reViStĂ editAtĂ de AcAdemiA românĂ director: AcAd. ionel … · 2016-03-22 · de „Tezaur...

iAnUArie 2016Anul XXVi

303

nr. 1

reViStĂ editAtĂ de AcAdemiA românĂdirector: AcAd. ionel-VAlentin VlAd, preşedintele AcAdemiei române

E-mail: [email protected]. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

directori: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

conSiliUl editoriAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Maria ZAHARESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei Române

Sector teHnic:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

colegiUl de redAcŢie: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

Cuprins

ZiUA cUltUrii nAȚionAleKlaus Werner Iohannis, Preşedintele României, educaţia – condiţie a unei culturi performante . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Ionel-Valentin Vlad, Ziua culturii naţionale – identitatea naţională . . . . . . . . . . . . . 7Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Biserica ortodoxă română şi conştiinţa naţională a poporului român . . . . . 10Adrian Curaj, educaţia – proiect de ţară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13Dan Berindei, identitatea naţională, factor esenţial de coeziune şi solidaritate . . . . 15Eugen Simion, identitatea românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17Răzvan Theodorescu, Un concept identitar şi necesar: românitatea . . . . . . . . . . . . . . 20Alexandru Zub, naţiune culturală şi naţiune politică la români în epoca modernă . 24Ioan-Aurel Pop, identitatea românilor prin latinitate – contribuţia autorilor trasilvăneni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 Alexandru Boboc, eminescu şi filosofia modernă. Spaţiu poetic şi „lumi posibile“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37

24 iAnUArie 1859Ionel-Valentin Vlad, Unirea principatelor române – credinţă şi Unitate română văzută la Academia română la a 150-a aniversare a celui mai înalt for de cultură al Ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47Dan Berindei, Învăţămintele zilei de 24 ianuarie 1859 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49Răzvan Theodorescu, preliminarii ale „micii Uniri“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

SUB cUpolA AcAdemieiCristian Hera, resursele planetei se epuizează . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53Ilie Bădescu, Sărăcia energetică şi europa asimetrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55Iulian Iancu, eficienţă energetică şi solidaritate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

perSonAlitĂȚi iStoriceAlexandru Zub, nicolae iorga: cărţi şi orizont memorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

premiile AcAdemiei românePremiile Academiei Române pentru anul 2013 decernate în anul 2015 . . . . . . . . . . . . . 67

cronicA VieŢii AcAdemice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73ApAriŢii lA editUrA AcAdemiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75gHid pentrU AUtori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

Stimate domnule Președinte al Academiei Române,Domnule Președinte Emil Constantinescu,Preafericite Părinte Patriarh Daniel,Domnilor miniștri,Onorați membri ai Academiei Române,Distinși invitați,Doamnelor şi domnilor,La început de an aniversăm nașterea poetului

național Mihai Eminescu și, în același timp, ZiuaCulturii Naționale. 15 ianuarie devine, astfel, de fie -care dată, un moment festiv și un bun prilej dereflecție asupra rolului culturii în societatea noastră.Dați-mi voie însă, la debut de 2016, să exprim, înaintede toate, câteva gânduri care privesc mai degrabăîntreaga perspectivă a anului ce abia a început. Putemvorbi despre memoria marelui nostru poet naționalMihai Eminescu, despre importanța culturii pentruprogresul unei națiuni și nu e loc mai potrivit în acestsens decât cel în care ne aflăm. Dar tot aici, sub cupolaAcademiei Române, îmi doresc să vorbim despre maimult, despre ceea ce am numit deja „România edu -cată” ca proiect național. „România educată” se referăla educație și informare, dar nu numai. „România edu-cată” privește identitatea noastră națională, culturală șisocială. Am auzit evaluări și analize despre ce ur -mează în 2016, despre cât de aprigă se anunță bătăliaelectorală, despre provocările la care trebuie sărăspundem cu toții – președinte, instituții ale statului,partide, societate civilă. Ca președinte, sunt perfectconștient de așteptările anului 2016, dar nu le privesccu îngrijorare, ci cu responsabilitate și încredere. Sperca toți actorii politici să trateze cu egală responsabili-tate aceste așteptări pe care cetățenii le au.

Ani de zile clientelismul, nepotismul, lipsa derespect față de legi, față de cuvântul dat, disprețulfață de școală, de cultură, de valori spirituale au fostafișate fără rezerve și, mai mult, au impregnat

imaginea publică despre ce înseamnă a avea succesîn carieră, în viață și, mai ales, în politică.

Ce poate face din anul 2016 unul special nu suntalegerile în sine, ca act politic, ci începutul reașezăriisocietății pe valori, al unei schimbări culturale. Mărefer aici la o cultură a succesului bazată peperformanță, muncă, talent, onestitate şi integritate.Aceasta este o altă expresie a proiectului „Româniaeducată”, căruia vreau să-i dedic anul 2016.

Doamnelor și domnilor, În contextul zilei de astăzi, suntem datori să pri-

vim cu atenție realitățile culturii românești, cuoameni, tradiții și patrimoniu, cu specificul,excepționalul și paradoxurile sale.

Ziua Culturii Naționale ne oferă ocazia să cin-stim creatorii și să celebrăm cultura în integralitateaexpresiilor sale. Bogăţia şi diversitatea manifestări-lor noastre culturale reprezintă o sursă inestimabilăpentru dezvoltarea societăţii româneşti, pentru întă-rirea solidarităţii şi a sentimentului demnităţii naţio-nale. Am avut, recent, prilejul de a mă afla în mijlo-cul a peste 30 de creatori populari distinşi cu titlulde „Tezaur Uman Viu”. Am putut să îmi dau seama,încă o dată, de faptul că ţara noastră are bogaterezerve de tradiţii şi meşteşuguri culturale ce o iden-tifică drept un spaţiu al patrimoniului manităţii. Fiecă aparțin majorității sau minorităților etnice, cultu-rii academice ori tradiționale, în forme clasice saudintre cele mai inovative, produse de creatoriindependenți ori de instituții publice, expresiilediversității noastre culturale sunt o resursă inestima-bilă pentru dezvoltarea durabilă a colectivităților.

Într-o lume competitivă și globalizată, atuurilelocalităților sau regiunilor din România se leagă totmai mult de ceea ce pot oferi din punct de vedere alcalităţii mediului şi al infrastructurii culturale şieducaționale. Într-o societate în continuă mișcare,legătura dintre oameni și locuri e asigurată din ce în

5

Ziua Culturii Naționaleeducația – condiție a unei culturi performante*Klaus Werner IohannisPreşedintele României

* Alocuţiune susținută la sesiunea ştiinţifică dedicată Zilei Culturii Naţionale cu tema „Identitate naţională”(15 ianuarie 2016, Aula Academiei Române)

ce mai mult de forța valorilor spirituale comune și apatrimoniului cultural.

Nu cu mult timp în urmă s-a încheiat prima fazăa selecţiei candidaturilor pentru titlul de CapitalăEuropeană a Culturii – 2021. Este impresionant că14 oraşe din România s-au înscris în această compe-tiţie. Văd în aceasta un angajament al administraţii-lor locale în favoarea unui rol crescut al culturii înfructificarea identităţii şi competitivităţii locale.

Cred că, în preajma centenarului Marii Uniri şi aasumării pentru prima dată a Preşedinţiei Consiliu-lui Uniunii Europene de către țara noastră, avemdatoria să ne ocupăm de patrimoniu și mai ales deoamenii care servesc și reprezintă moștenirea cultu-rală. Nu întâmplător, promovarea identităţiinaționale, inclusiv prin prezervarea şi valorificareapatrimoniului cultural, se numără chiar printreobiectivele noastre de securitate națională.

Doamnelor și domnilor,Din păcate, cultura este astăzi și un spațiu al

paradoxurilor.Avem, pe de-o parte, filme premiate în plan

internaţional și un palmares de care putem fi real-mente mândri, iar pe de altă parte, o rețea de cine-matografe publice care nu este capabilă să le preiadifuzarea. Același contrast îl găsim între prestigiulinternaţional al dramaturgiei şi teatrele care îşiînchid sălile aflate în imobile cu risc seismic, întrepatrimoniul de excepție şi muzeele care se desfiin-ţează din lipsă de spaţii sau personal, între monu-mentele istorice remarcabile şi bugetul insuficientalocat întreţinerii sau restaurării lor.

Avem o infrastructură culturală fragilă, de carenu ne-am îngrijit la timp și am permis ca actul decultură să se manifeste în spaţii improprii, cu perso-nal din ce în ce mai redus şi slab motivat și în condi-ţii inadecvate, după principiul „lasă că merge şi aşa”.

Este momentul să schimbăm o asemenea starede fapt, care nu onorează cultura românească.Aceasta presupune, în primul rând, voință în promo-varea şi susţinerea culturii, în toate formele sale demanifestare, o proiecție pe termen lung care să vi -zeze inclusiv resurse, umane şi materiale, o strategiemarcată atât prin decizie responsabilă, cât și princontinuitate şi coeziune a sistemului în ansamblu.

În acelaşi timp, nu putem avea o cultură perfor-mantă dacă nu investim în educaţie. Potenţialulcreator al tinerilor noştri nu va putea fi atins fărăimplicarea noastră în crearea cadrului potrivit pentruun învăţământ bazat pe performanţă, pe meritocraţieşi pe identificarea şi promovarea la cel mai înaltnivel a adevăratelor talente. Sistemul de educaţie şicercetare trebuie să aibă mecanismele de a sanc ţionaabaterile de la principiile integrităţii şi meritocraţiei,precum şi de a susţine cultura calităţii.

Consider că sunt întrunite toate premisele şioportunităţile pentru a genera, în orizontul anilor2018–2019, un angajament instituţional de a face oadevărată cauză naţională din promovarea creaţieicontemporane, din protejarea şi transmiterea cătrenoile generaţii a patrimoniului cultural.

Doamnelor şi domnilor,Aniversăm astăzi nașterea „omului deplin al cul-

turii românești,” așa cum a fost considerat MihaiEminescu. Manuscrisele eminesciene din tezaurulBibliotecii Academiei ne amintesc că trebuie să necinstim limba, cultura și patrimoniul național.

Prin semnificație și simbolistică, Ziua Naționalăde la 1 Decembrie și consacrarea zilei nașterii luiMihai Eminescu ca zi a culturii naționale formeazăaxa identitară a națiunii noastre. Exact acum 150 deani, după ce cunoscuse Cernăuțiul, Eminescu stră-bătea în Transilvania locurile care urmau să fie, întoamna anului 1918, cetățile Marii Uniri.

Rolul operei lui Mihai Eminescu în desăvârșireaconștiinței de sine a României se leagă, nu întâm-plător, de înființarea tot acum 150 de ani a SocietățiiLiterare Române, precursoarea Academiei Române.

Cultura este cea care face o națiune nemuritoare.Ne mândrim cu geniul lui Eminescu, păstrăm șionorăm tradiții și obiceiuri, citim istoria țării noastreși suntem recunoscători înaintașilor noștri care auluptat pentru ca România de astăzi să existe. Dardincolo de a rememora și respecta trecutul, avem deconstruit un viitor.

Cu toții ne dorim, cred, să trăim într-o lume maibună, mai educată, mai corectă și mai decentă. Darpentru a trăi într-o astfel de lume trebuie s-o creămzi de zi, împreună și putem face acest lucru prin cul-tură. Vă mulţumesc!

6

Eminenţa Voastră Domnule Preşedinteal României, Klaus Werner Iohannis,Preafericite Părinte Daniel, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Eminenţa Voastră Domnule ex-Preşedinte al României, Emil ConstantinescuOnoraţi Miniştri ai Guvernului României,Distinşi colegi, Doamnelor şi Domnilor Membri ai Academiei Române,Onoraţi oaspeţi din Ţară şi din străinătate,Doamnelor şi Domnilor,Sărbătorim Ziua Culturii Naţionale în acest an,

al 150-lea de la fondarea Societăţii Literare Românecare devine, printr-o lege specială din anul1879,Academia Română. Un prim simbol în această cele-brare, la început de an, este ziua de naștere a mare-lui nostru poet, Mihai Eminescu.

Ziua de 15 ianuarie este o zi de mare sărbătoarea poporului român și printr-o fericită inițiativă aAcademiei Române, susținută de conducerea Ţării,a fost desemnată Ziua Națională a Culturii, prinLegea nr. 238/16.12.2010 votată de ParlamentulRomâniei.

Nu se putea o unire mai potrivită a celor douăsărbători, sub auspiciile cărora poporul nostru îșiîncepe fiecare an. La mulţi ani!

De-a lungul veacurilor, credinţa noastră creștină(de aproape 2000 de ani) și limba au reprezentat ceidoi stâlpi ai dăinuirii poporului român, ai culturiinoastre, în același timp, elementele esențiale princare ne-am integrat în cultura și civilizația europeană.Despre credinţa noastră creştină, care se păstrează întoate satele şi oraşele Ţării, va vorbi cu toată înţe-

lepciunea sa Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.Eu voi prezenta în acest mesaj numai un citatmemorabil al Preotului Profesor Dumitru Stăniloaeasupra legăturii între credinţa noastră creştină şinaţional (naţiune):

„Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne înDumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecarearată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Levom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cuge-tarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Maidegrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, pro-testând când una vrea să oprime sau să suprime pe

7

Ziua culturii naţionale – identitatea naţională*Acad. Ionel-Valentin VladPreședintele Academiei Române


alta și propovăduind armonia lor, căci armoniedeplină este și în lumea ideilor dumnezeiești.“

Al doilea pilon al culturii naţionale este limbaromână. În primii 800 de ani de la ocupaţia romană,s-a format limba română, într-un proces de amestecal latinei vulgare cu limba localnicilor, cu alte limbiale unor popoare migratoare, asemănător formăriituturor limbilor romanice. Cam la jumătatea acestuiproces (circa 400 d.C.), Niceta di Remesiana (dinDacia Mediterranea) creştinează triburile dacicedure de la Nordul Dunării (boreenii), în aşa fel încâtprietenii i se adresează într-o formă emoţionantă:Te duci la „Dacii boreici, cei care cântă laudă luiHristos cu inimă romană!”

Limba latină a fost în mare parte înlocuită delimba slavonă adaptată de Sf. Părinţi români care sesubordonau Patriarhului Ecumenic din Constantino-pole. S-a scris în limba slavonă până în secolul alXVI-lea, când au apărut primele texte, utilizânddeopotrivă cuvinte slavone şi româneşti şi o grafiechirilică. O carte cu mare rezonanţă în epocă, tradusăşi în limbile slavă şi greacă este Învăţăturile luiNeagoe Basarab către fiul său Teodosie (1513–1521,anul marii înfrângeri a creştinilor de la Mohacs),comparabilă cu câteva texte similare din Occident,de exemplu Il Principe al lui Machiavelli, dar fărăcinismul acestei cărţi).

Trecând rapid în timp, din secolul al XVIII-lea,apar numeroase texte în limba română şi din 1860,

se legiferează folosirea scrierii cu caractere latine.este timpul lui mihai eminescu.

Pentru românii de pretutindeni, MihaiEminescu a fost și va rămâne „omul deplin al cul-turii românești”, după cum l-a numit ConstantinNoica, întrucât, continua marele filosof, „cu nu melelui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nue vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, deproiectele lui, de variantele lui, de comorileplutonice reținute sau sistemele de filosofie posi -bile. E vorba de tot: de spectacolul acesta extraor-dinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură des -chisă către tot”.

Mihai Eminescu nu a fost numai un poet degeniu, ci și un spirit enciclopedic, un publicist cura-jos, un dramaturg şi un prozator de talent. A fost fău-ritorul limbii române moderne sau, după inspiratacaracterizare a lui Titu Maiorescu, „punctul de ple-care pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântuluicugetării românești”.

Moștenirea lăsată de Mihai Eminescu esteenormă. Frumusețea limbii ro mânești, profunzimeagândirii, dragostea de patrie, de trecutul și detradițiile poporului român, toate se regăsesc în operalui poetică, de prozator și de publicist, care a văzutlumina tiparului, dar și în manuscrisele rămase, ade-vărate exemple de trudă intelectuală. Apropierea deEminescu este, numită de Nicolae Iorga, „însuşidrumul către sănătatea poporului român”.

8 Manuscrise eminesciene

De la înființarea ei, în anul 1866, și până astăzi,Academia Română a cultivat marile valori ale cultu-rii naţionale şi s-a pus în serviciul Naţiunii Române.

Înființată pentru cultivarea limbii române, pen-tru studierea istoriei naționale, a științelor și artelor,Academia Română a promovat continuu culturanațională în înțelesul ei cel mai larg. Este emoţio-nant ce scrie Regele Carol I, preşedintele de onoareşi protectorul Academiei:

„Nu mai puțin însă trebue să ne ocupăm și deviitor... de limba noastră, care s’a păstrat neatinsăîn câmpiile roditoare ale Dunărei, în plaiurilemărețe ale Carpaților, aceste ținuturi încântătoare,descrise cu măiestrie și în o limbă așa de curată depoetul nostru popular V. Alecsandri (N.B. şi MihaiEminescu). Ce sarcină mai dulce poate avea Acade-mia decât a lua sub paza sa această limbă veche, pecare poporul o înțelege și o iubește?”

Într-o lume care tinde să se globalizeze, oacademie națională europeană, așa cum este Aca-demia română, are astăzi o misiune urgentă și demare responsabilitate: să medieze corect întretendința integrării și identitatea națională.

Rolul predominant al Academiei este, fără îndo-ială, acela de a apăra identitatea noastră naţională,adică valorile ei spirituale profunde, irepetabile,ținând cont și de tendințele actuale ale dezvoltăriiumanității. Iată de ce, în cadrul proiectelor de dez-voltare a României pe termen lung (2015–2035),Academiei Române îi revine realizarea unuia dintrecele mai de seamă dintre acestea: cel legat de culturaromânească privită între național și universal, cuobiective bine definite în domeniul Şcolii şi edu -cației, al atragerii spre cultură a populației țării, înspecial a tinerei generații, al culturii electronice, alafirmării contribuțiilor oamenilor de știință și decultură români în știința și cultura universală.

Pentru înfăptuirea acestei misiuni, AcademiaRomână are o rețea de 69 de institute și centre decercetare fundamentală în toate domeniile științei șiculturii, unele dintre acestea recunoscute centre deexcelență atât pe plan național, cât și internațional,de cercetători de elită, căci, aşa cum nota MihaiEminescu: „Un popor, ca şi un copac şi ca oricarefiinţă organică, nu poate înainta decât din sineînsuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şiputerile sale înnăscute”.

Academia Română a participat la elaborareaunei Strategii Naţionale a Cercetării Ştiinţifice șiInovării, corelată cu programul „Orizont 2020”, cucerinţele Uniunii Europene. Academia Românăeste orga nizatoarea „Strategiei româniei pen-tru urmă torii 20 de ani” (volumul I şi volumul II,2015).

Strategia se ocupă de identitatea naţională şicuprinde atât obiective privind cultura naţională, câtşi problemele privind respectul faţă de instituţiilenaţionale, politicile în domenii care vizează intere-sul naţional ş.a.

Fidelă obiectivelor pentru care a fost creatăacum 150 de ani, Academia română a fost şi con-tinuă să fie garantul menținerii și promovăriiculturii naționale și al afirmării ei în lume.

La Sărbătoarea Naţională a României, 1 Decem-brie 2015, Preşedintele Ţării, Klaus Werner Iohannisa apreciat înalta misiune naţională a AcademieiRomâne şi contribuţia ştiinţifică şi culturală a mem-brilor săi la dezvoltarea României:

„Academia Română reprezintă forul cel maireprezentativ de consacrare ştiinţifică al Românieişi păstrătoarea unei îndelungate tradiţii spiritualea poporului român. Este esenţial pentru identitateanoastră naţională să ne recunoaştem valorile, peacei oameni care au demonstrat o înaltă ţinută şti-inţifică pe tot parcursul vieţii lor academice şi pro-fesionale. Cred cu tărie în întărirea legăturii întrecercetare şi educaţie, ca o condiţie sine qua non asupravieţuirii unei societăţi democratice, cea încare cetăţenii României puternice să poată înţele-ge şi utiliza noţiuni ştiinţifice.“ Academia Românăa fost onorată şi prin decorarea a 15 membri ai înal-tului for.

Ziua Culturii Naționale este un moment în careprivim ceea ce s-a înfăptuit și trebuie să gândim lace avem de realizat pentru întărirea culturii şiUnității naționale. Şi acestea pornesc din Credinţă,educaţia în Familie şi în şcoli, a Limbii Române, aIstoriei Românilor şi a ştiinţelor cu deschiderea lorglobalizată. Şi aceasta se poate face, aşa cum afirmaun mare om de stat român, printr-o reflecţie care artrebui să ajungă în manualele şcolare: „Numai efor-tul românesc dârz și demn ne poate mântui ne -putințele”. Să slujim Ţara, deci, cu dârzenie, dem -nitate şi cu patriotism luminat!

9

Sărbătoarea Zilei Culturii Naționale, organizatăcu solemnitate și demnitate de Academia Română,ne ajută să înțelegem că celebrarea marilorsimboluri și valori ale neamului românesc este odatorie permanentă a tuturor, mai ales într-o vremecând instituții importante din societatea româneascănu mai cultivă gesturi comemorative naţionale.

Tema din acest an, Identitatea națională, estevastă și poate fi privită din mai multe puncte de vedere.Noi vom ilustra doar câteva note și elemente speci ficeale credinței ortodoxe din spațiul românesc, care acontribuit la cultivarea și promovarea continuității,unității și identității neamului românesc.

Termenul de identitate națională, care descriesentimentul de apartenență etnică autohtonă, esteintim fiecărei persoane și depinde de felul în carepersoana interiorizează reperele sale identitare celemai importante: limba, cultura și credința.

De-a lungul timpului, expresia identitate naţio -nală a cunoscut la mulți dintre gânditorii neamuluiromânesc mai multe formulări: specific naţional anumit-o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate româ -nească – Mircea Vulcănescu, spirit românesc sauconștiință naţională – Nae Ionescu, românismul sauetnicul românesc – Constantin Rădulescu-Motru,spațiu mioritic – Lucian Blaga, fenomenul românesceste denumirea dată de Mihail Ralea, ortodoxie onumea Nichifor Crainic, suflet românesc – ConstantinNoica, sau specificul naţional – George Călinescu1.

Părintele Dumitru Stăniloae a numit-o echilibrulromânesc și a arătat, într-un mod propriu, că acestechilibru al poporului român, așezat, așa cum spu-nea şi Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărțire,între furtuna ce vine din Apus spre a întâmpina pecea din Răsărit”, a generat o mare putere de sintezăculturală, definitorie pentru identitatea naţionalăromânească.

Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidaraceastă sinteză creștinată, spunând că noi, românii,avem simțul misterului din tradiția creștină ortodoxărăsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sintezăcomplexă al neamului nostru – spune el - nu seexplică numai din persistența lui din veacuriimemorabile în spațiul de mijloc între Occident şiOrient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şia creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nos-tru latin nu e străin de vechimea ființei noastre detraci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiude mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbina-rea în el a caracterului latin şi al creștinismuluiortodox”2.

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuțiemajoră la promovarea conștiinței unității spirituale aneamului românesc. Ea a cultivat în sufletelecredincioșilor români conștiința trează că ei auaceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeașicredință creștină. Mitropoliile Ţării Româneşti şiMoldovei erau în strânse legături cu MitropoliaTransilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajuto-rarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţaîntre ierarhi, contacte personale între preoţi, călugărişi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de oparte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită, maiales, prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti înlimba română pentru „întreaga seminție româneas-că“, punându-se astfel bazele limbii române litera-re, care a consolidat şi mai mult conștiința unității deneam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărți deslujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasăde toți, care au circulat în toate provinciileromânești, afirmând, adesea, în predosloviileacestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tutu-ror românilor.

10

Biserica ortodoxă română şi conştiinţa naţională a poporului român*Preafericitul Părinte DanielPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române


Diaconul Coresi, care a plecat la jumătatea seco-lului al XVI-lea de la Târgoviște la Brașov, adesfășurat o bogată activitate tipografică de pestedouă decenii, tipărind cele dintâi cărți bisericeşti. Elare marele merit de a fi introdus limba română înBiserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit înromânește (1570).

Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei,din 1643, intitulată sugestiv Carte românească deînvățătură, care s-a răspândit în sute de exemplareîn Transilvania, întărește şi mai mult conștiințaunității de neam a românilor, despărțiți fără voia lorîn provincii separate politic.

În prefața acestei cărți, domnitorul Vasile Lupual Moldovei exprima vizionar convingerea că, princarte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din prin-cipatul moldav, ci „la toată seminția româneascăpretutindenea ce se află pravoslavnici într-aceastălimbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulațiaCazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldoveiîn Transilvania şi în toate ținuturile locuite deromâni, ajutându-i să își păstreze în același timpcredința, identitatea şi unitatea etnică.

Nu se poate trece cu vederea tipărirea NouluiTestament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648,în predoslovia căruia Sfântul Mitropolit SimionȘtefan al Transilvaniei exprima „ideea unitățiinaționale şi necesitatea stabilirii unei limbi literarepe care să o înțeleagă toți românii”. De asemenea,Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei scria în pre-

doslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradusîn românește ca „să-înțeleagă toți“, declarând căsăvârșirea sfintelor slujbe în limba înțeleasă depopor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi şi alBisericii Ortodoxe.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoriapoporului român, precum şi rolul Bisericii şi alcredinței în dezvoltarea culturii şi a limbii româneca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cul-tului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spi-rituală a neamului românesc, care a născut unitatealimbii şi unitatea etnică a poporului (…)”3; fiind„păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şia unificat limba noastră într-un mod atât de admi-rabil, încât suntem singurul popor fără dialecte pro-priu-zise (…)”4.

Liturghia săvârșită în limba română în toate pro-vinciile locuite de români a devenit, astfel, un factorde unificare spirituală naţională, de dezvoltare aidentității şi conștiinței naționale şi a culturiiromânești.

Pe de altă parte, Școala Ardeleană şi BisericaGreco-Catolică au contribuit şi ele la cultivareaconștiinței unității de neam şi limbă, ca bază a reali-zării unității statale românești de mai târziu.

Așadar, limba română și credința creștină româ-nească sunt componente fundamentale ale ființei șiidentității poporului român. De aceea, negarea uneiadin aceste componente reprezintă, de fapt, un atacasupra identității poporului român.

Astăzi, într-o lume globalizată şi secularizată,nivelatoare de identităţi culturale pentru câștig decapital financiar imediat, România trebuie să își păs-treze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şivalorile spirituale. Deși există unele beneficii aleglobalizării, mai ales, în domeniul informatic şi încel economic, totuşi piața globală şi sistemulinformațional mondial nu pot suplini pierdereaidentității spirituale a unui popor. În acest sens, estemereu actuală întrebarea: „Ce îi folosește omului săcâștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”(Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi ademnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şisă dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi crea-tor cu alte popoare.

Diminuarea sau slăbirea identității naționale, lacare conduce impactul unei globalizări agresive,motivată de eficiență şi succes economic imediat, nueste benefică nici pe plan local, nici la nivel univer-sal. Există astăzi țări integrate de decenii în toate 11

structurile Uniunii Europene, sau țări fondatoare aleproiectului globalist, care conștientizează impor -tanța prezervării sau reinventării propriei identităținaționale.

Degradarea identității naționale trebuie oprităprin cultivarea culturii naționale, a credinței și atradițiilor populare în cadrul cooperării globale, prinsusținerea și promovarea simbolurilor și proiectelorculturale de afirmare a identității naționale. În acestsens, este esențial să redescoperim elementele esen -țiale ale identității românești, pentru a tran s mitelumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spi-ritul sau etosul poporului român.

Un elogiu adus păstrării identității poporuluiromân creștin îl reprezintă un citat dintr-o cuvântarea Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeual Constantinopolului: „Ne miră şi naște în noi oadmirație nespusă faptul că aproape o mie de anidupă martiriul Sfântului Sava (†372), populațiaacestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi pri-goane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină.Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Avândîn vedere mărimea actuală a Bisericii României,suntem neputincioși în a explica cum acest marepopor ortodox a ieșit deodată din întunericul isto-riei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenireaîntreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar,deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Caun nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi pri-mejdii, poporul român s-a întors în lumina istorieievitând alienarea culturală şi asimilarea sa de cătrealte popoare străine. Poate că secretul acesteiminuni se află în credinţa puternică şi neclintită aacestui popor”5.

Această constatare a Patriarhului Ecumenic,împreună cu explicația pe care o dă, ne arată cărezistența prin credință statornică în fața tuturorrăutăților este un factor de unitate şi de putere spiri-tuală, care ne ajută în cultivarea şi promovareacontinuității, unității şi identităţii naţionale.

Adresăm mulțumiri domnului Ionel-ValentinVlad, președintele Academiei Române, pentruinvitația de a participa la această sesiune științificădedicată Zilei Culturii Naționale, felicităm și bine-cuvântăm pe toți cei care contribuie prin multiplelelor eforturi ca această Zi a Culturii Naționale sădevină o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spi-rituale, a identității și demnității poporului român.

note

1 Ctin. Schifirneț, Identitatea românească în contextulmodernității tendențiale, „Revista Română de Sociologie”,serienouă, anul XX, nr. 5–6, p. 471, București, 2009.

2 D. Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporuluiromân, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.

3 M. Eminescu, „Timpul”, 14 august 1882, în Opere, Edi turaAcademiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168–169.

4Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2februarie 1879, în Opere, Editura Academiei Române, București,1989, vol. 10, p. 187.

5Din cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constan-tinopolului, susţinut în Catedrala Patriarhală din București, dumi-nică, 22 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de aniversareaa 110 ani de Autocefalie şi a 70 de ani de Patriarhat ale BisericiiOrtodoxe Române.

12 Antim Ivireanul – tipărituri

Stimate domnule Preşedinte Klaus Werner Iohannis,Stimate domnule Preşedinte Ionel-Valentin Vlad, Onorată asistenţă,Vă mulţumesc pentru oportunitatea de a fi astăzi

alături de dumneavoastră la celebrarea Zilei culturiinaţionale sub cupola Academiei Române.

În fiecare an, Ziua Culturii Naţionale ne cheamăsă reflectăm la identitatea noastră naţională şi săîncercăm să-i adăugăm, de fiecare dată, noi dimen-siuni. Şi cum poate fi mai bine făcut acest lucrudecât prin cultură?

Identitatea naţională s-a clădit prin strădania căr-turarilor de-a lungul vremii. Au contribuit la ea cro-nicarii moldoveni, corifeii Şcolii Ardelene, paşop -tiştii, ca şi multe generaţii de intelectuali care i-auadus valoare.

Suntem parte a unei lumi în accelerată schim -bare. Un proces de globalizare în care circulă ideile,circulă oamenii. Şi trebuie să ne punem mereu oîntrebare fundamentală: care ne sunt valorile co -mune nouă, ca naţiune? Ce ne leagă între noi? Ce nepoate menţine uniţi? Unde putem căuta identitateaîntr-o lume în continuă transformare?

Sunt aproape zece ani de când România esteparte a construcţiei europene. Spaţiul internaţionals-a deschis pentru cunoaştere şi pentru întărireavalorilor comune: libertate, democraţie, demnitateumană.

Prin dinamismul schimbărilor aduse, şi mă referaici cel puţin la oportunităţile de circulaţie a oame-nilor, suntem în situaţia de a nu ne mai limita la a necompara noi cu noi înşine şi cu modele despre care,poate, am citit – trebuie să ne comparăm şi să intrămîntr-un schimb de idei cu noi identităţi. Dar mai tre-buie ceva, un lucru pe care să nu-l uităm: pentru a fi

cu adevărat european, trebuie să fii mai întâiprofund şi adevărat român. Iar acest adevăr al fiin-ţei noastre ni-l poate da, în primul rând, cultura.

România deţine resurse enorme de inteligenţăcare trebuie valorificate. Avem ambasadori culturalipeste tot în lume, de la cercetători de origine ro -mână, premiaţi Nobel, tineri studenţi remarcabili lacele mai prestigioase universităţi, până la sportiviori oameni de afaceri de succes. Cultura naţionalătranscende orice frontiere, politice sau naturale. Şiastfel prinde rod şi se poate cultiva. În acestemomente, suntem inevitabil chemaţi să ne întrebămasupra identităţii noastre, asupra valorilor cu care neidentificăm.

Suntem în egală măsură chemaţi să ne dămşansa unui spaţiu al dialogului cultural şi al valori-lor. Îmi doresc ca „diaspora ştiinţifică”, pe care o

13

educația – proiect de țară*Adrian CurajMinistrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice


organizăm în acest an sub înaltul patronaj al Preşe-dintelui României, să devină o platformă de dialogfecund pentru cercetarea românească, şi nu numai.Este un real prilej de rechemare a valorilor româ-neşti în matca lor. Este, în acelaşi timp, un mod princare patrimoniul cultural în diversele sale expresiireînvie şi se oferă lumii întregi.

Cultura unui popor este indisolubil legată deeducaţie: prin educaţie, orizontul nostru de cunoaş-tere se lărgeşte, identitatea culturală se defineşteîntr-o societate aflată într-o dinamică majoră. Larândul ei, cultura joacă un rol major în eliberareapotenţialului creator al fiecăruia dintre noi.

Membru al Academiei Române, Spiru Haret afost cel mai mare reformator al şcolii româneşti.Viziunea sa asupra educaţiei, exprimată în a douajumătate a secolului al XVIII-lea, poate fi şi astăzide actualitate: „Şcoala are drept scop de a formabuni părinţi de familie şi buni cetăţeni şi instrucţiu-nea ce se dă copiilor este nu un scop, ci unul dinmijloacele de a se ajunge acolo.“

Şcoala, aşa cum o vedea Spiru Haret, a fostangrenajul tuturor mişcărilor sociale, acel centrummundi al comunităţii. Şi astăzi, şcoala trebuie săjoace acelaşi rol în transmiterea reperelor culturale.

Educaţia este crucială pentru orice naţiune. Edu-caţia trebuie să fie proiect de ţară.

Dezbaterea naţională pe care Preşedinţia Româ-niei a lansat-o cu privire la educaţie este şansa de arăspunde la câteva întrebări esenţiale pentru viitorulnostru ca naţie: De unde venim? Ce suntem? Încotromergem? Ce vrem să construim pentru viitor? Prince mijloace?

Îmi doresc să putem valorifica potenţialul fiecă-rui copil ori adult, astfel încât România să devinămai puternică prin cunoaştere. Îmi doresc să putemda copiilor noştri şansa de a deveni „cea mai bunăvariantă” a lor, indiferent de locul sau contextul încare s-au născut. Aceasta vreau să fie România caresă fi învăţat de la Mihai Eminescu valori precumperseverenţă, patriotism, demnitate şi deschidere ladialog.

În faţa dumneavoastră, domnule preşedinte al Ro -mâniei, domnule preşedinte al Academiei Române,îmi reafirm hotărârea şi dăruirea de a fi, împreună cudumneavoastră şi cu toate celelalte instituţii ale sta-tului român, actorul unui proiect de ţară, prin careeducaţia să fie motorul de redescoperire a identităţiişi de asigurare a coeziunii naţionale.

14

Manuscris eminescian

15

Popoarele au o existenţă istorică şi ele trec prinmutaţii, uneori, decisive. Există şi o succesiune,popoare-mame, care deşi îşi încetează, la unmoment dat, existenţa istorică continuă să fiinţezeprin popoare urmaşe. Măsura civilizaţiei pe care eleau atins-o se reflectă în puterea ei de afirmare chiarşi la popoarele succesoare. Exemplul rasei latineeste, în această privinţă, edificator.

Conştiinţa de neam, evoluată în conştiinţă naţio-nală este hotărâtoare. Popoarele-insulă, avându-şiexistenţa în mijlocul unor popoare de alte etnii, suntîn mod firesc mai ataşate de rădăcinile lor. Acestaeste şi cazul românilor.

După aproape 2000 de ani, nu numai Roma, darşi împăratul Traian se menţin în mentalul lor.

În perspectiva evoluţiei, la un moment dat, cuatât mai devreme cu cât condiţiile o impun, au loc

mutaţii, care duc la transformări decisive în fiinţareapopoarelor.

Mutaţiile trebuie să aibă la bază motivaţii puter-nice şi cursul istoriei să le confirme în perioadaurmătoare, utilitatea şi eficienţa.

Trebuie să mai avem în vedere că rareori oschimbare are loc dintr-odată. Procesele acestea auo durată, chiar atunci când ritmul istoriei este inten-sificat, maturizarea lor este necesară şi chiar indis-pensabilă.

Apărută în perioada modernă, cu rădăcini de -seori puternice anterioare, o naţiune, fiinţarea căreiareflectă o treaptă de evoluţie a poporului în cauză,trebuie să manifeste o atitudine unitară, să acţionezesolidar să-şi apere interesele şi locul ei în lume, săimpună să i se respecte fiinţarea în condiţii de egali-tate cu celelate naţiuni. Ea trebuie să-şi afirme şisă-şi apere poziţiile, să nu renunţe la existenţa şi latopirea ei într-un amalgam, înainte de a impune şiobţine să i se respecte un loc legitim.

Avem două exemple semnificative ale fidelităţiifaţă de identitatea proprie şi ale apărării cu dârzeniea propriilor interese, cel al Angliei şi al Poloniei.

Până când nu-şi va obţine satisfacerea interese-lor, fiecărei naţiuni i se impune cultivarea şi apărareacu fermitate a propriei ei identităţi, iar temeiul ei deacţiune rămâne datoria de a dobândi o situaţie fireascăîn structurile nu numai politice, dar şi social-econo-mice şi culturale ale viitorului în curs de consti tuire.Pentru aceasta, conducătorii ţării au nevoie să fie aju-taţi şi chiar îndrumaţi de o naţiune care nu şi-a înce-tat existenţa şi care trebuie să aibă ca motor aceastăidentitate naţională, sentimente de coeziune şi simţă-mântul datoriei de a acţiona solidar.

Această atitudine este impusă nu numai de unîntreg proces de evoluţie pierdut în negura istoriei,cât şi de datoria de a-şi apăra viitorul. Forţa unei

identitatea națională, factor esențial de coeziune și solidaritate*Acad. Dan Berindei


16

comunităţi umane depinde în mare măsură de numă-rul aparţinătorilor ei, dar, mai ales, de coeziunea decare ei pot face dovadă şi de puterea lor de a o ex -prima. Dar solidaritatea nu reprezintă doar manifes-tarea unui întreg proces evolutiv, ci ea este practicnecesară pentru a conferi tăria demersurilor şi a leface biruitoare.

De la 1776 şi 1789, cele două mari momentefondatoare ale lumii moderne, principiile libertăţii,fraternităţii şi egalităţii, s-au impus lumii. Pe temeiullor se desfăşoară sau – din păcate, în unele cazuri! –ar trebui să se desfăşoare existenţa prezentă şi vii-toare a umanităţii, ele trebuind să reprezinte temeiu-rile afirmării omenirii în întregul ei.

