REVIStĂ EDItAtĂ DE AcADEmIA RomâNĂ

DIREctoR: AcAD. IoAN-AUREL PoP, PREșEDINtELE AcADEmIEI RomâNE

Nr. 1–2 IANUARIE-FEBRUARIE 2020Anul XXX • 351–352

E-mail: academica@acad.rorevista_academica2006@yahoo.com

Adresa web: http://www.acad.ro/academica2002/pag_academica.htmTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIREctoRI

Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994

Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998

Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006

Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014

Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 – decembrie 2017

Acad. Cristian HERAdin ianuarie 2018 – aprilie 2018

Acad. Ioan-Aurel POPmai 2018

coNSILIUL EDItoRIAL

Acad. Ioan-Aurel POPAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Victor VOICUAcad. Ioan DUMITRACHE

Acad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Cristian HERAAcad. Constantin IONESCU-TÎRGOVIŞTEAcad. Eugen SIMIONAcad. Alexandru SURDUAcad. Maria ZAHARESCU

SEctoRUL tEHNIc

TehnoredactorDr. Roland VASILIU

Operatori-corectoriAurora POPAMonalisa STANCA

Responsabili de numărAndrei MilcaMihaela-Dora NeculaNarcis Zărnescu

coLEgIUL DE REDAcŢIE

Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCU

Redactori I Dr. Andrei MILCAMihaela-Dora NECULAElena SOLUNCA-MOISE

zIUA cULtURII NAțIoNALEIoan-Aurel Pop, cultura română – cultură europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6ES Klaus Werner Iohannis, cuvânt de salut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11Preafericitul Părinte Daniel, Biserica promovează cultura dărniciei sau a generozității

în viața poporului român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13ES Ludovic Orban, mesaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16Monica Cristina Anisie, mesaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17Eugen Simion, Eminescu – 170 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19Răzvan Theodorescu, Despre o sincronie europeană a vechii culturi românești . . . . . . 22

24 IANUARIE 1859Preafericitul Părinte Daniel, cuvânt de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25Ioan-Aurel Pop, Unirea de la 1859 – temeiul solid al României moderne . . . . . . . . . . . . 29Răzvan Theodorescu, Unirea în vechiul mental românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32Victor Spinei, Antecedente ale Unirii Principatelor în perioada medievală și renascentistă 34

școALA DE VAcANțĂ A AcADEmIEI RomâNE Ioan-Aurel Pop, cuvânt de salut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Ioan Dumitrache, clubul Elevilor și Studenților olimpici din cadrul Academiei Române 41Cătălin Mosoia, școala olimpicilor la Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

tEHNoLogIA INFoRmAțIEIDan Dascălu, cuvânt-înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47Mircea Dragoman, După 50 de ani de cercetări în domeniul semiconductorilor: materiale,

componente și circuite electronice la scară atomică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49

REPERE IDENtItARE ALE SPIRItUALItĂțII RomâNEștIPăun Ion Otiman, o reparație morală de mult așteptată: almăjanul de geniu dr. Anton

golopenția a devenit membru post-mortem al Academiei Române . . . . . . . . . . . . . 55

ARHItEctURĂ șI IStoRIERăzvan Theodorescu, catedrala metropolitană din București, vechi simbol dinastic . . 60

coNVoRBIRIConstantin Bălăceanu-Stolnici, medicina – profesiunea și crezul unei vieți dedicate

omului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 633

Cuprins

4

ARtĂ mUzIcALĂAlexandru Boboc, conceptul modern de interpretare. Interpretare în arta muzicală 67

RomâNIA șI UNIUNEA EURoPEANĂValeriu Ioan-Franc, Napoleon Pop, Euro după 20 de ani: între teorie și pragmatism (III) 71

PERSoNALItĂțI IStoRIcE șI AcADEmIcEElena Siupiur, carol I – model politic monarhic european în Europa de Sud-Est . . . . 84Nicoleta Stan-Țurcanu, Din viața lui Nicolae Docan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90

PLEDoARIE PENtRU EDUcAțIENicolae Bud, Adrian Sabău, Națiunea și educația . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94

IN mEmoRIAmtudorel Postolache (1932–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96

cRoNIcA VIEŢII AcADEmIcE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98

APARIŢII LA EDItURA AcADEmIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102

gHID PENtRU AUtoRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103

O dată pe an celebrăm cultura. S-ar cuvenis-o facem în fiecare zi. În acest an, de ZiuaCulturii Naționale, se împlinesc 170 de ani de lanașterea Poetului Tutelar, Mihai Eminescu. Cul-tura reprezintă, în accepțiunea curentă, ansam-blul manifestărilor intelectuale ale uneicomunități, concre tizate în creații spirituale șirealizate, de regulă, în instituții ori în legătură cuanumite instituții. Academia Română este ceamai înaltă instituție producătoare și, mai ales,protectoare a culturii, instituția care a avut șiinițiativa instituirii prin lege a acestei sărbători,în 2010. Ca să înțelegem creația spiritualăprofundă și autentică a comuni tății, a națiunii, aomenirii, este nevoie ca fiecare individ să aibăcultură generală. Cea mai importantă instituție încare se formează cultura generală este școala,învățământul preuniversitar.

Uneori, în dialogurile mele cu studenții de laIstorie, le pun celor care îmi par mai interesați destudiu câte o întrebare de cultură generală, pentrua vedea – vorba unui dascăl de-al meu – „la câtebate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent for-mulată, suna așa: „Care este succesiunea curente-lor culturale europene, de la Renaștere încoace?”Răspunsul a fost dezamăgitor și descurajant și acuprins ideea că asemenea curente nu există înrealitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, cănu se pot desprinde constante de gândire și decreație, că lumea intelectuală este complet haotică –ca și lumea în general –, că creatorii de opere inte-lectuale au doar idealuri individuale, legate deorgoliul lor, nu de virtuți colective, nici de valori

generale și nici de încredere în comunitate, însocietate, în lume. Totuși, am insistat ca interlocu-torul să-mi enumere curentele literare sau artisticemai importante, așa greșite sau false, cum erau eleîn viziunea sa. Nu a făcut-o, privindu-mă ca pe unexpirat venit din altă lume ...

Este evident că, dincolo de credințele și con-vingerile noastre, fiecare percepem lumea șicreația omenească și nu se poate să nu observămo tendință de structurare și de complicare a aces-tei lumi, în funcție de sporirea cunoștințeloromenești. Oamenii, pe măsură ce știu mai mult,schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătățiri tehni-cilor de viețuire și de conviețuire, exprimă ideinoi, care modifică mereu modul de viață al locui-torilor planetei. Indivizii înșiși și comunitățileumane se deosebesc după limbile pe care le vor-besc, după credințe, după origini, după culturi,după așezarea geografică etc., încât există, decând lumea, tipuri de popoare înrudite, decomunități comparabile, de creații asemănătoare.Nu trebuie să fii filosof ca sa-ți dai seama de acestlucru și nici să fii profet ca să vezi că există unanumit raport între structurare și destructurare,între ceea ce este organizat și ceea ce este haotic,între real și ideal și că omul, ca ființă gânditoare,încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitateacare-l înconjoară. Nu este nevoie, pentru aconștientiza toate acestea, să fii filosof și nici pro-fet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, veri-ficat de istorie, anume de un set de cunoștințenumit cultură generală. Ca să avem cultură gene-rală, este absolut necesar să fim educați. „Un

*Cuvânt de deschidere rostit la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturiiromânești” (15 ianuarie 2020, Ateneul Român)

Ziua Culturii Naționale

cultura română – cultură europeană*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

6

7

popor fără cultură este un popor ușor de manipu-lat” (Immanuel Kant).

