Revista AXA nr.13

Cuvânt cĂtre cititor

Secolul al XX-lea s-a caracterizat prin schim-bări radicale care s-au ma-nifestat atât prin progrese rapide în ştiinţă, îndeosebi în ştiinţele vieţii biologi-ce, medicină, genetică, biotehnologie, cât şi în schimbări de ordin social-politic. Însă progresul ştiinţific ce asigură dezvol-tarea societăţii totodată, duce la o depravare mora-lă, determină indeferenţa şi iresponsabilitatea faţă de natura încojurătoare şi de soarta oamenilor. Utilizarea intensivă şi necontrolată a biotehno-logiilor provoacă reacţii de răspuns din partea comunităţii,manifestîndu-se tendinţa spre protejarea bazelor morale cu ajutorul unor sisteme etice, păstra-rea concepţiilor tradiţio-nale religioase, ce au ca scop preîntîmpinarea sau înlăturarea consecinţilor negative ale progresului tehnico-ştiiţific. În acest context apare ştiinţa numi-tă bioetica (gr.bios-viaţă şi ethos-obicei, caracter moral).

Bioetica a luat naştere ca o reacţie la intersecţia a trei cîmpuri fundamen-tale : medicina clinică şi cercetarea medicală, filo-sofie şi disciplinile uma-niste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii

sanitare,aceste trei sfere fiind într-o permanentă interdependenţă.De aici reese că bioetica este un studiu interdisciplinar dinamic, al unor probleme create de menţinerea valo-rilor medicale în contextul dezvoltării ştiinţifice. Problemile analizate în cadrul bioeticii au un ca-racter moral, determinate de consecinţele evoluţiei tehnologiilor industriale, informaţionale, imple-mentarea noilor tehnologii agrare, îndeosebi cele de ordin biomedical, intens discutate în societate ca ingeneria genetică, tehnologiile reproductive, clonarea ect...

Bioetica îşi are ori-ginile sale pe teritoriul american,termenul fiind intodus în circuitul ştiinţific de Van Renssal-laer Potter în anul 1970 în articolul său ,,Bioetica ştiinţă a supraveţuirii.” Această disciplină a fost susţinută şi promovată de instituţiile guvernamentale ceea ce a permis răspîn-direa şi popularizarea ei,ce a avut ca urmare apariţia mai multor centre de cercetare cît şi publi-carea mai multor lucrări dedicate bioeticii.Printre primele centre de cerceta-re a bioeticii evidenţiem, The Center for Bioethics at the Kennedy Institute pe teritoriul SUA,Institute of Medical ethics,Centre for biothics and public policy în Anglia,L’Institut National de la Santee et de la Recherche Medical în Franţa, Institute of Antropology , Centro di

Bioetica în Italia, Sosiedad Andaluza de Investigacion bioethica în Spania.Odată cu răspîndirea bioeticii în mai multe ţări,s-au eviden-ţiat mai multe particula-rităţi a evoluţiei bioeticii formîndu-se unele aspecte regionale.

Extinderea cunoştinţe-lor etice asupra lumii vii au evidenţiat două traseie în dezvoltarea bioeticii : una promovată Van R.Potter, ce prevedea interpretarea bioeticii în sens larg şi traseul lui An-dre Hellegers ce urmărea interpretarea bioeticii în sens îngust.Van R Potter reprezintă bioetica ca un domeniu al filozofiei prac-tice care examinează rela-ţiile în sistemul,,om –bio-sferă” de pe poziţiile eticii clasice,evidenţiindu-se că cel mai mare pericol al su-praveţuirii omenirii,constă în ruptura dintre două domenii ale cunoaşterii: cel ştiinţific şi cel umanist.Pentru a evita această catastrofă urmează a crea o legătură între cele două culturi,cea bioetică şi cea umanistico-morală.De aici reese că bioetica nu poate să se extindă doar asupra omului,ci trebuie să cuprindă şi biosfera.A.Hellegers analizează bioetica ca o ramură a ştiinţei capabi-le de a reuni valori din medicină ,filozofie şi etică, bioetica devenind un mod de realizare a conflictelor dintre medicina tehnologi-că nouă şi etica medicală clasică. De aici reiese că domeniul de studiu este aspectul etic în practica

clinică, sintetizând cunoş-tinţele medicale şi pe cele etice.

Actualitatea bioeticii nu poate fi mai bine expri-mată decât prin faptul că în ultimele două decenii a devenit o procupare constantă, manifestată în edificarea de instrumente, lansarea de programe, elaborarea de documen-te - declaraţii, rezoluţii, seturi de recomandări - a organismelor cu vocaţie universală, ONU şi a orga-nizaţiilor sale specializate OMS, UNESCO, a celor europene, Consiliul Euro-pei şi Comisia Europeană ca şi a altor organisme regionale ale celorlalte continente.

Aceasta actualitate s-a materializat de aseme-nea la nivelul guvernelor statelor membre, bioetica fiind inclusa în programele politice, făcând, periodic, obiect de dezbatere pe agenda parlamentelor.

Progresele rapide ale ştiinţelor, în special ale ştiintelor vieţii - biologie, medicină, genetică, bio-tehnologiile şi aplicaţiile acestora, dar şi necesitatea de protecţie a mediului, a biodiversităţii şi biosferei, pe de o parte, şi obligativi-tatea protecţiei drepturilor, demnităţii, ca şi integri-tăţii fizice şi viitorului biologic al fiinţelor umane, pe de alta parte, au stat la baza pătrunderii impetu-oase a bioeticii în reali-tatea dezbaterii nu numai în cercurile de experţi, ci şi la nivel politic, în plan internaţional.

de Valeriu HARABARA

Bioetica -o etică a secolului XXI

- Bioetica -o etică a secolului XXI

25

Istorie

Internaţional

Cultura Cucuteni, leagănul civilizaţiei europene

Israelul, o chestiune strategică pe “ordinea de zi” a Statelor Unite

1. Editorial

2. Politică/Geopolitică

- Israelul, o chestiune strategică pe “ordinea de zi” a Statelor Unite- Canalul Panama minunea istoriei- Serviciile speciale ale regimului de la Tiraspol si rolul lor în promovarea intereselor rusesti la hotarul cu U.E. si N.A.T.O. (II)

4. Interviu

4

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Valeriu HARABARACorectura: Svetlana PROŢAPRedactor tehnic: Octavian RacuColaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu.

Email: [email protected]: www.ax.md

Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

AXAToate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

ISSN 1857-3495

Tiraj: 1 000 exemplare

3. Istorie

- Acţiunile contrainformative româneştiîn primele luni de la anexarea sovietica a Basarabiei si nordului Bucovinei- Românii la est de Nistru.Transnistria - vechi pamânt românesc- Cultura Cucuteni leaganul civilizatiei europene

- Ojan SHIROZHAN: „Poporul iranian este deosebit, cu o cultură veche şi nu are nimic în comun cu arabii”

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.13, Octombrie 2009

3

24

Spiritualitate

16

Interviu

26

Amintirile unui mort despre viata de apoi

Spiritualitate

ÎPS Antonie Plămădeală:Semnul crucii

5. Din culisele istoriei

9. Ei s-au născut între Prut şi Nistru

- Amintirile unui mort despre viata de apoi- Semnul crucii

- Acţiunile contrainformative româneşti în primele luni de la anexarea sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei

10. Spiritualitate- Un mare ierarh şi patriot dat uitării: Dionisie ERHAN

Ojan SHIROZHAN: „Poporul iranian este deosebit, cu o cultură veche şi nu are nimic în comun cu arabii”

7. Idei alternative

- Frontieră între civilizaţia apuseană şi civilizaţia ortodoxă. „Principele” împotriva „domnitorului”

8. Clasicii noştri

Nichifor CRAINIC:Sensul tradiţiei

Una dintre surorile lui Fidel şi Raul Castro a colabo-rat cu CIA în anii ‘60, perioadă în care Statele Unite au încercat să pună capăt revoluţiei cubaneze, potrivit unei cărţi care va apărea luni.

Juanita Castro, în vârstă de 76 de ani şi exilată la Miami, dezvăluie în cartea intitulată “Fraţii mei, istoria secretă”, detalii despre familie şi modul în care s-a apropiat de CIA când a început să critice revoluţia, în 1964.

Sora mai mică a lui Fidel şi Raul, a povestit la televizi-une cum, într-o duminică seara în Cuba, un apropiat al lui Fidel şi al ei a venit şi i-a spus că serviciile americane de informaţii vor ca ea să colaboreze cu ele.

Această persoană a declarat că “CIA vrea să vorbească cu mine (...) întrucât are lucruri interesante să îmi comunice şi lucuri interesante să mă întrebe (...). Eram puţin confuză, dar am spus da”, a povestit aceasta, citată de Univision, principalul post hispanofon de televiziune din Statele Unite.

“Am început să fiu dezamăgită” de revoluţia cubane-ză, “când am văzut atâta nedreptate, mi-am spus, nu este posibil, aici se înşeală, aici cineva este înşelat”, a poves-tit ea fără a da mai multe detalii despre relaţia cu CIA.

În anii ‘60, serviciile americane de informaţii au în-cercat în mod repetat să răstoarne regimul comunist din Cuba, prin comploturi vizând asasinarea lui Fidel Castro, potrivit autorităţilor cubaneze.

Juanita Castro afirmă în cartea sa că fratele său Raul i-a cerut să se retragă pentru o perioadă în Mexic, după ce a aflat că aceasta a început să critice revoluţia şi că proteja oponenţi. De la 18 iunie 1964, aceasta nu l-a mai văzut niciodată pe actualul preşedinte al Cubei, a decla-rat ea.

Cartea, scrisă împreună cu o jurnalistă mexicană, este publicată simultan în Statele Unite, Columbia, Mexic şi Spania. (mediafax.ro)

Sora lui Fidel şi Raul Castro a colaborat cu CIA în anii ‘60


4

Din 1948, de la fonda-rea ilegală a statului Israel pe teritoriul Palestinei şi până în prezent, Israelul, cu susţinerea financiară şi politică a SUA, a reuşit să proiecteze şi să promoveze o imagine distorsionată a realităţii din regiune. Presa occidentală şi diferite orga-nizaţii pro israeliene abundă în aprecieri negative despre Palestina, iar termenii cheie, din orice material sau studiu sunt: „Hamas”, „Fatah”, „Fâşia Gaza”, „West Bank”, „terorişti arabi”, „rachete”, „morţi”, „răniţi”. Opinia publică atât de mult a fost infectată şi manipulată, încât numai pronunţarea cuvântului „Palestina” sus-cită un sentiment de teamă şi revoltă. „Mor oameni nevinovaţi în Israel… sunt masacraţi copii…moarte arabilor!” – astfel îşi exte-riorizează resentimentele cei care se află departe, din punct de vedere geografic, dar şi spiritual, de acest conflict provocat şi alimen-tat de dragul unor ambiţii hegemonice.

Dilema sionismuluiFondarea statului Israel în

Palestina a fost plănuită încă în 1871. Un aport deosebit l-a avut ziaristul şi dramaturgul evreu Theodor Herzl, care, în 1881, a întemeiat la Odessa „mişcarea sionistă”. El a sistematizat doctrina sionis-mului, în 1894, în cartea sa despre statul iudeu „Juden-staat”. Reluând teza funda-mentală a antisemiţilor, Herzl a apărat ideea potrivit căreia evreii sunt neasimilabili altor naţiuni, şi trebuie relocalizaţi pentru a constitui un stat separat. Totodată, el a vorbit despre pericolul pe care-l reprezintă evreii – „o revolu-ţie care urma să înceapă cu evreii şi să sfârşească cine ştie unde”, iar unica soluţie era crearea statului evreiesc”. Herzl ştia foarte bine că antisemitismul este indis-pensabil sionismului politic, deoarece îi poate convinge pe evrei să fugă în Israel. De aici şi necesitatea de a promova „naţionalismul extranaţional” (care i-a prezentat pe evrei drept străini faţă de poporul în care trăiesc) şi de a folosi persecuţiile pentru a stimula emigrarea. Dilema lui Herzl era următoarea: cum se poate de creat o majoritate evreias-că într-o ţară populată de o comunitate arabă palestiniană autohtonă? Soluţia? Realiza-rea unei colonii prin alunga-

rea palestinienilor şi stimula-rea emigraţiei evreieşti.

Declaraţia BalfourStabilirea regimului

marionetă sub Lloyd George, în Anglia, a adus cu sine o atitudine favorabilă faţă de sionişti. Pe 2 noiembrie 1917, noul ministru de externe, Art-hur Balfour, îi scrie lui Lionel Rotschild următoarea scrisoa-re, cunoscută sub denumirea „Declaraţia Balfour”: „Guver-nul majestăţii Sale priveşte cu favoare stabilirea în Pales-tina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi-i va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente în Palestina sau drepturile şi status-ul politic obţinut de

evrei în alte ţări.” De precizat faptul că în momentul adop-tării „Declaraţiei Balfour” sioniştii posedau în Palestina 2,5 % din pământuri, iar când s-a luat decizia împărţirii teritoriului – 6,5%. În 1982 statul Israel deţinea 93% din terenurile Palestinei. Majori-tatea rabinilor au condamnat sionismul politic încă de la apariţia sa. La Conferinţa din Philadelphia (3-6 noiembrie 1869) a fost adoptată o rezo-luţie, care sublinia opoziţia radicală dintre principiile universaliste ale iudaismului şi naţionalismul sionist.

Servicii secreteÎncepând cu 1880, au fost

întemeiate mai multe servicii secrete, care au contribuit la creşterea comunităţii evre-ieşti în Palestina. În timpul primului Război Mondial, organizaţia „Rechesh” a pre-

„Dacă aş fi fost lider arab, niciodată nu aş fi îndreptăţit Israelul. Este firesc, noi le-am luat ţara. E adevărat că avem legături istorice cu Israelul, dar asta s-a întâmplat acum 2000 de ani, dar ce au palestinienii cu asta? Da, a existat antisemitismul, nazismul, Hitler, dar care este vina palestinienilor? Ei ştiu atât: noi am venit aici şi le-am furat ţara, de ce ar trebui ei să accepte asta?” David Ben Gurion (fost politician şi unul din principalii conducători ai mişcării sioniste, de autodeterminare a poporului evreu şi ctitor al Statului Israel)

Israelul, o chestiune strategicăpe “ordinea de zi” a Statelor Unite

de Maria DIMINEŢ

international

Gruparea politică Hamas


5

gătit terenul pentru instituirea primelor colonii evreieşti. La începutul anilor 20, „Haga-nah”, o organizaţie paramili-tară şi clandestină, responsa-bilă de protejarea instalărilor rurale evreieşti , a pus bazele moderne ale serviciilor de informaţii secrete israeliene. În 1937 a fost fondat Institu-tul pentru Imigraţie, însăr-cinat să faciliteze imigraţia clandestină în Palestina.

Strategia „pământului” În 1930, doctorul Arthur

Ruppin, expert al Agenţiei evreieşti pentru Agricultură şi Economie, enunţa principiile: „Pământul este elemen-tul cel mai indispensabil pentru ca noi să ne înfigem rădăcinile în Palestina. Dar deoarece în Palestina nu există terenuri arabile fără muncitori, trebuie să obţinem pământul şi să-i strămutăm pe ţărani”. Yossef Weits, directorul Fondului Naţional Evreiesc, răspunzător de achiziţionarea de terenuri în Palestina, scria în 1940: „Trebuie să ne fie clar că în ţara aceasta nu e loc pentru două popoare. Pământul Israelului nu e mic, dacă toţi arabii pleacă şi dacă frontierele sunt îm-pinse puţin spre Nord, de-a lungul râului Litani, şi în Est, spre Înălţimile Golan”.

Fondarea terorismuluiPământul palestinienilor

nu putea fi luat peste noap-te. Sioniştii înţelegeau că acapararea terenurilor este un proces de lungă durată, care va tergiversa fondarea statului Israel. Trebuia găsit un motiv care să grăbească implemen-tarea acestui proiect. Astfel, în 1946, au fost create două organizaţii teroriste, una sub conducerea lui Menachem Beghin, şi alta sub conduce-rea lui Yitzhak Shamir, care lansează mai multe acţiuni teroriste. În consecinţă, la

29 noiembrie 1947, ONU a decis împărţirea Palestinei în două. Arabii s-au opus, iar bandele teroriste au masacrat pe toţi cetăţenii localităţii Deir Yasin, ca un avertisment către toţi arabii care nu vor să se supună. Palestinienii s-au refugiat în ţările vecine şi doar un grup mic a rămas în jurul lui Yasser Arafat (pri-mul preşedinte al Autonomiei

palestiniene, fondatorul şi liderul Partidului Politic Fa-tah). Acordarea autonomiei a fost fatală pentru palestinieni. Din cauza urii faţă de Israel, dar şi ca urmare a provocă-rilor, palestinienii au comis mai multe atentate. Arafat a fost nevoit să facă arestări în masă în rândul propriilor săi oameni. În consecinţă, arabii s-au dispersat şi au început să lupte între ei. Şi asta nu era o coincidenţă, ci o diversiune bine planificată şi regizată de sionişti. În perioada 1943–1948 a fost implementată o politică agrară, care a contri-buit la deposedarea palesti-

nienilor de pământurile lor. Exodul masiv al populaţiei arabe, din cauza pogromelor, a eliberat teritoriile de propri-etari şi muncitori arabi.