Din 2007, România a fost inclusă în UniuneaEuropeană, eveniment de însemnătate majoră. Satis-facţia cetăţenilor acestei ţări, a majorităţii ca şi a

minorităţilor, a fost mare şi în largă măsură acestesimţăminte au rămas constante. Cu toate acestea,este evident că multe iluzii ale începutului de drumau fost spulberate sau au rămas neîmplinite. Bună -starea generalizată, echilibrul social-politic al socie-tăţii, instaurarea unei administraţii eficiente suntstări de fapt care încă întârzie, mai ales raportate lasituaţia ţărilor partenere din Uniunea Europeană.

Dar nimeni nu poate ajuta la depăşirea acesteisituaţii, atâta timp cât noi înşine nu contribuim laaceasta. Solidaritatea naţională este în consecinţăimperios necesară, egoismul trebuie lăsat de toţideoparte şi fiecare cetăţean al acestei ţări trebuiesă-şi pună necontenit întrebarea în ce măsură a con-tribuit şi contribuie la un mers înainte, deoarecesuma eforturilor se traduce în rezultanta locului pecare România îl ocupă în lume şi respectiv în comu-nitatea europeană. Coeziunea naţională, sentimen -tele patriotice nu sunt nişte vorbe goale sau de pa -radă, ci ele se impun cu necesitate întregii comuni-tăţi a ţării, în interesul tuturor, pentru a se reuşi, cuun ceas mai devreme, complicata construcţie a noiinoastre Românii.

Şi iată că ajungem la rolul oamenilor de culturăataşaţi acestei mult încercate Românii şi în primulrând Academiei Române, forul suprem de ştiinţă şicultură pe care îl reprezentăm. Noi nu putem fi spec-tatori pasivi la tot ceea ce se întâmplă. Dimpotrivă,avem datoria şi chiar responsabilitatea de a fi pre-zenţi şi de a contribui la instaurarea noii stări delucruri şi mai ales de a apăra – în acest complex şicomplicat proces – cultura noastră. Aceasta, caexpresie a simţămintelor fraterne dar, totodată, con-servatoare – în sensul bun al cuvântului – şi apără-toare a identităţii noastre, neapărat necesare încălungă vreme, cel puţin până când vom ajunge lanivelul de dezvoltare şi bunăstare al ţărilor celor maiînaintate.

O zi pe an este închinată culturii naţionale! Să transformăm această zi într-o sărbătoare a

spiritului, dar şi a simţămintelor fireşti de ataşamentfaţă de această ţară, patrie a tuturor locuitorilor ei,dar trăind dintotdeauna sub semnul Romei eterne.

Doamnelor și domnilor,Nu este prima oară când vorbim, aici, în Aula

Academiei Române, despre identitatea și desprevalorile spiritualității noastre în confruntarea lor cuceea ce sociologii culturii mai vechi numeau spiritulveacului sau mentalitățile timpului. O temă ce vineși revine, cum știți, în cultura noastră, începând(dacă luăm ca punct de referință literatura scrisă) cucronicarii noștri. Aceștia reclamau originea noastrălatină (noi de la Râm ne tragem) și încercau să nedetermine firea („feldeința” noastră, cum îi ziceCantemir), adică modul nostru de a fi și modul nos-tru de a ne situa în lume, cum spun filosofii mai noi(existențialiști). Tema trece de la o generație la altași, cine citește cu atenție documentele lăsate de ro -mâni și de străinii care i-au vizitat, își poate face o idee:a) despre cum se văd românii, ei între ei, și b) cum îivăd alții. Prin alții se înțelege cu precădere misio-narii (îndeosebi misionarii catolici dar și alții,ortodocși) care, trimiși de Roma sau de alte centrereligioase, ajungeau în Țările Românești pentru avedea starea Bisericii lor în această parte de lumesituată la intersecția mai multor popoare, mai multelimbi, mai multe religii, tradiții, mentalități, istorii.Cei mai mulți dintre ei nu se mulțumesc să cerce tezestarea Bisericii lor într-o lume majoritar ortodoxă, eiobservă și modul de a fi al acestui popor „schisma-tic”, cum îi spun unii, situat într-o geografie delocliniștită. Și ce aflăm? Că cei ce zic că se trag de laRâm sunt oameni, răbdători, săraci, cotropiți de dări,gata oricând să fugă și să se ascundă în munți atuncicând peste ei vine potera să le ia tot ce au în curtesau în casă (pentru că nu și-au dat dările!) sau cândnăvălesc cetele de „nemernici”. Nemernicul în -seamnă în limba de atunci, să nu uităm, un individstrăin de loc. Sensul moral (peiorativ) a apărut maitârziu și din el a dispărut nuanța inițială. Unii necred inerți și necredincioși, gata oricând să trădăm,alții, dimpotrivă, consideră că suntem oamenicredincioși, cu frică de Dumnezeu, buni la suflet,omenoși, primitori, viteji în războaie; femeile din

nordul Dunării sunt frumoase și, în podoabele desărbătoare, par niște regine.

Dimpotrivă – scriu alții în rapoartele lor –românii nu se țin de cuvânt și, trăind prea mult timpsub stăpâniri străine, au devenit nestatornici, nu tepoți încrede în ei, nu vor să muncească, se vaită tottimpul și, în fața primejdiilor, preferă să abando -neze, refuză confruntarea cu dușmanul și, prin toateacestea, și-au creat, în istorie, o filosofie de existențăbazată pe ideea de resemnare: este morala şi legealui ce-o fi o fi, asta-i situația, nu avem ce face, ce-ovrea Dumnezeu etc.

Preluată, dezvoltată, împodobită cu concepte,filosofia resemnării a devenit, mai târziu, filosofiade viață a baciului mioritic, care, aflând că va fi ucisde fârtații care vor să-i ia turma, imaginează o nuntăcosmică în loc să se confrunte cu agresorii săi…Pentru că un mare filosof (Blaga) a pus morala aces-tei splendide balade în termenii unei filosofii deexistență a făcut din ea un concept reprezentativpentru spiritualitatea noastră. Mioritismul a dăinuitși a devenit, în speculațiile despre specificul și iden-titatea noastră, un punct de referință. Mulți (mărefer, aici, la oameni de cultură) îl acceptă, alții îlconsideră inesențial, nespecific, dovada unei lașitățifundamentale. Printre aceștia din urmă se află, dupăcum se cunoaște, un mare moralist (modern și anti-modern în același timp), Cioran. În toate scrierilesale – românești și franțuzești – el neagă cu o stră-lucitoare vehemență complexul mioritic și toatecelelalte valori ale tradiției spirituale românești în tr-ocarte celebră (Schimbarea la față, 1936), cea maidură și – paradoxal – și cea mai fascinantă ce s-ascris vreodată despre noi, românii. Cioran, fiu depreot ortodox, n-a ocolit, după cum, iarăși, cu -noașteți, nici religia ortodoxă în această uriașă anti-mitologie românească. Dar, ce curios!, Cioran –grație forței de creație și originalității limbii sale –reușește ca antimitologia, pamfletul ideologic șimoral din Schimbarea la față și Lacrimi și sfinți, săse transforme, în cele din urmă, într-o splendidă

17

identitatea românească*Acad. Eugen Simion


mitologie a nedesăvârșirilor … Așa o citim azi, așami se pare a fi, în substanța ei profundă, literaturaacestui moralist care, dintre toate valorile umanis-mului european, nu acceptă decât muzica și, lucruiarăși curios, mistica sfintelor. Morala fabulei ciora-niene (o fabulă a negativităților românești) este cămarea creație învinge ideologia și-i transfigureazăsensurile. Arta – putem spune, parafrazând o propo-ziţie celebră, are totdeauna dreptate, chiar şi atuncicând nu are dreptate ideologic.

Doamnelor și domnilor,Am făcut acest lung ocol pentru a putea ajunge

la ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu identitatearomânească. Cei care au vorbit înaintea mea v-aupus deja în temă și au avansat, după mine, ipotezevalabile. Să întăresc și eu ideea că este imperiosnecesar, azi, să vorbim despre românitate (adicăidentitatea noastră națională sau, cum este numitămai des, în ultimii ani, în limbajul de la Bruxelles,de identitatea noastră culturală). Ne silește săfacem acest lucru și să-l facem bine, serios, fărămultă retorică, evitând cele două primejdii careamenință de regulă orice dezbatere la noi: a) loca-lismul întunecat, nombrilismul, mulțumirea de sineși lauda deșănțată de sine și b) negația de sine,jeluirea continuă, minimalizarea valorilor tra -diționale, nefericirea de a fi român, nenorocul ro -mânesc, blestemul de a rata, fatalitatea adamismu-lui nostru etc. Cum să facem ca să ne lepădăm deaceste complexe sau de aceste inacceptabile aro -ganțe prostești, înjositoare – și unele și altele – pen-tru spirit? Ce trebuie să strivim în noi și, cu un efortde luciditate și cu un spor de cunoaştere, să încetămsă ne mai bocim tot timpul? Ce trebuie să spunempentru a accepta ideea că a fi român nu este niciunhandicap în lumea de azi, dar niciun privilegiu oco-lit de orice grijă și de orice responsabilitate?

Cu câțiva ani în urmă, la 15 ianuarie, de ziua luiEminescu și ziua în care am sărbătorit Ziua CulturiiNaționale, îmi amintesc că, tot aici, în Aula Acade-miei Române, mi-am pus întrebarea ce înseamnă afi bun român (un român european) în condițiile pro-cesului de globalizare și ale unei postmodernități cetrece dintr-o criză econo mică în alta și care antre-nează, inevitabil, o imensă criză morală în societateaeuropeană. Îmi amintesc că am început, atunci, prina acuza răul pe care îl aduce politica excesivă sau,mai exact, politicianismul agresiv și nevertebratcare a acaparat viața noastră. A acaparat și a strivit,pur și simplu, existența individului. Politica a deve-nit – ziceam – preocupațiunea principală a români-

lor. Media românească este acaparată completa -mente de tema poli tică. Ceea ce înseamnă: o retoricăintolerabilă, personaje caragialești și, ca efect, unsentiment compact de cădere în istoria măruntă, înanecdotică joasă, un sentiment de exasperare… A firomân înseamnă, în aceste circumstanțe, că el se aflăcu adevărat în urma Europei și că a ajuns să fiemodelul negativ („barbar”) al comunității europene.

Să schimbăm palierul: ce înseamnă, totuși, a fibun român? Bun, nu în sens rasial (optica filosofilordin anii ’30!), ci spiritual, moral? După mine: româ-nul este fundamental un spirit european din răsărit,cu o puternică rădăcină mediteraneană, un spirit desinteză – cum a demonstrat Eliade şi cum s-a spus,pe drept, în repetate rânduri de către alţii –, un omcare a trecut mereu printr-o istorie rea, de aceea adevenit tolerant și vigilent (putem să-i spunem:temător, suspicios) și a practicat în relațiile cu alții odiplomație bazată pe omenie și răbdare. În fine,românii suferă de adamism, au construit, adevărat,din fuga cailor (G. Călinescu), dar ei au, cu toateacestea, un sentiment puternic de stabilitate istoricăși sunt, în genere, naturi stabilizatoare. Românuleste, cred, un spirit creator în profunzimile lui, nu unspirit pustiitor, chiar dacă îi place să tachineze și săcârtească. Ce i-ar mai trebui ca să reușească înistorie și să scape, acum, de reputația rea pe care i-audat-o infractorii ei risipiți prin Europa? O ad -ministrație, desigur, mai coerentă, mai per formantăși mai cinstită, suprimarea, apoi, a bacșișului, oa -meni politici serioși, competenți și veritabili patrioți,oratori care să gândească înainte de a vorbi, iar cândvorbesc, să gândească în spirit național și să vor-bească în limbaj european, o intelighenție care să-șidepășească idiosincraziile, complexele și să ve ghezeasupra valorilor naționale și să nu se rușineze deromânitatea ei și, mai ales, să nu se conteste tot tim-pul, în fine, a fi un bun român european înseamnămai multă înțelegere și mai mult respect față decondiția de a fi român…

Așa gândeam, așa scriam în micul meu discursdespre identitatea românească și despre statutulbunului român european cu cinci ani în urmă! S-aschimbat ceva între timp? Ca să nu intru în con -tradicție cu mine însumi, adică să nu încep să măjeluiesc și eu, să spun că, dacă s-a schimbat ceva înbine în lumea românească, este faptul că, trecândprin atâtea drame, am rămas totuși în viață și gân-dim azi la noi și la lumea ce ne înconjoară și demulte ori ne agresează, cu mai mare luciditate și,poate, ceva mai constructiv. Căci asta ne omoară penoi, admiratorii lui I.L Caragiale: suntem prăpăstioși,18

ne gândim mai mult la rele, suntem superstițioși șine apucă des întristarea, mon cher…

Doamnelor și domnilor,Ca să rămânem în istorie trebuie, cred:1. Să ne îngrijim de limba noastră, s-o studiem ca

lumea în școală, să-i învățăm pe copiii și nepoțiinoștri s-o vorbească corect, să nu se rușineze de ea(româna este, să nu uităm, o limbă ce a dat mari poeți,e o limbă frumoasă, rodnică, cu o doză mare de poe-ticitate, a recunoscut acest fapt până și Cioran, filoso-ful care nu acceptă multe lucruri din tot ce există).

2. Să nu ne rușinăm aprioric, de condiția noastră(condiția de român), să n-o hulim, să nu ne plângemmereu de nenorocul românesc, încetând să-l maiconsiderăm un blestem, o fatalitate pentru noi.Norocul și nenorocul există pretutindeni și pot atingeorice individ, indiferent de condiția lui. Pe de altăparte, trebuie să lepădăm de la noi orgoliul pre -eminenței noastre, nesăbuita părere că noi, românii,latini de răsărit, situați în „calea răutăților”, pui delei etc…. suntem buricul pământului și, în pieptulnostru de aramă, nu intră nicio angoasă, nicio neno-rocire, nicio slăbiciune omenească… Să luăm lucru-rile cum sunt și să-i disprețuim pe zelatorii, dar și pedetractorii noştri. Să încetăm să-l tot denigrăm peEminescu, cum tot facem de bune decenii, și, îngenere, să fim mai atenți cu valorile spirituale româ-neşti. Pe multe le-am scos din manualele școlare,după cum am scos din manuale istoria noastră pemotiv că trecutul și miturile nu ne mai interesează:ne împiedică, zic unii istorici firoscoși și productivica o uzină de detergenți, că miturile stau în caleanoastră spre Europa, ne țin într-o condiție provin -cială, localistă și, deci, conservatoare. Eroare! Mareeroare! Miturile ne țin în istoria spiritului, fără elene pândește neantul…

3. Identitatea noastră înseamnă și biserica noas-tră. În jurul ei s-a format cultura română și, în fond,ea, biserica (religia) a ținut istoria noastră. O maregreșeală s-o hulim netrebnic. Am observat că, înultimul timp, este un atac fără noimă la adresa bise-ricii ortodoxe și, în genere, a religiei. Cei ce-o facori nu știu ce fac (și este grav), ori știu și este și maigrav… În ambele situații românitatea este atinsă înzona ei cea mai profundă pentru că, în afară de ceeace știm că reprezintă, biserica este cea care formeazăși veghează asupra moralei comune.

4. Mai este ceva ce mi se pare poate mai gravdecât orice, când e vorba de cultura națională și,ipso facto, de identitatea românească: teama de a dis-cuta despre ea în termenii lucidității și respectului, casă nu spun în termenii responsabilității. Mai mult:

am scos din manualele de istorie termenul de națiunepe motiv că națiunea nu mai este un termen accepta-bil în limbajul corectitudinii politice. Este o aberație,evident. Nu trebuie s-o acceptăm și, dacă sunt politi-cieni (inclusiv politicieni cu funcții decisive la Bru-xelles), trebuie să denunțăm ignoranța sau, dim -potrivă, intenția lor ascunsă antinațională… Nu poțifi un bun european, dacă ești – pe față sau în ascuns– împotriva a ceva – ceva esențial – ce reprezintă spi-ritualitatea, cultura, identitatea unui popor…

Urmăresc, din când în când, spectacolul pe careîl dau internaționaliștii, globaliștii noștri foarte iri -tați că intelighenția românească are încă ezitări și nuse leapădă, radical, de miturile spiritualității ro -mâneşti. Am impresia că aceștia s-au înmulțit înultima vreme și au acaparat scena culturii române dince în ce mai confuză. Nu-i nicio îndoială că politi-cienii din epoca noastră nu pun mare preț pe cultură,dacă judecăm după bugetul repartizat, anual, culturii.Este modest, aproape simbolic. Ce trebuie să facempentru a-i trezi din inerția lor păguboasă? Cum săfacem pentru a-i convinge că, fără o mare cultură(cultura în sens larg – de la sistemul de învățământpână la grija față de monumentele de artă și la grijafață de simbolurile istoriei), nu vom progresa în or -dine materială, vom pierde și ce am avut, tinerii sevor desțăra, vor pleca în număr mare, din ce în cemai mare, iar bătrânii vor dispărea, rând pe rând, înamărăciune și scârbă, umiliți că nu-i bagă nimeni înseamă după ce o viață întreagă au muncit, în fine,înainte de a-i chestiona și a-i culpabiliza pe oameniipolitici (și avem de ce) n-ar trebui, oare, ca in -telighenția românească (atât de îndușmănită, dis -perată) să-și reamintească faptul că patriotismul nu-iun cuvânt de rușine, că românitatea nu-i o vorbăoarecare, că responsabilitatea față de națiunea ta șicultura ta este, totuși, o datorie sacră a creatorului, căomenia (compromisă, poate, de „etica și echitateasocialistă”) reprezintă, totuși, morala noastră co -mună, tradițională, că iubirea față de spațiul româ-nesc (locul în care ne-am născut și în care am trăit)este un element al identității noastre? Ce trebuie săcontinuăm din ce ne-au lăsat înaintașii, ce men talitățitrebuie să abandonăm și cu ce să începem pentru alimita adamismul nostru și a duce la capăt proiectelenoastre sociale și culturale, în așa fel încât țăraniinoștri (care au ținut istoria noastră și au păstrat iden-titatea noastră) să nu mai trăiască sub pragul sărăcieiși al disperării și, în genere, pentru ca partea noastrăde inteligență, bunătatea și demnitatea româneascăsă primeze în tot ceea ce facem și numele de românsă fie primit – cum merită – cu iubire și stimă? 19

Cu şaizeci de ani în urmă (1955), într-o ţară demare tradiţie intelectuală şi politică1, ce nu-şi uitalocul ocupat cândva pe eşichierul mondial, un isto-ric celebru al artelor şi al arhitecturii, germano-bri-tanicul Nikolaus Pevsner scria o carte de răsunetintitulată The Englishness of English Art (Anglicita-tea artei engleze). Fără sfială şi fără temerea unorcritici acerbe din partea agresiv-măruntei erudiţii,reputatul autor – un străin venit în spaţiul Albionu-lui – a pus în lumină tot ce a putut fi permanenţă sti-listică, propensiune formală, spirit al epocii în fie -care mare moment al artei insulare, de la goticul per-pendicular la Hogarth, de la Reynolds la grădinileromantice.

Cartea şi teza sa au convins. Ar fi excesiv oare săvorbim într-o zi, în termeni cumpătaţi, epuraţi decomplexe inutile, întemeiaţi la tot pasul pe dateleobservaţiei istorice, etnografice, stilistice, de „româ-nitatea” artei, mai larg, a culturii româneşti?

Dacă avem în minte tot ce s-a putut făuri con-ceptual în această cultură românească în primajumătate a secolului trecut – de fiecare dată la nive-lul unei superioare eseistici, întru conturarea şidemonstrarea unui spirit, a unui specific, a unui„suflet naţional”, de către scriitori şi filosofi, psi-hologi şi artişti, esteticieni şi istorici, arheologi şicritici, de la Ibrăileanu şi Lovinescu la Blaga, de laDrăghicescu la Ralea sau Şirato, de la Pârvan şiCălinescu la Mircea Vulcănescu, de la Camil Pe trescuşi Mircea Eliade la Dan Botta şi la Noica – răspun-sul nu ar fi foarte greu, nici lipsit de aura autenticei,pasionatei reflecţii pe marginea faptului de cultură,de artă românească. Deschid o scurtă paranteză.

Cercetarea dicţionarelor ne poate arăta că terme-nul de „românitate”, indicând caracterul românesc,specificul românesc, descendenţa românească aunui fapt de civilizaţie, este mai puţin folosit2,

atunci când nu este socotit drept învechit şi rar3.Fără să doresc a polemiza cu prietenii lingvişti voispune că, după opinia mea, termenul de „români -tate”, cu un sufix împrumutat de la substantivele deorigine romanică, conţine o organicitate flexibilă pecare nu o are cu mult mai folositul „românism” –socotit ca desemnând sentimentul naţional al româ -nilor4 –, cu o nuanţă militantă care îi poate scădeacredibilitatea la folosire (când, de pildă, am vorbi des-pre – aleg la întâmplare – „cruciada românismului”).

Reîntorcându-mă la cartea lui Pevsner voi maiaminti interesanta sa observaţie: „The history of sty-les as well as the cultural geography of nations canonly be succesful… if it is conducted in terms ofpolarities”5.

În acest sens tocmai, cu ani în urmă notamîmprejurarea că în cultura noastră cel puţin o polari-tate există şi ea constă în împletirea spontaneităţiifruste a timpurilor arhaice cu armonia, echilibrul şiliniştea clasicităţii6; cea dintâi uneşte blocurile depiatră ale cetăţilor dacice din munţii Orăştiei cu bâr-nele puternice ale caselor şi bisericilor de lemn dinMaramureş sau Gorj, brâncuşiana Cuminţenie apământului cu ciopliturile lui Vida Gheza şi Apostu,cea de a doua merge de la echilibrul Voroneţului şial Pătrăuţilor la reculegerea ctitoriilor cneziale dinHaţeg, de la armonia picturilor exterioare de laArbore, Moldoviţa şi Suceviţa la eleganţa pânzelorlui Pallady.

Dacă locul civilizaţiei noastre se află într-oEuropă de Sud-Est ce aparţine Răsăritului continen-tului7, aşadar uneia din cele două Europe comple-mentare care, sper, spulberă iluzia unei Europeunice cu iz de cazarmă8, el se găseşte şi într-un spa-ţiu euromediteranean – şi el complementar celuieuroatlantic de care se deosebeşte sensibil din punctde vedere economic, social, psihologic şi cultural –

20

Un concept identitar și necesar: românitatea*Acad. Răzvan Theodorescu


21

care îl leagă în chip fericit de chiar rădăcinile isto-rice ale continentului.

O trăsătură incontestabilă a românităţii este des-chiderea către toate orizonturile geografice şi cultu-rale. Am vorbit cândva despre România ca despre o„Europă în miniatură”, singurul loc unde – după dis-pariţia Iugoslaviei – poţi întâlni, alături de toate for-mele de relief, toate confesiunile şi toate religiileaceluiaşi continent, toate stilurile artistice şi arhitec-tonice, de la lăcaşuri greco-romane la clădiri „artnouveau” şi cubiste; ba chiar poţi găsi această diver-sitate până la nivelul fundamental al limbii desprecare, într-un text mereu citat, ne spune câte cevaîncă Grigore Ureche: „Aşijderea şi limba noastrădin multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecatgraiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcarcă de la Rîm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-samestecate”9, fostul elev al iezuiţilor din Poloniaamintind vocabulele latineşti, „frânceşti”, greceşti şileşeşti, turceşti şi sârbeşti.

Această diversitate genuină va fi fiind, probabil,şi explicaţia unei particularităţi ce se cere mereumenţionată: apartenenţa, puţin frecventă pe altemeridiane, a unor personalităţi de origine română lamai multe culturi, din Renaştere până în avangardă,de la Nicolaus Olahus şi Petru Movilă, la NicolaeMilescu şi Dimitrie Cantemir, de la Tristan Tzara laMarcel Iancu şi Eugen Ionesco.

Scriam în introducerea la cel de-al treilea volumal tratatului academic de Istoria românilor10 că

două sunt elementele definitorii ale „romanicilorOrientului”: latinitatea şi statalitatea. Rând pe rând,de-a lungul anilor, am cercetat expresiile culturaleale singurei ortodoxii latine şi ale singurei latinităţiortodoxe din lume, lipsa de ostentaţie a primelornoastre monumente medievale creştine de la Curteade Argeş şi Rădăuţi – fără dimensiunile uriaşe saubogăţia materialelor puse în operă pentru foştiinomazi şi foştii păgâni abia creştinaţi, la Pliska şiPreslav, la Kiev şi Novgorod, la Székesfehérvár şiStudenica –, aşijderea claritatea formelor arhitectu-rale şi armonia cromaticii din arta populară şi cultă,nuanţele individualismului românesc de sorgintelatină, cu ataşamentul total ametafizic pentru reali-tăţi. După cum, în legătură cu statalitatea româ -nească păstrată în timpurile Turcocraţiei, m-amaplecat asupra „mentalităţii tranzacţionale” în cu -prinsul căreia intră geniul negocierii, arta disimulă-rii, prudenţa politicii – mergând de la sfaturile luiŞtefan cel Mare către urmaşi până la zăbava întrualianţe a Brâncoveanului –, paternalismul recurent,în formula liderului mesianic chiar, fatalismul desorginte bizantină, ingeniozitatea unor soluţii, iarăşipolitice, la răscruce de imperii, dintre care cea mainotabilă rămâne dubla alegere a lui Cuza în ianuarie1859. Individualismul de descendenţă latină, caparte a românităţii căreia „nu-i place tovărăşia“11 îşiva fi avut originea în adâncurile Evului Mediu, aşacum o arată un episod din veacul întemeierilor deţară12: în jurul lui 1370, în timpul domniei muntene

Mânăstirea Vodiţa, judeţul Mehedinţi

22

a lui Vladislav I – pe când sârbul Nicodim întemeiaprimele mânăstiri ştiute la noi Vodiţa şi Tismana –aflăm că unii călugări români ajunşi la lavra athonităCutlumuz se întorc pe meleagurile lor refuzând traiulcomunitar, cenobitic sau chinovial, pe care îl aveau οιρωμαιοι – de fapt greci şi slavi (bulgari, ruşi, sârbi)trăitori la Sfetagora –, aceşti ούγγροβλάχοι prefe-rând viaţa idioritmică, izolată, solitară, retraşi încodrii şi margini de poiene, o viaţă singuratică şireflexivă, într-un trai robust, ţărănesc.

Investigaţiile de etnopsihologie, analizând de o -potrivă fondul biologic, mediul geografic şi trecutulistoric al unui popor – realizate la noi de, de multtimp uitatul, Dumitru Drăghicescu în 1907, până laConstantin Rădulescu Motru exact trei decenii maitârziu, legat de tradiţia maioresciană şi având des-cendenţi pe Nae Ionescu şi pe Mircea Eliade – auprivit şi către ortodoxia noastră latină, parte a româ-nităţii, despre care scriam cu ani în urmă, încercândsă o fixez în centrul lumii româneşti13.

Era o lume a cumpănirii şi a toleranţei, carte-ziană „avant la lettre”, şuguind cu sfinţii şi râzândbonom de isprăvile lui Satan în cărţile şi în zugră-velile populare cu atâtea „Judecăţi de Apoi”, într-olaxitate a disciplinei credincioşilor în lăcaşul biseri-cesc condamnată aspru de către orientalul cauca-zian Antim Ivireanul („vorbim şi râdem şi facem cuochiul (…) mai rău decât pe la cârciume”14); olume fără niciun fel de aderenţă la entuziasmelemistice şi la sfâşierile eretice ale învecinatelormedii slave, pendulând între sacru şi profan, între,pe de o parte, majestatea reculeasă a lăcaşului îm -podobit cu fresce sau exiguitatea spaţiului închis allocuinţei ţărăneşti descinzând din megaronul pre -istoric şi, pe de altă parte, penumbra pridvorului debiserică sau de prispă a unei case deschise cătrenatura pe care o insinuează în viaţa de zi cu zi aromânului. Şi cu acelaşi prilej, continuam reflecţiamea15: aflată în spaţiul unei tradiţii ortodoxe ce -zaro-papiste, absolutiste nu odată, într-unul al rura-lităţii economico-sociale cu al său corolar care estementalitatea nobiliară, civilizaţia românească acunoscut frecvent, în epoca sa veche şi în pragulprimei modernităţi16, atitudini de autoritate monar-hică ce compensau, nu o dată, slăbiciuni politice şicrize morale (cazul fanariot este notoriu); atitudinireluate cu mai mult sau mai puţin succes, cu maimultă sau mai puţină dexteritate culturală, în ceeace a fost – ba chiar este şi va mai fi încă – un cult alliderului (prefer această sintagmă celei tocite şifalse de „cult al personalităţii”, uneori fiind vorba –

spre a pomeni o găselniţă a lui Şerban Cioculescu,cred – de câte o „personulitate”).

Asemenea atitudini monarhice – traduse în con-ştiinţe dinastice, în proclamarea lor prin arhitecturifunerare şi iconografii pictate, prin cronici de fami-lie şi inscripţii dedicatorii – ne conduc cercetareaspre cel de al doilea element definitoriu al românită-ţii, anume statalitatea, fără de care realitatea „dom-niei” ar fi fost inoperantă. Aici va trebui să ţinemseama de rezultatele celor mai recente studii de tur-cologie de la noi; acestea au arătat limpede că dupămomentul de rezistenţă românească în faţa ofensiveiotomane, între sfârşitul secolului al XIV-lea şi primajumătate a secolului al XVI-lea, a venit cea de adoua etapă a locului românilor în sistemul Turcocra-ţiei: este vorba despre dominaţia indirectă, în fondde autonomie după a doua jumătate a veacului alXVI-lea17, determinată de raţiuni economice ştiute,în condiţiile europene în care tribut către Poartă plă-teau şi Imperiul german şi Dubrovnik-ul, de pildă18.

Aceleaşi cercetări de arhivă indică, în zona gene-ralizantă a etnopsihologiei, faptul grăitor al solidari-tăţii magnaţilor unguri din Ardeal înaintea cererilorPorţii şi, dimpotrivă, dezbinarea boierimii moldo-valahe19 (chiar şi în faţa primejdiei cu transformareaîn paşalâc, voită la 1595, de Sinan paşa)20.

În aceste noi condiţii de după 1550, de negocierecu succes a unor autonomii politice şi spirituale, amdenumit atitudinea românească în faţa presiunii Isla-mului – ca o nouă particularizare în cuprinsul primeinoastre modernităţi – drept o „mentalitate tranzac-ţională” .

Adaptam astfel, de fapt, unei secvenţe istoriceprecise formatoare de fiinţă naţională, caracterizareape care, acum optzeci de ani Mihai Ralea o foloseaîntr-o cunoscută investigare a fenomenului româ-nesc21, atunci când vorbea despre „spiritul tranzac-ţional” în materie de politică şi morală22.

Vechi creştini şi sedentari23 înconjuraţi de maseuriaşe de păgâni migratori, latini în abia amintitulocean slav şi asiatic, aflaţi în calea imperiilor creş -tine şi ataşaţi unui cult soteriologic al conducătoru-lui arătător de drum, românii se particularizează prin„mentalitatea tranzacţională”. Aceasta descinde, întrecutul românesc, din particularitatea esenţială că,în ansamblul Europei Orientale – cu excepţia impe-rială a Rusiei – numai aici s-a păstrat, neîntrerupt,un stat organizat cu cârmuitori şi dinastii proprii, cuprincipi independenţi la început, autonomi mai apoi.Aceasta, în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria în seco-lul XIV-lea, Serbia, Grecia, Albania în secolul al

23

XV-lea, Ungaria şi Cehia în secolul al XVI-lea,Polonia în secolul al XVIII-lea, cădeau în feluritestăpâniri, turcească sau habsburgică, rusească sauprusacă.

Pentru conservarea acestui stat, pentru ocupareascaunelor princiare de la Bucureşti, Iaşi şi AlbaIulia pertractările permanente au fost, aşadar, nece-sare – cu tot ce implicau ele moral şi material –, înacest fel dăinuind ceea ce se numea în limbajulSublimei Porţi, „ticăloasa raia” (păstrarea statului afăcut ca şi emigraţia politică să nu fie un fenomencurent în cazul nostru – spre deosebire de atâteacazuri est- şi chiar central-europene, de unde şi slă-biciunea excesivă şi endemică a organizărilor târziiale unei atare „emigraţii” după cel de-al DoileaRăzboi Mondial).

Aici, alianţele deconcertante, trădările oportune,asasinatele politice, corupţia nestăvilită – cuvântul„mită”, de exemplu, apare încă într-un text de epocăbrâncovenească, aşa-numita „cronică anonimă”24 –fac casă bună cu flatarea, cu fraza hiperlaudativăpentru liderul local, autentic „homo magus” mesia-nic, de la Carol al II-lea la Codreanu, de la Antonescula Gheorghiu-Dej şi la Ceauşescu, sau la vremelni-cul stăpânitor străin, de la padişahul stambuliot laţarul rus şi la „chesarul” de la Viena, până la Hitlerşi la Stalin.

Latinitate, statalitate, românitate, iată trei ele-mente ce desemnează o insularitate etnică, lingvis -tică şi politică, reprezentând, de fapt, miezul conclu-ziilor noastre de istorie, istorie a credinţelor şi a arte-lor naţionale.

Limpede este că această românitate se află acumîn orizontul a ceea ce sociologii numesc „cultura desupravieţuire” – însoţită de fatalism, pesimism, pa -ternalism, de încercări nesfârşite de adaptare – şi neputem întreba dacă la un orizont mai îndepărtat se vafi aflând şi pentru noi o „cultură de dezvoltare25“.Istoria de până acum a românităţii ne lasă să o spe-răm.

note1 Aceste reflecții pot fi găsite în textul meu Sobra armonie în

Drumuri către ieri, București, 1972, p. 194.2 Îl găsim în Noul dicționar universal al limbii române,

București – Chișinău, 2006, p. 1236 cu trimitere la un text al luiIbrăileanu.

3 Dicționarul limbii române, XIII, București, 2010, p. 537 cutrimitere la un text al lui Hasdeu.

4 Ibidem. Românismul socotit de Constantin Rădulescu-Motru a fi „un nou naționalism“, exprimând o conștiință comuni-tară (Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, București,1910, p. 99; idem, Catehismul unei noi spiritualități, ediţia a II-a,București, 1939; idem, Etnicul românesc. Comunitate de origine,limbă și destin, București, 1942) a constituit obiectul unei polemicicu Nichifor Crainic (Ortodoxie și etnocrație, București, 1937, p.112 și urm.) care îi reproșa filosofului eliminarea din „românism“a ortodoxismului, identificat de Crainic drept cel dintâi într-un„stat etnocratic“ (ibidem, p. 130 și urm., p. 275 și urm.).

5The Englishness of English Art, Londra, 1955, p. 18. 6 R. Theodorescu, Arhaitate și clasicitate, în Drumuri…, pp.

185–189.7 Idem, Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud-est

européenne, București, 1999. 8 Idem, Cele două Europe, București, 2013, p. 10.9 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediţia a II-a, ediţia

P.P. Panaitescu, 1958, p. 67.10 București, 2001, p. IX11 C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român,

București, 1937, p. 11.12 Documenta Romaniae Historica, I, București, 1966, pp.

503–505; cf. Răzvan Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident laînceputurile culturii medieval românești (secolele X–XIV),București, 1974, pp. 226–227.

13 Repere de mentalitate românească, în Picătura de istorie,București, 1999, p. 162 de unde extrag pasajul următor.

14 Didahii, Editura Minerva, București, 1982, p. 25.15 R. Theodorescu, Repere…, pp. 163–164.16 Idem, Despre prima modernitate a românilor, București,

2001.17M. Maxim, O istorie a relațiilor româno- otomane cu docu-

mente din arhivele turcești, I, Brăila, 2012, pp. 30–31. 18 Ibidem, p. 49.19 Ibidem, p. 62, 81, 82.20 Idem, Noi documente turcești privind țările române și

Înalta Poartă (1526–1602), Brăila, 2008, p. 251. Tot aici (p. 230),învățatul coleg nota, pentru secolul al XVI-lea, „remarcabila sta-bilitate a cuantumului tributului Transilvaniei… datorită în primulrând solidarității rezistenței «clasei politice» ardelene în fața pre-siunilor Porții, în contrast cu dezbinarea boierească moldo-munteană și imperfecțiunea sistemului (electiv-ereditar) de desem-nare a domnilor, care oferea Înaltei Porți un teren favorabil împli-nirii dezideratelor sale financiare, acceptând candidatul care ofe-rea majorarea tributului“

21 Fenomenul românesc, București, 1933, pp. 5–7.22 R. Theodorescu, Despre prima modernitate…, p. 20.23 Pasajul care urmează este de găsit în Repere de mentali -

tate…, pp. 164–165. 24 Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 până la mar-

tie 1717, ed. C. Grecescu, București, 1959, p. 72. 25 Pentru aceasta, Zece ani de adaptare. Starea națiunii, Insti-

tutul Pro, București 2001, p. 8.

Câteva lămuriri conceptuale şi un mic excurs înistoria temei ar putea fi utile înainte de a trata grossomodo tema însăşi, a cărei actualitate e dincolo deorice îndoială.

Să notăm mai întâi că dosarul problemei naţio-nale s-a repus pe rol tocmai când se credea că adevenit caduc. În loc de „moartea naţiunii”, caexpresie a lumii moderne, „asistăm dincontra la orestaurare a identităţilor etnice şi na ţio nale”1. Real-politik pare că s-a impus din nou faţă de paradigmeleuniversaliste ce se preconizau în plină schimbare alumii. „Postmodernitatea, ne previne un exe get alei, este nu atât epoca unei gândiri fragmentate, câta pluralităţii” for me lor2. Sub unghiul care ne inte-resează aici, ea presupune resemnificarea ideiinaţionale cu tot complexul problematic aferent. Deunde nevoia de a-i regândi feno menologia, cu tot ceimplică ea ca surse, forme, trasee, consecinţe.

Atenţi mai ales la sincronie, politologii uită că înstructura actualităţii intră elemente ce vin din istorieşi reclamă un tratament diacronic. Istoricul e destulde bine plasat pentru a impune sau măcar a sugeracorectivele necesare. Reexami nând problema naţiu-nii, el speră să pună diferenţierea şi integrarea subace laşi semn, al sintezei explicative3. Un neoisto-rism ar trebui să-i inspire „lectu ra” faptelor şireconstrucţia4. Dar istorismul însuşi, ca ideologiesemni ficativă pentru secolul naţionalităţilor, e pusadesea în cauză, ca una din sursele naţio na lismului5.

Românii constituie, sub acest unghi, un caz des-tul de interesant pentru a sugera ideea miracolului înce priveşte continuitatea lor medievală şi construcţiade stat modern. Edificarea imaginii de sine reprezin-tă, ca şi la alte naţiuni, un traseu demn de luare-aminte6.