Curentele culturale mari ale Europei și, înparte, ale omenirii se învățau altădată la școală,începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau dinciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoiaprofundate în cei patru ani de liceu (sau în ciclulsuperior). Ele sunt umanismul, raționalismul, ilu-minismul, romantismul, realismul, naturalismul,pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor estediferită, iar formele lor de manifestare suntinegale și nu se întâlnesc în întregimea lor, în toateartele și în toate zonele continentului.

Înainte de Renaștere, Europa era împărțită, subaspect geografic și de civilizație, în două arii,Apusul și Răsăritul. Românii s-au aflat, de la fina-lul etnogenezei lor (secolele VIII–IX), la frontieradintre cele două mari arii culturale și confesio -nale ale Europei, aria latină și catolică (Apusul),pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă(Răsăritul), pe de alta. Această divizare s-a oficia-lizat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fostconștien tizată în mod real abia după Cruciada aIV-a (1203–1204), când Noua Romă a fostcucerită de creștinii occidentali (mai alesvenețieni și francezi). Atunci, deosebirile dintre„greci” (creștinii de rit bizantin) și „latini”(creștinii de rit roman) au devenit evidente, iarconflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de-atunci, aufăcut carieră și denumirile peiorative de „schis-matici” (pentru răsăriteni) și de „papistași” (pen-tru apuseni), ei devenind reprezentanții celor douăEurope. Unii autori, precum Samuel Huntington,spre finele secolului al XX-lea, au înțeles și teore-tizat această „frontieră” ca pe o precisă și severălinie de demarcație, plasată pe arcul Carpaților,linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate des-tinul extra-european al românilor. De o parte a„liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice șiprotestante, germanice și romanice, creatoare decivilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace,europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoareleortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste,„orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia.Aprofundând această judecată de valoare venităca o sentință, se va vedea ușor că ea estesuperficială și simplistă. De altminteri, românii,grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu seîncadrează decât foarte vag în această schemă. De

exemplu, românii nu sunt slavi, dar suntortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt cato-lici. Frontiera pe care sunt situați românii existăcu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie cu olățime de câteva sute de kilometri pe linia vest-est,care pornește (aproximativ pe linia nord-sud) dela Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Josși la Marea Adriatică. În această vastă regiune,spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană auinterferat plenar, de la nivel oficial și elitar până lanivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând.Renașterea, care s-a născut și ca urmare a preluă-rii de către occidentali a înțelepciunii răsăritenilor,adusă în parte în miile de codice și alte feluri demanuscrise puse pe corăbiile scăpate din Con-stantinopolul asediat, lucrări din care s-au făcutfaimoase biblioteci. Între acestea, strălucește„Marciana” din Veneția. Renașterea și Reforma aumarcat triumful limbilor vernaculare în cultură,lăsând limbile livrești sau sfinte pe seama biseri-cilor. Începuturile culturii scrise în limba românăse produc în secolul al XV-lea, prin anumite textereligioase rotacizante, elaborate în Transilvania,regiunea cu cele mai puternice influențe occiden-tale. Tot aici apar și primele școli românești, pri-mele traduceri de cărți în românește, aici se trecela primele tipărituri românești, ca și la scrierea cucaractere latine. Începând din secolul al XVI-lea,influența Occidentului (latin, neolatin, germanic)devine tot mai puternică la noi – prin umanism șiReformă – și, odată cu aceasta, se restrânge ariaslavonismului cultural. Trecerea la scrisul înlimba vernaculară se produce la români mai târziudecât în vestul Europei, dar cam în aceeași vremecu înregistrarea fenomenului respectiv la popoa -rele vecine est și sud-est europene (mai ales lacele ortodoxe). Nu se poate spune că Reformareligioasă a determinat acest act, dar este sigur căl-a stimulat și grăbit.

Umaniștii români au pulsat în acord cu Occi-dentul, fără să renunțe la promovarea valorilorspirituale locale. Primul umanist român de talieeuropeană a fost Nicolaus Olahus sau NicolaeRomânul (1493–1568), originar din Țara Româ-nească, a cărui familie, trecută în Transilvania,aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fostun membru notabil al Republicii Creștine euro -pene, un mare umanist, aflat în corespondență cuErasmus din Rotterdam (supranumit „principele

umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciulUngariei, un om politic în slujba Habsburgilor șiun fondator al școlilor superioare din Slovacia,și-a asumat și identitatea de român. El este primulromân care răspândește în Europa, în limba latină,ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui,tot în Transilvania, un alt român catolicizat – FilipFicior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad –a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul edi-tor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Dacieiromane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avan-seze în carieră.

Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea –de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacu-zino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite dinPolonia și în universități din Italia, scriu în limbaromână și susțin, cu argumente științifice, romani-tatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costinștiau latină și polonă, ei putându-se apropia directde valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmănumește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscăliași învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci,acum Padova în Italia”. Stolnicul ConstantinCantacuzino știa greacă, latină și italiană, admirafrescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiindconștient că primea lumină în una dintre cele maivechi universități ale continentului. Dimitrie Can-temir (principe al Moldovei) este un preiluminist,membru al Academiei din Berlin, un savant carefolosește mult în scrisul său latina și româna șicare face din teoria romanității românilor oconstrucție științifică. Cantemir s-a format la Con-stantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și amediilor diplomatice cosmopolite, aflate laconfluența a trei arii culturale: vechea culturăbizantină, cultura occidentală adusă de genovezi,de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală,promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabeetc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale deenciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric,lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste ariiculturale, din Occident până în lumea islamicăarabă și otomană, ilustrând în chip magistral șilumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”.

În epoca lui Cantemir, unirea românilor tran-silvani cu Biserica Romei (1697–1701) netezeștecalea reapropierii concrete de Occident aînvățăceilor și savanților români. Înaltele școli aleBlajului (active din 1754) au scos tineri instruiți,

trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializă-rii la colegiile și universitățile de acolo, în dome-nii precum teologia, filologia, istoria, filosofia,științele juridice etc. Școala Ardeleană – princi -pala formă de manifestare a iluminismului de lanoi – apropie și mai mult cultura românească deOccident. Crezul savanților români iluminiști era„Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o puteaasigura decât educația, școala făcută în chipfoarte serios. De la iluminism încoace, toatecurentele culturale europene (romantism, poziti-vism, simbolism etc.) au avut formele lor speci -fice de manifestare în Țările Române și apoi înRomânia.

Cea mai intensă și eficientă reapropiere aromânilor de Occident, adică de vechile lor rădă-cini – cum se spunea în ideologia națională a vre-mii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grațieinfluenței franceze din Principatele Dunărene șiapoi din România. Generații întregi de tineriromâni, mai ales fii de boieri, de orășeni înstărițiși de intelectuali, au studiat în Franța sau în altețări și centre francofone, de unde s-au întors nunumai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ciși cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-ovorbească și s-o răspândească. Limba franceză afost nu numai vectorul unei înalte civilizații și alunei mari culturi, devenite „clasică” (în sens demodel), ci și simbolul lumii occidentale, de careanumite curente, tendințe și forțe – mai alescomunismul – încercau să-i izoleze pe români.