„Proiect de principiu”Pe 3 mai 1979 Begin

Menahem, prim-ministru al Israelului în perioada 1977-1983, a propus comitetului celor 11 miniştri proiectul său

de autonomie administrativă a Palestinei, numit „Proiect de principiu”. Pe 17 mai co-mitetul îl aprobă, şi pe 21 mai guvernul îl ratifică. Proiectul ratificat consta în enumerarea unor principii privind politica anexionistă şi expansionistă a entităţii sioniste. În el se afirma că după o perioadă de tranziţie de cinci ani, prevăzută pentru autonomia administrativă, Israelul îşi va revendica pretinsul „drept de suveranitate” asupra Cisiorda-niei şi Fâşiei Gaza. „Coloniile evreieşti şi locuitorii evrei vor depinde de legislaţia israelia-nă şi de administraţia israeli-

ană; „dreptul” de a continua colonizarea în districtele aflate sub regim de autonomie va fi salvgardat, pământurile aparţinând domeniului public şi cele necultivate vor intra în mâinile ocupanţilor,(…)forţele de securitate vor fi res-ponsabile de securitatea in-ternă din teritoriile ocupate”. Într-o anexă se aminteşte că liderii sionişti nu vor permite niciodată crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza. La nivel economic, ad-ministraţia autonomă nu era autorizată „să bată monedă, să creeze o bancă centrală, să perceapă impozite indirecte, să controleze importurile, exporturile şi nici circuitele monetare”. Era prevăzută intensificarea spolierii pă-mânturilor şi controlul reţelei de comunicaţii din teritoriu de către Ministerul Israelian al Transportului. Israelul îşi rezervase şi dreptul de a fur-niza apă Fâşiei Gaza şi de a planifica exploatarea resurse-lor de apă din Cisiordania.

Importanţa strategică a Israelului pe teritoriu palestinianPalestina evreiască avan-

tajează SUA. Rolul Israelu-lui ca jandarm al Orientului Mijlociu a devenit şi mai in-dispensabil după înlăturarea şahului din Iran. Israelul e singurul care poate controla simultan nu doar Suezul, ci şi zona petroliferă. SUA acţionează prin intermediul Israelului oferindu-i un ajutor necondiţionat şi neli-mitat. Din când în când con-damnă verbal Israelul, însă, concomitent, îl protejează împotriva oricărei sancţi-uni ce i-ar putea intimida acţiunile şi îi furnizează tot suportul financiar şi militar necesar realizării acestei misiuni vitale şi menţinerii poziţiei SUA în echilibrul mondial.

Declaraţia Balfour


6

Suport SUASuportul SUA acordat

Israelului şi încercările de a institui democraţia în regiune a bulversat arabii şi opinia islamică şi a pus în primejdie securitatea SUA. Începând cu 1973, Statele Unite au oferit constant Israelului asistenţă economică şi militară. Acesta primeşte anual circa trei bilioane de dolari, iar fieca-re israelian beneficiază din partea SUA de cel puţin 500 dolari anual. Suplimentar, Israelul a beneficiat şi de un suport diplomatic enorm din partea americanilor. Din 1982 SUA au respins 32 de rezoluţii ale Consiliului de securi-tate ONU, care condamna vehement Israelul. Tot Statele Unite au blocat efortul statelor arabe de a include chestiunea privind arsenalul nuclear al Israelului pe agenda Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică. SUA au ajutat Isra-elul în perioada războaielor (1956, 1967, 1973,) şi au luat partea sa în timpul tratative-lor de pace. Acestea au oferit Israelului libertate în relaţia cu teritoriile ocupate, West Bank şi Fâşia Gaza, chiar şi atunci când unele acţiuni nu erau coordonate. În plus, ambiţiile administraţiei Bush, de a „moderniza” Orientul Mijlociu (începând cu invazia Irakului), a îmbunătăţit situa-

ţia strategică a Israelului în re-giune. Israelul a fost un actor strategic în timpul războiului rece. El a oprit expansiunea Uniunii Sovietice în regiune şi a pricinuit o umilitoare înfrângere aliaţilor sovietici, Egiptului şi Siriei.

Grupările teroriste, o nouă justificare…Începând cu anii 1990, în

special după 11 septembrie, suportul pentru Israel a fost justificat prin „pericolul gru-părilor teroriste originare din lumea arabă şi musulmană”. De aceea SUA oferă liberta-te Israelului în relaţia sa cu Palestina, şi nu-l presează să facă concesii până când toţi teroriştii palestinieni nu vor fi prinşi sau ucişi. Israelul este văzut astăzi ca un aliat crucial în războiul împotriva teroris-mului, deoarece inamicii lui sunt şi inamicii Americii. O asemenea abordare însă nu este justificată. Organizaţiile teroriste care pun în pericol Israelul, Fatah, Hamas sau Hezbollah, nu pot afecta SUA, în cazul în care nu sunt atacate. Mai mult decât atât, terorismul palestinian nu este o violenţă direcţionată împo-triva Israelului sau a Vestului, ci o „replică” la acţiunile de colonizare a teritoriilor pales-tiniene, detaliu pe care mulţi „experţi” îl ignoră deliberat.

Astfel, relaţia SUA cu Israel şi atitudinea părtinitoare a comunităţii internaţionale face dificil dialogul dintre Occi-dent şi Orient.

Mai presus de om…Când se vorbeşte despre

Israel şi Palestina se trec cu vederea circumstanţe destul de importante, care datează încă din perioada când evreii constituiau o minoritate prin-tre palestinieni. Din anul 1948 şi până în prezent discuţiile despre acest conflict s-au axat, în exclusivitate, pe acţiunile teroriste lansate de către arabi împotriva poporului evreu, „fără nici un motiv”. Arabii au fost constant demonizaţi, iar „seminţia lui Dumnezeu”, blagoslovită şi jelită. Clasaţi în categoria personajelor pozi-tive, evreilor nu li se incrimi-nează absolut nimic, la nivel oficial, nici chiar faptul că au organizat pogromuri împo-triva aborigenilor, au insti-tuit ilegal un stat pe teritoriu străin şi continuă să-şi extindă coloniile pe pământul pales-tinian. Pe fundalul acestor ocurenţe, declaraţii conform cărora „Israelul a fost constru-it pe principiul democraţiei şi

libertăţii, în baza imperative-lor istorice şi politice” este un afront adus întregii umani-tăţi. Aceasta relevă destul de evident un adevăr nedeclarat, şi anume, că mai presus de om şi valorile umane sunt puse interesele politice şi financiare. Iar dacă protecţia lor revendică implementarea jocurilor politice murdare, fa-bricarea teroriştilor, lansarea acţiunilor teroriste şi falsifi-carea realităţii – atunci orice atrocitate poate fi justificată. Da … arabii au partea lor de vină în acest conflict (nu mă refer la omul simplu care nu are nicio treabă cu deciziile politice luate de liderii săi şi nici cu ceea ce discută marile puteri la masa de negocieri), şi asta deoarece crima, indi-ferent de context, nu merită să fie legitimată. Dar dilema este următoare: din ce cauză acei care acuză palestinienii de acţiuni teroriste împotriva Israelului nu explică motivele ce se află la baza violenţelor şi nesupunerii lor? Şi de ce până la fondarea statului Israel, în Palestina intactă, arabii şi evreii au convieţuit paşnic? Evreii au convieţuit paşnic?


7

Escrocheria devine cel mai tare brand ameri-

can. Dar cine sunt producă-torii acestui brand? Se pare că majoritatea dintre ei ră-mân în umbră, unii fiind nu-miţi „asasini economici”[1], alţii se autonumesc „bandiţi de înaltă calificare”[2] şi toţi sunt buni profesionişti în ale escrocheriei. Ideea de bază e că, în condiţiile globalizării, liderismul de-vine obsesie printre marile puteri. Statul American abordează cele mai gândite, ascunse şi inumane strategii în această luptă de interese. Canalul Panama este astăzi una dintre cele 7 minuni ale lumii moderne şi a fost dintotdeauna o minune intensiv explorată de S.U.A. Dincolo de jertfe, dogme, tratate, invazii, statistici şi efectele politicii americane, la începutul secolului al XXI-lea, pe arena Panamei apare China, care până în 2025 va subţiia obrazul Americii, limitând influenţa acesteia în zona canalului interoceanic.

Sub Panama cui?Situată între cele două

Americi, Panama a fost şi este până astăzi o zonă în care interesele sunt determi-nante. Ideea de a construi un canal interoceanic apăruse încă prin anul 1534, la ini-ţiativa lui Charles V, rege al Spaniei.

După finisarea Canalului Suez în 1869, francezul Vi-conte Ferdinand Lesseps îşi dorea să realizeze un proiect şi mai îndrăzneţ – Canalul Panama.Acesta urma să unească Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. Proiectul a devenit realitate abia cu 25 de ani mai târziu. Astfel, la 1 ianuarie 1880 începe construcţia canalului sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps. După 13 ani de muncă, compania franceză a dat faliment, din cauza eşe-curilor provocate de alune-cările de teren şi a victimelor malariei şi febrei galbene, numărul cărora a fost estimat la 25.000 de oameni.

Se consideră că aici a avut loc prima „jefuire în

masă” din istoria omenirii. În secolul al XIX-lea, aproxi-mativ un milion de europeni, majoritatea francezi, şi-au pierdut banii.

Timp de 13 ani, cât s-a lu-crat la Canalul Panama, toţi acţionarii „Companiei gene-rale a canalului interoceanic” au primit în mod regulat dividende. Mulţi au sperat la câştiguri mari, investind în faimoasă construcţie.

O dată cu eşecul din 1893, cuvântul „panama” nu era atât utilizat cu sensul de pălărie de plajă, cât se referea mai ales la afacerile mari şi

înşelătoare, actele de corup-ţie ale funcţionarilor şi presa „la comandă”.

În această perioadă Pana-ma făcea parte din Columbia. În timpul primilor ani ai secolului XX, Statele Unite au cerut Columbiei să sem-

Canalul Panama minunea istoriei

geopolitica

de Daniela DERMENGI

Omar Torrijos Herrera, fostul preşedinte al Panamei


8

neze un tratat prin care să cedeze istmul unui consorţiu nord-american. Columbia a refuzat. În 1903, preşedintele Roosevelt a trimis acolo nava americană de război Nashvil-le. Astfel a fost instalat un guvern-marionetă şi a fost semnat primul Tratat privind Canalul Panama. Acest tratat stabilea o zonă americană pe ambele maluri ale viito-rului curs de apă, legaliza intervenţia militară a SUA şi dădea Washingtonului dreptul de a controla această naţiune, mai nou, „indepen-dentă”. Interesant este faptul că Tratatul a fost semnat de către secretarul american de stat Hay şi de inginerul fran-cez Philippe Bunau-Varilla, nefiind însă semnat de nici un cetăţean din Panama.

Pe 23 februarie 1904, noile autorităţi panameze au concesionat Statelor Unite ocuparea şi controlul asupra zonei canalului interoceanic, în schimbul a 10.000.000 USD şi a unei redevenţe anu-ale de 250.000 USD (mărită la 430.000 USD după deva-lorizarea monedei americane din 1933).

Acţiunile companiei franceze, care a început con-strucţia canalului Panama,

au fost cumpărate în 1904 de guvernul SUA, condus de Theodore Roosevelt. Ulterior, s-au investit foarte mulţi bani în eliminarea bolilor.

În 1914 lucrarea se finali-zează cu ajutorul soldaţilor americani, deschiderea ofi-cială având loc pe data de 15 august 1914, prin tranzitarea canalului de către vasul SS Ancon.

După inaugurarea ofici-ală, canalul a devenit sursa principală de venituri, dar şi de nelinişte pentru noul stat. După al doilea Război Mondial, viaţa politică a statului Panama a fost insta-bilă. Timp de 23 de ani (între 1945-1968), au avut loc 4 lo-vituri de stat şi s-au succedat 14 preşedinţi.

Astfel, perioada postbelică a fost marcată de mişcări populare, care urmăreau revizuirea tratatelor cu S.U.A., precum şi extinderea suveranităţii Republicii Pa-nama asupra zonei canalului. Negocierile între cele două părţi s-au finalizat cu sem-narea, la 7 septembrie 1977, a acordului Torrijos-Carter, între preşedinţii de atunci ai Panama şi S.U.A. Conform acestui acord, statul panamez urma să reia controlul asupra

canalului, începând cu 31 decembrie 1999.

În prezent, guvernul pana-mez a încheiat un contract de operare a porturilor canalu-lui, pe 25 ani, cu firma chi-neză Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong. Pro-prietarul acestei firme este Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia. În acest context, liderul majorităţii republi-cane din Senat, Trent Lott, a avertizat Congresul şi Casa Albă: „Navele Statelor Unite vor fi la discreţia piloţilor angajaţi de chinezi, ba chiar se poate interzice trecerea pe Canal de către Hutchison”. Ca răspuns, generalul în retragere George Joulwan, fost şef al „U.S. Southern Command”, a declarat: „Nu este deloc momentul să pără-sim Panama”. Tot acesta face referinţă la existenţa perico-lului ca bazele americane din Panama să ajungă pe mâna organizaţiilor teroriste ale lui Ben Laden.

Personalitatea lui Omar Torrijos HerreraOmar Torrijos este cel

care preia conducerea Pana-ma în urma unui puci militar şi relansează tratativele cu SUA. În 1977 au fost sem-

nate la Washington Tratatul privind Canalul Panama şi Tratatul privind neutralitatea permanentă şi funcţionarea Canalului Panama, care pre-vedeau în esenţă: controlul SUA asupra zonei Canalului Panama până la 31 decem-brie 1999, crearea unui consiliu mixt, numirea unui administrator panamez după 1990 şi apărarea comună a zonei canalului.

John Perkins [3] spune în carte sa – „Confesiunile unui asasin economic” – că „unul dintre motivele populari-tăţii lui Torrijos în rîndul cetăţenilor era rolul său de apărător al dreptului statului Panama de a se autoguverna şi al pretenţiilor la suve-ranitatea asupra Canalului Panama. Era hotărît ca în timpul conducerii sale ţara să nu mai cadă în capcanele istoriei ei umilitoare”.

Tot în Confesiunile lui Perkins găsim că „Torrijos era privit cu admiraţie de clasa de mijloc şi de cea de jos din Panama. El îşi dobîndise reputaţia de a-i as-culta pe cei defavorizaţi. El era hotărît să-şi transforme naţiunea într-un azil pentru cei prigoniţi, un loc care să le ofere protecţie refugiaţilor


9

[1] „Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume, pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondiala, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de „ajutorare” străine, către seifurile corporaţiilor-gigant şi buzunarele acelor câteva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mita, şantaj, sex, ajungând pană la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globaliză-rii […]În strădania de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media susţin atât conceptul fals, cât şi corolarul acestu-ia. Ele ne-au adus în situaşia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă, care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe, încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine”.[2] „Am servit 33 de ani şi 4 luni in cele mai combative unităţi ale

forţelor armate americane, infanteria marină. Am sentimentul că în tot acest timp am acţionat ca un bandit de înaltă calificare în serviciul de „big bussines” din Wall Street şi al bancherilor. În acest fel în 1914 am asigurat securitatea intereselor petroliere în Mexic , în particular în Tampico. Am contribuit la a transforma Cuba într-o ţară în care oame-nii de la National City Bank au putut să prade profiturile linistiţi… Am participat la „curăţirea” din Nicaragua, din 1909 la 1912, în contul firmei bancare internaţionale a fraţilor Brown. În 1916, acţionând pentru contul marilor producători de zahăr americani , am adus „civilizaţia” Republicii Dominicane. Sunt eu cel care în 1903 am ajutat să se „aranjeze afacerile” din Honduras în interesele companiilor fructifere americane. În 1927, în China, am asigurat interesele Stendard Oil. Dacă arunc o privire în urmă, mi se pare că pot să-l depasesc pe Al Capone, pentru că el n-a putut să-ţi exerseze meseria de gangster decât în trei cartiere ale unui oraş, pe când eu, în calitate de „mariner” mi-am exersat-o pe trei continente”, generalul american Smedley D. Butler („Învierea lui Iuda”, Radu Theodoru )[3] John Perkins a fost chiar el un asasin economic. Meseria lui era aceea de a convinge ţările importante pentru S.U.A. din punct de vedere stra-tegic, să accepte imense împrumuturi pentru dezvoltarea infrastructurii şi să se asigure că proiectele profitabile aveau să fie oferite corporaţiilor americane.

din ambele părţi ale „gar-dului” politic. Şi nu a cedat niciodată tentaţiilor oferite de Moscova sau de Beijing; el credea în reforma socială şi în ajutorarea celor născuţi în sărăcie, dar nu pleda în favoarea comunismului. Spre deosebire de Castro, Torrijos era hotărît să câştige inde-pendenţa faţă de SUA fără să creeze alianţe cu inamicii acestora”.

Sloganul său era „Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat încă glonţul care să poată ucide un ideal!”

„Trebuie să demonstrăm lumii că Panama este o ţară dreaptă, că noi nu suntem împotriva Statelor Unite, ci pentru drepturile celor săraci”, zicea Omar Torrijos Herrera.

Şi conducătorul Panama era conştient că are nevoie de bani de la Banca Mondia-lă şi Banca de Dezvoltare In-teramericană pentru a-i ajuta pe cei defavorizaţi. În acelaşi timp el îşi dădea seama că ajutorul internaţional nu este decât o escrocherie, din care cineva are de câştigat.

De pe poziţia majorităţii americanilor, Omar Torrijos era considerat un dicta-tor marxist ce ajunsese la putere printr-o lovitură de stat militară, nu prin alegeri democratice.

Cazul NoriegaPerioada de instabilitate

după cel de-al doilea Război Mondial s-a încheiat în 1983, an în care Manuel Antonio Noriega a devenit comandan-tul şef al Gărzii Naţionale. Politica sa, contrară intere-selor americane din zonă, au tensionat relaţiile generalului Noriega cu regimul de la Wa-shington. În 1989, americanii l-au capturat pe Noriega. Acesta a fost judecat în SUA şi condamnat la 40 de ani de închisoare pentru trafic de stupefiante şi legături cu car-telul columbian al drogurilor de la Medellin.

În realitate însă guver-nul SUA ascundea adevărul adevărat şi anume faptul că George Bush (fost director CIA şi ulterior vicepreşe-dinte al SUA), împreună cu Ronald Reagan l-au plătit anual pe Noriega cu 100.000 de dolari, în schimbul informaţiilor pe care acesta le obţinea despre mişcările de stânga din zona Americii Latine. CIA fusese implicată în traficul de stupefiante din zonă, dar şi în afacerile cu narcotice din Akganistan, Laos, Vietnam şi Nicaragua.

Americanii au aburit realitatea, spunând că prin invazie au urmărit „cauze nobile” şi anume – stoparea traficului de droguri, proteja-

rea americanilor din Panama aflaţi în pericol, înlocuirea dictatorului cu un regim democratic şi asigurarea se-curităţii canalului Panama.

