pînă la o democratizare reală e departe. În a treia săptămînă a lunii februarie 2011, în Tunisia a fost omorît un preot catolic...

Un alt subiect care se preta la discuţii, de către presa independentă moldoveană sau basarabeană (ter-men folosit tot mai puţin de vedetele ziaristicii, pentru că sună provincial) a fost sărbătorirea Crăciunului. Şi dacă an de an, în ultimul deceniu, presa de orientare liberală (nu în sens politic!) critica faptul că ortodocşii moldoveni nu sărbătoresc pe 25 decembrie, în 2010 au omis subiectul. Motivul prin-cipal au fost discuţiile pentru formarea coaliţiei de guvernare, negocerile în ve-derea căreea au fost prezentate ca la un meci de fotbal. Secvenţă cu secvenţă. Coaliţia a fost formată în 30 decembrie şi atunci oamenii presei au putut liniştit să arunce iar o multitudine de acuze după 1 ianuarie celor ce sărbătoresc în 7 ianuarie. Ce e interesant, se uită că în epoca sovietică, Crăciunul anume de pe 7 ianuarie a fost interzis. Pe el au vrut să îl scoată din inimile şi sufletele oamenilor bolşevicii.

În anul 1999, încă nu trecuseră 10 ani de la revenirea la normal, şi iată că s-a început ofensiva. Aşa ca o curio-zitate, dar poate unii din formatorii de opinie de azi, pînă la 1989 au fost atei? Iar acum doar folosesc retorica „pro-europeană” pentru a-şi rămîne consecvenţi propriilor idei „geniale” din epocă? Cînd au mers contra credin-ţei străbune?

În toată această vîltoare a vieţii noastre, care se perindă de la un bule-tin de ştiri la altul, nu am observat că în ultimii ani nu mai umblă nimeni prin oraş cu colindatul... Că în faţa noastră, ultimele rămăşiţe ale tradiţiei şi obice-iurilor, se topesc ca o fata morgana în faţa unui călător însetat de cultură prin pustiul contemporan al postmodernis-mului şi relativismului... Se risipeşte tot aşa cum se risipeşte ceaţa dimineţii, pe care o poţi prinde vara la orele 5-6

dimineaţa prin satele noastre mitice răsfirate printre dealuri.

Moldova vine din tradiţie, Moldo-va vine din vis, Moldova e cea „din demult, cerească” (scria Vasile Voicu-lescu)... Moldova e o permanenţă. Cîte s-au mai perindat... O scurtă enumera-re, e greu de cuprins într-o pagină...

Moldova e ţărişoara care a dăinuit secole. Deşi a pierdut ieşirea la mare, a rămas. Ce state existau în centrul şi estul Europei în secolul al XVII-lea? Polonia, Rusia Moscovită, Moldova, Valahia, rămăşiţele Ungariei, Imperiul Otoman şi aliaţii lor Tătarii. Noi am existat cînd amintirea altora demult se pierduse. Am avut literatură, am avut şi încercări. Războaiele s-au ţinut într-un lanţ neîntrerupt în secolele XV şi XVI. Dar şi în secolele următoare. Ţăranii nu dovedeau să reconstruiască satele, că veneau din nou tătarii să ardă totul...

Dar, domnitorii au ctitorit biserici şi mănăstiri. Oştenii au vegheat pentru liniştea ţării. Iar ce e cel mai important, călugării s-au rugat, s-au rugat pentru dăinuirea noastră. Au scris şi copiat manuscrise. Nu doar pentru noi, dar şi pentru pravoslavnicii ucraineni care nu aveau stat pe atunci. Cronicarii au încercat să scrie cele întîmplate. Chiar Costin scria că se sparie gîndul de cît de multe au fost şi cît de greu sunt de cuprins cu peniţa...

A urmat tragicul secol XVIII cînd armatele turce, ruse şi austriece (denu-mite de moldoveni nemţăşti) brăzdau Moldova de la un capăt la altul. În anii 1774-1775 a fost pierdut nordul Moldo-vei, denumit în mod artificial Bucovina de austrieci. Spunînd nordul Moldovei, ţinem minte că s-a comis o nedreptate. Spunînd Bucovina, acceptăm nomen-clatorul austriac, rus, ucrainean. Acest termen slav, doar subliniază de exem-plu pentru ucraineni, faptul că acest te-ritoriu ar fi fost al lor. În anul 1812 am pierdut estul Moldovei... În anul 1918 a fost multă bucurie. În anul 1940 au fost multe lacrimi. Următorii ani de război, apoi de foamete, au fost o adevărată tragedie pentru satul moldovean. De ce ne oprim asupra satului? Pentru că el e cel care a fost în vizorul reeducării promovate de noul regim. Oraşele se supun mai uşor.

- Lumi paralele

8

Internaţional

Alternative

Axa Nordului în Uniune şi NATO?

1. Cuvânt către cititor

2. Politică/Securitate/Geopolitică

- Avertisment pentru Vest- Axa Nordului în Uniune şi NATO?- Uniunea Europei Centrale – Intermarium- Noua Ordine Continentală în Eurasia?- Uniunea Balcanică - o alternativă Uniunii Europene?

13

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).Redactor şef: Octavian RACUCorectura: Svetlana PROŢAPColaboratori: Marius Tărîţă, Valeriu Harabara, Pavel Moraru, Maria Dimineţ, Ecaterina Luţişina, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.Email: [email protected]: www.ax.md

Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

ISSN 1857-34953. Istorie

- Mihai Antonescu şi Europa de mâine- Corespondenţa combatanţilor moldoveni din Afghanistan (1979-1989)- Reclama la sfârşitul secolului al XIX-lea- România şi serviciile secrete în perioada războiului rece

4. Social

- Pederastia, asasina naţiunii

Avertisment pentru Vest

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 24, Brumar 2010

3

28

Interviu

„Ca tineri este extrem de impor-tant să înţelegem valoarea sufle-tului nostru”

5. Interviu

- „Ca tineri este extrem de important să înţelegem valoarea sufletului nostru”

Spritualitate

România şi servicii-le secrete în perioa-da războiului rece

30

Ianuarie – gerar, ghe-nar, sărindar.Februarie – faur, făurar.Martie – mărţişor, marţ.Aprilie – prier.Mai – florar.Iunie – cireşar.Iulie – cuptor.August – gustar.Septembrie – răpciu-ne, vinicer.Octombrie – brumărel.Noiembrie – brumar.Decembrie – îndrea, undrea.

Calendarul Popular

8. Personalităţi basarabene- „Enigmatice destine ale unor inaintaşi”: Lidia Pisarjewski

Incident SUA-ArgentinaÎn ziua de 10 februarie 2011 pe aeroportul argentinian din Ezeiza a aterizat un avion american. Deşi se părea că e un zbor de rutină

în cadrul cooperării americano-argentinene, controlul efectuat la bordul avionuluia şocat autorităţile. Dincolo de faptul că l-a început s-a vorbit de o neînţelegere care se va rezolva în decurs de cîteva ore. După un dialog fără rezultat, publicaţia spaniolă El Mundo susţine că nu încape nici o îndoială că între cele două state planează în ce priveşte relaţiile diplomatice, nori negri.

Conform Departamentului de Stat american, avionul transporta material beligerant destinat unităţii de elită a Poliţiei Federale din Argentina. Însă, autorităţile aeroportuare argentiniene, care au efectuat controlul, susţin că au depistat, după o inspecţie minuţioasă, mii de unităţi care nu erau incluse în memorandumul încheiat anterior.

Anibal Fernandez şeful guvernului argentinian, a declarat mai tîrziu că printre acestea erau – arme, droguri diferite, doze de mor-fină, material pentru interceptarea comunicaţiilor şi echipamente GPS sofisticate. La criticile care i s-au adus, Fernandez a declarat că – porneşte de la faptul suveranităţii naţionale a Argentinei şi că aceasta are legi care trebuie respectate.

În acelaşi timp, cancelarul argentinian Hector Timerman, a trimis un mesaj la Washington, în care subliniază că “legile argentiniene trebuie să fie respectate de toţi fără excepţie”. Argentina urmînd să formuleze o petiţie pentru investigarea motivelor pentru care forţele aeriene nord-americane au plasat material camuflat, într-un transport oficial al Statelor Unite.

Publicaţia spaniolă El Mundo explică criza prin supărarea argentinienilor pe Barack Obama în legătură cu faptul că acesta nu a dat prioritate ţării lor în timpul vizitei din America Latină, şi că guvernul vrea să îşi îmbunătăţească imaginea într-un an electoral.

Surse: www.elmundo.es şi www.cronica.ar

Calendarul a fost o realitate obiectivă şi vie, o expresie de ritm a timpului, constituind din punct de vedere funcţional, punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale (Ernest Bernea).4. Social

6. Clasicii noştri

- Vasile ŢEPORDEI: Generaţii de basarabeni- Dumitru STĂNILOAE: Pactul balcanic şi perspectiva ortodoxă


4

ŞTIRI

Moldova tot mai departe de UE

În a doua jumătate a anului 2011, preşedinţia Consiliului de miniştri al Uniunii Europene va fi deţinută de Polonia. Din acest motiv presa po-loneză are un deosebit interes pentru agenda pe care o va avea guvernul naţional pentru respec-tiva perioadă. Momentul de vîrf al perioadei va fi constiuit de desfăşurarea în luna octombrie a reuniunii Parteneriatului Estic la Varşovia.

Cele mai importante momente vor fi, printre altele semnarea tratului de accedere al Croaţiei la UE. Din partea UE acest document va fi semnat fie de premierul Donald Tusk, fie de ministrul de externe R. Sikorski.

Deja se ştie că între UE şi Ucraina va fi semnat un acord de asociere. Datorită acestuia Ucraina se va alătura spaţiului european al comerţului liber. După aceea va urma liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii ucraineni. Conform ziarului „Polska”, astfel de apropieri vor mai avea loc în cazul Georgiei. Nu se ştie un moment precis, dar se ştie că va avea loc intensificarea negocierilor în timpul preeşdinţiei poloneze. O atenţie specială va fi acordată statelor din nordul Africii. E posibil că R. Sikorski va vizita mai multe state din regiune.

În materialele apărute în acest sens în presa poloneză, Moldova nu e amintită printre priorităţi. Concluzia e că... suntem tot mai departe de UE...

Sursă: www.polskatimes.pl, din 18-20 februarie 2011, Polska wciąga Gruzje do Unii.

Violenţa a cuprinsul deja de mult timp Mexicul de la un capăt la altul. Dacă în anii 1990 erau celebre intervenţiile armatei în cartierele sărace din oraşele bra-ziliene, acum situaţia pare să scape de sub control în Mexic. La 1 februarie lângă oraşul Monterrey au fost ucişi doi poliţişti într-un atac armat asupra postului de control. În 2 februarie şeful poliţiei din Nuevo Laredo a fost asasinat. Se afla în această funcţie de doar 5 săptămâni.

La 5 februarie soldaţi au împuşcat 13 oameni suspecţi înarmaţi în nordul statului

Tamaulipas. Şeful securităţii închisorii din Monterrey a fost găsit ucis în pro-pria maşină. Lista e fără de început şi fără de sfârşit. Crimele se ţin în lanţ.

În ultimii cinci ani, de când preşedintele Mexicului, Felipe Calderón a declarat război drogurilor, au murit 34,600 de persoane în Mexic. Din partea statului în lupta cu cartelurile de droguri sunt implicaţi 40.000 de poliţişti şi militari. Cel mai mare număr de morţi în acest războia fost înregistrat în anul 2010 - 15,273.

Dincolo de declaraţiile guvernului că în ultimul sfert de an au fost capturaţi sau ucişi 37 din cei mai căutaţi şefi ai cartelurilor, Mexicul apare ca un stat care nu e în stare să facă faţă unei provocări la aşa o scară largă. Conform oficialilor nord-americani, doar 2% din cei care sunt legaţi cu crima organizată sunt jude-caţi la moment în Mexic.

În acelaşi timp, situaţia criminogenă are repercusiuni şi în viaţa politică. E foarte posibila ca actualul preşedinte să piardă alegerile în anul viitor. Victoria sa din anul 2006 fiind una la limită.

Sondajele arată că Mexicanii sunt mai preocupaţi de securitatea lor decât de bunăstarea economică.

Sursă: The Irish Times – 12 februarie 2011

Mexic – o ţară fără control

“Ziua în care am ținut piept Europei“, titrează The Daily Mail, după ce parla-mentarii britanici au “sfidat” o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care se acorda prizonierilor dreptul de vot.

După “şase ore de dezbateri aprinse“, relatează cotidianul fățiş eurosceptic, parlamentarii s-au pronunțat cu 234 de voturi contra 22 pentru a nu întrerupe o lege pronunţată în urmă cu 140 de ani pentru deținuții care vor să ia parte la alegeri, “pentru că cei care comit o infracțiune şi-au încălcat contractul cu societatea“. În 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDH) a declarat condamnările britanice ca fiind discriminatorii, în urma plângerii depuse de John Hirst, condamnat pentru uciderea proprietarei lui, în 1979.

“Această hotărâre a împins Parlamentul într-o confruntare fără precedent cu CEDH“, scrie cotidianul londonez, adăugând că “Parlamentul britanic, care s-a dovedit mult timp a fi indolent în fața erodării puterilor şi prerogativelor sale de către instituțiile europene, a ripostat în sfârşit“.

sursa: PressEurop

Parlamentarii britanici țin piept Europei


5

ŞTIRI

În capitala Serbiei, Belgrad, zeci de mii de oameni au ieşit să protesteze, în 7 februarie 2011, împotriva politicii oficiale a guvernului. Această demon-straţie este una din cele mai mari din ultimii ani.

Protestatarii s-au adunat în faţa legislativului sârb. Motivele care au dus la protest sunt – creşterea şomajului şi inflaţia. Partidul Progresist din Serbia (SNS), organizatorul protestelor, a cerut desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate şi majorarea salariilor, transmite BBC. SNS a fost fondat în anul 2008 şi este condus de Tomislav Nicolić.

Conform mass-media locale, la miting au participat în jur de 70 de mii de persoane (40-50 de mii conform AFP). Liderii manifestanţilor au promisă că în cazul în care puterea nu va răspunde la cerinţele înaintate în termen de două luni opoziţia va începe organizarea de acţiuni de protest non-stop.

Mulţi dintre cei prezenţi au venit cu autobuzele din ţară, adunându-se în fata Parlamentului, unde au agitat pancarte pe care erau scrise mesaje de genul ,,Par-tidule Democrat, e vremea sa pleci” sau ,,Ne e foame”.

Unul din participanţi, a declarat – ,,Dorim schimbări, alegeri. Dorim să ne fie mai bine. Suntem pentru Uniunea Europeană şi integrarea cu Europa, dar vrem să o facem cu demnitate, şi nu, ca nişte săraci şi fără Kosovo” (www.wnp.pl).

În contextul înrăutăţirii situaţiei socio-economice din ţară, ratingul Partidu-lui Democrat, a preşedintelui pro-european Boris Tadici, aflat la guvernare, se află într-o continuă scădere, iar popularitatea Partidului Progresist, de orientare radical-conservatoare, este în creştere.

Şomajul şi inflaţia scot Sârbii în stradă

În 25 ianuarie 2011, APCE a adoptat la Strasburg o rezoluţie asupra traficului ilegal de organe în Ko-sovo şia cerut desfăşurarea unei investigaţii inter-naţionale la nivel înalt.

Rezoluţia adoptată s-a bazat pe raportul deputatu-lui Dick Marty (Elveţia). Acesta a surprins ,,numeroa-se indicii”că după conflictul din Kosovo s-a efectuat extragerea de organe la prizonierii aflaţi pe teritoriul Albaniei, pentru a fi folosite la transplant în altă parte. După publicaţia britanică The Guardian un astfel de centru ar fi existat chiar în Tirana.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut investigaţii în centrele secrete de detenţie care se aflau sub controlul Armatei de Eliberare a Kosovo (UCK). De asemenea se cere şi investigarea cazurilor de dispariţie în perioada războiului din Kosovo, dar şi ,,interpătrunderea dintre grupările criminale organi-zate şi cercurile politice”.

În adresarea către EULEX (misiunea UE în Koso-vo), s-a cerut acordarea unui mandate clar, resursele şi suportul politic la cel mai înalt nivel, pentru a putea juca ,,rolul său extraordinary de complex şi d eimpor-tant”. the Assembly emphasised the need for effective witness protection programmes.

În rezoluţie se mai spune că nu poate exista “o justi-ţie pentru învingători şi alta pentru învinşi”. “

SE cere cooperarea fără reserve a autorităţilor alba-neze şi aa administraţiei Kosovo cu EULEX, sau orica-re alt corp internaţional mandatat să afle adevărul des-pre crimele legate de conflictul din Kosovo, indifferent de originea suspecţilor saua victimelor.

sursă: www.assembly.coe.int

APCE cere investi-garea crimelor UCK

Şapte mii de japonezi, doresc să se reîntoarcă pe insulele Kurile, de unde au fugit de invazia trupelor sovietice, a comunicat postului de radio „Eho Moskvî” ministrul afacerilor externe a Japoniei Seiji Maehara.

„În ceea ce priveş-te cele patru insule

nordice, pe acestea nu au locuit niciodată ruşi, ci doar japonezi”, a spus acesta, confirmând încă odată că în opinia oficialităţilor de la Tokyo, că „pământurile nordice” sunt teritorii istorice japoneze.

Vorbind despre perspectivele semnării unui acord de pace,

Maehara a subliniat că până la încheierea acestuia, în relaţiile dintre Japonia şi Rusia nu a fost încheiată „perioada postbelică”.

Vizita de două zile a lui Maehara în Rusia are loc în contextul tensionării relaţiilor dintre Moscova şi Tokyo, legate de dispute teritoriale.

Începând cu anul 1945, Japonia pretinde la insulele Iturup, Ku-nashir, Shikotan şi Habomai, făcând referinţă la tratatul bilateral cu privire la comerţ şi frontieră din 1855. Retrocedarea insulelor este una din principalele condiţii pentru încheierea acordului de pace cu Rusia, care după sfârşitul celui de al doilea război mondial aşa şi nu a fost semnat.

Moscova afirmă că insulele Kurile de sud au intrat în compo-nenţa URSS în rezultatul celui de al doilea război mondial şi că suveranitatea Federaţiei Ruse asupra acestor teritorii corespunde tuturor normelor internaţionale.

Japonia: 7 mii de japonezi vor să se întoarcă pe insulele Kurile


6

Preşedintele maghiar, Viktor Orbán trezeşte varii reacții în lumea jurnaliştilor europeni. Politicienii, moderați, evită să tra-gă concluzii. Însă, d ela 1 ianuarie, Ungaria a devenit preşeintă a Consişiului UE pentru o jumătate de an. Astfel că Viktor Orbán a ajuns o figură de prim plan, deşi pentru un timp scurt.

François Sergent de la publicația franceză Liberation, e destul de critic. ,,Vîntul e în continuare prielnic, de unde şi decurge jivina necurată a populismului. Din stînga ca şi din dreapta, de la Est ca şi din Vest. Faptul că Ungaria lui Viktor Orbán preyidă Europa în primul semestru al anului 2011, simbolizează irezistibilul consituit de aceste mişcări demagogice...

Această incapacitate a UE simbolizează eşecul politicilor care nu au putut răspunde la angoasele, frustrările şi cererile electirate-lor populiste, dar în acelaşi timp populare, pe timp de criză. Acest electorat a fost fra-pat din plin de căderea Burselor şi piețelor. Ei au fost şocați profund de faptul de a fi văzut băncile salvate grație impozitelor plătite de ei, în timp ce şomajul a crescut. Ei s-au simțit abandonați de Europa şi de partidele tradiționale... Aceşti alegători merită răspunsuri, de altfel mai argumenta-te şi urgente”.

www.liberation.fr, 31 decembrie 2010

Dominique De Villepin, într-un articol dedicat Franței la momentul actual, propu-ne modernizarea şi refondarea republicii. Moderniser et refondre la République

,,De ce politica dezămăgeşte? De ce Statul e neputincios? De unde un astfel de senti-ment de dislocare a națiunii şi a republicii? Traversăm o criză de care Franța a cunos-cut o dată sau de două ori pe secol...” Are 12 propuneri în ce priveşte o recalibrare a separației puterilor în stat.

1) Procurorul națiunii să fie independent, numit de Consiliul suprem al magistratu-rii şi investit de Congres. 2) Să fie interzis controlul media de către o întreprindere aflată la comanda cuiva. 3) Întărirea Parla-mentului. Reducînd cu o treime numărul

deputaților. 4) Crearea a 8-10 regiuni mari, cu

competențe lărgite în problemele de mediu, amenajarea teritoriului, învățămîntul superior. 5) Reunirea preşedinților de re-giuni într/un Consiliu teritorial regulat. 6) Garantarea autonomiei şi solidarității între regiuni în probleme fiscale după regula cel care plăteşte decide.

7) Constituirea a mai puțin de 10 minis-tere mari acre să verifice real administrația lor. 8) Unificarea funcțiilor publice ale Sta-tului. 9) Adoptarea unui program strategic de angajare publică.

10) Recursul la referendum atît în plan național, cît şi în plan local. 11) Sufra-giul universal să fie o regulă şi în cazul preşedinților de regiuni. 12) Consiliile cartierelor să aibă dreptul de a coordona proiecte teritoriale pentru dezvoltarea carti-erelor sensibile.

Acestea ar fi condițiile renaşterii Franței. www.liberation.fr, 26 ianuarie 2010

Revoluțiile multicolore din nordul Africii, au recalibrate fluxul de ştiri, dar dincolo de toate realitățile sunt aceleaşi.După demisia guvernului irlandez şi iminența alegerilor parlamentare anticipate, situația Irlandei a devenit una sensibilă. În anul 2009 toți presau Irlanda să artifice Tratatul de la Lisa-bona. Fapt care s-a şi întîmplat la începutul lunii octombrie 2009 (amintim că în iunie 2008 referendumul a eşuat). Paradoxal, dar criza financiară care străbate UE, şi-a ales ca primă victimă chiar Irlanda (simultan cu Grecia). Dar, irlandezii singuri au decis în octombrie 2009...

Editorialistul irlandez Garret Fitzgerald se opreşte asupra alegerilor ce ar trebui fă-cute la nivelul UE, în plan fiscal la momen-tul actual.

,,În acest context e important că devenim conştienți de unul din aspectele propunerii germane-franceze pentru reformarea zonei euro care în mare nu a primit publicitate aici – în principiu idea inițierii pentru acest scop a unui process de reformare intergu-vernamental, înafara structurii normale de luare a deciziilor a UE.

Sistemul de luare a deciziilor e unul care exclude statele member, indifferent de mărime şi importanță, respingîng propriile

lor interese prin propunerea de noi legi UE. Doar o comisie independent poate propune astfel de legi...

Franța nua fost niciodată prea mulțumită de un astfel de system, şi după alegerea în anul 1974, a lui Valery Giscard d’Estaingca preşedinte, acesta a invitat pe omologii săi pentru a propane o schimbare radical în stabilirea metodei comunitare de luare a deciyiilor la nivel European.