De mare importanță pentru noi a fost și mode-lul german și germanofon, preluat inițial de arde-leni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, custudii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un ast-fel de vector. Studiul „În contra direcției de astăziîn cultura română” demonstrează ce ar putea săînsemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în con-textul european de dezvoltare și într-o anumitărigoare de extracție germană. Maiorescu este celdintâi care a observat și a relevat invazia de formeculturale străine care nu se potriveau deloc fondu-lui autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și ateoretizat nevoia de orientare spre Occident aromânilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondu-lui nostru roman, a rădăcinilor apusene implan tateîn Dacia odată cu sigiliul Romei. De la HeliadeRădulescu, cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice,numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care8

comprimă secole de evoluție, o cale care, de laprivilegierea cantității operelor elaborate înromânește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lorcu marile curente europene. De la Maiorescu amînvățat cum se fac instituțiile unei țări și chiargeniile ei. Prin „Junimea”, Maiorescu a dat„direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-ode la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului alXIX-lea, se plămădea cultura modernă româ -nească, se coceau modelele, adică clasicitateanoastră. Direcția preconizată de marii oameni deștiință și de cultură români, de la Renaștereîncoace, a fost fortificată cu argumente solide decătre Academia Română, care, de peste un secolși jumătate, consacră valorile intelectuale devârf și promovează cercetarea și creația de niveleuropean.

În cultura modernă românească, curentul cul-tural-ideologic care privilegia latinitatea, legătu -rile cu Occidentul, sincronizarea României custructurile moderne europene era unul modern,pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul alXX-lea – punând între paranteze cea mai mareparte a regimului de dictatură comunistă, străin despiritul general al românilor – orientarea domi-nantă a României a fost spre modelul europeanoccidental, spre civilizația și cultura promovate deacesta. Firește, această orientare dominantă nu aputut șterge specificul sau identitatea românilor,constituite în timp, pe fondul interferențelor dintreOccidentul latin și Răsăritul bizantin.

Succesiunea curentelor artistico-literare și cul-turale, în general, specificul curentelor româneștiși încadrarea lor în modelul european trebuie să sestudieze în mod organizat, în gimnaziu și liceu.Fără un asemenea studiu sistematic, promovat ladisciplinele specifice (limbă și literatură română,istorie, limba latină, limbi și literaturi străine, arteetc.), evoluția spirituală a românilor și a celorlaltepopoare europene rămâne o necunoscută. Europanu este o noțiune abstractă și nici o entitate omo-genă, locuită de un singur popor cu o singurălimbă, ci este o sumă de popoare, cu par -ticularitățile fiecăruia și cu valori comune, care aula bază clasicismul greco-latin și creștinismul.Prin aceste valori s-a clădit democrația modernă,bazată pe libertatea indivizilor și a grupurilor.Românii fac parte din concertul națiunilor euro -pene, se împărtășesc din valorile comune euro -

pene, pe care și-au întemeiat identitatea lor deromâni.

Europa viitorului nu se poate construi prinomogenizarea forțată și nici pe distrugereanațiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pecultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextulfondului comun menționat. În acest sens, școala șieducația organizată îndeplinesc un rol fundamen-tal, pentru că ele asigură cultura generală nece sarăaccesului la libertate.

Sensibilitatea pentru cultură se dobândeștegreu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea demari nenorociri, de jigniri, contravenții,infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, ZiuaCulturii Naționale trebuie să orienteze comunita-tea spre valorile spirituale ale acestui popor și aleomenirii. Educația antreprenorială, cea pentrusănătate, pentru igienă, pentru protecția mediului,pentru circulația pe drumurile publice, pentru ega-litatea de gen etc. se câștigă prin eforturilefamiliei și ale școlii, dar perceperea lui Eminescuși Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart saua unei opere de Verdi, a semnificației unei co loaneionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea co -rectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a luiShakespeare nu se pot face fără stăruință perso -nală, în cadrul marii strategii de stăpânire a cultu-rii generale. Dacă există în fiecare o bază de cul-tură generală solidă, celelalte „educații” vin de lasine, din bun simț și bună cuviință. Educațiacopiilor și a adolescenților nu se face în școli deucenici, în care să se urmărească dobândirea decătre aceștia a deprinderilor practice de a conduceafaceri, de a nu murdări mediul, de a mâncasănătos, de a-și primeni corpul prin spălare, de apercepe valoarea monedei și a sistemului finan-ciar-bancar, de a respecta animalele etc. Toateacestea sunt subsidiare și se dobândesc în viațăprin forme și formule variate, mai ales la școală,dar nu prin discipline școlare care să poarte astfelde nume. În școală, se învață marile creații aleomenirii și ale popoarelor, marile idei care au duslumea înainte, marile valori morale. Din ele reie-se cu prisosință – dacă profesorii sunt buni – cumsă ne protejăm mediul înconjurător, cum să perce-pem igiena, cum să înțelegem și să chivernisimbunurile materiale, cum să ne adecvăm într-obancă, ce înseamnă nutriția sănătoasă etc. În în -vățământul general obligatoriu nu se pot deprinde 9

profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cu -prinde toată creația materială și intelectuală aomenirii și toate instituțiile principale care au pro-dus-o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atuncinu vom fi stăpâniți de instincte primare și de spi-rit gregar, ci de valori morale, de virtuți alecunoașterii și de încredere în binele și în viitorulomenirii. Iar amăgirea și manipularea opinieipublice vor deveni mult mai dificile.

*

Singurul popor neolatin de credință ortodoxăși cu o cultură bizantino-slavă în Evul Mediu,situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poatesă le pară unora o ciudățenie, dar și o provocare,un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporulromân nu aduce, probabil, în concertul europeanlucruri excepționale, dar aduce o experiență unicăde viață: este vorba despre o comunitate cu rădă-cini la Roma, mediată prin influența celei de-adoua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiunebizantină și o biserică de model bizantino-slav,comunitate intrată azi în era calculatoarelor și a

telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât dediferite au fost sintetizate prin experiența de viațăa românilor și au format treptat o identitate degrup, numită românească, dar care este și euro-peană în același timp. Românii au și experiențaalterității, trăind de multe secole alături demaghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, grecietc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele ten-sionate, să-i respecte pe ceilalți, să le acceptevalorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numaiîn România se văd, în același oraș, cupole bizan-tine, turnuri gotice, ornamente baroce, bisericiortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine,luterane, unitariene, situate la mică distanță desinagogi etc., numai în România sunt universitățicu câte trei-patru facultăți teologice și cu câtedouă-trei limbi oficiale de predare. Oscilând se -cole la rând între Occidentul latin, catolic șiprotestant și Orientul bizantin, slav și ortodox,românii și-au făurit civilizația și cultura lormodernă cu privirea spre Europa Centrală și Ves-tică. De-acolo și-au luat modelele recente de pro-gres, care – după cum cred românii – sunt pe calesă le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciudacrizelor recente, prosperitatea.

10

Domnule prim-ministru,Domnule ministru al Culturii,Domnule președinte Constantinescu,Domnule președinte al Academiei Române, Onorați parlamentari, Excelențe,Doamnelor și domnilor,Ziua Culturii Naționale și aniversarea a 170

de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu îmioferă, la începutul unui nou mandat de preșe -dinte al României, fericitul prilej de a mă adresacreatorilor, personalităților și responsabililor dindomeniul culturii și patrimoniului cultural dinRomânia.