Această intervenţie milita-ră americană a fost cea de-a 15-a din ultimii 150 de ani în Panama. Pe scurt, în cifre to-tul a avut loc astfel – 27.000 de soldaţi americani, 13 ore, 422 bombe, 700-4000 morţi,

1500 de persoane dispărute, 15.000-30.000 de persoane rămase fără adăpost. Invazia din Panama a constituit o violare a tuturor legilor in-ternaţionale, mult mai gravă decât invadarea Kuweitului de către Irak.

(Continuarea în numărul următor)

Generalul Manuel Antonio Noriega


10

Dacă forţele sovietice ar fi intervenit pentru a pune capăt mişcărilor anti-comuniste din Estul Europei, ar fi urmat un al treilea război mondial, unul în care s-ar fi făcut apel, cu siguranţă, la armele nucleare. „În anii aceia, întreaga Europă era împânzită de arme nucleare. Am fi avut câte două milioane de soldaţi de-o parte şi de alta a cortinei de fier”, a declarat Gorbaciov într-un interviu acordat publicaţiei franceze “Le Figaro”. Potrivit lui Gorbaciov, în 1989, în timpul unei vizite în Germania de Est şi-a dat seama că sfârşitul comunismului este aproape. A dat atunci cu ochii de cei ieşiţi în stradă pentru a cere reunificarea. “Premierul polonez Mieczyslaw Rakowski s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă înţeleg ce strigă mulţimea. I-am răspuns că cereau reunificarea. Mi-a spus simplu: acesta este sfârşitul”, a declarat Gorbaciov. Fostul lider sovietic a declarat că banii obţinuţi de Vladimir Putin din afacerile cu petrol par a fi folosiţi în orice alt scop, nu-mai nu pentru modernizarea Rusiei. “Pri-mul mandat al lui Putin a fost unul pozitiv. S-a pus punct dezintegrării Rusiei. Dar nu văd adevăratele eforturi de modernizare a ţării. Condiţiile economice au fost favo-rabile graţie creşterii constante a preţului barilului de petrol. Însă mă întreb la ce au fost folosite milioanele de petrodolari, dacă nu au fost folosite pentru modernizarea Rusiei şi întărirea democraţiei”, a adău-gat Gorbaciov. Referitor la situaţia din Afganistan, Gorbaciov susţine că obiectivul americanilor în ţara musulmană ar trebui să fie retragerea trupelor. “ Pe de altă parte, consider că este necesar să se lupte împotri-va noului terorism. SUA a lucrat împreună cu Pakistanul pentru a crea talibanii. Acum culeg ce au semănat”, a spus Gorbaciov. (www.adevărul.ro)

Gorbaciov: dacă interveneam în forţă în europa de est, am fi avut un război mondial

Rusia face din China cel mai impor-tant partener al Gazprom. Putin a ripos-tat deseori la cererea statelor europene ca Rusia să deschidă piaţa energetică companiilor occidentale, avertizând că Moscova îşi va îndrepta exporturile energetice spre răsărit. Pentru a-şi onora livrările spre China, Gazprom urmează să construiască două gazoducte cu o capacitate de 80 de miliarde de metri cubi anual (peste jumătate din volumul furnizat Europei). Preşedintele Dmitri

Medvedev a anticipat, în iulie, că plata gazelor naturale exportate în China se va face printr-un credit chinezesc pentru Gazprom, după modelul creditelor de 35 de miliarde de dolari oferiţi deja com-paniilor petroliere Rosneft şi Transneft, care au încheiat acorduri pentru export de petrol în China pentru următorii 23 de ani. Transneft a început construcţia unui oleoduct, astfel încât ţiţeiul să nu mai fie livrat pe calea ferată. Acordurile energe-tice încheiate în acest an între Moscova şi Beijing au atins suma de 100 de miliarde de dolari, şi reprezintă răspun-sul Rusiei la încercarea Chinei de a se infiltra în zona de influenţă a Moscovei, în special în Turkmenistan, care dispune de enorme resurse de gaze.

(www.cotidianul.ro)

Gazprom întoarce spatele europei

Bomba este “în curs de fabricare şi ar putea fi desfăşurată în lunile următoare”, a declarat miercuri purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Geoff Morrell. Pentagonul a anunţat că doreşte să accelereze fabricarea acestei bombe, şi a cerut Congresului deblocarea de fonduri pentru ca proiectul să se încheie până în iulie 2010. Congresul a aprobat finanţarea, iar Pentagonul a anunţat că a acordat compani-ei McDonnell Douglas un contract de 51,9 milioane de dolari, pentru ca bomba să poată fi transportata de avioanele B-2. Bomba, care conţine

aproximativ 2,4 tone de explozibil, are drept scop “distru-gerea instalaţiilor consolidate folosite de statele ostile pentru a-şi proteja armele de distrugere în masă”, a explicat Morrell. Oficialul însă a ezitat să răspundă direct la întrebarea daca fabri-carea acestei bombe reprezintă un răspuns la programul nuclear iranian. “Nu cred că cineva poate anticipa potenţialele ţinte sau natura acestora. Reali-tatea este ca, în lumea în care trăim, oamenii încearcă sa fabrice arme de distrugere în masă într-o manieră ilegală”(http://www.9am.ro)

SUA are voie: prima bomba americană antibuncar va fi gata în câteva luniImensa bombă antibuncar, fabricată de Statele Unite, va fi gata în câteva luni, a anunţat Pentagonul. Arma va fi gata pe fondul tensiunilor din jurul pro-gramului nuclear iranian. Bomba, cu greutatea de aproape 13 tone, numită Massive Ordnance Penetrator (MOP), vizează distrugerea buncărelor aflate la mare adâncime, cum sunt cele folosite de Coreea de Nord şi Iran pentru a-şi proteja experimentele nucleare.


11

Autorităţile de la Tiraspol s-au implicat activ în for-marea unui front comun al republicilor nerecunoscute şi în sprijinirea forţelor conser-vatoare de la Moscova, care la rândul lor, sprijineau şi încurajau regiunile separatiste din republicile ex-sovietice. În octombrie 1993, când la Moscova s-a încercat reali-zarea unei lovituri de stat de către forţele antidemocrati-ce (în frunte cu Aleksandr Ruţkoi), îndreptate împotriva lui Boris Elţin, acolo au fost trimişi 150 de luptători ai batalionului Dnestr, pentru a sprijini acţiunile insurgenţilor. În timpul acestor evenimente, la Moscova se afla şi ministrul securităţii statului al r.m.n., Vl. Antiufeev.

Potrivit declaraţiilor primului vice-prim-ministru al Federaţiei Ruse, Vladimir Şumeiko, „La «Casa Albă» (Casa Guvernului, unde se ba-ricadaseră insurgenţii – n.n.) situaţia este ţinută sub control de criminalii din batalionul Dnest şi din fostul detaşament de miliţie cu destinaţie specia-lă din Riga”. Presa moscovită confirma prezenţa forţelor separatiste transnistrene la Moscova, menite să-i ajute pe complotişti. Ziarul Moskov-skii Komsomoleţ din 16 oc-tombrie 1993, scria: „Potrivit datelor ministerului securităţii al Rusiei, a procuraturii gene-

rale şi G.R.U., la sfârşitul lunii septembrie au venit de la Tira-spol la Moscova aproximativ 30 de persoane (din batalionul Dnestr şi Delta), în frunte cu Şevţov (alias Vl. Antiufeev – n.n.) şi Matveev. Armamentul era adus în cantităţi mari pe calea aerului. Conducerea transnistreană era alcătuită din persoane «cu saluturi comu-niste» şi aici a intrat ea bine în belea. (...) În morgă a rămas fostul comandant de companie din Dnestr Pimenov, iar la televizor au fost recunoscuţi şi alţi combatanţi «transnis-treni»”.

În legătură cu aces-te relatări ale presei moscovite, sovietul suprem al r.m.n., la 5 octombrie 1993, a dezmin-ţit implicarea autorităţilor separatiste în evenimentele de la Mosco-va: „Organele oficiale şi per-soanele cu func-ţii de răspundere ale R.M.N., nu au luat decizii cu privire la trimiterea formaţiunilor militare (transnistrene – n.n.) la Moscova. Subdiviziunile şi militarii Ministerului Apă-rării, Ministerului Securită-ţii Statului şi Ministerului Afacerilor Interne ale R.M.N. nu au luat parte la rezistenţă şi evenimentele tragice de la Moscova”.

În martie 1994, I. Smirnov a semnat decretul nr. 67, Cu privire la înfiinţarea comite-tului republican al securităţii statului de pe lângă Preşedin-

te. Acest comitet a fost creat în scopul consolidării forţelor şi mijloacelor organelor de drept ale „republicii” în lupta cu corupţia, crima organizată şi crimele economice. Comi-tetul trebuia să activeze până la oprirea ascensiunii crimi-nalităţii din „republică” şi era subordonat M.A.I. şi M.G.B. Preşedinte al comitetului a fost numit general-maiorul Vl. Antiufeev, ajutat de doi locţi-itori: colonelul Oleg Gudîmo, vice-ministru al securităţii statului şi colonelul de miliţie I. Fucedji, vice-ministru (apoi

ministru) al afacerilor interne. Despre înfiinţarea comi-

tetului, Vl. Antiufeev spunea următoarele: „Şi în afară, şi în interior sunt forţe puter-nice, care ar dori să distrugă republica noastră. M.A.I. şi M.G.B. nu sunt îndeajuns de perfecţionate. Principiul centralist de conducere va face

să concentreze totul într-o singură mână. (...) Sunt dintre acei care stau la îndoială: şi dacă republica nu este veşnică (de ce să nu furăm – n.n.)? Li-derii lumii interlope niciodată nu vor conduce cu republica noastră”.

Motivele separatismului transnistrean Vl. Antiufeev le consideră următoarele: „Nu ne era clară tendinţa de recunoaş-tere, ca fiind ilegală aflarea Moldovei în componenţa U.R.S.S. Noi eram de acord cu ideea că, R.S.S. Moldove-nească era o formaţiune statală artificial creată, dar că ea tre-

buie să iasă din componenţa mamei sale Rusia, nu

eram de acord. Din punct de vedere

istoric, Transnistria a fost rusească. Popoarele Trans-

nistriei, care locuiesc pe străvechi pă-mânturi slave, se orientează

spre Răsărit şi nu-şi văd viitorul

în afara Rusiei. Armata rusă a fost

adusă aici în urmă cu 200 de ani de

Suvorov şi niciodată, cu excepţia anilor de după

revoluţie (revoluţia bolşevică din Rusia din 1917 – n.n.), ea de aici nu a plecat.

Tiraspolul este amplasat geografic pe un important loc strategic şi acest loc este acel punct unde se întâlnesc două civilizaţii – slavă şi occidentală. În zilele noas-tre s-a cristalizat foarte bine poziţia diverselor forţe faţă de Transnistria. Pe de o parte – N.A.T.O., care foloseşte

de Pavel MORARU

Dosare secrete

Serviciile speciale ale regimului de la Tiraspolsi rolul lor în promovarea intereselor rusesti la hotarul cu U.E. si N.A.T.O. (II), ,,

(continuare din numărul precedent)


12

Moldova ca pe un aliat. Pe de altă parte – însăşi Rusia. Lacătul, care este capabil să oprească intrarea contingentu-lui militar N.A.T.O. în Rusia din sud-vest, este Transnistria. Anume Tiraspolul stă ca un os în gât pentru N.A.T.O. şi nu permite Alianţei să încheie realizarea centurii Marea Nea-gră – Marea Baltică, aşa-zisă „sanitară”, în jurul Rusiei.

(...) Fără să fi reuşit o vic-torie militară asupra R.M.N., Moldova ne cheamă la reîntregire. Moldova este toată în datorii faţă de Occident, ea este gata de unire cu România, gata să intre în N.A.T.O. Unde ne cheamă pe noi? R.M.N. este de acord cu crearea uniunii a două state, în baza confederaţiei. În mare măsură, R.M.N. Moldovei nu-i trebuie, căci prea diferite sunt căile pe care merg republicile. Dar Occidentului Transnistria îi este extrem de necesară. Pen-tru ce? Scopul N.A.T.O. este de a rupe Rusia de la Balcani. Pentru aceasta sunt bune toate mijloacele. (...).”

Într-o declaraţie dată în 2006, Vl. Antiufeev afirma că, în prezent, activităţile de agen-tură, desfăşurate de organelor

de informaţii ale Republicii Moldova în teritoriul trans-nistrean, precum şi de cele ale unor state N.A.T.O., au o ten-dinţă de amplificare, menite să distrugă statalitatea „Republi-cii Moldoveneşti Nistrene”. Dar, „Aceste tentative, – după cum menţionează Vl. Antiufe-ev – vor fi anihilate şi noi nu vom sta la discuţii cu cei care vor merge pe calea realizării acestor intenţii”, căci „noi nu suntem în situaţia, în care ne aflam în anul 1992 (dar mult mai bine pregătiţi – n.n.)”.

„Astăzi (în anul 2006 – n.n.) – continuă Vl. Antiufeev – ministerul securităţii statului (al r.m.n. – n.n.) reprezintă un sistem aliniat, consolidat, funcţional, capabil să soluţi-oneze misiuni dificile privind asigurarea securităţii statului şi apărarea intereselor de stat ale R.M.N. M.G.B. este unica structură din Republică, care se contrapune adversarului şi în timp de pace, aflându-se într-o permanentă interferenţă cu el. Iar adversar pentru noi sunt acele structuri şi acei oa-meni, indiferent de apartenen-ţa lor statală, activitatea cărora este îndreptată, în primul rând, împotriva statalităţii R.M.N.

Şi misiunea noastră de bază este de a identifica şi combate această activitate”.

Eforturile conducerii M.G.B., consideră Vl. Antiu-feev, trebuiesc îndreptate spre consolidarea şi perfecţionarea bazei legislative, pentru o activitate eficientă şi ridicarea nivelului pregătirii profesio-nale. Activitatea M.G.B.-ului r.m.n. se desfăşoară, după părerea şefului său, într-un cadru geo-politic complex, când influenţa structurilor mi-litaro-politice occidentale este

în continuă creştere, când U.E. şi N.A.T.O. se apropie tot mai mult de hotarele r.m.n., când se dă lupta între Rusia şi Occident pentru influenţă din spaţiul ex-sovietic. În aceste circumstanţe, în baza informa-ţiilor lui Antiufeev, Transnis-tria pro-rusă este obiectul pre-ocupărilor serviciilor speciale occidentale şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova, în vederea lichidării „statalităţii” r.m.n., ceea ce ar însemna şi lichidarea prezenţei militaro-politice a Rusiei în regiune.

La 16 mai 2006, cu ocazia sărbătoririi zilei organelor se-curităţii statului, Vl. Antiufe-ev, în alocuţiunea sa menţi-ona: „Ucraina nu ar trebui să uite (vorbind de participarea Ucrainei la „blocada econo-mică” a r.m.n. – n.n.) că, dacă Transnistria nu ar fi rezistat în anul 1992, atunci trupele române ar fi stat pe hotarul regiunii Odessa. Luând în con-siderare ambiţiile teritoriale şi politice ale României, acest scenariu ar fi dus la urmări imprevizibile pentru Ucraina. Noi am apărat Ucraina de expansiunea românească...”.

Vladimir Antiufeev mai

“Anume Tiraspolul stă ca un

os în gât pentru N.A.T.O. şi nu permite Alianţei să încheie realiza-rea centurii Marea Neagră – Marea Baltică, aşa-zisă „sanitară”, în jurul Rusiei.


13

sublinia că, ceea ce este caracteristic pentru acţiunile actuale de informaţii şi submi-nare ale serviciilor de spionaj străine (cele ale Republicii Moldova şi ale Poloniei sunt considerate cele mai active în teritoriul din stânga Nistrului), este activizarea acţiunii de culegere legală de informaţii, prin intermediul inspecţiilor internaţionale pentru dezarma-re, a diverselor programe stu-denţeşti şi de ajutor umanitar, programe ale fundaţiilor inter-naţionale şi ale organizaţiilor non-guvernamentale, precum şi prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Cea mai importantă ameninţare pentru securitatea r.m.n., în opinia şefului securităţii transnis-trene, o constituie activitatea de subminare desfăşurată de serviciile speciale străine prin organizaţiile non-guverna-mentale. Tendinţa este de a provoca o revoluţie „portoca-lie” prin cele 23 de organizaţii non-guvernamentale de pe te-ritoriul r.m.n., aflate pe orbita autorităţilor de la Chişinău şi a serviciilor străine de spionaj. Printre structurile occidentale

care desfăşoară o activitate distructivă în r.m.n. – prin or-ganizaţiile non-guvernamen-tale –, potrivit lui Vl. Antiu-feev, sunt: Ambasada S.U.A., Ambasada Marii Britanii şi Ambasada Poloniei de la Chişinău, misiunea O.S.C.E. în Republica Moldova, Ministerul dezvoltării inter-naţionale al Marii Britanii, Agenţia pentru dezvoltarea internaţională a S.U.A., U.E., F.M.I., Fundaţiile Sörös şi F. Ebert, etc. Aceste organizaţii nu urmăresc altceva, decât: crearea premiselor informaţio-nal-psihologice, social-politice şi economice pentru reinte-grarea teritorială a Republicii

Moldova; susţinerea tuturor iniţiativelor îndreptate spre minimalizarea influenţei ruse şi lichidarea prezenţei militare ruse în regiune; finanţarea organizaţiilor non-guverna-mentale şi a mass-media, care desfăşoară activităţi contra regimului transnistrean şi au un vector antirusesc; asigura-rea intervenţiei socio-cultu-rale a Occidentului în spaţiul geo-politic slavo-răsăritean; crearea bazei sociale pentru puciul „portocaliu” şi lichida-rea „statalităţii” r.m.n.