Această schimbare a dus la participarea regulată a capilor guvernelor la întîlnirile de luare a deciziilor de către Confiliul Afa-cerilor Externe. Aceste întîlniri au devenit cunoscute sub denumirea de reuniunile Consiliului European, şi erau pregătite de un secretariat separate, înafara structurii comunitare.

La aceste întîlniri conducătorii celor trei cele mai mari țări au sperat să joace ca un Directoriat European, dominînd deliberă-rile.

Irlanda, împreună cu statele Beneluxului, şi susținute de preşedintele Comisiei Euro-pene, s/au opus cu success acestei mişcări periculoase...

Actuala propunere pentru zona euro, pre-gătită deficios de germane-francezi, repre-zintă o nouă încercare de a trece de sistemul d eluare de deciyie a Uniunii. Aceasta e un pericol dublu...

Un număr de state se opune variilor aspect a acestei propuneri de restructurare a zonei euro, dar de departe doar două state vest-europene – Luxemburg şi Belgia – împreună cu statele est-europene, inclusive Polonia, par să se opună propunerii de eroziune a sistemului unional de luare a deciziilor.

Olanda, tradițional un supporter puternic al constituției unionale, pare să fie în pre-sent să fie prea implicată față de propunerile economice ale Germaniei, pentru a lua o poziție în această chestiune, iar Germanii se pare că au convins Spania să nu conteste evitarea sistemului de luare al deciziilor al UE...»

În consecință există două pericole – deplasarea responsabilităilor tehnice ale Comisiei ar putea duce la dezordine, iar al doilea - e că sistemul echilibrat din ultimii 50 de ani ar putea fi înlocuit cu unul care va fi dominat de unele state mari.

The Irish Times, 12 februarie 2011

REVISTA PRESEI


7

,,Observ Uniunea Europeană de ani buni, însă rar s-a întîmplat să văd o victorie atît de totală şi cu consecinţe pe termen lung, ca cea pe care cancelarul Germaniei Angela Merkel a repurtat-o săptămîna trecută (re-ferire la summitul UE din 15-17 decembrie 2010 – n.n.). După cum a apreciat unul din observatorii consacraţi, Merkel a fost singura persoană care a ştiut ce a dorit la Consiliul European. Şi personal a obţinut. A obţinut o rectificare la tratatul lisabo-nian, care spune că toate mecanismele de criză pot fi puse în funcţiune doar în ultimă instanţă… Acesta va avea caracter interguvernamental, cu păstrarea dreptului naţional al veto, cu clauza acţiunii comuni-tare în scopul uniewaynenia praw obliga-tariusyz i bedzie obarczony restrykcyjnymi warunkami. (Wolfgang Münchau, Merkel a o obţinut o victorie consecutivă la Buxelles, în ,,Dziennik Gazeta Prawna”, 21 decem-brie 2010, nr. 247, p. A9, după ,,Financial Times”).

Unii, oricît ar părea de bizar, îşi salvea-ză viaţa şi profesia părăsindu-şi ţara! Cei ce ar fi putut să ne dea o altă faţă şi un alt destin – o parte din forţa de muncă şi din forţa creatoare a ţării -, şi-au luat lumea în cap fiind de-a dreptul alungaţi. La cele mai prestigioase universităţi din lume sau în avanposturile cercetării găsim numeroşi ro-mâni în vreme ce, în ţara lor, se desfiinţează mii de şcoli, se reduc programe, dispar materii esenţiale pentru formarea unui om obligat să-şi cunoască trecutul naţiei sale. Statul fură cu neruşinare de la pensionari, militari, medici, profesori, copii şi mame, ba chiar şi din subvenţiile foştilor sportivi de perfomanţă, dar nu răspunde absolut de nimic. Chiar preşedintele României a ţinut

să ne atragă atenţia că statul nu trebuie să fie responsabil de soarta fiecărui cetăţean. Ceea ce lumea a observat de mult. Căci, la noi, de vină sunt mereu ceilalţi…

De fapt, ce a mai rămas din statul numit România după 21 de ani de la una din marile izbucniri de demnitate? Bogăţiile solului şi subsolului au fost vîndute demult, la un preţ de nimic. Acum ar mai fi de vînzare istoria şi limba, cultura şi, desigur, viitorul…

Ţara, cu istoria ei cu tot, este vîndută bu-cată cu bucată, pe nişte biete voturi, de către cei ce îşi spun oameni politici…

Mă iluzionez deseori că, pînă la urmă, noul an ne-ar putea aduce minunea pe care o aşteptăm: eliberarea de umilinţe şi de teroarea incompetenţilor.

(Augustin Buzura, ,,Tristeţi de decem-brie”, în ,,Cultura”, 23 decembrie 2010, nr. 50, pp. 1,3)

Alexandru Melihov de la Izvestia se întreabă ce e bun în conservatorism? ,,Oare nu e mai bună înnoirea perpetuă şi îmbună-tăţirea – năravurilor, pantalonilor, telefoa-nelor mobile? Vai, din păcate o ofertă prea mare dă naştere în noi simţului de neîncre-dere în propriile decizii, înnoirile prea dese duc la înăsprirea senzaţiei de a fi/de anu fi pentru tot ce e pămîntesc…

Aş formula principiul filosofiei con-servatoare în felul următor: eternul e mai important decît trecătorul. De aceea statul trebuie în primul rînd să păstreze şi să dezvolte mecanismele culturale tradiţionale, care menţin în oameni simţul participării la nemurire, măreţie şi frumos. Deoarece crearea unor noi mecanisme de acest fel - e o sarcină aproape imposibilă, sau cel puţin, care necesită cîteva generaţii…

Însă de unde să îi luăm – pe conserva-torii, care sunt gata în loc să tîrguiască cu valori de o zi, să făurească fapte mari, care lasă urme în istorie? Aceasta e imposibil fără renaşterea aristocraţiei naţionale, adică a creatorilor şi slujitorilor aspiraţiilor eredi-tare colective”.

Locul aristocraţilor ar putea fi luat de intelectualii de azi, însă aceştia nu doresc. Preferînd să critice continuu, şi să deplîngă problemele oamenilor simpli, mai mult decît aceştia ar face-o.

,,Îi încurcă mîndria. Lui i se pare (şi are perfectă dreptate), că poporul, şi îndeosebi statul nu îl apreciază suficient. Însă, popo-rului, ca parte puţin luminată, şi care de asemenea suferă, el poate să îi ierte această lipsă de respect, însă să coboare la nivelul statului e greu fie doar şi în gînd – prea inegale sunt forţele şi posibilităţile…

Dacă statul şi-ar face o regulă din acorda-rea simbolică a atenţiei intelectualităţii prin

gesturi de apreciere şi recunoştinţă, atunci el, practic fără nici un efort, va cîştiga mişcarea aristocratică a conservatorismului de creaţie”.

ИЗВЕСТИЯ, 12 ianuarie 2011.

„Cine într-adevăr se poate considera minoritate şi să tindă să aibă dreptul de a-şi făuri statul propriu? – se întreabă Im-manuel Wallerstein, un sociolog şi istoric american apreciat”.

Sociologul, abordînd chestiunea inde-pendenţei părţii de sud a Sudanului, scrie despre existenţa a două şcoli în abordarea unor astfel de probleme. „Prima se numeşte iacobină – presupune că toţi locuitorii statului dat sunt cetăţenii săi, deci chiar din start aspiraţiile spre secesiune sau spre autonomie nu intră în joc. Adversarii unei astfel de abordări afirmă însă, că într-un astfel de joc, are de cîştigat doar o parte, aceea, care exercitează puterea. Ceilalţi sunt lipsiţi de dreptul la opinie. Cu toate acestea, cu regularitate apar diferite minorităţi care îşi cer drepturile sale. În unele cazuri astfel de tendinţe aduc rezultate (vezi Kosovo), în altele nu (vezi Curzii).

De unde apar aceste diferenţe? Wal-lerstein nu are nici un dubiu, că cel mai des aceasta e efectul situaţiei politice. Dă exemplul statului Biafra, care a încercat să se desprindă de Nigeria. Atunci aproape toate ţările africane au susţinut Nigeria şi represiunea brutală a acesteea faţă de ambi-ţiile de independenţă a Biafrei. Aceasta s-a datorat faptului că ţările de acolo se temeau de procese similare pe propriile teritorii, în condiţiile în care majoritatea graniţelor din Africa a fost stabilită artitrar şi nu cores-pund diviziunilor etnice – majoritatea din ele ar putea fi deci contestată.

Însă s-a reuşit obţinerea independenţei în cazul Kosovo. Sociologul nu are nici o îndoială că în această situaţie un rol cheie l-a jucat susţinerea SUA, care în acest fel au dorit să slăbească Serbia. De altfel indepen-denţa Kosovo pînă în ziua de azi nu a fost recunoscută de către Rusia şi China, care se tem ca aceasta să nu devină un pretext pentru demersuri independiste în cadrul frontierelor lor.

Însă China va recunoaşte independenţa Sudanului de Sud îndată ce acest stat se va constitui. De ce? Pentru că pe terenul aces-tuia se află mari zăcăminte de petrol”.

Polska The Times, 28-30 ianuarie 2011, p. VIII, textul lui Agaton Koziński – „Vremea iacobinilor, vremea secesioniştilor”.


8

Afirmaţia a fost făcută în 2009, în timpul „războiu-lui gazelor” dintre Minsk şi Moscova. Atunci Rusia cerea urgent achitarea datoriei de 192 de milioane de dolari pentru gazele li-vrate. Ameninţat, Belarus şi-a adus

aminte de factura în sumă de 200 milioane de dolari pe care Gazprom nu a achitat-o pentru tranzit. În plină incandescenţă emo-ţională, Alexandr Lucaşenco a „bătut cu pumnul în masă” şi a afirmat că va scăpa de influenţa rusă. Un gest care a sensibilizat Uniunea Europeană (UE), şi a determinat-o să creadă că planul de „europenizare şi de-mocratizare” a Belarusului poate avea şanse de izbândă. Pe acest fundal, liderii UE au decis includerea Belarusiei în Parteneriatul Estic. Anterior însă UE a sugerat că Bela-rus va face parte din program atunci când va demonstra că vrea să devină un stat de-mocratic. Altfel spus, oficialii europeni ur-mau să acţioneze în „dependenţă de cum se va comporta Lukaşenco şi guvernul său”.

Până la finele anului 2009 Guvernul Lu-kaşenco a avut o conduită decentă faţă de democraţia şi drepturile omului din Bela-rus. Cel puţin, această stare a fost atestată în raportul Comitetului Regiunilor, privind aplicarea Parteneriatului Estic în Belarus. Raportorul Werner Heinrich Jostmeiner „a apreciat îmbunătăţirea situaţiei în do-meniul drepturilor omului şi a statului de drept”. De asemenea, el „a constatat cu sa-tisfacţie că utilizarea instrumentelor Politi-cii Europene de Vecinătate au contribuit la înregistrarea primelor progrese în situaţia politică din Belarus”. În acelaşi timp însă raportorul a criticat „încălcarea drepturilor omului şi represaliile asupra organizaţiilor nonguvernamentale”, fenomene înregistrate în primele luni ale anului 2010 – perioadă în care Lucaşenco a început să-şi tempere-ze tonul faţă de Rusia. „Obrăznicia” Guver-nului Lucaşenco faţă de valorile europene a coincis cu tratativele purtate cu Rusia şi

Kazahstan în legătură cu crearea Uniuni Vamale comune. Progresele pe care Belarus trebuia să le înregistreze până la alegerile prezidenţiale, conform cerinţelor Partene-riatului Estic, printre care – garantarea li-bertăţilor de opinie, de întrunire, drepturile mişcărilor politice aşa şi nu au fost atinse.

Evenimentele care au succedat victoria lui Alexandr Lucaşenco au provocat revolta UE. Nu din cauza suprimării protestelor şi arestului sutelor de protestatari, ci deoarece a fost „trasă în ţeapă”. Nu este prima dată când ţările ex-sovietice se folosesc de UE. În mod similar a procedat Republica Moldova, în timpul guvernării comuniste şi Ucraina, odată cu revenirea lui Victor Ianucovici. Liderii europeni au acuzat autorităţile din Belarus de acţiuni antidemocratice, dar au trecut cu vederea faptul că democraţia în-seamnă ordine şi reguli, care trebuiesc res-pectate necondiţionat. Dat fiind că protestul a fost neautorizat, iar protestatarii agresivi, acţiunele poliţiei, cel puţin parţial, pot fi justificate. Aceeaşi atitudine ar fi avut-o, în cazuri similare, poliţia în Washington sau Bruxelles. Dacă totuşi legile Belarusiei sunt antidemocratice şi antiumane, şi pun în pericol integritatea fizică şi psihică a oame-nilor, atunci admiterea acesteia în Partene-riatul Estic este suspectă. Înseamnă că fe-nomenul „democratizare” şi „europenizare” în spaţiul ex-sovietic este doar un paravan după care se ascund alte interese. Pe ce se bazează această insistenţă de a democratiza un stat, cum este Belarus, când circa 80 la sută dintre belaruşi nu-şi doresc acest lucru?

De ce UE nu a reacţionat atât de dur faţă de evenimentele de după 7 aprilie 2009 din Chişinău? De ce s-a făcut auzită abia atunci când moldovenii au început să piardă încre-derea în Vest? O ţară gestionată, timp de opt ani, de Partidul Comuniştilor, cu o economie distrusă, cu un nivel înalt de corupţie şi o să-răcie omniprezentă! Protestele s-au soldat cu un Parlament şi o Preşedinţie devastată, cu doi morţi, cu filări, intimidări şi arestări. De ce liderii europeni şi cei americani nu au sărit în apărarea democraţiei şi a drepturi-lor omului în Republica Moldova, în timp ce mulţi aşteptau acest suport? Consecinţele revoltei din Chişinău au fost mult mai grave,

dar „peisajul” nu a mişcat pe nimeni. Pro-babil că la Bruxelles şi Washington noţiuni-le „democraţie” şi „drepturile omului” sunt definite în dependenţă de conţinutul inte-reselor geopolitice pe care le împărtăşesc.

Alexandr Lukaşenko a tratat cu răceală rezoluţia adoptată de Parlamentul European şi ameninţările liderilor europeni. Iar Rusia, contrar „diagnozei” stabilite de UE a pledat împotriva sancţiunilor şi a calificat rezulta-tele alegerilor din Belarus drept legitime. O realitate previzibilă. Adevărul este că Vestul nu va rupe niciodată Belarus sau Ucraina de Rusia, exact aşa cum socialismul şi comunis-mul nu au reuşit să creeze în Basarabia o altă naţiune, o altă istorie şi o altă limbă. Europe-nizarea şi democratizarea ţărilor ex-sovietice poate fi realizată, însă pe principii imparţiale. Revoluţiile colorate şi finanţarea politicieni-lor loiali Bruxelles-ului sau Washingtonului, doar pentru a facilita implementarea inte-reselor geopolitice ale vestului în regiune, nu asigură democraţia, ci haosul. Or eşecul democraţiei în spaţiul post-sovietic se da-torează anume acestei politici părtinitoare.

international

de Maria DIMINEŢ

Avertisment pentru Vest


9

Prim-miniştrii a nouă state, 120 de politicieni, oameni de afaceri şi de şti-inţă. Londra în zilele de 19-20 ianuarie a devenit capitala Europei de Nord. E o primă astfel de reuniune, dar desigur nu ultima. Britanicii au dat un nou impuls colaborării Scandinaviei şi ţărilor bal-tice, al cărei efect ar putea fi instituirea unei noi puteri regionale în UE şi NATO.

Ideea unei astfel de întâlniri a apărut pen-tru prima dată în noiembrie 2010, în cadrul întâlnirii premierilor Marii Britanii şi Sue-diei, David Cameron şi Fredrik Reinfeldt. În ianuarie, la Londra, s-au reunite şefii guver-nelor Islandei, Suediei, Norvegiei, Danemar-cei, Finlandei, Lituaniei, Letoniei şi Estoni-ei. Oficial, tema reuniunii a fost schimbul de păreri în sfera tehnologiilor moderne, inovării, „energiei verzi” şi politicii sociale.

E greu însă să nu observe că întâlni-rea de pe Albion devine începutul unei noi iniţiative în UE, care reuneşte ace-le state unionale, şi pe vecinii lor, că-rora nu le e pe plac dominaţia germa-no-franceză, iar pentru multe din ele de asemenea ameninţarea crescândă a Rusiei.

Prima e în special importantă pentru Britanici – în acest fel caută o contraba-lanţă pentru aşii continentali ai Uniunii. Pentru Baltici o astfel de apropiere este importantă în special în contextual ru-sesc, iar Scandinavii devin aici o punte care leagă interesele Regatului Unit şi a fostelor republici sovietice. Islanda la rân-dul său joacă un rol important din per-spective poziţiei sale strategice pe drumul

din Europa spre SUA şi politica arctică.Balticii se află în iminenţa contraofensi-

vei geopolitice ruseşti. Moscova revine activ la fostele sale republici de pe malul Balticii, atât politic, cât şi economic. În anul trecut aceasta a fost vizibil în special în cazul Leto-niei. În acest an Moscova nu ascunde faptul, că scopul nr. 1 al ofensivei sale va fi Estonia.

Odată cu retragerea administraţi-ei Obama din regiune şi cedările NATO în faţa Rusiei, şi de asemenea a apropie-rii ruso-germane şi ruso-poloneze, Vil-nius, Riga şi Tallin caută susţinere la miazănoapte, printre ţările din nord, ca o contrabalanţă strategică faţă de Rusia. Balticii deja au înţeles că apartenenţa la Ali-anţă nu garantează automat şi securitatea.

Pentru Polonia aceasta înseamnă izo-larea faţă de partea nordică şi pierderea în continuare a importanţei pentru ţările bal-

tice. De altfel greu să te miri unor astfel de, măcar şi Lituanieni, care în faţa prieteniei lui Tusk şi Komorowski cu Putin şi Med-vedev, caută susţinere undeva în altă parte. Vilnius deja a cerut la întâlnirea din noiem-brie a miniştrilor Apărării ţărilor baltice şi nordice de la Oslo accederea în Grupul Nordic al Uniunii Militare până cel târziu în anul 2014. Iar la câteva zile după reuniunea de la Londra, statele baltice au fost invitate la Cooperarea Militară Nordică, care reu-neşte ţările Scandinaviei. Conducătorul ar-matei suedeze, generalul Sverker Goranson a adresat invitaţia din numele tuturor şefilor ministerelor de forţă din ţările scandinavice.

Washington contribuie activ la întări-rea legăturilor de securitate nord-baltice, tratând aceasta ca un substitut al propri-ei sale activităţi militare în această regiu-ne. Din câte se vede, în această cooperare s-a încadrat activ Londra. Apare o nouă axă nordică în nordul Europei. Nu doar economic, dar în viitor de asemenea şi în sfera securităţii, pentru că nu se poate de uitat, că dacă e vorba de colaborarea ser-viciilor speciale, deja de mulţi ani pentru Baltici, partenerul numărul 1, în special pentru Estonieni, nu sunt SUA, Germania sau Polonia, dar la propriu britanicul M16. În faţa dominaţiei Parisului în direcţia su-dică şi a Berlinului în direcţia estică, Lon-dra construieşte o grupare a ţărilor Nor-dului, care – desigur – va dori să domine.

Preluare după «Gazeta Pols-ka», 2 februarie 2011, nr. 5, p. 14.

Axa Nordului în Uniune şi NATO?international

de Antoni RYBCZYŃSKI


10

Geopolitica

„Intermarium”, tradus prin „Între Mări” (Międzymorze în poloneză), se re-feră la un potenţial proiect geopolitic în zona Europei de Est. După cum îi spune şi numele, Federaţia Intermarium s-ar în-tinde de la ţărmul Mării Baltice până la cel al Mării Negre. Într-o variantă extinsă, ar ajunge şi până la ţărmul Mării Adria-tice. Un amic din Polonia descrie în felul următor acest proiect: What is Interma-rium? It`s a idea of the alliance between the nations of Central and Eastern Eu-rope, the idea that despite their twisted history those nations can unite and beco-me important actor on the world`s scene.

Ideea unei federaţii în zona Europei Centrale şi de Est aparţine polonezilor care, după cum a dovedit şi istoria, au mo-tive serioase în a fi prudenţi şi a căuta noi soluţii pentru a-şi asigura integritatea teri-torială, cât şi suveranitatea naţională faţă de eventualele ameninţări venite din par-tea celor doi duşmani tradiţionali: Rusia şi Germania. Principalul promotor al acestui proiect geopolitic a fost Józef Piłsudski, om politic polonez din perioada interbelică.

Trebuie amintit faptul că în decursul ultimilor 300 de ani, Polonia a fost îm-părţită în repetate rânduri de către cei doi vecini, fie că ei s-au numit Imperiul Ţarist sau Uniunea Sovietică, pe de o parte, Pru-sia, Austria sau Germania pe de altă parte. De aceea, Józef Piłsudski vedea în proiectul Federaţiei Intermarium o contrapondere la imperialismul german şi rusesc ce viza state precum Polonia şi România, în speci-al. În contextul istoric de atunci (perioada interbelică), un asemenea motiv era jus-tificat, însă considerăm că în prezent atât Germania, cât şi Rusia, au renunţat la ideea păguboasă a imperialismului. Sperăm că s-au convins că a rusifica sau germaniza popoare mari şi vechi precum polonezii ori românii e un demers nociv în primul rând pentru ei (germani şi ruşi), căci îşi atrag antipatia acestor naţiuni pentru multă vreme, fapt ce va fi un permanent impedi-ment în crearea stabilităţii şi păcii în zonă.

Pornind de la premisa că momentul im-perialismul (german şi rusesc) de secol 19 a fost depăşit, ideea un federaţii în zona ist-mului ponto-baltic rămâne totuşi un pro-iect interesant din alte puncte de vedere,

izolate de cel care, în perioada interbelică, accentua ideea unui front comun de apă-rare. Ce anume ar justifica existenţa unui asemenea proiect geopolitic? În primul rând, anumite afinităţile culturale pe care le au popoarele din această zonă. Dinco-lo de diferenţele lingvistice ori religioase, există un fond genetic şi cultural comun traco-scito-sarmat. Bine, e dificil şi poate hazardat să porneşti de la nişte date destul de inexacte ce merg până în Antichitate, însă e îndreptăţită afirmaţia conform că-reia toată această zonă (a istmului ponto-baltic) prezintă anumite caracteristici cul-turale şi psihologice similare şi dinstinctive faţă de Occident ori de Răsăritul rusesc eurasiatic. Apoi, un alt argument în favoa-rea acestui proiect ar fi de ordin economic. Intermarium ar putea funcţiona ca un are-al autarhic, dezvoltând totodată anumite ramuri ale economiei necesare proiectu-lui geopolitic mai amplu al Europei unite.