Mă bucur să-i pot felicita pe toți cei care auîmbogățit în anul care a trecut zestrea spi ri -tualității românești.

2019 a fost, printre altele, anul Sezonului cul-tural România-Franța, al proiectului Europalia, alFestivalului internațional „George Enescu”.

Îi aplaud pe cei care au dat strălucire, în fațapublicului din țară și de peste hotare, expresiilordiversității culturii românești.

Doamnelor și domnilor,În acest cadru deosebit, doresc să exprim res-

pectul întregii noastre națiuni față de contribuțiaculturii la modernizarea și europenizarea Româ-niei. Cultura a jucat un rol fundamental în cel maiimportant proces istoric al societății românești dinultimele două secole.

Este suficient să ridicăm privirea spre cupolaacestei săli pentru a constata cât de importantă eramisiunea culturii în tânăra Românie indepen -

dentă: sprijinită pe opera cărturarilor iluminiști,îmbogățită de elitele pașoptiste, creația artistică seîntâlnește cu educația și cunoașterea științifică,pentru a da impuls meseriilor și marilor sectoareale economiei.

Nu întâmplător aici, la Ateneul Român, s-alegiferat Marea Unire a tuturor românilor,moment de la care am aniversat de curând unsecol. Acum o sută de ani, în acest templu al arte-lor, se consfințea, din punct de vedere juridic, ostare de fapt care, înainte de a fi una politică,socială și de drept internațional, se conturase ca opregnantă realitate culturală.

Anticipată de elitele culturale românești șifăcută posibilă prin asimilarea socială a valoriloroccidentului european, Unirea, marele proiect dețară înfăptuit acum un secol, a generat o amplădescătușare a energiilor creatoare ale națiunii. Eaa încurajat și în același timp a fost favorizată deînscrierea creatorilor români în marile curenteeuropene și mondiale ale artelor, unde culturaromânească s-a distins prin excepționalelecontribuții. Educația şi școala românească auacompaniat şi au potențat acest proces.

Demnă de această moștenire, România deastăzi este datoare să o gestioneze cu respon -sabilitate și să o îmbogățească!

Doamnelor și domnilor,Pe parcursul primului meu mandat de

președinte al României, am acționat pentru pre-zervarea memoriei naționale, pentru respectarea șivalorificarea tuturor identităților culturale, in -clusiv ale cetățenilor aparținând minorităților

cuvânt de salut*

ES Klaus Werner IohannisPreședintele României

11*Mesaj rostit de prof. univ. dr. Sergiu Nistor, consilier prezidențial, la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale

cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești” (15 ianuarie 2020, Ateneul Român)

etnice. Drepturile creatorilor și accesul neîngrăditla cultură s-au aflat în mod constant în centrulpreocupărilor mele. Aceștia rămân piloni im -portanți ai acțiunii mele și în noul mandat și se vorafla în continuare în spectrul intereselor noastrede securitate națională. Prezervarea și valorifica-rea patrimoniului cultural vor reprezenta, din per-spectivă internă, unele dintre obiectivele naționalede securitate.

Această plasare a drepturilor culturale funda-mentale între cele mai importante interese șiobiective ale națiunii va trebui consolidată de ostrategie pe termen mediu și lung a domeniuluiculturii și patrimoniului național. Voi sprijini oastfel de abordare bazată pe soluții durabile printoate prerogativele mele constituționale.

Doamnelor și domnilor,M-am angajat în campania prezidențială la un

amplu proiect de reconstrucție, care să facă dinRomânia o societate a normalității, o țară în carestatul să lucreze pentru cetățeni, iar drepturileacestora, inclusiv cele culturale, să fie, înexercițiul lor de zi de zi, garantate.

Patrimoniul național, creativitatea și diversita-tea expresiilor culturale se află printre resurselestrategice ale României normale. Ele pot fi însăfructificate mult mai bine decât până acum.

România trebuie să-și depășească paradoxu -rile culturale care, din nefericire, au caracterizat-oîn ultimele decenii: pe de o parte, artiști care seafirmă și se bucură de succes în fața publicului depe toate meridianele globului, poeți și prozatorielogiați la târgurile internaționale, iar pe de altăparte, un consum cultural dezechilibrat și o bazămaterială insuficientă și neperformantă.

Cultura românească merită o infrastructurăfuncțională, un cadru administrativ stabil șicrearea condițiilor pentru o resursă umană echili-

brat distribuită teritorial. Mă aștept ca respon -sabilii și specialiștii domeniului cultural să stabi-lească cât de curând prioritățile și obiectiveleconcrete ale modernizării infrastructurii culturalenaționale și să dea un conținut realist finanțăriimultianuale a acestora, inclusiv prin utilizareafondurilor europene.

Doamnelor și domnilor,Cultura și patrimoniul românesc dau substanță

unității în diversitate a Europei și contribuie laviabilitatea proiectului european.

Departe de a fi contrapusă identității noastrenaționale ori a celei specifice a minorităților et -nice, apartenența noastră la Uniunea Europeană acondus la un dialog cultural benefic și activ, ladeschiderea creației românești către noi segmentede public, la punerea în valoare a patrimoniuluicultural al comunităților.

Din această perspectivă, voi urmări în cadrulConsiliului European să transpunem în fapteangajamentul din Agenda strategică a UniuniiEuropene pentru perioada 2019–2024, care stipu-lează că „vom investi în cultura și în patrimoniulnostru cultural, care stau la baza identității noastreeuropene”.

Doamnelor și domnilor,În urmă cu 170 de ani se năștea, la Ipotești,

geniul poeziei universale, Mihai Eminescu. Ziuanașterii sale, pe care marele nostru poet a dă -ruit-o, ca un arc peste timp, culturii naționale, neeste un motiv de coeziune, un prețios prilej deconsens și solidaritate.

Sub lumina Luceafărului, să facem ca acestmoment să ne inspire, iar anul care tocmai aînceput să fie unul fast pentru cultura româneascăși pentru slujitorii ei!

Vă mulțumesc! La mulți ani!

12

Sărbătoarea Zilei Culturii Națio nale, organi zatăcu solemnitate și demnitate de Academia Română,ne ajută să înțelegem că omagierea marilorsimboluri și valori ale neamului românesc este odatorie permanentă a tuturor românilor.

Dincolo de rolul esenţial şi bine cunoscut alculturii române în evoluția ţării noastre, este nece-sar să vorbim despre un aspect al culturii poporu-lui român mai puțin evidențiat, însă foarte impor-tant atât de-a lungul istoriei, cât şi în prezent. Estevorba despre cultura dărniciei, a generozității saua filantropiei creştine, ca expresie a spiritualităţiiromâneşti, rezumată în cuvintele: „Dar din dar seface Rai”, deoarece Sfânta Scriptură ne învaţă că„cine ajută pe cei săraci împrumută pe Dumne-zeu” (Pilde 19, 17) şi ne îndeamnă: „Fiţi milos-tivi, precum şi Tatăl vostru (din ceruri) milostiveste” (Luca 6, 36).

Între virtuţile distincte ale poporului ro -mân, cultura dărniciei sau a omeniei reprezintă omoș tenire importantă a valorilor şi normelor careau modelat spiritualitatea şi cultura poporuluiromân.