Aşadar, în 1990, la fel ca în anul 1924, în partea stângă a Nistrului, conducerea de la Kremlin a creat o „formaţiune statală”, menită să asigure prezenţa militară şi politică rusă la hotarul cu N.A.T.O. şi U.E., să apere şi să promoveze interesele ruseşti în regiune şi să menţină pe orbita Moscovei Republica Moldova. Toate condiţiile pentru crearea r.m.n. şi posibilităţile executării misiunilor trasate, au fost pre-gătite cu mult timp înainte:

1. în 1940, Basarabiei – teritoriu proaspăt anexat la U.R.S.S. – i-a fost ataşat un teritoriu din fosta R.A.S.S.M. (formându-se astfel R.S.S. Moldovenească), care avea puţin în comun cu Basarabia şi cărui i-a fost încredinţată neoficial, misiunea de lungă durată, de menţinere în sfera sovietică şi rusească a terito-riului românesc dintre Prut şi Nistru;

2. în stânga Nistrului a fost construit complexul industrial al R.S.S.M., care, la nevoie,

îi permitea regiunii trans-nistrene să supravieţuiască, iar Basarabia era lipsită de o componentă importantă a economiei, fiind dependentă şi şantajabilă de către un regim pro-rus care la nevoie se va instala la Tiraspol; 3. din-spre regiunea transnistreană, vin spre Basarabia traseele de importanţă strategică de gaz şi alimentare cu energie electrică (staţiile electrice de la Dubăsari şi Kuciurgan), de care teritoriul dintre Nistru şi Prut este dependent;

3. anume în regiunea trans-nistreană în permanenţă s-a aflat grosul Armatei sovietice dislocate în R.S.S.M., care la nevoie, putea „calma spiritele” de la Chişinău; e vorba de ac-tuala Armată a 14-a rusă, care în permanenţă a avut posibili-tăţi sporite de acţiune, căci pe timpul sovietic era destinată să acţioneze împotriva statelor N.A.T.O., pe direcţia sud-est, destinaţie, din câte reiese, valabilă şi în prezent;

4. în teritoriul transnistrean a fost menţinută în permanen-ţă o elită politică loială Mos-covei, care în caz de necesitate trebuia să intre în acţiune;

5. s-au întreprins acţiuni metodice pentru a face elita politică de la Chişinău şanta-jabilă şi a o determina să fie loială (spre exemplu, transpor-tarea la Tiraspol a dosarelor agenturii şi a colaboratorilor serviciului operativ, care se mai află şi astăzi în teritoriul transnistrean al Republicii Moldova, controlat de regimul separatist de la Tiraspol ).

Sovietul suprem al rmn, Or. Tiraspol

“Vladimir Antiufeev mai sublinia că, ceea ce este caracte-ristic pentru acţiunile actuale de informaţii şi subminare ale serviciilor de spionaj străine (cele ale Republicii Moldova

şi ale Poloniei sunt considerate cele mai active în teritoriul din stânga Nistrului), este activizarea acţiunii de culegere legală de informaţii, prin intermediul inspecţiilor internaţionale pentru dezarmare, a diverselor programe studenţeşti şi de ajutor uma-nitar, programe ale fundaţiilor internaţionale şi ale organizaţiilor non-guvernamentale, precum şi prin intermediul mijloacelor de informare în masă


14

Deşi, aşa cum cerea ultimatumul sovietic

din 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată in-frastructura intactă, bandele de minoritari, precum şi unităţile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit eva-cuarea autorităţilor române, a bunurilor şi a populaţiei. Multe

din unităţile Armatei române în retragere, au fost răzleţite, soldaţii, în foarte multe cazuri – reţinuţi de ostaşii sovietici şi împiedicaţi să-şi continue evacuarea.

Unii din soldaţii români reţinuţi de bolşevici, au reuşit să treacă legal în România şi după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alţii ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unităţile lor. Însă, odată ajunşi, şi unii şi alţii, erau puşi sub supraveghe-re, fiind consideraţi potenţiali spioni sovietici. Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii din-tre ei au revenit la unităţile lor tocmai la sfârşitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care ar fi putut fi recrutaţi de organele spionajului sovietic şi

trimişi peste Prut în misiune. Pentru identificarea acestora, în unităţile româneşti au fost întocmite liste cu ostaşii re-veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi care urmau să fie supravegheaţi îndeaproape. În categoria celor suspecţi au fost trecuţi în primul rând ostaşii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, care, după

cum se considera, erau printre primii luaţi în vizorul recruto-rilor sovietici.

La 3 august 1940, Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major al Armatei româ-ne relata că, în urma cedării Basarabiei şi nordului Bu-covinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informaţiilor militare în mare măsură chiar de unii ofiţeri şi soldaţi români rămaşi tem-porar în teritoriile ocupate. Aceştia au fost recrutaţi prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, con-strângere sau ameninţare) şi după o scurtă pregătire, au fost trecuţi clandestin în România, cu instrucţiuni de a se prezenta la unităţile lor şi să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forţaţi de îm-prejurări. Sovieticii nu puteau

rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenţi chiar în sânul unităţilor române, care să le furnizeze informaţii extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiţi, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unităţi vor fi puşi sub supraveghere.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţii acestor agenţi sovietici, Secţia a II-a a dispus ca toţi militarii care se încadrau în această categorie de suspecţi, să fie puşi sub su-praveghere discretă. Cei ce vor fi prinşi în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie daţi pentru cer-cetări celui mai apropiat organ informativ al Marelui Stat Major. De asemenea, trebuia amplificată „educaţia naţională în unităţi”.

La 8 august 1940, unită-ţilor Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toţi ostaşii reîntorşi la unităţi după 4 iulie, să fie supravegheaţi „îndeaproape şi în modul cel mai discret, asupra întregii lor activităţi”. Acei bănuiţi, nu trebuiau utilizaţi în serviciile importante ale Armatei, „unde ar putea uşor culege informaţi-

uni”. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culege-rea şi transmiterea informaţii-lor, pentru ca agenţii sovietici din cadrul Armatei române să fie mai uşor identificaţi şi anihilaţi.

De asemenea, în categoria potenţialilor spioni sovietici erau incluşi şi refugiaţii (civili) basarabeni şi bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenţii bolşevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălţi, sovie-ticii „trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane”. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost poliţist român, care s-a pus în serviciul spio-najului sovietic. Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiaţi. Se căutau nume asemănătoare a repatriaţilor cu cele ale agenţilor (spre exem-plu, Pavlof – Pavlov, Mân-drescu – Mandescu, etc.) şi la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autorităţile de la Chişinău au comis o eroare.

de Pavel MORARU

Din culisele istoriei

Acţiunile contrainformative româneştiîn primele luni de la anexarea sovietica a Basarabiei si nordului Bucovinei,

)


15

Un asemenea caz a avut loc şi atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu – „Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chişinău”.

La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, co-mandamentul era informat că, unii dintre refugiaţi (în special femei) veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi stabiliţi în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta „sub formă de plimbări, fără ca organele de poliţie să le impună anumite restricţiuni”. Reieşind din considerentul că, printre refugiaţi, fie chiar şi de origine etnică română, puteau fi agenţi de propagandă comunistă şi spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile şi controlului, toate deplasările refugiaţilor, „care nu se vor face decât pentru motive reale şi bine înteme-iate”.

Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei şi nordu-lui Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, or-ganele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulţi agenţi-informatori. Unul dintre aceştia, Ion Istrate, funcţionar la Primăria oraşului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940. Însă, pe teritoriul românesc a fost reţinut de Poliţia oraşului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de

sub regimul de ocupaţie în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupa-ţie), a fost cercetat minuţios şi ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliţiei din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei şi în câteva şedinţe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău. Pentru reuşita misiunii, i s-a recomandat să-şi găsească un serviciu în Buzău, de preferinţă chelner, şi să culeagă informaţii despre trupele române, armamentul şi fortificaţiile din zonă. Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele ne-cesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău. La interogatoriu spio-nul Istrate, a mai declarat că, în afara lui „s-au trimis mulţi agenţi sovietici la noi în ţară”.

La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale divi-ziei a fost reţinută la Tecuci, pentru posibile activităţi de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucră-toare la fabrica de tricotaje din Chişinău. În urma declaraţiilor acesteia, care erau „cu multe contraziceri şi fapte neade-vărate”, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localităţi ale României. Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci

cu motor, conduse de ofiţeri so-vietici îmbrăcaţi în haine civile. Iar „într-un păpuriş din Deltă, aparţinând nouă (României de după 28 iunie 1940 – n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldaţi ruşi, care le aşteaptă şi care le făceau paza în timpul trecerii”. Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galaţi de către un ofiţer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direc-ţii diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofiţerii, subofiţerii şi efectivul de trupă al acestei garnizoane, în speci-al, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obţinerii diverselor informaţii militare. După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofiţer sovietic care a adus-o anterior la Galaţi, cerându-i in-formaţiile culese, ofiţerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acţiuni de spionaj.

Pentru prevenirea penetră-rii acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităţilor armate au primit ordine stricte să facă „toate diligenţele pentru a nu intra printre soldaţi astfel de spioane”.

În faţa acestui val de spioni sovietici, care necon-tenit veneau din Basarabia şi Bucovina ocupată, s-au luat un şir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informaţii pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis or-dinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă şi maghiară. Deci, toţi minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu uşurinţă toate convorbirile telefonice din zonele de importanţă strate-gică pentru România şi a-i demasca pe potenţialii spioni care transmiteau informaţiile în aceste limbi. Despre această măsură a fost anunţată şi So-cietatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-şi dea concursul la supraveghe-rea convorbirilor telefonice. De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea şi supravegherea zonelor tele-grafo-telefonice, cu o atenţie sporită „în regiunile cu număr mare de minoritari”.


16

INTERVIU

Ce elemente persistă în pictu-rile tale? Simbolurile şi cultura persa-nă… Este o aspiraţie, cred, nativă să pictez astfel. Încerc să relev valorile şi tradiţiile civilizaţiei persane. Să anim trecutul glorios al poporului meu şi să evidenţiez elemen-tele care s-au perpetuat până în prezent. Dar şi faptul că persanii mai cred încă, în ciu-da suferinţelor şi a umilinţelor trăite pe parcursul secolelor, în simbolurile care au desă-vârşit cultura persană. Încerc să arăt că suntem un popor deosebit, cu o cultură veche şi că ne diferenţiem de popoare-le vecine. Mulţi ne confundă cu poporul arab. Noi însă nu avem nimic în comun cu ei, iar acest adevăr îl reprezint prin pictură.

Ce te inspiră?Zoroastrismul, religia veche a poporului persan, reprezintă

o sursă de inspiraţie pen-tru mine. La baza credinţei stau trei principii: gândurile cele mai bune, vorbele cele mai bune, faptele cele mai bune. Omul atinge perfec-ţiunea atunci când reuşeşte această performanţă. Ideile zoroastrismului se regăsesc în picturile mele.

Da…am remarcat, în mod special focul…Energia creatorului este re-prezentată în zoroastrism prin foc şi soare, elemente trainice, radiante, pure şi care susţin viaţa. Zoroastriştii, în mod normal, se roagă în faţa focu-lui sau a unei surse de lumină. Nu se venerează focul – este doar simbolul divinităţii.

Dar de ce simbolul focului, în picturile tale, apare mereu alături de femeie? De ce ea are de fiecare dată ochii închişi şi stă cu fruntea plecată în faţa unei lumânări aprinse?

Femeia cu ochii închişi şi lumânarea aprinsă semnifică un puternic moment spiritual. Redau astfel legătura divină dintre ea şi Univers.

Dar de ce ai ales anume femeia, şi nu bărbatul?Pentru că femeia, prin fiinţa sa, este mai aproape de Dumnezeu. Ea este simbolul bunătăţii, căldurii şi a conti-nuităţii vieţii. Spre deosebire de bărbat, femeia este mai docilă faţă de Divinitate…mai dispusă să respecte şi să perpetueze valorile sfinte.

De ce în picturile tale femeia plânge cu lacrimi de sânge?Combinaţia respectivă este un simbol, care relevă zbuciumul compatrioţilor mei. Lacrima de sânge reprezintă durerea poporului persan pe parcursul a mai multor secole, începând cu invazia arabă din anul 651 şi până în prezent. Iranienii au suferit mult, iar atrocităţile

Iranul, inima fostului Imperiu Persan, poate fi invidiat nu doar pentru cul-tura sa bogată şi veche de 3000 de ani, dar şi pentru oameni minunaţi. Picto-rul Majid (Ojan) Shirozhan, un promotor al artei non-realiste şi simboliste, este unul dintre ei. Emană o imensă putere spirituală şi este sigur că orice vis se împlineşte. S-a născut în oraşul Karaj, în 1977. A absolvit Şcoala de Arte, iar mai târziu, Colegiul de Arte. A urmat apoi perioada serviciu-lui militar şi prima sa expoziţie. Tablourile, pictate pe pânză, cu smoală şi petrol, au atras atenţia tuturor. La 23 de ani a ocupat primul loc la campionatul de pictură pentru tineret, iar doi ani mai târziu şi-a deschis propria Galerie de Artă „Ojan”. A realizat atunci că arta este un tezaur ce trebuie transmis din generaţie în generaţie. Aşa că a format un grup de copii şi a început să-i înveţe pictura. Împreună cu elevii săi a participat la diferite expoziţii naţionale, câştigând 12 diplome de merit. În 2004, curios să trăiască noi experienţe, a venit în Chişinău. Aici, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, a studiat pictura, cu stilul figurativ şi impresionist. Astăzi tot timpul şi-l dedică discipolilor şi picturilor sale.

Ojan SHIROZHAN: „Poporul iranian este deosebit, cu o cultura veche, si nu are nimic în comun cu arabii”

,

)


17

din perioada războiului de opt ani dintre Iran şi Irak au lăsat amprente dureroase în sufletul fiecărui iranian. Mai mult decât atât, multă lume, în special generaţia de după revoluţie, este nemulţumită de ocurenţele din Iran.

Ce pictează mai mult pictorii iranieni?Actualmente pictorii noştri pledează mai mult pentru arta abstractă. În Iran pictura figu-rativă e pe cale de dispariţie. Oamenii de artă încearcă să gândească şi să se exprime într-un stil modern. Astăzi pictorii iranieni îşi expun lu-crările în galeriile de artă din Occident. Acolo publicul are gusturi pretenţioase, iar arta reală nu-l mai impresionează. Oricum, mulţi pictori combi-nă stilul abstract cu elemente persane.

Care este diferenţa dintre arta persană înainte şi după revoluţie?Oamenii de artă se puteau exprima mai liber. Artiştii îşi permiteau să reflecte deschis şi fără temeri viaţa. Dar şi atunci erau interzise picturile care abordau critic sistemul politic. După revoluţie, în schimb, s-a dezvoltat arta modernă.

Ce părere ai despre pictorii din Moldova şi lucrările lor?Viziunea pictorilor moldoveni este influenţată mult de stilul sovietic. Arta moldovenească are nevoie de o imagine nouă, mai dinamică. Modernizarea stilului nu înseamnă neapărat renunţarea la elementele tradi-ţionale, ci doar modificarea perspectivelor de abordare a realităţii. Menirea unui adevărat artist este să cultive preferinţele unui popor, dar nu să se ajusteze la stereoti-purile existente. Pictorii, prin lucrările lor, trebuie să-i in-spire pe oameni şi să-i înveţe să privească viaţa dincolo de aparenţele ei.

În Moldova e greu să faci artă. Tu cum te descurci?Sunt aici pentru a acumula experienţă, dar nu pentru bani. Pictura este viaţa şi pa-siunea mea. Fac lucrări în stil autohton, dar şi în cel persan modern. De obicei picturile mele sunt achiziţionate de cumpărători din afara ţării.

Cu ce te ocupi aici?Predau pictura la o şcoală privată de arte şi la un centru pentru copii cu dizabilităţi. Îmi plac copiii, e o plăcere să împărtăşesc cu ei talentul şi cunoştinţele mele.

De ce ai venit în Moldova?Vroiam o schimbare de decor în destinul meu. În 2003 eve-nimentele din viaţa personală luaseră o turnură neaştep-tată şi neplăcută. Simţeam necesitatea să mă eliberez de povara care-mi sugruma sufletul. Am considerat că cel mai bine pentru mine ar fi să plec din ţară. De Moldova am aflat în ultimul moment, dar nu ştiam nimic despre ea. Nu mă aşteptam să văd o ţară distrusă economic şi cu multă lume necăjită.

Probabil perioada de adaptare a fost dificilă…Da, mi-a fost foarte greu. În Iran aveam stabilite multe relaţii sociale şi propria mea galerie de artă. Aici eram singur, nu cunoşteam limba vorbită şi nu ştiam absolut pe nimeni. Dar, în cele din urmă, m-am descurcat.

Ce vor să schimbe tinerii în Iran?Tinerii vor deschidere spre occident, în toate domeniile – social, politic, economic.

Te-ai întors recent din Iran, care este atmosferă generală?Tânăra generaţie a votat schimbarea, şi suferă deoa-rece nu a reuşit s-o obţină. A fost prima dată, în ultimii

30 de ani, când oamenii s-a revoltat atât de mult. În aparenţă, spiritele s-au liniştit, dar în sufletul tinerilor e încă furtună. Sunt demoralizaţi, dar nu au pierdut speranţa.

Cu siguranţă, viaţa petrecută în Iran îţi suscită multe amintiri frumoase. Care este momen-tul ce-ţi apare cel mai des în minte?Ziua de 21 martie, când noi sărbătorim Nouroz-ul, Noul An iranian. Este cea mai importantă şi cea mai veche sărbătoare populară iraniana, care se celebrează în aceeaşi zi cu echinocţiul de primăva-ră. Nouroz-ul aparţine religiei zoroastriene şi este uimitor că a supravieţuit invaziei arabe şi a islamizării perşilor.

De aici vine tradiţia cu focul?Da. În ajun de sărbătoare, în ultima marţi din ultima săptă-mînă a anului, noaptea, facem foc afară şi dansăm în jurul lui. Există obiceiul de a sări peste foc, iar în ceea ce mă priveşte, nu ratam niciodată această ocazie.

Ce conotaţii are pentru iranieni săritul peste foc?Asta înseamnă că omul arun-că în foc răul acumulat timp de un an şi se alimentează cu

energie pozitivă şi dragoste.