Cât de fezabil ar fi un astfel de demers? E greu de evaluat. Deşi între naţiunile din zona istmului ponto-baltic există anumite puncte de intersecţie în plan cultural, di-ferenţele religioase, care impun şi diferenţe civilizaţionale, ar putea constitui un real factor destabilizator: polonezii, ungurii, cehii şi parţial slovacii sunt catolici, în timp ce românii, ucrainenii, sârbii şi bulgarii

sunt ortodocşi. Apoi, numeroasele suspi-ciuni şi tensiuni dintre români şi unguri, dintre sârbi şi unguri etc. generate de ne-înţelegerile ivite de a lungul istoriei creează dificultăţi în reconcilierea acestor popoare.

În fine, din proiectul lui Józef Piłsud-ski, singurul lucru care s-a concretizat în perioada interbelică a fost o alianţă între români şi polonezi. Poate e un plan prea ambiţios o federaţie multietnică care să cuprindă popoare din Estonia şi până în Grecia. Diferenţele de orice fel des-tul de vizibile şi interesele nu întotdeau-na comune între baltici, de exemplu, şi albanezi sau greci, sunt motive care ar face nefuncţională o astfel de federaţie.

Poate mai realist ar fi ca acest Inter-marium să cuprindă două uniuni separ-te, dar în strânsă colaborare. O uniune în nord (un fel de Grupul de la Visegrád), care să cuprindă Polonia, ţările baltice, Cehia, Slovacia şi Ungaria, şi o uniune balcanică în sud în componeţa căreia ar intra România (+Basarabia), Serbia, Bul-garia şi toate ţările din Peninsula Balca-nică, cu excepţia Croaţiei şi Sloveniei. În acest context, România şi Polonia, ca cele mai mari şi puternice naţiuni din cadrul celor două uniuni ar urma să colabore-ze intens pentru realizarea unor obiective sociale, economice şi culturale comune.

Uniunea Europei Centrale – Intermariumde Tudor MIHĂESCU


11

La 19-20 ianuarie, la Londra se anun-ţă reuniunea summitului al statele din nordul Europei, în cadrul căreia ar urma să fie discutată oportunitatea creării unui „mini NATO”, un bloc militar şi economic, care ar avea drept scop opu-nerea tendinţelor Rusiei şi Chinei de a controla resursele minerale din Arctica.

Primul aspect, care ne atrage atenţia, este faptul că din blocul, care urmează a fi creat, fac parte şi statele care se declară ne-utre din punct de vedere militar (Suedia şi Finlanda) şi nu fac parte din Uniunea Eu-ropeană (Norvegia), ceea ce ar presupune că noul bloc ar dori să adopte o politică oa-recum separată de structurile NATO şi UE.

Al doilea aspect, pe care îl sesizăm, este faptul că din eventualul bloc nu fac parte nici Germania, nici Franţa, în schimb, este destul de activă Marea Britanie, stat care între timp a devenit lider continental în ex-primarea euroscepticismului. Este şi de la sine înţeles acest lucru: o eventuală Federa-ţie Nordică ar putea deveni un colac de sal-vare pentru Londra, luând în consideraţie că vocea acesteia în Uniunea Europeană a devenit, în ultimul timp, una nesemnifica-tivă, ceea ce este destul de iritan şi frustrant pentru un stat care a reprezentat în trecut cea mai mare putere economică din lume.

Un alt aspect pe care trebuie de eviden-ţiem este faptul că statele care intenţionează să formeze acest „mini NATO”, reprezintă Rimlandul de nord al Europei, iar grupa-rea acestora într-un bloc economico-mili-tar, ne-ar aminti de strategia „îmbrăţişării anacondei”, utilizat de generalul american George B. McClellan şi amintită destul de des în literatura de specialitate a geostra-tegilor americani. Procedeul constă în sta-bilirea controlului asupra zonelor de ţărm (Rimland), care determină vulnerabilitatea zonei continentale (Heartland). Evident, în cazul nostru este vorba de reducerea influ-enţei a Franţei, Germaniei şi Rusiei, care şi-au anunţat parteneriatul în cadrul summi-tul ui de la Deauville din octombrie 2010.

În pofida faptului că unii amatori ai in-formaţiilor publicate în Wikileaks caută în acest proiect urmele „conspiraţiei ameri-cane”, totuşi procesul de separare a state-lor din nord ar putea face parte dintr-un proces firesc de regionalizare a Europei,

dictat de acutizarea crizei energetice, care, indiscutabil, ar fi convenabil şi Statelor Unite, aflate într-un moment de letargie.

De altfel, şi profesorul american Joel Ko-tkin a sesizat destul de bine inevitabilitatea apariţiei fenomenului luptei „statelor de frontieră” pentru autonomia sa faţă de zone-le concurente de influenţă, şi formarea unor regiuni autonome, chiar dacă a făcut o clasi-ficare destul de superficială a acestor regiuni.

Blocul de sud: Iran, Iraq, Siria şi TurciaProcesul de grupare a statelor de nord

este sincronizat cu formarea unui bloc în zona de sud, unde Iran îşi propune crearea unui alianţe similare cu Iraq, Siria şi Tur-cia. Cea din urmă îşi propune să joace în sud rolul pe care îl joacă Marea Britanie în nord. Ambele fiind frustrate de elimi-narea sa din marele jocuri continentale de către „marii grei” – Franţa şi Germania, încearcă să-şi construiască propria politi-că regională, stabilind parteneriat cu sta-tele din vecinătatea apropiată, care nu fac parte din nicio structură supranaţională.

Trebuie de notat faptul că în cadrul ul-timului summit NATO de la Lisabona din noiembrie 2010, partea turcă s-a opus radical insistenţei Franţei, de a califica Iranul drept „o sursă potenţială de atac nuclear”. Eforturile Ankara nu au fost ză-darnice, pentru că în declaraţia finală a summitului, Iranul nu a fost inclus inclus în lista potenţialilor inamici ai NATO.

Turcia şi-a demonstrat poziţia ferven-tă şi în ceea ce priveşte instalarea scutului antirachetă, insistând ca acesta să nu fie un instrument al Washingtonului, ci unul co-mun al statelor din cadrul alianţei norda-tlantice. A doua condiţie, pe care a impus-o partea turcă, a fost insistenţa ca sistemul de apărare NATO să nu fie îndreptat împotri-va aliaţilor strategici ai Turciei: Rusia, Iran şi Siria, iar cea de a treia – Turcia să înce-teze a mai fi considerată o linie de front, aşa cum a fost în perioada războiului rece.

Prin jocurile sale în calitate de mem-bru al NATO, Turcia, de fapt, atrage în jocurile sale statele care în trecut erau considerate inamice ale Washingtonului (Iran, Siria), încercuind în partea de sud Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă.

În acelaşi timp, blocul intenţionează să devină un concurent serios pentru proiec-tele Nabucco şi Southstream, în cazul în care reuşeşte să implementeze proiectul construcţiei unei conducte care să furnize-ze statelor europene din zona mediterană gaze naturale din Iran prin Siria şi Iraq. În acest scop, guvernul Iranului a încheiat în luna februarie a acestui an un acord cu Siria. Costul acestui proiect este estimat la 2-3 mi-liarde dolari americani. În noiembrie 2010, Mahmud Ahmanedjad a propus statelor UE să cumpere gaz natural iranian cu condiţia anulării sancţiunilor economice impuse ţă-rii sale. Trebuie reţinut că Iran ocupă locul doi în lume după rezervele de gaze naturale.

Balcanii – puntea dintre extremi-tatea nordică şi sudică. O şansă de excepţie pentru RomâniaÎntre extremitatea nordică şi sudică se

află principalul nod, care uneşte Euro-pa Occidentală şi Asia Mică – Peninsula Balcanică. Prin această zonă urmează să treacă principalele conducte de gaz care urmează să alimenteze zonele industriale din Europa occidentală cu gaze naturale: Nabucco şi Southstream. În acest context, Balcanii ar putea deveni un front de luptă pentru influenţă în Europa. O eventuală creare aici a unui al treilea bloc (Uniunea Balcanică), care s-ar afla în coordonare cu extremitatea nordică („mini NATO”) şi sudică (Turcia, China, Iran, Iraq, Si-ria), ar putea desăvârşi opera de încer-cuire a blocului Paris-Berlin-Moscova.

În cazul în care ar adopta o politică in-dependentă de interesele Washingtonu-lui, România dobândeşte unica şansă în istorie de a se impune în calitate de lider regional şi un jucător important pe con-tinentul european. Pentru aceasta, Bu-cureştiul trebuie să devină activ în zona din Sud-Estul Europei, iniţiind un Pact Balcanic sau crearea unei „Uniuni Balca-nice”, în care s-ar putea regăsi Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia şi Repu-blica Moldova. Toate acestea depind doar de existenţa unei voinţe şi perspicacităţi a clasei politice de la Bucureşti. În caz con-trar, teritoriul românesc ar putea deveni din nou un teren de luptă dintre marele puteri.

Geopolitica

Noua Ordine Continentală în Eurasia?de Octavian RACU


12

Alternative

Ideea creării unor structuri interstatale în Europa (uniunii de state, confederaţii, etc.), în vederea evitării războaielor, a fost pe larg abordată în tratatele de filozofie din perioada medievală şi modernă. Această idee – de creare a unei „uniuni europene” – s-a încercat a fi promovata şi după Primul şi după al Doilea Război Mondial. Interesante în acest sens, sunt concepţiile lui Mihai An-tonescu, care în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a deţinut funcţii importan-te în conducerea Statului român.

Mihai Antonescu s-a născut la 18 noiem-brie 1904, în comuna Nucet, jud. Dâmbo-viţa. După primii ani de şcoală din comuna natală, a continuat studiile la Piteşti şi apoi la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. Între 1922-1926, a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Începând cu anul 1926, a fost asistent universitar de drept internaţional public la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. În 1928, a obţinut „cu mari laude”, titlul de doctor în drept al Universităţii din Bucureşti. Titlul de docent, „după un strălucit examen”, l-a obţinut în anul 1931, fiind numit, mai apoi, conferen-ţiar universitar de drept internaţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, în acelaşi timp profesând şi avocatura. „Cariera sa de profesor a racordat-o cu cea de avocat, în care practică nu a fost neglijat de onorarii mari”.

A participat la viaţa politică a Româ-niei interbelice, fiind înscris în Partidul Naţional-Liberal a lui Gheorghe Brătianu, ajungând chiar preşedinte al organizaţiei naţionale Tineretul Liberal. Prin interme-diul lui Gh. Brătianu va intra în contact cu oficiali ai Legaţii Germaniei la Bucureşti.

Ulterior, în urma intenţiei de unire a partidului cu vechiul partid Naţional-Li-beral, l-a părăsit, manifestând simpatie pentru Mişcarea Legionară, dar în care nu s-a înscris. Nu s-a bucurat de simpatie printre legionari, „fiindcă ideologia sa de om de afaceri, care a gustat privilegiile unei vieţi de burghez bogat, nu se încadrează în ideologia legionară”.

După cum se specifică în „Fişa biografi-că” a lui Mihai Antonescu din fondul de do-cumente al Preşedinţiei Consiliului de Mi-niştri, păstrat în Arhivele Naţionale Istorice

Centrale din Bucu-reşti, „Atitudinea sa faţă de U.R.S.S. a fost şi este negati-vă”. Negativă, până la un timp, a fost şi atitudinea lui faţă de orânduirea poli-tică din Germania: într-un raport al S.D.-ului german (abreviere de la Si-herheitdienst – Ser-viciu de securitate), din 31 ianuarie 1941, Mihai Anto-nescu era definit ca fiind drept „ma-son şi susţinător fervent al politicii de alianţe promo-vată de francezi; acesta a fost multă vreme colaborator al ziarului evreiesc de limbă română Jurnalul şi, toto-dată, un adversar declarat al sistemului de guvernare totali-tar”. S.D. aprecia în termeni negativi pam-fletul împotriva lui Hitler şi a concepţiei naţional-socialiste despre lume, publicat în ediţia din 1937 a cărţii Organizarea păcii şi Liga Naţiunilor, care „prin ostilitatea sa, nu poate fi depăşit nici măcar de un evreu”.

Pe Ion Antonescu l-a cunoscut în anul 1938. I-a fost avocat într-un proces „în care era vorba de onoarea sa şi a familiei sale” (este vorba de procesul intentat lui Ion An-tonescu în care era acuzat de bigamie). Iar atunci când Ion Antonescu se afla cu domi-ciliul forţat la Bistriţa, izolat de regele Carol al II-lea, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pen-tru eliberarea lui. Atunci „Mihai Antones-cu avea mereu conversaţiuni cu ministrul Germaniei [Wilhelm] Fabricius, la Legaţia germană (din Bucureşti – n.n). El susţinea acolo alcătuirea unui guvern naţional Pre-zan – Antonescu, nu a unui guvern Anto-nescu împreună cu legionarii, luând legătura la Bistriţa foarte des cu generalul Antones-cu”. Între ei s-a legat o sinceră prietenie şi i-a fost lui Ion Antonescu un apropiat şi confi-

dent. I-a fost alături şi în furtunosul an 1940.În timpul guvernării antonescian-legi-

onare, Mihai Antonescu a deţinut funcţia de ministru al Justiţiei (6 septembrie 1940 – 27 ianuarie 1941), iar după rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941) şi forma-rea guvernului generalului Ion Antonescu, a deţinut concomitent funcţiile de: minis-tru al Afacerilor Străine (29 iunie 1941 – 23 august 1944), al Propagandei Naţionale (21 iunie 1941 –23 august 1944), vicepreşedin-te al Consiliului de Miniştri ( 21 iunie 1941 – 23 august 1944) şi, în absenţa mareşalu-lui, preşedinte al Consiliului de Miniştri, „cu depline puteri de a face legi şi decrete”. „Consiliile de Miniştri – îşi amintea fostul ministru de Război (1942-1944), Constan-tin Pantazi – se urmează acum cu precizie cronometrică, o dată pe săptămână; des-chiderea şedinţei îşi avea ora fixă a crono-metrului, sfârşitul şedinţelor însă era adus numai de obosirea tânărului prim-ministru care avea un debit normal 5-6 ore fără în-trerupere”. Mihai Antonescu era, potrivit istoricului Aurică Simion, „cel căruia i-a re-venit misiunea de a traduce în practică con-

Mihai Antonescu şi Europa de mâinede Pavel MORARU


13

cepţiile politice ale mareşalului Antonescu”.Cu toate că unele surse afirmă că, Mihai

şi Ion Antonescu nu erau rude între ei, fi-ind vorba doar de o coincidenţă de nume, un grad de rudenie totuşi exista: în sus men-ţionata „Fişă biografică”, se spune că, Mihai Antonescu „este nepotul Dlui General An-tonescu”, iar în timpul Procesului din mai 1946 asupra lui Ion Antonescu şi a colabo-ratorilor săi, Mihai Antonescu a declarat că, „Legături de rudenie (cu mareşalul – n.n.) – prin părinţii noştri, prin tatăl său şi al meu – nu; mama Mareşalului Antonescu este vagă rudă cu tatăl meu”; la interogatoriile de la Moscova Ion Antonescu a relatat că, Mihai Antonescu „Este rudă după tată cu mine, tatăl lui era văr de-al doilea cu mama mea”.

Contemporanii lui Mihai Antonescu, în memoriile lor şi-l aminteau cu totul diferit. În special, militarii nu l-au privit tocmai bine. Generalul Constantin Pantazi, mi-nistru de Război al României în anii 1942-1944, în timp şi-a „câştigat” un adversar de calibru în persoana vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu.

Pantazi nu era singurul militar care l-a considerat pe tânărul avocat drept o figură deplorabilă, ba chiar malefică, ale cărui acţi-uni au condus la sfârşitul tragic al mareşalu-lui Ion Antonescu. Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ulterior ministru al Româ-niei la Berlin, nu s-a sfiit să scrie că alege-rea lui Mihai Antonescu în această înaltă funcţie de Stat (vicepreşedinte al Consiliu-lui de Miniştri), a reprezentat o nenorocire nu numai pentru mareşalul Ion Antones-cu, conducătorul statului român, ci şi pen-tru ţară. Asimilat lui Farfuridi, pitorescul personaj a lui Caragiale, Mihai Antonescu a fost, în general, blamat de către militari pentru oportunismul său. De altfel, chiar Gheorghe Barbul, fostul său şef de cabinet, despre care se poate presupune că era stră-in de prejudecăţi milităreşti, considera că în timp ce „Mareşalul vorbea întruna dând istoria drept martor”, „colaboratorul cel mai apropiat vedea în oportunism singura atitu-dine demnă de urmat pentru un om politic”.

Aceiaşi opinie că, Mihai Antonescu a fost un oportunist, o împărtăşeşte şi fostul funcţionar al Serviciului Special de Infor-maţii, Nicolae D. Stănescu: „Al doilea per-sonaj al piesei – vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Ică Antonescu, care între două discursuri asezonate cu platitudini bom-bastice în care «se cutremura catapeteasma cerului» se străduia pentru un armistiţiu care i-ar fi asigurat o «poziţie bună» în vi-itor, grijuliu pentru viitorul său personal, dar ignorând că viitorul iese din prezent...”.

De o altă părere era diplomatul ro-mân Grigore Gafencu. Acesta, potrivit

unui raport al serviciilor secrete ameri-cane din 1946, privind emigraţia româ-nească din Elveţia, „a afirmat în mod public faptul că mareşalul Antonescu şi, în special, Mihai Antonescu erau mari patrioţi şi jucau un joc foarte inteligent”.

Declanşarea Războiului germano-sovie-tic (22 iunie 1941), în care s-a implicat şi Ro-mânia pentru refacerea hotarelor naţionale (eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică), a fost aprobată de întreaga opinie publică românească. Mihai Antonescu califica ceea ce s-a produs cu în-cepere de la 22 iunie 1941, drept un act de „legitimă apărare” al poporului român faţă de expansiunea bolşevică şi care „reprezin-tă pentru România deschiderea unui nou capitol al istoriei sale”, în care se vor îm-plini cele „mai bune şi mai mari realizări”.

El privea cu optimism evoluţia ulteri-oară a evenimentelor, sperând la grabnica zdrobire a comunismului şi edificarea unei Europe noi, în care România va fi unul din actorii de bază. În nenumăratele discursuri ţinute de Mihai Antonescu, supranumit „creatorul frazelor de mare răsunet” (Con-stantin Pantazi nota în memoriile sale că, odată cu „instalarea noului prim-minis-tru ad-interim, Mihai Antonescu, pe lângă alte multe însuşiri cu care era înzestrat, se aşează la Preşedinţia Consiliului de Mi-niştri şi piatra fundamentală a fabricii de produs discursuri, care a avut o continuă supraproducţie până în ziua de 23 august 1944”), acesta s-a referit la crearea după răz-boi, a unei Europe noi, unite şi puternice.

În cuvântarea rostită la 19 martie 1942, în incinta Facultăţii de Litere din Bucureşti, unde s-a întrunit Marea Adunare a Clerului şi Învăţământului, vicepreşedintele Con-siliului de Miniştri, pe lângă alte subiecte puse în discuţie, a abordat cauzele războ-iului împotriva U.R.S.S. şi oportunitatea acestui război în făurirea viitoarei Europe:

„Războiul acesta, nu noi l-am căutat”. Şi după ce relatează despre raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovieti-că, continuă: „(...) Mai grav decât atât – şi acest lucru ţinem să-l declarăm făţiş, – U.R.S.S. este principala vinovată a unor schimbări teritoriale pe alte graniţe, pe care a trebuit să le suferim din pricina agresiunii sovietice.

(...) După ce agresiunea sovietică şi-a atins primul obiectiv (anexarea Basara-biei şi nordului Bucovinei – P.M.), pro-vocaţiunile guvernului sovietic n-au încetat, mărturisind voinţa de a-şi conti-nua politica de expansiune şi cotropire.

(...) Incursiunile neîncetate ale avi-aţiei ruseşti, între Aprilie şi Iunie, cu toate protestele noastre, au dovedit pre-gătirea unor acţiuni militare împotriva Ro-

mâniei, iar concentrarea masivă de forţe militare pe frontiera română, în regiunea Bucovinei de Nord şi pe toată graniţa Pru-tului arată, cu dispozitivele lor operative, că agresiunea rusească era în pregătire.

Forţele militare sovietice însumau atunci pe frontiera noastră, 30 divizii de infanterie, 8 divizii de cavalerie şi 14 brigăzi motorizate.

(...) În acest timp, ne-am păstrat toată liniştea, toată mândria noastră.

Dar în ceasul când ne-am dat seama că toate aceste trupe nu erau decât un inel din marele lanţ, pe care bolşevismul îl pregătea Europei;

Când ne-am dat seama că puhoiul slav din răsărit ameninţă altarele, proprie-tatea, familia şi credinţa noastră şi oda-tă cu aceasta, ameninţă Europa întreagă, ne-am alăturat omului şi puterii, care şi-a luat misiunea de a distruge bolşevismul: lui Adolf Hitler şi marelui Reich german.

Noi nu ducem în răsărit un război de agre-siune şi de imperialism, ci un război de apă-rare sfântă a onoarei şi drepturilor noastre”.

După ce a vorbit despre importanţa Ţă-rilor Române din secolele trecute în apăra-rea creştinismului din Europa, Mihai An-tonescu a remarcat că imperativul timpului pentru România este salvarea, împreună cu Germania şi Italia, a Europei de comunism şi crearea unui puternic continent european:

„(...) Desigur, în spatele baricade-lor de ape şi de la înălţimea munţilor de aur, poţi să priveşti Comunismul şi să-l consideri o simplă ideologie abstractă.

Dar noi, ca şi Finlandezii, ca şi Ţări-le Baltice, noi am simţit pe trupul nos-tru ce însemnează această abstracţie.

Sângele românesc, care a curs alături de sângele german, alături de sângele itali-an, alături de sângele tuturor luptătorilor de pe frontul din Răsărit nu este nici el o abstracţie.

Acest sânge ne-a zidit nouă dreptul de dezrobire şi trebuie să-i zidească Europei pacea de drepturi şi de dreptate.

Este o datorie să privim lucrurile în faţă.Dacă secolul al 19-lea a fost secolul

naţionalităţilor şi al echilibrului politic în Europa, secolul al 20-lea este hotărât secolul raselor şi al echilibrului între continente.

Europa are de împlinit această misiune de echilibru în ordinea mondială. Fără aceasta, Europa se prăvăleşte; fără aceasta Europa se slavizează; fără aceasta, Europa purtătoarea forţelor eterne, îşi trece mân-dria în domnia întunericului.

Dacă Europa n-ar fi existat astăzi, Euro-pa ar fi trebuit inventată.

Procesul raselor, conflictul lor pe pământ este atât de mare, atât de vast, că numai o conjuraţie de credinţe şi numai unirea germanismului cu latinitatea poate să mai


14

salveze Europa.Noi trebuie să luptăm pentru zidirea

acestei Europe, noi trebuie să luptăm pen-tru că misiunea noastră latină, alături de popoarele latine ale Continentului, trebuie să-şi unească sforţările cu marea misiune civilizatoare a germanismului în Răsărit şi împreună să zidească un Continent nou şi mare.

Domnilor, aceasta este lupta noastră în Răsărit”.