Sub impuls umanist, s-a creat în secolul XVII oideologie a daco-româ nis mului, care avea să facă olungă şi semnificativă carieră. D. Cantemir a expri-

mat-o destul de limpede, la începutul secoluluiXVIII, perioadă care a pregătit, în multe privinţe,fenomenul regenerativ din secolul următor7. Peaceastă linie, se poate vorbi de o constantă ideolo -gică, una din acele „permanenţe” pe care N. Iorgaîncerca să le descopere în devenirea noastră istorică.O regăsim şi în Transilvania, în pofida exagerărilorproduse acolo pe linia unei purităţi latine. Ideea ori-ginii şi a unităţii etnice a nutrit generaţii în şir, cudeosebiri de nuanţe şi intensitate, până la realizareaUnirii Principatelor extracarpatine şi apoi a Româ-niei Mari.

Momentul cel mai semnificativ, de limpezireprogramatică, e desigur acel Supplex Libellus Vala-chorum (1791), text esenţial, care proclama dreptulnaţiu nii române din Transilvania de a fi pusă pepicior egal cu celelalte naţiuni. La numai câţiva anidupă marea răscoală a lui Horea, se căuta o înteme-iere a acestui drept pe istorie, naţiunea „cea maiveche” reclamând de fapt o restitutio. Planul ei deviitor se întemeia pe trecut, stimulat – după obser-vaţia celui mai remarcabil dintre exegeţii săi – de un„copleşitor istorism”8.

Aspirând la un statut de egalitate cu naţiunilepolitice, definite prin pactul verböczian cu aproapetrei secole în urmă, românii au făcut apel la dreptulisto ric, legând inseparabil naţionalismul de istorism,cum s-a întâmplat de altfel la orice popor pe cale dea-şi construi un stat naţional9. Ei „descopereau întrecut mult mai mult decât libertatea naţională şi oegalitate cu celelalte naţiuni ale ţării: contemplauDacia antică, coloniile lui Traian, strălucirea des-cendenţei roma ne”10.

Prezentul se arăta meschin şi corupt în compara-ţie cu acel trecut, din care generaţii de-a rândulaveau să-şi tragă seva recuperării. Retrospectiva sti-mu la prospectiva, ca element de program, ca sursăde mobilizare în sens naţional11.

24

națiune culturală și națiune politică la români în epoca modernă*Acad. Alexandru Zub


25

Rediviva Natio Valachica din amintitul Sup-plex12 s-a impus treptat, câş ti gându-şi un loc maibun în relaţiile cu vecinii şi cu lumea în ansamblu.Se poate spune că ideea de naţiune şi aceea de sta-bilitate au evoluat un timp paralel, parcă aşteptândclipa când se vor putea contopi. Istoria cantitativă aajuns să contureze destul de exact dezvoltarea eco-nomiei, modernizarea statului, insti tu ţiile din dece-niile renaşterii, toate indicând un progres evident pelinia adecvării la structurile lumii apusene13. Eraînsă un progres sub nivelul aşteptărilor sociale şinaţionale, exprimate tot mai insistent de elite14.

Proiectul devansa momentan posibilităţile. Scri-ind poemul La Patrie, G. Asachi reunea deja, la1812, mai toate elementele simbolice ale româ nis -mului, ca ideologie a unităţii naţionale15. Le vomregăsi în Dacia literară, scoasă la 1840 de Kogălni-ceanu, dar mai ales în Cuvântul rostit de acelaşi,peste trei ani, la deschiderea cursului de istorienaţională. Acolo, istoricul nu ezita să închipuie oRomânie ideală, dincolo de barierele încă existente:„Eu privesc ca patria mea toată acea întindere deloc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istorie naţio-nală, istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşiereaei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”16. Esteceea ce avea să spună şi V. Alecsandri, peste undeceniu, prefaţând culegerea de Poezii populare:„Există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pehărţile de geografie!”17. Se referea, ca atâţia dintrecomilitonii săi, la acea naţiune culturală care a pre-mers, în cazul de faţă, naţiunea politică. N. Bălcescunu ezita să asocieze istoria însăşi pentru a defini„naţia română”, eforturile ei spre o existenţă autonomăşi stabilă. O triplă lozincă trebuia să inspire, de aceea,revoluţia viitoare: dreptate, frăţie, unitate!18 Panro -mânismul era ideologia asumată de mai toţi „căuza-şii”, în principatele extracarpatine, ca şi în Transilva-nia.

Dincolo de munţi, în provinciile încorporate deImperiul habsburgic, ideea de naţiune culturalăopera mai demult, ca urmare a faptului că de un sta-tut de naţiune politică nu beneficiau decât ungurii,secuii şi saşii. Limpede formulat în Supplex Libel-lus, desideratul recunoaşterii ca naţiune politicăavea să devină un element definitoriu pentru elitaromânească din Transilvania, care a ştiut să profi tede avantajele pe care i le dădea existenţa unei bise-rici unite cu Roma. „Unirea naţională, nota la 1844G. Bariţiu, este frumoasa deviză ce răsună din toatepărţile şi deşteaptă duhurile cu putere multă.Popoarele Europei, insista el, pricep şi cunosc cum

că tăria şi puterea unui popor, forţa sa, politica sacum pă nită, nădejdile sale, prezentul şi viitorul săuzac în unirea naţională”.

Când, la 1848, Hippolyte Desprez scria în„Revue des Deux Mondes“, refe rin du-se la români,că „acest popor mutilat alcătuieşte încă de acum unsingur corp şi întinsul teritoriu care-l cuprinde înunitatea sa se numeşte România, dacă nu în limbatratatelor, cel puţin în aceea a patriotismului”, elştia, ca şi I.A. Ubicini, că transformarea acesteipatrii ideale într-una reală era numai o ches tiu ne detimp19.

Abordarea diacronică a naţiunii şi statutului nepoate oferi sugestii dintre cele mai utile pentru aînţelege problematica lor în secolul XIX. S-au făcutdeja, sub acest unghi, numeroase studii, pe seg -mente cronotopice sau cu ambiţii de sin teză. Nu elocul să le sistematizăm aici. Se cuvine a fi menţio-nată însă Istoria ideilor politice româneşti de VladGeorgescu (1987) pentru felul ingenios cum a ştiutsă pună în lumină geneza şi recurenţa unor idei des-pre popor, naţiune, stat, uni tate naţională etc.20 Poli-togramele examinate de autor relevă, între altele, odiferenţă de ritm între principatele extracarpatine şiun accent mai puternic pe cul tură în Transilvania21.De acolo au descins în „ţară” pedagogi inspiraţi de„duh românesc” (Gh. Lazăr, 1818; V. Pop, 1827),modelatori ai “conştiinţei de noi înşine” (A.T. Lau-rian, 1845). Aron Pumnul (1850) punea accent deo -potrivă pe comunitatea de sânge, limbă, datini22.

Definiţia cea mai complexă a fost dată însă, prinKogălniceanu, în Divanul ad-hoc al Moldovei(1857): „Avem acelaşi început, aceeaşi limbă,aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie,aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obi ceiuri, aceleaşitemeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe deîndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureridin trecut, acelaşi viitor de asigurat şi în sfârşitaceeaşi misiune de îndeplinit”23. Dimensiunea poli-tică şi cea culturală a naţ iunii se regăsesc în aceastăviziune comprehensivă, căreia Al. I. Cuza, ajunsdomn al Principatelor Unite, avea să-i dea o defini-ţie sintetică: „la communauté de langue, de religionet d’intérets”23.

Este evident că naţiunea, gândită astfel, ca pestetot în Europa, avea un ca rac ter mai mult etno-cultu-ral decât politic. Ea se identifica oarecum cu popo-rul, iar conştiinţa naţională cu spiritualitatea, deunde apelul insistent al polito gra filor din epoca Uni-rii la simbioza daco-romană, la ideea de continui tateistorică, asociată cu ideea de misiune şi destin.

Aproape sincron, I.C. Brătianu (Naţionalitatea,1853; Apel la conştiinţa naţională, 1859) şi I. HeliadeRădulescu (Naţionalitatea în desnaţionalizare,1856), ambii munteni, au subscris texte desprenaţiune şi conştiinţă colectivă, opu nându-se ideii deposibilă dispariţie a naţiunilor în favoarea unei enti-tăţi su pe rioare, umanitatea. În opinia lor, deloc mar-ginală, naţiunile se aflau încă pe o cale ascendentă.La rândul său, bănăţeanul V. Maniu apăra Cauzalimbilor şi na ţionalităţilor în Austria (1860), distin-gând între o „naţionalitate fizică sau gene tică” (alt-fel spus: etno-culturală) şi una politică, aşa cum seputea întâlni aceasta din urmă în Austria sau în Elve-ţia24. Naţiunea politică nu se legitimează, într-o ase-menea concepţie, dacă nu asigură libera dezvoltare anaţiunilor de tip ge netic. O atare concluzie viza de -sigur relaţia dintre imperiul austriac şi românii dinacel spaţiu, pe care ar fi voit să-i ştie la adăpost depresiuni desna ţio na lizante.

Este spiritul cultivat în aceeaşi epocă de B.P.Hasdeu, D. Bolintineanu, S. Bărnuţiu, A.D. Xenopoletc. Ultimul a tipărit o lungă serie de studii, din careamintim Cultura naţională (1868), Despre naţiona-litate (1872), Baza geo gra fi că a istoriei românilor(1875), Teoria generală a înrâuririi popoarelor(1876), studii în care justifica istorico-filosoficnaţiunea şi respingea cosmopolitismul ca fiind unobstacol pe calea coeziunii naţionale25. De la con-cret la abstract, de la mic la mare, de la aproape ladeparte, iată norma de conduită pe care – în spiritevoluţionist – o sugera A.D. Xenopol, unul din pro-motorii cei mai activi ai etnopsihologiei26. „Istoriaîntreagă, conchidea tânărul învăţat, ne dovedeşteacest adevăr, arătându-ne că numai popoarele careau ajuns la o viaţă naţională, la o conştiinţă clară aexistenţei lor, au produs ceva pentru binele omeni-rii”27. Studiul comparat al istoriografiei civilizaţii-lor l-a condus la aceleaşi concluzii, cărora avea să lerămână dealtminteri fidel şi în conduita civică28.

Asemenea atitudini erau frecvente în epocă. Ten -dinţei cosmopolite i s-a opus panromânismul ca ideo - logie a originii comune şi a unităţii de neam, îndeo -sebi sub unghi cultural. În spiritul ei s-au dezvoltatdiscursul istoric, literatura, artele şi s-au cons truitinstituţii de rang simbolic. În Societatea Academicăde la Bucureşti (viitoarea Academie Ro mână) aufost incluşi de aceea şi învăţaţi din toate provinciilelocuite de români. La inaugurare (1867), ardeleanulT. Cipariu invoca „simţământul naţional”, convinscă se va dobândi în cele din urmă şi „eliberarea per-fectă a patriei române”29, acea patrie ideală pe careo definise cu un sfert de secol în urmă şi Kogălni-

ceanu, pentru a inspira apoi numeroşi militanţi aicauzei: D. Bolintineanu (1869), Vincenţiu Babeş(1874), G. Bariţiu, M. Eminescu (1876). Cu aceasta,observă un exeget al fenomenului, „panro mâ nis mulcultural devine panromânism politic”30, iar nouafază impunea desigur şi instituţii capabile să spriji-ne realizarea unităţii de stat.

Ideea lui N. Bălcescu (1850) şi a altor comilitonide „a întemeia regatul Daciei”31 începea să fie ser-vită postum de împrejurări. Unirea Moldovei cuMuntenia (1859), independenţa statală (1877), pro-clamarea Regatului (1881), irre dentismul pus lalucru de unele societăţi, partide, asociaţii etc. eraupaşi spre acea Românie Mare preconizată încă la1852 de D. Brătianu, dar rămasă oarecum pe seamaviitorimii32.

Realismul pe târâm politic rima desigur cu incri-minarea megalografiei de către T. Maiorescu, la„Junimea“, societate de inspiraţie germană prin careo elită intelectuală căuta să disciplineze corpulsocial33. „Naţionalitatea în marginile adevărului” eformula sintetică prin care Eminescu îi rezuma pro-gramul34, numai că asemenea exigenţe nu s-au pututimpune pe un plan mai larg, iar dis cur sul unităţii,preluat de politicieni, va suferi distorsiuni de totfelul, antrenând consecinţe pe care junimiştii dori -seră tocmai să le evite.

Secolul XIX se încheia, pentru români, cu odublă mişcare pe plan na ţio nal. În regatul care fu seseinstituit după Congresul de la Berlin, se manifesta uniredentism difuz şi intermitent, cu unele puseurinaţionaliste. În provinciile din Imperiul austro-ungarsub formă de revendicări punctuale, care aveau să seînche ie, în Transilvania, prin mişcarea memoran -distă35. Dincolo de Prut, ro mânii basarabeni dispu-neau de un spaţiu şi mai redus de manevră. Peste totînsă sta tu tul naţiunii ca atare consti tuia o problemăde acut interes şi de căutări adesea febrile.

Sintezele istorice elaborate de A.D. Xenopol,spre finele secolului XIX şi de N. Iorga la începutulsecolului XX constituiau, în felul lor, răspunsuri laacele căutări. Publicând Geschichte des rumäni -schen Volkes (1905) pentru seria lamprechtianăAllgemeine Staatengeschichte, Iorga a ţinut să sedistanţeze oa recum de coordonator, deplasândaccentul de la stat la naţiune. Pentru el, ca şi pentruXenopol, naţiunea era un produs „organic” al isto-riei, având aşadar dreptul la o deplină desfăşurare36.

O nuanţă aparte în definirea conceptului avea săintroducă V. Pârvan, ocu pân du-se de Ideile funda-mentale ale culturii sociale contemporane (1919).26

27

„Naţiunea nu e un element biologic, ci unul spiri-tual. Individul nu se naşte ca mem bru dintr-o naţiune,ci devine membru efectiv al acelei naţiuni pe măsuracreş terii în sufletul său a conştiinţei de solidaritate”,conchidea istoricul, atent – ca şi Renan – la dimen-siunea politică a naţiunii37.

D. Gusti a mers poate cel mai departe în explo-rarea fenomenului, ela bo rând o „sociologie a naţiu-nii” şi finalmente o „ştiinţă” a acesteia38. Efortul săua început în pragul secolului nostru, însă cele maispectaculoase rezultate se pla sea ză după PrimulRăzboi Mondial, când a creat o asociaţie şi un insti-tut, cu scopul anume de a înlesni o cunoaştere siste-matică a corpului social39. El făcea astfel un salt dela vechea etnopsihologie la o sociologie a naţiunii,care de atunci a continuat să se dezvolte40, cu accentenoi, de care şi istoricii au ştiut să profite, mai alesdupă abolirea regimului comunist41.

Discursul istoric privitor la naţiune se revitali-zează pe seama instru men ta rului mai bogat şi maicomplex de care dispune acum, dar şi sub impulsulplu ra lis mului adoptat în sfera politicii. Interesulpentru naţiunea politică a sporit în chip evident, sti-mulând iniţiative ce impun deja, în spirit compara-tist42, noi „lecturi” în problematica naţională a epo-cii moderne.

note1 G. Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti, 1997,

p. 32.2 G. Vattimo, Sfârşitul modernităţii, Constanţa, 1993, pp.

185–186.3 . G. Georgiu, op. cit., p. 39.4 E. Schulin, Traditionskritik und Rekonstruktionsversuch,

Göttingen, 1979.5 J. Rüsen, Konfigurationen des Historismus, Frankfurt/M.,

1993; Friedrich Jaeger, J. Rüsen, Geschichte des Historismus,München, 1992.

6 D. Pavel, Deşteaptă-te române! O cercetare în ideologianaţionalismului, în Polis, 2/1999, pp. 153–170.

7 V. Maciu, Mouvements nationaux et sociaux roumains auXIXe siècle, Bucarest, 1971, pp. 9–39.

8 D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967,p. 463.

9 Ibidem, pp. 464–465.10 Ibidem, p. 46511 Ibidem, p. 471.12 Ibidem, p. 490.13 V. Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zi -

lele noastre, München, 1984, pp. 146–168.

14 Catherine Durandin, Istoria românilor, laşi, 1998, pp.86–101.

15 Cântare României, ed. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1967,pp. 67–68.

16 M. Kogălniceanu, Opere, II, Bucureşti, 1976, p. 394.17 V. Alecsandri, Românii şi poezia lor, 1853. Apud Cântare

României, ed. cit., p. 138. 18 N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, 1850. 19 H. Desprez, La Moldo-Valachie et le mouvement roumain,

in „Revue des Deux Mondes“, XVIII, 1848, vol. 21,p p. 105–131.Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională,1834–1849, Bucureşti, 1967, pp. 95–115.

20 V. Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti, München,1987, pp. 125–179, 323–348.

21 Ibidem, p. 323.22 Ibidem, p. 326.23 Ibidem.24 Ibidem Cf. şi V. Neumann, Vasile Maniu, monografie isto-

rică, Timişoara, 1984.25 V. Georgescu, op. cit., p. 327.26 P. Simionescu, Etnoistoria – convergenţă interdiscipli -

nară, Bucureşti, 1983.27 A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, Bucureşti,

1967, p. 145.28 Ibidem, pp. 156–203. 29 V. Georgescu, op. cit., p. 335. 30 Ibidem. 31 Ibidem, p. 341.32 Ibidem, p. 342.33 S. Alexandrescu, Junimea: discours politique et discours

cultural, în vol. Libra, ed. par I. P. Culianu, Groningen, 1983, pp.49–79.

34 Al. Zub, Eminescu: glose istorico-culturale, Chişinău,1994, pp. 13–18.

35 L. Maior, Le mouvement du Mémorandum, Bucureşti,1981.

36 A.D. Xenopol, op. cit., p. 145, 155, 209; N. Iorga, Confe-rinţe. Ideea unităţii româneşti, Bucu reşti, 1987.

37 V. Pârvan, Scrieri, Bucureşti, 1981, p. 364.38 D. Gusti, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, I,

Bucureşti, s.a.39 I. Bădescu, Performanţa europeană a lui D. Gusti: „socio-

logia naţiunii”, în vol. D. Gusti, Sociologia naţiunii şi a războiu-lui, Bucureşti, 1995, p. VII-XXVIII.

40 I. Bădescu, Istoria sociologiei, Galaţi, 1994, pp. 227–252.41 Al. Zub, L’idée nationale et le rythme historique dans les

pays roumains au début de l’époque moderne, în „Revue roumained’histoire“, XIV, 1975, 2, pp. 285–289; Sur le natio na lisme roumainau XXe siècle, în „Revue des études roumaines“, XVII–XVIII,1993, pp. 265–276; Istorism şi naţionalism în România modernă,în Alina Mungiu-Pippidi (ed.), Doctrine politice. Concepte univer-sale şi realităţi româneşti, Bucureşti, 1998, pp. 130–141.

42 G. Franzinetti, Il problema del nazionalismo nella storio-grafia dell’Europa Centro-Orientale, în „Rivista storica italiana“,CIII, 1991, 3, pp. 812–846; Dan Pavel, op. cit.

Text preluat, cu unele ajustări, din volumul Vârstele Unirii.De la conştiinţa etnică la unitatea naţională, ed. D. Ivănescu, C.Turliuc, F. Cântec, Iaşi, 2001, pp. 51–57.

Identitatea etnică poate fi definită cel mai binedrept conştiinţa de sine a unui popor, bazată pe câ -teva elemente. Identităţile popoarelor occidentale s-auformat, probabil, mai devreme decât ale celor răsă-ritene şi în condiţii diferite. Statele din Occident auadăpostit în Evul Mediu popoare mai omogene, iardacă nu au avut astfel de popoare şi le-au formatprin omogenizare forţată. Când s-au constituit naţiu-nile moderne, multe state occidentale adăposteaudeja astfel de popoare relativ compacte, de aceeaacolo s-a născut ideea de stat-naţiune. Identităţileacestor naţiuni au avut, până de curând, o puternicătentă sau componentă politică.

În Europa Centrală şi Sud-Estică, astfel de statecare să adăpostească câte o singură naţiune nu aufost, în general, ci, dimpotrivă, s-au format de tim-puriu regate şi imperii cu numeroase etnii în sânullor, care au devenit naţiuni moderne în aceste condi-ţii, de lipsă a statului naţional unitar. Identitatearomânească s-a format, prin urmare, în absenţa unuistat unitar, care să-i cuprindă pe toţi românii, să lefie scut, mijloc de organizare şi instrument de apă-rare. De aceea, în cazul românilor, dar şi al altorpopoare din zonă, componenta politică a naţiuniieste estompată, fiind subsumată celorlalte conţinu-turi de bază: limba, originea istorică, religia (confe-siunea), cultura, tradiţia etc.

** *

În deceniile din urmă – după frângerea zăgazuri-lor dictaturii comuniste – opiniile despre trecutulromânilor, exprimate în mijloacele de difuzare înmasă cu multă dezinvoltură, sunt tot mai numeroaseşi mai extravagante. Doar trăim, în fine, într-o ţarăliberă! Uneori se creează impresia că aceste formu-lări, greu de înseriat, neagă totul şi acceptă totul,după împrejurări, fără niciun respect pentru cerceta-

rea autentică, făcută cu metodele cunoscute şi con-sacrate ale meseriei de istoric.

Şi regimul comunist a cunoscut asemenea avata-ruri, dictate de interese politice, externe şi interne,dar controlate îndeaproape de servicii specializate:

A fost mai întâi etapa proletcultistă, din timpul„obsedantului deceniu” (anii ’50 ai secolului trecut),când românii trebuiau să fie slavi sau de origineslavă, înfrăţiţi etern cu „marele frate de la Răsărit”,de unde venea, iremediabil, „lumina”.

A urmat apoi destinderea din anii ’60, când serevenise (cu anumite excepţii) la valorile naţionaletradiţionale şi când etnogeneza a fost prezentată înlimite raţionale, chiar corecte (prin eforturile eliteiacademice), românii fiind reaşezaţi în familiapopoarelor romanice.

Spre finalul perioadei comuniste, au apărut câ -teva derapaje „traciste” şi „daciste” (în spirit proto-cronist exagerat) – susţinute de o grupare a elitei departid – dar acestea nu au pătruns, din fericire, înmanuale şi nu au ajuns să predomine în mijloacelede difuzare în masă.

După 1989, nemaifiind nicio limitare ideologicăde tipul cenzurii, lucrurile s-au dezlănţuit şi, până laun punct, era firesc să se întâmple aşa. Lumea sesăturase de „glorie eternă”, de „geniul Carpaţilor”,de „unitate, permanenţă şi continuitate”, de „victo-rii neîntrerupte”, de toată istoria festivistă cultivatăde propaganda de partid, la radio şi în puţinele orede program TV. Cum opinia publică era obosită şidornică de lucruri spectaculoase, şocante, spuse şiscrise în forme fruste şi chiar obraznice, anumiţicreatori tineri (sau relativ tineri) şi-au dat seama,imediat după 1989, că sosise momentul lor astral, căera vorba despre „acum ori niciodată”. Şi astfel,unii intelectuali, dintre aceia fără pregătire de spe-cialitate, au dat drumul unui şuvoi de invective,maculând întreg trecutul românesc şi, odată cu el,poporul român din toate timpurile, prezentat ca fiind

28

identitatea românilor prin latinitate –contribuția autorilor transilvăneni*Acad. Ioan-Aurel Pop


29

incapabil de nimic solid şi valoros de-a lungul vre-mii, ca masă inertă, cuprinsă de un ancestral spiritgregar, vorbind o limbă bună numai pentru înjură-turi şi cultivând un poet naţional vetust, „autohto-nist, naţionalist şi antisemit”, demn de plasat îndebaraua istoriei. Alţii, mai subtili, fiindcă erau spe-cializaţi în studiul trecutului, au recurs la un altregistru, lipsit de invective directe şi de expresiisuburbane, dar la fel de neconcordant cu realitateade demult: ni se dezvăluia faptul că tot studiul tre-cutului (istoriografia) făcut de români era mitizat,adică era prezentat sub formă de clişee, în manierăglorificatoare şi naţionalistă, era destinat preamăririifaptelor strămoşilor, era un şir infinit de povestioarefrumoase; acest lucru se întâmplase de la cronicariîncoace (şi se ajunsese în acelaşi fel până la Iorga,Giurescu, Panaitescu şi Brătianu etc.), fiindcă istori-cii români au fost cu toţii naţionalişti incurabili, pede o parte şi fiindcă adevărul istoric nu există ori-cum, pe de altă parte.

Felul acesta de a scrie despre trecut în manierăneprofesionistă şi denigratoare a prins foarte repedeşi din alte motive decât cele relevate mai sus. Unmotiv a fost setea autorilor şi, mai ales, a editurilorde bani. Banii se fac din vânzări, iar vânzările devinrelevante (chiar copleşitoare) printr-o bună reclamăsau – cum se spune azi – printr-un marketing per-formant. Prin astfel de metode, cărţi modeste subaspect istoriografic, alcătuite însă în stil eseistic,scrise cursiv, frumos, convingător, au ajuns să aca-pareze piaţa, să fie cumpărate din greu, să fie ce rute,comentate, citite în tren şi avion etc. Erau adevăratebest-seller-uri! Iar autorii respectivi, văzând cât debine mergea afacerea, au continuat, scriind cărţi pebandă rulantă, câte trei-patru pe an de individ, peteme tot mai extravagante şi mai îndepărtate de rea-litatea trecută. Acest lucru nu avea cum să fie răusau condamnabil în sine. În fond, gustul publicului(influenţat bine ori rău, prin metode oneste sau one-roase) este suveran şi decide soarta de librărie a uneiopere. De blamat era cu totul altceva, anume con-fundarea acestor produse uşor vandabile cu cărţilede istorie şi cultivarea intenţionată a ideii pericu -loase şi greşite că „aşa trebuie scrisă istoria”, for-mulând în limbaj atractiv impresii (cât mai neobiş-nuite, ingenioase şi chiar trăsnite) despre trecut.

Fireşte, au apărut reacţii ale specialiştilor dome-niului faţă de asemenea produse neistorice, uneleadevărate elucubraţii „artistice”, care, relativizândcomplet viaţa trecută a românilor, aruncau un blamnemeritat asupra prezentului, asupra meseriei deistoric şi asupra poporului nostru în general. Dar

acestea, fără să beneficieze de concursul unor edi-turi la modă, al lansării din partea unor „intelectualisubţiri” („boierii minţii”) şi al mijloacelor de difu-zare în masă – preocupate de scandaluri politice şimondene, de cancan-uri, manele şi zvonuri – aurămas în umbră, fiind receptate doar de către specia-lişti, adică tocmai de aceia care nu aveau nevoie săfie convinşi cum se cercetează trecutul şi cum sescrie istoria.

Dar a apărut şi un tip de reacţii din afara câmpu-lui specialiştilor, din partea unor oameni iubitori detrecut, amatori în ale meseriei, mulţi dintre eipatrioţi autentici, unii trăitori departe de ţară, cunostalgia văilor carpatine, a netezimii câmpiei ori asusurului undelor Oltului, Prutului ori Mureşului.

Ceea ce i-a deranjat cel mai mult pe aceşti„români adevăraţi” a fost punerea sub semnul între-bării (de către autorii teribilişti pomeniţi mai sus) aoriginii românilor, a etnogenezei noastre, conside -rate incerte, nelămurite, discutabile.

Se scrisese, în lucrările „criticilor” evocaţi maisus, că descinderea noastră din daci şi romani rămâ-nea un mit frumos prezentat, dar că posibila originea multor români din componente etnice eterogene,diferite şi străine de daci şi romani (slave, cumanesau turcice în general, ungureşti, germanice etc.)este mult mai plauzibilă, mai aproape de realitate.Însă argumente noi şi puternice în acest sens – faţăde cele cunoscute deja de istorici – nu s-au adus. Careacţie, „patrioţii” autohtonişti, profund jigniţi, aurevenit la teoria traco-dacică, reiterând origineanoastră pură în traci (daco-geţi), consideraţi deHerodot, „cel mai numeros neam din lume dupăindieni”. Nu mai conta faptul că observaţia fusesefăcută în urmă cu circa două milenii şi jumătate.

În afara nevoii de a răspunde „denigratorilor”menţionaţi la început, „daciştii” mai aveau un motivde a se dezlănţui în forma preferată de ei: se reven-dicau de la Hasdeu şi mai ales de la Nicolae Densu-sianu (autorul unei lucrări erudite, însă fantasmago-rice, intitulate Dacia preistorică), cel care pusese –mai mult fără voie – bazele unui protocronism deve-nit agresiv, după ce curentul trecuse prin faze diverse,inclusiv una sămănătoristă şi alta poporanistă. Prinurmare, ei, noii protocronişti, au negat şi neagă oricealtă origine a poporului român şi a limbii românedecât cea dacică. Astfel, pentru ei, românii sunt daci,iar limba română este limba dacilor; neputând însănega asemănarea românei cu latina (evidentă pentruoricine), ei spun că romanii şi-au însuşit limba lor dela daci, din care ar fi derivat apoi toate popoareleromanice, vorbitoare de limbi neolatine. Una din

motivaţiile acestor elucubraţii este năucitoare:romanii nu aveau cum să-i romanizeze pe traco-daco-geţi, care ocupau aproape toată Europa, fiindastfel mult mai mulţi, mai viteji şi mai avansaţi caromanii etc.

Este de prisos să mai spun că negaţioniştii demeserie, cei care contestă orice valoare a istorieiromâneşti, sunt noii „internaţionalişti”, camuflaţisub lozinca globalizării, a europenismului, a inte-grării noastre în lume, a nevoii pierderii identităţii,pe când daciştii sunt noii „autohtonişti”, cei care vădun fel de reînviere prin noi înşine, cu forţele noastre,capabile să uimească singure lumea.

** *

În peisajul trist al acestor avataruri, al acestorpoziţii extreme şi departe de adevăr, specialiştii –singurii în măsură să ştie ceea ce s-a întâmplat întrecut – rămân muţi, tăcuţi, miraţi şi pierduţi. Iarpublicul interesat, profund dezorientat, nu mai ştiece să creadă sau ajunge să ia de bune opiniile maiademenitoare, mai frumos ambalate, mai agresive.Iar agresivitatea vine acum nu atât prin publicaţii,televiziuni sau radio, cât mai ales pe Internet, peE-mail, pe Facebook, pe Twitter etc. Aşa, amajuns, de exemplu, să fiu acuzat de lipsă de patrio-tism, fiindcă susţin în continuare „teoria învechită şimincinoasă” a latinităţii românilor şi că nu fac efor-turi să înţeleg „marea noastră zestre dacică” şi„creştinismul nostru de dinainte de Hristos” (!).Acest reproş (pe care am fost tentat să-l ignor com-plet, după cum merita, de altminteri) este, totuşi,unul dintre motivele scrierii textului de faţă.

Mai întâi, trebuie spus răspicat că susţinerea ori-ginii romane a românilor nu a fost o chestiune deconjunctură, nu a apărut din nevoi propagandistice,politice, ideologice sau de altă natură. Asta nuînseamnă că romanitatea noastră nu a fost folosită îndiferite conjuncturi, dar ea nu a fost o invenţie ivitădin vreo conjunctură.

Nu există popor pe lumea asta care să nu aibă oorigine, care să se fi născut din nimic, care să fiegeneraţie spontanee. De asemenea, nu există poporcare să nu se fi întrebat de unde vine, ce face şi înco-tro se îndreaptă. Mai sunt apoi şi popoarele (grupu-rile) străine, vecine ori mai îndepărtate, care s-auîntrebat ce sunt românii, din cine se trag, ce limbăvorbesc, cum se poartă şi de ce.

Toţi autorii serioşi care scriu despre români, încăde la cumpăna mileniilor I şi al II-lea, spun că aceştia

sunt urmaşii romanilor. Mai mult, chiar înainte definalizarea procesului etnogenezei, când daco-roma-nii latinofoni – amestecaţi cu alte neamuri – nu erauîncă români propriu-zişi (pe când nici francezii nuerau încă francezi şi nici italienii nu erau completitalieni), străinii îi prezintă drept urmaşi ai romani-lor, stăpânitori cândva la nord şi la sud de Dunăre.Se constată că, până la un moment dat, în epocamodernă, şi străinii şi românii erau de acord în legă-tură cu romanitatea românilor:

Scriitorii, savanţii, clericii, călătorii, oamenii dearme, negustorii şi chiar aventurierii trecuţi pe lanoi, mai evident de prin secolul al XIV-lea încoace,i-au prezentat pe români Europei, în limbile de cir-culaţie de-atunci (mai ales în latineşte), ca fiindurmaşii romanilor.

Toţi istoricii, lingviştii şi oamenii de culturăromâni, de la umanişti şi preiluminişti şi iluminiştiîncoace (adică de la Nicolaus Olahus, Grigore Ure-che, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolni-cul, Dimitrie Cantemir, Inochentie Micu, SamuilMicu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), i-au descoperit lumii pe români ca urmaşiai romanilor ori daco-romanilor. Mai mult, prin anii’60–70 ai secolului trecut, pe baza unor izvoare ire-futabile, s-a dovedit clar că românii înşişi aveau încădin Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, a descen-denţei lor din romani.

Cei care au readus în atenţie acest lucru, peurmele marilor înaintaşi uitaţi, au fost istoricii Şer-ban Papacostea şi Adolf Armbruster. Ei au fost înmăsură să arate că unii dintre români au avut, inclu-siv în Evul Mediu, conştiinţa romanităţii lor, adicăacea convingere că ei veneau de la Roma, că se tră-geau din romanii, militari, colonişti şi chiar aventu-rieri, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şiDacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţidin primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şiperpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară,şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (daralţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că setrag din huni, unii francezi că s-au născut din troie-nii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de ori-când, s-a interesat şi se interesează de origini, cautăşi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, al teleimaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şiimaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sen-sul că unii dintre ei s-au întrebat de unde provin şiau găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exage-30

31

rat, că toţi strămoşii lor „au venit de la Roma” („dela Râm ne tragem”, zicea Grigore Ureche).

Dacă ar fi să fixăm, din raţiuni didactice şi desistematizare a materialului studiat, etapele cronolo-gice (din perspectivă internă, românească) ale afir-mării romanităţii românilor şi ale latinităţii limbii –care sunt tot atâtea trepte ale afirmării noastre încivilizaţia, cultura şi mentalitatea europeană –atunci acestea ar putea fi următoarele:

1. Cumpăna dintre mileniile I şi al II-lea ale ereicreştine, când românii ajung cunoscuţi în conştiinţaeuropeană, mulţumită unor autori străini şi cancela-rii ale unor state deja organizate (imperială bizan -tină, imperială occidentală, papală etc.).

2. Organizarea Ţaratului Româno-Bulgar al Asă-neştilor (corespondenţa dintre papa Inocenţiu alIII-lea (1198–1216) şi ţarul Ioniţă Caloian (1197–1207), prin care suveranul român se mândrea cudescendenţa sa şi a poporului său din romani).

3. Secolele XIII–XIV, cu primele atestări (înmedii ungare, italiene etc.) ale etnonimului deromân, prin care se auto-desemnau românii.

4. Secolul al XV-lea şi popularizarea românilorca descendenţi ai romanilor de către umaniştii ita-lieni.

5. Secolul al XVI-lea, cu extinderea cunoaşteriiromanităţii românilor, graţie autorilor italieni, ger-mani, greci, polonezi, francezi etc.; rolul personali-tăţii umanistului Nicolaus Olahus (pe româneşte,Nicolae Românul).

6. Secolul al XVII-lea, când romanitatea români-lor devine loc comun în Occident şi când s-au afirmatmarii cronicari moldoveni Grigore Ureche şi MironCostin, împreună cu munteanul Constantin Cantacu-zino Stolnicul, încadrabili umanismului târziu.

7. Cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-leasau epoca lui Dimitrie Cantemir, primul român derelevanţă europeană, recunoscut ca atare de Occi-dent; marele savant polihistor s-ar putea încadra încurentul preiluminist;

8. Secolul Luminilor, ilustrat în cultura româ-nească mai ales de Şcoala Ardeleană.

9. Secolul al XIX-lea, cu subetapele sale (prero-mantismul, romantismul, paşoptismul, junimismul,pozitivismul sau Şcoala Critică etc.), dintre carestrăluceşte curentul ieşean de la Junimea.

10. Secolul al XX-lea, tulburat de varii ca -ta clisme, între care cele două războaie mondiale, şide la fel de mari dezechilibre ale conştiinţei şi soli-darităţii europene; în acest secol, după înscriereaRomâniei pe coordonatele europene deschise de

Marea Unire, au urmat deceniile de izolare comu-nistă şi apoi efortul de reintegrare de după 1989.Când românii au avut perioade de înflorire, curen -tele ideologice şi culturale dominante au fost celeproeuropene, de acţiune în cadrele latinităţii şi aleOccidentului, iar când au avut reculuri şi eşecuri, aupredominat orientări străine, de tip răsăritean şi asia-tic, ameninţări ale stepei şi regimuri totalitare.

Se va încerca, în acest cadru, relevarea doar acâtorva mărturii din interiorul societăţii plurietniceşi multiconfesionale transilvănene – privitoare lalatinitatea românilor – din perioada Renaşterii şi dela începuturile epocii moderne.

- Umanistul Nicolaus Olahus (1493–1568), năs-cut în Transilvania, într-o familie de origine românădin Ţara Românească, a fost de confesiune catolicăşi a ajuns la cele mai înalte demnităţi religioase(arhiepiscop primat al Ungariei) şi politice (regent alUngariei habsburgice). În lucrarea sa Hungaria(1536) spune:

„Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obice-iuri şi aceeaşi religie ca şi muntenii; se deosebesc înparte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor şi acelorlalţi români a fost odinioară romană, ca uniicare sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră,limba moldovenilor se deosebeşte foarte mult deaceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înţelese

32

de latini… Românii spun că sunt coloni ai romani-lor. Argumentul acestui lucru este că au multe încomun cu limba romană şi se găsesc în acest locfoarte multe monede ale acestui popor, fără în do -ială indicii mari ale vechimii şi stăpânirii romaneaici” (Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utun-tur, qua Transalpina; vestitu aliqua saltem ex partedifferunt … Sermo eorum et aliorum Valachorumfuit olim Romanus, ut qui sint coloniae Romanorum;nostra tempestate, maxime ab eo differt; praeter-quam quod multa eorum vocabula latinis sint intel-ligibilia… Valachi Romanorum coloniae esse tra-duntur. Eius rei argumentum est, quod multahabeant communia cum idiomate Romano, cuiuspopuli pleraque numismata, eo loci reperiuntur;haud dubie, magna vetustatis imperiique Romaniistic indicia).

La aceste informaţii, trebuie să adăugăm şicomentariile lui Adam Francisc Kollarius, editorulediţiei Hungariei de la 1763:

„Toţi valahii se consideră pe ei înşişi ca fiindRumunyi, adică romani, şi socot că vorbesc rumu-nyeschte, adică limba romanilor. Limba lor maicurată are cea mai mare înrudire cu limba italiană;dar în limba de care se folosesc în biserică, mai alesbihorenii, au în plus cuvinte slave, din pricina reli-giei pe care au primit-o, dacă nu mă înşel, de lapopoare slave, care au adoptat dogma şi ritul grecşi le păstrează cu cea mai mare dârzenie”. Kollariusspune că a fost în misiune la Oradea, în 1754, undea lucrat şi a vorbit cu românii, convingându-se directde latinitatea limbii române.