Numiţi masa de sărbătoare Haft Sin? Ce semnifică asta?„Sin” e o literă a alfabetului persan, folosită pentru a reda consoana „s”, iar cuvântul „haft” înseamnă şapte. Deci pe masa de Haft Sin trebuie să se găsească şapte lucruri care să înceapă cu litera „sin”. Pe această masă se află ver-deaţă (reînnoirea naturii), măr (sănătate), oţet (curăţenie), seminţe de măslin sălbatic (dragoste), fructe de pădure (asfinţitul), usturoi (vinde-carea bolilor) şi grâu încolţit (abundenţa recoltelor).

Şi grâul încolţit se aruncă pe apă…Asta se întâmplă peste 13 zile. Oamenii merg toţi la pădu-re, deoarece e ultima zi de odihnă. Tinerii care doresc să se căsătorească aruncă grâul încolţit pe apă. Tradiţia spune că astfel jumătatea îţi iese în cale.

Şi tu ai făcut la fel?Eu uitam de fiecare dată…

Promit să-ţi aduc aminte la anul. Mulţumesc pentru interviu!

Din colecţia personală a lui Ojan Shirozan


18

idei alternative

În anul 1513 vedea lumina zilei „Principele” lui

Nicolo Machiavelli, lucra-re politică care, peste o perioadă timp, va prezenta un adevărat manifest al „pragmatismului politic” şi una din expresiile de bază ale gândirii politice moder-ne. Mai mult decât atât, „Principele” va deveni un adevărat prototip al politici-anul occidental modern.

Între 1516-1521, într-un principat ortodox în partea de sud-est a continentului european, vede lumina zilei o lucrare care abordează o viziune absolut opusă celei înaintate de Machiavelli. Din păcate, aceasta va trece ne-observată mult timp chiar de poporul căreia i-a fost lăsată drept moştenire.

Este vorba de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, un adevărat testament politic lăsat urma-şilor, un tratat diplomatic şi o scriere care prezintă o viziune integră asupra fenomenului politic din perspectiva spaţiu-lui ortodox.

Surprinde nu doar faptul că ambele lucrări apar în aceeaşi

perioadă istorică, dar şi faptul că subiectele discutate sunt aproximativ aceleaşi: relaţiile monarhului cu supuşii săi, diplomaţia, etica, războiul.

Momentul în care aceste două lucrări văd lumina zilei, devine un punct de separaţie dintre cele două lumi radical diferite şi opuse ca accepţiune a lumii: civilizaţia apuseană şi civilizaţia ortodoxă. Europa occidentală, care se află într-un continuu proces de renega-re a propriilor valori, moment istoric care a primit numele de „renaştere”, şi societatea românească statornică, conti-nuatoarea tradiţiei imperiale bizantine.

Diferenţa de viziuni devine radicală prin modul în care sunt tratate subiectele. Ma-chiavelli este îmbibat de anti-clericalism retrograd şi dispreţ faţă de orice norme morale, politica fiind percepută de acesta ca un lucru care există pentru sine însuşi. Urmărind încercările lui Machiavelli de a justifica necesitatea depăşirii normelor morale de dragul obţinerii puterii, observăm că în lucrarea acestuia nu regăsim un scop final al poli-ticii, pe altarul căreia au loc sacrificiile.

Totuşi, care este scopul final al politicii? Din păcate, autorul italian

nu oferă un răspuns la această întrebare. Puterea „principe-lui” există şi nu are nevoie de nici un fel de explicaţii, pentru Machiavelli aceasta reprezintă

o valoare în sine. Politica este percepută ca o zeitate păgână, în cinstea căreia, pornind de la ideea că puterea este unicul element care oferă un sens existenţei, principele este obligat să jertfească orice. Iată de ce, în acest caz, scopul scuză mijloacele, scopul fiind, fireşte, puterea politică.

Machiavelli caută să şteargă orice diferenţă dintre „bine” şi „rău”, declarând că atunci când este vorba de obţinerea şi păstrarea puterii, totul este permis: „...să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără de care i-ar fi greu să păstreze statul; căci dacă cercetăm lucrurile cu atenţie, vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase, ne-ar duce la pieire dacă le urmărim, în timp ce altele, care ni se par

a fi rele, ne fac să dobândim, prin atingerea lor, şi siguranţa şi bunăstarea”.

Două elemente sunt fundamentale, în opinia lui Machiavelli, pentru cucerirea şi menţinerea puterii politice: puterea şi viclenia. Puterea, simbolizată de leu, este cea care intervine în momentul în care nu este suficientă autori-tatea legii, iar vulpea este po-liticianul viclean care caută să ocolească toate legile, inclusiv şi cele morale pentru a ajunge la ceea ce şi-a propus.

Machiavelli ajunge a institui un adevărat cult al vi-cleniei (de aici şi noţiunea de „machiavellism”), pentru că „...cei care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc la arta guvernării”. Po-liticianul machiavellic este cel care nu cunoaşte ce înseamnă

Frontieră între civilizaţia apuseană şi civilizaţia ortodoxă

de Octavian RACU

„Principele european” vs „domnitorul român”

Nicolo Machiavelli, autorul “Principelui”


19

onoarea cuvântului dat: „...un stăpânitor înţelept nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista”, iar mila, fidelitatea, integritatea de caracter şi credinţa în Dum-nezeu sunt doar instrumente pentru înşelarea celor din jur.

„Principele – vulpe” trebuie să-şi menţină o mască falsă pentru a-şi ascunde adevăratele scopuri: „...dar trebuie să ştii să-ţi ascunzi în tot felul această natură de vulpe, să te prefaci şi să nu te dai pe faţă, deoarece oamenii sunt atât de naivi şi se supun atât de uşor nevoilor prezente, încât acela care înşală va găsi întotdeauna pe unul care să se lase înşelat”.

Oamenii din natură sunt răi, consideră Machiavelli, respectiv, unica soluţie contra “răului oamenilor” este pute-rea, o divinitate însărcinată cu protecţia tuturor. În contextul acestei idei, normele morale, valorile supreme, în cazul în care nu au calitatea de instru-mente pentru cucerirea puterii, îşi pierd orice importanţă.

În tabăra opusă se află „principele ortodox”, domni-torul Neagoe Basarab, pentru care politica nu este un lucru care există de la sine şi pentru sine, ci urmăreşte nemijlocit mântuirea domnitorului şi supuşilor săi. Acesta este raţionamentul politicii în spaţiul civilizaţiei ortodoxe. Aici politica devine o pregă-tire pentru viaţa de dincolo, nu o construcţie a raiului pe pământ. Desigur, o astfel de logică este de neconceput în lumea catolico-protestantă, unde omul este stăpân absolut asupra vieţii sale şi are depli-nătate absolută să aleagă între „bine” şi „rău”.

Spre deosebire de principe-le lui Machiavelli, virtuţile şi izbânzile domnitorului nu se datorează unor calităţi perso-nale, ci voinţei lui Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă de-

loc faptul că ortodoxul se lasă pradă fatalismului. Pentru un domnitor ortodox toate eşecu-rile şi victoriile personale, şi în acelaşi timp ale ţării întregi, sunt rodul vieţii sale duhov-niceşti. Dumnezeu nu este un păpuşar, iar omul nu este o paiaţă neputincioasă, însă se-pararea omului de Dumnezeu înseamnă golirea omului de esenţă, slăbirea interioară care conduce inevitabil la eşecuri.

Izvorul puterii politice nu se află în calităţile personale şi nici în voinţa oamenilor, ci în voinţa şi calitatea lui Dumnezeu. Doar în faţa Lui, voievodul urmează să răspundă pentru modul în care a păstorit supuşii săi: „...că nu te-au ales, nici nu te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi aceluia plăcere să-i faci”. Să observăm că această viziune se îndepărtează atât de despotismul asiatic, cât şi de democratismul liberal.

Milostenia devine unul dintre elementele de căpe-tenie pe care trebuie să le urmărească domnitorul. Însă nu o milostenie de dragul menţinerii popularităţii în rândul populaţiei, aşa cum se întâmpla în Roma antică sau în Europa occidentală. Domnitorul nu oferă „pâine şi circ”, ci o milostenie sinceră, pentru iertarea păcatelor sale. Pomana nu este un simplu act de caritate, ci o faptă, o acţiune mistică, însoţită de post, rugăciune, smerenie şi răbdare. În acelaşi timp, spune Neagoe Basarab, domnitorul are trei lucruri în faţă: „ceasul morţii”, „vămile cele înfri-coşate” şi judecata de apoi. Anume aceste trei elemente îl fac pe monarh să-şi păstreze verticalitatea morală şi duhov-nicească.

Domnitorul ortodox – erou cu înalte calităţi moraleUn capitol separat prezintă

relaţia dintre domnitor şi bo-ieri. Neagoe Basarab, vorbind metaforic, prezintă boierii drept o grădină, iar voievodul

– gardul care apără grădina de primejdii: „Că eu, feţii mei, am o grădină, cu darul şi cu ajutoriul lui Dumnezeu între multele mele osteninţe şi nevoinţe, o am făcut şi o am crescut frumos şi bine. Grădina aceia şi creştirile cele frumoase dentr-însa suntu bo-iarii miei cei mari şi cinstiţi. Şi am îngrădit cu gard ca cu un zid de piatră şi grădina mea o am apărat, ca nu cumva să îndrăznească cineva să între într-însă şi să strice ceva den ostenelele mele”. De fapt, aici este vorba de sistemul politic al cărui garant este domnitorul, pentru că în mare parte, păstrarea suveranităţii ţărilor româneşti este legată nemijlocit de puterea boie-rimii. Chiar şi Machiavelli observă, în „Principele”, că un stat care are o nobilime puter-

nică este uşor de cucerit dar greu de stăpânit. Acolo unde această pătură a fost slabită în favoarea unui despot, cum ar fi exemplu Serbiei, sau nu a reuşit să se cristalizeze, ţările şi-au pierdut independenţa transformându-se în paşalâ-curi turceşti.

Ataşamentul boierilor faţă de domnitor depinde de ataşamentul domnitorului faţă de boier. În măsura în care aceste două componente ale puterii politice ştiau să se respecte şi să se completeze reciproc, depindea şi soar-ta ţării. Iată de ce Neagoe Basarab se adresează fiului său cu următoarele cuvinte: „Iar acum, fătul mieu, eu te las să fii gard grădinii mele şi să o păzeşti, cum am păzitu şi eu. Că dacă o vei păzi şi vei fi gardul împrejurat de piatră,

Domnitorul Neagoe Basarab şi familia sa


20

cum am fost şi eu, deacii ei cum cugetă să-şi verse sânge-le şi să-şi pue capetele pentru mine, aşa-şi vor vărsa sângele şi-şi vor pune capetele pentru tine – sau pentru fieştecare domn care va face şi va păzi aceste învăţături ale mele – şi niciodată nu vor da spatele vrăjmaşilor voştri”.

Dacă la Machiavelli prin-cipele îşi menţine autoritatea în faţa supuşilor prin cruzi-me, domnitorul îşi câştigă simpatia prin milostenie: „...slugile tale care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci-i iartă greşala, măcar de ţi-ar fi greşit, şi-l învaţă. Cândai doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să vor întoarce, eşti volnic să-l tai, ca şi pre pomu sterpu. Însă iată ce te învăţu: să nu fie adeseori păharul tău plinu de sânge de omu, că acel sânge, care vei tu să verşi făr de milă, vei da seama de dânsul înaintea lui Dumnezeu”.

O altă logică a lui Neagoe Basarab, care aparent răstoar-nă ordinea socială a Evului Mediu, ar fi putut şoca în acea perioadă mentalitatea occidentalului machiavellic cu sânge albastru: „Şi de va fi harnicu unul din cei săraci decât unul den feciorii de boiari sau decât o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărni-cie; ce să o daţi aceluia mai sărac deacă iaste vrednic şi harnic şi-şi va păzi dregătoria cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decât boiarul cu ocară”.

Calitatea morală a persoa-nei este aceea la care atrage cea mai mare atenţie Neagoe Basarab, rezervând un întreg capitol modului în care dom-nitorul trebuie să se comporte la masă, fragment care este destul de interesant şi util, dar pe care totuşi îl vom trece cu vederea din motive de lipsă a spaţiului.

La subiectul războaielor, la Machiavelli găsim un spirit

războinic, dornic de cuceriri. În opoziţie cu acesta, Neagoe Basarab se prezintă ca o fire diplomatică şi pacifistă. În cazul unei ameninţări cu in-vazia străină, acesta sfătuieşte să se răscumpere de la păgâni pacea, iar în cazul în care aceştia vor dori totuşi să vină cu războiul, domnitorul să nu îndrăznească să părăsească ţara pentru că, mărturiseşte Neagoe Basarab: „...şi eu însumi am fost pribeag, pentr-aceia vă spui că iaste trai şi hrană cu nevoe pribegiia, şi eşti de toţi oamenii dosădit, încă şi copii cei mici, şi de ca-rii suntu mai răi. Pentru-aceia să nu faci aşa. Că mai bună iaste moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-şi dă oaolă dă le clocescu alte păsări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru”.

În acelaşi timp, nu ne poate lăsa indiferenţi îndemnul la luptă al domnitorului român, în cazul în care ţara o cere:

„...să-ţi rădici gândul şi mintea la cer, să-ţi pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu într-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar cări vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfrico-şăzi, nici să te îndoeşti. Că omul viteazu şi războinic nu

se spare de oameni cei mulţi; ci cum risipeşte un leu o ci-readă de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cât de mare şi cum rashiră un glonţu de tun multe cete de ostaşi, nu căci este el mic, ci căci vine cu mare rane şi cumplire, pen-tru-aceia răshiră şi răsipeşte multe cete de oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi hrăbor nu se înfricoşează de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii şi suntu duşmani, şi încă de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit”.

Din câte vedem, gânduri-le lui Neagoe Basarab sunt pline de realism, izvorât din momentul istoric care dicta împrejurările de atunci şi experienţele de viaţă ale dom-

nitorului, dar în acelaşi timp păstrează spiritul eroic pierdut de Europa în epoca renaşterii. Bineînţeles, „Învăţăturile” nu reprezintă o viziune personală a lui Neagoe Basarab, ci un manifest ideologic al civili-zaţiei în sânul căreia acesta s-a născut, manifest al cărui idei şi principii s-au pierdut în urma procesului de formare şi modernizare al statului român şi victoria „Principelui” lui Nicolo Machiavelli.

Generaţiei de astăzi îi revine sarcina de a reînvia, de a scoate din cămara istoriei valorile autentice româneşti pe care civilizaţia occidentală cu o mare insistenţă încearcă să le arunce în lada de gunoi, înlocuindu-le cu un surogat pe care elita modernă româneas-că îl numeşte cu perversitate „cultura română”.

Canonizarea, la 26 septem-brie 2009, a lui Neagoe Basa-rab de către Biserica Ortodoxă Română este un semn dat de sus poporului român.

În vremurile de pe urmă, domnitorul se întoarce pentru a spulbera dominaţia „Prin-cepelui”, a nemerniciei, a nedreptăţii şi a politicianismu-lui. Nouă nu ne rămâne decât să-l primim.

Sfinte domnitor Neagoe Basarab, roagă-te pentru noi!

“Că omului viteaz toţi oa-menii îi sunt

într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii şi suntu duşmani, şi încă de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit.

Mănăstirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe BASARAB


21

Procesul colonizării ro-mâneşti la Est de Nistru

a început încă în secolele al XVI-lea – al XVII-lea şi a purtat, iniţial, un caracter neorganizat, spontan. Popu-laţia părăsea Moldova fie din cauza dominaţiei otomane şi a greutăţilor materiale existente în ţară, în căutarea unui lot de pământ sau a unui destin mai uşor, fie în urma intrigilor bo-iereşti, fie pentru a se angaja în serviciul ţărilor vecine. Dintre personalităţile istorice marcan-te am putea numi pe mitropo-litul Kievului Petru Movilă, colonelul din Mirgorod Pavel Apostol, tatăl viitorului Mare Hatman al Ucrainei, Danila Apostol, colonelul din Braţlav şi Periaslav Dumitraşcu Raici. Unii dintre aceşti demnitari se transmutau de regulă însoţiţi de oamenii lor, al căror număr ajungea uneori până la 500-1000 de persoane.

Expansiunea Imperiului RusLărgirea statului rus în

această perioadă, dezvolta-rea lui economică şi desele războaie de cucerire a unor noi teritorii necesita un număr tot mai mare de oameni. Creşterea naturală a populaţiei era însă limitată, încât regiuni întregi rămâneau slab populate sau mai mult pustii. Una dintre soluţii în vederea rezolvării problemei, în opinia guvernan-ţilor ruşi, consta în atragerea în aceste zone a populaţiei din

statele vecine, inclusiv din Principatele Române. În sco-pul stimulării acestui proces, guvernul ţarist a elaborat un şir de măsuri îndreptate spre momirea şi protejarea colo-niştilor, acordându-le diverse privilegii şi înlesniri, scutin-du-i de unele impozite faţă de stat. Asemenea măsuri creau Rusiei o imagine favorabilă în rândurile locuitorilor statelor vecine şi atrăgeau noi valuri de colonişti. Persoanelor care aduceau cu ele oameni li se acordau diferite grade militare în dependenţă de numărul celor aduşi. Pentru 300 de inşi se conferea gradul de maior, 150 – căpitan, 80 – locotenent, 60 – plutonier şi titlu de nobil rus, 30 – vahmistru etc. În cazul în care coloniştii nu ma-nifestau dorinţa de a se înrola în armată, pentru obţinerea gradelor militare sus menţio-nate era nevoie de a strămuta un număr dublu de oameni. Cei sosiţi erau aşezaţi com-pact şi formau întregi regiuni naţionale, păstrându-şi până la

un timp obiceiurile şi legislaţia autohtonă şi subordonându-se exclusiv conducătorilor lor. Spre deosebire de băştinaşi, ei beneficiau de un şir de privilegii cu caracter econo-mic. Locuitorii care cădeau de acord să emigreze în Rusia primeau de la rezidenţii ruşi din ţările lor câte 2 copeici pe zi pentru o persoană. Celor sosiţi în Rusia li se repartizau loturi de pământ conform gradelor obţinute. Pe timp de pace aceştia aveau dreptul să întreţină relaţii comerciale cu Crimeea, Polonia şi Moldova, să înfiinţeze întreprinderi şi să se ocupe cu meşteşugurile. Pentru un timp îndelungat coloniştii erau scutiţi de impozite, iar cei care doreau, beneficiau de un credit fără dobândă pe un termen de zece ani. Pe parcursul a şase luni, până la înjghebarea propriilor gospodării, ei erau cazaţi în mod gratuit de către stat în gospodăriile unor localnici.