Mihai Antonescu insista asupra recon-strucţiei ţării, care în procesul de edificare a noii Europe, va plasa România printre hegemonii Europei:

„... poziţia noastră geografică, la fel ca şi misiunea noastră istorică, ne porunceşte să organizăm rostul nostru în Sud-Est.

Poartă latină în contra slavilor de la Răsărit.

Poartă de bogăţii prin care Europa cen-trală germană se uneşte cu Marea Neagră românească.

Poporul nostru are şi mâine, un rost de viaţă pe care va şti să-l valorifice, atunci când Europa germanismului şi a latinităţii se va organiza pe baze noi şi pe realităţi economice, ci nu pe ficţiuni, pe titluri de-modate sau pe plutocraţii desuete.

Prin Carpaţii nordici, noi întindem o punte către marea massă germană.

Ne legăm prin linia Lemberg cu Marea Baltică.

Scurgem bogăţiile Nordului european spre Sudul şi Orientul Europei.

Prin Dunăre noi aparţinem Europei Centrale, suntem coroana Balcanilor.

Iar prin Marea Neagră întindem surorii noastre Italia, braţele credinţei latine de totdeauna.

Pentru a putea să ne scriem această isto-rie a viitorului, pentru a putea să jucăm în arcul carpatic, la Dunăre şi Marea Neagră, misiunea strămoşilor, misiunea noastră, misiunea urmaşilor noştri, trebuie să ne unim credinţele, trebuie să ne înfrăţim via-ţa, trebuie să ne organizăm crezul, trebuie să ne zidim Patria”.

Mihai Antonescu chema la muncă, căci considera că numai munca va duce Româ-nia la izbândă. Efortul economic trebuia să vizeze în speţă agricultura şi buna organi-zare a producţiei. Doar prin muncă, „Noi trebuie să câştigăm şi războiul şi pacea”.

La începutul lunii septembrie 1942, cu ocazia împlinirii a Doi ani de guvernare a Mareşalului Antonescu, Mihai Antonescu în discursul său a abordat repetat (la capito-lul „politica externă”) viitorul Europei şi ne-cesitatea reconstrucţiei europene pe o bază politico-socială şi economică cu totul nouă.

Alianţa cu Germania şi Italia era prezentată ca o „colaborare de muncă şi de organizare, pentru a putea continua revoluţia naţională a Mareşalului Antonescu”. Schimburile de mărfuri cu Germania şi Italia au constitu-it majoritatea operaţiunilor de import şi export. Dar se colabora în plan comercial şi cu alte state europene: Portugalia, Franţa, Elveţia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Cro-aţia, Slovacia, Bulgaria şi Turcia. Relaţiile de prietenie cu Finlanda se bazau pe „primej-dia, suferinţa şi lupta comună din răsărit şi vom păstra aceste legături, care sunt o comunitate de destin, alături de marea forţă germanică, împotriva comunismului slav”. În legăturile cu Bulgaria, România „păşeşte la valorificarea vecinătăţii pe care au aşezat-o veacurile şi Dunărea n-o poate despărţi”. Toate aceste relaţii de prietenie şi colabora-re, atât cu statele Axei, cât şi cu restul ţărilor europene, trebuiau să ducă spre Europa de mâine.

Aproape în toate discursurile profeso-rului Mihai Antonescu era atins subiectul Europei postbelice. Chiar şi într-o scrisoare de la mijlocul lunii septembrie 1942 adresa-tă Ligii Navale Române, în care mulţumea pentru cinstea acordată de a fi membru de onoare a Ligii, Mihai Antonescu a vorbit despre viitorul european: „(...) Europa de mâine va fi un Continent de realităţi econo-mice, în care căile de comunicaţie vor juca un rol covârşitor.

Bazinul dunărean va reprezenta o mare realitate economică, iar legătura dintre Europa Nordică şi Centrală, şi Europa Orientală şi Asia va fi făcută prin căi de comunicaţii, în care Marea Neagră va fi un adevărat centru al noilor drumuri interna-ţionale.

Evoluţia politică a ţărilor din jurul Mării Negre, ca şi jocul de forţe al Mediteranei de mâine, cer Neamului Românesc să facă toate jertfele pentru a-şi asigura viitorul, prin sprijinirea marinei, care trebuie să aibă în Marea Neagră, în Marea jertfelor noastre, dreptul pe care ni-l creează istoria realităţi-lor de azi şi de mâine. (...).”.

După cotitura survenită în evoluţia războiului şi preluarea ofensivei de către ar-matele sovietice pe Frontul din Est (1943), Mihai Antonescu a întreprins, în calitatea de ministru de Externe, numeroase tatonări pentru ieşirea României din război. Dar până atunci, la 16 iunie 1942, a înfiinţat Biroul Păcii, destinat studiului problemelor păcii, redenumit ulterior Comisia pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea Confe-rinţei de Pace.

Acţiuni personale pentru scoaterea Ro-

mâniei din război, Mihai Antonescu a desfă-şurat personal pe lângă ambasadorul Italiei la Bucureşti, Renato Bova Scoppa. Româ-nia, prin Mihai Antonescu, urmărea, pe de o parte, să torpileze alianţa Roma – Buda-pesta, iar pe de altă parte, să realizeze o Axă latină, formată din Italia, Franţa, Spania, Portugalia şi România, capabilă să reziste unor presiuni din partea Reich-ului. Dis-cuţia iniţială a avut loc în august 1941, apoi în mai 1942 şi la începutul anului 1943. În ianuarie 1943, Mihai Antonescu îi propune lui Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei şi ginerele lui Mussolini, prin inter-mediul lui Scoppa, să ia iniţiativa unor tra-tative diplomatice cu puterile occidentale, şi chiar Italia, România şi Ungaria să iasă simultan din război. Ciano, sedus de pro-punerile românilor, l-a informat pe Duce, care a respins categoric propunerea, decla-rând că merge cu Germania până la capăt.

Activitatea sa şi preocupările în vederea ieşirii României din alianţa cu Germania, a fost curmată prin arestarea sa la 23 august 1944. După detenţia în U.R.S.S. în perioada septembrie 1944 – aprilie 1946 a fost rea-dus în ţară, judecat, condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946 la închisoarea Jilava, împreună cu Ion Antonescu, Con-stantin (Piky) Vasiliu şi Gheorghe Alexianu.

În Actul de acuzare de la Procesul din mai 1946, Mihai Antonescu printre altele era învinuit că, „a otrăvit ţara cu discursurile sale de apologie a nazismului şi a urii şovine, pe care le-a tipărit în nenumărate volume”.

Ultimele cuvinte rostite la 14 mai 1946 de Mihai Antonescu, în cadrul Procesului marii trădări naţionale (6-17 mai 1946), au fost: „Aduc elogii Mareşalului, aşa cum i-am adus întotdeauna acestui brav român şi caracter neclintit. Sunt fericit că am cola-borat cu el 4 ani. Sunt fericit că l-am ajutat în acest timp. Regret că în sală nu au putut să intre decât puţini, români care ştiu că au tăcut şi pios aduc omagii Mareşalului. Dacă acest tribunal şi preşedintele îşi închipu-ie că ne-au adus aici ca să ne umilească, se înşeală amarnic. Suntem mândri de faptele noastre şi le susţinem. Mareşalul, timp de 40 ani, a fost cel mai bun român şi aşa va muri. Economic nu a vândut ţara nimănui: dovadă, prosperitatea din acel timp, iar, po-litic, ne-am apărat drepturile (preşedintele atrage atenţia că trebuie să se apere pe el şi nu pe Ioan Antonescu). De mine nu am a vorbi. Am fost colaboratorul lui fidel. Răs-punsurile lui sunt şi ale mele. Nu m-am despărţit de el o clipă, am fost ecoul lui. Is-toria îi va recunoaşte meritele. Nu mai pot vorbi: lungile noastre peregrinări în îndură-rile fizice ne-au extenuat. Nu cer iertare!!!”.


15

Dacă-i adevărat că în orice rău e şi un bine, tragedia pierderii Basarabiei ne-a adus şi nouă un dar: apropierea între generaţii şi solidaritatea lor sub steagul idealului recâştigării pământului udat de râuri de lacrimi şi de sânge…

Am fost martor la şedinţa din strada Sevastopol, când după 22 de ani, taberele s-au întâlnit faţă-n faţă şi s-au întrebat reciproc ce au de făcut. Şi dintr-o parte şi din alta erau temeri că se vor produce divergenţe şi ciocniri, care vor adânci şi mai mult prăpastia dintre bătrânii şi tinerii basarabeni. Cei mai slabi de îngeri aşteptau cu înfrigurare primele ciocniri de săbii. Unii şopteau prin culise că iată, iată începe furtuna.

Dar proorocii mincinoşi au rămas aşa cum le e firea: dezamăgiţi că realitatea i-a dezminţit.

Prima întâlnire simbolică dintre tineri şi bătrânii Basarabiei a fost mai mult de-cât un eveniment. N-au fost oratori nici dintr-o parte nici din alta. Dar şi unii, şi alţii au exprimat durerea pribegiei şi a înstrăinării de pământul natal, aşa cum o simţeau. Şi inimile tuturor au bătut în acelaşi ison, pentru că toţi iubesc Basara-bia cum nimeni nu-şi poate închipui. În acea seară am înţeles pentru prima dată în viaţă că aspiraţiile şi chiar duşmăniile dintre fraţi se topesc în aroma dorului de meleagurile strămoşeşti, atunci când se găsesc departe de pământul copilăriei şi al cimitirelor străbune. I-am văzut pe toţi dezbrăcându-se de haina interesului şi declarându-se înrolaţi în armata de rând a luptătorilor pentru redobândirea colţului nostru de rai…Basarabia!

Tot atunci i-am văzut pe tinerii noştri fraţi, ţinuţi în închisori, bătuţi şi schin-giuiţi de guvernele în care participaseră mulţi din bătrânii prezenţi, uitând calva-rul şi rănile, numai pentru a da posibilita-

tea să se creeze un front unic în slujba Basarabiei noastre sfinte.

Seara aceea de octombrie a însemnat o epocă pentru basarabenii noştri pribegi. Durerea i-a adunat, ea i-a împăcat pe toţi şi i-a înfrăţit. Nu s-a auzit în acea seară nici un cuvânt de obidă şi nu s-a produs nici o supărare. Toţi au vorbit aşa cum nimeni nu-şi închipuia: liniştit, scurt, măsurat şi simţit. Lacrimile au înecat durerile trecutului şi au dat naştere la puteri şi nădejdi noi.

Generaţiile basarabene au dovedit în faţa istoriei că atunci când glasul celor din morminte le porunceşte ştiu să treacă peste ambiţii şi supărări, pentru a se pune în serviciul provinciei lor dragi.

Nimeni n-a vorbit ca în „Epigonii” lui Eminescu, su-lemenindu-se pe el, ci toţi au doinit jalea şi durerea înstrăi-nării, jalea şi durerea înstrăinării pămân-tului pe care nu-l vom uita nici morţi. În versul simbol al doinei noastre basarabe-ne s-au topit toate necazurile personale.

Îi vedem pe toţi transferaţi parcă. Nimeni nu mai avea nici necazuri şi nici dureri. A doua zi când am întâlnit un prieten macedonean, care auzise ce se pe-trecuse la cercul basarabenilor mi-a spus: „Aţi făcut un lucru mare. Voi nici nu vă daţi seama de importanţa lui. E ceea ce n-au făcut nimeni până la voi. Acum am înţeles nobleţea sufletului basarabean. Vă felicit şi vă invidiez”.

Şi prietenul avea dreptate.Dacă basarabeanul nu se bate cu

pumnii în piept şi nu-i place să iasă în frunte, această-i datorită caracteristicii moldoveanului nostru: modest, cuviin-cios şi răbdător. Dar răbdarea noastră are margini. Şi cei ce-ar îndrăzni să forţeze nota s-ar convinge că struna prea întinsă îl loveşte în primul rând pe cel ce-o ţine în mână.

Solidaritatea basarabenilor sub acelaşi steag este o consecinţă a realităţilor isto-rice, de pe urma căreia vom culege roade. Bătrânii şi tinerii noştri fraţi au repetat actul moldovenilor şi muntenilor de la 1859. Şi credem cu îndărătnicie că celor ce luptă şi Dumnezeu ajută.

(„Raza”, nr.556, 11 noiembrie 1940)

Generaţii basarabeneClasicii noşstri

A fost poate unul dintre luptătorii proeminenţi împotriva ateismului comunist şi a politicii sovietice de acaparare a Basarabiei străbune. Preot şi profesor, ziarist şi lider al basarabenilor refugiaţi în România, Vasile Ţepordei a suportat torturile autorităţilor române comuniste, dar mai ales ale celor moscovite, după ce a fost condamnat de un tribunal special sovietic care funcţiona la Constanţa. A cunoscut gulagul sovietic până la Vorkuta, dincolo de Cercul polar, alături de alţi anticomunişti români. În 1956 a fost repatriat, basarabenii rămaşi în ţară ajutându-l să slujească la Parohia Mărcuţa din Bucureşti. A trecut la Domnul la vârsta de 94 de ani, fiind pildă pentru acei români care au cunoscut asuprirea sovietică şi atee. (Ziarul „LUMINA”, 8 mai 2010)


16

Spaţiul balcanic a aparţinut arealului ci-vilizaţiei tracilor, despre care Herodot spu-nea că dacă nu ar fi fost dezbinaţi, ar deve-ni cel mai puternic neam din lume. Se pare că mai târziu, această trăsătură a identităţii balcanice se va păstra în inconştientul co-lectiv al popoarelor, care în pofida faptului că vor suferi înrâurirea popoarelor care vor migra în aceste meleaguri, vor conti-nua să păstreze trăsăturile strămoşilor săi.

Soarta istorică va rămâne una comună: cucerirea romană, administraţia politică şi bisericească bizantină, iar destrăma-rea Imperiului Otoman va provoca, nu fără amestecul viclean al marilor puteri, declanşarea războaielor pentru indepen-denţa şi pentru liniile de frontieră. Balca-nii devin cunoscuţi în istorie doar în ca-litate de „butoiul de pulbere al Europei”.

La unificarea Balcanilor au visat regii Im-periului vlaho-bulgar, domnitorii români Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Vitea-zu, însă perspectivele acestui proiect au fost împiedicate fie de nişte contexte geopoliti-ce, fie de nişte contexte istorice nefavorabile.

Solidaritatea popoarelor balcanice s-a exprimat deseori în lupta pentru liber-tate. În 1185, românii de la sud de Du-năre, în frunte cu fraţii Petru şi Asan se răscoală împotriva Constantinopolului, din cauza sporirea impozitelor de către împăratul Isaac al II-lea. În urma acestei răscoale, cu ajutorul ţarului Serbiei Şte-fan Nemani, în 1188 Bizanţul recunoaşte existenţa ţaratului româno-bulgar. Peste un an, ambiţiile românilor devin şi mai mari. Astfel, ei propun împăratului ger-man Frederic Barbarossa şi sârbilor, cu-cerirea Imperiului Bizantin şi împărţirea lui. Din cauza unor conflicte politice in-terne, acest proiect aşa şi nu este realizat.

Ideea imperială românească renaş-te în domniei lui Ioniţă, care cere Romei recunoaşterea titlului de împărat şi ridi-carea episcopiei sale la rangul de Patri-arhie, cererea care este respinsă de Papa Inocenţiu al III-lea. Roma nu putea recu-noaşte decât două autorităţi imperiale pe pământ: Constantinopol şi Roma. Totuşi, în noiembrie 1204 Ioniţă este recunoscut drept „rege al valahilor şi al bulgarilor”.

Federaţia Balcanică – un eşec al comuniştilorLa începutul secolului XIX, când pu-

terea turcilor în Balcani era de domeniul trecutului, are loc prima tentativă de cre-area unui spaţiu balcanic unic. În 1865, această idee este formulată de cercurile stângiste din Belgrad, lăsându-se inspi-raţi de federalismul lui Saint-Simon, de socialismul lui Karl Marx şi anarhismul lui Nikolai Bakunin. Aceştia propun cre-area unei Federaţii Orientale Democra-tice, de la Alpi până la Cipru. Pe acest fond, în 1894 este constituită Liga pentru Confederaţia Balcanică, la care participă socialişti români, sârbi, bulgari şi greci.

Prima Conferinţă a social-democraţilor din Balcani are loc la Belgrad, între 25-27 decembrie 1909, în cadrul căreia se pro-pune crearea unei Federaţii a Statelor Bal-canice. La această conferinţă au participat reprezentanţii partidelor social-democra-te din România, Serbia, Bulgaria, Grecia, Turcia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi Macedonia. În cadrul acestei reuniuni, liderul social-democraţilor sârbi, Dimitri Tucovic, a declarat că „unificarea şi ajutorul reciproc al popoarelor din Balcani este unica cale spre eliberarea economică, naţională şi politică”. În cadrul aceleaşi conferinţe a fost adoptată o rezoluţie prin care se sublinia faptul că problema balca-nică poate fi soluţionată doar prin unifi-carea tuturor popoarelor care trăiesc pe acest teritoriu, lichidarea tuturor frontie-relor create în mod artificial şi garantarea colaborării reciproce în apărarea de peri-colele externe”. După aceasta, toate parti-dele de orientare social-democrată şi soci-alistă au inclus în programele sale politice obiectivul formării Federaţiei Balcanice.

În 1915, după o conferinţă desfăşurată la Bucureşti, s-a decis crearea unei Fede-raţii Revoluţionare Balcanice de Muncă Social Democrată, care era condusă de Cristian Racovski şi numără printre mem-brii săi pe Georgi Dimitrov şi Vasil Kola-rov, cunoscuţi lideri comunişti bulgari.

După revoluţia bolşevică de la Petro-grad, din 1917, este înfiinţată Federaţia

Comunistă din Balcani, care îşi propu-nea unificarea sub umbrela Moscovei a Bulgariei, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Acceptarea României în acest proiect se condiţiona cu dezmembrarea statului ro-mân, spre a exclude orice risc de dominaţie românească în Balcani. În cele din urmă, această organizaţie este desfiinţată în 1939.

La 9 februarie 1934, la Atena reprezen-tanţii României, Iugoslaviei, Turciei şi Gre-ciei semnează Pactul Înţelegerii Balcanice, prin care părţile se obligă să contribuie la securitatea regiunii. Concepută sub forma unei alianţe politice, militare şi economice, Înţelegerea Balcanică chiar dacă nu a cu-prins toate statele peninsulei a concretizat aspiraţii fireşti şi tradiţionale ale prieteniei şi colaborării dintre popoarele balcanice în numeroase domenii şi a promovat ţe-lurile apropierii şi înţelegerii între sem-natarii şi nesemnatarii săi . Din păcate, Bulgaria a refuzat să se alăture pactului.

Ultima tentativă a avut loc după cel de al doilea război mondial, când liderul co-muniştilor din Iugoslavia, Josip Broz Tito şi liderul comuniştilor bulgari, Dimitrov Georgi au început tratativele pentru fuzi-onarea celor două state într-o Federaţie a Statelor Balcanice. Partea bulgară s-a arătat predispusă şi la unele concesii, recunos-când identitatea etnică şi lingvistică a mi-norităţii macedonene. Aceasta a fost una din condiţiile semnării acordului de la Bled între Sofia şi Belgrad la 1 august 1947, care prevedea, printre altele, rezolvarea unor probleme teritoriale, eliminarea regimului de vize şi crearea unei uniuni vamale. Însă din cauza unor conflicte diplomatice dintre Iugoslavia şi URSS, Bulgaria a fost nevoită să facă jocul Moscovei, alegându-şi poziţia de adversar al Belgradului. Kremlinul se temea de creşterea influenţei Iugoslaviei în Balcani, iar liderul iugoslav era iritat de încercările sovieticilor de a menţine con-trolul asupra statele din Sud-Estul Europei.

Uniunea Europeană – un proiect de integrare a spaţiului balcanic eşuatDupă un şir de războaie sângeroase care

au dus la dezmembrarea Iugoslaviei, astăzi

Uniunea Balcanică - o alternativă Uniunii Europene?de Octavian RACU

Istoria


17

integrarea europeană este privită drept unica soluţie pentru unificarea popoa-relor din această regiune. Grecia, România şi Bul-garia sunt deja membri ai Uniunii Europene, în timp ce statele ale fostei Iugosla-vii: Serbia, Bosnia şi Herţe-govina, Croaţia şi Munte-negru aspiră la statutul de membru al Uniunii. Totuşi, perspectivele unui astfel de proiect este pus sub semnul întrebării din cauza crizei financiare din Europa, pre-cum şi de conflictele din interiorul UE. Cunoscutul savant şi profesor american Joel Kotkin afirmă într-un articol publicat în revista „NewsWeek” că „în viitorul apropiat, „legăturile triba-le” (care include rasa, etnia şi religia) vor deveni mult mai importante decât frontierele politice. Concepte mai generale - precum ideologia verde, socialistă sau capitalismul de piaţă - pot însufleţi elitele cosmopolite, însă, în general, ele nu îi motivează pe oameni. În schimb, tribul este preţuit mult mai mult decât orice ideologie universală”, susţine autorul, adăugând ca „deşi legăturile triba-le sunt la fel de vechi ca şi istoria, schim-bările politice şi globalizarea amplifica im-pactul lor”. Astfel, regionalizarea Europei şi lupta „statelor de frontieră” pentru autono-mia lor „împotriva zonelor concurente de influenţă”, precum şi încercările Franţei şi Germaniei de aşi impune ordinea pe conti-nent, va determina, în cele din urmă, ape-larea la unele proiecte geopolitice alterna-tive. Mai ales că Uniunea Europeană şi nici NATO nu mai sunt în stare să garanteze securitatea statelor din fostul lagăr socia-list, mai mult decât atât, Serbia, România s-au arătat nemulţumite de politica Wa-shingtonului şi Bruxellesului în problema provinciei sârbe Kosovo, care continuă să fie o rană dureroasă pe trupul Balcanilor.

Uniunea Balcanică – proiectde alternativăNoile contexte geopolitice (axa Pa-

ris-Berlin-Moscova, ascensiunea spec-taculoasă a Chinei, formarea blocului islamic Turcia-Siria-Iran), precum şi criza financiară mondială, impune nece-sitatea revenirea la discutarea unor per-spective de unificare a spaţiului balcanic.

Europa de Sud-Est obţine şi mai mare importanţă din momentul în care devine

unica sursă pentru importul de resurse energetice în Uniunea Europeană. În spe-cial este vorba de proiectul ruso-italian „Southstream” şi „Nabucco”, susţinut de SUA şi UE. Prin peninsula Balcanică trece principalele artere de circulaţie care uneşte Europa Occidentală cu Asia Mică şi Ori-entul Apropiată. Într-un cuvânt, Balcanii reprezintă o punte de legătură dintre regi-unile din statele industrializate şi regiunile eurasiatice cu resurse minerale importante.

Forţa Bizanţului de altă dată decurgea din faptul el domina căile de comunicaţie ce venea din Europa răsăriteană şi Cen-trală, Asia şi Africa Orientală. De aceeaşi poziţie poate să profite Uniunea Balcanică.