Pentru a evidenția rolul acestei culturi a dăr-niciei sau a filantropiei creștine în viaţa poporuluiromân, Patriarhia Română a declarat anul 2020drept „Anul comemorativ al filantropilor orto -docși români”, având ca scop identificarea șipromovarea exemplului celor care, de-a lungultimpului, au susținut spiritual și material activita-tea social-filantropică, educaţională şi culturală aBisericii pentru binele poporului român.

Contribuţia Bisericii la dezvoltarea acestei cul-turi a dărniciei este în acelaşi timp o vocație spi-

rituală şi o necesitate practică. Opera de bine -facere a Bisericii izvorăște din Evanghelia iubiriimilostive a lui Hristos pentru toţi oamenii şi dinSfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebratăaceastă iubire milostivă şi jertfelnică a lui Hristospentru mântuirea oamenilor (cf. Ioan 3, 16).

Mărturisind că iubirea lui Hristos faţă deoameni şi a oamenilor faţă de Hristos este însăşiviaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi aiBisericii au înţeles că Liturghia euharistică şifilantropia socială a Bisericii sunt complementareşi nu concurente, deoarece ambele ne ajută să cul-tivăm „credinţa lucrătoare prin iubire” (Gala-teni 5, 6).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practicaapostolică a filantropiei sau a diaconiei (slujirii)sociale inspirate din Evanghelie şi din Liturghie,iar apoi au organizat-o în structuri sau instituţiipermanente. Exemple grăitoare în acest sens suntîn secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare(†379), care a înființat instituţii de caritate pentrusăraci, bolnavi, orfani, iar Sfântul Ioan Gură deAur (†407) a devenit avocatul săracilor şi a predi-cat pe Hristos Cel prezent nu numai în Taina Sfân-tului Altar, adică în Euharistie, ci şi în „Taina(Sacramentul) frate lui”, în semenul nostru careare nevoie de ajutorul nostru1.

Rodirea Evangheliei iubirii smerite şi milos -tive a lui Hristos în spiritualitatea poporuluiromân a condus la manifestarea iubirii faţă deDumnezeu şi de aproapele în forme concrete,exprimate fie individual şi spontan, fie instituţio-nal şi sistematic. De-a lungul istoriei, Biserica

*Cuvânt rostit la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești”(15 ianuarie 2020, Ateneul Român)

Biserica promovează cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român*

PF DanielPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române

13

Ortodoxă Română a desfăşurat o amplă lucrare deasistență socială și filantropică, ctitorind omulţime de așezăminte social-filantropice: casepentru bătrâni, case pentru văduve, cămine pen-tru copii, cantine pentru săraci, aşezăminte medi-cale pentru bolnavi, toate acestea cu scopul de aveni în sprijinul celor care se aflau în suferinţă.

Prin urmare, se cuvine să arătăm recunoştinţătuturor celor care s-au străduit de-a lungul istorieisă dezvolte o cultură a dărniciei şi să contribuie lamisiunea social-filantropică a Bisericii OrtodoxeRomâne. Evocăm aici numele unor domnitori aiȚării Românești: Sfântul Voievod Neagoe Basa-rab (1512–1521), ctitorul bolniței (cămin pentrubolnavi) de la Mănăstirea Bistrița, Sfântul Voie-vod Constantin Brâncoveanu (1688–1714), înte-meietorul bolniței de la Mănăstirea Brâncoveni, șial soției sale, Maria Brâncoveanu, ctitora bolnițeide la Hurezi (1699), numele domnitorilor Grigo-rie al II-lea Ghica (1733–1735, 1748–1752), ctito-rul spitalelor Sfântul Pantelimon și Sfântul Visa-rion din București (circa 1750), AlexandruMoruzi (1793–1796, 1799–1801), fondatorul Spi-talului Dudeşti din București (1796); numele dom-nitorilor moldoveni: Sfântul Voievod Ştefan celMare (1457–1504), ctitorul bolnițelor de laPutna și Pătrăuți, Constantin RacovițăCehan (1749–1753, 1756–1757), care a avutinițiativa întemeierii spitalelor Sfântul ProrocSamuil din Focşani și Precista din Roman, Grigo-rie al V-lea (1849–1853, 1854–1856), întemeieto-rul ospiciului Galata din Iași.

O bogată activitate filantropică au avut maimulţi ierarhi ai Bisericii noastre: Mitropolitulmoldovean Anastasie Crimca (1608–1617,1619–1629), ctitorul bolniței de la Dragomirna(1602) și al unui spital în Suceava (1619),mitropoliții Țării Românești Sfântul MitropolitAntim Ivireanul (1708–1716), care, în AșezământulMănăstirii Antim, a prevăzut sume pentru educa-ţia copiilor săraci, pentru înmormântarea sărmani-lor, miluirea săracilor și găzduirea străiniloretc., Mitropolitul Grigorie al II-lea (1760–1787),care, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti(1774–1782, 1796–1797), a fost întemeietorulprimului așeză mânt pentru orfani din ȚaraRomânească şi Mitropolitul Nifon Ru -săilă (1850–1875), ctitorul SeminaruluiNifon din București, Mitropolitul Veniamin Cos-

tachi (1803–1808, 1812–1821, 1823–1842) alMoldovei, care și-a donat toate bunurile, prin tes-tament, în scopuri filantropice, Sfântul Mitropolittransilvănean Andrei Șaguna (1864–1873), cares-a îngrijit permanent de ajutorarea elevilorsăraci, Mitropolitul primat (1919–1925) MironCristea, viitorul Patriarh al României (1925–1939),care a inițiat înființarea unui Seminar pentru orfa-nii de război la Câmpulung Muscel, Sfântul IerarhCalinic, stareț al Mănăstirii Cernica (1818–1850)și Episcop al Râmnicului (1850–1868), numit depopor „vindecătorul bolnavilor și miluitorul săra-cilor”, ctitorul bolniței din ostrovul SfântulGheorghe de la Cernica, precum și Episcopul Ioa-nichie Hasan al Romanului (1747–1769),fondatorul bolniței de lângă Biserica PrecistaMare din Roman.

Un document din anul 1686 relatează că pro-topopul de Bucureşti trebuia să prezinte VistierieiŢării lista săracilor oraşului care primeau câteo para, iar în Joia Mare câte 80 de dulămi şi încăl-ţăminte. Aceasta dovedește faptul că Biserica aveao evidenţă clară a săracilor, arătând astfel grija şipreocuparea statornică faţă de ei2.

Un alt document important din istoria filantro-piei îl constituie şi Hrisovul lui Alexandru Ipsi-lanti (1774–1782, 1796–1797). Emis în 10decembrie 1775, documentul stipula înfiin -ţarea Epitropiei obștești. Punctul 4 al hrisovului sereferă la Casa de la Sfânta Mitropolie sau lada demilostenie, care va prezenta situaţia fondului dincare urma să se distribuie ajutoare săracilor, vădu-velor, invalizilor şi orfanilor3. Lada de miloste-nie sau cutia milelor (prezentă şi astăzi în biserici)era pusă sub supravegherea Epitropiei formată dinMitropolitul Ţării, episcopi şi Divanul domnesc.Veniturile ei se constituiau din contribuțiile ierar-hilor şi ale mănăstirilor. Din informațiile păstrateaflăm atât numele persoanelor, cât şi sumele pecare le donau Cutiei milelori4.