Aceste facilităţi erau acordate muntenilor şi mol-

dovenilor sau volohilor, cum erau numiţi de către ruşi. În 1706, emigrează din Moldova Grigorie Ionencu, comandant de oşti din Dubăsari, care a primit din partea Marelui Hatman al Ucrainei, Mazepa, îngăduinţa de a se stabili în localitatea Burci din regiunea Cighirin şi de a o popula cu moldoveni veniţi din regiunele nistrene. În vara anului 1708, conform ordinului lui Mazepa, el este desemnat comandant al regimentului din Braţlav cu permisiunea de a înrola în unitatea sa persoane venite din Moldova.

Primul val (începutul secolului XVIII)Primul mare val de popula-

ţie românească strămutată în Rusia s–a stabilit în Slobod-skaia, Ucraina, şi este strâns legată de numele lui Dimi-trie Cantemir care, părăsind Moldova după catastrofa de la Stălineşti, s-a retras cu ţarul Petru I, fiind însoţit de o suită de circa patru mii de oameni.

Românii la est de NistruTransnistria - vechi pamânt românesc

istoria

de Artur LEŞCU

“Cazacii scriu scrisoare sultanului”, tablou de pictorul rus Ilia Repin


22

În total, moldovenilor veniţi le-au fost date 710 gospodării.

Demnitarii moldoveni aşezaţi pe pământuri noi cu oamenii lor au obţinut de la Petru cel Mare permisiunea de a popula aceste teritorii cu compatrioţi volohi, în care scop ei trimiteau emisari în Moldova. Aşa a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, în regiunea Harkovului, primul areal populat compact cu populaţie românească. Un moment caracteristic demn de reţinut: procesul de colonizare era dirijat de către nobilii mol-doveni în frunte cu Dimitrie Cantemir şi era alcătuit din originari din Moldova.

Valul de refugiaţi din anul 1711 a fost succedat de alte valuri, cauzate de războiul ruso-turc din 1736-1739, când românii din Corpul Voloh al lui Constantin Cantemir au fost strămutaţi şi aşezaţi în regiunea Harkovului. Către mijlocul secolului al XVIII-lea, procesul colonizărilor româneşti devine mai lent, iar valurile masive de colonizări coincideau, de regulă, cu răz-boaiele ruso-turce.

Românii şi băştinaşiiColoniştii români erau

întâmpinaţi de locuitorii băştinaşi cu un sentiment de răceală şi teamă. Faptul se explică prin însuşi caracterul celor veniţi. Fiind oameni li-beri în Moldova, deprinşi mai mult cu mânuirea săbiei decât cea a plugului, iuţi la mânie şi sustraşi de la viaţa paşnică în urma deselor războaie cu turcii şi tătarii, ei nu puteau să-şi schimbe brusc propriul mod de viaţă, să se încorporeze în rândurile băştinaşilor. Fiind numit de către Petru cel Mare comandant al regimentului de cazaci Harkov, colonelul Procopie Culicovschi desti-tuie conducerea precedentă a regimentului şi dispune după bunul său plac de sursele bă-neşti ale unităţii, ceea ce a pro-vocat nemulţumirea cazacilor, aceştia plângându-se guver-nului central că „pot fi înrobiţi

nu numai de noul comandant străin şi adus în regiment nu se ştie de cine şi de unde,… ci şi de către pământenii săi – volohi, care… nu numai pe oameni simpli, ci şi pe cei în-stăriţi îi înjură, pricinuindu-le jigniri şi… devastări în gospo-dării. Dacă acest Culicovschi va rămâne la noi…, atunci el cu noile sale proiecte străine, necunoscute poporului nostru, pe toţi… o să ne înlăture. Obi-ceiurile lor şi noua rânduiala ne sunt insuportabile, totul fiind o consecinţă a mândri-ei lor ieşite din comun şi a dârzeniei, cruzimii, linguşirii şi şireteniei. De aceea noi ne temem, că el (Culicovschi)… are de gând… pe noi… să ne nimicească… iar pe ai săi volohi să-i înmulţească şi să-i pună în posturile principale… El trimite pe volohii săi în cău-tarea infractorilor, dar neştiind limba rusă…fac cercetări prin traducători nu se ştie conform căror legi”.

Al doilea valAl doilea mare areal popu-

lat de către coloniştii români era situat în stepele din nordul Mării Negre, în Novorossia, pământuri care, atunci când au fost cucerite, conform politicii guvernului ţarist, au început a fi colonizate din a doua jumă-tate a secolului al XVIII-lea. Colonizarea a început în de-cembrie 1751, când colonelul Ivan Horvat Otkurtici, de naţi-onalitate sârb, aflat în serviciul militar austriac, s-a transferat

în Rusia şi a format aici patru regimente de colonişti. În componenţa lor urmau să intre sârbi, macedoneni, bulgari şi volohi, supuşi ai reginei Maria-Tereza, în număr total de şaisprezece mii de oameni. Noii aduşi au fost aşezaţi pe un teritoriu vast în partea dreaptă a Niprului, începând de la gura râului Kovârlâk pe linie dreaptă până la cursul superior al râului Tura, iar de aici spre gura râului Kamen-ka, apoi către cursul superior al râului Berezovka până la vărsarea râului Amernik în Ni-pru. Acest vast teritoriu numit Serbia Nouă a fost trecut sub administrarea lui Horvat.

Deşi coloniştii erau numiţi „sârbi”, ponderea numerică a acestora era mică. În primul

val de imigranţi, numărul sârbilor era de numai 218 de oameni. În 1752 au mai venit încă 2000 de colonişti. În anul 1754, în Serbia Nouă locuiau 2.225 bărbaţi şi 1.694 femei. Componenţa naţională a coloniştilor poate fi stabilită după apartenenţa etnică a celor 2.225 bărbaţi, dintre care sâr-bii erau 257, macedoneni–124, bulgari–57, nemţi–32, un-guri–79, români–1676, ultimii constituind 75,2% din numărul total. La finele aceluiaşi an, numărul românilor a sporit, atingând cifra de 2997 de băr-baţi din numărul total de 3840 de colonişti, ceea ce constituia 78,05%.

Conform hotărârii Senatului din 24 decembrie 1751, în re-giune aveau să rămână numai

Mitropolitul Kievului, Sfântul Petru Movilă

România 1941-1941, pe hartă e prezentată şi Transnistria


23

coloniştii, iar toţi ceilalţi locu-itori, mai cu seamă ucrainenii, urmau a fi strămutaţi în alte părţi ale vastului Imperiu Rus. Aşadar, practic majoritatea populaţiei acestei zone era de origine românească.

Deosebirea dintre Serbia Nouă şi regiunea Slobodskaia Ucraina consta în faptul că în prima românii constituiau majoritatea covârşitoare a coloniştilor de rând, în timp ce sârbii, numeric minoritari, constituiau corpul de coman-dă, net depăşindu-i în această privinţă pe români. Totuşi, printre conducătorii Serbiei Noi întâlnim destule nume româneşti. În februarie 1760, din 45 de ofiţeri superiori şi inferiori atestaţi în Serbia Nouă, 11 erau români, ceea ce constituia a patra parte din numărul total al ofiţeri-lor. Aceştia erau: plutonierii Andrei Nicoriţă, Andronache Donu, Petru Gherman, Nicolae Tica, Constantin Turubijanu, Garvriil Bogdanovici, locote-nentul Maxim Ciorbă, căpita-nii Dumitru Merejan, Grigorie Bulăţel, maiorii Lazăr Serbul şi Tudor Ciorbă.

Organizarea comunităţilorColoniştii, de obicei, erau

împărţiţi în regimente, iar acestea subdivizionate în companii, fiecare companie alcătuind o localitate, numită şi şanţ. Majoritatea localităţi-lor s-au păstrat până în zilele noastre, strămoşii locuitorilor fiind de origine română.

Concomitent cu colo-nizarea Serbiei Noi a avut loc şi colonizarea regiunilor învecinate. Din 1753 aceste regiuni au primit denumirea de Slavenoserbia, cuprinzând un vast teritoriu de la Bahmut până la Lugani, trecând prin cursul superior al râurilor Seijarka, Mius şi Belaia, ceea ce corespunde actualmente regiunii Doneţk în Ucraina. Şi în această provincie, care se subordona direct Colegiului Militar de pe lângă împă-răteasa Elizaveta, majorita-tea absolută a populaţiei o

alcătuiau românii. Conform ordonanţei ţarinei din 4 iulie 1756, toţi emigranţii veniţi din posesiunile Porţii Otomane, mai cu seamă grecii, volohii şi bulgarii, urmau a fi aşezaţi cu traiul în Slavenoserbia. Până la sfârşitul domniei Elizavetei au fost aşezaţi în această pro-vincie circa 1300 de oameni, majoritatea covârşitoare fiind moldoveni şi munteni. Începând cu anul 1752, teritoriul dintre Serbia Nouă şi Slavenoserbia şi până la Nipru a fost populat cu mii de moldoveni şi munteni aduşi de către maiorul Vasile Lupu şi colonelul Şterici. În localităţile Kriukov, Krîlovsk, Ţibulev, Beci şi Aleksandria, populate în exclusivitate cu români, a fost formată o unitate nouă administrativă cu denumirea de regiment nou de cazaci li-beri – Novokazacii Slobodskoi polk, sub comanda colonelului Adabaş (Odobaş). Între anii 1754 şi 1755 emigranţii din Moldova de Est au populat atât pământurile din preajma râurilor Ingul Mare şi Ingul Mic, cât şi ambele maluri ale râuleţelor Samotkani şi Domotkani, înlăturându-i din aşezările lor pe zaporojeni.

În martie 1764, după urca-rea pe tron a Ecaterinei a II-a, teritoriul care cuprindea Serbia Nouă, Slavenoserbia şi regi-mentul de cazaci Novokazacii Slobodskoi a fost transformat în regiunea (gubernia) Novo-rossia, cu centrul administrativ în oraşul Kremenciug. Pe acest teritoriu, la începutul formării noii regiuni, locuiau 17,1 mii de români.

Procesul de colonizare românească s-a intensificat în timpul războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolu-lui al XVIII-lea. Numai între anii 1771-1773 s-au mutat din Moldova în Novorossia 16.676 de oameni, numărul total al acestora către sfârşitul secolului variind între 106.000 – 154.000 de suflete. În baza aşezărilor fondate de aceşti colonişti, au fost formate re-gimentele Negru şi Galben de

husari. Regimentul Moldove-nesc de husari, cuprinzând 16 companii–localităţi (şanţuri), avea în posesie o suprafaţă de 14.000 – 15.000 desetine de pământ. Iniţial, românii din Novorossia şi–au păstrat limba maternă, obiceiurile şi tradiţii-le naţionale. Ei se autonumeau moldoveni, români, munteni sau ţurcani.

Al treilea valAl treilea mare areal de

aşezare al populaţiei româneşti era Transnistria, adică teritorii-le între Nistru şi Bugul de Sud. Procesul colonizării acestor pământuri de către moldoveni a început cu mult înainte de războiul ruso-turc din 1768-1774 şi a continuat practic fără întrerupere până la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812. Din rândul celor aşezaţi în Transnistria făceau parte şi arnăuţii din rândurile cărora turcii au format în 1769 un regiment creştin în vederea

luptei cu Rusia, dar care în de-plina lui componenţă a trecut de partea ruşilor. Ei au fost aşezaţi în preajma Bugului, atingând în anul 1769 numă-rul de 3.796 de oameni, iar către începutul secolului XIX, numărul lor a crescut până la 6.383 bărbaţi, alcătuind oastea cazacilor de pe Bug.

Ultimul mare exod al popu-laţiei româneşti din Principate a fost legat de desfăşurarea războiului ruso-turc din anii 1806-1812, când mii de moldoveni s-au strămutat în stânga Nistrului.

În total, în regiunile sudice ale Imperiului Rus, către a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul românilor atingea cifra de 244.100 de oameni, situându-se pe locul al treilea după ucraineni şi ruşi. Aceste vatiluri de migraţii influenţa negativ asupra stării demografice din Principatele Româneşti, scăzând considera-bil numărul populaţiei.

Harta RASSM (1924-1940)


24

Ortodocşii îi privesc cu mirare şi uneori cu perplexi-tate pe creştinii protestanţi şi neoprotestanţi de toate nuan-ţele, care nu îşi fac semnul crucii. Cei mai simpli îi cred aproape păgâni, pentru că nu se sfinţesc, nu intră în ordinea sacrului. Nu se însemnează cu semnul sfânt care te sfinţeş-te, te apără, îţi luminează mintea, îţi linişteşte inima, îţi binecuvântează braţele pentru muncă, şi, mai presus decât acestea, te introduce într-o or-dine, într-un câmp sacru, cum ar fi un câmp magnetic.

Este oare cu totul arbitrară şi lipsită de logică această judecată? Dar iată ceva de aparenţă şi mai scandaloasă. Creştinul nostru ortodox îşi priveşte propriul copil cu un fel de teamă misterioasă, aproape că ezită să-l atingă, înainte de a fi botezat. Şi dacă ar rămâne nebotezat, ar fi socotit un damnat, un ciumat, pentru totdeauna, pentru că ar fi înafara ordinei sacrului, la dispoziţia duhurilor rele, a apucăturilor rele, un aducător de nenoroc, un purtător de năpaste. Botezul îl abilitează pentru bine, îl umanizează, îl pogoară pe pământ. Odată botezat nu mai este străin, nu mai este din altă lume, din altă ordine. Altfel e un străin mai străin decât orice străin de pe pământ. E un străin ontologic.

Tot aşa e şi cu semnul crucii. E un fel de renoire pe-riodică a botezului, o înscriere în sacru, în ordinea divină, în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta e adevărata eshato-logie realizată, despre care vorbesc teologii protestanţi într-un chip foarte abstract şi savant. Iat-o simplă şi pe înţeles, în viaţa ortodoxă cea de toate zilele.

Am intrat astfel, pe ne-simţite, în curtea interioară a ortodoxiei, în care fieare îşi declină identitatea: îşi face cruce. Când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătă-cească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se aşează la masă, când se scoală de la masă, când în-cepe lucrul, - mulţumeşte când îl termină! – când pleacă într-o călătorie, cu căruţa, călare, cu maşina, cu trenul, cu avionul. Uneori, când nu uită, că şi el un păcătos, îşi face cruce şi când ajunge şi la locul unde şi-a propus să ajungă! Se mai închină şi când i se aduce cu-noştinţă o bucurie, când intră şi când iese de la un examen, când vrea să-i reuşească ceva, când simte că trebuie să fie apărat de ceva sau de cineva şi bineînţeles de mai multe ori în biserică, în timpul slujbelor şi, neapărat, la intrarea şi la ieşirea din biserică.

De ce îşi face cruce cre-dinciosul nostru? Din mai multe motive. Prin această însemnare cu semnul crucii când e în biserică şi asistă la slujbă, dacă e mirean, are sentimentul că participă şi el, organic, ca oficiant al actului sfânt. Nu la fel ca preotul, dar nici prea departe de el. În nici un caz însă e un simplu asistent. El însoţeşte cuvintele preotului sau ale diaconului, şi pe cele ale arhiereului cu atât mai mult, prin însemnarea cu semnul crucii la momentele cele mai importante. Când slujitorul se roagă, să zicem, „pentru oraşul acesta”, toţi cei

prezenţi se înscriu imediat în rugăciune prin semnul crucii şi se simt ca şi cum au rostit-o ei. Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de me-tal, cei prezenţi se însemnează automat cu semnul crucii, ca şi cum ar prinde-o din zbor în care o trimmite oficiantul şi şi-ar însuşi-o pentru fiecare din ei, şi ca şi cum dacă nu şi-ar însuşi-o astfel, ea ar trece pe lângă dânşii şi sar duce mai departe, la alţii, sau în văzduh. Când slujitorul îşi face el însuşi cruce, credincioşii îl imită imediat, ca şi când ar vrea să-l ajute în rugăciunea lui interioară sau în cea rostită. I se asociază să urce împreună la Dumnezeu, cu forţe unite.

Când trece pe lângă o bi-serică, credinciosul se închină ca, să dea mărturie de credin-ţă. Îşi afirmă credinţa. Îl salută pe Dumnezeu. Cum poţi să treci pe lângă Dumnezeu fără să-l saluţi?

E scris asta în vreo rân-duială, în vreo carte? E vreo poruncă în acest sens în Scrip-tură? Nu, nici vorbă. Dar de ce ar trebui să fie scris undeva că trebuie să-l saluţi pe Dum-nezeu? E o chestiune de bun simţ. Credinciosul ortodox face acest lucru nu pentru că e ortodox, ci pentru că aşa simte el, ca om, că e normal să facă atunci când trece pe lângă locul, pe lângă clădirea în care el ştie că locuieşte Dumnezeu.