- Într-un document redactat de Paulus de Varda,primatul Ungariei şi emis de regele Ferdinand, la 23noiembrie 1548, ca motivare a reînnobilării lui Ola-hus, se spune: „Într-adevăr, se ştie că ei (românii) setrag chiar de la Roma, cetatea stăpână a lumii şi aufost aşezaţi într-o parte foarte bogată a Daciei, carese numeşte Transalpina, spre a stăvili incursiunilevecinilor inamici …, de aceea, chiar şi acum, pelimba lor se numesc romani … Neamul tău a exce-lat, dând naştere multor conducători dintre cei maide seamă. Printre aceştia se spune că au strălucit, închip cu totul deosebit, şi Iancu de Hunedoara, tatălvestitului rege Matia …” (Inter quas, Valachi, genti-les tui, minime postremas habent: ut quos ab ipsarerum domina urbe Rome oriundos et in veterisillius Daciae opulentissima parte, cui nunc nomenest Transalpinae, ad arcendos hostium finitimorumin provincias Romanas incursiones, collocatos esseconstat; unde nunc quoque sua lingua Romani

vocantur. Generis itaque tui nobilitatem refertmonoceros simul et ingentium, nam que in feraasperitas est, ea in homine fortitudo vocatur. Quatua ista gens semper prepollens fuit, multorum pres-tantissimorum ducum genitrix, inter quos et Johan-nis Huniades, incliti regis Mathiae pater…).

- Este semnificativ de relevat şi felul în care suntnumiţi românii în textele religioase româneşti dinsecolul al XVI-lea. Se ştie astăzi, fără să mai fienevoie de nicio demonstraţie, că, în toate texteleromâneşti păstrate din secolul al XVI-lea încoace,termenul de „vlah” (cu variantele sale), prezent înînscrisurile din alte limbi, a fost tradus, în chip inva-riabil, prin „român” („rumân”). De sub teascurilediaconului Coresi, au ieşit la Braşov, în a douajumătate a secolului al XVI-lea, nouă cărţi în limbaromână, între care: Întrebare creştinească, la 1559(poate o reimprimare a Catehismului sibian din1544, pierdut), Faptele apostolilor, la 1563, Tâlculevangheliilor, la 1564, Psaltirea, la 1570, Carte deînvăţătură, la 1581. Şi în epilogurile tipăriturilorcoresiene (adică în texte originale, netraduse din altelimbi) se vede că românii şi limba lor poartă nu meledate de românii înşişi, adică „rumân”, „rumânească”.Astfel, în Întrebare creştinească (1559), se scrie:„…După aceaia, neşte creştini buni socotiră şiscoaseră cartea de în limba sărbească pre limbarumânească … să înţeleagă toţi oamenii cine-srumâni creştini”. În Psaltire (1570), se justifică ast-fel nevoia cărţilor româneşti: „Cu mila lui Dumne-zeu, eu, diaconul Coresi, dacă văzuiu că mai toatelimbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, rumânii, n-avem…”. Prin urmare, numelede sine dat românilor era cel provenit din latinesculRomanus. Dar numele de român apare şi în alte cir-cumstanţe. În Faptele apostolilor (ediţia româ-nească de la Braşov, din 1563, a diaconului Coresi),se poate citi: „…Şi spunu năravurele ce nu ne secade noao a priimi şi a le face, Rumâni sântemu”.Natural, se pune întrebarea ce fel de „rumâni”puteau să existe pe vremea când apostolii umblau pepământ. Pentru a răspunde, s-a apelat la textele ori-ginale sau la textele-martor, după care s-a făcut tra-ducerea în româneşte: în textul slav e scris rimlea-nini, iar în cel latin quum simus Romani. Aşadar,„rumânii” din Faptele apostolilor sunt romaniiantici. Prin urmare, Romanus din latină s-a tradus, îna doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi prin forma„rumân”.

- Ultima iniţiativă protestantă în materie de tipă-rituri româneşti se leagă de episcopul Mihai de Tur-

33

daş, numit şi Tordaşi (superintendent calvin al româ-nilor), care, cu sprijinul lui Sigismund Báthory (cato-lic), tipăreşte Vechiul Testament, cunoscut sub nu -mele de Palia de la Orăştie (1581–1582), prin muncafiului lui Coresi, Şerban şi a diaconului Marin.

În prefaţa Paliei predomină forma „român” şi„românesc” (doar o dată se foloseşte „rumâni”). Înziua terminării Paliei (14 iulie 1582), Mihai de Tur-daş se adresează enoriaşilor printr-o enciclică înlimba latină, recomandându-le să citească în limbaromână (Encyclica episcopi Valachici in Transsilva-nia), de fapt versiunea latină a finalului prologuluiPaliei: …Ego, Tordas Mihaly, electus in Transsilva-nia Romanorum Episcopus… in lingua Romana …in linguam Romanam vertimus, et eos vobis, fratri-bus Romanis, ita legendos donamus… confratribusValachis… confratribus Romanis. Prin urmare,superintendentul (cum îl numeau oficialii Transilva-niei) şi episcopul sau vlădica (cum îl numeau şisocoteau românii) Mihai de Turdaş se cheamă pesine „episcopul romanilor”, numeşte limba sa şi aenoriaşilor „limba romană”, se adresează credincio-şilor săi cu formula „fraţi (confraţi) romani” etc.,ceea ce arată că, în epocă, se crease o sinonimie per-fectă între termenul latinesc de Romanus şi celromânesc de „român” („rumân”). Cel mai importantlucru, în contextul de faţă, este că formula „episco-pul românilor” este tradusă în latineşte prin episco-pus Romanorum. Să mai notăm că, în acelaşi text, sefolosesc în paralel, pentru a-i denomina pe români,formele de Valachus şi de Romanus, ceea ce aratăperfecta lor sinonimie, ca şi obişnuinţa mai recentăde a le folosi concomitent.

Cel mai important lucru este însă dat de aceeacă, în unele texte interne transilvane în limba ro -mână, romanii sunt desemnaţi ca români, iar, înunele texte interne în latină, românii apar ca romani.Prin urmare, originea romană a românilor estesubînţeleasă, din moment ce ei sunt numiţi romani,iar limba lor romană.

- Anton Verancsics sau Verantio (1504–1573),dalmat, de fapt croat maghiarizat, cu studii la Padova,prepozit al capitlului Transilvaniei, secretar regal,episcop de Pécs, episcop de Alba Iulia, ajunge lacele mai înalte demnităţi, precum cea de arhiepiscopde Strigoniu (Esztergom), vicerege al Ungariei hab-sburgice şi cardinal. I-a cunoscut direct pe români şia scris despre ei, bazat mai mult pe experienţa per-sonală decât pe scrierile umaniştilor:

„Valahii îşi trag originea de la romani… Lăsândla o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le

au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latinăşi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe ci nevadacă ştie să vorbească pe limba lor valahă spun:Oare ştii romana?, sau când întreabă dacă estevalah, îl întreabă: Dacă este roman?” (Valachos aRomanis originem ducere … Prateritis igitur infini-tis vocabulis, quae Valacchi cum lingua latina etItalorum vernacula eadem ac certe intelligibiliahabent; interrogantes, quampiam, an sciret Va -lacchice: scisne, inquunt Romane? et an Valachusesset: num Romanus sit? quaerunt).

Verancsics spune că termenul de vlah are ori gineslavă şi înseamnă deopotrivă român şi italian, ceeace este încă o dovadă a latinităţii românilor. Nu estede acord cu provenienţa lui vlah din numele presu-pusului general Flaccus, ci spune că românii suntromanici prin trecutul Daciei romane, prin limbă şiprin nume. Este unul dintre numeroşii autori careatestă felul cum se numeau pe sine românii în seco-lul al XVI-lea: „Valahii, care se numesc pe sineromani” (Valacchi, qui se Romanos nominant).Fireşte că valahii nu se numeau atunci romani, ciromâni, dar asemănarea era izbitoare pentru oricarecunoscător, iar posibilitatea redării etnonimuluiintern în latineşte este doar prin forma Romanus.

- Wolfgang Kowachoczy (circa 1540–1594),cancelarul lui Ştefan Báthory, a lăsat o scriere deactualitate politică (De administratione Transylva-niae Dialogus…, Cluj, 1584), spune, în forma dialo-gului dintre persoane fictive, că valahii, care sedădeau drept romani în mod obişnuit, erau urmaşiiromanilor, în vreme ce limba românilor ar fi maiaproape de latină decât italiana (Quod enim? annonValachi nostri, qui se nunc etiam Romanos vulgovenditant, eorum reliquie sunt? […] Cur? Nonnetibi fidem facit satis luculentam sermo illorum ver-naculus, qui plus ferme habet in se Romani et Lati-nitatis, quam prasens Italorum lingua?). În acestdialog, personajul Philodacus îi apără pe români, iarEubolus îi defăimează.

- Szamosközi István, maghiar transilvănean, cunumele latinizat Stephanus Zamosius (circa1565–1612), în ale sale Analecta lapidum…, scriecă românii sunt urmaşii romanilor (colonia romani-lor s-a transformat în neamul românilor), că aceastădescendenţă e atestată de limba lor, desprinsă dinlatină, la fel ca limbile italiană, spaniolă şi franceză:

„Vechea limbă latină s-a topit în patru dialectespeciale şi foarte deosebite, în italiană, franceză,spaniolă, română, în care urmele unicei limbi latinestrălucesc drept dovezi indubitabile” (Vetus Latina

lingua, in quatuor praecipuas, longeque discrepan-tes disperdita est dialectos, in Italicam, Gallicam,Hispanicam, Valachicam, in quarum singulae La -tinae linguae vestigia non dubiis indiciis elucent).

El mai adaugă că românii se numesc pe sineromani (Quin etiam sese adhuc Romanos appe llant).După impunerea stăpânirii principelui român MihaiViteazul asupra Transilvaniei, opinia lui Zamosius –profund afectat de marile evenimente de atunci – seschimbă, iar admiraţia faţă de români este înlocuităcu ura. Acum el spune că nu romanii (retraşi la sudde Dunăre în secolul al III-lea al erei creştine), cidacii romanizaţi, trăitori vreme de două secole subjugul romanilor, au păstrat limba latină, care s-atransformat apoi în română. Această teorie, în fond,nu este foarte departe de realitate, dar, pentru uma-nistul afectat de stăpânirea românească din Transil-vania anilor 1599–1600, ea are un tâlc aparte: româ-nii nu trebuie să fie urmaşii nobililor şi civilizaţilorromani, ci ai barbarilor daci, fie ei şi ro manizaţi.

- Valentin Franck von Franckenstein (1643–1697), în lucrarea Breviculus originum nationum etpraecipue Saxonicae in Transylvania (1696–1697,Sibiu şi Cluj), combătând teoria originii dacice asaşilor, spune despre români:

„În afară de pomenitele naţiuni principale aleTransilvaniei, despre care am vorbit până acum,mai vechi sunt Valachii, pe care odinioară, în latină,îi numeam romani, în ungureşte Ola, cu un numeprovenit din Italia (căci ungurii îi zic italianuluiOlasz, iar Italiei Olasz Orszag): corect, în germană,

Valachus este Walach, în germana săsească esteBloch, de unde s-a născut numele Blaccilor. Iar ace-iaşi Valachi se cheamă pe sine Rumun, ceea ceînseamnă Roman” (Extra praedictas principalesTransilvaniae Nationes, de quibus hactenus actum,vetustiores sunt Valachi, quos aliquando latinaeRomanos, hungarice Ola denominatione ab Italiapetita – Hungaris enim Italus, Olasz, Italia autemOlasz Orszag dicitur – nuncupamus: pure Germanice,Valachus est Walach, Saxonico-Germanice, Bloch,unde Blaccorum nomen ortum. Iidem Valachi, seip-sos Rumun, id est Romanum, vocant)1.

- Istoricul sas Martin Schmeitzel (1679–1747),profesor la Universitatea din Halle, în cursul săupredat studenţilor, arată că, după retragerea aure -liană, coloniile romane au rămas în Dacia şi că dinacestea se trag românii din Moldova, Ţara Româ-nească şi Transilvania. Aceşti români – mai spuneautorul – se numesc pe sine Rumunyos, dovadă că sesimt romani, fapt confirmat de limba, obiceiurile şide credinţele lor2.

- Inochentie Micu (1692–1768), ales în 1728 şinumit episcop în 1729, la vârsta de 37 de ani, scrie:„Deşi naţiunea noastră, după intrarea ei cu Traianîn această Dacie, sub felurite împrejurări ale timpu-rilor, în felurite chipuri a fost apăsată…”3, ceea cedovedeşte conştiinţa latinităţii. În ideea aceasta,spune D. Prodan, episcopul va fi fost „nu puţin”întărit de Hronicul lui Dimitrie Cantemir, manuscris(în copie) cumpărat de el la Viena, de la un negustorcare-l adusese de la Sankt Petersburg. Se va fi bu -curat învăţăcelul transilvănean să vadă că principelecărturar îi numea pe valahi romani.

În memoriile lui Inochentie Micu, numele popo-rului său apare sub forme semnificative: Romano-Valachi, populus Romano-Valachicus, natio Roma-no-Valachica, fapt care era menit să sublinieze nunumai sinonimia perfectă dintre cele două denumiri,ci şi faptul că naţiunea română era cea mai vechenaţiune din Transilvania, locuind acolo neîncetat dintimpurile lui Traian. Inochentie Micu şi-a văzut con-firmate convingerile despre numele şi latinitatearomânilor de către Dimitrie Cantemir, dar nu a avutnevoie de scrierile ilustrului principe ca să-şi for -meze aceste convingeri, cum s-a crezut de către unii.Contemporanul şi emulul lui Inochentie Micu, Ghe-rontie Cotore (circa 1720–circa 1774), scria la 1746:„…Fiind şi noi sânge adevărat a Râmleanilor, cucât strămoşii noştri în vriamia împăratului Traiande-acolo s-ar fi prelins în părţile aceştia“4.

La românii din toate cele trei ţări a existat dinvechime, la nivelul elitei cel puţin, o conştiinţă34 Liturghierul lui Macarie, 1508

35

latentă sau manifestă a romanităţii, argumentată ini-ţial prin nume, prin limbă şi prin amintirea vagă a„descălecatului dintâi, de la Traian, împăratulRomei”5. Din secolul al XVII-lea încoace şi, în modsistematic, de la Dimitrie Cantemir, această convin-gere a romanităţii a fost confirmată ştiinţific, prinargumente din câmpul cercetării istorice, arheolo -gice şi filologice.

De la Şcoala Ardeleană încoace, nimeni nu a maiputut scrie istoria românilor fără abordarea romani-tăţii acestora. Samuil Micu, Gheorghe Şincai, PetruMaior şi Ioan Budai-Deleanu, în ciuda obturăriiintenţionate a rolului dacilor în etnogeneză, au pusbazele tratării ştiinţifice a originii romane a români-lor şi a latinităţii limbii române.

Generaţiile următoare de savanţi transilvani (însens larg, incluzându-i aici şi pe bănăţeni, maramu-reşeni etc.) – de la Damaschin Bojincă, FlorianAaron, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, August Tre-boniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, GheorgheBariţiu şi până la Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, SilviuDragomir, David Prodan, Constantin şi HadrianDaicoviciu, Ioan I. Russu etc. – au studiat, cu celmai mare respect pentru adevăr, tema etnogenezeiromânilor şi a glotogenezei românei, aducând mereunoi şi irefutabile argumente pentru latinitate. Maimult, cei mai de seamă istorici, arheologi şi lingviştiromâni din toate timpurile şi din toate locurile – dela Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Hasdeupână la Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Va silePârvan, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu,Gheorghe I. Brătianu, Alexandru Rosetti, AndreiOţetea, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, DionisiePippidi – cei mai mulţi membri ai Academiei Ro -mâne – au ilustrat de-a lungul prodigioaselor lorcariere acelaşi lucru.

Ardelenii au avut – este drept – „obsesia” latini-tăţii, dar această „obsesie”, dincolo de faptul că le-aocrotit şi salvat prin secole fiinţa, s-a dovedit, în liniimari, conformă cu realitatea. „Prelingerea” noastrăde la Roma pe acest „picior de plai” ne-a dat nunumai identitatea pentru vecie, dar ne-a înscris şi pemarea traiectorie a culturii şi civilizaţiei europene.

** *

Fireşte, latinitatea este un element definitoriu alidentităţii româneşti, dar românii, conform cercetă-rilor din epoca mai recentă (adică de vreun secol şijumătate încoace), sunt un produs complex, în alcă-tuirea căruia au intrat şi traco-daco-geţii, apoi slavii,

ca şi alte grupuri migratoare sau populaţii vecine,alăturate pe parcurs. Pe de altă parte, aşezarea geo-grafică a românilor a făcut ca, pe lângă elementeleidentităţii de sorginte occidentală – numele, originearomană, limba neolatină, creştinarea în haină latinăetc. – aceştia să aibă biserică bizantină, să fi avut calimbă a cultului, a cancelariilor şi a culturii slavona,să fi scris cu alfabet chirilic secole la rând şi să fifost influenţaţi de civilizaţiile sud-est europene, defactură slavo-bizantină. Sub aspectul adevăruluiistoric, este însă corect să cunoaştem şi să cultivămtoate componentele identităţii româneşti, aşa cum aufăcut marii creatori din perioada modernă, prin ope-rele lor, între care cea a lui Mihai Eminescu rămânedefinitorie şi exemplară.

Componenta romană a rămas însă mereu funda-mentală şi, mai ales după căderea Constantinopolu-lui şi înaintarea otomană spre Dunărea Mijlocie, i-apăstrat pe români ancoraţi în civilizaţia europeană,creându-le premisele necesare sincronizării cumodelul de succes afirmat în Occident.

Răsăritul european, epuizat de resurse interne şisufocat de asalturi străine, şi-a pierdut mult din forţasa de model de civilizaţie. Or, românii, cu toată nos-talgia latinităţii lor, erau situaţi sub aspect geograficşi prin câteva componente de civilizaţie în modelulbizantin, intrat în amurg.

Alte popoare din jur, deşi nu aveau origini vest-europene şi nici nu vorbeau limbi romanice sau ger-manice (polonezii, ungurii, cehii, slovacii etc.), s-auaflat prin spiritualitatea lor, de timpuriu, în cadrulunor modele de sorginte occidentală (catolice şi apoişi protestante). Când au devenit evidente apusulRăsăritului şi zenitul Occidentului, românii aveau,prin câteva dintre formele lor de cultură şi de civili-zaţie, un handicap de câteva secole, greu de recupe-rat. Dar, s-au afirmat destul de repede şi de vigurosşi la români, alături de curentul/curentele de inspira-ţie răsăriteană, orientările de integrare/reintegrare aromânilor în modelul de succes, occidental. Toatepuseurile autohtoniste, care au eludat latinitatea, ne-auîmpins spre experienţe perdante, spre reculuri sauletargii, pe când curentele care au privilegiat roma-nitatea noastră (tot autohtonă, şi ea) şi, implicit,legăturile cu Occidentul ne-au condus spre moderni-tate, spre competiţie şi eficienţă.

Din secolul al XVIII-lea încoace, în urma ple-doariei Şcolii Ardelene, am început să ne ajustămfondul şi formele în acord cu Occidentul, de unde neveneau rădăcinile. Şi chiar dacă nu veneau toateaceste rădăcini de acolo, educaţia în spiritul romani-

tăţii a însemnat educaţie în spiritul modelului occi-dental.

Toată elita intelectuală străină şi românească despecialitate s-a format şi şi-a format emulii, pe bazaunor laborioase şi incontestabile cercetări, întru lati-nitatea românilor. Cum să ne lăsăm amăgiţi ca inte-lectuali şi să nu mai credem că „ne-am prelins” de laRoma – în sens generic – în aceste locuri, din mo -ment ce toţi savanţii care contează ne-au spus şi nespun, fără ezitare, acest lucru? Am abordat a ceastătemă – un loc comun pentru noi – cu o motivaţiereală: în anii din urmă, asalturile mediatice agresiveşi semidocte contra romanităţii românilor sunt totmai dese şi mai insidioase. Iar unii români sunt ten-taţi să plece urechea la anonime voci de amatoridezorientaţi şi mânaţi pe căi rătăcite, care vor să„revoluţioneze” cunoaşterea, din lipsă de preocupăriserioase sau de specializări reale.

Academia Română, prin specialiştii săi de ceamai înaltă clasă, are datoria, conform statutului şirolului său în societate, să vegheze asupra adevăruluidin ştiinţe şi asupra valorii produselor artistice,demascând impostura, pseudo-ştiinţa, diletantis mul.Este greu de înţeles şi de receptat cum s-au născut şimenţinut aici românii, dar cât de fascinant poate săfie latinitatea noastră, atunci când cuvântul vine de lacei îndreptăţiţi să-l aibă, prin specializare şi erudiţie!

Prin urmare, împărtăşindu-ne mereu din sevaacestor „locuri de ispititor belşug şi de trecere aoştilor”, se cuvine să ducem mai departe mareaînvăţătură a savanţilor de spiţă veche şi – cum spu-nea Vasile Pârvan – „să-i slăvim pe daci pentruvitejia lor şi să-i binecuvântăm pe romanii cuceri-tori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolulromânesc”.

note 1 Este însă evident că nu această conștiință – elitară și firavă –

a fost decisivă pentru perpetuarea numelui Romei în etnonimul„român”, ci anumite împrejurări istorice, parțial evocate în aceststudiu.

2 P. Teodor, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca,1984, pp. 49–71 (capitolul „Dimitrie Cantemir și preiluminismulsud-est european”).

3 Nicolaus Olahus, Hungaria sive de originibus gentis, regio-nis, situ, divisione, habitu atque opportunitatibus, în Mathias Bel,Adparatus ad Historiam Hungariae, Posonii (Bratislava), 1735,pp. 25–26; idem, Hungaria et Atila, ediție de A.F. Kollarius, Vin-dobonae (Viena), 1763; Umanistul Nicolaus Olahus (NicolaeRomânul, 1493–1568). Texte alese, studiu introductiv și note deI.S. Firu și Corneliu Albu, București, 1968, pp. 81–82 (text româ-nesc). Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei,ediția a II-a revăzută și adăugită, București, 1993, pp. 93–94.

4 Umanistul Nicolaus Olahus…, p. 83.5 Al. Tonk, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolaus Olahus.

Unele probleme privind genealogia familiei Olahus, în „RevistaArhivelor”, XII, 1969, 1, p. 24. Umanistul Nicolaus Olahus…, pp.85–86; Călători străini despre Țările Române, vol. I, îngrijit deMaria Holban, București, 1968, pp. 484–500.

6 A. Armbruster, op. cit., pp. 110–111.7 I. Bianu, Dan Simonescu, Bibliografia românească veche,

vol. IV (1508–1830), adăugiri și îndreptări, București, 1944, p. 6;A. Armbruster, op. cit., p. 110.

8 I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia românească veche, vol. I(1508–1716), București, 1903, p. 56; A. Armbruster, op. cit., p.111.

9 A. Armbruster, op. cit., p. 111.10 Ibidem.11 Ibidem, pp. 112–113.12 Călători străini…, vol. I, pp. 393–396.13 Antonius Wrancius Sibenicensis Dalmata, De situ Trans-

sylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, în Monumenta HungariaeHistorica. Scriptores, II, Pesta, 1857, pp. 134–135. A. Armbruster,op. cit., p. 101.

14 A. Wrancius Sibinicensis Dalmata, op. cit., p. 126. A.Armbruster, op. cit., p. 101.

15 W. Kowachoczy, De administratione Transylvaniae Dia-logus. Adiecta est ad Maximum et Victorem Poloniae Regem Gra-tulatio, Claudiopoli Transilvanorum, 1584, 34 file; Armbruster,op. cit., p. 135.

16 Numele personajului se traduce prin „Iubitorul de daci”,românii fiind denumiți astfel (adică daci) în acord cu maniera auto-rilor umaniști de a arhaiza etnonimele și toponimele.

17 St. Zamosius, Analecta lapidum vetustorum et nonnulla-rum in Dacia antiquitatum, Francofurti ad Moenum, 1598, p. 12.Prima ediție a apărut la Padova, în 1593. A. Armbruster, op. cit.,pp. 153–154 (textul latin la p. 154, nota 40); Eugenio Coseriu,Limba română în fața occidentului, de la Genebrardus la Hervás.Contribuții la istoria cunoașterii limbii române în Europa Occi-dentală, în românește de Andrei A. Avram, Cluj-Napoca, 1994,pp. 20–21. Pentru date ample despre Zamosius și români, vezi Ioa-chim Crăciun, Cronicarul Szamosközy și însemnările lui privi toarela români (1566–1608), Cluj, 1928, passim.

18 St. Zamosius, op. cit., p. 12.19 A. Armbruster, op. cit., p. 154.20 Ibidem, p. 238.21 Ibidem, pp. 250–251.22 Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române, fondul Blaj,

mss. lat. 294, p. 155. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum.Din istoria formării națiunii române, ediție nouă, cu adăugiri șiprecizări, București, 1984, p. 154.

23 N. Comșa, Manuscrisele românești din Biblioteca Cen -trală de la Blaj, Blaj, 1944, p. 96. A. Armbruster, op. cit., p. 264,în notă.

24 Chiar în textul memoriului principal intitulat SupplexLibellus Valachorum, din 1791, scrie că romanitatea româniloreste atestată prin „mărturii istorice” (fide historica) și prin „tradițianiciodată întreruptă (traditio nunquam interrupta). D. Prodan, op.cit., 1984, pp. 455, 468. 36

37

1. O particularitate a stadiului actual al exegezeieminesciene o constituie tendinţa, mai mult sau maipuţin vizibilă, de părăsire a abordării descriptiviste,îndeosebi în forma căutării surselor (termenul „sur-sologie” anunţa, încă demult, conştiinţa limitelorunei asemenea mentalităţi de cercetare). „Cu bunădreptate – scria N. Iorga (în 1935) – spiritul ponde-rat care e d. G. Călinescu se ridică împotriva preju-decăţii că Eminescu a cunoscut toată cultura timpu-lui său şi i-a dat în toate domeniile o interpretarepersonală, deosebit de adâncă; dar aceasta nuînseamnă că, împreună cu o receptivitate fenome -nală, marele poet moldovean n-a avut o excepţiona-lă pătrundere filosofică, o capacitate puţin obiş -nuită de a urmări firul gândurilor celor mai ab -stracte, pe care apoi ştia să le lege cu viziuni de oplasticitate adesea unică”1.

Poate tocmai de aceea marele istoric vorbea, înalt context (1939), de „Eminescu veşnic nou, cutoate împru muturile”, şi considera că „suntem, cutoate străduinţele şi pretenţiile, abia la începutulînţelegerii fenomenului Eminescu”2. Căci excepţio-nala putere de cuprindere a vastelor domenii alecreaţiei umane, mărturisită cumva prin tabloul lumiidin lumile liricii şi nuvelisticii emi nesciene, susţi -nută însă de noua descoperire a manuscriselor mare-lui poet, permite înscrierea cercetării şi dincolo deun „Eminescu – monstrum eruditionem”, precum şidincolo de o simplă aşezare a operei sale în rândulmodelelor romantice.

Studiul comparat, sub semnul interdisciplinarită-ţii, dar cu simţul valorii şi al nuanţei, permite adân-cirea a ceea ce s-a numit „imaginea creatoruluitotal” prin relevarea mutaţiei survenită odată cuopera eminesciană în însăşi ontologia creaţiei şi înmatricea stilistică a culturii româneşti moderne.

Cercetări avizate au ajuns la încheieri cu maresemnificaţie pentru o astfel de încadrare. Astfel, N.Iorga, într-o cuprindere sintetică a istoriei literaturiiromâneşti, situa un capitol aparte (XII) cu titlulExpresia integrală a sufletului românesc: MihailEminescu3.

În această bună tradiţie, C. Noica introduce for-mula „Eminescu sau gândiri despre omul deplin alculturii româneşti”, relevând „darul ce ni s-a făcutprin Eminescu”: „A apărut în lumea noastră un omcare a înţeles să fie om deplin. Cineva care n-a voitsă fie al doilea”4.

În acest context, al studiului creaţiei emines -ciene ca studiu al „fenomenului – Eminescu”, dez-voltările ce urmează sunt menite să ne anunţe nu„filosofia lui Eminescu” (o cale ce angajează aporiiinsurmontabile), ci înnoirile aduse prin geniul emi-nescian în reconfigurarea valorilor teoretico-filoso-fice pentru nevoile înţelegerii rosturilor creaţiei poe-tice în procesul complex al instituirii modernităţii şial progresului valorilor în cultura universală. CăciEminescu este aci nu un nume printre altele de acestgen, ci un nume pentru „faptul gândirii sale” (ca săparafrazăm formula lui Heidegger pentru un alt cău-tător de geniu al rosturilor creaţiei artistice în lumeamodernă, Fr. Nietzsche).

Acest fapt pune laolaltă „Dichtung undWahrheit”, instituirea valorică în forma poeticului şia poeticităţii, în raport de care se redistribuie şi asi-milările şi reflecţiile marelui poet în planul valoriloracţiunii (morală, politică, sfera juridică) şi alte ştiin-ţificităţi (ştiinţele ca atare şi teoria şi metodologiaştiinţifică).

Formula „Eminescu – poetul şi omul de cultură”(de care au vorbit G. Călinescu, N. Iorga, E. Papu, C.Noica ş.a.) ar exprima, credem, într-un mod maiadecvat, sensul căutărilor de a-l plasa pe Eminescuîntre titanii culturii universale, de fapt, de a relevaprezenţa sa, prin însăţi forma lingvistică proprie ainstituirii valorice, în harta universalităţii. Căci actulcritic – în esenţă, unul de evaluare şi conştientizarea valorii – acţionează ca atare numai dacă instituireaîn forma-operă, totodată, este (valoric) şi există (înregnul bunurilor culturii).

O mai bună cunoaştere a operei marelui poet,îndeosebi înţelegerea locului ei în cultura euro -peană, rămâne o temă deschisă.

eminescu și filosofia modernă.Spațiu poetic și „lumi posibile”Acad. Alexandru Boboc

În acest sens, următoarea constatare ia formaunui îndemn: „Numai puţini sunt cei care îl cunoscşi ca mare poet universal, iar numărul celor careştiu din cunoaşterea originalului că el este şi printrepoeţii universali unul dintre cei mai însemnaţi semărgineşte propriu-zis numai la cercul specialişti-lor romanişti”5.

Studiul comparat, în mediul romantic german,mai ales, este binevenit, şi ceea ce s-a întreprins maisemnificativ6 pune în lumină atât ceea ce poetul areîn comun cu alţii (Schlegel, Kleist, V. Hugo ş.a.), câtşi ceea ce-l deosebeşte. În acest sens, comparaţiaEminescu-Kleist7 în planul creaţiei poetice trebuiesă ţină seama de următoarele: cei doi reprezintă„două tipuri diametral opuse”; căci Kleist „este –scrie W. Biemel – un dramaturg înnăscut, care-şicroieşte chiar şi nuvelele după tipare dramatice”, pecând Eminescu „e poet, întruchipând tipul poetului-filosof. Chiar şi în scrierile sale în proză toatăatmosfera e pătrunsă de lirism”8.

2. Tocmai de aceea, numai un „Eminescu-poe-tul”, chiar luat numai în sensul a ceea ce spune elînsuşi – „Toate-mi sunt deopotrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic” (Eu nu cred nici în Jehova) sau„E menirea-mi: adevărul/ Numa-n inimă să-l caut”(De vorbiţi mă fac că n-aud...)9 – constituie mărtu-ria ce dă seama pentru tot ceea ce reprezintă el şi încelelalte planuri ale creaţiei culturale. Căci exprima-rea viziunii despre lume şi a etosului popular vinprin valorile poeticului, care, prin exemplaritatealor, rămân veritabile minuni precum veritabilaminune, însăşi, care este creaţia romantică în lumeamodernă.

În esenţă, deci, şi o discuţie sub genericul „Emi-nescu şi filosofia” trebuie să aducă laolaltă culturafilosofică a marelui poet, asimilările specifice alemarii creaţii teoretice şi resemnificarea acestora înuniversul poetic eminescian în genere, în ceea ce G.Călinescu proiecta ca „universul poeziei” în speţă.

Şi aici punctele de referinţă se deschid deja prinmonumentala Opera lui Mihai Eminescu a lui G.Călinescu şi se fixează prin reeditarea manuscrise-lor, a însemnărilor, traducerilor (din volumul XIV,Opere, din Lecturi kantiene, din Fragmentarium).

Călinescu însuşi recomanda prudenţă la acestcapitol al studierii operei eminesciene: „Filosof esteEminescu, dar nu pentru atitudinea contemplativă apoeziilor, ci pentru veleităţile de metodă pe care i ledescoperim în cugetări şi care cimentează părţilespeculative ale operei”10.

Ilustrul critic şi exeget foloseşte formule ca:„gândirea lui Eminescu”, „cugetarea lui Eminescu”,„filosofia lui Eminescu” luând-o „în înţelesulmodest” al preocupărilor de morală şi politică şi,bineînţeles, pentru nevoile creaţiei poetice. Rele-vând faptul că Eminescu avea „o mare aplecare sprespeculaţie”, chiar „încercase să-şi asimileze un sis-tem şi să-l potrivească întrebărilor lui metodice”,Călinescu afirma că „filosofia lui Eminescu” este „ovariantă, uneori şi mai mult, un comentariu pe mar-ginile filosofiei lui Schopenhauer”11.

„Are Eminescu o filosofie?” – se întreba I. Petro-vici12. Şi autorul ia în considerare câteva dificultăţi(înainte de a contura un răspuns): întrebarea estelegitimă, întrucât în opinia curentă acest lucru parecontroversat; se recunoaşte în opera lui Eminescu „ofilosofie pesimistă”, ce cuprinde teme „împrumu tatemetafizicii lui Schopenhauer, care a avut o influenţădovedită asupra genialului nostru poet”13.

Lăsând în afară faptul că „însemnătatea poetuluistă în puterea şi noutatea expresiei, – din cauzaaceasta nu e obligat nici la originalitatea concepţieipe care o poate împrumuta”, trebuie subliniat căEminescu „a avut o frumoasă cultură filosofică şidin întinsele lui lecturi s-au prelins înrâuriri seri -oase în opera lui lirică, hrănită de meditaţiune”14.

Este ceea ce cercetarea operei eminesciene arele vat. Petrovici însuşi vorbeşte de „influenţe dinfilosofia indică-budistă, din filosofia grecească,din filosofia lui Kant”, covârşitoare rămânândinfluenţa „doctrinei pesimiste a lui Scho pen -hauer”15 (aici, exemplificări din Glosă, ScrisoareaIV, Mortua est). Ar fi vorba de o filosofie „însuşităde Eminescu şi rostită de dânsul cu o convingerearzătoare”, din care decurg o serie de consecinţe(condamnarea în bloc a vieţii, cultivarea unui indi-fe rentism faţă de trăire ş.a.), care vin în contradic-ţie cu „militantismul său politic” şi „credinţa înrealitatea progresului”16.

Pe scurt, „atitudinea de pe planul fizic, expri -mată în opera poetică, nu se armonizează într-unansamblu unitar cu atitudinea luată de Eminescu înplanul acţiunii practice”, ceea ce (aşa cum se poateconstata la Schopenhauer şi Ed. von Hartmann, con-sideră I. Petrovici) nu exclude o conciliere a „pesi-mismului fundamental” cu „un optimism limitat şirelativ”17.

O precizare utilă aducea Lovinescu: „Cercetă -rile ulterioare vor ajunge să ne preci zeze caracterulpur intelectual (subl. n.) al pesimismului emines-cian (...) Pesimismul, în cazul acesta, n-ar mai fi38

39

temperamental şi nu s-ar identifica cu însăşi perso-na litatea lui Eminescu”18.

De fapt, ar fi vorba de un pesimism ca expresiea unei atitudini teoretice, nu de trăire, de comporta-ment. Şi aceasta, în funcţie de nevoile înţelegeriirosturilor creaţiei poetice şi ale creatorului de geniu.Aici intervine lectura operei lui Schopenhauer, careeste sugestivă în multe privinţe pentru imaginealumii din creaţia poetică şi pentru acţiunea fante-ziei.

Aşa cum s-a observat, „între filosoful Schopen-hauer şi poetul-filosof Eminescu, există oarece rela-ţiune, ba chiar o oarecare relaţiune sufle tească”, dareste „o mare deosebire între un filosof de «breaslă»şi un poet a cărui fantezie nu se poate încătuşa încelula strânsă a unui sistem. Un mare poet va fiacela care va şti să compileze cele mai extreme ideiîntr-un tot, care e opera sa de artă”19.

În acest sens, şi Călinescu preciza că nu estevorba „de o gândire construită în vederea unui sis-tem oficial”, ci „numai de un număr de date pentrufolosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea uneipodele pe care să se înalţe o politică şi o etică”20.

Şi, ceva de perspectivă pentru cercetare: dincolode înrâurirea filosofiei kantiene şi schopenhaue -riene, precum şi de alte multiple înrâuriri (de la Pita-gora, Parmenide şi Platon, la Bruno şi Spinoza, pede o parte, de la Budha şi budism la romantici, pe dealtă parte) trebuie spus: „E greu de dovedit izvoa releunei cugetări care tratează problemele fundamen -tale ale oricărei gândiri. Putem însă dovedi (...)raza de cultură”21.

Cumva cu acest program s-au desfăşurat studiidiferite, dintre care menţionăm: I. Rădulescu-Pogo-neanu, Kant şi Eminescu (1906); I. Petrovici, Kantşi cugetarea românească (1924); T. Vianu, Poezialui Eminescu (1930); M. Ciurdariu, Eminescu şigândirea filosofică (1964); Liviu Rusu, Eminescu şiSchopenhauer (1969); E. Papu, Poezia lui Eminescu(1971); C. Noica, Introducere la Lecturi kantiene(1975); Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu şiromantismul german (1986); T. Ghideanu, MihaiEminescu (în: Istoria filosofiei româneşti, vol. I,ediția a II-a, 1985); G. Popa, Spaţiul poetic emines-cian (1982) ş.a.

În măsura în care luăm în considerare o cuge tarecare tratează (cum spunea Călinescu), „problemelefunda mentale ale oricărei gândiri”, s-ar potrivi aci,ca motto, cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga:„Nici o influenţă nu a creat, desigur, pe Eminescu,dar Eminescu nu este explicabil dacă se lasă

deoparte măcar una dintre acele influenţe care aulucrat asupra sufletului său, aşa de complex”22.

În măsura în care ne raportăm la „raza de cul -tură” e bine însă, tocmai pentru a nu face sursologie,să delimităm punctele de referinţă şi, mai ales, săînţelegem că influenţele au fost asimilate şi resem-nificate într-o instituire valorică exemplară, adusăprin sintagma atât de simplă „Opera lui Mihai Emi-nescu”.