Mai târziu, în România, activitatea filan -tropică instituțională a Bisericii a fost brutalîntreruptă pentru aproape o jumătate de veac,odată cu instalarea regimului comunist de dupăcel de-al Doilea Război Mondial (1946–1989),tocmai în perioada când cea mai arzătoare pro-blemă era chiar asistența socială. Aflată sub pri-goana comunistă, Biserica a fost nevoită să-şiexercite doar misiunea ei sacramentală, liturgică14

şi pastorală, fără activităţi social-filantropiceinstituţionale. Însă, după anul 1989, când cultelereligioase au primit libertatea reală de organizareşi slujire în societatea românească, vecheatradiție filantropică a Bisericii a revenit în actua-litate, încât astăzi Biserica Ortodoxă Română arepeste 800 de instituţii, proiecte şi programesocial-filantropice, fiind cel mai mare filantrop însocietatea de azi. Cu toate acestea, nevoile suntmultiple, iar activitatea social-filantropică trebuiepermanent susținută şi extinsă5, pentru a continuaşi azi cultura dărniciei sau a generozităţii.

Adresăm mulțumiri domnului Ioan-Aurel Pop,președintele Academiei Române, pentru invitațiade a participa la această sesiune științifică dedi -cată Zilei Culturii Naționale, felicităm și bine -cuvântăm pe toți cei care contribuie prin multi -plele lor eforturi ca această Zi a CulturiiNaționale să devină o sărbătoare a afirmării tutu-ror valorilor spirituale, a identității și demnitățiipoporului român.

Note

1 Cf. Demetrios Constantelos, Byzantine Philantropyand social welfare, Rutgers University Press, New Jersey,1968.

2 Enciclopedia României, Imprimeria Naţională, vol.III, Bucureşti, 1938, p. 521.

3 Dinu Giurescu, „Condica de porunci a vistieriei luiBrâncoveanu”, în Studii şi materiale de istorie medievală,vol. 5, Bucureşti, 1962, p. 202.

4 Dionisie Fotino, în Istoria Daciei, scrisă pe la începu-tul secolului al 19-lea, arăta cine şi cu ce sumă contribuiala Cutia milelor: Domnia – 6000 lei, în cote de câte 500 leilu nar, Mitropolitul ţării – 500 lei, Episcopul Buzăului – 200lei, Episcopul Râmnicului – 300 lei, Episcopul Argeșului –300 lei, de la mănăstirile mari 3600 lei, de la mănăstirilemici 1000 lei, precum şi suma de 15 000 lei reprezentândcontribuția a câte 3 lei anual din partea fiecărui cleric(cf. Ibidem, p. 210).

5 Vezi cartea: Faptele iubirii milostive, ediţia a 2-a,Editura Basilica, Bucureşti, 2015.

15

Vă mulțumesc pentru prilejul pe care mi-loferiți de a transmite mesajul meu cu prilejul ZileiCulturii Naționale și de a omagia statura artisticăa poetului nostru național, Mihai Eminescu.

Felicit Academia Română, Fundația Naționalăpentru Știință și Artă și Muzeul Național al Lite-raturii Române pentru organizarea acesteidezbateri și pentru tema foarte inspirat aleasă:Sincroniile europene ale culturii românești.

Recunoașterea și respectul României în lumesunt clădite într-o măsură covârșitoare pe funda-mentul patrimoniului nostru cultural, cel maireprezentativ act identitar al națiunii române.

Cultura ne-a ținut aproape de Europa atuncicând regimuri politice încercau să ne izoleze,ne-a ținut uniți atunci când oameni politicinechibzuiți încercau să ne dezbine.

Cultura este cea care a stat mereu în avan -garda luptei pentru libertatea spiritului, a inspi -rat valo rile, a lărgit orizontul omului de a

înțelege și de a depăși bariere ridicate de temerisau prejudecăți.

Este singura mărturie de identitate pe carenimeni nu o poate pierde și singurul avut tangibilde care un om nu poate sărăci.

Prin sistemul de credințe și valori, princonservarea și perpetuarea elementelor comune,cultura a adus trăinicie națiunii române și a făcutposibile acte politice și sociale majore.

România de astăzi, cu idealurile și valorilesale, cunoscută drept o voce distinctă în lume, esteun rod incontestabil al culturii.

Guvernul pe care îl conduc este un susținătoral proiectelor menite să contribuie la proeminențaprofilului cultural românesc în tezaurul culturiiuniversale.

Istoria ne-a dovedit că popoarele dăinuie atâtcât rămâne vie cultura lor. Să păstram împreunăvie cultura națională pentru prezentul și viitorulRomâniei!

mesaj*

ES Ludovic OrbanPrimul ministru al României

*Mesaj rostit de Antonel Tănase, secretarul general al Guvernului, la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești” (15 ianuarie 2020, Ateneul Român)16

Excelența Voastră domnule președinte KlausIohannis,

Preafericite Părinte Patriarh Daniel,Stimate domnule academician Ioan-Aurel

Pop, președinte al Academiei Române,Stimați membri ai Academiei Române,Domnule ministru al Culturii, Bogdan

Gheorghiu,Distinși invitați,Doamnelor și domnilor,Începând din 2016, ziua de 15 ianuarie a deve-

nit o sărbătoare de o importanță majoră pentru toțiromânii – Ziua Culturii Naționale. Cu atât maiimportantă este această zi, cu cât sărbătorim 170de ani de la nașterea poetului nepereche, MihaiEminescu. Acesta nu este numai poet național, cieste și cel care a creat o punte între școală,biserică și societate. Într-o societate care este încontinuă schimbare avem nevoie repere aleidentității noastre, iar Mihai Eminescu reprezintăunul dintre ele.

Doamnelor și domnilor,În 2016, tot cu ocazia acestei zile, domnul

Klaus Iohannis, președintele României, vorbeadespre „România educată”, proiectul național cu olargă deschidere pentru identitatea noastrănațională, culturală și socială. Astăzi, trebuie săvorbim și despre o Românie modernă care nupoate fi realizată decât prin cultură și educație. Ocercetare recentă ne arată că „educația și culturasunt puternic interconectate, însă cultura, într-unsens mai larg, nu este o parte din procesul deeducaţie, ci este educaţia în sine. Educaţia şi cul-

tura se influenţează reciproc şi simultan, definescşi schimbă gândirea şi comportamentul uman.Educaţia este mai degrabă mecanismul prin caresocietăţile încearcă să-şi conserve cultura, specifi-cul identitar şi standardele de viaţă şi să letransmită prin sisteme formale de educaţie.Relaţia dintre cultură şi educaţie este unacirculară, educaţia şi cultura se oglindesc perma-nent una în cealaltă, iar efectele acestei reflectărireciproce se regăsesc constant în comportamentuluman”.

Doamnelor și domnilor,Astăzi, de Ziua Culturii Naționale, Ministerul

Educației și Cercetării lansează un proiect dedicatîncurajării lecturii în școală și în familie. Lansăminvitația ca în toate școlile din România fiecarecopil să citească 20 de minute pe zi. Totodată, îiinvit pe cei mari, fie că sunt părinți și bunici, să sealăture copiilor și să citească împreună, încă 20 deminute acasă. Observarea, înțelegerea și interpre-tarea textelor reprezintă sprijin pe drumulconstruirii de sine. Tocmai de aceea, rogprofesorii să le citească elevilor povești din cărțiadecvate vârstei lor, să îi încurajeze să întrebe, săaibă răbdare cu ritmul lor de înțelegere, să leofere timp pentru mirări și spațiu în care ei să-șiimagineze lumile descrise în cărți. Îmi doresc calectura să fie o prioritate pentru noi toți înînțelegerea lumii și a sinelui.