Să nu-l credem însă atât de primitiv încât să bănuim

că nu ştie că Dumnezeu e pretutindeni. Ştie prea bine, că dacă, n-ar şti, l-ar loca-liza numai într-o singură biserică. Dar fiind pretutin-deni, există şi în biserică. Şi fiindcă e biserică, acolomai ales trebuie să existe, ca un loc în care aşteaptă. Prin alte locuri lucrează, supravegează, mângâie, pedepseşte, dar în biserică aşteaptă. Aşteaptă să fie căutat, să fie întrebat, să ise ceară, să fie chemat. Credinciosul n-are timp să intre totdeauna în năuntru, sau poate trece cu autobuzul sau cu tramvaiul, dar fiindcă ştie de ce stă Dumnezeu înăuntru, îi trimite în treacăt un salut şi o cerere. Aşa-i omul. Dacă poate să şi obţină ceva, de ce să ocolească prilejul. Şi atunci zice în gând un „Doamne Ajută.” Uneori se gândeşte şi la cereri ceva mai specifice, în legătură cu sănătatea sau cu drumul pe care îl face. Şi iată cum, cel puţin periodic, episodic, devine un purtător al numelui lui Dumnezeu în el, un rugător cu mintea. Acest fel de rugăciune a ortodoxului nu se limitează desigur numai la distanţa cât parcurge faţada unei biserici. Când porneşte într-o călătorie şi se însem-nează cu semnul crucii, gura lui nu rosteşte nici o vorbă, dar mintea lui formulează, rotunjeşte gânduri articulate. El cere asistenţa lui Dumne-zeu. Să-l păzească de pericole – vehiculele moderne sunt mai periculoase decât mersul

ÎPS Antonie Plămădeală:

Semnul crucii


25

Dacă vorbim despre arheologie, în minte ne

vin o serie de aşezări, cetăţi, necropole care împînzesc harta arheologică a republicii noas-tre. Nu există nicio localitate în care nu ar fi măcar un sigur monument arheologic. Cu precădre, acesta vine, într-un mod cert, să ne vorbească des-pre trecutul stămoşilor noştri, reconstituind astfel tabloul diversificat al epocii.

Răsfoind o serie de mo-nografii despre preistorie, în prim-plan apare Complexul cultural Cucuteni-Tripolie. Aici apar un şir de semne de interogare… În ce constă această cultură şi ce valoare istorică comportă?

Nu ar fi o greşeală dacă am afirma că acest Complex cultu-ral Cucuteni-Tripolie este cel mai strălucit fenomen al epocii eneolotice (veacul de piatră şi aramă) din Europa de Est. Academicianul B.A.Râbacov

menţiona faptul că această cultură, Cucuteni-Tripolie, a consemnat, în istoria comuni-tăţilor străvechi din Europa, acelaşi lucru ca şi epoca Re-naşterii pentru Evul Mediu.

Pentru început să încer-căm să întregim arealul de raspîndire al acestei culturi, pentru că denumirea puţin ce ne sugerează. Actualmente, în

cadrul civilizaţiei date, putem distinge două zone mari: Carpato-Nistreană şi Bugo-Nipreană.

Aşezările din prima zonă sunt atribuite culturii Cucu-teni, căreia îi este specifică ceramica pictată, iar aşezările din a doua zonă aparţin culturii Tripolie, cu predominarea ceramicii cu decor incizat.

Regiunea cuprinsă între Nistru şi Bugul de Sud poate fi considerată o zonă de inter-ferenţă culturală unde se pot întîlni elemente tipice ambelor culturi.

Începuturile acestei culturi sunt mult mai complexe, evo-luţia acesteia fiind legată de cultura Precucuteni. O particu-laritate a acestei culturi, pre-cum şi a predecesorilor săi este faptul că triburile cucuteniene prefereau să-şi construiască sa-tele pe locuri mai mult sau mai puţin dominante, cu predomi-nanţă în apropierea unor surse de apă. O particularitate spe-cifică şi distinctivă este modul în care erau făcute locuinţele şi ne referim, cu precădere, la faptul că dacă înainte aşezările aveau 2 ha, atunci observăm o evoluţie vertiginoasă pînă la 12 ha, pe alocuri se menţi-onează faptul că ar fi existat locuinţe în două nivele.

Cultura Cucuteniistoria

de Ana MOGÂLDEA

leaganul civilizatiei europene,

)

pe jos, călare sau cu căruţa de altădată – să-l însoţească în toată călătoria, să-i aibă în gri-jă pe cei rămaşi acasă şi să-i asigure întoarcerea în pace, cu sănătate şi cu problema pentru care pleacă rezolvată. El îi cere lui Dumnezeu, dacă de pildă merge cu avionul, să aibă grijă de motoarele acestu-ia, acolo sus...

De obicei rugăciunea credinciosului e articulată. Poate mai târziu, când are deja o experienţă spirituală mai avansată, fie în intensitate, fie în timp, ea poate deveni înce-tul cu încetul nearticulată. O intrare în prezenţa lui Dumne-zeu. Sau invers: o coborâre a lui Dumnezeu în prezentul lui,

al credinciosului. Când pre-zenţa aceasta începe să aibă o durată, ea depăşeşte stadiul de rugăciune de cerere şi devine pur şi simplu prezenţă a lui Dumnezeu în om, în viaţa lui.

Însemnarea acestora cu semnul crucii e şi un apel deci: o chemare a lui Dum-nezeu în noi, în mintea şi în inima noastră. Îl vrem criteriu al judecăţii noastre şi al sim-ţirilor noastre. E ca şi cum am întinde mâna după o busola, înainte de a porni pe un drum necunoscut şi fără alte criterii de orientare. Le avem desigur pe acestea moderne: şosele, sextantele, busolele, radarul etc., dar parcă nu strică să ne asigurăm şi de o orientare din

partea Celui ce nu se strică şi nu greşeşte niciodată!

Însemnarea cu semnul crucii în locuri publice e o mărturisire publică a credinţei şi e, în acelaşi timp, şi o de-claraţie solemnă că eşti om cu frica lui Dumnezeu. Când spre exemplu faci o afirmaţie şi celălalt nu te crede, apelul la semnul crucii e hotărâtor. „Îmi fac cruce că e aşa cum spun.” Trebuie să fii crezut. Cu aşa ceva nu se joacă nimeni. Nu se ia în deşert semnul crucii.

Se povesteşte că un evreu cu prăvălie într-un sat pleca o dată cu căruţa unui ţăran să aducă marfă de la oraş. Tre-când pe lângă biserică, evreul a observat că ţăranul cărăuş nu

şi-a făcut semnul crucii – „În-toarce. Nu mai merg cu tine”, i-a zis evreul. „De ce jupâne?” - „Îţi spun acasă”. Şi după ce au ajuns acasă, i-a mărturisit că i-a fost frică”. – „Eu merg cu bani la mine şi mă întorc cu marfă, şi tu mă poţi jefui. Nu eşti creştin cu frica de Dum-nezeu.” – „Ba sunt jupâne, de unde ştii că nu sunt?” – „Nu ţi-ai făcut cruce când ai trecut prin faţa biserici, am văzut eu. Eu sunt un biet evreu, nu cred în Hristos, dar am şi eu Dumnezeul meu. Tu dacă nu te închini lui Hristos, înseam-nă că n-ai nici un Dumnezeu şi-mi poţi face orice rău, fără respect faţă de Dumnezeu fiind.”

Vas de cult Cucuteni

(continuare în pagina 32)


26

spiritualitate

Era o zi de iarnă; priveam prin geamul

ferestrei cum cade zăpa-da. Mă aflam în spasmele morţii, trupul de răni şi puroi îmi provoca dureri cumplite, mă chinuiam în agonia morţii; de la atâta nesomn, ochii îmi sângerau de durere şi eram singur… Da, singur… Oricine venea la mine îmi era absent… Muream în spasmele morţii, dar moartea nu a venit aşa cum am gândit eu în copilărie. O, de ar fi venit astfel, cred că era o bucurie să văd doar un schelet care să-mi ia sufletul; dar nu! Ea a venit noaptea. M-am trezit mai uşor ca niciodată, am privit în jur, am zărit alături de mine pe cineva, a fost straşnic, căci era trupul meu, eram eu. Parcă morţii străini îmi erau straşnici de când mă ţin minte, dar de astă dată frica şi deznădej-dea mă cuprinsese. Eram ca de gheaţă, ca frigul crunt de afară, voiam să mă mişc, să fac ceva, dar nu puteam, cadavrul meu mă ţintuia la pat.

O negreaţă solidă începea să mă înconjoare. Un rece îmi pătrundea toată fiinţa. Cineva s-a apropiat de mine încât o frică oribilă mă cuprinse. Eu nu ştiam că el, acela despre care ziceau popii, este atât de oribil. Da, el se apropia de mine, nu-i zic numele căci de acolo am venit. De acolo, din împărăţia lui, am venit să îţi spun acum aceste lucruri, căci spaima zace în mine. El a venit şi, fără să vreau, am fost supt ca de o gaură neagră înăuntru, în acel întuneric solid şi nespus de greu care

mă apasă. Plecam spre întune-ricul acela cumlit când, la un moment dat, cineva, nu ştiu cine, o persoană, pe care o cunosc de-o viaţă, m-a oprit şi m-a apucat de mână. Semăna mult cu mine când eram copil, numai că el era om în toată firea.

M-a luat de mână şi mi-a spus:

- Mă cunoşti tu pe mine?- Eu simt că te cunosc,

dar nu te-am văzut niciodată. Mulţumesc că nu m-ai lăsat să fiu înghiţit de acest întuneric.

Fără să mai întreb ceva, mi-a zis:

Tu ai murit. Da, eşti mort. Am fost trimis aici ca să îţi arăt viaţa, asa cum nu ai vrut să ţi-o vezi nici pe patul morţii.

A întins mâna şi a apărut o cărare către trecutul vieţii mele. Am început călătoria prin propria-mi viaţă al cărei actor eram, acum fiind un simplu spectator.

Simţeam cum zburam

în trecut. M-am oprit lângă o casă unde erau doi tineri căsătoriţi. Aşteptau un copil pe lume. Nu ştiu de ce, dar simţeam că aceşti doi oameni sunt foarte scumpi pentru mine, că de ei depinde viaţa mea.

- Aceştia sunt părinţii tăi; te aşteaptă pe tine, tu fiind singura lor mângâiere, singu-rul lor copil. Dar tu ai fugit de acasă în ţări străine fără să te întorci la ei. Ambii au murit de tristeţe. Mai întâi, mama ta s-a îmbolnăvit de cancer, iar apoi tatăl tău de durere de inimă.

Niciodată nu mi-am dat seama cât sunt de egoist. O, pe câţi i-am făcut să sufere!

M-am zărit la liceu în clasa a XI-a, unde conducătorul meu mi-a arătat o fată şi mi-a spus:

- O ţii minte? Da, o ţineam minte. Era

fata căreia i-a cerut să se culce cu mine. El continuă:

Pentru că i-ai cerut să

avorteze, această fată nu a mai avut copii. Bărbatul pe care îl iubea a părăsit-o, iar ea a început să bea, după care s-a sinucis.

În acel moment nu puteam roşi sau zice ceva, nici să mă apăr sau să ascund ceva. Totul era descoperit, totul, până şi cea mai mică umbră a gândurilor mele. Vai, cât de chinuitor era! Nu puteam să suport vina pe care o port, care mă măcina din interior şi din afară.

Cel care îmi revela toate acestea era îngerul pe care l-am primit la botez, neştiind că arată astfel.

Nu am fost lăsat aici, ci am fost dus mai departe prin cursul vieţii. Mă opreşte în ziua când am mers la biserică şi m-am spovedit, mă vedeam pe mine spovedindu-mă, vedeam cum ies din sufletul meu păcatele asemenea unui venin greu.

Îngerul îmi zice:Asta a fost unica zi din via-

ţa ta în care ai făcut ceva bun.Într-o clipă m-am văzut

pe mine făcând aşa-zise fapte bune, dar care nu era decât mândrie, făţărnicie mascată şi ticăloasă sub care mă ascun-deam de multe ori.

Îmi văd soţia şi copiii de care îmi este ruşine că i-am

de Andrei COCIUG

Amintirile unui mortdespre viata de apoi, ,


27

crescut, pentru că am făcut din ei fiare în loc de oameni fiare. Pe soţia mea am înşe-lat-o nu o dată. Veneam acasă beat şi o băteam; iar copiii, ca urmare a nebuniei mele, au căpătat probleme grave. Văd în faţa ochilor cum mi-a murit soţia. Nu plângeam pentru că mi-a murit persoana iubită, ci pentru că mi-a murit servitoa-rea în care loveam cu pumnii când şi cât voiam.

Îmi spunea îngerul:- Îţi aduci aminte cât

de trist erai, încât, după trei zile, ai plecat şi te-ai culcat cu alta. Nu uita acel necaz , când ţi-ai rupt piciorul, la şapte zile după moartea soţiei. În loc să te căieşti, tu, asemenea unui câine turbat, m-ai alungat înjurându-mă pe mine şi pe Cel care ţi-a dat viaţa.

Voiam să plâng, să-mi liniştesc durerea, dar nu mai aveam lacrimi în ochi.

Dar iată o altă scenă a vieţii mele. Fiul meu cel mic începuse să meargă la biserică în fiecare zi. Se ruga şi citea despre religie. Mă năpusteam asupra lui ca un nebun ros-tindu-i fel de fel de cuvinte. Îl înjoseam şi îi ziceam că este limitat la minte. L-am alungat de acasă. Ajunsese să doarmă în mijlocul iernii prin fân. Nu-i cumpăram nimic de îmbrăcat, umbla într-o cămaşă subţire cu nişte pantaloni rupţi, fără ciorapi şi în nişte bocanci de cauciuc. Fiul mi-a murit la numai 28 de ani din cauza cangrenei de la picioa-re.

Iar eu, eu… cu acelaşi egoism îl plângeam, iar toţi se uitau la mine cu dispreţ şi ziceau: „Îl plânge acum. Dar nu-şi aduce aminte cum îl bătea înainte pe sărmanul copil??!!”

Îngerul mă privea trist şi ofta. Vedeam durerea din ochii lui care îmi străpungea fiinţa.

Dar merg mai departe pe fi-rul vieţii mele. Mă văd bătrân la pat, bolnav, iar o rudă îmi poartă de grijă. Casa îmi era goală, numai păianjeni în loc

de draperii, la ferestre. Eram bolnav de tuberculoză. De la atâta fumat, scuipam sânge, oasele îmi puroiau, totul eram plin de răni, un miros greu ieşea din mine. Muream…

Îngerul opri cursul vieţii mele şi rosti:

Să mergem mai departe, să ţi-i arăt pe cei care au venit la tine la înmormântare.

Deodată, mintea mea s-a deschis şi am început să aud şi să văd gândurile, patimile tuturor celor care erau de

faţă. În momentul acela s-au deschis asemenea a două uşi prin care vedeam gândurile oamenilor. Prin prima uşă vedeam toate porcăriile şi patimile oamenilor. Iar prin a doua, care era deschisă numai câtorva persoane, frumuseţea raiului.

La înmormântări am fost cu o lumânare sau cu o floare. Soţia ţinea dinadins să merg. Însă acum, stând în sicriu înconjurat de flori moarte, vedeam pe fiecare cu ce gând vine. A fost ceva care nemaivăzut, greu de închipuit. Oameni pe care îi credeam prieteni îşi ziceau în gând: „Ai murit, canalie. De mult trebuia să fii aici. Am vrut să

te ucid cu propriile mâini!” Sau: „Ţi-ai ucis nevasta în bătaie, prostule! Aici îţi este locul. Nici numele nu ţi l-am scris pe cruce”…

O singură persoană m-a zdrobit total. Era prietenul bă-iatului meu care a murit: „Cât de mult aş vrea ca acest om să fie mântuit!” Aceste cuvinte au lovit precum un trăsnet asupra mea.

Ceilalţi smiorcăiau făţar-nic. Câtă ură era între femei; până şi aici invidia era pre-

zentă. Doar copilul îmi dorea binele. Simţeam că viitorul meu depindea de el.

După un timp a venit pre-otul. M-au condus la biserică citindu-mi prohodul. În tot acest timp mă aflam deasu-pra sicriului. Ce folos are rugăciunea preotului? Înainte credeam că predică ceva popa doar pentru a câştiga ceva bani. Acuma însă, înţelegeam rugăciunile lui ca nişte trăs-nete care loveau în dracii care tot mai mult mă înconjurau să mă ia.

În cimitir îmi bat cuiele la capul sicriului, coboară trupul meu în locuinţa veşnică, în mormânt, mă acoperă cu ţărâ-nă. Aici este sfârşitul trupului

meu.Îngerul m-a ridicat, du-

cându-mă într-o sală aşa cum nu am mai văzut niciodată. Imensă şi diferită de toate câte există pe pământ. Întreaga-mi fiinţă era cuprinsă de o teamă şi o fericire inexplicabile. Ceva în mine striga cu putere: „Te apropii de Dumnezeu!”

Am ajuns înaintea Lui. Nu puteam ridica ochii de la pământ. Eram ca o stâncă.

Dintr-odată aud un glas plin de dragoste care mă pătrundea până în adâncul sufletului:

Fiule, de ce M-ai părăsit? Nu puteam răspunde nimic.

Apoi adăugă:Iată, Eu am aşteptat întoar-

cerea ta până acum. Perma-nent eram la uşa inimii tale, dar M-ai alungat. Cu ce ţi-am greşit?

Oare pentru că Mi-am dat viaţa pentru tine?

Avea un glas de parcă ar fi plâns în locul meu. Am ridicat ochii să-I văd faţa. Atunci am întâlnit ochii săi încărcaţi de cea mai adâncă dragoste pe care nu o puteam cuprinde. De atâtea ori l-am izgonit din viaţa mea şi acum mă privea fără urmă de mânie sau ură, ci cu o dragoste plină de compătimire faţă de mine, cel rătăcit de adevăr.

Îmi aşteptam verdictul. Cu faţa tristă şi cu glasul îndure-rat mi-a spus:

Să fie dus acolo unde şi-a pregătit sălaşul toată viaţa şi către cel căruia i-a slujit!

Îngerii m-au luat de mâini, m-au dus pe malul unei prăpastii şi m-au lăsat acolo. Diavolii mă aşteptau pentru a mă lua în mâinile lor. M-au dus în infern unde am îndurat chinuri groaznice. Nu m-au chinuit atât de mult focul, diavolii, singurătatea sau teama,cât acei ochi pe care i-am trădat toată viaţa.

Îţi scriu această scrisoare ţie, cel ce şezi dincolo de baricada cuvintelor.