3. Incontestabil, influenţa lui Kant şi cea a luiSchopenhauer constituie o prezenţă majoră înmanuscrisele eminesciene şi acţionează frecvent încreaţia sa.

Studiile la Viena (1869–1872) şi Berlin(1872–1874) i-au prilejuit poetului o bună cunoaş -tere a operelor celor doi filosofi germani, prezenţi înacel timp în viaţa spirituală europeană. Este semni-ficativ faptul că în anii 1874–1875 (probabil în tim-pul studiilor, sigur însă imediat după acestea) tra -duce din Critica raţiunii pure (după ed. Kirchmann,1868), iar nuvelele Sărmanul Dionis (1872), MoşIosif şi Poveste indică (1873), Archaeus (1875) măr-turisesc o familiarizare cu lecturi filosofice de primămână.

Aşa cum precizează G. Călinescu, „poetul, ieşitdin Universitate, citea desigur ce era mai deseamă”; el avea însă „noţiuni integrale de istorie aproblemelor şi doctrinelor filosofice, şi aceasta con-cordă şi cu tendinţa sa generală de a epuiza şcolă-reşte o disciplină, cât şi cu liniştita limpeziciune cucare se mişca în câmpul ideilor”23. Călinescu ci -tează24 cărţi semnificative ale filosofilor lecturaţi deEminescu, între aceştia situându-se Überweg, E.Zeller, H. Lotze, R. Eucken, Windelband.

Nu sunt lipsite de importanţă mărturisirile lui I.Slavici (coleg în epoca studiilor lui Eminescu): în1869, „când a venit la Viena, Eminescu, deşi nuîmplinise vârsta de douăzeci de ani, era un om nunumai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufle-teşte matur”25.

Insistenţa lui Călinescu merge în aceeaşi direc-ţie: Eminescu „a fost în stare indiscutabilă de a aveacunoştinţe temeinice de filosofie. Scrierile lui teore-tice, însemnările, totul, în sfârşit, dezvăluie un omapt să priceapă şi să mânuiască abstracţii cât deînalte”26.

În acest sens, câteva texte devin grăitoare: „Filo-sofia este aşezarea fiinţei în noţiuni, spre a cărorstabilire judecata nu se serveşte de altă autoritatedecât de a sa proprie”27.

Kant, scria poetul în alt context28, „cel mai pro-fund dintre muritori, a descoperit că spaţiul camărime este egal cu sine însuşi, că orice parte amlua din el, aceasta e determinată a priori de inteli-genţa noastră (...) Tot astfel se întâmplă şi cu tim-pul (...)”.

Familiarizarea cu textul kantian este susţinută denumeroase alte însemnări, dintre care reţinem ideeade autonomie a filosofiei (necesară într-o epocă dedominare pozitivistă): „Ea nu se mulţumeşte cuopera artistului sau cu motivarea pozitivă – ei îi tre-buieşte ratio sufficiens pentru aceasta”29.

Nu mai puţin edificatoare este referirea la „sin-teza aprehensiunii în intuiţie” – una dintre cele maicomplicate tematici ale criticismului kantian.

Textul (tradus de Eminescu30) este: „Această sin-teză a aprehensiunii trebuie deci să se poată a plicaşi a priori, în privinţa reprezentaţiilor, ce nu-s empi-rice. Căci fără ea n'am avè apriori nici representa-ţia spaţiului, nici acea a timpului, neputên du-se pro-duce aceasta decât prin sintesa celor varie, pe careni le presintă sensibilitatea în receptivitatea ei pri-mordială. Avem deci o sintesă pură a aprehensiu-nei” (am păstrat ortografia folosită de Eminescu).

Fragmentul redă exact (ca sens) ceea ce în Cri -tica raţiunii pure (din care Eminescu a tradus: Intro-ducerea; Doctrina transcendentală elementară...):„Diese Synthesis der Apprehension muss nun auch apriori, d.i. in Ansehung der Vorstellungen, die nichtempirisch sind, ausgeübt wird. Denn ohne sie wür-den wir weder die Vorstellungen des Raumes, nochder Zeit a priori haben können: da diese nur durchdie Synthesis des Mannigfaltigen, welches die Sin-nlichkeit in ihrer ursprünglicher Rezeptivität dar-bietet, erzeugt werden können. Also haben wir einereine Synthesis der Apprehension”31.

În nota 4, îngrijitorii ediţiei32 precizează: „Îndreptul acestui alineat Eminescu notează pe mar -gine: «Representaţia e un ghem absolut unul şi datsimultan. Resfirarea acestui ghem simultan e timpulşi experienţa. Sau şi un fuior, din care toarcem firultimpului, vêzând numai astfel ce conţine. Din nefe-ricire atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna. Cinepoate privi fuiorul abstrăgênd dêla tors, are predis-poziţie filosofică»”.

Comentând aceasta, C. Noica scria: „Interpreta-rea aceasta (...) vine să arate că timpul este cu ade-vărat activ în ţesătura lumii. Ai putea crede că pen-tru Eminescu timpul este întreg scos din reprezenta-ţie. Dar acel «din nefericire atât torsul cât şi fuiorulţin într’una», vine să arate că nu reprezentaţia omu-

lui hotărăşte de timp, ci ea însăşi stă sub legea tim-pului. Iar filosofia înseamnă, pentru el, a putea privitimpul în transcendental şi nu în cel real”. Dacănoutatea kantiană – se spune mai departe33 – înţe-leasă de Eminescu priveşte „faptul că reţinuse dreptprincipală, între formele apriorice, pe cea a timpu-lui”, atunci ea poate fi prezentată „prin faptul, func-ţia şi exerciţiul câmpului transcendental”, iar „întâl-nirea lui Eminescu cu gândirea kantiană a fost ceabună. Oricât de incompletă ar fi fost schiţa sa deinterpretare, ea reprezintă una dintre cele mai fru-moase reflectări ale criticismului”.

Este de reţinut că poziţia timpului centrează şimodul în care Eminescu receptează metafizica luiSchopenhauer. Dincolo de însemnări, traduceri, noteş.a., considerate ca „implicate în creaţia (majoră) apoetului”34, trebuie luată în atenţie modalitateaacţiunii concepţiei schopenhaueriene despre timp.

Dar trebuie păstrat şi aci echilibru. Pe bună drep-tate s-a combătut „opinia potrivit căreia gândireaeminesciană ar avea doi maîtres à penser: Kant şiSchopenhauer, fapt la prima vedere de necontestat”,apreciindu-se rezultatul exegezelor lui Călinescu,anume „că aceştia nu-i furnizează poetului idei gataelaborate, ci punctele de plecare în demersul săuprivind problemele de ordin filosofic, social şi naţio-nal, pe care le pune şi la care caută răspunsuri”35.

De pildă, „teoria prezentului veşnic” – precizaG. Călinescu – „a versificat-o Eminescu mai strin-gent în Cu mâne zilele-ţi adaugi: «Cu mâne zilele-ţiadaugi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi,/ Şi ai cu toateastea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi»/”36.

Dincolo de ideea în cauză (prezentul veşnic),parte a ceea ce Călinescu însuşi considera „proble-mele fundamentale ale oricărei gândiri”37, exempla-ritatea, unicitatea expresiei ei poetice rămâne ori-când darul unui alt tip de raţionalitate, decât cel teo-retico-filosofic (fie el cel atât de plastic, şi nu lipsitde poeticitate, chiar marcat specific schopenhau e -rian).

Iată acum textul: „înainte de orice trebuie sărecunoaştem că formă a manifestărilor Voinţei,adică formă a Vieţii sau a realităţii este propriu-zisnumai prezentul, nu viitorul, nici trecutul: acesteasunt numai în concept, prezente numai în conceptulcunoaşterii, întrucât urmează principiul raţiunii.Nici un om nu a trăit în trecut, şi nici unul nu va trăiîn viitor, ci numai prezentul este forma oricărei vieţi,îşi are asigurat domeniul ce nu i se poate smulge”38.

Şi întrebarea dramatică, stranie: „Warum diesJetzt – doch gerade jetzt ist und nicht auch schon40

41

längst war?” („De ce acest acum, acum-ul este toc-mai acum, şi nu era deja mai demult astfel?”)39.

4. Studiul modalităţilor de configurare a spaţiu-lui poetic, precum şi de redispunere a timpului (şicauzali tăţii) prin creaţie trimite, credem, dincolo deKant, la monadologia şi „lumile posibile” ale luiLeibniz. În funcţie de acţiunea acestora în configu-rarea spaţiului poetic eminescian, chiar influenţa luiSchopenhauer – atât de mult solicitată în istoria emi-nescologiei – se înfăţişează într-o altă lumină.

Tocmai de aceea, ar fi de precizat aici urmă -toarele:

- Dincolo de teza lui G. Călinescu: „...aşa cumfăcuse cu Kant, Eminescu citea şi pe Leibniz subcălăuza lui Schopenhauer”40, se poate admite cămarele poet a realizat o lectură independentă, fărăcălăuză, a gândirii lui Leibniz.

- Nici chiar lectura lui Kant (o arată şi însemnă -rile şi traducerea din Critica raţiunii pure) nu se aflătotal „sub călăuza lui Schopenhauer”.

- Alegerea unor anumite texte filosofice pentrutraducere (ca şi pentru lectură!) ţine de existenţaunui program care, deşi nemărturisit, acţioneazăimanent în laboratorul creaţiei eminesciene, atât înfaza cunoaşterii şi înţelegerii „problemelor funda-mentale ale oricărei gândiri”, cât şi în configurareaviziunii despre lume şi a etosului, active în creaţiapoetică.

- Lectura (filosofică şi ştiinţifică) se desfăşoarăîn unitate cu valorizarea tradiţiei culturii româneşti(îndeosebi a folclorului) şi a participării, cu peceteapersonalităţii proprii, ia intrarea acesteia pe făgaşulmodernităţii.

- Ca urmare, dincolo de acţiunea influenţelor,Eminescu rămâne, în creaţia sa majoră, el însuşi,originar şi original, înscriind o zonă de referinţă înrelieful a ceea ce s-ar numi harta universalităţii.

Câteva texte rămân semnificative pentru celemenţionate. Astfel, în scrisoarea din 5 iulie 1874(adresată lui T. Maiorescu de la Charlottenburg),Eminescu scria: „Kant mi-a căzut în mână relativtârziu, Schopenhauer de asemenea; ce-i drept îicunosc, însă renaşterea intuitivă a cugetării lor înmintea mea, cu specificul miros de pământ proaspăta propriului meu suflet, nu s-a desăvârşit încă. LaViena am stat sub influenţa nefastă a filosofiei luiHerbart, care prin natura ei te dispensează de stu-diul lui Kant (...) Metafizica schopenhaueriană estecorectă atunci când împarte lumea în voinţă şireprezentare. Lucru în sine, întrucât nu poate fi cer-

cetat nici prin percepţie interioară, nici prin unaexterioară, trebuie lăsat în pace”41.

Mai târziu, în scrisoarea către I. Slavici, din 20septembrie 1877 (adresată din Iaşi): „A propos deTrendelenburg şi Maiorescu. Deosebirea între pasa-jele citate de mine în Convorbiri e foarte mare.«Cea mai înaltă abstracţiune a intuiţiunii» a luiTrendelenburg este esse copulativ, verbul auxiliar,nu existere a lui Maiorescu”42.

Se poate adăuga aici şi precizarea: „Toată viziu-nea lui Kant – solidară cu cea a omului modern –este una de laborator (...) Este un univers al apriori-ului, spune Kant, iar apriori-ul nu trebuie înţelesaici ca anterioritate în timp, ci anterioritate de fun-damentare. Eminescu a simţit din plin strămutareaaceasta a lucrurilor într-una a aprioricului, care nue altceva decât conţinutul lui «dincoace» al trans-cendentalului”43.

Incontestabil, înţelegerea unor probleme ca„lucru în sine” şi distincţiile dintre „transcendental”şi „trans cendent” la Kant, sensul copulativ şi celexistenţial al lui esse, precum şi adoptarea unorrezerve de fond faţă de filosofiile ce dominau cli-matul cultural în care s-a format Eminescu devingrăitoare pentru performanţele atinse de marele poetîn folosirea gândirii abstracte.

Călinescu avea astfel dreptate spunând: Eminescu„a fost în stare indiscutabilă de a avea cunoştiinţetemeinice de filosofie. Scrierile lui teoretice, însem-nările, totul, în sfârşit, dezvăluie un om apt să pri-ceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte”44.

Manuscrisele chiar, departe de a fi doar „caieteale formării intelectuale, sunt «caiete de creaţie»,îndeosebi pentru opera literară. Din manuscriseluăm cunoştinţă de geneza unor scrieri literare şi destadiile prin care trec în procesul de desăvârşireartistică”45.

Cum în manuscrise prezenţa textelor filosoficenu-i deloc neglijabilă, trebuie să admitem şi rolulacestora în geneza liricii şi, în genere, a scrierilor luiEminescu. Este adevărat însă că, aşa cum preciza T.Vianu46, „principala lui contribuţie nu trebuie cău-tată atât în tezaurul de idei şi sentimente pe care aizbutit să le exprime, cât în armonia proprie cânte-cului său”. Şi tocmai de aceea „nu trebuie să substi-tuim cu totul fizionomiei eminesciene trecută prinvoinţa artistică a poetului pe aceea pe care cercetă-torul de azi o găseşte în manuscrisele sale”47.

5. În sensul celor de mai sus, despre prezenţafilosofiei moderne în creaţia poetică şi în cugetarea

lui Eminescu, vom urmări câteva aspecte ale pre-zenţei gândirii lui Leibniz în configurarea spaţiuluipoetic eminescian şi a dispunerii timpului ca timp alcreaţiei – formă a universalităţii şi matrice a unităţiidintre efemer şi etern în proiecţia omului prin insti-tuirile valorice în forma operei de artă.

Este de menţionat, de la început, că acţiuneavalorilor teoretico-filosofice se desfăşoară în princi-pal în „universul poeziei” şi al viziunii despre lumeşi etosului ce însoţeşte acest univers.

Întrucât deplasarea de la Schopenhauer la Leib-niz, la nivelul acţiunii filosofiei în geneza operei,antrenează, inevitabil, problematica „pesimism sauoptimism”, sunt de precizat aici următoarele:

- Aşa-numitul „pesimism eminescian” nu tra -duce pesimismul schopenhauerian, pentru bunulmotiv că acesta din urmă vine ca expresie a unei ra -portări la lume (esenţa oricărei opere) în limbajulteoretic (al ştiinţificităţii, cumva), iar primul vine înlimbajul poetic, şi nu e ca atare pesimism (în sensulatitudinii negative, al unei etici a renunţării), ci esteo formă a transformării raportării la lume în raporta-rea la valoare (în alţi termeni, ne aflăm la nivelulvalorilor estetice, nu al celor etice).

- Aşa cum au argumentat noile cercetări asupraoperei postume a lui Schopenhauer, acesta „ar tre-bui să fie numit mai curând un iluminist dezamăgitdecât un pesimist”48.

- Eminescu însuşi (în: Ms. 2225, 379 v) scrie:„Schopenhauer. Voinţa lui nu e decât fractură orga-nică adică propensiunea din om a punctului de gra-vitaţie; om după împrejurări din afară – ca dupămotive abstracte”.

- Nu transpare aci, oare, tot un „iluminist deza-măgit”, îndeosebi dacă ne gândim la critica prezen-tului şi revalorizarea trecutului la Eminescu?

- Întoarcerea despre care vorbim are şi o motiva-ţie mai adâncă: creaţia eminesciană se mişcă în ori-zontul modernităţii, ai cărui ctitori au fost Descartes,Leibniz, Kant ş.a., oricum nu Schopenhauer – sem-nificativ pentru postmodernitate (prin cultivarea„raţiunii impure”, a amănuntului vieţii şi nu a vieţiica formă ş.a.); aşa cum observă Al. Oprea, pentruEminescu „descoperirea lui Kant a însemnat, tot -odată, o depăşire a lui Schopenhauer, o întoarcerespre bazele primordiale ale filosofiei moderne”49.

- Comunitatea cu romanticii trimite ea însăşiîndărăt la Leibniz, ca la una dintre posibilităţile de acuprinde „lumile” multiple, plurale ale operei.

- Și aceasta, aşa cum s-a spus, „prin experienţaşi metafizica lor comună”, poziţia romantică fiind

„una dintre puţinele atitudini ale spiritului omenescce nu poate fi învăţată, nici mimată”.

- Întocmai ca în lumile monadologice, exemplare,survenite deodată toate, făcând superfluă orice reite-rare...

- Aceste „lumi” permit şi comprehensiunealumilor poeziei.

De fapt, creaţia poetică romantică, în genere,este marcată de leibnizianism; şi nu sub un aspectmarginal, ci chiar în configurarea spaţiului poetic.Nici lumile eminesciene, de pildă cea din SărmanulDionis sau lumile Luceafărului, nu scapă acesteiacţiuni. Căci marele poet foloseşte adesea sintagmeleibniziene. Astfel, în Ms. 2264, 213 (citat de G.Călinescu50) se spune: „În împrejurările (acestea),şcoalele din judeţul Vaslui sunt cele mai bune posi-bile, precum lumea lui Leibniz cu toată mizeria şinimicnicia ei vădită, este cea mai bună lume posi -bilă, căci posibilitatea şi existenţa sunt identice şiceea ce e posibil există”.

6. După cum anunţase C. Floru (în Comentariila: G.W. Leibniz, Opere filosofice, I) „interesulmanifestat pentru Leibniz în cultura noastră – aşacum atrăgea atenţia M. Ciurdariu – un excelentcunoscător al caietelor inedite ale lui Eminescu,reiese din numărul mare de texte în care genialulpoet, interesat el însuşi la edificarea unei metafizicipe baza apriorismului kantian şi a ineismului leib-nizian, se referă la teme şi foloseşte expresii leibni-ziene”.

Călinescu susţinea chiar mai mult: „În Arheus,stilistic, Eminescu vorbeşte în limbaj anselmiano-leibnizian”; „poetul descrie arheii în stilul în careLeibniz îşi defineşte monadele”, iar „în SărmanulDionis, Eminescu era, construind această lumemonadologică acordată printr-o armonie prestabi -lită, direct sub imperiul lui Leibniz”51.

În felul acesta se deschide posibilitatea unei noiînţelegeri a ponderii concepţiilor receptate de Emi-nescu în geneza creaţiilor sale poetice. Mai mult,prin traduceri, ca şi prin latura teoretică, Eminescu„a încercat creaţiuni de termeni filosofici, care n-auputut rămâne în limbă, căci pentru o operă caaceasta trebuieşte mai mult gustul unui spirit pon-derat decât sborul unei fantezii înaripate”; este dereţinut că „mai ales în nuvela sa filosofică SărmanulDionis” expune „într-o limbă măiastră teoria kan-tiană a spaţiului şi timpului”, deşi „cu un puterniccolorit romantic, cu aplicări metafizice care eraustrăine de Kant”52.42

43

Dar hotărâtoare, credem, în conceperea spaţiuluişi timpului (evident, pentru configurarea spaţiuluipoetic!) rămâne lectura (proprie) pe care marelepoet o întreprinde asupra unor texte leibniziene.

Prezenţa lui Leibniz (citat prin idei şi motiveleibniziene), mărturiseşte o receptare matură, chiarconstructivă.

De pildă, Ms. 2267, în legătură cu măsura canti-tăţii de mişcare: „Unii, cartesienii (...) admiteau că:măsura mişcării este simplu productul din masă şirepejiune. Contrarii, numiţi leibnizianii (...) cămăsura mişcării este productul din masă şi pătratulrepejiunii”. Adesea – continuă Eminescu aceastăceartă – „a fost declarată ceartă de cuvinte, dar cutoată autoritatea lui d’Alembert nu este aşa (...) Egreu de crezut că oameni ca Leibniz, Voltaire, Ber-noulli să discute zeci de ani fără a băga de seamă cănu e vorba decât de un malentendiu”. Evaluândsituaţia, Eminescu sublinia: „E o ceartă obiectivă şiLeibniz are cuvânt, adică măsurătorul mişcării saua puterii vii este jumătate productul din masă multi-plicat cu pătratul repejiunii”. Şi Eminescu aducediscuţia în fizică la zi, până la „principiul conserva-ţiunii muncii”, adică energiei (Joule).

În alte locuri, menţionarea numelui lui Leibnizsau a unor motive leibniziene pune accent pe laturaconstructiv-teoretică de care are nevoie poetul înînţelegerea lumii şi a făuririi unei viziunii asupralumii. De pildă: Ms. 2267, f.13: „Tot ce este are oraţiune de a fi”, ceea ce, evident, redă „principiulraţiunii suficiente” (Monadologie, 32) sau Ms. 2267,f. 82: „Toate sunt o equaţiune. Orice moment înviaţa universului e equaţiunea momentului următor.Orice moment prezent e equaţiunea momentului tre-cut”. Dacă ţinem seama de faptul că „ecuaţia mate-matică rămâne, şi pentru Leibniz, forma necesară afizicii”53, textul eminescian nu poate să nu trimită laMonadologie, 22: „(...) orice stare prezentă a uneisubstanţe simple este, în chip natural, o urmare astă rii sale precedente, aşa încât prezentul ei cu -prinde în sine viitorul”.

Preferinţa pentru o viziune matematică (e adevă-rat, nu numai de sorginte leibniziană, dar nici fărăaceasta!) se poate constata şi în alte texte din Ms.2267, de pildă: 2267, 92 v.: „Teoria ecuaţiei pentruprotecţionism: Dai 100 fr. pentru un ceasornic carenu face decât 50 la Viena (...) chestiunea este: 100fr. = 100-50 (+ 50?) este termenul + 50 echivalentcu o aptitudine oarecare, câştigată în ţara ta pro-prie? Atunci nu e o pierdere (...) «Teoria ecuaţiuniiuniversale»”54.

Şi... continuarea semnificativă în 2267, 93 v.:„În orice caz o cerinţă a minţii omeneşti este raţiu-nea infinită, deci sistemul, dar această cerinţăapriorică nu preface minciuna în adevăr, adevărulîn minciună (...) Adevăr fenomenologic, dar şi acestatrebuie să-şi aibă raţiunea lui de a fi (...) (subl. n.).Nu-l vedem noi, dar desigur există”. Acelaşi Ms.2267 (160 v.) aduce şi ideea de „limbă universală:limba de formule adecă de fracţiuni ale celor treiunităţi: timp, spaţiu, mişcare”. Iar apoi55 „închipuirişi idei nu există în fundul sufletului nostru de-a gata(Leibniz) – ar fi închipuiri de care n-am avea con-ştiinţă. Neadevărul (...) Sunt în fiinţa noastră pre-disposiţiunile, care nasc idei”. Este clar aici leibni-zianul virtuel en nous.

Manuscrisele eminesciene conţin şi câtevareflecţii ce merg în continuarea gândurilor lui Leib-niz, punând probleme ce denotă o căutare în direcţiaunei viziuni proprii a lumii (aşa cum apare în nu veleşi în poezie). În acest sens, sunt Ms. 2257, 2 r./2 v. şi2285, 108 v. – ambele în limba germană. Iată tradu-cerea acestuia din urmă: „Pe tărâmul metafiziciiexistă o opoziţie între sistemele moniste şi cele plu-raliste. Oricât ar putea fi de diferite între ele, siste-mele moniste au laolaltă comun faptul de a recu-noaşte ca adevărat existentă, originară numai osubstanţă. Ele se situează astfel în esenţă pe punctulde vedere spinozian. Sistemele pluraliste, dimpo -trivă, au în comun faptul că acceptă mai multe esenţeoriginare, mai multe ireductibile, fie acestea atomi,monade (subl. n.) sau oricum s-ar numi ele”.

7. În mai mare măsură decât cu ajutorul spaţiu-lui şi timpului în accepţia kantiană, spaţiul poeticromantic devine astfel comprehensibil în orizontulmonadologiei leibniziene. Ca spaţiu al instituiriivalorice în forma operei, şi persistent numai în dina-mica trăirii structurală receptării, spaţiul poetic esteunul închis ca sens şi deschis prin semnificaţie.

În limbaj leibnizian, un asemenea spaţiu vinenumai în acel de fiecare dată al trăirii, oarecum dupăprincipiile simplităţii, indiscernabililor şi schimbă-rii: „monadele nu au ferestre”; „trebuie ca fiecaremonadă să fie diferită de oricare alta”; „tot ceea cee creat – aşadar şi monada creată – este supusschimbării, ba chiar că această schimbare este con-tinuă în fiecare monadă”56.

În alţi termeni, spaţiul poetic este el însuşi, iden-titate absolută ca spaţiu creat, dar aduce, e adevărat,numai sub specia sa, întregul univers al existenţei şidevenirii. Cumva, după un alt principiu leibnizian,

44

cel al continuităţii: „(...) orice stare prezentă a uneisubstanţe simple este, în chip natural, o urmare astării sale precedente, aşa încât prezentul ei cu -prinde în sine viitorul”57.

Prezenţa lui Leibniz citat sau prin idei şi motiveleibniziene în Ms. (vezi: 2255, 373; 2257, 11, 8, 2;2286, 3; 2267, 13-14; 2287, 29, 30; 2285; 180;2264, 2, 13.) mărturiseşte o receptare matură, chiarcu valenţe constructive. De pildă (în Ms. 2267, 13-14) aprecierea contribuţiei lui Leibniz în înţelege-rea corectă a măsurii cantităţii de mişcare58 sauredarea principiului raţiunii suficiente: „Tot ce esteare o raţiune de a fi” (Ms. 2267, 31). La fel viziu-nea cantitativistă, sub semnul completitudinii:„Toate sunt o ecuaţie. Orice moment în viaţa uni-versului e ecuaţiunea momentului următor. Oricemoment prezent e ecuaţiunea momentului trecut”(Ms. 2267, 82).

Ideea monadei este prezentă şi în fragmentul denuvelă Moş Iosif (Ms. 2286, 2 r): „După el, fiecareatom era centrul lumii întregi, adică al nemărginiriişi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”59.În acelaşi sens, şi fragmentul cu titlul Archeus (Ms.2269): „Cugetări imposibile nu există, că îndată ceo cugetare există, nu mai e imposibilă şi dacă ar fiimposibilă, n-ar exista”60.

Chiar în nuvela Sărmanul Dionis, atât de tipicăpentru o creaţie romantică, intervine un momentmonadologic, folosindu-se chiar de sintagma„armonie prestabilită”: în visul său, Dan-Dionisumblă „în lumea solară a cerurilor” şi încearcă să-şiexplice potrivirea gândurilor sale cu acea lume ast-fel: „(...) ceea ce-i părea ciudat era că, de câte ori îitrecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui,ei, într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alin-tând gândurile. El nu-şi putea explica aceastăarmonie prestabilită între gândirea lui proprie şiviaţa cetelor îngereşti”61.

Este de observat că nu-i vorba numai de utiliza-rea celebrei sintagme leibniziene, ci de o alternativă(în planul limbajului poetic) la specificul moduluiautentic de a fi: completitudinea (venită ca integra-litate) şi armonia (venită ca situare în coordonateleperenităţii).

Spaţiul se redistribuie prin ceea ce e tipic pre-zenţei temporalităţii: apropierea şi depărtarea, ce nuvin spaţial (pentru că spaţiul nu este aici preexis -tenţă în sine), ci prin locuri şi oameni, în orizontultimpului, cumva ca în tabloul aionic al lui Platon,forma a ceea ce este identic, în limbaj modern: eter-nitate. Căci numai timpul se asociază cu ceea ce

suntem, în raport cu procesul de personalizare princreaţie, acţiune şi cunoaştere.

În acest sens, în monologul său Dan-Dionis îşizugrăveşte un paradis al vieţii din care nu poate lipsiiubirea, întruchipată în Maria: „Nu – spune el – fărăea ar fi raiul pustiu”62.

O ilustrare aflăm şi în lirica eminesciană. Şiaceasta prin modul de configurare a spaţiului poeticşi a viziunii despre lume şi etosului aduse în pre -zenţă în forma pluralităţii lumii ca „lume”, idee atâtde tipică mentalităţii romantice.

Spaţiul vine temporal în creaţii semnificative, depildă: La Steaua: „La steaua care a răsărit/ E-o caleatât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii săne-ajungă”63.

Un sentiment al spaţiului aduce spaţiul subzodia timpului şi al unei armonii a „lumilor posi -bile”, după principiul „nu e cu putinţă ca Universulsă fie făcut mai bun decât este”64, „le principe dumeilleur”.

Este vorba de lumi ce se deosebesc „prin gradulde realitate trăită ce survine în ele”, lumi care – aşacum s-a precizat – „constituie o serie neîntreruptă şiau un maximum”, anume „de a fi fiecare cea maibună dintre lumile posibile”, numai prin aceastaputând „să devină reală una anume dintre lumileposibile”65.

8. În acest sens, deci, e vorba de „spaţii” caexpresii pentru locuri, distanţe, nivele existenţiale,instituite prin metafore şi simboluri, şi care vinmonadic („n-au ferestre”), angajând totodată opozi-ţii absolute şi absolutul opoziţiei, formă a imposibi-lului. Edificatoare ar fi Luceafărul, îndeosebi fina-lul: „Trăind în cercul vostru strimt/ Norocul văpetrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şirece”66.

Sau, în Peste vârfuri, spaţiile ce dispar pe mă -sură ce vin şi nu se pot integra într-un orizont (înţe-les ca formă a plenitudinii şi armoniei): „De ce taci,când fermecată/ Inima spre tine-ntorn?/ Mai su na-veidulce corn,/ Pentru mine vreodată?”67.

Care este natura acestor spaţii, ne-o arată proiec-ţia lor ca „lumi”, monadologice prin sens, dar prin„nostalgia infinitului” (temă romantică) deschise casemnificaţie; lumi competitive după proiecţia „ceamai bună dintre lumile posibile”.

Faptul poetic al spaţiului ca spaţialitate conduceastfel la interiorizarea şi angajarea lui plurală în trăi-rea în orizontul temporalităţii. Fiind vorba de mode-lare şi instituire valorică totodată, spaţiile nu există

45

(fizic), ci vin (valoric), nu sunt prezenţe, ci formeumane (poetice) de intrare în prezenţă, adică subsemnul temporalului. Ele rămân oricând „spaţii îndevenire”68, forme ale raportării la lume (transfor-mată în raportare la valoare), şi, ca atare, fiinţând înmod complementar, armonizate („armonia prestabi-lită”) prin însuşi faptul creaţiei poetice.

În alţi termeni, este vorba de spaţii exemplare,singulare, irepetabile, care, aşa cum sunt prin (şiîn) evocarea versurilor, nu încetează nici prin lipsade evocare. Cumva în genul monadelor: „ele nupot începe decât prin creaţie şi nu pot sfârşi decâtprin anihilare” (Monadologie, 6), ceea ce în -seamnă că, odată survenite (inaugural, pur şi sim-plu, începând să fie) prin instituirea valorică înforma poeticului, ele sunt sustrase devenirii, chiarpieirii, se circumscriu „tabloului aionic” de care vor-bea Platon.

Lumi posibile, diferenţiindu-se şi intrând în pre-zent după condiţia „maximum”-ului, spaţiile poeticeaici sunt reale tocmai prin exemplaritatea şi univer-salitatea lor în însăşi forma lingvistică eminescianăa instituirii. Se poate exemplifica aceasta prin senti-mentul aşezării Luceafărului în coordonatele singu-larităţii şi ale opoziţiei etern-efemer („Ci eu înlumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”) sau în ver-surile din Revedere, ale solidarizării codrului într-untablou cosmic (adică armonizat, încheiat, închis casens) al lumii: „Numai omu-i schimbător/ Pepământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum amfost aşa rămânem:/ Marea şi cu râurile,/ Lumea cupustiurile,/ Luna şi cu soarele,/ Codrul cu izvoa -rele”69.

Nu fără dreptate, s-a spus: Eminescu ne vorbeşte„cu glasul adâncimii. Sentimentele sale ne grăiescapoi direct, în felul în care o face muzica, prin tira-nica sugestie nemijlocită. Putem spune apoi că Emi-nescu este cel dintâi şi a rămas cel mai de seamăpoet muzician al literaturii româneşti”70.

Poate de aceea, evocând „prometeica personali-tate a lui Eminescu”, Perpessicius scria: „Poezia luiEminescu a avut înaintaşi demni de dânsul (...) Omare personalitate lirică numai El a fost (...) altizvor, aşa de miraculos, ca cel al liricii lui poeziaromânească n-a cunoscut”71.

Tocmai de aceea, continua autorul, „numele luiEminescu se conduce după alte legi decât celecalendaristice. El n-are nevoie de o zi anume, pen-tru că toate zilele i se cuvin. Pe el nu-l desmormân-tăm de zile festive, pentru că el e veşnic prezent înmijlocul nostru”72.

9. Scurta noastră incursiune în câmpul modalită-ţilor de asimilare şi reinstituire a lumilor monadolo-gice a încercat să schiţeze aici ceva despre nivelulcunoaşterii filosofiei moderne de către Eminescu şiacţiunea specifică a acesteia în creaţia eminesciană.Trebuie subliniat însă că forma însăşi a instituiriilumilor poetice nu constituie o simplă transpunere amodelelor de spaţiu menţionate – nici cel adus demonadologie, nici cel adus de lirica romantică, cieste o înfăptuire întru totul inaugurală, prin exem-plaritatea lor lumile creaţiei poetice purtând aicipecetea unui stil unic, ireiterabil şi inimitabil: celeminescian.

„Opera lui Eminescu” aduce astfel în prezenţăceva mai mult decât un sumum de realizări valoriceîn orizontul modernităţii, aduce „imaginea creatoru-lui total”. Este „fenomenul-Eminescu”, ce se im -pune, prin forţa lucrurilor, ca un moment de vârf înistoria creaţiei moderne şi în afirmarea valorilorumane.

note1 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică,

Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 326. 2 N. Iorga, Eminescu, în „Eminesciana”, Iaşi, 1981, pp. 147,

149. 3 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti..., p. 226. 4 C. Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al cul-

turii româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 170. 5 E. Papu, Einleitung, în: M. Eminescu, Gedichte, Bukarest,

Kriterion-Verlag, 1975, p. 5. 6 Vidi: S. Chiţanu (ed.), Eminescu în critica germană, „Emi-

nesciana”, Iaşi, Junimea, 1985. 7 Ibidem, pp. 79–91.8 Ibidem, pp. 90–91.9 M. Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, ediția

a III-a, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963, pp. 459, 417. 10 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, ediția a II-a, II, Bucu-

reşti, Editura Minerva, 1970, p. 8. 11 Ibidem, p. 8, 9.12 I. Petrovici, Contribuţii la filosofia lui Eminescu, în volu-

mul De-asupra sbuciumului, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1932, p.63.

13 Ibidem, p. 63.14 Ibidem, pp. 65–67.15 Ibidem, p. 68.16 Ibidem, p. 70.17 Ibidem, pp. 74, 79.18 E. Lovinescu, Mihai Eminescu, „Eminesciana”, 1984,

p. 51. 19 D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, „Eminesciana”,

1987, p. 80.

46

20 G. Călinescu, Op. cit., p. 121.21 Ibidem, p. 120.22 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti ..., p. 235.23 G. Călinescu, Op. cit., pp. 349–350. 24 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, 1, ediția a II-a, 1969,

pp. 339–345. 25 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 92. 26 G. Călinescu, Op. cit., p. 337.27 M. Eminescu, Fragmentarium. Ediţie după manuscrise, cu

variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 61.

28 Ibidem, p. 356.29 Ibidem, p. 64.30 M. Eminescu, Lecturi kantiene. Traduceri din Critica

raţiunii pure. Editate de C. Noica şi Al. Surdu, Bucureşti, EdituraUnivers, 1975, p. 79.

31 Imm. Kant, Kritik der reinen Vernunft, hrsg. von R.Schmidt, Hamburg, F. Meiner, 1976, p. 144.

32 M. Eminescu, Lecturi kantiene, pp. 79–80. 33 C. Noica, Introducere, în: Lecturi kantiene, p. XI. 34 M. Eminescu, Opere, VIII: Traduceri, transcrieri, excerpte,

ediţie critică şi prefaţă de Aurelia Rusu, Bucureşti, Editura Mi -nerva, 1986, p. 319.

35 D. Vatamaniuc, Cuvânt-înainte, în: M. Eminescu, Frag-mentarium, p. 8.

36 G. Călinescu, Opera lui Eminescu, ediţia a II-a, 2, 1970,p. 20.

37 Ibidem, p. 120.38 A. Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, în:

Sämtliche Werke, Bd. I, Frankfurt a.M., Suhrkamp, 1986, p. 384. 39 Ibidem, p. 385.

40 G. Călinescu, Op. cit., p. 47. O tratare a acestei teme amprezentat (în formă de comunicare) la: Leibniz Tradition undAktualität. V. Leibniz-Kongress. Hannover, 14–19 November 1988(în actele acestui congres, pp. 90–98, sub titlul Leibniz’Nach -klänge im Denken und in der Dichtung von Mihai Eminescu).

41 M. Eminescu, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessi-cius, XVI: Corespondenţă, Documentar, Bucureşti, Editura Aca-demiei, 1989, p. 48.

42 Ibidem, p. 183.43 C. Noica, Op. cit., p. VII.44 C. Călinescu, Op. cit., p. 337. 45 D. Vatamaniuc, Op. cit., pp. 11–12. 46 T. Vianu, Poezia lui Eminescu, în: Opere, 2, Bucureşti,

Editura Minerva, 1972, p. 257. 47 Ibidem, p. 242.48 A. Hübscher, Vorwort, în: A. Schopenhauer, Der hands-

chriftliche Nachlass in fünf Bänden, hrsg. von A. Hübscher, Bd.I,München, dtv, 1985, p. I.

49 Al. Oprea, Biografia intelectuală a lui Eminescu, în:M. Eminescu, Opere, ediţie critică, XIV, 1983, p. 28.

50 G. Călinescu, Op. cit., p. 45. 51 Ibidem, p. 24, 42, 45.52 I. Petrovici, Kant şi cugetarea românească, în: Studii

istorico-filosofice, ediţia a II-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1929,p. 226.

53 C. Floru, Leibniz, în: Istoria filosofiei moderne (OmagiuProfesorului Ion Petrovici), vol. I, Bucureşti, Societatea Românăde Filosofie, 1937, p. 489.