În termeni geopolitici, zona balca-nică reprezintă un Rimland, regiune de ţărm care interacţionează atât cu pute-rea maritimă, cât şi cea a uscatului, con-trolul căreia asigură dominaţia asupra Heartland-ului (centrul geopolitic). Din acest punct de vedere, Balcanii reprezin-tă un interes sporit pentru Rusia, Tur-cia, Iran şi China, ceea ce deschide un şir de perspective de încheiere a alianţelor.

În 2010 China deja şi-a început ofen-siva economică în peninsulă, acordând Serbiei un grant de 1 miliard de euro pen-tru construcţia a două centrale electrice şi un pod peste Dunăre. Afaceri avantajoase sunt încheiate între companiile chineze şi Macedonia, Slovenia şi Grecia. Banii chinezi avantajează statele din Balcani deoarece, spre deosebire de organismele internaţionale occidentale, Beijingul nu impune condiţii economice şi politice,

în schimb, diminuează in-fluenţa Uniunii Europene şi SUA în regiune, ceea ce convine şi statelor balcanice.

Fundamentul va-loric: conservato-rismul, tradiţiona-lismul şi ortodoxia

Comunismul ca ideologie nu a fost în stare să creeze fundamentul necesar pen-tru apropierea dintre po-poarelor balcanice. Unitatea acestora nu poate fi posibilă decât prin păstrarea identi-tăţii şi respectarea valorilor fiecărei naţiuni. Din aceste considerente, Uniunea Bal-canică poate fi constituită doar pornind de la valori conservatoare şi tradiţiona-liste, luând în consideraţie şi comunitatea în sânul Bi-sericii Ortodoxe. În acest

scop, va fi contribui foarte mult moşteni-rea comună a civilizaţiei bizantine, în so-lul căreia au crescut naţiunile balcanice, în opoziţie cu valorile Uniunii Europene, care îşi trag seva din principiile ilumi-niste ale Revoluţiei Franceze din 1789.

Aşa cum Constantinopolul creştin a fost un antipod al Romei păgâne, Uniu-nea Balcanică ar urma să fie un antipod al Uniunii Europene. În jurul unor astfel de idei s-ar putea regăsi Republica Moldova, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia şi Muntenegru. Balcanii nu ar deveni doar un simplu proiect geopolitic defensiv, dar şi un proiect ideologic ofensiv. Dacă în trecut în centrul unui astfel de proiect încerca să se poziţioneze Serbia, a venit momentul în care România şi Republica Moldova ar putea să-şi însuşească misiu-nea istorică de clădire a acestei construcţii. Realizarea acestui proiect nu poate avea loc decât prin schimbările paradigmelor în interiorul statelor care ar deveni mem-bre ale Uniunii Balcanice. Vectorilor eu-robalacanic ar putea deveni o platformă a noilor mişcări politice, care reprezenta o adevărată alternativă forţelor care se pre-zintă drept promotoare ale „integrării eu-ropene” sau „nostalgiilor comuniste”. Noul vector ar tempera mesajele populiste şi ar readuce pe ordinea zilei problemele ce ţin de interesele naţionale ale statelor din re-giune, ceea ce va însemna o nouă revolu-ţie în societăţile ieşite acum două decenii din comunism şi sfârşitul crizei identita-re şi aşa-numitei „perioade de tranziţie”.


18

Clasicii noşstri

Baza spirituală a pactului balcanicPactul balcanic, încheiat curând, a

strâns statele din sud-est Europei într-o unitate se va desăvârşi continuu, întinzân-du-se asupra a tot mai multe din ramuri-le de viaţă ale celor patru popoare. Nu e necesar să insistăm asupra adevărului ca bază spirituală care a făcut posibilă înche-ierea acestui pact şi care va permite legă-turi tot mai strânse între statele semnata-re este o remarcabilă comunitate de idei, simţiri şi tradiţii, comunitatea formată în ce priveşte pe trei din cele patru popoare în primul rând de aceeaşi credinţă, de ace-laşi cult, iar cât priveşte pe toate la un loc de istoria comună, de familiarizarea înde-lungată între ele care a creat, dincolo de formulele precise ale credinţei, mari apro-pieri în spirit, în gusturi, în atitudini. Sasul stă lângă român de veacuri, dar apropiere nu se face, cu atât mai puţin asimilare. Deosebirile sunt prea mari; ele sapă între ei adevărate prăpăstii. Deşi în mai mică măsură, dar acelaşi lucru se poate spune despre ungur. Sigur că tot aşa ar fi cazul cu englezul, cu francezul sau cu alte po-poare de lege diferită. Între români, greci şi slavi apropierea se face însă uimitor de repede şi asimilare la fel. Câţi slavi şi câţi greci n-am înghiţit noi şi câţi români n-au înghiţit slavii şi grecii în Balcani?

Nu ştiu cum, dar ca român te sim-ţi între greci şi slavi cu mult mai acasă – într-o anumită privinţă chiar ca acasă - decât între unguri, germani, englezi sau alte naţiuni. Când constaţi că se roa-gă ca tine, că vorbesc despre Dumnezeu cu acelaşi cuvinte, doar traduse, cântă ca tine, îndată te simţi mai la largul tău.

Pentru consolidarea pac-tului se impune cultivarea factorului religios-comunPactul balcanic are ca temelii acest fond

comun de spiritualitate. Tocmai de aceea numai ţinând seama de el, făcându-l să se dezvolte şi scoţându-l pe primul plan, se

vor umbri, îşi vor pierde din importan-ţă şi din relief deosebirile dintre aceste popoare. O neglijare a lui însă, eventual chiar o reprimare a lui, echivalează cu o adevărată subminare a pactului balcanic.

Pactul acesta nu voieşte să rămână nu-mai la relaţiile cele mai externe ale vieţii, la schimbul economic şi la o garantare în caz de nevoie de garantare a frontierelor. Ci voieşte să fie punctul de plecare ale unei apropieri spirituale tot mai accentua-te, pentru ca din toate punctele de vedere aceste ţări să se prezinte în faţa Europei ca un tot unitar şi indisolubil. Se urmăreşte o foarte activă circulaţie de idei şi formula-rea unor idealuri spirituale comune, spe-cifice răsăritului european. Avem în apro-pierea acestor state, fie deocamdată mai puţin conştient, o afirmare a solidarităţii popoarelor ortodoxe în faţa apusului care a ştiut până acum să le dividă şi să le do-mine spiritual şi material. Când Rusia îşi va reveni din starea de azi, o raliere a ei la blocul acesta, ar încheia în mod firesc gru-pul neamurilor ortodoxe, ajunse în sfâr-şit la conştiinţa specificului lor spiritual.

Inevitabil deci aceste state voind să con-solideze unirea lor trebuie să folosească factorul religios. Pe lângă celelalte consilii sau birouri comune va fi necesar să se in-stituie şi un consiliu sau birou comun pen-tru cunoaştere şi apropierea tot mai mare pe teren spiritual religios. Iar când îşi vor ţinea conferinţele anuale sau bianuale mi-niştrii acestor state, va fi ocazia să se adu-ne, pe lângă reprezentanţii presei bunăoa-ră, şi reprezentanţii bisericii în conferinţă. Eventual se va forma un institut comun pentru apropierea cultural-spirituală. Acest institut ar fi întreg şi ar răspunde de-plin misiunii sale numai având ca o sec-ţiune proprie pe cea bisericească, în care să între câte un reprezentant al bisericii din fiecare stat. Acestea sunt îndatoririle statelor care constituiesc pactul balcanic.

Dar indiferent că vor înţelege sau nu guvernele importanţa cultivării fondului comun religios, pactul balcanic tot trebu-

Pactul balcanic şi perspectiva ortodoxă

Dumitru STĂNILOAE:


19

ie să fie un cadrul şi un stimulent pentru apropierea bisericească, chiar din iniţiati-vă bisericilor din aceste state. Dacă statele acestea simt trebuinţa apropierii între ele, cu atât mai mult trebuie să o simtă bise-ricile care au ca învăţătură şi misiune de la Dumnezeu să fie una. Şi dacă statele reuşesc să învingă toate asperităţile care le stau în cale nu urmăresc hegemonii în lumea aceasta. Tot ce lipseşte este urnirea la faptă şi puţină fineţe în tratativele. Sf. Si-nod al nostru are chemarea să purceadă la realizarea acestui urgent deziderat, dând chestiunea în mâna unui reprezentant ca-pabil să ducă la bun succes aceste tratative.

Metoda pentru realizarea frontului comun ortodoxAstă vară se pornise dl. G. Savin să mi-

liteze pentru această idee în „Calendar”. Domnia Sa însă n-a reuşit decât să ne depărteze şi mai mult simpatiile repre-zentanţilor bisericii greceşti, care astăzi nu mai contenesc să ne acuze de tendinţe de hegemonie în biserica ortodoxă. Graţie articolelor d-lui I.G. Savin, grecii privesc azi cu bănuială orice idee de apropie-re ortodoxă. Cu metoda d-lui Savin de a împroşca în toţi şi de-a te bate cu pumnul în piept ca român, nu ajungem la nici un rezultat. Această metodă trebuie părăsită, cu atât mai mult cu cât de fapt nu poa-te fi nici vorba de scopuri de hegemonie ale bisericii româneşti asupra celorlalte. Ceea ce vrem cu toţii este binele ortodo-xiei, puterea şi solidaritatea ei. Dacă exis-tă vreo ambiţie în această privinţă, apoi este aceea de-a ne întrece fiecare biserică naţională întru a ajuta ortodoxia întrea-gă: prin muncă spirituală şi prin ajutor material. Dacă ajutorul nostru va covârşi pe al celorlalte naţiuni, o va judeca istoria.

Să nu cerem modificări prea radicale în statul de funcţiuni şi de onoruri al bisericii ortodoxe. Să cerem acum numai atât cât e de lipsă pentru începutul unei activităţi de strânsă apropiere a bisericilor ortodoxe.

Patriarhul din Constantinopol trebuie să rămână grec; o cere şi tradiţia şi locul şi populaţia ortodoxă din acele ţinuturi, care e greacă. Nici centrul geografic al or-todoxiei nu trebuie mutat. Constantino-pol, cetatea vechei glorii a creştinismului, are atâtea urme din timpurile mari, care pot inspira continuu drumul ce trebuie urmat în viitor. El este aşezat la mijlocul Peninsulei Balcanice, pe când Bucureş-tii, Atena, sau Belgradul sunt la margini. Poziţia geografică în care e situat îi asi-gură şi pe viitor o mare însemnătate co-mercială şi spirituală. Prin el popoarele balcanice menţin legături mai strânse şi

cu poporul turc care, cine ştie, poate să nu fie prea depărtat timpul când, pără-sind islamul, se va încorpora şi mai bine în organismul popoarelor înfrăţite prin aceeaşi istorie şi prin fondul comun al ve-chii culturii bizantine. Până la acel fericit eveniment legăturile tot mai prietenoase între aceste popoare în cadrul pactul bal-canic pot avea ca rezultat retrocedarea bi-sericii Sf. Sofii ortodocşilor, chiar dacă ar fi să dea aceştia altceva în schimb: even-tual o mare sumă de bani plătită de toţi. Pentru turci, Sf. Sofie nu reprezintă mare lucru, pentru ortodocşi, însă, da. În Con-stantinopol fiecare ortodox s-a simţi mai acasă s-ar simţi în altă capitală balcanică.

Ceea ce e necesar deocamdată e foar-te puţin: un birou în Constantinopol compus din câte un cleric cult al fiecă-rei bisericii ortodoxe. La acest birou s-ar trimite toate informaţiile din biserica ortodoxă, ca el să le răspândească la foi-le religioase din fiecare stat ortodox. Tot acest birou ar avea să adune material şi să studieze anumite planuri de lucru în co-mun pentru toată biserica ortodoxă, lui i s-ar trimite sugestiile pe care unul sau altul din ortodocşi le-ar putea da pentru o chestiune sau alta interesând toată orto-

doxia. O conferinţă bisericească care s-ar aduna din an în an ar lua apoi hotărâri pe baza referatelor lucrate de acest birou.

Probabil că mai târziu s-ar putea con-stitui şi un sinod permanent compus din câte un ierarh fără eparhie din fiecare bi-serică, în frunte cu patriarhul din Con-stantinopol, având ca atribuţie chestiunile interortodoxe (nu şi cele din interiorul fiecărei biserici), dar atât de necesar nu e.

Mai necesară este, afară de acel birou, o şcoală teologică tot în Constantinopol în care materiile teologice să se predea în limba greacă, română şi una slavă. Fieca-re neam ortodox şi-ar trimite un număr de 10-15 studenţi anual. Toţi studenţii, viitori clerici fruntaşi, ar ajunge să cu-noască toate trei limbile ortodoxe putând să stea în legătură toată viaţa cu ce se pe-trece pretutindeni în biserica ortodoxă, şi s-ar forma într-o ambianţă de solida-ritate practică ortodoxă simţindu-se mai apropiaţi de ortodocşii de alte neamuri.

Câte idei de acţiune sobornicească, câte planuri de activitate unitară, câte ţin-te comune nu s-ar formula între profeso-rii şi studenţii unei astfel de şcoli, în care trebuie să domnească un duh de absolută frăţie ortodoxă! Şcoală ar scoate desigur şi o revistă în cele 3 limbi, răspândită în toate ţările ortodoxe, la fiecare preot şi la mulţi credincioşi, o revistă, iarăşi, în cel mai mic ecumenic duh. Operele teologi-ce pe care le-ar produce şcoala ar purta şi ele aceeaşi pecete de preocupare soli-daristă. Întreţinerea unei astfel de şcoli ar fi în interesul guvernelor s-o suporte.

Să ne gândim că suntem în veacul în care popoarele au ieşit din izolare. Astăzi toate caută să se cunoască, să formeze legături de acţiuni solidară. Cu atât mai mult trebuie să evite biserica de aceeaşi credinţă izolarea.

Până târziu în veacul al XIX-lea această reciprocă cunoaşterea ortodoxă a existat.

Legăturile trebuie făcute şi acum mai strânse de cum sunt astăzi, căci cu toţii facem parte din marea bise-rică ortodoxă a Domnului. Ar dispa-re astfel micile deosebiri de măsuri şi de atitudini în chestiunile bisericeşti.

Nu preconizăm o ştirbire a principiu-lui autocefaliei, ceea ce ar desconsidera

caracterul naţional aşa de scump bise-ricii ortodoxe. Nici nu ne închipuim că nu se poate trăi în ecumenicitate decât în continue legături externe cu tot ce se întâmplă peste tot în biserica ortodoxă. Ecumenicitatea constă în identitatea de duh şi de viaţă spirituală în toate părţi-le bisericii şi nu în organizarea externă. Ceea ce cerem este o reciprocă cunoaş-tere, nu a fiinţei celei una a ortodoxiei pe care o cunoaştem deplin de la noi, ci a rezonanţei sale în specificul etnic ale celorlalte popoare; precum şi colaborare practică acolo unde se simte trebuinţă.

Rugăm Sfântul Sinod să nu mai amâ-ne realizarea acestei idei. Să prindă mo-mentul pactul balcanic. Nu trebuie să ne închipuim că ortodocşii se pot întâlni numai în sinodul ecumenic e un moment mare, rar, festiv, un moment de hotă-râri dogmatice. Cooperarea de fiecare zi se face pe căi ca cele enumerate mai sus.

„Între români, greci şi slavi apropierea se face însă uimitor de repede şi asimilarea la fel. Câţi slavi şi câţi greci n-am înghiţit noi şi câţi ro-mâni n-au înghiţit slavii şi grecii în Balcani?”


20

Trăirile interioare, impresiile, emoţiile combatanţilor moldoveni din Afganistan erau expuse în corespondenţă – veriga de legătură sacrosanctă dintre mediul străin şi casă, familie. În război, corespondenţa cu apropiaţii constituie pentru militari acel echilibru care îi scoate din marasmul moral şi le fortifică aspiraţiile de vieţuire.

În perimetrul unei civilizaţii intruse, ostile, dorul de căminul familial constitu-

ia un obstacol greu de suportat: ,,Cel mai greu de suportat e, totuşi, dorul de casă, de părinţi, de fraţi şi de surori”. ,,Să vă spun sincer, tare mi-i dor de casă”. ,,Ca şi în cazul tuturor soldaţilor, moralul avea de suferit când scrisorile de acasă şi de la cei

dragi nu soseau decât cu mare întârziere”. Epistolele relevau, drept moto, de regu-lă, sintagma: ,,Sincere salutări fierbinţi şi cu mult dor din Afghanistan”. În una din scrisorile expediate din Afghanistan de către locotenentul-major Abdulin Rustam (1960–1985) rudelor acestuia se reliefa importanţa corespondenţei ca element spiritual, dar şi cu valoare documentară, lingvistică: ,,Am primit scrisoarea Voastră

şi Vă mulţumesc foarte mult. Ca să fiu sincer, aici, ca nicăieri, scrisorile bu-cură şi te calmează. Când cineva din echipajul nos-tru primeşte o scrisoare, ne bucurăm împreună”. Acelaşi laitmotiv, al afec-ţiunii, era enunţat şi în misiva altui combatant: ,,Mamă, scrie-mi măcar o scrisoare, am s-o păstrez toată viaţa” (15.08.1980). ,,Tare mi-i dor de Mol-dova, atât de mult, încât simt nevoia de a scrie în limba mamei, să-mi uşureze oleacă sufletul”; (31.08.1980). ,,Am atâţia fraţi şi dacă mi-ar scrie fiecare câte o scrisoare, apoi aş fi cel mai fericit ,,afghan”. Căci ele, scri-sorile, ne tămăduiesc, ne toarnă noi puteri”.

Scrisorile simbolizau un mesager direct al fami-liei, al casei: ,,Scrisori am primit de-acasă opt, toa-tă slujba. Când n-aveam ce face – cum nu aveam ce face? – mi-era dor de

casă, dacă eram un moldovean şi nu vor-beam cu nimeni româneşte. Luam o scri-soare şi o mai citeam o dată cu glas tare, vorbeam singur, parcă eram om nebun. Nu aruncam scrisorile, le păstram şi le re-citeam”. ,,Pe parcursul a doi ani de serviciu

militar în Afghanistan am primit cca 250 de scrisori. Şi eu am scris multe. Scrisorile erau pentru noi ceva important, ele ne în-sufleţeau şi ne inspirau încredere pentru a reveni acasă. Deseori doar imaginea pli-cului, semnat de apropiaţi, era pentru noi un reper moral de maximă importanţă”.

Combatanţii erau atenţi la ceea ce ex-puneau pe foaie; ştiau că textul putea fi verificat de către cenzura militară. Toto-dată, lectura atentă permite intuirea in-directă a situaţiei în care figurau autorii misivelor. Unele scrisori, neidentificate de cenzură, descriu mai extins calvarul războiului. Ofiţerii încurajau combatanţii să scrie într-o formă pozitivistă şi să evite anumite subiecte invocând şi argumen-te sensibile: ,,Trebuia să scriem că totul e bine, normal”. ,,În orice caz, pe noi ne-au informat ca să scriem cu atenţie scrisorile” (A. Sfeclă). ,,Nu aveam voie să dăm infor-maţii. Era cenzură” (V. Novac). ,,Nu per-miteau să vorbeşti de frică sau că ai păţit ceva”. ,,Scriam tot timpul că îs la poligon, la antrenamente, iar deasupra împuşcau. Eu scriam acasă că totul este bine. Nu ne dau voie să scriem nimic rău”. ,,Ne încura-jau şi ne spuneau ca să nu distrugem pă-rinţii, să le spunem altceva”. Soldaţii care perturbau formularea şablon a scrisorilor erau apostrofaţi: ,,Un moldovean din Flo-reşti a scris că a murit tot regimentul, că a rămas doar el şi comandirul companiei şi le-a dat Krasnaâ zvezda (ordin – n.n.). Au venit şi l-au luat şi nu l-am mai văzut”.

Misivele conţineau un sprijin moral pentru combatanţi, de aceea superiorii militari erau atenţi la corespondenţă. Sol-daţii care se eschivau să scrie erau mus-traţi: ,,Era zi specială când se permitea să scrii scrisori” (Vl. Gobjilă). ,,Cine nu scria scrisori acasă era scos ca la şcoală în faţa careului şi ocărât”. ,,Eu o jumătate de an nu am scris. De acasă au trimis scrisoare la comisariat. M-au impus să scriu” (V. Lun-gu). ,,În prima jumătate de an ne forţau să scriem acasă. Cât mai des. Sănătos, tot e bine, armata merge normal, de obicei –

Corespondenţa combatanţilor moldoveni din Afghanistan (1979-1989)

Istorie

de Ion XENOFONTOV


21

cuvintele astea. Nu numai că nu ne permi-teau să scriem altceva, dar nici nu aş fi pu-tut să scriu: mamă mă împuşcă şi... ”. ,,La noi, înainte de a trimite o scrisoare acasă, te duceai la politruk şi te însemna că ai tri-mis-o. Dacă nu trimiteai, nu scriai în tim-pul liber, apoi ne certa. Trebuia să scriem, ca să afle părinţii că suntem vii şi sănătoşi” (Al. Buzic). ,,În privinţa scrisorilor, chiar am avut probleme. Am primit mustrare că nu scriu acasă. M-a pus un ofiţer să scriu acasă faţă de dânsul. Acasă eu nu am trimis o grămadă de timp. Era pus om special care să-i pună pe soldaţi să scrie acasă. Ca să nu sufere părinţii” (I. Oca).

Deoarece scrisorile combatanţilor erau în vizorul cenzurii militare, în conţinutul acestora se cuprindeau formulări univer-sale, se expunea subiectul unui serviciu ordinar; soldaţii se eschivau să relateze despre veracitatea conflictului militar. ,,Scriam că totul este bine, sunt sănătos, nimic în detalii. Chiar am venit acasă şi mama zice: Cum toţi vorbesc, se aude, se vorbeşte, dar tu? Nu vroiam să-şi facă griji” (A. Sfeclă). ,,Eu am scris întotdeau-na că-i totul normal, bine, culegem stru-guri şi banane” (Vl. Gobjilă). ,,În inimă îi scris, dar acasă nu scrii...” (A. Ceban). ,,La mine totul este bine, normal. Sunt viu, sănătos, nu-s bolnav”. Dumitru Grosu (1966–1984), căzut în Afghanistan, scria părinţilor: ,,Serviciul decurge normal, cu băieţii şi comandanţii mă împac binişor”.

Pentru a exclude im-pacientările rudelor, combatanţii se eschivau să informeze chiar şi în privinţa locului stagiului militar. Mama ostaşului Oleg Colodzeav (1966–1987) afirma: ,,Oleg a ascuns adevărul că slu-jeşte în Afghanistan. Scria: Treburile merg bine. Mă aflu în Mon-golia. Nu te nelinişti, mam. ,,Eu am spus că-s în Mongolia: Mamă, îs în Mongolia, aici e bine, ne hrăneşte… Dar părinţii au înţeles, după adre-să, de la vecini, care au fost în Afghanistan”. ,,La mine totul este în ordi-ne. Slujesc în Mongolia. Nu vă îngrijoraţi”. ,,Scri-sori scriam, dar părinţii până la sfârşitul servi-ciului nici nu au ştiut că am fost în Afghanistan, a ştiut doar sora, n-am dorit să se îngrijoreze” (A. Oprea).