Doamnelor și domnilor,Mihai Eminescu este cel care a dat sens limbii

române. Academia Română de mai bine de 150 deani și-a asumat un rol fundamental în cultivarea și

mesaj*

Monica Cristina AnisieMinistrul Educației și Cercetării

*Discurs susținut la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești”(15 ianuarie 2020, Ateneul Român) 17

promovarea limbii române. Este de datorianoastră să susținem poporul român, să susținem șisă investim în educația și în cultura românească.Parafrazându-l pe Eminescu „datoria oamenilorce vor din adâncul lor binele ţării e creştereamorală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce vaveni”.

Pe mine, ca profesor și ministru al Educației șiCercetării, cuvintele poetului mă inspiră să contri-

bui la transformarea sistemului de educație, astfelîncât acesta să ajute la dezvoltarea armonioasă aelevilor. Căci, așa cum susținea Mihai Eminescu,„niciun om nu se întărește citind un tratat degimnastică, ci făcând exerciții. Niciun om nuînvață a judeca citind judecățile gata scrise dealții, ci judecând singur și dându-și seama de na -tura lucrurilor”. Așadar, să reflectăm și săacționăm.

18

Eminescu – 170*

Acad. Eugen SimionPreședintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă

*Discurs susținut la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești”(15 ianuarie 2020, Ateneul Român)

Pentru că la 15 ianuarie este ziua culturii și totacum românii sărbătoresc 170 de ani de la nașterealui Eminescu, m-am gândit că n-ar fi rău să scriuceva despre aceste două evenimente ce coincid închip fericit. Dar ce-aș mai putea spune, mă întreb,despre Eminescu, despre care am scris, începândcu 1964 (când am debutat în critica literară cuvolumul Proza lui Eminescu) și am revenit, deatunci, de atâtea ori (nici eu nu mai știu de câteori!) la acest subiect pe care, de ești critic literar șiprofesor de literatură, nu-l poți ocoli decât cuprețul unei certe descalificări intelectuale?

Mă folosesc de întrebările pe care mi le-aadresat zilele trecute o tânără jurnalistă pentru aîncerca să răspund la unele chestiuni ce pot inte-resa, azi, publicul românesc. Mă refer, bineînțeles,la publicul care citește încă poezie. Și mai ales, lacei care, privind în fiecare seară la TV, își găsesctimp să răsfoiască din când în când și poeziile luiEminescu.

Am fost întrebat, de exemplu, dacă mai esteceva de studiat din opera lui Eminescu, după ce din1889 – când a murit și, mai ales, după ce Maio rescua dăruit la începutul secolului al XX-lea manu -scrisele poetului – criticii și istoricii literariromâni i-au cercetat cu asiduitate scrierile și le-aueditat?! Aș fi înclinat să răspund prompt: totul.Este încă totul de făcut. Nu mă refer la biografiapoetului, nici la descrierea operei sale, nici la fap-tul că unele interpretări critice s-au învechit și căaltele sunt scrise fie de zelatorii, fie (mai ales după1990) de delatorii lui Eminescu. Ce s-a făcut pânăacum – la etajul superior al problemei – s-a făcut,în esență, bine. G. Călinescu a scris, după cum se

știe, câteva cărți fundamentale despre viața șiopera lui Eminescu (ediția a II-a din Opera luiEminescu este o capodoperă a criticii literareromânești), Perpessicius a pregătit din 1933 pânăla moartea lui (1971) ediția poeziilor și a prozeieminesciene. Au venit, apoi, alți istorici literari șiau continuat munca lui benedictă. Știu ce spun,pentru că am lucrat cu el câțiva ani, în „ColectivulEminescu” al Academiei Române. Vremuri minu-nate, de neuitat pentru mine. Eram în acel timp untânăr și inimos șomer, convins că trebuie să faccritică și istorie literară – orice ar fi. Și, trebuie săspun, că mi s-a împlinit dorința, deși profesorulmeu, Tudor Vianu, mă avertizase, în 1957, că dis-ciplina criticii literare este posibilă doar în epocaliberalismului burghez. În 1957 nu putea fi vorba,nici de burghezie, nici de liberalism.

Așadar: mai este ceva de făcut, pentru Emi-nescu? Bineînțeles că mai este ceva de făcut, cevaesențial, și anume reinterpretarea poeziei sale.După Maiorescu, Ibrăileanu, G. Călinescu, Per-pessicius, Tudor Vianu... și atâția alți criticieminenți – poezia lui Eminescu nu și-a epuizatsensurile, semnificațiile, simbolurile de pro -funzime. Și este normal să fie așa. Marea poezierămâne, după o vorbă cunoscută – o operă des-chisă, inepuizabilă, gata să primească noilesensibilități estetice ale timpului și noile metode.Nicio judecată estetică despre literatură, în ge -nere, nu este definitivă. Nicio interpretare critică –oricât de strălucită ar fi – nu spune totul despreprofunzimile unei mari poezii. De ar fi altfel,poezia ar seca, iar critica literară ar ficondamnată pur și simplu să dispară. Ar deveni,

19

cu totul inutilă, căci de ce ar mai fi nevoie săcauți ceva în poeme dacă s-a spus totul și defini-tiv despre ele? Din fericire – pentru poemelelăsate de Eminescu și pentru interpreții ei – nu seîntâmplă acest fapt. Poezia păstrează, în miraco-lul ei, totdeauna o parte de mister ce așteaptă săfie descifrat. Această așteptare prelungește viațapoeziei și a criticii literare.

Se discută mult, de pildă, despre mitulEminescu și despre verosimilitatea și durabilitatealui în epoca noastră (epoca postmodernă care, înfapt, a devenit deja post-postmodernă). Uniicomentatori spun că mitul în care au crezutMaiorescu, Ibrăileanu, Iorga, G. Călinescu, Vianu,Perpessicius și mai cred și azi câțiva dintre noi,unii publiciști români, zic – deciși să pună ordineîn literatură – că mitul Eminescu nu are niciuntemei. Aud mereu: cine a decis că Eminescu estepoetul nostru național? A fost un referendum înacest scop? Eminescu trebuie, în consecință,demitizat. Și, în ultimele decenii, aproape numaiasta s-a făcut. Ce putem spune, la rândul nostru,despre acest fapt? Să spunem că acei ce cred înacest chip nu gândesc bine. Și nu fac bine ceea cefac. Asta, ca să fim politicoși într-o zi de sărbă-toare, cum este cea de azi. Ei gândesc rău, pentrucă o mare poezie creează totdeauna un mit în jurulei, în măsura în care timpul n-o anulează și, de -sigur, în măsura în care, după dispariția fizică apoetului, opera lui continuă să placă și să spunăceva lectorului cu o sensibilitate nouă.