54 M. Eminescu, Opere, VIII, Editura Minerva, 1986, p. 295. 55 M. Eminescu, Fragmentarium, p. 90. 56 G.W. Leibniz, Monadologie, în: Opere filosofice, (tradu cere

de C. Floru), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, pp. 509–510. 57 Ibidem, p. 513.58 E. Lovinescu, Op. cit., pp. 45–47. 59 M. Eminescu, Opere, ediţie critică, VII: Proza literară,

1977, p. 311. 60 Ibidem, p. 280.61 Ibidem, p. 107.62 Ibidem.63 M. Eminescu, Poezii, p. 189.64 G.W. Leibniz, Op. cit., p. 57. 65 G. Martin, Leibniz. Logik und Metaphysik, 2. Aufl., Berlin,

W. de Gruyter, 1967, pp. 126–127. 66 M. Eminescu, Poezii, p. 153.67 Ibidem, p. 170.68 G. Popa, Spaţiul poetic eminescian, „Eminesciana”, 1982,

p. 16. 69 M. Eminescu, Poezii, pp. 106–107.70 T. Vianu, Op. cit., p. 257.71 Perpessicius, Mihai Eminescu (1850–1889), „Emines -

ciana”, 1983, p. 517, 518. 72 Ibidem, p. 517.

47

24 ianuarie 1859

Sărbătorim în fiecare an, cu emoție și re cu noș -tință, ziua Unirii Principatelor Române. În acest an,al 150-lea de la fondarea Societăţii Literare Românecare devine, printr-o lege specială din 1879, AcademiaRomână, unirea românilor din toate ținuturile locuitede aceștia a fost o profesiune de credință.

Prin Unirea de la 24 ianuarie 1859, se împlineao parte a unui ideal la care aspirase de secole popo-rul român. Acest act apare ca un rezultat firesc aldezvoltării treptate a conștiinței de origine, decredință și de limbă a tuturor românilor.

Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza petronurile de la Iași și București începea în istoriațării o epocă de realizări profunde în toate domeniile,înfăptuiri fără de care nu ar fi putut fi posibile cele-lalte mari acte ale românilor: Independența de la1877 și Marea Unire din 1918.

Toate domeniile vieții economice, militare, poli-tice, instituționale, ad ministrative, culturale s-aubucurat de atenția Domnitorului Cuza și a colabora-torilor săi apropiați. Alexandru Ioan Cuza a reușit săfie nu numai „Domnul Unirii”, dar și al reformelor,așa cum îi urase sfetnicul său apropiat MihailKogălniceanu. Nu totul a fost perfect, dar progresula fost uriaș.

Între instituțiile care s-au bucurat de atențiadomnitorului a fost Biserica Ortodoxă strămoșească(în timpul domniei sale, Biserica Ortodoxă Românăobține recunoașterea de la Patriarhia Ecumenică dinConstantinopole și autocefalia; unele decizii alePrin cipelui Cuza au fost și rămân discutabile, cuefecte de lungă durată). Domnitorul a acordatatenție și constituirii Forului înalt al Culturii

românești (Societatea Literară Română) care îșicontura în acei ani profilul.

Am afirmat la Ziua Culturii Naționale, în aceastăAulă, că de-a lungul veacurilor, credinţa noastrăcreștină (aproape bimilenară) și limba noastră roma-nică au reprezentat cei doi piloni ai dăinuirii popo-rului român, ai culturii noastre, în același timp, ele-mentele esențiale prin care ne-am integrat în culturași civilizația europeană.

Cu aceeaşi ocazie, Preafericitul Părinte PatriarhDaniel, Întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Române,ne-a vorbit cu toată înţelepciunea sa despre credinţanoastră creş tină, care se păstrează în toate satele şioraşele Ţării.

Biserica şi Academia Română sunt cele două in -stituții fundamentale ale statului strâns legate prinaceleași obiective de promovare a Credinței, Uni tățiinaționale, de cultivare a culturii și de respectare amarilor valori ale neamului românesc.

Încă de la înființarea ei, acum aproape 150 deani, Academia Română a fost, atât prin componență,cât și prin obiectivele sale, „mărețul arbore al cul -turii și sintezei etnice a neamului românesc” [1].Așa cum afirma Grigore Tocilescu, „ea face partedin sufletul neamului românesc și este a națiunii,precum n țiunea găsește într-însa vatra pururea ne -stinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe și anobilelor imbolduri” [2].

Unii dintre marii făuritori ai Unirii PrincipatelorRomâne au fost și creatori ai Academiei Române.Între aceștia, se cuvine menționat mai întâi MihailKogălniceanu, sfetnicul domnitorului AlexandruIoan Cuza și artizan al actului de la 24 ianuarie 1859

Acad. Ionel-Valentin VladPreședintele Academiei Române

Unirea principatelor române – credință și Unitate română văzutăla Academia română la a 150-a aniversare a celui mai înalt for de cultură al Ţării*

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea aniversară „24 ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Române“(22 ianuarie 2016, Aula Academiei Române)

48

și al reformelor care au urmat. Printre primiimembri ai Academiei Române s-a aflat și „bardul dela Mircești”, Vasile Alecsandri, autorul poeziei HoraUnirii. În noua instituție academică s-au regăsit șialte figuri importante care s-au evidențiat înacțiunile din ianuarie 1859 și în anii ce au urmat:memorialistul George Sion, publicistul C.A. Rosetti,viitorul mare om politic Ion C. Brătianu, istoricul șimarele om politic Dimitrie A. Sturdza, al cincileaPreședinte al Academiei Române, medicul și bota-nistul Anastasie Fătu, cel dintâi președinte alSecțiunii Științifice, ju ristul Constantin A. Crețulescuși episcopul istoric Melchisedec Ștefănescu, autorulînflăcăratei predici intitulată Jertfă pentru UnireaPrincipatelor.

Ca și Biserica Ortodoxă Română, AcademiaRomână și-a manifestat, de-a lungul anilor, rolulfundamental de apărare și dezvoltare a valorilorspirituale naționale, a limbii, a tradițiilor și moș -tenirii trecutului. Acestea s-au concretizat în ini -țierea și realizarea unor lucrări de referință de mareîn sem nătate, exprimând puterea spirituală, deve -nind, așa cum o caracteriza episcopul MelchisedecȘtefănescu, „un centru de lumină și știință româ-nească”. Marile realizări ale Academiei Române întoate domeniile culturii și științei au definit-o ca un

corp de elită al inteligenței românești, dar, mai înaintede toate, un focar de unitate și spiritualitate româ-nească. După cum, pe bună dreptate, consemna renu-mitul filolog italian Angelo de Gubernatis, membrude onoare al înaltului for academic român, „dacă încelelalte academii se lucrează pentru știință custăruință, mi se pare că aici, în Academia Română,a pătruns însuși sufletul națiunii românești” [3].

Așa cum afirmă răspicat Mitropolitul SofronieMiclescu, unul dintre artizanii Unirii Principatelor,„pe stindardul națiunii române stă scris cu literemari Credința și Unitatea română”, tot așa noi, ceide astăzi, trebuie să fim pătrunși de adevărul căUnitatea și Credința trebuie să călăuzească toatefaptele noastre, să ne întărească în clipe de restrișteși să ne lumineze calea spre viitor.

Să nu uităm și faptul că suntem în săptămâna derugăciune pentru unitatea creștinilor din România,începută la Catedrala Patriarhală și care se va ter-mina la Catedrala „Sf. Iosif”. Preafericitul PărintePatriarh Daniel participă în aceste zile la Sinodul dela Ge neva al tuturor Întâistătătorilor din lume. I-amurat ca Domnul să îl călăuzească în această misiune,tot harul pentru unirea creștinilor și o revedere bine-cuvântată.

Academia Română este organizatoarea „Stra-tegiei româniei pentru următorii 20 de ani”.Strategia se ocupă de identitatea naţională şi cu -prinde atât obiective privind cultura naţională, cât şiproblemele privind respectul faţă de instituţiilenaţionale, politici în domenii care vizează interesulnaţional ș.a. Avem obiective privind o RomânieEducată, valori afirmate pe plan internațional și opoziție a Țării în Uniunea Europeană la nivelulresurselor ei (modelul „Ionel I.C. Brătianu”).Fidelă obiectivelor pentru care a fost creatăacum 150 de ani, Academia română a fost şi con-tinuă să fie garantul menținerii și promovăriiculturii naționale și al afirmării ei în lume.

Cinstirea momentului de la 24 ianuarie 1859 –„actul energic al națiunii române” – să fie pentrutoți model și îndemn de urmat.

Doamne, binecuvântează România, luminea ză-neși unește-ne în ceea ce facem pentru Ţară!

referinţe[1] Constantin I. Istrati, Analele Academiei Române. Dezba-

teri, seria II, tom. XXI, 1899–1890, p. 163.[2] Grigore Tocilescu, Cuvântare la 10 mai 1902, Analele

Academiei Române. Dezbateri, seria II, tom. XXV, 1901–1902,p. 17.

[3] Angelo de Gubernatis, Analele Academiei Române. Dez-bateri, seria II, tom. XIX, 1896–1897, p. 40.Theodor Aman – Unirea Principatelor

49

Istoria este conservatoarea memoriei umanităţii,dar ea mai este – sau ar trebui să fie – şi învăţătoa-rea oamenilor şi mai ales a conducătorilor lor. Înpaginile ei se adună faptele trecutului, în măsurapăstrării lor, iar istoricii au misiunea reasamblării şia reînsufleţirii. Oamenii zilelor noastre trebuie aju-taţi să înţeleagă fapte din alte vremuri şi mai ales săculeagă învăţămintele lor, ceea ce se dovedeşte a fiîn nu puţine rânduri dificil, dată fiind firea ome-nească.

Există momente, etape, zile în istoria popoare-lor, care se impun prin însemnătatea lor şi prin pro-cesele istorice pe care le-au generat. Pentru românio astfel de zi memorabilă este 24 ianuarie 1859, ziuaîn care, prin dubla alegere a domnitorului AlexandruIoan Cuza, hotarul de la Milcov a fost înlăturat şicele două principate au început să se înfăţişeze lumiica un stat unitar al ro mânilor, iar pe harta Europei aapărut România.

Este o zi nemuritoare pe care o sărbătorim de156 de ani. Este o zi învăţătoare, când toţi trebuie săne întoarcem gândurile, măcar pentru un număr declipe, către un trecut, când înaintaşii noştri au avutdragostea de patrie şi de neam şi înţelepciunea de arealiza începutul unui proces de unificare naţională,înfruntând greutăţi ce păreau insurmontabile, unorachiar utopice.

Ziua de 24 ianuarie 1859 ne învaţă, sau ar trebuisă ne înveţe, generaţie după generaţie, un comporta-ment, să ne impună nu numai respect, ci şi dorinţade a-l imita şi egala. Este o zi învăţătoare, care nearată peste veac câtă forţă poate fiinţa într-o naţiune,într-un moment de mare cumpănă şi ce consecinţepot avea faptele ei.

Românii veneau din negura istoriei, până astăzifiinţarea lor îşi are contestatari, dar, în fapt, ei eraudovada şi întruchiparea vie a unei puteri de rezis -tenţă fără egal, deşi soarta i-a aşezat într-un spaţiugeopolitic situat, după expresia cronicarului, „încalea răutăţilor“. Valurile istoriei au trecut deasupralor nimicitoare, dar ei au avut tăria rezistenţei şi a

unei continuităţi evidente. N-au putut fi despărţiţi deaceste locuri în care au vieţuit în preajma altorpopoare, având în fiinţa lor ca temei de bază pe dacişi pe romani şi fiind singurii reprezentanţi ai roma-nităţii în această parte a lumii.

Vicisitudinile istoriei au făcut ca ei să nu se reu-nească în cadrul unui singur stat, ci timp de veacurisă trăiască nefiresc cu graniţe între ei şi o parteînsemnată sub stăpâniri străine. Doar la sfârşitul vea-cului al XVI-lea, efemer, dar pilduitor, Mihai Vitea-zul a realizat o unificare a celor trei ţări istorice.

Dincolo de graniţe, însă, a existat o viaţă comunăa românităţii, o comunitate de viaţă spirituală, de cre-dinţă, dar şi de obiceiuri şi, mai ales, un liant puternicreprezentat de limbă, care i-a singularizat pe româniprintre popoarele zonei; în acelaşi timp, a fost unputernic numitor comun al celor care se defineau caromâni şi care păstrau în memoria colectivă convin-gerea romanităţii lor. Limba şi tiparul românesc –apărut la începutul veacului al XVI-lea – au contribuitla menţinerea unităţii spirituale şi culturale.

Veacurile succedate până la constituirea unuistat naţional au mai dezvăluit în scurgerea lor pu -terea de rezistenţă, dar şi abilitatea, între altele, princompromisul realizat cu puterea otomană, care aconferit celor două state româneşti o situaţie singu-lară în ansamblul spaţiului sud-est european.

Secolul al XVIII-lea, trezitor pentru întreagauma nitate, a fost şi veacul în care a început să sea firme naţiunea modernă, în care trecându-se de laneam la naţiune, românii au trecut şi ei într-o nouăfază a existenţei lor. În secolul al XlX-lea, veac alnaţionalităţilor, ideea unităţii naţionale şi-a făcutdrum, devenind dominantă mai ales în Ţara Româ-nească şi Moldova, ţări aflate într-o situaţie similară.

Este evident că împrejurările internaţionale aufost favorizante, că „o unire mai îndeaproape“ a fostavută în vedere şi în Regulamentul organic patronatde Imperiul rus. Războiul Crimeii a deplasat atenţiamarilor puteri spre gurile Dunării şi a dat o motivaţieacceptării de către majoritatea lor a unei unificări

Învățămintele zilei de 24 ianuarie 1859*Acad. Dan Berindei


50

moldo-muntene, dar importantă a fost forţa pe care adobândit-o ideea Unirii în rândurile românilor.

Această trezire naţională a fost extraordinară şieste o învăţătură care nu trebuie uitată. Ea s-a pro-pagat înăuntrul întregii naţiuni. Fără îndoială, auexistat şi conservatori ai vechilor stări de lucruri, darnumărul susţinătorilor procesului de unificare a fostcopleşitor. Rareori în viaţa unui popor o idee poatecăpăta o forţă similară. De la marele boier la ţăranulclăcaş, dorinţa unificării naţionale în forma atunciposibilă a unirii Principatelor a trecut pe primulplan. Ideea a devenit un panaceu universal, fiecareconsiderând-o un temei de înnoire. Important a fostnumărul din ce în ce mai numeros al celor care sus-ţineau crezul unionist.

Pentru realizarea Unirii au existat şi sacrificii –o altă învăţătură care nu trebuie uitată – din parteatuturor categoriilor sociale, începând de la boie -rime, a cărei poziţie dominantă şi-a pierdut o partedintre valenţe. A fost deschis un drum mai larg cla-sei mijlocii, burghezia, care avea să preia maideparte, în deceniile următoare – ca o consecinţă aformării statului modern – pârghiile principale aleputerii. De asemenea, în anii în care s-a săvârşitUnirea, reprezentanţii ţărănimii din adunările ad-hoc au acceptat amânarea propriilor revendicări,

pentru a nu stânjeni înfăptuirea, cu un ceas maidevreme, a Unirii.

În condiţiile în care două mari puteri – Imperiulotoman şi Austria habsburgică – se împotriveau uni-ficării celor două principate, implicarea unui numărcât mai mare de oameni în acţiunile de susţinere aprogramului unionist a fost de mare însemnătate.Unirea a avut loc spontan, uneori, a implicat şi riscuri,mai ales în Moldova în vremea căimăcămiei luiNicolae Vogoridi. Miile de semnături strânse pentrucauza Unirii, chiar când ele duceau la acţiuni repre-sive, constituie până astăzi dovada acestei susţinerigenerale. Dar dovada supremă a fost în zilele dinianuarie 1859, când peste 30 000 oameni – printre eise găseau şi câteva mii de ţărani – s-au strâns peDealul Mitropoliei, la Bucureşti, şi au stat neclintiţitimp de trei zile, fără a ţine seama că era iarnă.

Nu era doar vorba de ştergerea unui hotar nefi-resc şi de strângerea laolaltă a moldovenilor şi mun-tenilor, ci de făurirea unui stat nou, modern. În sus-ţinerea acestui program de schimbare şi înnoire,clasa politică a vremii a ştiut să facă concesiile nece-sare pentru a se putea realiza România.

Într-un răstimp istoriceşte foarte scurt s-a ştershotarul şi a fost realizată, treptat, construcţia statuluinou. Fără îndoială, s-a ţinut seama şi de exemplulreformelor din statele înaintate ale vremii, dar totuls-a făcut competent, cu dreaptă măsură, avându-seîn vedere tradiţiile şi interesele naţionale.

În adunările sau divanurile ad-hoc, în adunărileelective, în Comisia centrală şi în Senatul României,s-a reuşit într-un scurt timp să se realizeze o conlu-crare şi să se adopte succesiv un întreg programînnoitor care, desăvârşit apoi în timpul domnieiregelui Carol I, va aşeza România între statele euro-pene. Totul a fost realizat cu jertfe, cu eforturi, cudăruire de sine. Astfel, pe temeiul unei zile sacre, s-areconstruit o ţară.

Patriotismul a fost trăsătura fundamentală a mo -mentului care a culminat la 24 ianuarie 1859, dra-gostea de ţară a fost însufleţitorul unei naţiuni şi adat forţa şi energia de a birui, de a realiza ţara ceanouă. Este poate învăţătura fundamentală a aceluimoment istoric de veşnică neuitare. Ziua de 24 ia -nuarie a mai însemnat unitate, solidaritate, renunţărila interese proprii, a fost fără îndoială, prin învăţătu-rile pe care le oferă şi puterea amintirii aceluimoment, o zi de neuitare şi veşnică cinstire.

Proclamarea Unirii Principatelor (detaliu) – Theodor Aman

51

Pentru istoricul civilizaţiei româneşti este lim -pede faptul că trăsătura definitorie a primei noastremodernităţi, în contextul Europei Est-Centrale şi deSud-Est a fost statalitatea. În condiţiile autonomieidin epoca Turcocraţiei – de la a doua jumătate a vea-cului al XVI-lea până dincolo de 1800 – ea a însem-nat păstrarea demnităţii voievodale şi a însemneloracesteia, a tradiţiei dinastice, a bisericii şi a celeimai mari părţi a rânduielilor economice şi socialedin epoca independenţei medievale din secoleleXIV şi XV.

Cât despre împrejurarea că istoria noastrămedievală şi premodernă a înregistrat, în cadrulacestei statalităţi – pierdute de toţi vecinii românilorcu excepţia Rusiei imperiale – cunoscuta împărţire aspaţiului românofon nord-dunărean în state sepa -rate, ea a fost aceea care, alături de conştiinţa origi-nii comune, a latinităţii carpato-dunărene, va fi năs-cut treptat marele proiect al unităţii româneşti, celmai însemnat din întreaga noastră devenire ca poporşi naţiune, punctat de cele două momente majore:„Mica Unire” de la 1859 şi „Unirea cea Mare” de la1918. Dacă aceasta din urmă avea să se desfăşoareîntr-un context european precis al finalului de impe-rii, cea dintâi – pe care o omagiem astăzi – s-a rea-lizat, o ştim bine, în pofida intereselor unor mariputeri vecine de la Est, Vest şi Sud, la răscruce deimperii încă existente, dubla alegere a lui AlexandruIoan Cuza însemnând dovada superlativă şi nicio -dată întrecută a ingeniozităţii politice româneşti, ainteligenţei unei generaţii pe alocuri irepetabile,fiind, probabil, cea mai ilustră faptă de acest fel dinanalele istoriei naţionale. A fost ceea ce numea Iorga„unirea ţărilor libere prin români”, în aşteptareaceleilalte uniri, după 60 de ani, a tuturor teritoriilorromâneşti. Pentru a înţelege ce s-a întâmplat la1859, istorici şi sociologi, istorici ai literelor şi cei aiartelor s-au străduit să arate cum – dincolo de deose-birile culturale desluşite, rând pe rând, de Eminescu,de Ibrăileanu, de Lovinescu, între o Moldovă aristo-

cratică deschisă spre Occident şi Muntenia tradiţio-nalistă, a „stării a III-a”, privind către Balcani (chiardesfăşurarea evenimentelor revoluţionare paşoptisteindică limpede deosebirea dintre Iaşi şi Bucureşti),mentalul extracarpatic a realizat, la nivel individualşi, mai apoi, colectiv, apropieri ale lumii româneştide o parte şi de alta a Milcovului, conducând la ounificare politică şi culturală, mai ales la nivelul eli-telor sociale şi intelectuale, în chiar vârsta în caremoldovenii Ureche, Costin şi Cantemir sau muntea-nul Constantin Cantacuzino scriau despre unitatea„moldo-vlahilor”.

Ca şi în alte locuri ale Europei medievale şirenascentiste, ca în principatele ori ducatele ger-mane sau italiene, de pildă, membrii elitelor încăfeudale din secolele XV şi XVI, moldoveni şi mun-teni se înrudeau între ei: Vlad Dracul cu neamul luiAlexandru cel Bun, pe cale de consecinţă VladŢepeş cu Ştefan cel Mare, care se căsătorea cu ofiică a lui Radu cel Frumos, aşa cum urmaşul şte-fanian Bogdan al III-lea se însoţea cu o descen -dentă a lui Mihnea cel Rău sau cum munteanulMircea Ciobanul se căsătorea cu celebra Chiajna,fiica lui Petru Rareş.

Se pregăteau astfel, prin înrudirile Muşatinilor şiBogdăneştilor cu Basarabii, fie domniile valahe alemoldovenilor Alexandru cel Rău şi Ştefan Surdul,fie cârmuirile paralele ale celor doi fraţi din ramuraDrăculeştilor munteni, Alexandru al II-lea Mircea înŢara Românească şi Petru Şchiopul în Moldova,explicând desigur, aluziile moldave din inscripţiapictată la Bucovăţ, lângă Craiova, şi „muntenis -mele” din arhitectura ieşeană de la Galata şi Aro-neanu. Se mai anunţa astfel, de ce nu, prezenţa efe-meră a Movileştilor moldoveni pe scaunul muntean– de aici au venit, desigur, ecourile muntene dinarhitectura şi pictura murală a Suceviţei –, ca şiînceputul fenomenului politic al domniilor alternatela Târgovişte şi Bucureşti, la Suceava şi Iaşi a Mih-neştilor coborâtori din Vlad Ţepeş, precum Radu


preliminarii ale „micii Uniri”*Acad. Răzvan Theodorescu

52

Mihnea şi Alexandru Coconul sau ale contempora-nului lor Alexandru Iliaş.

Aşezate înainte sau după episodul tumultuos, dela 1600 al lui Mihai Viteazul, domn la Bucureşti, laIaşi şi la Alba Iulia, asemenea înrudiri şi asemeneadomnii prefaţau şi explicau, printr-o scurtă unire subacelaşi sceptru a celor trei ţări române, cum a pututsă apară cel care avea să fie mai târziu eroul lui Băl-cescu şi cel evocat de Kogălniceanu în lecţiile de laAcademia Mihăileană drept „chipul măreţ ca al luiAhil (…) singurul voievod ce ajunge a uni părţileDaciei vechi”.

Deschizând secolul al XVII-lea, aceşti urmaşipre moderni ai principilor medievali pregăteau, în -tru spirit, stăpânirile marcate de conflicte, dar şi deînţelegeri ale lui Vasile Lupu cel cu „hire împără-tească” şi Matei Basarab, domnul de ţară careaccepta la Stelea târgovişteană o replică autohtoni-zată a Trei Ierarhilor ieşeni; după cum anunţaudomnia levantinului Gheorghe Duca, cel pictat laCetăţuia, într-un tablou votiv de certă inspiraţie pra-hoveană cantacuzină – să nu uităm că acest neam dearhonţi stambulioţi era stabilit în Muntenia şi înMoldova prin fraţii Constantin postelnicul şi Iorda-che vistierul – sau lunga stăpânire a „prinţului auru-lui”, olteanul Constantin Brâncoveanu care avea

drept ginere pe ultimul vlăstar al dinastiei Bogdă-neştilor, Radu Iliaş – care îşi găsea două nurori înfamilii boiereşti moldoveneşti (Balş şi Cantacu -zino) sau se înrudea cu un alt neam moldav, Ruset(de altminteri, Ion Neculce avea să noteze uşorhâtru: „Brâncoveanul pururea era bucuros să fugăboierii Moldovei la dînsu, să-şi facă nume bun”, peacest temei croindu-se ipoteza voinţei ctitoruluiHu rezilor de a-şi lărgi stăpânirea ei asupra vecinilorde la miazănoapte).

Asemenea apropieri aulice moldo-munteneaveau să continue până târziu în veacul al XIX-leacând, se ştie, de pildă, spre a da un pitoresc exem-plu, că domnul de la Bucureşti Gheorghe Bibescu serecăsătorea la Focşani, năşit chiar de domnul de laIaşi, Mihalache Sturdza…

Am demonstrat nu de mult că mult hulita epocăfanariotă a fost, de fapt, în veacul al XVIII-lea, o con-tinuare pozitivă a statalităţii şi a ideii dinastice, maiales prin neamurile princiare Mavrocordat, Ghica şiRacoviţă ce au domnit alternativ în Moldova şi ŢaraRomânească: Nicolae Mavrocordat de trei ori, fiulsău Constantin de opt ori (în vremea asta s-a scris, la1733, o istorie paralelă a celor două principate „dindescălecătura ţărilor”), Grigore al II-lea Ghica deşase ori, Constantin Racoviţă de patru ori, iar familiaŞuţu, prin Alexandru şi Mihail, au stăpânit simultanîn cele două ţări în cei trei ani premergători mişcăriieteriste şi a lui Tudor Vladimirescu. Preliminariile„Micii Uniri” se află, aşadar, într-un lung şir de eve-nimente şi într-o lungă listă de personaje ale istorieiromâneşti ce-şi au începutul cu aproape patru secoleînainte de acel măreţ ianuarie 1859.

Un moment mirabil realizat de cea mai strălu cităgeneraţie politică, aceea a paşoptiştilor şi a unioniş-tilor şi care s-a consumat în două spaţii de arhitec -tură ce stau azi – adaug cu mâhnire – în paragină.

În seara de 3 ianuarie 1859 în sala zisă „La Ele-fant” din Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi şi înseara de 23 ianuarie în hotelul Concordia din Bucu-reşti, candidatura colonelului Cuza a fost anunţată şivotată. Ambele clădiri există încă şi arată într-unchip cu totul nedemn.

Poate că adevăratul nostru patriotism va fi veri-ficat în clipa în care societate civilă şi autorităţi vorconştientiza că în aceste locuri – ce trebuie arătatemereu urmaşilor – s-a înregistrat ceva unic din isto-ria noastră.

Ceva care trebuie omagiat nu doar în zile fes-tive, ci la fiecare cotitură a sinuoasei deveniri româ-neşti. Domnitorul Gheorghe Duca

pe o frescă la Mănăstirea Cetățuia

53

Sub cupola Academiei

Distinşi reprezentanţi ai Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului şi Guvernului României,Doamnelor şi domnilor membri ai Academiei Române,Distinşi participanţi,Este o onoare şi aleasă cinste pentru mine să des-

chid lucrările acestei prestigioase dezbateri dedicateunei tematici de extremă importanţă, mai ales pentruprezentul şi viitorul consumatorilor de energie.

Nu este niciun secret că barometrul progresuluitehnic şi, de ce nu, al gradului de dezvoltare a uneinaţiuni îl reprezintă consumul de energie.

Având în vedere tematica dezbaterii, mă voireferi pe scurt la necesitatea armoniei funcţionaledintre om şi natură şi la faptul că, în prezent, rezer-vele terrei de a susţine o dezvoltare sustenabilăsunt într-o fază avansată de epuizare. Schimbă -rile climatice globale contribuie la amplificareafenomenelor extreme, la degradarea resurselornaturale, la deteriorarea şi polurea mediului încare trăim şi în care vor trăi şi munci urmaşiiurmaşilor noştri.

Dacă în anul 1804, populaţia Terrei era de unmiliard de locuitori, triplarea s-a realizat în 156 deani, până în anul 1960. Dar, în anul 2011, adicănumai după 51 de ani, populaţia globului a atinsşapte miliarde de locuitori. La jumătatea secolului 21se estimează ca populaţia Terrei să depăşească nouămiliarde de locuitori. În contextul creşterii popu-laţiei globului pământesc, diminuării substanţialea resurselor naturale, înrăutăţirii condiţiilor deme diu, apar o serie de semnale de alarmă referi -toare la prezentul şi viitorul omenirii.

Dennis Meadows, în anul 1970, în lucrareaLimitele creşterii, menţiona că se amplifică con-flictul dintre dezvoltarea civilizaţiei industriale,aflate într-o creştere accelerată, şi deteriorarea

fără precedent a resurselor naturale neregene -rabile.

În anul 1972, la conferinţa de la Stockholm dedi-cată mediului uman, se menţiona că a fost atins unmoment în istorie, când trebuie să regândim acţiu-nile noastre pe întreaga planetă cu o prudenţă maimare faţă de consecinţele asupra mediului.

În Raportul Brundtland din anul 1987 sunt pre-zentate principiile directoare pentru îndeplinireacerinţelor prezentului pentru dezvoltarea dura-bilă, fără a compromite capacitatea generaţiilorviitoare de a-şi realiza propriile programe. În pe ri -oada anilor 2003–2012, Lester Brown, preşedinteleInstitutului de Politici Planetare din Washington DC,a lansat aşa-zisul Plan B: Planul B 2.0, Planul B 3.0pentru salvarea unei planete sub presiune şi a uneicivilizaţii în impas, după care a urmat Planul B 4.0,mobilizarea generală pentru salvarea planetei.

Lester Brown, unul dintre cei mai de seamă gân-ditori ai zilelor noastre, nu s-a oprit aici şi în 2012 apublicat lucrarea Planeta plină, farfuriile goale. Înaceastă lucrare lansează pentru prima dată ideeacompetiţiei între hrană pentru maşini şi hranăpentru oameni, producerea de biocombustibil con-tribuind substanţial la scumpirea preţului şi la dimi-nuarea resurselor pentru hrana cea de toate zilele aoamenilor, afirmând că hrana este noul petrol, iarpământul este noul aur al omenirii.

În lucrarea Falimentarea naturii. Negarea limi-telor planetei, apărută tot în anul 2012, AndersWijk man şi Johan Rockström subliniază într-uncapitol special, că energia va deveni singura metodăde schimb, meţionând că secretul civilizaţiei şi alnivelului de trai este petrolul şi se întreabă dacăcrearea şi cererea de energie este infinită, de ce sun-tem noi atât de nepregătiţi cunoscând aceste reali-tăţi. Autorii fac ample comentarii asupra energieiuitate şi asupra energiei de perspectivă.

*Cuvânt de deschidere rostit la lansarea oficială a studiului „Eficienţa energetică – prioritate naţională pentru reducerea sărăciei energetice, creşterea calităţii vieţii şi siguranţa consumatorilor de energie“

(2 noiembrie 2015, Aula Academiei Române)

resursele planetei se epuizează*Acad. Cristian HeraVicepreședinte al Academiei Române

54

În anul 2014, Ugo Bardi, în lucrarea Planetaepuizată, prezintă o istorie cuprinzătoare asupra re -surselor minerale care s-au format în decurs demilioane de ani şi goana după bogăţii mineralecare jefuieşte planeta în decenii.

Nu pot să nu mă refer şi la lucrarea secretaruluigeneral al Clubului de la Roma, Graeme Maxton,lansată la Banca Naţională a României, intitulatăSfârşitul progresului – cum ne-a înşelat aşteptă rilegândirea economică modernă, care în capitolulModul de viaţă se va schimba menţionează că înbătăliile noastre pentru energie, nimeni nu se valupta corect.

Am făcut comentariile de mai sus, fără a măreferi la frecventele întâlniri ale şefilor de stat şi deguvern, pentru a arăta cât de preocupată este omeni-rea pentru viitorul nostru aflat sub tensiune.

Ţinând seama că cele menţionate sunt reflectatecu un grad mare de intensitate şi în ţara noastră, căenergia economiei româneşti are o valoare deose -bită, că datele Uniunii Europene privind persoanelecu risc de sărăcie sau excludere socială prezintăRomânia pe locul II în Europa în perioada anilor2011–2012, am acceptat fără rezervă solicitareadoctorului Emil Calotă, vicepreşedintele AutorităţiiNaţionale de Reglementare în domeniul Energiei, caAcademia Română să participe la un program decercetare şi găsire a unor soluţii şi măsuri de creş -

tere a eficienţei energetice, eficienţă care, după oserie întreagă de studii, astăzi, este la un nivel ex -trem de scăzut, de reducere a sărăciei energetice şide protecţie a consumatorilor vulnerabili. Am pre-zentat solicitarea Biroului Prezidiului AcademieiRomâne şi având acceptul, am discutat mai întâi cuprofesorul Cătălin Zamfir, directorul Institutului deCercetări pentru Calitatea Vieţii, apoi cu profesorulIlie Bădescu, directorul Institutului Naţional deSociologie, care au confirmat fără re zerve că potcontribui la studiul solicitat de către ANRE. Auurmat întâlniri de lucru cu cei doi specialişti ai Aca-demiei Române şi vicepreşedintele Emil Calotă,apoi cu participarea preşedintelui Autorităţii Nico-lae Havrileţ şi a preşedintelui Comisiei pentru ener-gie din Parlament, doctorul Iulian Iancu. Au foststabilite, pe bază de contract, finanţat de AutoritateaNaţională, condiţiile de realizare a acestuia, iarrezultatele obţinute vor fi prezentate sintetic înaceastă dezbatere.

Îngăduiţi-mi să spun şi cu acest prilej că, dinnefericire, cercetarea ştiinţifică nu se bucură deatenţia care i se cuvine. o ţară care nu are o cer-cetare ştiinţifică proprie, mai ales în domeniile încare condiţiile sunt total diferite de cele existente lanivel european sau mondial, va rămâne permanentîn urma ţărilor avansate şi va fi tributară nunumai în importul de tehnologie, ci şi în importulde bunuri materiale şi de alimentare.

Academia Română a iniţiat prin Programul mana-gerial lansat de acad. Ionel-Valentin Vlad şi prinmembrii Biroului Prezidiului nou ales, 11 proiecte decercetare pe probleme majore pentru dezvoltarea Ro -mâniei, precum şi numeroase dezbateri de impor tanţădeosebită privind tematica acestor proiecte.

Îngăduiţi-mi să felicit Autoritatea Naţională deReglementare în domeniul Energiei pentru iniţiativade a solicita sprijinul cercetării pentru efectuareastudiului referitor la eficienţa energetică. Este o con-firmare a punerii în practică a afirmaţiei făcute încădin anul 2011 de către Delvo, care menţiona: „Cri-zele conduc la evenimente şocante, destabiliza -toare, apelează la patrimoniul cunoaşterii, suscităinteligenţa, îndrăzneala şi solidaritatea. În acestcontext, trebuie să socotim crizele oportunităţipentru dezvoltare şi inovare”.

Sunt convins că nu trebuie să aşteptăm noicrize sau epuizarea catastrofală a resurselornaturale. Avem obligaţia de a contribui la preveni-rea şi combaterea lor prin cunoaştere şi inovare,prin susţinerea şi promovarea cercetării ştiinţifice.

55

Sistemul energetic în arhitectura strategică a lumii Sistemul energetic este nucleul unei civilizaţii şi

forţa care modelează peisajul civilizaţional alpopoarelor. Consumul de energie satisface întreagasferă de nevoi omenești și toată gama de funcțiisistemice ale unei societăți. Toate celelalte sistemeale societăţii – comunicaționale, circulatorii, com pu - taționale, culturale, profesionale etc. – au nevoie desistemul energetic fără de care nu pot supravieţui.Energia este o necesitate universală și un drept uni-versal. Sistemele energetice sunt vehiculele uni -versalizării societăților pe fondul conservăriidiversității; toate celelalte sisteme societale pot intraîn conflict cu sistemul energetic, acesta, însă, leadeverește pe toate (căci este „hrana” lor). Putemspune, aşadar, că sistemul energetic are o naturăeminamente „consensuală”. Studiul energiei varevoluționa științele (un exemplu este apariția eco-nomiei computaționale, un alt exemplu este emer-gologia, prin care suntem informaţi asupra dinamis -mului extraordinar al societăţii, datorat infor -matizării: rata zilnică de creștere a comunității vir-tuale pe o singură plat formă este de 7000.000) etc.

Sistemul energetic este cel mai curat sistem, areo natură profund consensuală, o funcţie universală:poate fi „contrazis” de alte sisteme, fără ca el însuşisă intre în „conflict” cu vreunul dintre acestea, ade-verindu-le pe toate pentru că este „hrana” lor. Dinacest punct de vedere, putem afirma că sistemulenergetic este nu numai sistemul sensibil al so -cietăţii, dar în acelaşi timp şi sistemul care, într-unfel, oferă elementele unui alt stil de a gândi, de aconduce societatea şi, ca atare, poate servi ca exem-plu. Este evident că el va influenţa cel mai puternicnoile direcţii în care vor evolua nu numai structurileinstituţionale ale societăţii omeneşti, dar, în acelaşitimp, paradigmele cunoașterii generale și speciale.

Studiul sistemelor energetice face parte din şti -inţa strategică a statelor şi trebuie să acompaniezepoliticile publice ale guvernelor. Politicile energieisunt cele mai radicale modalități de prevenire asărăciei și marginalizării. Accesul la energie este unin dicator sensibil al minimei bunăstări. Conceptulde minim al bunăstării se identifică aproape cu celde acces la consumul de energie. Dacă dorim săcontemplăm relieful unei societăți este firesc săaruncăm o cât de rapidă privire asupra peisajului eienergetic. Care sunt, aşadar, fețele sistemului înRomânia? Cum arată peisajul energetic românesc şieuropean la acest moment? Chestiunea este cu atâtmai urgentă, cu cât cele trei pachete legislative pro-movate de Uniunea Europeană în chestiunea piețeieuropene a energiei (gaze și energie electrică) suntinsuficient examinate în lumina peisajului energeticromânesc. Aceste pachete legislative reflectă legi -tățile întregului, ale pieții europene ale energiei șiastfel sunt eclipsate dramatic uneori palierele sub-secvente ale geografiei energetice regionale și na -ționale ale Uniunii Europene.

Mă voi referi la câteva dintre reperele semnifi-cative ale peisajului energetic românesc și european,păstrându-ne în marginile unui discurs ataşat politi-cilor publice ale statului român şi deci ale inte re -sului naţional, în contextul dinamicilor sistemuluienergetic european. Reamintim teza lui Fr. Lyotardconform căruia cine controlează discursul (public)controlează politicile şi cine controlează politicilecontrolează dinamismele societăţilor, ale realităţilorsociale. De aceea, este foarte important, ceea cepunem în discursul nostru să fie legat de structurilereale, de ceea ce este în realitate, convinşi fiind că,în felul acesta, îndeplinim una dintre exigenţeleprogramului şi concepţiei fondatorului sociologieiromâneşti, Dimitrie Gusti, care atrăgea atenţia căreformele trebuie făcute de jos în sus, adică de la

*Alocuţiune susţinută la lansarea oficială a studiului „Eficienţa energetică – prioritate naţională pentru reducerea sărăciei energetice, creşterea calităţii vieţii şi siguranţa consumatorilor de energie“

(2 noiembrie 2015, Aula Academiei Române)**Director, Institutul de Sociologie, Bucureşti

Sărăcia energetică și europa asimetrică*Ilie Bădescu**

56

ţara reală spre ţara legală, având ca temei o bunăorganizare a competenţelor în stat şi o cunoaşteresis tematică a realităţilor. Conferinţa de faţă este o re -marcabilă ilustrare a unui asemenea stil de a gândi,de a concepe procesul reformator sectorial pe teme-lia unei alianţe salutare dintre actorii instituţionali şimediul academic al cercetării strategice.

consumul energetic într-o geografie variabilă Voi trece peste ceea ce Domniile Voastre ştiţi şi

domnul vicepreşedinte Cristian Hera a spus aici atâtde lămuritor legat de faptul că ultimele patru cicluriKondratieff au fost decisiv legate de ceea ce s-aîntâmplat cu energia. Știm ce s-a întâmplat dupăPrimul Război Mondial în privința relației dintreenergie și sistemul geopolitic: totul a depins deenergie, a depins de petrol, de gaze, de electricitateş.a.m.d. Ceea ce se întâmplă astăzi în legătură cureaşezarea jocurilor geopolitice, a actorilor inter -naţionali pe scena geostrategică a lumii depindemasiv de energie. Deci, din acest punct de vedere,putem spune că dinamica sistemului energetic este oproblemă strategică, fundamentală pentru politicastatelor.