28

Între romanticii noştri europenizaţi din veacul trecut şi „intelectualiştii” europe-nizaţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, roman-ticii descopereau poporul românesc. E adevărat că îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar în cultura romantismului îi apleca la izvoare locale şi-i învăţa să devină autohtoni. Romantis-mul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizaţi în ordinea creaţiei literare. „Intelectu-aliştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt „intelectuali” în măsură în care sunt „franţu-zomani”; sunt europenizanţi în raport invers cu autohto-nismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc „intelectualism” şi „raţionalism” nu e decât adap-tarea la o anumită direcţie din

cultura franceză şi întotdeauna abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură ideea d-lui Mihail Dragomirescu „de la misti-cism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că aceasta e cazul „intelectua-liştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o ân timpul din urmă, s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acesta: „O spiritualitate nouă? Nu este oare3cum pretenţi-os? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţe spirituală a poporului românesc, din clipa redeş-teptării din întuneric!”. Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posi-bilitate de viaţă în spirit. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualităţii: „Directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe, înseam-nă, prin exces, un atentat la libertatea şi educaţia intelec-tuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre o spiri-

tualitate, poporul românesc este tăgăduid, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la edu-caţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este în cazul întâi un nimic; în cazul al doilea – o primejdie. Şi atunci, între „intelectualiştii” care vor să se „prefecţioneze” şi între popo-rul imperfictibil se impune... ruptura!

Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare de a nu şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directi-ve. „Intelectualiştii”noştrii refuză această trudă şi această demnitate. Un defect funda-mental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriul raport cu realităţile de la noi.Un spectacol lamen-tabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional”, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze prin vre-un semn oarecare această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al „intelec-tualiştilor” nu numai în raport cu realităţile româneşti, cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occiden-tul. Setea cea mare este de a şti – zic ei; dar şti înseamnă pentru ei a înmagazina lu-crurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. „Mergem către Europa – zice unul. Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul

Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. Înseşi cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foleitoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a născut un feno-men caracteristic: reportajul intelectual. Mişcarea „intelec-tualistă” e de fapt un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat în aparenţă, pe atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar nu e decât acelaşi reportaj de ştiri din străină-tate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publici-tate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Presti-giul Occidentului l-a sedus într-atât încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Probleme româneşti sunt absente din acest scris reporticesc. Fiindcă din momentul în care ai tăgă-duit un spirit autohton, ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflă-cărată „gloria continantului nostru”. Pradă unui prestigiu seducător, niciodată „intelec-tualiştii” dunăreni nu şi-a pus întrebarea: ce adaugă ei la glo-ria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentu-lui? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmba-tă de iluzia fumurie a occiden-talismului şi se grozăvesc cu

Nichifor CRAINIC:

Sensul traditiei

clasicii nostri

,


29

isprava pe care o fac (în cin-stea continentului!): negarea propriului popor. Dar nega-rea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când, în numele Franţei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antre-prenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce căte o notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor.

Să admitem că însă repor-terii intelectuali şi intelectu-alii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru „plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate” (termenii sunt împrumutaţi din presa franceză), sunt cu adevărat chinuiţi de „setea de a şti şi a perfecta imaginea interioară”. Această imagi-ne interioară se numeşte pe numele ei adevărat chipul şi asemănarea lui Dumne-zeu. Dar însă cum ei resping „transcendentul divin”, ar

putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară? Poate după modelul într-adevăr a domnului Maurice de Wal-lefe? Iar această sete de a şti, atât de orgolios afirmată şi totuşi atât de crud dezmin-ţită prin apriorica tăgăduire a poporului, se poate opune directivelor tradiţionaliste într-adevăr când ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate: a şti pentru a şti, a şti pentru a fi inutil! Adică a şti pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiin-ţa ta. Perfecţionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. Şi atunci: cum se perfecţionează această imagine prin simpla ştiinţă şi ce fel de morală are această perfecţiune care, refuzându-se celorlalţi, se izolează de inutilitate. Imoralismul acestei concepţii acuză încă odată aceste tendinţele centrifugale ale intelectualilor- anexe şi dovedeşte încă odată dezori-entare şi confuzie.

În linii general, setea de a şti se referă la ceea ce se

cheamă cultura consumatoare sau, mai precis, consuma-ţie culturală. E o atitudine diferită de atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală, ci o implică, acordându-i însem-nătatea subordonată pe care o are în realitate. Expresie a poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceea ce alţii n-au creat şi sta numai în natura respectivului popor de a crea. A şti e un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar creaţia, aceasta rămâne ţinta supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuie con-fundate, dar pe care adversarii tradiţionalismului le confun-dă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar tradiţionalismul, înteme-

iat pe personalitatea naţională, primeşte elementele oricărei culturi mai înaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca stimulente ale acestei personalităţi. Consu-maţia culturală e, ca şi orice consumaţie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a personalităţii care asimilea-ză. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea obiş-nuită personalitatea naţională, „intelectualiştii” europeni-zanţi sunt consecvenţi când se declară, ridicul de superbh, pentru o consumaţie inutilă. În cazul lor nu mai poate fi vorba de asimiliare; individul, rupt ostentativ din solidari-tatea personalităţii naţionale, se anexează culturii străine pe care o crede idealul său de perfecţiune.

Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă, bunăoare, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al nihilismului rus. În Rusia, tipul tot mai numeros al ni-


30

hilismului a creat un conflict din ce în ce mai adândcit între el şi popor, până când acest conflict s-a rezolvat în catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualu-lui nostru anexă nu se aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect ridicol. Noi suntem un popor cu bun-simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme dispre-ţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor ne-miloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care totuşi era un talent, ar trebui să dea de meditat tinerilor cu superbă „imagine interioară”.

Tradiţionalismul, prin ur-mare, socotind necesară opera de asimiliare culturală, îi dă importanţă reală, adică se-cundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau a raporturilor cu Occiden-tul, care încurcă şi dezori-entează atâtea intelegenţe româneşti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar dincolo de această asimilare, ţinta înaltă rămâne creaţia proprie. Un Nicole Bălcescu,

un Mihail Kogâlniceanu, un B.P. Haşdeu, un Mihai Eminescu, un George Coş-buc, un Vasile Pârvan sau un Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoit aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanen-tă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea popo-rului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul şi asemănarea lui, afirmaţia aceasta implică şi soluţia unei orientări. Cine preconizea-ză orientarea spre Occident rosteşte un non-sens. Orienta-rea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă îndrepta-rea spre Orient, după Orient. Altarele se aşează spre Orient, icoanele căminului se aşează pe peretele dinspre Orient, ţăranul, când se închină pe câmp, se întoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni că lumina vine de la Răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă, deţinem adevărul luminii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moş-tenirea de care ne-am învred-

nicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini – soarta noastră se cuprinde în aceste date geoan-tropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pă-mântului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nos-tru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţii noastre creatoare. Ceea ce în-seamnă negarea principială a unei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort.

Dar negativismul acesta de tineri născuţi leşinaţi e contra-zis de vlagă vitală şi de voinţă creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic sărbătoare libertăţii cucerite prin energia lui. E adevărat că durăm de două mii de ani, dar atăzi n-avem, totuşi convingerea că suntem un popor tânăr, abia deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul popor românesc? Con-sensul unanim asupra acestei tinereţi e lucrul de căpetenie în zămislirea unei culturi pro-prii. Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre „tine-reţe fără bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii popo-

rului. Tinereţe fără bătrâneţe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătiuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi vinul pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului – a cărui roşie vigoa-re pulsează în trupul definit al poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe e însuşi sângele acesta care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne simţim solidari între noi, moş-tenind pe cei care au trăit mai înainte şi trăind în cei care se vor naşte. Fizionomia culturii româneşti o va da acest sânge misterios. Un popor îmbătrâ-neşte când puterile lui s-au sleit în creaţii de cultură şi de civilizaţie. Meşterul Manole e osândit să moară, aruncân-du-se de pe acoperiş, după ce – ultima podoabă – îşi aşezase crucea de aur pe turla bisericii clădite de geniul lui. E o fata-litate a istoriei că popoarelor mor ucise de propria lor cre-aţie, pentru a supravieţui prin ea, ca Meşterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la început, când urechea e dispusă să asculte nu cuvintele nihilismului, ci strigătul coco-şului care vesteşte răsăritului soarelui.


31

Ei s-au nascut intre prut si nistru

Arhiereul basarabean Dionisie Erhan a trecut la cele veşnice. L-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit fraţii basarabeni, dar cealaltă lume românească prea puţin. Vlă-dica Dionisie a fost vicar în Basarabia, a fost episcop plin la Ismail şi cîtva timp locţiitor la Curtea-de-Argeş. Prin Bu-cureşti nu zăbovea, pragurile autorităţilor nu le bătea. Cine îl vedea întîia oară, afară doar dacă nu era un mare psiho-log, nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat în haine aspre, mai totdeauna cu băerile unei traiste, înfăşurate pe mîna stîn-gă, şi cu mănăniile înfăşurate pe mîna dreaptă... La început mai purta şi potcapetul carac-teristic clerului basarabean. Mergea încet, cu capul cam la o parte, era spînatic şi ţinea ochii în pămînt... Cîte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în Bucureşti pentru cine ştie ce nevoie a mănăstirii lui!...

Dar acesta era vlădica Dionisie. Dacă aveai prilejul să-1 priveşti în faţă şi să-1 auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvîntul lui neaoş românesc, izvorînd ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate.

De aproape cincizeci de ani de cînd trăiesc eu în Biserica Românească şi printre sfinţii ei slujitori, credeţi că am văzut şi am studiat sute de exempla-

re clericale. Vlădica Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială nicio-dată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul mănăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfînta Scriptură pe care o ştia de dinafară, dar vorbesc de lungile lui cetanii, în limba rusească, de multele cărţi pe care le aprofundase în pacea mănăstirii şi îndeosebi de literatura patriotică.

Vlădica Dionisie era, însă, mai mult decît un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă în-cinsă de focul; tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfîn-tului jeratic, pe care-1 purta ascuns sub haina lui de aba călugărească.

Am avut norocul să stau în preajma acestui principe al credinţei creştine multe ceasuri. Dacă ceea ce vorbeam împreună ar fi fost lucruri despre lume şi despre oameni, s-ar cuveni să nu le pomenesc. Dar este tocmai cazul despre care vorbeşte Sfînta Evan-ghelie: „ceea ce aţi grăit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri” (Luca, 12, 3).

Va veni vremea cînd credinţa cea vie, devotamen-tul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi

DIONISIE ERHAN, episcopul Cetăţii Albe - Ismail. S-a născut la 2 noiembrie 1868, în Bardar, jud. Lăpuş-na, decedat la 17 septembrie 1943, în Chişinău (înmormântat la mănăstirea Suruceni). Frate în mănăstirea Suru-ceni (1883), rasofor (1890), tuns în monahism în 1899, ierodiacon (1900), ieromonah (1904), stareţ al mănăstirii (1906), egumen (1915), arhimandrit (1918).

In 1918 Sf. Sinod al Bisericii Oro-doxe Române I-a ales arhiereu cu titlul “al Ismailului” (vicar al Arhiepiscopiei

Chişinăului). Locţiitor de episcop al Cetătii Albe-Ismailului (1932 - 1933), apoi ales episcop eparhiot (20 oct. 1933, înscăunat 15 Mai 1934), păstorind efec-tiv până în 1940; locţiitor de episcop la Argeş (1940-1941). pensionat la 1 sept. 1941.

Deşi n-avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activită‘ii misionar-pastorale şi culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat ş.a.

A scris diferite articole în periodicele basarabene. (va urma)

Un mare ierarh şi patriot dat uitării:

Dionisie ERHAN

La moartea vlădicăi Dionisie

Mitropolitul Gurie Grosu şi episcopul Dionisie Erhan împreună cu stareţii şi stareţele Sf. Mănăstiri din Basarabia interbelică


32

spre întărirea inimilor.Azi, la cîteva zile după

plecarea lui dintre noi, vom evoca acele serafice sfinte liturghii, pe care le prezida ar-hiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam şi eu parte din soborul liturghisitor, alte ori stam într-un ungher, priveam şi aşteptam să-mi sosească momentul predicii. Vlădica Dionisie, înconjurat de preoţi, conducea dumnezeiasca sluj-bă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observaţie, nu mai vorbea de cît cu Mielul lui Dumnezeu, pe care îl slujea şi căruia i se închina pînă la

pămînt...O, de cîte ori aş fi voit să

adun la această privelişte înalt pilduitoare pe teologii, pe das-călii noştri şi chiar pe colegii arhiereului Dionisie!

Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, o dată şi o dată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al nea-mului nostru şi despre acest arhipreot al bisericii Mîntui-torului.

Dionisie Erhan a avut un rol puţin cunoscut lumii mai depărtate şi o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În

mănăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dioni-sie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra... în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vînjosului patriot Dionisie Erhan.

Discreţia rară a acestui om şi umilinţa lui monahală au acoperit pururea şi au stins luminile arătării în vileag. Pre-cum foarte puţini ştiu despre teologul care era, tot aşa şi despre inima lui românească.

A plecat dintre noi, cu

acelaşi pas anonim, cu aceiaşi înfăţişare de călugăr prost, cu aceiaşi smerenie admirabilă, cu care trecea pe străzile capi-talei noastre. A închis ochii în pacea păzită de sfinţii îngeri a mănăstirii lui de baştină.

Auză vrednicul arhiereu Dionisie, cînd va veni în faţa Cerescului Stăpîn: — „Bine, slugă bună şi credincioasă!; intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei, 25, 21).(In «Informaţia zilei», an. III, nr. 620,. din 29 septem-brie 1943, p. 1)Gala Galaction – „Zile basa-rabene”

Ca argument în acest sens vin şi unele date statistice ce reliefea-ză faptul că 53% din aşezări sunt cele de dimensiuni mijlocii (4-10 ha) şi mari (peste 10 ha), unde locuiau peste 66 % din numărul populaţiei. În cultura Cucuteni-Tripolie se păstrează cele 3 moda-lităţi de organizare a aşezărilor: circular, pe şiruri paralele şi în gru-pe sau dispersate. Apar locuinţe întărite, în jurul lor fiind ridicate palisade, unii arheologi considerînd că ar fi avut cîteva linii defensive. Locuinţele atît cele de suprafaţă, cît şi cele adîncite în pămînt (bordeie şi semibordeie) erau prevăzute cu insta-laţii pentru încălzire şi pentru pregătirea hranei (rămăşiţe de ruguri, vetre de lut).

Dacă mergeţi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei veţi putea ve-dea o cultură materială vastă a acestui complex cultural, începînd cu

obiecte din silex, piatră, os, corn, lut, scoică şi aramă, din care se confecţionau diverse unelte de muncă cum ar fi gratoare din care se prelucra pielea, seceri, sfredele, frecătoare, brăzdare, săpăligi, acestea reprezentînd un argument că populaţia acestor culturi erau agricultori. Pe lîngă agricultură practicau şi meşteşugăritul, vânătoarea, ţesutul, olăritul, confecţionarea uneltelor.

De asemenea au fost descoperite în diferite aşezări de acest tip şi un bogat inventar decora-tiv, cum ar fi o serie de podoabe, mărgele, pan-dantive, brăţări, care la fel erau prelucrate din materia primă existentă.

La prima vedere pare bizar, lipsite de im-portanţă aceste obiecte specifice pentru multe alte culturi, însă cînd ajungem să evaluăm ceramica acestei culturi, rămînem frapaţi de nivelul de rafinament şi originalitate al acesteia.

Se pune accent pe confecţionarea cera-micii fine, cea grosieră fiind de uz cotidian. Culorile predominante pe ceramica Cucuteni fiind roşu, alb şi negru, cu unele variaţii, în dependenţă de tempe-ratura la care a fost ars vasul respectiv.De cele mai dese ori suprafaţa vasului era acoperită cu un strat subţire de culoare albă – utilizat ca fon de bază, peste care se aplica culoarea roşie – pentru trasarea motivelor, iar toate ornamentele erau de culoare neagră. Acest amalgam de culori cre-ează o iamgine amplă şi spectaculoasă pentru întreaga istorie.

Una din trăsăturile culturii cucuteniene din spaţiul Nistru şi Prut este folosirea cerami-cii cu decor incizat şi canelat.

În prima fază, cera-mica pictată este mo-delată dintr-o pastă fină cu suprafaţa bine nete-zită, uneori lustruită. În fazele următoare capătă

predominanţă culoarea neagră. Cît priveşte multitudinea motivelor aplicate, putem menţio-na spirala şi meandrul, în asociaţie cu decorul pictat incizat şi canelat, urmează mai tîrziu or-namentul imprimat cu şnurul, liniile paralele şi festoane. Pe unele vase sunt pictate frize cu decor zoomorf şi antropomorf.

Ca formă, vasele diferă de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor.

Aceste vase ne transpun într-o lume fe-erică, o lume aparte, cu o filozofie complexă, pe care ne vine foarte greu s-o înţelegem pentru a descifra şi a reconstitui în totalmen-te civilizaţia Cucuteni-Trioplie.

În minte se înşiruie o serie de întrebări re-torice: Ce simbolizează aceste ormanente, aceste spirale, vârtejuri, formele ale vaselor? Sunt obiecte de decor? Au o conotaţie ritua-lică?

Privind ceramica cucuteniană, o con-templezi la nesfîrşit, dar totodată misterul emanat de aceasta se amplifică în permaneţă.

Cît priveşte aspec-tele spirituale, atunci am putea spune că nu există o religie propriu-zisă, dar forme lapi-dare cum ar fi Cultul Zeiţei-mame, dovadă fiind statuetele antro-pomorfe descoperite în localitatea Ruseştii Noi, Iabloana I, cît şi unele statuete zoomor-fe. Populaţia Cucuteni practică şi diferite culte solare, evidenţiate mai ales prin pictură. Nu ar fi o greşeală dacă am spune că există o religie politeistă. În cadrul acestei culturi nu au fost întîlnite necropole.

În final am putea remarca faptul că acum 5000-6000 de ani în urmă, între Carpaţi şi Nistru a înflorit o re-marcabilă cultură eneo-litică. Ea însumează un rafinament artistic şi o spectulozitate desăvîr-şită nemaiîntîlnită.

Cultura Cucuteni(continuare din pagina 25)leaganul civilizatiei europene,

)

Revista AXA nr.13

Documents

Transcript of Revista AXA nr.13