Formulări tradiţionale, şablona-te erau prezente şi în cazul corespon-denţei camarazilor în Afghanistan: ,,Mai întâi de toate vreau să-ţi comu-nic că noi toţi suntem vii şi sănătoşi, ceea ce-ţi doresc şi ţie din toată inima”.

Multe scrisori nu ajungeau la destina-ţie, unele din condiţii obiective, altele, pro-babil, din cauza con-ţinutului, erau exclu-se din circuit. Alexei Murzam, combatant din Căinari, specifica: ,,De patru luni de zile aştept scrisori de acasă. Pe unde rătăcesc oare? În acest răstimp am expediat la baştină 6 răvaşe, dar fără niciun răspuns” (11.05.1980). ,,M-am săturat de aş-teptat scrisorile de aca-să şi tot degeaba, nu le primesc” (12.06.1980). ,,Odată ai mei nu au primit scrisoare” (V. Daniţă). Vladimir Pi-rogov (1957– 1984), căzut în Afghanistan, în una din scrisori avea să specifice: ,,P.S.

În scrisori confirmaţi că aţi primit răvaşe-le mele, deoarece se vorbeşte că nu toate scrisorile ajung, atât aici, cât şi de aici”.

Unele epistole, care n-au trecut prin filtrul cenzurii, expuneau, doar pentru anumite persoane, dificultăţile cu care se confruntau participanţii sovietici la răz-boiul din Afghanistan. În una din misi-vele din Afghanistan, combatantul mol-dovean Valerie Vrabie sublinia decalajul dintre realitatea de pe teren şi cele expuse în corespondenţa cu părinţii, iar în mo-mentele unor exalări emoţionale avea să remarce: ,,Tania (prietena şi viitoarea lui soţie V. Vrabie – n.n.), eu te rog de scri-soarea pe care ţi-am trimis-o mai înain-te să nu ştie nimeni, ce ţi-am scris, mai ales să nu afle părinţii. Eu le scriu cu totul altceva: că e bine, că nu-i nimic, dar nu-mai eu ştiu ce-i aici şi băieţii care slujesc şi care au slujit… Eu nu doresc la nimeni să pice pe aşa pământ cu slujba (s.n.)”.

Alteori în misive se releva sensibili-tatea afectivă a combatanţilor şi indivi-dualizarea lor militară: ,,Tu vrei ca să mă aştepţi din armată, ai plăcerea ca să aş-tepţi un soldat din Afghanistan? (s.n.)”.

În linii generale, corespondenţa din Afghanistan marca o joncţiune – a partici-pantului la război (plasat în cadrul unei ci-vilizaţii intruse) şi a emisarului unei lumi de care, temporar, s-a detaşat. Ca şi într-un mesaj diplomatic, limbajul era selectat, iar informaţia furnizată era marcată de o ana-liză riguroasă. Exploziile emoţionale erau înăbuşite prompt de evaluările pozitive.


22

Ca orice serviciu de spionaj, contraspi-onaj şi contrainformaţii care se respectă sau doreşte să impună respect, Securi-tatea din perioada lui Gheorghiu-Dej (1948 – 1965) a colaborat şi a practicat schimbul de informaţii. Acest schimb de informaţii s-a limitat în acea perioadă la structurile similare ale ţărilor socialiste, iar fluxul informativ a vizat, în exclusivi-tate, „uneltirile imperialismului”.

Documentele de arhivă atestă un schimb de informaţii şi o colaborare ope rativă în scopul unor aranjamente politice între serviciile speciale româneşti şi cele chineze (Bodnăraş şi Kang-Sheng – şeful serviciilor secrete şi de securitate chineze) la începutul anilor ’60. Astfel, s-au realizat primele contacte şi întâlniri cu chinezii.

Tot atunci, şi pentru a contrabalansa influenţa chineză în zonă, la iniţiativa conducătorilor de la Kremlin s-au organi-zat întâlniri între şefii departamentelor de securitate din ţările socialiste europene. Scopul acelor întrevederi era ca fiecare şef de delegaţie să prezinte un raport în care să descrie rezultatele obţinute în lupta cu agenturile imperialiste. Cu toate acestea, se făcea mai multă politică, lăsând pe pla-nul secund problemele informative. De asemenea, sovieticii aveau o atitudine de conducători, rezervându-şi mereu ultimul cuvânt în „trasarea liniei de viitor”.

La 3 noiembrie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a trimis o scrisoare lui A.A. Gromîko, locţiitor al Ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita tri-miterea unuia sau a doi „specialişti” care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român (PMR) în scopul elucidării situaţiei unor membri ai parti-dului cu o activitate neclară şi suspectă, dat fiind că românii nu aveau la acea peri-oadă experienţa necesară în desfăşurarea cu succes a unor asemenea anchete. În 15 noiembrie 1949, însuşi Stalin i-a dat lui Gheorghiu-Dej răspunsul pozitiv printr-o scurtă scrisoare purtând semnătura „Fili-

pov”, pseudonimul lui Stalin.Astfel, consilierii sovietici au fost deta-

şaţi în România prin semnarea unei con-venţii, la 5 februarie 1950, între Bucureşti şi Moscova. Durata şederii consilierilor a fost stabilită pe o perioadă de 3 ani. Cos-turile erau suportate de partea română, acestea includeau: transportul dus-întors pentru consilieri şi familiile lor, salarii mari (unul în lei, plătit direct consilieru-lui, şi unul în ruble, achitat statului sovie-tic), locuinţe gratuite, accesul la magazine speciale, acordarea de alimente, produse industriale etc. Toate aceste prevederi erau valabile şi pentru consilierii care se aflau deja în România. Până în 1953, agentii şi cadrele serviciului de spionaj sovietic de pe teritoriul României au acţi-onat fără probleme, menţinând contactul cu Gheorghe Pintilie, Serghei Nicolau, Mihai Gavriliuc şi Ana Pauker, persoane care transmiteau informaţii Ambasadei sovietice de la Bucureşti.

După evenimentele din 1956 din Un-garia, serviciile secrete sovietice au prevă-zut faptul că urmau să îşi retragă trupele de pe teritoriul României, motiv pentru care au desfăşurat o amplă activitate des-tinată crearii unor noi reţele, consolidării celor mai vechi, perfecţionării sistemelor de legătură etc. Acţiunile au avut ca scop menţinerea unui control cât mai mare asupra României după retragerea trupelor şi apoi a consilierilor oficiali. De cealaltă parte, regimul comunist de la Bucureşti a luat la rândul său atitudine. Din ordinul lui Gheorghiu-Dej, în primele luni ale anului 1962, s-a constitui un colectiv restrâns de ofiţeri care avea sarcina să se ocupe de identificarea agenturii sovietice din România.

Drumul spre autonomia faţă de MoscovaLa începutul anilor ’60 relaţiile cu so-

vieticii s-au răcit simţitor. Gheorghiu-Dej a menţionat în cadrul şedintei Biroului Politic al Comitetului Central al PMR din

13 mai 1963, că între Miniştrii de Interne ai celor două state (România şi URSS) existau legături, schimb de păreri şi de experientă. Dar Ministrul de Interne al României, Alexandru Draghici, a replicat secretarului general al partidului că România nu avea nevoie de nici un fel de colaborare dacă aceasta însemna doar transmiterea unilaterală de informaţii către sovietici şi că în situaţia în care se mai dorea o colaborare, aceasta trebuia să se facă pe bază de reciprocitate.

Această lipsă de eficienţă a colaborării între organele de securitate româneşti şi cele sovietice, la începutul anilor ’60, se datora, pe de o parte, concepţiei KGB-ului, care dorea să fie principalul benefi-ciar faţă de instituţiile similare din Blocul Estic, în sensul de a primi informaţii şi de a oferi în schimb doar sinteze infor-mative, iar pe de altă parte, refuzului din partea conducerii Securităţii din Româ-nia de a accepta o autonomie limitată faţă de Moscova.

În primăvara anului 1964, conduce-rea PMR a decis să adopte o atitudine mai hotărâtă faţă de partenerii sovietici. Dacă până în 1964 Serviciul de Con-trainformaţii Militare avea în atenţia sa

România şi serviciile secrete în perioada războiului recede Doina MALŢEV

Istoria serviciilor secrete


23

acţiunile de spionaj ale serviciilor secrete din SUA, Anglia, Franţa, RFG, Israel etc., însă în urma Declaraţiei din aprilie 1964 a PMR a apărut o nouă ţintă: serviciile de spionaj ale URSS. Gheorghiu-Dej a ştiut să profite de schimbarea survenită în conducerea sovietică de la Kremlin, în urma căreia Hruşciov a fost înlăturat datorită unei lovituri de palat, condusă de Leonid Brejnev, la 14 octombrie 1964. După numai şapte zile de la eveniment, şeful statului român l-a convocat pe ambasadorul sovietic şi i-a cerut retra-gerea consilierilor KGB din România. La rândul său, Moscova a reacţionat rapid. În ziua de 22 octombrie 1964, presedin-tele KGB, Vladimir Efimovici Semiceast-nîi, i-a trimis o telegramă lui Alexandru Draghici, prin care îi reamintea faptul că România depindea de Moscova şi că va regreta gestul său.

În această situaţie, partea română a fost sprijinită de conducerea Partidului Comunist Chinez în atitudinea sa de a nu ceda presiunilor sovietice . În 1964 era necesară o direcţie proprie a celor două state, adică de emancipare şi ieşire de sub tutela Moscovei.

Acest lucru însă nu s-a întâmplat deoarece sovieticii n-au părăsit niciodată teritoriile ocupate militar, după retrage-rea oficială a unităţilor rămânând agenţii. Unii dintre aceştia se infiltraseră chiar în vârful ierarhiilor civile şi militare.

Ceauşescu în război cu serviciile secrete sovieticeOdată cu venirea la putere a lui Nico-

lae Ceauşescu, Securitatea românească a încercat să îşi menţină poziţia autonomă faţă de serviciile secrete sovietice. Astfel încât, în primăvara anului 1965 au fost demascaţi câţiva ofiţeri din rândurile armatei române care activau în slujba ser-viciilor de spionaj sovietice, sugerându-li-se să întrerupă orice legătură cu acestea.

În data de 21 august, Ceauşescu a ros-tit un discurs în faţa sediului CC al PCR, în care a acuzat actul de agresiune asupra „unui stat socialist liber şi independent”, luându-şi măsuri de securitate în cazul în care acelaşi scenariu ca şi al lui Gheor-ghiu-Dej ar fi fost pregătit şi pentru el .

Din destăinuirile generalului Nicolae Pleşiţă aflăm că prin intermediul struc-turilor de spionaj tehnico-ştiinţific din Direcţia de Informaţii Externe (DIE), Securitatea a folosit aparatură sofisticată adusă din Occident pentru controlul radioactiv asupra încăperilor şi locurilor în care era prezent şeful statului .

În toamna anului 1968, în contextul în care se pregătea – dupa Cehoslova-cia – o invadare a României, conducerea Securităţii, cu aprobarea lui Ceauşescu, a fotocopiat întreaga Arhivă operativă. De la acea dată şi până în decembrie ’89, toate dosarele Securităţii care se clasau în Arhivă la fondurile operative au fost microfilmate în dublu exemplar: unul pentru exploatare, iar al doilea pentru de-pozitul de rezervă. De asemenea, datorită valorii deosebite a informaţiilor conţinute în documentele din Arhiva Ministerului Apărăriirii Naţionale, s-a impus crearea unui fond de asigurare prin microfil-marea selectivă a dosarelor, operaţiune executată până în anul 1973. Toate aceste măsuri, la care s-au adăugat şi alte ordine şi hotărâri ale Consiliului Securităţii Statului au fost colectate şi rezumate în Planul de Mobilizare, care până în 1989 a fost actualizat permanent în funcţie de evoluţia raporturilor dintre România şi URSS .

În stadiul actual al cercetarilor, isto-riografia nu dispune de documente care să explice motivul pentru care URSS a renunţat să pună în aplicare planul de invazie a României şi Iugoslaviei, câmpul ipotezelor rămânând în continuare deschis.

După evenimentele din 1968, organele de contrainformaţii militare reuşiseră să identifice o parte din agentura secretă fo-losită de serviciile de informaţii sovietice, precum şi o serie de colaboratori recrutaţi sau reactivaţi din rândul ofiţerilor armatei române. Însă Ceauşescu a interzis ca aceştia să fie judecaţi petru spionaj sau trădare, unii dintre ei fiind doar condam-naţi pentru „neglijenţă în serviciu” şi retrogradaţi la gradul de soldat.

Nici unul dintre complotiştii români nu a fost vreodată trimis în faţa justiţiei pentru a fi judecat şi condamnat sub acuzaţia de „trădare” sau „complicitate la acţiuni contra intereselor statului român”. La fel ca şi predecesorul său, Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a manifestat aceeaşi teamă de a nu irita Kremlinul. Ca urmare, Ceauşescu a interzis până şi interogarea celor dovediţi că urmau instrucţiunile agenţilor sovietici ori se aflau în contact operativ cu diplomaţii şi ataşaţii militari sovietici. Ordinul său a fost ca fiecare agent al Moscovei să fie ”neutralizat individual” fără a stârni contrareacţii dure din partea URSS. Alţii au fost îndepărtaţi din funcţii pentru a îngreuna contactarea lor de către ofiţerii sovietici de informaţii.

Relaţiile României cu sovieticii nu erau tocmai bune, astfel încât în iulie 1969, serviciile secrete sovietice definiti-vaseră deja operaţiunea „Nistru” (Dnestr) care viza aducerea la conducerea Româ-niei a unui membru PCR loial URSS .

România - obiectul „spionajului total” al sovieticilorLa începutul anilor ‘70 a avut loc o

a doua epurare mascată a aparatului de securitate, ofiţerii cu studii la Moscova fiind transferaţi în sectoare adminis-trative sau folosiţi în activităţi de ruti-nă în cadrul Ministerului de Interne, poziţiile lor nepermiţându-le divulgarea secretelor de interes pentru sovietici. În acelaşi timp, serviciile de informaţii militare sovietice au reuşit să afle despre aranjamentele dintre România şi Franţa în ceea ce priveşte livrarea de tehnică militară performantă , motiv pentru care sovieticii au continuat să practice


24

pe teritoriul României „spionajul total” , principiu aplicat de regulă doar pentru ţările considerate inamice. Un exemplu în acest sens este cazul instrumentat de UM 0920/A, între anii 1969-1970, referitor la modalitatea în care KGB-ul a acţio-nat pentru a sustrage nişte documente secrete. Ofiţerii şi sovieticii specializaţi pe domeniul economic acţionau la Bucureşti în calitate de specialişti ai Comitetulului de Stat pentru relaţii economice (GKS), care era subordonat direct Consiliului de Miniştri al URSS. GKS-ul era interesat să vândă României un dispozitiv complex de acţionare a ecluzei de la Hidrocentrala Porţile de Fier, asigurând instalarea şi service-ul agregatelor. Însă specialiştii români au descoperit că dispozitivul era prea puţin performant, motiv pentru care au apelat la firma austriacă „Mobey ”, achiziţionând o instalaţie similară, dar mult mai competitivă. Contractul semnat între cele două părţi prevedea o clauză separată legată de păstrarea secretă a datelor tehnice de fabricaţie. În aceste condiţii, adjunctul directorului GKS, Mi-hail Vlasov şi inginerul sovietic Alexan-dru Vorobiov, despre care contraspionajul românesc avea date conform cărora ambii erau ofiţeri KGB sub acoperire şi care co-laborau şi cu un inginer român ce fusese recrutat de serviciul secret sovietic încă din timpul facultăţii pe care o absolvise la Moscova, intenţionau să fotocopieze documentaţia tehnică a instalaţiei de ecluzare aparţinând firmei austriece. Documentaţia secretă era păstrată în biroul de documente secrete, în care, prin atribuţiile de serviciu, inginerul român avea acces. Pentru protecţia contrain-formativă a documentaţiei, organele de securitate române instalaseră în încăpere microfoane şi aparate de fotografiat cu declanşare automată. Inginerul român însoţit de Vorobiov au pătruns în biroul unde se afla documentaţia tehnică, pe care au fotocopiat-o, întreaga acţiune fiind înregistrată de aparatele de fotogra-fiat instalate pentru protecţie. Sovieticii nu au putut fotocopia decât o parte din planurile tehnice reale, restul fiind con-trafăcute de către specialiştii români. Dar în cele din urmă, conducerea Securităţii a dispus să nu se ia nici un fel de mă-suri penale, sub pretextul că se puteau deteriora şi mai mult relaţiile României cu URSS. Pentru eşecul acţiunii, întrucât sustrăseseră o documentaţie incompletă şi care nu putea fi folosită, cei doi ofiţeri sovietici sub acoperire au fost retraşi din funcţie, iar inginerul român abandonat ca agent şi „marginalizat” de Securitatea

românească .Aceeaşi agresivitate din partea agenţi-

lor sovietici se constată şi prin tentativa lui Grigore Naum, şeful Direcţiei de con-trainformaţii militare a Securităţii şi a lui Constantin Pârvulescu, un vechi activist de partid, devotat sovieticilor şi reactivat de KGB, de a organiza o structură anti-ceauşistă. Aceasta fost rapid descoperită şi descurajată prin îndepărtarea celor doi din orice funcţii de decizie.

Agenţii KGB trimişi în România la începutul anilor ’70 primiseră instrucţi-uni să adune informaţii despre relaţiile României cu Statele Unite şi cu China şi eventualele revendicări teritoriale referitoare la Basarabia şi Bucovina de Nord. Totodată, ei aveau şi misiunea de a raporta regulat despre: grupările de ori-entare anti-sovietică; poziţia minorităţilor maghiare şi germane; cultul personalităţii practicat de Ceauşescu; starea de spirit generală în rândurile PCR. Principalele surse de informaţii ale celor 13 agenţi sovietici care activau atunci pe teritoriul României urmau să fie infiltrate în antu-rajul ziarului „Scânteia” şi al publicaţiei de limbă germană „Volk und Kultur” .

La începutul anilor ’80, serviciile se-crete sovietice şi-au intensificat suprave-gherea asupra regimului de la Bucureşti. De exemplu, Oleg Gordievski, fost ofiţer KGB, îşi amintea că în anul 1983, Directia a XI-a a PGU (compartiment de spionaj specializat pe relaţia cu Europa de Est) în-tocmise un amplu studiu în care se releva că România „era în pragul falimentului şi că un colaps economic avea să intervină în urmatoarele luni”. Moscova se arăta

îngrijorată de consecinţele unei asemenea situaţii în care guvernul de la Bucureşti s-ar fi orientat spre Occident. Mai mult, în ultimii doi ani petrecuţi la Londra (1984-1985), în calitate de rezident adjunct şi apoi de rezident KGB, Gordi-evski mărturiseşte că a primit solicitări să obţină „informaţii asupra atitudinii occidentale faţă de România”.

Ceea ce se cunoaşte deja este că în ultimii ani ai regimului comunist din România, spionii sovietici au primit misiunea de a obţine date şi informaţii despre: posibilii succesori ai lui Ceauşes-cu; disidenţii din rândul PCR; viaţa de familie a cuplului prezidenţial.

La sfârşitul anilor ’80, România era cu-prinsă de un val crescând de nemulţumiri şi o destabilizare generală ce anunţau parcă revolta populară. Era evident că prezenţa pe teritoriul României, fie şi a unui mic contingent al Armatei Roşii, era inutilă dar şi extrem de riscantă, din moment ce sentimentele profunde ale românilor contra clanului ceauşist se puteau transforma rapid într-un ultra-naţionalism feroce contra ocupantului sovietic. De altfel, un document decla-sificat ce conţine previziunile cu privire la principalele evoluţii din Europa de răsăriteană, elaborat de CIA în februarie 1990, subliniază rolul jucat de Moscova în evenimentele din decembrie 1989.


25

Astăzi corpul este aproape omniprezent în reclame putând fi întâlnit în diver-se ipostaze în spoturile TV, în ziare, pe bannere la colţ de stradă sau pe clădiri etc. Cum era însă perceput şi comercializat în reclamele sfârşitului de secol XIX în condiţiile în care pentru morala deceniului patru al secolului XX trupul era în conti-nuare considerat un subiect tabu.

La sfârşitul secolului al XIX-lea fotogra-fia nu pătrunsese încă în spaţiul alocat pu-blicităţii, fiind o raritate chiar şi în corpul ziarelor. Schiţa, prin mâna desenatorului, era aceea care lucra corpul, care îl „sculp-ta”, şi chiar dacă nu reda prin linii perfecte idealul, impunea cu siguranţă un model. Corpul era comparat cu un obiect de artă, dar niciodată considerat ca atare.

Corpul în accepţiunea sa generală este caracterizat de o generoasă „disponibili-tate semiotică”, fiind considerat „un câmp aproape infinit pentru semioze dintre cele mai diverse, întretăindu-se într-o multipli-citate de raporturi şi generând o ,,explozie” a semnificaţiilor”. Mai mult, în cadrul desenului sau al fotografiei gestul este înto-deauna presupus de cel care îl vizualizează.

În ciuda acestui fapt, răsfoind peri-

odicele timpului – din raţiuni practice am supus analizei noastre doar numerele ziarului „Epoca” din anii 1885-1889 - observăm că suntem confruntaţi din start cu o problemă: materialul de lucru are un caracter intempestiv, fiind foarte dispersat la nivelul reprezentărilor! Ne vom opri în primul rînd asupra reclamelor care prezintă individualităţi – femeia, bărbatul şi copilul.

CopilulImaginea copilului este utilizată o

singură dată în perioada analizată de noi fiind confiscată nu de un producător care se adresează prin serviciile sale copiilor, ci de Keilhauer care promova serviciile unei turnătorii de fier şi alamă! Atelierul său fiind dotat cu „toate accesoriile cele mai noui şi perfecţionate” poate executa comenzi dintre cele mai diverse: „Pompe de Tote Sistemele / Robinete / Tuburi de fier, tuci şi plumb / Tuburi etc. În centrul inserţiei este poziţionată imaginea copi-lului prezentând una dintre acele „figuri pentru aşezat la fontini” („Epoca”, nr. 720/1888, p. 4). Fântâna arteziană având forma unei tipsii este aşezată pe un singur picior, marginile acesteia fiind prevăzute cu orificii sub forma unor capete de ani-mal prin intermediul cărora apa se scurge. În centrul tipsiei se găseşte o asemenea statuetă reprezentând un băiat care strânge în braţe o pasăre al cărei corp este orientat în plan vertical, din ciocul ei ţâşnind un jet de apă. Pantalonii scurţi, dar şi detaliile fizice determină o diferenţiere, în acest caz fiind vorba fără îndoială de un băiat. De ce imaginea acestui produs şi nu a altuia? Keilhauer era probabil conştient că dintre toate produsele promovate, statuile pentru fântâni erau singurele care puteau primi o formă grafică în cadrul inserţiei capabilă să ofere un aspect plăcut inserţiei.