Pe de altă parte, simpla examinare a înfățișăriisistemului enegetic actual atestă incidența unor di -ferențieri culturale ale consumului de energie și,deci, felurite stiluri de viaţă induse modurile de fo -losință ale energiei. Una este situaţia în StateleUnite, unde stilul de viață și distribuția consumuluide energie îmbracă forma unei „geografii armo ni -oase” a consumului energetic, alta este în România,unde consumul de energie se distribuie după unmodel puternic polarizat, atestând, altfel spus, o po -larizare a stilului de viaţă legat de energie, şi cu totulalta este situaţia în Europa, unde persistă o puternicăstratificare regională a consumului de energie, pefun dalul unei puternice asimetrii. Geografia ener -getică de tipar concentrat în SUA, de formulă po -larizată în estul Europei și puternic stratificată înUniunea Europeană reprezintă o dovadă că accesulla energie este un fenomen, deopotrivă, politic șicultural, nu doar unul economic. Observăm, așadar,că sunt diferenţe şi acestea trebuie luate în con -siderare, fiindcă de ele depinde geografia sărăcieireziduale a țărilor, nu doar a segmentelor socialedinlăuntrul fiecărei țări în parte. Frank Hajdinjak,președintele Federației Patronale a AsociațiilorCompaniilor de Utilități din Energie (ACUE),spune răspicat: „Trebuie să acoperim prin rețeaua

de distribuție zona care are un nivel de consum foartescăzut. (…) sunt destul de răspândite aceste zone cuconsum redus. Pe viitor trebuie să ne gândim laalternative, să livrăm energie, căldură sau gaz cătreaceste zone, în așa fel încât să devină cât mai suste-nabil din punct de vedere al prețului”.

iarna românilor nu este ca iarna europenilorPolarizarea consumului energetic în România

este atât de marcată, încât doar un orb ori un om răuintenționat ar ignora-o. Accesul polarizat este atestatde studiile problemei într-un chip cât se poate derăspicat: în România numai 45,71% dintre locuinţe(dintre care: 75,3%, urbane, 9,98%, rurale) au încăl -zire centrală. Socioscopia consumului energetic nearată că 83% dintre locuințele rurale folosesc sobecu lemne. Accesul ruralului la sistemul central deîncălzire este atât de redus, încât, practic, se poatespune că jumătatea rurală a țării se află în afara sis-temului energetic modern. Circa 90% dintre ruralisunt „în afara sistemului”. În plus, jumătate dintreconsumatorii vulnerabili din rural nu primesc aicinicio compensație. Aceasta este jumătatea ignoratăde către stat, pe care guvernele și politicile publicen-o văd. În vreme ce consumatorul vulnerabil dinurban primește compensații în proporție de 100%,ponderea ruralilor vulnerabili, la nivelul ruraluluide câmpie, mai cu seamă, care primesc aceste com -pensații pentru preţul de cumpărare a combustibilu-lui solid (al lemnului) abia atinge proporţia de 50%.Problemele sunt foarte serioase, dacă ținem seamade ponderea mare ce revine încălzirii în structuracon sumului de energie.

În Anglia, de pildă, jumătate din consumul deenergie este folosit pentru sistemul de încălzire. ÎnRomânia, 40% din consumul de energie estedestinat încălzirii. Aici este loc pentru o intervenţiefoarte serioasă.

Subcultura sărăciei energetice și stratificarea energetică a europeiPrezentarea noastră, este dedicată în continuare

evidenţierii subculturii sărăciei energetice. Aceastaeste o chestiune dramatică, o fațetă a „drameirăsăritene”, care trebuie să intre în sfera de preo -cupări ale politicilor energiei. În Europa, stilul deviaţă şi cultura consumului energetic sunt marcatede o stratificare foarte puternică, atât înlăuntrulsocietăților naționale, cât și în cadrul Uniunii Euro-pene, între națiunile europene. Pentru a evidenţia

57

stratificarea, am luat în considerare povarafacturilor, adică ponderea celor care nu-şi pot achitarata, chiria şi facturile la utilităţi. În România pon-derea acestora este alarmantă. În anul 2013, 30,5%din populaţie avea asemenea dificultăţi. În vreme ceîn Europa de Vest media acestora este de 6,33%, înEuropa de Est media lor atinge 20,23% dinpopulația regiunii. Prin urmare, avem o stratificareevidentă a consumului energetic pe regiuni înEuropa şi există riscul ca politicile de preţuri săsupra accentueze sărăcia energetică în țări precumRomânia. Se naște astfel cea de-a IV-a sărăcieenergetică, sărăcia reziduală, la care nevom referi mai încolo. Pentru a evi -denția stratificarea consumului energe-tic în cuprinsul Uniunii Europene, amdeterminat izobarele sărăciei ener -getice, adică liniile care-i despart pesă racii energetici ai continentului decei neîmpovărați de plata facturilor, încele patru regiuni ale Europei.

Povara facturii în România şi înEuropa de Sud-Est se plasează în jurulunor valori medii, care osci lează între15% şi 21%, pe când în Europa deVest media este între 5 şi 6,50%. Stra-tificarea regiunilor și a națiunilor euro-pene în raport cu scara consumurilorenergetice este evidentă.

Dacă luăm în considerare procentulde 40–50% al sărăciei reale, conformcalculelor profesorului Cătălin Zamfirși ținând seama de indicii pe care i-amcalculat noi înșine, obținem un scenariu de alarmăpentru Orizontul lui 2021: procentul celor ce nu-și vorputea achita facturile în 2021 va crește spre 35–37%(prin efectul aplicării Memorandumului semnat cuComisia Europeană și al Acordului cu FMI).

Prin efectul alinierii prețurilor interne la cele deimport, povara prețului la gaze în factura de plată, întermenii PPS, va crește de 1,5 ori. Săracii energeticiai Europei de Est se vor înmulți și inegalitățile con -sumului energetic între popoarele Uniunii Europenese vor adânci și ele.

Decalajul dintre cele două Europe este, probabil,aspectul structural cel mai semnificativ al UniuniiEuropene. Pentru națiunile răsăritene, a fi în Uniu-nea Europeană nu anulează acest decalaj energeticstructural dintre cele două Europe. A fi dincoace delinia care leagă Sttetin-ul de Triest înseamnă un plusde 15–30% săraci energetici. Căderea Cortinei defier a sistemelor politice n-a adus și la căderea zidu-

lui dintre „capitalismele bunăstării”. Pentrunaționalii răsăriteni, a fi în Uniunea Europeană nuanulează povara facturii care variază în jurul unuiprocent al împovăraților de circa 20–30%. PentruRomânia, acest decalaj atinge 30% și se va accentuaspre 37%. Altfel spus, în Orizontul anului 2021,37% dintre români vor avea dificultăți în a-și achitafactura la energie, în condițiile în care România esteaproape independentă energetic la gaze, în vreme ceGermania este aproape dependentă energetic la gaze(în principal față de Rusia). Profilul sărăciei energe-tice în cele două Europe este prezentat în Graficul 1.

căsătoria lui Keynes și devoalarea funcției ascunse a politicii prețurilor Politica de preţuri este un factor deosebit de

important în agravarea stratificării energetice a Uni -unii Europene. Utilizarea politicii de prețuri ca pâr-ghie a con s trucției unui sistem stratificat la scarăcon tinentală a fost cercetată de către J. MaynardKeynes pentru cazul sistemului sovietic. În anul1927, Keynes s-a căsătorit cu o dansatoare din Rusiași astfel a călătorit acolo, iar când s-a întors a atrasatenţia asupra utilizării politicii prețurilor ca metodasigură de exploatare a Rusiei rurale. Un asemeneafapt, proorocea el atunci, va duce deopotrivă ladezastrul poporului rus și la dezastrul sistemului, cutoate că toată lumea era optimistă la vremea aceeade început a unei asemenea aventuri geopolitice șigeo economice de o rară cruzime pentru era mo -dernă. Politica de preţuri este, iată, o pârghie extrem

Grafic 1: Media regională a populaţiei în dificultate de a-şi achitarata și/sau chiria pentru locuinţă şi facturile la utilităţi. Date la nivelul adouă regiuni ale Uniunii Europene. Serii de date 2007–2013

58

de importantă într-un stat, de aceea am simţit nevoiasă mă refer la această chestiune în prezentarea pro-blematicii consumului de energie în România șiUniunea Europeană. Studiul nostru ne-a descoperitefectul politicii de prețuri în generarea celei de-a pa -tra forme de sărăcie energetică pe care am denu mi t-osărăcie energetică reziduală.

cea de-a patra sărăcie energetică La cele trei forme de sărăcie

energetică, adică sărăcia în raport cucombustibilul, cu resursele fi naciareși cu accesul la sistem (co s tul echipa-mentului), România mai este afec -tată și de a patra formă a sărăcieienergetice, pe care am nu mit-o re -ziduală și care este indusă de po -litica preţurilor. Dinamica și am -ploa rea decalajului și a sărăcieiener getice nu se pot sesiza, atâtavreme cât ne menținem la evaluărilede prețuri în euro/kWh. Dacă luămîn seamă doar media prețurilor îneuro la energia electrică (euro perkWh) în cele două regiuni ale Uniu-nii Europene (la consumatorii cas -nici și industriali), peisajul energe ticnu-și va descoperi fața sa accidenta-tă: consumul casnic pare „ieftin” înEuropa de Est și „scump” în Europade Vest. Evaluând structura depreţuri din Europa în acest mod,vom constata, de exemplu, că, într-adevăr, consu-mul casnic în Europa de Est este foarte ieftin, 0,140cenţi/kw, în timp ce în Europa de Vest este aproapedublu. În consecinţă, s-ar putea deduce că este „mo -ral” și deci politicește corect să scumpim consumulîn Est prin politica de preţuri, ca să aducem peisa-jul energetic european la o configurație „echi -tabilă”. Aceasta și este motivația doctrinei bruxe -lleze a armonizării preţurilor, ca să avem unconsum echitabil în Europa. Ne întrebăm, totuși,dacă aceasta este situaţia? Ca să deslușim lucrurile,este ne cesar să facem ceea ce, în mod firesc, faceorice specialist în domeniu, recalculează totul înraport cu puterea de cumpărare. Prețurile în PPS nespun că raportul dintre cele două regiuni este in -vers. Dacă recalculezi totul în termenii puterii decumpărare standard (PPS), situaţia este exact pedos: Europa de Vest consumă energie ieftină şi Eu -ropa de Est consumă energie scumpă. Datele suntpre zentate în Graficul 2.

În țările Europei de Vest, între prețurile în euro șicele recalculate în PPS nu există niciun decalaj (ceeace adeverește calitatea de monedă vestică a euro),pre cum se vede în grafic. Acest fapt arată că aicipolitica de prețuri are altă semnificație decât în Est.În Europa de Est, însă, se poate observa o uriașădiferență între cele două expresii ale prețurilor (îneuro și în PPS), ceea ce arată că aici utilizarea mone-dei euro, ca metodă de măsurare, ascunde fenomenele,

în loc să le devoaleze. Când evaluăm dinamica șidistribuția regională a prețurilor în raport cu putereade cumpărare standard (PPS), vom constata că întoate țările vestice, cu excepția Germaniei, prețurileenergiei, atât în euro, cât și în PPS, se situează subnivelul celor plătite de estici, evaluate în PPS. Alt-minteri spus, în Europa de Vest, politica de preţuri asusţinut bunăstarea în domeniul energetic, în vremece în Est politica de prețuri a adâncit povara facturii,decalajul şi austeritatea: acestea sunt tocmai cele treitrăsături ale sărăciei energetice reziduale. Când eva-luăm consumurile energetice în euro, suntem de ter -minați să conchidem că pentru vestici energia estescumpă și pentru estici este ieftină. Când evaluămprețurile în PPS, însă, constatăm că, de fapt, pentruestici, energia casnică e mai scumpă decât pentruvestici. Nu putem împărtăși, deci, concluzia studiuluiBCG conform căruia „prețurile energiei electrice șigazelor naturale rămân relativ reduse în România,

Grafic 2: Prețurile în PPS la energie electrică în gospodării în cele două Europe

59

chiar dacă ne raportăm la puterea de cumpărare”(așa se spune în studiul BCG). Datele reale suntprezentate în Graficul 3.

cum se vede distribuția prețurilor în oglinda veniturilorPentru a vedea şi mai adânc fenomenul stra -

tificării consumului energetic în Europa, am luat înconsiderare proiecţia preţurilor în oglinda venituri-lor a trei consumatori: germanul mediu, euro peanulmediu şi românul mediu. Să cercetăm, întâi, cum sedistribuie regional prețurile în euro. Pentru 100 kw/hîn euro românul plăteşte 12 euro, germanul plăteşte28,7 euro şi europeanul mediu 20,8 euro. Luați caatare, acești indicatori ne spun că germanul plăteșteaproape de trei ori mai mult decât românul și maimult decât europeanul mediu cu 1/3. Dacă trecem deoglinda înșelătoare a prețurilor în euro și vom recurgela o unitate de măsurare mult mai realistă și anumeplata în unități de muncă (muncile prestate de uneuropean mediu, un român mediu etc. pentru a-șiplăti consumul de energie), povestea consumuluienergetic în Europa ia o întorsătură neașteptată. Săvedem, așadar, cât aduce munca anuală a unuiromân în propria sa gospodărie, comparativ cuacelași volum de muncă a unui german și a unuieuropean mediu. Vom obține astfel oglinda venituri-lor reale în cele trei cazuri.

Venitul mediu anual al gospodăriei în Româniaeste 8813 de euro, în Germania este de 30 000 deeuro, în Europa 20 000 de euro. Raportul de paritateal muncilor este de 3 la 1 în favoarea Germaniei şide 2 la 1 în favoarea europeanului mediu. Altfelspus, opt ore de muncă ale unui german sunt de treiori mai bine plătite decât opt ore de muncă a unui

român. Evaluând lunar, putem conchide că venitulmediu lunar pe gospodărie este 700 de euro înRomânia, 3000 de euro în Germania ş.a.m.d. Prinurmare, procentul plăţii pentru electricitate în raportcu veniturile unei gospodării este 1,7% în România,1% în Germania, 1,7% în Europa. Raportul deparitate al prețurilor între Germania și România estede 1/2, respectiv între Europa și România este de 1/1.

Pentru a ne da seama mai bine de aceste dis -parităţi, am luat în considerare raportul de paritateîntre volumul de muncă pe care un lucrător din celedouă ţări trebuie să-l presteze pentru a-şi cumpăra100 de kw/oră. Să insistăm. Dacă luăm ca mărimede referință câștigul median al unui lucrător în douățări, una din Vest, Germania, și una din Est, Româ-nia, vom constata că în Germania câştigul orar brutmedian în PPS este de 15,4 euro, pe când în Româ-nia este de 2,0 euro. Prin urmare, raportul este de 7la 1. Ne dăm seama de efortul uriaş al unui româncomparativ cu al unui german, pentru a-și plăticonsumul de energie.

Pentru a cumpăra aceeași cantitate de energie,un român ar trebui să muncească de şapte ori maimult decât un german. Altminteri spus, o oră demuncă a unui german este egală cu şapte ore demuncă a unui român. Cu toate acestea, un românplătește 24,4 euro în PPS pentru 100 kwh, iar ungerman plătește 28,5 PPS pentru 100 kwh. Raportulde paritate al prețurilor este aproape de 1 la 1 (mai pre-cis, este de 1,2), în vreme ce raportul de paritate almuncilor este de 7 la 1. Chiar dacă ne-am menține lamăsurătoarea consumului energetic în euro, raportulprețurilor față de raportul muncilor este dis -proporționat în cele două țări. Astfel, în Germania,pentru 100 kW/h se plătesc 29 euro, iar în România12 euro, ceea ce înseamnă că pentru plata a 100kW/h un german va munci două ore, iar un român vamunci şase ore (dat fiind că în Germania câștigulmedian brut pe oră este de 15 euro, pe când înRomânia este de 2 euro). Prin urmare, nici evaluareaîn euro nu poate subtiliza uriașul decalaj structuralîntre cineva de dincoace de Elba și cineva de din -colo de Elba.

Cortina de fier geopolitică a fost înlocuită, iată,cu o cortină de argint geoeconomică. Peste zidulcare desparte cele două Europe nu se poate trece.Doctrina Bruxelles-ului îl obligă pe român sămuncească şase ore ca să-și plătească gazele propriiexploatate de o firmă mixtă (dar, totuși, gaze dinresursele țării), iar pe un german doar două ore. Iatăce înseamnă a fi dincolo și dincoace de vechea liniecare leagă Sttetin-ul de Trieste.

Grafic 3

60

Vă rog să-mi permiteţi să fac o paralelă întreeficienţa energetică şi solidaritatea umană, ca unmesaj din partea Parlamentului României, îngrijoratde dimensiunea megatemei, care se află în faţa sta-telor europene, statelor lumii, respectiv provocărilela care suntem obligaţi să răspundem legate de secu-ritate, de schimbări climatice şi inegalitate socială.Din păcate, acestea s-au agravat în ultimul şi nu s-audiminuat, iar la baza lor şi responsabilă de acesteprovocări este „energia.”

Energia (aşa cum sublinia domnul academicianCristian Hera, vicepreşedinte al Academiei) este„sângele civilizaţiei societăţii”, progresului şi ca li -tăţii vieţii. „Eficienţa energetică, spune JohnMaxwell, este fundamentul supravieţuirii”.

Aşa cum pentru sănătatea trupului şi sufletuluiuman, cel mai bun medicament este „iubirea“, la felşi pentru energie, dacă reuşim să generăm, săstocăm să multiplicăm şi să furnizăm în mod efi-cient energia, putem crea oricâtă prosperitate dorim.

Pentru aceasta, este nevoie de solidaritateumană. Solidaritatea este mişcarea care a determinatmarile schimbări în istoria omenirii. Din păcate,

omenirea este solidară doar în momentele desuferinţă comună, şi ultimele exemple ne de -monstrează acest lucru. Însă, separarea uneisocietăţi în structuri politice diferite, antagonice,agresive, loiale grupului, determină o abordaredistructivă, o separare şi o dezagregare socială.

Suntem în situaţia în care statele lumii se vădobligate să redeseneze politicile sociale şi, mai ales,politicile energetice, însă realizăm aceasta în anul2015, când cea mai importantă vulnerabilitate s-adovedit a fi inegalitatea socială. Dacă inegalitateasocială este pe primul loc, atunci toate programeleguvernamentale, structurile şi formele de organizarepolitică şi socială au eşuat.

Pe locul al doilea, se află criza liderilor la nivelmondial. Lipsa de soluţii privind criza economico-financiară, pentru conflictele din Orientul Mijlociu,pentru conflictul Rusia-Ucraina şi, mai nou, pentruconflictul generat de situaţia refugiaţilor confirmăgrava criză de lideri la nivel mondial.

Lipsa de solidaritate a statelor ne obligă săregândim întregul sistem de organizare socială. Iarîn aceste condiţii, poate nu întâmplător, această temă

eficiență energetică şi solidaritate*Iulian Iancu**

*Alocuţiune susţinută la lansarea oficială a studiului „Eficienţa energetică – prioritate naţională pentru reducerea sărăciei energetice, creşterea calităţii vieţii şi siguranţa consumatorilor de energie“

(2 noiembrie 2015, Aula Academiei Române)**Preşedinte al Comisiei pentru industrii şi servicii, Camera Deputaţilor

Energie ecologică

61

ne obligă pe toţi să înţelegem de ce „energia” şi dece „eficienţa energetică” generează un cumul atât decomplex de factori, pe care trebuie să-i analizăm şicare ţin de cultura energetică, sărăcia energetică,consumator vulnerabil, organizare economică,dependenţa dezvoltării nivelului de trai de consumulde materii prime şi de modul de formare şi de orga-nizare a producătorilor, a sistemului energetic în fie-care stat.

Omenirea a fost preocupată, de 2000 de ani, deacest subiect – „energie.” Astăzi, oamenii de ştiinţă,dându-şi mâna în mod solidar peste ocean din Sta teleUnite, până în Germania, Franţa, Italia – în generalUniunea Europeană (care deţine 40% din totalulbrevetelor pentru tehnologie în domeniul surselorregenerabile de energie) – încearcă să ofere omeniriio nouă soluţie, care, se pare, că vine dinsprerevoluţia tehnologică, revoluţia digitală, în inimacăreia se află fuziunea nucleară, capabilă să oferemai multă energie, de un milion de ori mai multdecât unitatea de masă pusă să ofere energie astăzi.

La nivelul Uniunii Europene, provocarea o re -prezintă realizarea Uniunii Energetice, menite sătransforme fundamental sistemul energetic alEuropei. Din păcate, consumatorul european plă -teşte astăzi cea mai scumpă energie din lume.Preţurile energiei electrice pentru ţările europenecontinuă să fie cu 30% mai mari decât în SUA, iarpreţurile gazelor naturale sunt de două ori mai maridecât cele din SUA; SUA fiind cel mai importantcompetitor în piaţa globală al Uniunii Europene.

Diferenţa de preţ faţă de alte economii ale state-lor lumii are un impact direct asupra competitivităţiiindustriei europene.

Această influenţă asupra competitivităţii indus -triei europene, dar şi asupra bunăstării cetăţenilorUniunii Europene, continuă să fie afectată, încondiţiile în care Uniunea Europeană importă 53%din necesarul său de energie la un cost de 406miliarde de euro/an (1,11 miliarde euro/zi), fiind,astfel, cel mai mare importator de energie din lume.Pe de altă parte, un procent de 75% din fondul loca-tiv european este ineficient, din punct de vedereenergetic. Transporturile se bazează 94% pe produsepetroliere, dintre care 90% sunt din import.

În acelaşi timp, pentru a asigura imperativulinvestiţional în sectorul energetic, Uniunea Eu ro -peană trebuie să investească peste 1000 mili arde deeuro, până în 2020, şi aceasta în condiţiile în care, înfiecare an, Uniunea Europeană a cheltuit peste 120miliatrde de euro/an prin acordarea de subvenţiipentru energie, adesea, nejustificate.

În ceea ce priveşte România, situaţia este multmai delicată, deşi suntem pe locul trei în Europa caşi grad de independenţă de importurile de energie.

Diferenţa încă foarte mare între veniturilesalariale şi preţul energiei a accentuat gradul depolarizare socială şi de sărăcie ale populaţiei.

Deşi avem un consum de energie de 1,5 tep/loc,fiind cu mult sub valoarea medie europeană de 3,37tep/loc, Uniunea Europeană 27, ponderea persoane-lor aflate în risc de sărăcie sau excludere socialăclasează România pe locul doi în Uniunea Eu -ropeană. În anul 2012, 28,5% din populaţia Ro -mâniei se afla în risc de deprivare materială severă.

Preţurile ridicate ale gazelor naturale şi energieielectrice contribuie în jur de 50% la numărul con-sumatorilor consideraţi vulnerabili.

În 2013, 30,5% din totalul populaţiei Românieise găsea în dificultate de a-şi putea achita costurilelocative şi facturile la utilităţi, procent de trei ori maimare decât cel din 2007 (10,1%). În aceste condiţii,Parlamentul României, conştient de nivelul acestorprovocări, încearcă să fie parte a redesenării şi rede-finirii politicilor energetice. Încercăm să aşezămlegislaţia primară, legislaţia secundară, alături de oautoritate distinctă privind eficienţa energetică, deun plan naţional de acţiune, de programe şi proiecteprioritate şi – ceea ce este fundamental – poate de unPlan Marshall pentru eficienţă energetică în Româ-

Să milităm pentru o planetă ecologică!

62

nia. Nu spun întâmplător un „Plan Marshall”, pentrucă atunci când acest plan a fost lansat, în 1947, aufost injectate 13 miliarde de dolari în Germania(circa 130 miliarde € astăzi), care a triplat sumaîntoarsă către bugetul de stat. S-a adresat lo -cuinţelor, dar a relansat întreaga economie germană.Şi noi astăzi am putea să ne adresăm, păstrândacelaşi principiu folosit pentru Planul Marshall,adre sându-ne locuinţelor, nu numai pentruconstrucţia lor, ci din interiorul con strucţiilor exis -tente, pentru eficientizarea aces tora şi reducerea aceea ce astăzi înseamnă 40% din consumul de ener-gie al României. Este un set amplu de măsuri în carenu putem decide singuri.

** *

Când vorbim de viitorul energiei, nu vorbimdoar de ziua de mâine, despre luna viitoare, sauchiar anul viitor. Investiţiile din domeniul energeticpot lua decade (zeci de ani) pentru a fi realizate.Reducerea emisiilor de gaze nu poate schimba nimicpeste noapte. În câteva decade, peisajul energeticpoate părea, pentru noi, ca fiind extraterestru. Daraceasta nu schimbă faptul că energia prezentuluieste dificilă şi nesustenabilă. Nu schimbă faptul căschimbările climatice cer urgent acţiuni acum. Operspectivă pe termen lung nu este o scuză pentru oparalizare într-un termen scurt.

Nu există o soluţie tehnologică, drept panaceuuniversal, care să rezolve toate problemele. Fiecareţară, fiecare regiune are caracteristici specifice. Fărăidoli şi fără tabuuri.

Misiunea noastră este de a arăta cum adaptămfa cilităţile tehnologice la rea lităţile schimbărilor cli-

matice. Consumatorii trebuie informaţi mai binepentru deciziile lor zilnice. Energia trebuie să joaceun rol mult mai important în alegerea casei lor, înorganizarea vecinătăţii în care locuiesc şi a oraşelor.Neplătind un preţ corect, astăzi, înseamnă sătransformăm datoriile generaţiilor viitoare.

Trebuie asigurate mecanisme specifice, pentru anu vulnerabiliza şi mai mult anumite categoriisociale şi să avem o şi mai mare inechitate.

Casele viitorului nu pot fi imaginate de arhitecţisau grupuri de energeticieni lucrând doar ei. Va firezultatul colaborării între grupările de ener -geticieni, arhitecţi, constructori sau reprezen tanţiisistematizării urbane. Avem nevoie de cooperareadintre diferitele sectoare şi diferitele discipline.

Trebuie să extindem cercul participanţilor în lua-rea deciziilor, nu numai pentru specialişti, dar şi prinimplicarea activă a reprezentanţilor populaţiei,oficiali aleşi şi NGO printre ceilalţi în acest proces.

Adică, „trebuie să reinventăm energia”, ceea ceînseamnă:

- să progresăm schimbarea propriei noastreabordări;

- mergând mai departe în confortul nostru zonal,prin implicarea şi a altor actori din afara industriei şisă acceptăm disconfortul pe care-l provoacă schim-barea. Aceasta înseamnă să preluăm noi actori labord, cum ar fi public şi privaţi, societatea civilă şiorganizaţiile neguvernamentale. Lucrând împreunăînseamnă să ne ascultăm unul pe altul, să nerespectăm unul pe celălalt, să învăţăm a stabili unpământ comun şi să împărţim o limbă comună.

Arhitectura viitorului – acoperişuri verzi

63

Personalități istorice

O viață de om așa cum a fost este titlul uneiscrieri autobiografice a lui N. Iorga, una ce avea însăși un supratitlu integrativ: Orizonturile mele. Auto-rul voia să sugereze, poate, că mișcarea sa cronoto-pică trebuie înțeleasă ca un proces extensiv, în carecărturarul, născut la Botoșani în 1871 și stins dinviață în 1940, a parcurs etape, experiențe și ipostazediferite, la Iași, București, Paris, Leipzig, ori undel-au purtat împrejurările și marile lui calități deliterat și om al cetății.

De la orizontul mărginit al urbei natale, el aajuns a străbate, în lung și lat, mai tot spațiul etno-cultural apartenent, apoi spațiile conexe, la niveleuropean și mondial, devenind un eminent istoric alneamului său și al lumii, într-o extensie continuă deorizont cognitiv, a cărei cuprindere totală rămâneînsă o aspirație mereu neîmplinită a istoriografiei. Ascris despre poporul român, sud-estul european,Bizanț, Imperiul otoman, țările balcanice și cele dinestul continentului, literaturile romanice și etniilecare le-au produs, în veacul de mijloc și, mai târ-ziu, până în zilele când a putut să le cunoască și pecont propriu, într-un efort de sinteză fără egal. Ana-logia cu Tit Liviu, cu Pico della Mirandola, cu Can-temir, cu Voltaire, cu Ranke e.g. se cuvine a fiînțeleasă ca un omagiu la adresa creatorului poliva-lent care a fost românul moldovean N. Iorga, cel pecare Eliade îl plasa pe „calea regală” a enciclopedis-mului nostru, după Cantemir, Hasdeu și Eminescu,expresie miraculoasă, neverosimilă, a creativitățiicarpato-danubiene.

A scris sute de cărți și mii de studii, eseuri, note,ceea ce l-a făcut pe A.D. Xenopol, marele său das-căl de la Iași, să se întrebe, uimit, „cum a putut uncreier să conceapă atâtea lucrări și o mână să lescrie”. Unul dintre elevii săi, care avea să-i fie șibiograf, Barbu Theodorescu, le-a sistematizat îndouă mari volume, apoi în altul, sintetic, înlesnindastfel apropierea noastră de marele creator. Istoriculeste, neîndoielnic, ipostaza cea mai pregnantă, însăea nu poate mulțumi un „istoriolog” exigent, dacă ni

se îngăduie folosirea unui concept pe care N. Iorgaa ținut să-l acrediteze, la finele vieții sale, după cepublicase un vast Essai de synthèse de l’histoire del’humanité și preconizase deja la marele conclav alistoricilor de la Zürich o nouă direcție în studiile deresort: istoriologia.

O asemenea mare sinteză, eminamente subiec -tivă, pregătea cărturarul, la Sinaia, în teribila zi de27 noiembrie 1940, când a fost smuls de la masa delucru ca să fie ucis, la o margine de pădure, încondiții nepus de tragice, nelimpezite destul în răs-timpul consumat. Câteva postume, inclusiv nișteMateriale pentru o istoriologie umană, urmau săapară, peste ani, în cadrul unei dificile tentative derestituție patrimonială1.

Ansamblul operei, de unică amplitudine și com-plexitate, n-a putut fi încă sistematizat editorial cumse cuvine, nici analizat exhaustiv, deși eforturilerecuperatoare n-au lipsit și nu sunt deloc insigni-fiante. „Scrisul său, străbătut de fiorul geniului,constata un avizat biograf, a promovat întreaga

nicolae iorga: cărți și orizont memorialAcad. Alexandru Zub

64

gamă de idei și cuvinte ce au luminat societateacon temporană și a cercetat trecutul tuturor po -poarelor și statelor, în afara limitei de timp”2.

Relația cu cartea și biblioteca rămâne, în acestorizont, una esențială. Undeva, într-un contextmemorial, N. Iorga evoca anume „sfintele (sale)cărți”, cele din care și-a constituit atelierul de lucru,în continuă creștere și modelare tematică, dar și pecele dăruite adesea unor interesați, persoane șiașezăminte, deopotrivă. În programul său politic,trebuie spus, se menționa de la început „crearea debiblioteci populare în toate comunele urbane șirurale”, deziderat împlinit, apoi, ca ministru, prin„legea pentru organizarea bibliotecilor și muzeelorpublice comunale”3. Se întemeia desigur și peexemple din afară, selectate anume, ca în eseul Car -tea la alții4 sau în articolul despre Bibliotecile sătești(„Neamul românesc“, 1918). Pentru analfabeți, pro-punea să se organizeze cititul în comun și folosireacinematografului. Democratizarea culturii era,pentru el, ca și pentru alți contemporani, un impera-tiv, asumat și în cadrul Ligii Culturale sau capreședinte de onoare al Asociației Bibliotecarilor,așezământ pe care l-a sprijinit din tot sufletul. Pen-tru uzul cel mai larg, a făcut să apară calendareinstructive și cărți accesibile, în care se evocau„oameni și fapte din trecutul românesc”, înțeles,acesta, ca o sursă revitalizantă, mai cu seamă înmomentele de cumpănă socială.

Teatrul organizat de N. Iorga, mai ales la Văleniide Munte, urmărea același scop, una din pieselepuse în scenă intitulându-se anume Carte și viață5.Între ambele concepte, marele istoric sesiza o relațiede afinitate continuă, una demnă de a fi pusă învaloare prin orice mijloc. Până și conferințele saleradiofonice au devenit cărți, sub titlul de Sfaturi peîntuneric, vădind o reală capacitate de a folosi noileachiziții tehnice pentru dialogul cu un public extinspână la ultimul cătun.

Se poate sesiza la N. Iorga, în jumătatea de secolfecundată de scrisul său, o continuitate și o coerențăde mesaj demne de a fi puse mereu în lumină. Nuputem, aici, decât să le semnalăm, selectiv, pe liniarelației cu cartea scrisă sau vorbită, ca și cuinstituțiile conexe.

Criticile adresate unor contemporani în foiletoa-nele din „Independance Roumaine“ și în alte pu -blicații, la finele secolului XIX, aveau destule noteexcesive, pe care memorialistul a ținut să lemenționeze cu un anume regret, recunoscând un -deva că asemenea atitudini „pot să doară pe

oamenii în viață”6. Intrau în această categorie de„victime” Andrei Vizanti, Ioan Caragiani, NicolaeIonescu, Ștefan Vârgolici, V.A. Urechia, Gr.Tocilescu ș.a. Dimpotrivă, pe A.D. Xenopol îlprețuia, între altele, pentru „idealismul etic”, ca șipentru sinteza istoriografică pusă la îndemâna ori-cui, generos și competent, însă înainte de orice pen-tru pasiunea ideilor, pentru spiritul său constructiv7.

Întâlnirea cu marile cărți ale culturii române afost decisivă pentru viitorul istoric. „Letopisețele”de „vechi și bun grai”, publicate de Kogălniceanu,i-au înlesnit încă din primii ani de școală contactulcu surse istorice de seamă. „Istoria românilor dinclasa a patra, își va aminti el, ne dădea chipuri șipovești. Atâta. Sentimentul nu era sugerat de ominte dibace unită cu o inimă în adevăr iubitoare”8.A avut apoi norocul altor întâlniri memorabile, pre-cum cea cu „frumoasa carte de cetire a«învățătorilor asociați», dar cu atâta discreție, șiarticole despre țară și despre neam, dar ele nu fuse-seră tâlcuite printr-un singur cuvânt, și astfel elerămâneau pentru noi literă moartă, toată luarea-aminte îndreptându-se asupra bucăților duioase,atingând sentimentele general umane care mijeau însufletele noastre. Nici în clasa întâia, nici în a doua,nimic care să privească sângele nostru și pământulnostru. Conștiința de noi înșine n-o puteam căpătanici prin comparație cu cei deosebiți de noi”9. A fostnevoie de timp și de alte lecturi.

Apelul primordial la fapte i s-a impus deci. „Cutoată frica mea veche de orice ar fi o povestire, deorice ar semăna cu o sinteză, biblioteca populară a«Minervei» mă furase cu acea istorie populară a luiMihai Viteazul, pentru care mi-am adus aminte căpe vremuri fusesem, așa puțintel, un poet. Iubireapentru trecut, pentru marile lui figuri de energie șisinceritate, de aplecare către orice risc, tocmai con-trariul dispozițiilor pe care le observam la contem-poranii mei, mă prinsese și, adăugându-se preocu-pările politice, astfel de învieri îmi serveau pentrucritica timpului prezent mai mult decât orice argu-mentare de natură abstractă, logică”10.

Faptele de care istoricul trebuia să se foloseascăpentru a reconstitui trecutul, fie și secvențial, existaupeste tot și trebuiau să fie puse în valoare metodic șicu talent, după cum se poate citi în prefața la Isto-riologia umană. Le-a adunat cu răbdare și pasiune,publicând numeroase volume de documente șimonografii, pe seama cărora se putea gândi anume onouă vârstă a istoriografiei. Contactul nemijlocit cu„materia primă” a fost pentru Iorga esențial. O

65

spune deschis: „Voi străbate, cândva, Ardealul de laun capăt la altul, oprind trăsura – plătită din pungamea – la fiecare bisericuță, pătrunzând în mizeria eiumedă, răsfoind vechile cărți de slujbă, căutând înele fărâma de adevăr contemporan”11. În alt loc,regăsim aceeași sensibilitate în raport cu realitățileambientale. „Am descoperit, vale de vale, povârnișde povârniș, tot cuprinsul țării mele”, unde găsea și„prilejul de a râde, în felul lui Caragiale, dar din-colo de epoca acestuia, de tot ce e strâmb,pretențios, disarmonic, uitând că pe alături este oaltă lume, așa de respectabilă și demnă de iubire,mai presus chiar de pitorescul romantic care-iplăcea așa de mult lui Delavrancea”12. Rezistențaobstinată, eroică a acelei lumi o evoca, înfiorat, în -tr-o excursie „pe Streiu la Hațeg”, străbătând pădu-rea de stejari și fagi, martoră a unei vechi istorii,„parcă ar fi plămădită din acel mult sânge care acurs în zilele celor dintâi nenorociri ale apărători-lor pământului acestuia, în zilele căderii dacilor. Șicerul noros se încinge la apus cu o dungă de sângeca un curcubeu de pieire pentru oastea strămoșuluiDecebal. Înaintea noastră trec iute ciobani nițoși,ca niște aspre vietăți ale pădurii, care scânteie pre-lung subt ploaie, și mi se pare că văd fugapribegilor cruțați de fierul roman și rătăcind acumaprin potecile de codru către sălașurile barbarilorprieteni. Aici nimic nu este astăzi care să nu fi fosttocmai așa pe vremurile craiului ciobanilor. Și simtîn sufletul meu, după atâtea sute de ani, durereaacelor mândri învinși, care n-au putut păstra nicilimba pentru urmașii lor și cari au fost ponegriți șirenegați de dânșii în limba triumfătorilor. În nu melezeilor păgâni, cărora v-ați închinat fără izbândă,pace vouă, strămoși biruiți, care ați lăsat ca omoștenire de nenoroc neamului ce a pornit de la voi,neamului care în preajma cetății lui Decebal nesu-pusul a iobăgit cu trupul până ieri, ca să nu fie pedeplin slobod cu sufletul nici până în această zi,când vă pomenesc numele în taina cruntă a păduriivoastre!”13. Asemenea evocări se întâlnesc peste totîn scrisul lui N. Iorga, unde istoria și literatura seîngemănează mereu.