FemeiaFeminitatea este învestită cu mai multe

valenţe în cadrul reclamelor, norocul con-ferit de aceasta combinându-se perfect cu sensibilitatea sau voluptatea.

Una dintre reclamele ce anunţa un „câş-tig sigur”, „perdere imposibilă” şi „şansă considerabilă de câştig” pentru cei care

achiziţionează cinci „obligaţiuni cari nu trebue să se confunde cu biletele simple de loterie” („Epoca”, nr. 720/1888, p. 4) promo-va şi imaginea femeii. Practicând mesajul de influenţare în defavorea celui informa-ţional sponsorul reclamei cerea posibililor cumpărători să nu mai achiziţioneze „sim-plele bilete ale lotărielor germane cu cari este cu neputinţă a câştiga o sumă mai mare şi cu cari se riscă cu mai multă siguranţă a perde cu totul banii sei”. În ciuda faptu-lui că reclama ocupă mult spaţiu în cadrul paginii de ziar, cele două imagini situate în colţul din stânga sus, respectiv dreapta sus sunt destul de mici în comparaţie cu recla-ma, aspect absolut normal deoarece pentru perioada analizată reclamele se centrau mai mult pe furnizarea informaţiilor cât mai ex-plicit cu putinţă prin intermediul textului, aspectul estetic fiind adesea neglijat. Tână-rul are pe cap un petasos, în mâna dreaptă o ramură, iar în stânga, ridicată, o pun-gă de bani. El este surprins alergând spre stânga, dar privirea îi este îndreptată spre dreapta, spre femeie. Potrivit descrierii, cel reprezentat nu este altul decât Mercur, protector al comerţului şi al avuţiei, dar şi simbol al hoţiei. În partea dreaptă, pe ace-laşi fundal, regăsim o femeie care-şi spriji-nă piciorul tot pe o sferă. În mâna dreap-tă are un sceptru, iar în stânga un corn al abundenţei orientat însă în jos, din acesta

Marius Florin DRAŞOVEAN

Reclama la sfârşitul secolului al XIX-leaIstoriE


26

curgând monezi, bonuri şi bilete (probabil obligaţiile menţionate în textul reclamei).

Imaginea femeii este utilizată şi în re-clama comandată de Max Fischer care promova „pianine şi piane de la cele mai renumite fabrice”. În imaginea care ocupă trei sferturi din câmpul reclamei putem re-găsi un personaj feminin şi un pian, care la rându-i ocupă cea mai mare parte a ima-ginii. Femeia se află în stânga imaginii fi-ind surprinsă în timp ce priveşte la pian. În mâna stângă, lăsată jos, ţine partiturile, iar mâna dreaptă este ridicată indicând pianul. Faptul că este îmbrăcată extrem de elegant, rochiei fiindu-i ataşate o serie de anexe vestimentare, având un colier în jurul gâtului şi o coafură pe măsură ne determină să ajungem la concluzia că nu oricine se poate afla în preajma unui ase-menea pian şi, în concluzie, nu oricine şi-l poate permite. De ce o femeie? Răspunsul este cât se poate de simplu: muzica necesi-tă o anumită sensibilitate, iar femeia fiind prin natura ei o fiinţă sensibilă este che-mată să promoveze gustul pentru muzică.

Ana Csillag este prezentată într-o recla-mă având „perul colosal Loreley de 150 cm” („Epoca”, nr. 1027/1889, p. 4.) pe care l-a obţinut „în urma întrebuinţărei de 14 luni a pomadei inventate” de ea. Această soluţie este promovată ca fiind „singurul mijloc în contra căderei perului şi serveşte pentru activitatea creşterii lui, la întărirea rădăcinei”, având efecte şi asupra bărbatului deoarece „după o scurtă întrebuinţare dă atât perului din cap cât şi din barbă o lucire şi plinătate naturală şi preservă perul de în-cărunţire pripită până la adânci bătrâneţe”. Imaginea care ocupă jumătate din reclamă ne înfăţişează din profil o femeie în costum tradiţional unguresc. În mâna stângă ridi-cată ţine trei flori. Atenţia ne este îndrepta-tă însă spre părul femeii, deosebit de bogat, acesta ajungând până la pământ creând im-presia unei trene. Din nou, de ce o feme-ie? În primul rând pentru că o femeie este cea care a inventat această pomadă şi, în al doilea rând, pentru că prin calităţile fizice ale celei prezentate imaginea atrage atenţia.

BărbatulImaginea bărbatului este asociată în

primul rând ideii de putere. El este voie-vodul care are în mâna dreaptă ridicată un pocal, iar stânga lăsată pe un scut. Are însemnele voiveodului: coroană pe cap, mantie, barbă şi face reclamă la o băutu-ră din moment ce în partea superioară a pocalului se distingea spuma acesteia. Imaginea produsului s-a perpetuat peste timp fiind identică cu cea de astăzi: berea

Gambriniana „fabricaţiunea Oppler”, as-tăzi Gambrinus. Aceeaşi imagine o regă-sim şi în reclama berii Peleş, din moment ce este tot „fabricaţiune Carol H. Oppler”: voievodul devine astfel imaginea unui brand. Consumând această bere devii rege şi puternic, primeşti atributele voievodului.

O reclamă deosebit de interesantă este cea care promovează „cel mai nou sistem american cu central şi linii simple” de „te-legraf şi micro-telephon”. Atât în partea stângă, cât şi în cea dreaptă a textului recla-mei se regăsesc imaginile unor bărbaţi care utilizează acest sistem. Cel reprezentat în stânga este un domn din înalta societate, în timp ce în dreapta este un ţăran. Ambii sunt surprinşi în timp ce utilizează acest telegraf în incinta unei camere care prezintă carac-teristicile clasei sociale din care provin. Cei doi sunt poziţionaţi faţă în faţă deoarece aparatele sunt amplasate pe marginea tex-tului reclamei, fapt care lasă impresia că cei doi ar comunica. O primă menţiune se cu-vine făcută: telegraful trebuie să fie un apa-rat ieftin din moment ce se regăseşte atât în habitatul burghez, cât şi în cel ţărănesc. Me-sajul care decurge este simplu: aparatul este destinat tuturor! Telegraful devine astfel un element de legătură, uneşte clasele sociale, la receptor putând fi diminuate diferenţele şi ierarhiile existente în cadrul societăţii! Dacă analizăm mai atent imaginile obser-văm că cel care vorbeşte este burghezul, iar cel care ascultă este ţăranul. Dacă ţăranul are ambele receptoare la ureche, burghezul lo-veşte cu unul dintre ele în cutie. Chiar dacă sunt diferenţiaţi social, cel puţin în privinţa unei dotări se aseamănă: ambii au telegraf!

ConcluziiDe cele mai multe ori, în epocă, cor-

pul joacă doar rolul de suport al ima-ginii, el nefiind decât rar prezent în mod explicit în aceste reclame. Iar când apare devine „unul din ,,locurile” pri-vilegiate ale întâlnirii alterităţii, ne-cunoscutului”, dar şi al fantasmelor.

Pentru multe din inserţiile analiza-te corpul reprodus în reclamă a devenit logo, respectivul produs ajungând să fie identificat prin intermediul acestu-ia. Interesant este şi un alt aspect care priveşte raportul masculin-feminin în publicitate. Chiar dacă femininul pă-trunde relativ târziu în reclamă ca per-sonaj individual, acesta poate fi reperat mult mai devreme în cadrul imaginilor reprezentând personajul colectiv, rapor-tul enunţat mai sus fiind însă de 7 la 1!

Pe lângă calităţile estetice ale unei re-clame care beneficia de o imagine oare-care se cuvine menţionat încă un aspect. În condiţiile în care rata analfabetismului este una deosebit de ridicată pentru pe-rioada analizată, imaginea are rolul de a modera între produs şi posibilul cumpă-rător. De aceea considerăm că publicul se confruntă mai degrabă cu o utilizare a imaginii corpului. După cum s-a putut observa însă, corpul nu este întotdeauna purtătorul aceluiaşi mesaj, acesta de mul-te ori putându-l înşela pe credulul care se lasă manevrat de impresii şi aparenţe.


27

Ce subiect frivol -pederastia! Dezgustă-tor ca şi democraţia lipsită de bun simţ. Nu e suficient că am fost despuiaţi spiritual şi economic de politica criminală a lui Stalin, înrobiţi de sistemul sovietico-comunist şi batjocoriţi de elita politică pro-occiden-tală şi pro-rusească în decurs de 20 de ani de independenţă! Acum trebuie să fim şi pederaşti, pentru că în caz contrar, nu ne raportam la valorile europene. De 20 de ani moldovenii sunt ostaticii sărăciei şi corup-ţiei. Nu reprezintă această realitate o încăl-care flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului? Faptul că salariile şi pensiile nu acoperă coşul minim de consum şi costurile facturilor nu este o discriminare din partea guvernării? Atunci de ce ar fi discrimina-torie atitudinea majorităţii cetăţenilor din Republica Moldova faţă de homosexuali?

Democraţia nu este un sistem de guver-nare haotic, unde fiecare face ce vrea. O so-cietate democratică este organizată în con-formitate cu nişte reguli, care stipulează clar că „ libertatea unei persoane încetează acolo unde începe libertatea altuia”. Bunăoară, de moment ce copiii majorităţii au văzut homosexuali pipăindu-se şi sărutându-se în public, înseamnă că drepturile ei au fost încălcate. Pentru că micuţilor, în asemenea situaţii, li se impune inconştient un model al relaţiilor interumane contradictoriu. Un copil îşi formează personalitatea în dependenţă de experienţa pe care o are cu exteriorul. Ceea ce vede şi învaţă, aplică. Orice familie heterosexuală îşi doreşte ca descendenţii săi să urmeze modelul familial tradiţional. Este un drept care le aparţine, şi nimeni nu are voie să-l conteste. Or prin asemenea acţiuni, care inevitabil vor duce la legalizarea realaţiilor dintre pederaşti, sunt încălcate drepturile şi libertăţile persoanelor heterosexuale. Democraţia reprezintă pute-rea majorităţii şi supunerea minorităţii. În condiţiile în care majoritatea consideră că homosexualii reprezintă un pericol pentru tradiţiile şi valorile sale, „revoltele” nu pot fi justificate, nici moral, nici legislativ.

Nu existenţa pederaştilor deranjează, ci modalitatea impertinentă prin care organizaţiile neguvernamentale „promovea-ză” drepturile şi libertăţile lor. Fenomenul este abordat greşit deliberat. Nimeni nu

le interzice homosexualilor să se iubească şi nimeni nu-i pedepseşte pentru alegere. Fiecare om îşi proiectează viaţa personală în dependenţă de propriile valori şi preferinţe, şi ei, aidoma heterosexualilor, beneficiază de acelaşi drept. Pot să se plimbe pe stradă, pot să aibă un job, pot să meargă la biserică, pot să-şi facă afaceri, pot să beneficieze de asistenţă medicală etc. Ce fel de drepturi şi libertăţi sunt încălcate? E deranjant însă deoarece mulţimea se opune organizării pa-radelor, unde gay-ii şi lesbienele au o ţinută imorală şi oficializării relaţiilor dintre ho-mosexuali. Pentru majoritatea promovarea şi legalizarea homosexualităţii reprezintă o problemă gravă – declinul familiei tradiţi-onale (deja afectată de sărăcie şi libertatea sexuală) şi prăbuşirea morală a societăţii.

În aparenţă promovarea homosexuali-tăţii nu ar trebui să deranjeze. „Ce e rău în asta”? Mulţi îşi formulează această întreba-re. Într-adevăr, fiecare om are libertatea să aleagă ce este mai bine pentru sine. Curios, câţi dintre cei care tolerează şi promovează fenomenul şi-ar dori ca odraslele lor să fie pederaşti? Ştiu că angajaţii de la Amnesty Internaţional Moldova sunt de orientare sexuală tradiţională. Câţi dintre ei ar accepta un asemenea viitor pentru urmaşii lor?Moldoveanul de baştină, cu bunei şi străbunei care au luptat pentru acest pământ şi au trăit crimele comunis-mului nu a fost niciodată pederast. Dar poate deve-ni, dacă tehnica „spălării creierului” va fi folosită eficient.

Consecinţele promo-vării homosexualităţii vor fi vizibile peste ani. Sub pretextul toleranţei şi drepturilor omului, încet dar sigur este decimată o naţiune. Pericolul constă în faptul că fenomenul distruge baza unei soci-etăţi – familia. Calitatea unui stat depinde în mod iminent de calitatea

cetăţeanului.O familie puternică va genera cetăţeni bine educaţi şi puternici. O familie slabă oferă în schimb specimene retardate spiritual. Dacă sărăcia şi libertatea sexuală slăbesc instituţia familiei (problemă care încă poate fi soluţionată), atunci homosexu-alitatea o distruge.

Un cuplu de homosexuali nu va oferi niciodată unui copil o lume spirituală com-pletă. Pentru că un bărbat, oricât de mult şi – ar da silinţa, nu va înlocui o mamă, iar o femeie – un tată. Dispariţia naţiunii duce indubitabil la colaps, iniţial moral şi apoi economic. Pentru că ţara nu-ţi mai apar-ţine, iar omul nu este decât un instrument prin care sunt realizate interese străine. Evident, teza respectivă nu poate fi înţeleasă de specimenele care nu au simţul patriotis-mului şi nicio responsabilitate faţă de viitor.

Ce este moral? E o noţiune greu de definit. Indiferent de definiţie, conţinutul va fi părtinitor. De aceea, când e vorba de viaţa publică şi viitorul ţării, corect ar fi ca majo-ritatea să formuleze conceptul moralităţii. Cu siguranţă, democraţia nu ar avea ce să-i reproşeze.

Social

Pederastia, asasina naţiuniide Maria DIMINEŢ


28

- Pentru început, am onoarea de a transmite salutări tinerilor ortodocşi din America şi Canada, cu care sper să reuşim a menţine bătaia inimii românului ortodox în acelaşi ritm, indiferent cât de departe am fi unul faţă de celă-lalt. Am vrea să ne povesteşti, te rog, despre voi şi despre asocia-ţia pe care o reprezinţi. - Romanian Orthodox Youth in America

(Organizaţia de Tineret a Românilor Ortodocşi din America şi Canada) este o organizaţie afiliată Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în cele două Americi, păstorită de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Condrea, care este arhiepiscopul nostru. Sub binecuvân-tarea lui se desfăşoară toate activităţile noastre, activităţi care sunt coordonate de un preot duhovnic în persoana Pr. Nicolae Clempus. Arhiepiscopia noastră se află sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române.

- Cum este să fii ortodox în ţara în care acest cult reprezintă o minoritate?- Misiunea Bisericii Ortodoxe Române

în America se deosebeşte mult de cea dusă de Biserica din ţara-mamă. Mai ales în Ca-nada, unde multiculturalismul este partea componentă a societăţii canadiene, fiecare religie este respectată şi apreciată de cei din jur. Autorităţile din Canada pledează pentru o Biserică cu un statut de organizare şi funcţionare similar unei instituţii comer-ciale. Pe lângă îndatoririle administrative şi financiare, a fi ortodox într-o ţară atât de diversificată multicultural nu este uşor, deoarece cei din jur nu împărtăşesc aceleaşi idealuri spirituale. Societatea nord-america-nă se bazează mai mult pe lucruri materiale, acordând mai puţină importanţă vieţii spirituale. Multe lucruri în societate tind a fi absorbite în circuitul comercial. Chiar şi Crăciunul, şi Sfintele Paşti constituie un prilej pentru întreprinderi de a-şi îngrăşa veniturile. Pericolul de a cădea în ispită este mare, însă datoria noastră de creştini-

ortodocşi este ca să ne apropiem cât mai mult de aspectul spiritual al vieţii noastre. Preoţii se străduiesc să le aducă la cunoştin-ţă creştinilor că viaţa materială trece, scopul fiecărui creştin fiind mântuirea, şi împreună cu neamul său să stea drepţi la Judecata de Apoi. Mai ales ca tineri este extrem de important să înţelegem valoarea sufletului nostru de la o vârstă cât mai fragedă pentru a conştientiza necesitatea valorificării timpului puţin oferit în calea mântuirii, săvârşind fapte bune şi păstrând inimile curate de ispita păcatului.

- Ce activităţi desfăşuraţi pentru a face Ortodoxia auzită tuturor?- Pentru a aduce cât mai mulţi tineri pe

calea mântuirii, este esenţial ca tinerii or-todocşi din toate colţurile lumii să formeze un cerc de prietenie; prietenie bazată pe dragoste de Dumnezeu şi neam. A fi tânăr creştin ortodox în această lume materialistă şi plină de ispite, desigur, nu este uşor. Dacă tinerii de astăzi se unesc şi formează un nucleu pentru a se sprijini unii pe alţii şi să trăiască în spiritul promovat de învăţătura

Sfinţilor Părinţi, a sfaturilor creştine, calea spre mântuire va deveni mai uşoară. Iar dacă tinerii de astăzi vor fi luminaţi la min-te şi cu frică de Dumnezeu, ei vor deveni viitorul societăţii de mâine în care crima şi drogul nu vor domni, ci pacea şi dragostea lui Dumnezeu.

Ca tineri români-ortodocşi, încercăm, în primul rând, să atragem pe alţi tineri ca noi, şi prin faptă să înmulţim credinţa. Participarea la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pentru consolidarea noas-tră. Pentru a-i atrage la Biserică, încercăm să facem şi alte activităţi sociale, care să creeze o legătură de prietenie între toţi, ca ulterior să simtă nevoia de a se regăsi în sâ-nul Bisericii. Pentru a face Ortodoxia auzită tuturor, ne străduim să publicăm articole cu tematică creştină în ziarele locale, să dăm interviuri la televiziunea română din America şi Canada şi să participăm la festi-valurile româneşti unde, pe lângă magazi-nele româneşti, care reprezintă bucătăria românească, Biserica reprezintă credinţa şi cultura românească.

Interviu

Interviu cu Ioana POP, preşedinte al Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi din America şi Canada

„Ca tineri este extrem de important să înţelegem valoarea sufletului nostru”


29

- Menţineţi legătura cu românii ortodocşi din diasporă?- În vara lui 2007, ROYA a organizat

multe activităţi, întrunind tineri ortodocşi români din nordul Americii pentru a se cunoaşte şi a începe un dialog. Una din întâlniri a avut loc la Troy Michigan -U.S. - unde tinerii Arhiepiscopiei Ortodoxe Ro-mâne din America şi Canada s-au întâlnit şi au petrecut un week-end împreună cu un sobor de preoţi, cu deosebita onoare de a-l avea alături pe Arhiepiscopul Nicolae Condrea şi Episcopul Ioan Casian. A doua întâlnire ROYA a avut loc la Toronto - Canada - unde tinerii din America au venit pentru a se revedea cu prietenii pe care i-au făcut la întâlnirea din Troy. Pe lângă hrana sufletească - Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu şi Vecernia - tinerii au avut parte şi de o cină, unde şi-au împărtăşit impresiile trăite. Picnicul organizat după Sf. Liturghie şi me-ciurile de fotbal au fost un mare succes. De asemenea, şi celelalte activităţi desfăşurate, precum şi vizitarea altor Biserici Ortodoxe româneşti. În timpul iernii, tinerii nu au

uitat să meargă şi la colindat de Sfintele săr-bători de Crăciun, pentru a demonstra că, deşi departe de Ţară, nu şi-au uitat tradiţiile strămoşeşti. Aceste întâlniri au creat priete-nii adevărate bazate pe credinţă şi dragoste în Dumnezeu.

- Ce intenţii de viitor aveţi?- Pentru viitor, avem nădejdea ca Dum-

nezeu să ne ajute în a mări cercul nostru de prietenie şi de a aduce cât mai mulţi tineri pe calea Ortodoxiei şi sperăm ca activităţile noastre să constituie un exerciţiu permanent a misiunii noastre aici, aducând Ortodoxia în inima fiecăruia.

- Cum vedeţi colaborarea cu tine-rii ortodocşi din Basarabia?- Colaborarea tinerilor romani din

America cu cei din Basarabia dorim să se bazeze în primul rând pe începerea unui dialog permanent, prin care să ne împărtă-şim din experienţa de până acum şi pentru a lărgii cercul tinerilor creştin-ortodocşi. Dialogul are la bază două realităţi care ne

unesc indiscutabil: suntem români, dar mai ales suntem toţi creştini ortodocşi. În afara dialogului putem colabora la nivel cultural, prin prezenţă în presa scrisă, schimb de cărţi şi de publicaţii şi, nu în ultimul rând, colaborare prin schimburi de experienţe directe, care se pot organiza în viitor.

- Ce le-aţi dori tinerilor ortodocşi din Basarabia, dar şi românilor de pretutindeni?- Tinerii Români Ortodocşi din America şi Canada le doresc prietenilor lor din Basarabia multă credinţă şi putere pen-tru a continua activităţile lor cele bune spre folos şi spre mântuire. Vă mulţu-mim pentru că ne-aţi ajutat să lărgim grupul nostru de prietenie şi aşteptăm să colaborăm şi de acum înainte. Fie ca Bunul Dumnezeu să călăuzească şi să păzească în toţi paşii vieţii românii de pretutindeni. Amin.Realizat de Sofia Țurcan, ASCOR

Între 8 - 11 februarie 2011, câţiva membri ai ASCOR Chişinău au fost într-un pelerinaj în Bucovina de Nord cu scopul de a se închina la locurile sfinte şi de ai cunoaşte pe românii bucovineni.

În prima zi s-a vizitat Mănăstirea Bănceni, mănăstire de călugă-ri români unde sunt crescuţi câteva sute de copii orfani, apoi oraşul Cernăuţi, care se impune prin arhitectura sa frumoasă şi prin aerul său interbelic care aminteşte de cea mai strălucită perioadă din istoria neamului nostru. Cu regret am constatat că mormintele ierarhilor români din Cernăuţi fusese vandalizate de naţionaliştii ucraineni dar, ne-am bucurat să aflăm că în oraşul Cernăuţi sunt două biserici în care se oficiază sfânta liturghie în limba română. Ulterior ne-am închinat la Fântâna Albă, unde la 1 aprilie 1941 fusese omorâţi mişeleşte cca 7000 de români care incercau sa plece in România, la icoana Maicii Domnului din Crasna şi la biserica românilor din or. Storojineţ, localitate în care am fost primiţi cu mare căldură de creştinii de acolo. În acest traseu s-a încadrat şi Codrii Cosminului, unde acum peste 500 de ani Ştefan cel Mare şi Sfânt i-a bătut pe polonezi. Astăzi acest loc poartă denumirea de „Валя Кузмина” (Valea Cuzmina) - o oarecare eroină ucraineană. Cu toate acestea, amintirea acestui domnitor este vie şi acum în regiunea Cernăuţi. Nu am ezitat să mergem la Mănăstirea Boian şi Cetatea Hotinului, una din cele mai importante porţi de apărare a Ţării Moldovei, la care atentează azi naţionaliştii ucraineni pretin-zând că este o cetate de-a lor. Astfel, după nişte lucrări de restaurare de anul trecut, ei au dat jos din jurul cetăţii brâul de piatră care re-prezintă continuitatea neamului românesc iar în toamnă pregătesc alte manifestaţii în susţinerea ideii de mai sus, necătând la faptul că izvoarele istorice demonstrează contrariul.

În una din zile am luat parte la festivalul românesc de poezie Ilie Motrescu, eveniment ce s-a desfăşurat în or. Cernăuţi la Palatul Românilor din Bucovina. Mare ne-a fost bucuria când am văzut acolo zeci de tineri care recitau poezii româneşti, tineri care, dacă se locuiesc în cadrul unui stat străin, totuşi nu ai uitat să gândească româneşte.

Bucovina este plină de locuri sfinte şi creştini trăitori, de sate româneşti şi oameni cu suflet mare. Acest pământ este marcat de ospitalitatea românilor bucovineni şi suntem convinşi, privind la tinerii de acolo, că va veni o zi când Bucovina de Nord va scrie o nouă pagina în istoria neamului nostru, una de glorie şi de sfinţe-nie. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (ascor.md)

Bucovina de Nord va scrie o nouă pagină în istoria neamului nostru


30

Reconsidera-rea istoriei Basa-rabiei păstrează încă multe pete albe datorate unor dispariţii con-ştient organizate despre care încă se mai ştie sau nu, ori indiferenţei cerce-tătorilor. Astfel, descoperim în-

tâmplător cu uimire în trecutul Basarabiei o mulţime de fapte, întâmplări, portrete, microbiografii, frânturi de creaţii literare ale unor personalităţi intrate în Panteonul culturii universale, care au trăit, gândit şi creat pe meleagurile basarabene. Urmărin-du-le, scoatem din anonimat o lume, acum miraculoasă, peste care pulberea timpului, interesele politice ale momentului şi indife-renţa unei populaţii manipulate au aşternut, conştient sau nu, un strat gros de uitare .

În scopul aducerii la lumină a acestei vechi comori ne-am îndreptat atenţia asupra unor surse mai puţin cunoscute dar deose-bit de valoroase, capabile a completa sau a redescoperi unele biografii ”uitate”, capo-dopere, fenomene etc. respectiv o serie de documente legate de evoluţia unor instituţii medii de învăţământ din Basarabia. Din no-ianul informaţiilor, selectate cu grijă şi ochi de specialist găsim cu uimire şi satisfacţie informaţii despre existenţa unei rodnice elite basarabene existente între anii 1877 şi 1940, trecută apoi prin sabia nemiloasă a proletariatului care a decapitat-o şi la pro-priu şi la figurat. Dincolo de descoperirea unui oraş gubernial în plină efervescenţă politică, economică, dar mai ales literară, sunt scoase în relief unele biografii pline de interes şi surprize, chiar unele amănunte în premieră, despre care nu s-a scris încă prin istoriografiile din ultima jumătate de veac, fie din ignoranţă, fie din cauza unei selecţii speculative aservită politicului dominant. În acest sens, informatiile inedite despre anu-mite vieţi trecute cu visele lor intrate pentru totdeauna acum în pământ şi specificul Belle Époque în Basarabia pot fi reevaluate anali-

zînd datele existente asupra istoriei Liceului nr.1 de fete al Zemstvei din oraşul Chişinău.

Răsfoind dosarele de arhivă ale fondu-lui nr. 1862 (ANRM), cu referire la trecutul acestui liceu, descoperim cu emoţie nume basarabene necunoscute ce au aparţinut unor personalităţi de o ţinută intelectuală remarcabilă, profesori şi absolvenţi, mul-ţi dintre ei deveniţi peste timp creatori ai unor studii privind nevoile şi durerile ome-neşti care n-au lipsit din nici o societate.

Una dintre absolventele necunoscute pînă azi a acestei instituţii a fost scriitoarea basarabeană de origine poloneză – Lidia Pisarjewski (n.1878), fiica notarului Dimi-trie Ignatievici Pisarjewski, familie influ-entă la acea epocă în Chişinău, fiind înru-dită cu nobilii basarabeni Leonard şi Asnaş.

Averea nobilului Dmitrie Pisarjewski (1846-1901), al cărui birou se afla în casa Şi-licrut de pe strada Gubernskaia din oraşul Chişinău, era evaluată la sfîrşitul secolului al XIX-lea, la 233283 ruble, mai dispunând şi de moşii la Şerpeni de 3819 desetine (de-seatină = 1,09 ha) de pămînt şi 230 de de-setine în Puhăceni în judeţul Bender. Cu toate acestea, familia Pisarjewski a intrat în istoria Basarabiei nu atât graţie poziţiei sale sociale influente, sau mărimii averii, ci pentru că a dăruit societăţii mai mulţi intelectuali de seamă, printre care Lev Pi-sarjewski – cunoscut chimist, inventator al extragerii iodului din algele marine etc.

Nobilii Pisarjewski erau cunoscuţi în Basarabia ca susţinători activi al artelor frumoase sprijinind activitatea diverselor societăţi culturale locale. Astfel, în oraşul Chişinău le aparţinea o casă de piatră de pe strada Podolskaia (în apropierea Liceului de băieţi nr.1), care, timp de mai mulţi ani, a fost oferită de reprezenţanţii Pisarjewski şcolii muzicale, instituţie ce era patronată de secţia Societăţii Imperiale Muzicale Ruse.

Interesul pentru diverse domenii cul-turale dar şi situaţia materială stabilă, le permiteau urmaşilor nobilului Dmitrie Pi-sarjewski să profite de libertate în alegerea viitoarei profesii, modului de viaţă, activitate.

În copilărie, mica aristocrată Lidia Pi-sarjewski, a primit o educaţie casnică, fiind

instruită pînă la vîrsta de aproximativ 11 ani de învăţătoarele casnice care o vizitau zilnic la domiciliu, tradiţie răspândită în fa-miliile nobile din acea epocă. Urmează apoi (din anul 1889) studiile medii în cadrul ce-lui mai solicitat liceu public laic de fete din Basarabia – Liceul de fete nr.1 al Zemstvei, cunoscut în acea epocă şi ca liceul nobilimii.

În timpul studiilor, eleva L.Pisarjewski, a fost pasionată de pictură pentru care şi-a descoperit înclinaţii obţinând şi anumi-te rezultate. Din aceste considerente, încă din clasele inferioare visează la o carieră de pictoriţă, intenţionând să-şi continue studi-ile postliceale la Academia de Arte din St. Petersburg. Pentru realizarea scopului, se înarmează cu perseverenţă, zăbovind ore în şir după lecţii dar şi în zilele de sărbători în faţa molbertului, fiind susţinută şi îndru-mată de profesorul său de liceu Nicolai A. Golânskii. Ca rezultat la doar 14 ani Lidia Pisarjewski realizează independent o lucra-re serioasă pentru vîrsta sa – icoana Mîn-tuitorului – pe care o face cadou liceului.

Se pare ca unele lucrari ale Lidiei Pisar-jewski au fost păstrate cu grijă mai mulţi ani chiar şi după absolvire în cadrul aces-tei instituţii. Spre exemplu, printre cele mai bune lucrări ale elevelor Liceului de fete nr.1 a Zemstvei din Basarabia, expuse la expoziţia şcolară gubernială deschisă în cadrul manifestărilor organizate cu ocazia ”sărbătoririi” în oraşul Chişinău a jubileu-lui a 100 de ani de la ”Alipirea Basarabiei la Imperiul Rus” în anul 1912, au fost şi unele lucrări ale elevei Pisarjewski. Acest fapt de-monstrează aprecierea deosebită de care se bucura în cadrul instituţiei fosta lor elevă.

Cu toate aceste succese şi recunoaşteri ale talentului său, pe parcurs, în clasele superioare de liceu, adolescenta L. Pisar-jevschi se lasă cuprinsă de o nouă pasiune – cea pentru literatura secolului al XIX-lea. Cu timpul, interesul tot mai mare pentru literatură o face să abandoneze preocupările pentru pictură.

Printre autorii preferaţi a Lidiei Pisar-jewski figurau prozatorii ruşi din sec. al XIX-lea: D. Pisarev, N. Dobroliubov, V. Be-linski etc. La satisfacerea interesului pentru

„Enigmatice destine ale unor inaintaşi”: Lidia Pisarjewski

Personalitati

de Lucia ARGINT


31

literatură contribuia şi bogata bibliotecă în diverse limbi, de care dispunea familia Pisarjewski şi pe care o completa anual cu comenzi făcute peste hotarele guberniei, tot-odată însă, presupunem că în postura sa de elevă, Lidia apela şi la serviciile bibliotecii şcolare (deasemenea destul de bogată, dar care suferea o cenzură specială) deoarece, la acel timp, elevelor din Basarabia le era interzisă frecventarea bibliotecilor publice sau particulare. După absolvirea liceului de fete din Chişinău, roman-tica domnişoară, profit-înd de libertatea deciziei, alege să devină scriitoare, continuându-şi astfel stu-diile postliceale dincolo de hotarele Basarabiei.

Autoarea rusă E. Tonciu susţine că imediat după ab-solvirea liceului Lidia Pisar-jewski s-a înscris la cursuri-le feminine superioare din Petersburg unde se dedică istoriei şi atrage atenţia no-ilor săi profesori realizînd cîteva lucrări cu caracter istoric printre care: ”Иван Грозный и Курбский” (”Ivan cel Groaznic şi Kurbskii”); ”Дворянство во времена Екатерины” (”Dvorenimea rusă în peri-oada Ecaterinei a II-a”) etc.

A absolvit diverse cur-suri la universităţile din Occident, continuînd să se perfecţioneze nu numai în domeniul literaturii dar, pa-ralel şi în sociologie, mate-matică, economie politică şi filosofie. În perioada studii-lor la universitatea din Leipzig, L. Pisarjewski îşi încearcă puterile în calitate de cercetă-toare, publicând câteva lucrări cu caracter filosofic:”О границах и пределах познания по Канту” (”Limitele şi horarele înțelegerii după învățătura lui Kant”);”Согласны ли философские построения Ницше с научной постановкой философии” (”Co-respunderea ideilor filosofice a lui Nietzs-che cu ideile ştiințifice ale filosofiei”) etc.

Totodată publicistul basarabean Gh. Bezviconi amintea despre faptul că Lidia Pisarjewski ar fi studiat şi în oraşul Lau-sanne (al patrulea oraş ca mărime al Elve-ţiei), devenind în scurt timp autoarea unor romane pe care le publica (în foileton) şi în ziarele din Chişinău . Pînă în momen-tul de faţă se cunoaşte prea puţin despre activitatea Lidiei Pisarjewski pe teritoriul

Basarabiei, dar autorul Gh. Bezviconi o aminteşte în trecere în unele articole ale sale ca pe o destinsă şi cunoscută literată.

Cert rămîne faptul, însă că pe parcur-sul vieţii şi activităţii sale, îi prind bine şi studiile pedagogice parcurse şi absolvite la Liceul de fete din Chişinău, în străinăta-te fiind cooptată ca învăţătoare în diverse seminarii şi cursuri. Fiind atrasă de ideile socialiste şi de emancipare feminină, (idei ce sunt în vogă în rîndurile intelectualităţii

din acea epocă), după întoarcerea în Pe-tersburg acceptă temporar postul de cadru didactic la şcoala pentru muncitori fonda-tă de către activista feministă P.N. Arian.

În căutarea unor răspunsuri în domeniul soluţionării problemelor feminine L. Pisar-jewski pleacă însă în scurt timp la Paris, apli-când toate cunoştinţele şi capacităţile sale în publicarea unor cercetări şi articole în care analiza salariile muncitoarelor din diverse domenii industriale. Până la declanşarea Pri-mului Război Mondial, L. Pisarjewski devine cunoscută peste hotarele Imperiului drept o propagandistă a emancipării feminine. Din aceste considerente, în momentul cînd Şcoa-la Superioară Liberă de Ştiinţe Sociale din Paris are iniţiativa înfiinţării unei catedre permanente de cercetări în domeniul proble-melor gender. Lidia Pisarjewski este invitată,

propunându-i-se postul de şefă de catedră. În anul 1912 la lucrările celui de al XIX-

lea Congres General al Păcii, din oraşul Geneva a participat o delegaţie formată din membrii şi reprezentanţii societăţii păcii din Petersburg, în frunte cu preşedintele acestei organizaţii, M. Kovalevski. În cadrul grupu-lui de oaspeţi sosiţi din Imperiul Rus erau prezente mai multe femei printre care figura şi doamna Lidia Pisarjewski. În această peri-oadă ea era membră a mai multor asociaţii

profesionale de prestigiu: Societa-tea Franceză de Statistică (SFDS) din Paris (a doua femeie accepta-tă – pe parcursul celor 50 de ani de activitate a acestei societăţi) şi în Societatea politico-economică (fiind a patra femeie în decursul celor 70 de ani de existenţă). În anul 1913 datele statistice pre-zentate de către L. Pisarjewski (privitoare la situaţia din SUA, unde femeile aveau drept de vot; rezultatele demografice după sex, şi analiza comparativă despre sa-larizarea bărbaţilor şi a femeilor), au fost trimise de către Societatea pariziană de statistică la Expoziţia Internaţională din Genova (Italia).

Pentru aceasă investigaţie, cercetătoarea L.Pisarjewski fost decorată cu medalia mare, de aur, a Expoziţiei respective.

În anul 1914 au urmat mai multe deplasări ale Lidiei Pisar-jewski în diverse colţuri ale lumii, fiind invitată de Institutul răspin-dirii ideilor socialiste spre a citi lecţii în mai multe oraşe: Tunis, Constantinopol, Alger, Lisabonna, Madrid etc.

În acelaşi timp, Lidia Pisar-jewski se manifestă ca o bună scriitoare. Astfel, în anul 1914, în oraşul Chişinău este editat cel mai apreciat la acel timp roman al său ”Sanatoriul morţii şi al dragostei”, în care autoarea analiza şi punea în discuţie unele vicii sociale caracteristice pentru elita aristocratică rusă prezentă în staţiunea balneară din Davos (Elvetia).

Gama preocupărilor Lidiei Pisarjevski ne scoate în relief o personalitate extraor-dinară pentru timpul său, o nobilă basara-beancă cu specializări multiple ce repre-zintă un anumit mod de gândire al unei generaţii dispărute în negura timpului.

Soarta Lidiei Pisarjevski, după anul 1914, rămîne însă o enigmă. Nu se ştie ce eveni-mente au ascuns acest destin singular. Până pe la mijlocul secolului trecut, devenit un timp ţinut în con de umbră, acest nume - Li-


32

dia Pisarjewski - era încă prezentă în unele cercuri atât ale intelectualităţii din Basarabia şi Rusia cât şi din Occident. Dar, deşi, atât la Chişinău, cât şi în Leningrad mai erau în viaţă unii dintre cei care o cunoscuseră “pe bune”, o auziseră şi o admiraseră “pe viu”, din considerente ce ţineau de supravieţu-ire au socotit că e mai bine pentru ei s-o ignore. Probabil pentru că a reprezentat o familie de aristocraţi ce automat o plasa în lista celor cu provenienţă socială ”antisovie-tică”, numele Lidiei Pisarjewski a fost şters din istoria culturii Basarabiei postbelice.

Se prea poate ca undeva, în fondurile de arhivă rămase încă secrete fie la Chişinău, fie în St. Petersburg să se păstreaze memorii, in-formaţii care ne-ar ajuta să finalizăm această cercetare, descriind astfel sfârşitul acestui destin basarabean deosebit, dar, din păca-te, nu am reuşit să le depistăm până acum.

Totodată autenticul faptelor şi idei-lor transformă biografia nefinisată a Li-diei Pisarjewski într-un izvor de me-ditaţie ce-ţi răscoleşte pentru multă vreme gândurile în lucrarea lor perpe-tuă de descifrare a neînţelesei treceri.

Pe timpuri, gânditorul Chanakya susţi-nea că: „Chiar şi cei cu merite sunt pierduţi, dacă nu e nimeni care să le aprecieze...”. În pofida meritelor şi realizărilor sale în diver-se domenii, până în prezent scriitoarea Lidia Pisarjewski rămâne pentru istoria şi cultura Basarabiei un destin al unei generaţii necu-noscute, care indiscutabil demonstrează un cataclism uman al acestei regiuni în secolul al XX-lea. Soarta Lidiei Pisarjewski confirmă ideea că mai sunt multe personalităţi basara-bene care au fost şi mai rămân necunoscute opiniei publice, iar despre cele cunoscute s-a scris infim de puţin, astfel încât istoria Ba-sarabiei oferă încă informaţii prea modeste pentru generaţia tânără orientată în speci-al spre material şi valori şi idealuri străine.

Prin publicarea unor astfel de biografii,”chiar incomplete”, încercăm să îndeplinim un vechi şi actual deziderat: cunoaşterea trecutului culturii acestui spaţiu istoric prin urmărirea sorţii unor reprezentanţi ”uitaţi” ce merită o mai mare consideraţie, deoarece viaţa şi activitatea lor, indiferent de epocă, oglindeşte o anu-mită atitudine într-un domeniu sau altul al

culturii basarabene ce trebuie descifrat şi ştiut.Informaţiile expuse acoperă doar par-ţial aspectele problemelor legate de soarta intelectualităţii din Basarabia a cărei deose-bită reprezentantă a fost Lidia Pisarjewski. Ele însă pot servi drept punct de plecare pentru demararea unor discuţii şi cercetări mai ample în acest domeniu.

Acest lucru devine important deoarece prezentul lor e şi al nostru, trecutul lor e şi al nostru, de aceea ne simtim atât de soli-dari cu ei. Vorbind despre trecut, fără să ne dăm seama, adesea întrebuinţam pluralul la persoana I: Noi. Vorbim ca niste nemuri-tori. Si vom rămîne nemuritori, atât timp cât vom încerca a face acţiuni de restabilire a adevărului, readucând la lumină o serie de nume dintr-o generaţie condamnată post-mortem la uitare, reprezentată de oameni ce şi-au pus amprenta lor spirituală în cerneala secolului al XlX-lea şi al XX-lea si care au lăsat moştenire o lume despre care abia acum începem să aflăm. Lăsăm cercetăto-rii şi cititorii să-i descopere pe rând, să-şi întipărească numele lor în memorie şi să le păstreze o amintire pioasă.

Orăşenii sunt mai relativişti. Uită mai re-pede tradiţiile, fac mai uşor compromisuri. Omul de la ţară e altfel...

Observaţi formularea consacrată – omul de la ţară. Pentru că el e ţara. Omul de la ţară. Principalul ţel al boşevicilor, după 1944 a fost reeducarea satului. Omul trebu-ia să fie dezbătut din ceea ce regimul credea a fi ritmul tradiţional şi educat pentru un alt ritm. Dar ideologii au uitat de Vandeea. Regiune din Franţa revoluţionară care nu a acceptat revoluţia franceză. Tot aşa şi ţăranul moldovean, nu a acceptat compro-misul în anii 1944-1989. De ce? Pentru că ritmul vieţii/existenţei/activităţii ţăranului e interpătruns cu cel al calendarului religios, şi în subsidiar cu mai multe calendare natu-rale care îi reglează activitatea agricolă şi nu numai. 7 ianuarie, 7 aprilie, data Sfintelor Paşti, Înălţarea, 7 iulie, 12 iulie etc. erau de nedesprins de însăşi esenţa vieţii sale.

Mişcarea de la sfîrşitul anilor 1980, denumită de renaştere naţională, a fost pentru orăşeni, nu pentru oamenii de la ţară. Orăşenii erau cei care trebuiau să revi-nă la normal, să îşi reamintească obiceiurile şi tradiţiile... Însă de fapt ce s-a întîmplat? În mare parte oraşele nu au mai revenit la credinţa lăsată din străbuni şi sfîntă, şi au rămas încremenite în retorica antisovietică, dînd impresia că doreau/doresc schimba-rea. Dar din perspectivă creştină nu această

retorică duce la renaştere. Această retorică goală duce la rătăcire. Revenirea la valorile satului moldovenesc (românesc) înseamnă renaştere.

Ce am putea face... Să ne străduim să mergem mai des la Biserică. Să aprindem lumînări la sănătate pentru cei apropiaţi şi pentru mai marii ţării. Să ne cinstim sărbătorile credinţei. Nu doar formal, dar şi reamintindu-ne de frumoasele colinde, cîntece. Cinstindu-ne bătrînii. Să ne ducem mai des la sat să gustăm acolo din linişte şi veşnicie, să ascultăm de o povaţă... Să nu ui-tăm de oamenii noştri de cultură. De exem-plu de Alexe Mateevici pe care nu demult o publicaţie bucureşteană îl plasa printre creatori minori şi uitaţi. Cum poate fi un om al epocii minor? Un preot poet care în poezia sa a întruchipat lacrimile unui popor întreg cum poate fi el uitat? Căci dacă îl vom uita, vom plînge-atunci amarnic, şi resemnaţi vom crede că ni-i limba prea săracă! Or nu e aşa. Vorbim limba vechilor cazanii – limbă sfîntă!

De asemenea ar trebui să ne readucem aminte de Emil Loteanu... De Vlad Ioviţă. Ultimul s-ar îngrozi de cenaclul postmo-dern din incinta Teatrului Naţional care demult nu mai corespunde numelui „Mihai Eminescu” (prin piesele sale postmodernis-te de prost gust şi nereprezentative), care şi-a arogat numele său. În orice caz nimeni

din cei care se pretind descendenţii săi nu se ţine de linia „Malancăi” sau oricărei alte producţii ioviţiene. Dar acestea ca o paran-teză mică. Satul e cel care ne-a rămas.

Credinţa creştină şi tradiţia care mai pîlpîie uitată de noi prin satele noastre răs-firate, sunt totul ce ne-a mai rămas şi ce ne poate constitui un model demn de urmat. Un model salvator.

Astăzi, sunt mulţi care de pe poziţiile neoavangardiste critică ceea ce mai poate fi reper. Credem că discursul lor trebuie ignorat. Ceea ce trebuie să facem e să ne redescoperim pe noi înşine – prin apelul la trecut/istorie, la literatură şi tradiţia orală, la amintirile şi visele pe care fiecare le-am avut şi la care am renunţat resemnaţi. Şi să nu uităm, credinţa din suflet nu e suficien-tă. După cum spunea Sf. Ciprian al Cartagi-nei – nu există Mîntuire înafara Bisericii.

“Ades visez Moldova, cea din demult, cerească

Încinsă-n constelaţii de albe schituri sfinte,

Şi gloria străveche începe să luceascăCu tainicii ei ctitori de-adîncuri aşeză-

minte”.Vasile Voiculescu, 1955. Fragment dintr-

un grupaj de poezii pentru care a ajuns la închisoare... Rugul Aprins e un alt fenomen asupra căruia ar trebui să ne oprim...

Singuri în faţa neoavangardismului(continuare din prima pagină)

Revista AXA nr.24

Documents

Transcript of Revista AXA nr.24