Dense în informații livrești și arhivalice sunt apoipaginile despre Multe drumuri străine, din aniistudiilor și de mai târziu, imposibil de menționat înacest cadru14. Ele denotă același spirit avid și scrută-tor, sesizabil în mai toată opera istoricului. La fel seprezintă capitolele despre primele sale publicații șidespre marile osteneli de istoric15. Noile călătorii, des-crise într-un loc, au alimentat alte studii și evocări, încare istoricul și scriitorul fac mereu bună casă16.

Iată cum își rezumă, în volumul memorialistic,atitudinea față de vestigiile semnificative ale trecutu-lui. „Din partea mea, căutam să învederez întâiașidată, pornind de la vechea constatare din« Istoriaromânilor în chipuri și icoane», ele însăși sprijinite pecercetarea răbdătoare a monumentelor de veche artă,descrisă pe scurt, dar nu fără stabilirea de legături, în«Drumuri și orașe» și mai ales în «Sate și mănăstiri»,că în clădirile domnești, boierești, negustorești șițărănești ale pământului românesc nu e o serie deimitații răzlețe, când de la unii, când de la alții, cimanifestarea progresivă, pe baza realitățilornaționale, locale și că adausul, chibzuit și cântărit, alinfluențelor de aiurea, din multe și felurite părți, aunei concepții unitare și armonioase”17.

Opacitatea unor semeni sau ingratitudinea al -tora, sesizate adesea de moralist, nu l-au făcut să-șidiminueze însă eforturile de îndrumare pedagogică:„Celui ce predică-n deșert/ Și-n jurul lui tovarășin-are/ Rămâie-i numele lui viu/ Căci sfântă-i muncalui și mare”18. Un asemenea mesaj evocă oarecumanii de la „Sămănătorul“ și mai ales un poem în careAl. Vlahuță evocase în termeni analogi „sfântamuncă” și devoțiunea socială19. De poemul în cauzăam luat cunoștință, în mod expres, la „Școalanormală” din Șendriceni, care purta numele scriito-rului „sămănătorist”, instituție în al cărei hol princi-pal fusese caligrafiat, ca un memento axiomatic, toc-mai acel poem.

Personal, n-aș putea spune care a fost primul textde N. Iorga avut sub ochi. Numele i-a fost însăpomenit, măcar o dată, de profesoara mea în dome-niu, Iulia Surmei, care îl plasa, fugitiv, printre mariinoștri istorici, alături de Kogălniceanu, Xenopol,Pârvan, ultimul fiind și cel mai călduros amintit, caexemplu de savant dedicat, ca nimeni altul,arheologiei și istoriei vechi.

Câteva dintre cărțile sale (unele simple extrasede tip revuistic) îmi răsar acum în minte, cea mailesne de memorat fiind, poate, una de tip antologic,Din faptele străbunilor, povestiri ale cronicarilor,rânduite, adnotate și publicate de N. Iorga (ediţia aII-a, București, 1923), carte pe care o regăsesc și aziîn biblioteca personală, alături de altele mai puținutile didactic. Iată motivația editorului: „Fragmen-tele pe care le dăm aici nu sunt luate la întâmplare,ca în alte culegeri, pripite sau incompetente, făcuteîn vederea noului program care prevede cetirea dincronicari. Am căutat să dau istoria însăși a neamu-lui nostru, și anume în acele părți care pot creșteîncrederea noastră în noi înșine, părțile ce cuprind

66

vitejie, danii pentru biserici, ispravă, faptă într-uncuvânt, luând din fiecare cronicar ceea ce se potri-vea mai bine cu acest scop. Nu cred să fi lăsat la oparte din mărturiile trecutului nostru nimic dintimpurile și faptele bune ale neamului”20.

Apare, aici, limpede formulată, dubla funcție aistoriografiei, cognitivă și pedagogică, atitudinefrecventă în epocă, nu doar în spațiul carpato-danu-bian. Era, „în același timp, o carte școlară și o cartede cultură națională, de cultură populară chiar”,după cum se poate citi în prefața volumului21. Mi-aufost utile mai târziu și acele „notițe despre croni-cari”, puse în fruntea culegerii, dar, mai ales, frag-mentele despre figura și domnia lui Ștefan cel Mare,temă asupra căreia m-am aplecat mai insistent înperioada studenției. Asumându-mi misiunea de aprezenta acea figură la un simpozion național, cândse împlineau cinci secole de la înscăunarea voievo-dului (12 aprilie 1957), am și publicat un mic eseuîn „Viața studențească“, având ca subtitlu cuvintelelui N. Iorga, în consonanță deplină cu acel moment:„O scânteie din marea flacără de mândrie șirecunoștință”. Așa se dorea a fi noua pomenire a cti-torului de la Putna, despre care ilustrul istoric publi-case studii, documente, biografii.

Cu alte scrieri ale lui N. Iorga, inclusiv cu seriaCărți reprezentative în viața omenirii, m-am întâlnitapoi, de-a lungul anilor, cercetător în domeniu euînsumi, folosind anume datele puse de el încirculație și ideile cuprinse mai ales în volumulGeneralități cu privire la studiile istorice, procuratanume de la profesorul Teșteban din Roman, acolounde s-a întâmplat ca în vara anului 1964, abia ieșitdin închisoare, să beneficiez de un scurt popas pro-fesional la muzeul din localitate, condus de un emi-nent coleg, arheologul Vasile Ursachi.

Am avut ocazia să mă refer, în timp, la uneleteme extrase din opera lui N. Iorga și chiar să leadun sub copertă, la Editura Istros din Brăila, grațieistoricului-arheolog Ionel Cândea, directorul Mu -zeului „Carol I” din localitate22. Era un demers legatde un proiect mai amplu de restituții istoriografice,din care nu putea lipsi, evident, creația fabulosului

cărturar. Destule teme noi mai puteau fi incluse înproiect, însă autorul a socotit că și asemenea„secvențe” pot folosi, cu toată modestia, la un pluscognitiv pe seama unei figuri de excepție.

Cartea și orizontul livresc se află, putem con -chide, în chiar nucleul forte al operei lui N. Iorga,despre care s-a spus cu temei că reprezintă o culmea spiritualității românești și universale. O culmespre care posteritatea istoriografică va năzui mereu,fără să o poată atinge, dar cu indiscutabil folos.

note1 B. Theodorescu, Nicolae Iorga, 1871–1940, București,

1976, pp. 519–520.2 Idem, Nicolae Iorga, București, Editura Tineretului, 1968,

p. 377.3 Ibidem, p. 274.4 N. Iorga, Cartea la alții, în „Buletinul cărții“, I, 9 (1 mai

1923), pp. 185–186.5 B. Theodorescu, Nicolae Iorga, 1968, p. 277.6 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, ediție îngrijită de

Valeriu şi Sanda Râpeanu, studiu introductiv, note, comentarii, in -dice de Valeriu Râpeanu, București, Editura Minerva, 1972, p. 135.

7 Ibidem, pp. 140–155.8 Ibidem, p. 44.9 Ibidem, p. 43.10 Ibidem, p. 324.11 Ibidem, p. XXVI.12 Ibidem, p. 328.13 Idem, Pagini alese, I, antologie de M. Berza, București,

EPL, 1965, pp. 192–193.14 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, pp. 249–265.15 Ibidem, pp. 266–283, 298–327.16 Ibidem, pp. 328–342.17 Ibidem, p. XXXIX.18 Ibidem, p. 424.19 Al. Zub, Ceva despre dimensiunea ergoetică. Note memo-

riale, în „Academica“, XII, 3, martie 2012, pp. 49–50.20N. Iorga, Din faptele străbunilor, ediţia a II-a, București,

1923, p. 3.21Ibidem, p. 4.22 Al. Zub, N. Iorga. Studii și note istoriografice, Brăila, Edi-

tura Istros, 2012, 334 p.

67

Premiile Academiei Române

I. FILOLOGIE ŞI LITERATURĂpremiul „timotei cipariu“a) Lucrarea: The Grammar of RomanianAutori: Dana Niculescu, Ana-Maria Iorga Mihailb) Lucrarea: Grammar of Romanian, Volume I:

The Noun PhraseAutori (editori): Carmen Dobrovie-Sorin, Ale xandra Cornilescupremiul „Bogdan petriceicu Hasdeu“a) Lucrarea: Atlasul lingvistic al dialectului

meglenoromânAutor: Petar Atanasovb) Lucrarea: Dicţionarul limbajului poetic al lui

Octavian GogaAutor: Gheorghe C. Moldoveanupremiul „titu maiorescu“a) Lucrarea: Inorogul la Porţile Orientului. Bes-

tiarul lui Dimitrie Cantemir. Studiu comparativ,volumele I–II

Autor: Bogdan Creţub) Lucrarea: I.D. Sîrbu. Opere. I: Jurnalul unui

jurnalist fără jurnal, II: CorespondenţăAutori (editori): Toma Velici, Tudor Nedelceapremiul „lucian Blaga“Lucrarea: Critică de export Autor: Andrei Terianpremiul „mihai eminescu“a) Lucrarea: ŢeastaAutor: Eugen Suciub) Lucrarea: Poeme în balansAutor: Cassian Maria Spiridonpremiul „ion creangă“ nu s-a acordat. premiul „ion luca caragiale“ nu s-a acordat.

II. ŞTIINŢE ISTORICE ŞI ARHEOLOGIEpremiul „Vasile pârvan“Lucrarea: O biografie a ceramicii neolitice de la

VădastraAutor: Radu-Alexandru Dragomanpremiul „dimitre onciul“a) Lucrarea: Comunităţile romano-catolice,

protestante şi lipoveneşti din Basarabia în secolul alXIX-lea

Autor: Ion Gumenâi (Republica Moldova)b) Lucrarea: Şcoala românească în judeţele

Cahul, Bolgrad şi Ismail pe durata reîntrupării laPrincipatele Române 1857–1878

Autor: Ion I. Solcanupremiul „george Bariţiu“a) Lucrarea: Gherla: Cetatea lui MartinuzziAutor: Gabriel-Virgil Rusub) Lucrarea: Affirming Identity. The Romanian

Greek-catolic Church at the Time of the First Vati-can Council

Autor: Ana Victoria Simapremiul „nicolae iorga“Lucrarea: Originile „Partidei Naţionale“ din

Principatele Române sub semnul „politicii boie -reşti“ (1774–1828)

Autor: Cristian Ploscarupremiul „mihail Kogălniceanu“a) Lucrarea: Liberalii. Structuri şi sociabilităţi

politice liberale în România interbelicăAutor: Ovidiu Buruianăb) Lucrarea: I.C. Brătianu şi politica externă a

României (1866–1888)Autor: Liviu Brătescupremiul „nicolae Bălcescu“a) Lucrarea: Putere şi teritoriu. Ţara Ro mâ -

nească medievală (secolele XIV–XVI)Autor: Marian Coman

premiile Academiei românepentru anul 2013 decernate în anul 2015*

* Decernarea premiilor Academiei Române în cadrul Adunării generale a membrilor Academiei Române(18 decembrie 2015, Aula Academiei Române)

b) Lucrarea: România în epoca modernizării1859–1939. Towards a Modern Romania 1859–1939

Autor: Gheorghe Iacobpremiul „Alexandru d. Xenopol“a) Lucrarea: Evreii din Hârlău. Istoria unei

comunităţiAutor: Carol Iancu (Franţa) b) Lucrarea: Activitatea Uniunii Patrioţilor

(1944–1945) şi a Partidului Naţional-Popular(1946–1949) în sud-vestul României

Autor: Radu Păiuşanpremiul „eudoxiu de Hurmuzaki“Lucrarea: Atlas istoric al oraşelor din România,

Seria B, Ţara Românească, Fascicula 3, Brăila(Städtgeschichteatlas Rumäniens, Reihe B, Wala-chei, 3. Liferung, Brăila)

Autori: I. Cândea1, Dan Dumitru Iacob, MariaStoica

III. ŞTIINŢE MATEMATICEpremiul „Simion Stoilow“Grupul de lucrări: Radial solutions for singularØ-Laplacians

Autor: Petru Jebeleanpremiul „gheorghe lazăr“Grupul de lucrări: Contributions to nonlinear

diffusion equationsAutor: Răzvan Gabriel Iagarpremiul „gheorghe Ţiţeica“Grupul de lucrări: Studii de geometrie şi topolo-

gie a varietăţilor algebrice complexeAutor: Daniel Mateipremiul „Spiru Haret“a) Grupul de lucrări: Which de Branges-Rovnyak

spaces are Dirichlet spaces (and vice versa)?Autor: Constantin Costarab) Grupul de lucrări: On compact complex sur-

faces of Kähler rank oneAutor: Ionuţ Chiosepremiul „dimitrie pompeiu“Grupul de lucrări: Traveling waves for nonlinear

Schrödinger equations with nonzero conditions atinfinity

Autor: Mihai Mariş

premiul „grigore moisil“ se acordă în colabo-rare cu Secţia de ştiinţa şi tehnologia informaţiei

Grupul de lucrări: P systems with proteins onmembranes

Autor: Andrei PăunIV. ŞTIINŢE FIZICEpremiul „dragomir Hurmuzescu“Grupul de lucrări: Studiul efectelor induse de

câmpuri externe asupra proprietăţilor opto-electro-nice ale structurilor cuantice semiconductoare zero-dimensionale

Autor: Mihail Cristeapremiul „constantin miculescu“a) Grupul de lucrări: Metode computaţionale în

studiul reţelelor neuronale celulareAutor: Maria-Magdolna Ercsey-Ravasz b) Grupul de lucrări: Cercetări asupra structurii

moleculei ADN folosind metode de spectroscopievibraţională

Autor: Cristina Michaela Munteanpremiul „Horia Hulubei“a) Grupul de lucrări: Date nucleare de precizie,

relevante pentru înţelegerea mecanismelor dereacţie şi a structurii nucleelor

Autor: Alexandru Negreţb) Grupul de lucrări: Contribuţii teoretice la pro-

bleme actuale ale Modelului StandardAutor: Cătălina Renata Jorapremiul „ştefan procopiu“a) Grupul de lucrări: Structuri electronice ale

unor sisteme magnetice de interes tehnicAutori: Petru Vlaic şi Denis Kozlenko (Rusia)b) Grupul de lucrări: Studii teoretice şi experi-

mentale privind proprietăţile magneţilor molecu -lari cu tranziţie de spin

Autor: Cristian Enăchescupremiul „radu grigorovici“Grupul de lucrări: Studiul suprafeţelor fe ro -

electrice şi a interfeţelor de tip metale mag ne ti ce/ -semiconductori

Autor: Cristian Mihail TeodorescuV. ŞTIINŢE CHIMICEpremiul „costin d. neniţescu“a) Grupul de lucrări: Studii privind structura68

supramoleculară şi reactivitatea polimerilor cufuncţionalităţi uretanice şi carboxilice

Autor: Sergiu Coşerib) Grupul de lucrări: Valorificarea polimerilor

naturali din biomasa vegetalăAutor: Iuliana Spiridonpremiul „i. g. murgulescu“a) Grupul de lucrări: Sinteza şi investigarea chi-

miei suprafeţei oxizilor semiconductori pentru pilede combustie, senzori de gaze toxice şi membraneceramice

Autor: Simona Şomăcescub) Grupul de lucrări: Sinteza electrochimică a

unor materiale compozite de tip platină/oxid meta-lic cu proprietăţi electrocatalitice şi fotocatalitice

Autor: Tanţa Spătarupremiul „gheorghe Spacu“a) Grupul de lucrări: Contribuţii în domeniul

chimiei organometalice a staniului – sinteza de tec-toni organostaniu cu potenţial în ingineria cris -talină a sistemelor supramoleculare polimetalice

Autor: Richard Attila Vargab) Grupul de lucrări: Contribuţii în domeniul

chimiei organometalice experimentale şi teoretice apnictogenilor (stibiu, bismut)

Autor: Ciprian-Ionuţ Raţpremiul „nicolae teclu“a) Grupul de lucrări: Obţinerea şi separarea

unor produse de biosinteză prin procedee necon -venţionale

Autor: Dan Caşcavalb) Grupul de lucrări: Interacţiuni noxe-compo-

nente celulare: studii prin spectrometrie de masă,spectroscopie de dicroism circular şi de infraroşu

Autor: Gabi DrochioiuVI. ŞTIINŢE BIOLOGICEpremiul „emil racoviţă“Lucrarea: Life and Death at the Peştera cu Oase.

A Setting for Modern Human Emergence in EuropeAutor: Silviu Constantin (autor principal şi coe-

ditor)premiul „grigore Antipa“Suita de patru lucrări publicate în perioada

2009–2013 cu tema Interacţia dintre celule primareşi nano-structuri pentru prostetica medicală

Autor: Livia Simapremiul „emanoil teodorescu“Grup de șapte lucrări publicate în perioada

2011–2013 cu tema Proprietăţi funcţionale ale unorbacterii lactice din alimente fermentate

Autor: Silvia-Simona Grosu-Tudorpremiul „nicolae Simionescu“Seria de zece lucrări publicate în perioada

2010–2013 cu tema Inflamaţia în ateroscleroză şidiabet; utilizarea de nanoterapii ţintite

Autor: Elena Butoi (Dragomir), Manuela CălinVII. ŞTIINŢE GEONOMICEpremiul „grigore cobălcescu“Lucrarea: The osteology of Balaur bondoc, an

island-dwelling dromaeosaurid (Dinosauria, Thero-poda) from the Late Cretaceous of Romania

Autori: Stephen L. Brusatte (SUA), Matyas Vre-mir (România), Zoltan Csiki-Sava (România), AlanH. Turner (SUA), Akinobu Watanabe (SUA), Gre-gory M. Erickson (SUA), Mark A. Norell (SUA)

premiul „gheorghe munteanu-murgoci“Lucrarea: Relieful de glimeeAutor: Virgil Gârbaceapremiul „ludovic mrazec“Lucrarea: Localitǎţi miniere din Transilvania,

Banat şi Maramureş, într-un atlas din secolul alXVIII-lea

Autori: Traian Popescu, Volker Wollmannpremiul „Simion mehedinţi“a) Lucrarea: Migraţiile internaţionale ale

populaţiei din MoldovaAutori: Radu Dimitriu (coord.), Ionel Muntele1,

Silvia Marcu, Andreea Dimitriub) Lucrarea: Analiza spaţială a presiunii antro-

pice în geosistemele din DobrogeaAutor: Diana Dogarupremiul „ştefan Hepites“ nu s-a acordat.VIII. ŞTIINŢE TEHNICEpremiul „Aurel Vlaicu“Grupul de lucrări: Pulberi şi compacte nanocris-

taline magnetice moiautor: Ionel Chicinaş 69

premiul „traian Vuia“Lucrarea: Introducere în modelarea matematică

a articulaţiei genunchiuluiAutori: Valerica Moşneguţu, Veturia Chiroiu2

premiul „Henri coandă“Grupul de lucrări: Sisteme de propulsie pentru

astronauticăAutor: Radu-Dan Rugescupremiul „Anghel Saligny“Lucrarea: Weather Modeling and Forecasting of

PV System OperationAutori: Marius Paulescu, Eugenia Paulescu,

Paul Gavrilă, Viorel Bădescu3

premiul „constantin Budeanu“Lucrarea: Switching Power Converters – Me -

dium and High PowerAutor: Dorin NeacşuIX. ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI SILVICEpremiul „ion ionescu de la Brad“Lucrarea: Use of land snails (Pulmonata) for

monitoring copper pollution in terrestrial ecosys-tems

Autori: Dragoş Nica, Despina Maria Bordean,Aurica Breica Borozan, Iosif Gergen, Marian Bura,Ionuş Dunea Bănăţean

premiul „traian Săvulescu“a) Lucrarea: Tratat de fiziologia animalelor şi

etologieAutori: Nicolae Dojană, Alexandru Șonea,

Gabriel Gâjâilă, Iuliana Codreanu b) Lucrarea: History of genetic evaluation me -

thods in dairy cattleAutori: Horia Grosu, Larry Schaeffer, Pascal

Anton Oltenacu, Duane Norman, Rex Powell, Va -lentin Kremer, Georgios Banos, Raphael Mrode,Julio Carvalheira, Janusz Jamrozik, Corneliu Dră -gănescu, Sorin Lungu

premiul „gheorghe ionescu-şişeşti“Lucrarea: RapiţaAutori: Emil Luca, Mircea Chintoanu, Cecilia

Roman, Felicia Boar, Marius Romanpremiul „marin drăcea“ nu s-a acordat.

X. ŞTIINŢE MEDICALEpremiul „iuliu Haţieganu“a) Lucrarea: Tratat de chirurgie, Volumul III:

Chirurgie pediatrică, ediția a II-a Autor (coordonator): Corneliu Sabetayb) Lucrarea: Tratat de oncologie digestivă,

Volumul I: Cancerul esofagian şi gastricAutori: Mircea Grigorescu1, Alexandru Irimie,

Mircea Beuran1

premiul „daniel danielopolu“Lucrarea: Rinichiul în lupusul eritematos siste-

micAutori: Mircea Penescu, Mihai Răuţă, Eugen

Mandachepremiul „ştefan S. nicolau“Suita de 11 lucrări consacrată mecanismelor ge -

netice şi epigenetice implicate în carcinogeneza in -dusă de virusurile papilloma umane (HPV)

Autori: Coralia Bleotu, Anca Botezatu, Iulia Vir-ginia Iancu şi Adriana Pleşa

premiul „gheorghe marinescu“ nu s-a acordat.premiul „Victor Babeş“ nu s-a acordat.premiul „constantin i. parhon“ nu s-a acordat.XI. ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE

ŞI SOCIOLOGIEEconomiepremiul „petre S. Aurelian“ nu s-a acordat.premiul „Virgil madgearu“ Lucrarea: Răzbunarea trecutului Autori: Dinu Marin, Teodor Brateş premiul „Victor Slăvescu“ nu s-a acordat.premiul „nicolas georgescu roegen“ nu s-a

acordat.Sociologiepremiul „dimitrie gusti“a) Lucrarea: Statul bunăstării între supra vie -

ţuire, reformă şi integrare europeanăAutor: Simona Maria Stănescu70

b) Lucrarea: Conservarea identităţii culturale înmediile de imigranţi români din Europa

Autor: Adrian Otovescupremiul „Henri H. Stahl“a) Lucrarea: Românii din jurul RomânieiAutor: Vasile Şoimarub) Lucrarea: Un deceniu cât un secolAutor: Paul DobrescuŞtiinţe juridicepremiul „Simion Bărnuţiu“Lucrarea: Regimul juridic al instituţiilor de creditAutor: Lavinia Elena Smarandachepremiul „nicolae titulescu“ nu s-a acordat.premiul „Andrei rădulescu“Lucrarea: Mijloace juridice de asigurare a exe -

cutării obligaţiilorAutor: Daniel GhiţăXII. FILOSOFIE, TEOLOGIE,

PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIEpremiul „ion petrovici“ Lucrarea: Metafizica greacă Autor: Mircea Armanpremiul „mircea Florian“Lucrarea: Judecată şi timp. Fenomenologia

judicativuluiAutor: Viorel Cernicapremiul „Vasile conta“Lucrarea: Tratat de psihologie socialăAutor: Dumitru Cristeapremiul „constantin rădulescu-motru“Lucrarea: Tulburarea depresivă, Volumul IAutori (coordonatori): Camelia Popa, Adela Mag -

dalena Ciobanu XIII. ARTE, ARHITECTURĂ

ŞI AUDIOVIZUALpremiul „george enescu“în domeniul creaţiei muzicaleLucrarea: Cristiane (pentru ansamblu de zece

instrumente)autor: Dan Buciu

premiul „ciprian porumbescu“în domeniul muzicologieiLucrarea: Introducere în semiotica muzicalăAutor: Antigona Rădulescupremiul „george oprescu“în domeniul istoriei artei, ex aequoa) Lucrarea: Corneliu Michăilescu. Călătorie

prin imposibilul cotidianAutor: Ruxandra Dreptub) Lucrarea: Mesajul eshatologic al spaţiului

liturgic creştinAutor: Gabriel Hereapremiul „ion Andreescu“în domeniul artei plastice, ex aequoa) Lucrarea: Expoziţia „Le pont” de la Muzeul

de Artă Contemporană, Marsilia Autor (pictor): Ion Grigorescub) Lucrarea: Pictura bisericii Pogorârea Sfântu-

lui Duh, Câmpina, județul PrahovaAutor (pictor): Grigore Popescu-Muscelpremiul „Simion Florea marian“în domeniul etnografiei şi folclorului Lucrarea: Oraşul subtilAutor: Nicu Paneapremiul „duiliu marcu“în domeniul creaţiei arhitectonice, ex aequoa) Lucrarea: Arhitectura Germaniei naziste Autor: Sorin Vasilescub) Lucrarea: Restaurarea şi consolidarea bi -

se ricii Sfântul Ioan Botezătorul, Mănăstirea Mă xi -neni, judeţul Brăila

Autor: Călin Hoinărescupremiul „Aristizza romanescu“ în domeniul artelor spectacolului Lucrarea: Filmul artistic Kira Kiralina Autor (regizor): Dan Piţa XIV. ŞTIINŢA ŞI TEHNOLOGIA

INFORMAŢIEIpremiul „mihail drăgănescu“Grup de lucrări: Collaborative and differential

utterances, pivotal moments, and polyphony; Mode-lul polifonic al discursului; A Polyphonic Modeland System for Inter-animation Analysis in onlineConversations

Autor: Ştefan Trăuşan-Matu 71

premiul „gheorghe cartianu“a) Lucrarea: Telecomunicaţii – Acronime, Ter-

meni, Definiţii, Volumul IAutori: Victor Croitoru, Dan Geleriub) Lucrarea: Portable Cloud applications –

From theory to practiceAutori: Dana Petcu, Georgiana Macariu, Silviu

Panica, Ciprian Crăciunpremiul „grigore moisil“ se acordă în colabo-

rare cu Secţia de ştiinţe matematiceGrup de lucrări: (1) I. Necoară, Random coordinate descent algo-

rithms for multi-agent convex optimization over net-works;

(2) D.Q. Quoc, I. Necoară, I. Savorgnan, M.Diehl, An inexact Perturbed Path-Following Me -thod for Lagrangian Decomposition in Large-ScaleSeparable Convex Optimization;

(3) I. Necoară, D. Clipici, Efficient parallel coor-dinate descent algorithm for convex optimizationproblems with separable constraints: application

premiul „tudor tănăsescu“Grup de lucrări:

(1) N. Bizon, FC energy harvesting using theMPP tracking based on advanced extremum seekingcontrol;

(2) N. Bizon, Energy efficiency for the multiportpower converters architectures of series and paral-lel hybrid power source type used in plug- in/V2Gfuel cell vehicles;

(3) N. Bizon, Energy harvesting from the FCstack that operates using the MPP tracking basedon modified extremum seeking control;

(4) N. Bizon, Energy harvesting from the PVHybrid Power Source

1 A mai luat premiul Academiei Române2 Are Premiul „Traian Vuia“ al Academiei Române din 19973 Este membru al Academiei Române

DIPLOMA „MERITUL ACADEMIC“ 2015- Ion Piso, pentru prestigioasa activitate artistică- Dinu Cernescu, la împlinirea vârstei de 80 de ani- Vladimir Zamfirescu, la împlinirea vârstei de

80 de ani72

Biroul Prezidiului Academiei Române la festivitatea de decernare a premiilor Academiei Române (18 decembrie 2015)

ianuarie

15 ianuarie: Cu ocazia zilei de naştere a poetu-lui Mihai Eminescu, în Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea ştiinţifică dedicată Zilei cul-turii naţionale, sub semnul „omului deplin” al cul-turii noastre, cum îl caracteriza Constantin Noica.Tema pusă în discuţie a fost Identitate naţională,despre care acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedinteleAcademiei Române – în alocuţiunea sa, Identitateanaţională şi valoarea culturii –, sublinia că a fostasumată ca misiune a forului academic încă de acum150 de ani, când s-a înfiinţat acest for suprem al şti-inţei şi culturii din ţara noastră.

Fidelă acestei misiuni, „Academia Română aînscris în strategia generală de dezvoltare a Româ-niei şi afirmarea identităţii na ţionale”. Au urmat alo-cuţiunile rostite de:

- ES Klaus Werner Iohannis, preşedintele Româ-niei – Educaţia – condiţie a unei culturi performante;

- PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ro -mâne – Biserica Ortodoxă Română şi conştiinţanaţională a poporului român;

- acad. Dan Berindei, preşe dinte de onoare al Sec-ţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – Identitatea naţio-nală, factor esenţial de coeziune şi solidaritate.

În partea doua a sesiunii, au susţinut comunicări: - acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de filo-

logie şi literatură – Identitatea românească; - prof. univ. Adrian Curaj, ministrul Educaţiei

Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice – Educaţia proiectde ţară;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca – Identitatearomânilor prin latinitate – contribuţia autorilortransilvăneni;

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Sec-ţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Un conceptidentitar şi necesar: românitatea;

- acad. Alexandru Zub – Naţiune culturală şinaţiune politică la români în epoca modernă.

În cadrul sesiunii, au mai prezentat alocuţiuni:- prof. univ. Vlad Alexandrescu, ministrul Culturii; - prof. univ. Emil Constantinescu, preşedinte al

României (1996–2000); - acad. Nicolae Breban; - prof. univ. Mihai Cimpoi, membru de onoare al

Academiei Române; - Va sile Tărâţeanu, membru de onoare al Acade-

miei Române. Ca şi în anii precedenţi, la încheierea sesiunii,

actorul Dorel Vişan a susţinut un recital din poe-zia eminesciană. Participanţii au vizionat o expo-ziţie documentară dedicată poetului Mihai Emi-nescu.

24 ianuarie: de Ziua Unirii principatelorromâne, în Aula Academiei române a avut loc osesiune ştiinţifică deschisă de acad. Ionel-ValentinVlad, preşedintele Academiei Române, care a vorbitdespre Unirea Principatelor din perspectiva binomu-lui Credinţă şi unitate română văzută la AcademiaRomână la a 150-a aniversare. Au urmat comunică-rile suţinute de:

- ÎPS Varlaam Ploieşteanu, episcop-vicar patriar-hal – Activităţi ale slujitorilor Bisericii pentru Uni-rea Principatelor Române;

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Sec-ţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Preliminariiale „Micii Uniri”. 73

În încheiere, acad. Dan Berindei, preşedinte deonoare al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie, aînfăţişat sintetic Învăţămintele zilei de 24 ianuarie1859.

27–30 ianuarie: Institutul de Cercetări pentruInteligență Artificială „Mihai Drăgănescu” a organi-zat, în Amfiteatrul Ion Heliade-Rădulescu al Biblio-tecii Academiei Române, a opta ediție a con fe -rinței internaționale bienale „global Word netconference“ (http://gwc2016.racai.ro/), ediție ani-versară (15 ani de la înființarea Asociației „GlobalWordNet”) într-un an aniversar pentru AcademiaRomână.

La conferință au fost prezentate 59 de lucrări.„Global Word Net Conference“ este o conferință des -chisă tuturor celor care lucrează cu resurse lingvis -tice de tipul wordnetului.

Conferinţa este un prilej în care dezvoltatorii șiutilizatorii de wordnet se cunosc, schimbă idei,prezintă și discută cele mai recente rezultate în dez-voltarea, îmbogățirea și exploatarea wordneturilorpentru diverse limbi.

În deschiderea conferinței a fost organizat unatelier despre Collaborative Interlingual Index(organizat de Francis Bond, John McCrae, Christia-ne Fellbaum, Piek Vossen, Marten Postma, LuisMorgado da Costa, David Moeljadi). Oxford Uni-versity Press a participat cu o sesiune specială inti-tulată „Oxford Global Languages” prezentată de JonFrench.

Profesorul dr. Erhard Hinrichs, de la Universita-tea Tübingen, Germania, a susţinut o prezentareinvitată, cu titlul The Awful German Language: Howto cope with the Semantics of Nominal Compoundsin GermaNet and in Natural Language Processing.

Lucrările conferinței au fost tipărite (la EdituraUniversității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași) și gru-pate într-un volum electronic.

29 ianuarie: În Sala de Consiliu a AcademieiRomâne, Comisia de istorie economică şi istoriagândirii economice (Secţia de ştiinţe economice,juridice şi sociologie) a organizat Sesiunea ştiinţi -fică „Aspecte ale cadrului instituţional dinromânia în perioada de tranziţie”. Au susţinutcomunicări:

- prof. univ. Gheorghe Zaman, membru cores-pondent al Academiei Române – Instituţiile privati-zării şi problemele economice ale proprietăţii:o biec tive, probleme, dificultăţi, efecte;

- Florin Marius Pavelescu, cercetător principal I –Caracteristici ale guvernării corporative în cursulcelei de-a doua tranziţii la economia de piaţă;

- George Georgescu, cercetător principal I –Convergenţa instituţională a României cu UniuneaEuropeană;

- Steliana Sandu, cercetător ştiinţific I – Institu -ţiile din domeniul cercetării, dezvoltării şi inovării:mecanisme decizionale şi de racordare la AriaEuropeană a Cercetării;

- prof. univ. Valentina Vasile – Instituţiile pieţeimuncii: structuri şi funcţionalitate.

74Aspect din Aula Academiei Române

75

Apariții la Editura AcademieitrAtAt de cHirUrgieVolumul Vii chirurgie generală Sub redacţia: irinel popeScU constantin ciUceLucrarea cuprinde capitole semnate de me dici

anestezişti, imagişti, gastroenterologi, chirurgi vas-culari, neurochirurgi şi plasticieni; acestea permitînsuşirea unui limbaj şi a unor atitudini conformecerinţelor actuale ale practicii profesionale.

Progresele înregistrate în domeniul transplante-lor de organe şi de ţesuturi fac obiectul unui capitolseparat scris de către profesionişti cu practică perso-nală şi cu rezultate recunoscute în acest domeniu.

Partea specială cuprinde capitole de chirurgieendocrină, chirurgia obezităţii morbide, patologiaglandei mamare, patologia peretelui abdominal,abdomenul acut chirurgical, patologia spaţiuluiretroperitoneal şi al epiploanelor, chirurgia stoma-cului şi a esofagului.

VecHi teXte româneşticontribuţii filologice şi lingvistice gh. cHiVUStudiile reunite în această lucrare sunt consacrate

unor texte, manuscrise şi tipărituri, datând din seco-lele XVI, XVII şi XVIII, puţin cercetate anterior,sau în legătură cu care fuseseră exprimate opiniicontradictorii sau insuficient argumentate.

Cercetarea acestor scrieri a vizat, de cele maimulte ori, aspecte filologice, considerate utile pen-tru datarea, localizarea, filiaţia sau paternitatea lor,dar şi pentru încadrarea într-o mişcare culturală saupentru identificarea locului ocupat de ele într-unanumit domeniu sau în istoria unei anumite variantefuncţionale a vechiului nostru scris literar.

76

FormAreA cUVintelor În limBA românĂVolumul iVmarina rĂdUleScU SAlA (coordonator)Prezenta lucrare colectivă, elaborată în cadrul

Sectorului de gramatică al Institutului de Lingvis -tică din Bucureşti, are un caracter descriptiv şi isto-ric, cuprinzând monografiile a 51 de sufixe nomi-nale (substantivale şi/sau adjectivale) şi adverbiale,aşezate în ordine alfabetică.

Volumul are un aport esenţial la descrierea şi laanaliza acestei tranşe a lexicului românesc, fiind olucrare de care niciun studiu ulterior, fie el dic -ţionar etimologic, explicativ etc. sau lucrare de le -xi cologie, nu va putea face abstracţie. Lucrarea co -respunde pe deplin cerinţelor ştiinţifice actuale şieste o contribuţie originală în domeniu.

dicŢionAr român-itAliAndiZionArio romeno-itAliAnodoina condreA derer (coordonator)

Lucrarea are atributele specifice unei lucrărilexi cografice de calitate, prin acurateţea cu care suntconstruite şi redactate articolele.

Autorii pornesc de la o limbă română modernă,aşa cum este reflectată în dicţionarele de ultimă orăconsacrate limbii române. Limba-ţintă este şi ealimba italiană de astăzi, cu particularităţile acesteia.

Dicţionarul este astfel o lucrare modernă, carerăspunde nevoilor specifice ale unor utilizatori va -riaţi: persoane dornice să cunoască limba italiană,persoane care urmează să se specializeze, dar şi pro -fesionişti care îl vor folosi în munca de traduceresau în cercetare.

77

BiBliogrAFiA româneAScĂ de etnogrAFie şi Folclor (2001–2010)partea irodica rAliAde (coordonator)Prezenta bibliografie, redactată de un colectiv de

cercetători ai Institutului de Etnografie şi Folclor„Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, aducela zi date referitoare la un deceniu de activitate in -sti tuţională, în domeniul etnologic 2001–2010.

Noutatea metodologică a prezentei bibliografiiconstă atât în modul în care autorii au reuşit sădepisteze şi să semnaleze un mare număr de in -formaţii, cât şi ordonarea datelor, prin îmbu nătăţirilegate de reformularea şi îmbogăţirea structurii declasificare tematică. Lucrarea semnifică respect pen -tru sintezele superioare ale înaintaşilor, construitecu exigenţa unui arsenal metodologic greu de ega lat,găsind formule de adaptare la evoluţia actuală adomeniului, cu transformările din sfera ştiinţelorsociale, în general.

mAnUel pAleologUlSfaturi pentru educaţia împărăteascăSimona nicolAe(ediţie critică şi traducere)Lucrarea prezintă traducerea unui text pare -

netic al împăratului bizantin Manuel Paleologul,însoţită de ediţia în limba greacă a acestei scrieri.Totodată, s-a adăugat şi traducerea în limba latină,realizată şi publicată în anul 1576 de către uma -nistul Ioannes Leunclavius.

Prin formă şi conţinut, pareneza lui ManuelPaleologul reprezintă un text interesant atât pentruistorici, cât şi pentru filologi, captivant prin ele -ganţă şi erudiţie, profitabil pentru specialist şi,deopotrivă, pentru orice cititor preocupat de rea -lităţile şi reuşitele literare ale civilizaţiei bizan-tine.

79

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHid pentrU AUtori

80

ISSN 1220-5737 80 PAGINI

redacţia revistei „Academica“casa Academiei – calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul ro64treZ7055005XXX006462,trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

reViStĂ editAtĂ de AcAdemiA românĂ director: AcAd. ionel … · 2016-03-22 · de „Tezaur...

Documents

Transcript of reViStĂ editAtĂ de AcAdemiA românĂ director: AcAd. ionel … · 2016-03-22 · de „Tezaur...