Este, neîndoios, cazul lui Eminescu. Viața șipoezia sa au intrat, fuzionând și completându-sereciproc, într-un mit al existenței și al spi -ritualității noastre. Mitul creatorului național,repet. Ne regăsim în el cu ceea ce avem, probabil,mai profund în noi. Ne regăsim cu valorile istorieiși ale spiritualității noastre, cu melancoliile spiri-tului nostru (element esențial pentru spiritul seco-lului al XIX-lea), în fine, ne regăsim cuprofetismul și cu jalea și răbdarea noastră istoricăși morală, cu exploziile noastre de revoltă și cufirea (hirea, cum spuneau cei vechi) care, toatene-au ținut și ne-au salvat într-o istorie plină debrutalități teribile.

Ne întoarcem la Eminescu, înainte de orice,pentru că poezia lui are totdeauna ceva nou să neofere. Un regal spiritual, o muzică a astrelor și oelegie neînchipuit de frumoasă, melancolizantă a

sufletului îndrăgostit. Ne regăsim, în poezia șiproza lui, în aspirațiile noastre naționale și înreveriile noastre cosmice. Citim și recitim Odă înmetru antic pentru că, în acest splendid poemcare, la început, era dedicat lui Napoleon, aflăm omeditație profundă despre singurătate, iubire șidespre moarte. Citim și recitim Scrisorile, pentrucă Eminescu încearcă aici – și reușește – să dea oviziune lirică a nașterii universului și a destinuluitragic al omului în devenirea lui istorică. În fine,îl căutăm pe Eminescu, pentru că poemele saledespre natură ne dau sentimentul că nu suntemsinguri în univers și că, în mijlocul ei, omul îșipoate regăsi plenitudinea și măreția spiritului său.

Iată, dar, de ce nu-l putem părăsi peEminescu și de ce el nu este – cum spun uniipubliciști grăbiți și deciși să-l demitizeze – unpoet prăfuit din secolul al XIX-lea. Cei care îljudecă în acest chip nu știu ce spun. Sau nu știusă citească. Sau, pur și simplu, se află în treabă,ne țin de vorbă. Eminescu este un mare poet șibiografia lui – dramatică, în fond – este recreatăîn bună parte, în deceniile ce s-au scurs de ladisparița sa, de opera sa. Așa se nasc miturileîntr-o cultură. Și marile mituri rămân în culturăși în sensibilitatea estetică a timpurilor câtăvreme există limba în care miturile poetice seexprimă. Să sperăm că limba română, o limbă pecare Eminescu a pregătit-o să întâmpine și săexprime complexitățile gândirii moderne, nu vadispărea în malaxoarele globalismului.

Un cititor tânăr din București – un elev deliceu din clasele superioare – m-a întrebat, cucâtva timp în urmă, cu ce ar fi bine să înceapălectura lui Eminescu. A citit ceva, îi place și vrea,acum, să facă o lectură sistematică a operei,pentru a o înțelege mai bine și a-i cunoaște pro-funzimile. I-am răspuns fără să stau prea mult pegânduri, folosindu-mă, bineînțeles, de expe riențamea. I-am zis să înceapă cu poezia erotică sau cupoemele metafizice (Scrisorile), cu Rugăciuneaunui dac ori cu Odă în metru antic. Dacă i-aș da,totuși, o povață mai exactă, i-aș recomanda ca la18 ani să citească toată poezia, a doua oară s-ocitească la 40 de ani și a treia oară la senectute.Lectură minimă, absolut necesară. În realitate, peEminescu îl consultăm (citim) mereu, pentrubucuria spiritului nostru – cum am spus maiînainte. Când eram de 18 ani am citit, evident,20

Luceafărul și elegiile erotice (splendide), la 40de ani am recitit Scrisorile, iar acum citesc dincând în când fragmente din Mureșanu și cele laltepoeme ideologic-metafizice, recitesc Rugăciu-nea unui dac (o rugăciune transformată într-unblestem teribil adresat neamului său, un poemcare-i plăcea și lui Cioran, filosoful moralistcăruia nu-i plăcea mai nimic și nu accepta, iarăși,mai nimic în afară de muzică și mistica sfinte-lor); recitesc Magul călător prin stele – undedescopăr, totdeauna, nuanțe noi ale discursuluinaturist eminescian. Recitesc, desigur, poemelelui morale și elegiile sale despre timp sau poe-mele sale sarcastice despre mașina lumii ce seîntoarce și reîntoarce în evoluția ei, imprevizi -bilă, spre neant. În concluzie: de oriunde ar înce-pe, lectorul tânăr ajunge, totdeauna, unde trebuieîn cazul poeziei lui Eminescu. Și, sigur, ca Sisif,va relua a doua zi totul de la capăt. Cu bu curiaspiritului, și cu sentimentul condiției sale neferi-cite în lume. Sau, mai corect, meditând – inspiratde poemele lui Eminescu – la condiția sa fragilă,dar demnă în univers.

O problemă ce vine și revine des în discuțiiledespre opera lui Eminescu este și aceea desprevaloarea și actualitatea prozei politice. Ce potînvăța tinerii de azi, care folosesc internetul șicaută alte modele morale și spirituale decâtpărinții lor, ce pot afla ei – intrați ca noi toți, înprocesul de mondializare – din articolele în careEminescu polemizează cu roșii (bizantinii libe-rali) pe tema tradițiilor noastre spirituale și aimitației formelor fără fond? Nu-i, oare, gazetarultemut de unii și admirat de alții, un conservatorintratabil, opus progresului, pe scurt: un reac -ționar, un tradiționalist irecuperabil? Răspunsulmeu este că o mare proză politică are, tot deauna,în substanța ei, o filosofie politică și morală careo ajută să întâmpine timpul necruțător. Chateau-briand este, se știe, un conservator, am puteaspune chiar: un reacționar. A detestat sincer

revoluția franceză și în Geniul creștinismului șiMemorii de dincolo de mormânt a pus, înainteaprogresului, religia, considerând că creștinismuleste factorul care ordonează spiritul și lumea dinjurul lui. A ieșit din istorie și din literaturăreacționarul, anti-modernul, filosoful creș ti -nismului Chateaubriand? Mai este citit, azi, înpotmodernitate, Chateaubriand? Istoriile literatu-rii îl mai menționează? Bineînțeles că da. El rămâ-ne un punct de reper în romantismul francez șieuropean. Unii teoreticieni susțin că antimodernul(ideologic) Chateaubriand este chiar, prin origina-litatea artei sale și profunzimea meditației sale,unul dintre marii creatori ai modernității euro -pene. Un antimodern care a creat, așadar, moder-nitatea. Nu-i, oare, și cazul lui Eminescu? N-adebutat în poezia secolului al XX-lea – cum credeMaiorescu.

Revenind la întrebarea dacă un tânăr de azi,fascinat de modelele globalismului și defacilitățile pe care i le poate da prin internet, areceva de învățat sau nu din articolele politice ale luiEminescu. Răspunsul meu este că da, poate învățaceva esențial din gândirea lui organicistă și devo-tamentul său mistic pentru lumea românească.Teoria sa contra fantasmagoriilor împrumutatedin alte părți este, desigur, discutabilă. EugenLovinescu, teoreticianul sincronismului și istori-cul civilizației române moderne, a dovedit acestlucru. Ceea ce nu înseamnă că, nefiind un lăudă-tor al progresului și rămânând pe pozițiileevoluției organice, Eminescu își pierde, automat,valoarea. Tot Lovinescu ne învață că arta învinge,totdeauna, ideologia. Așa-zisul său „naționalism”(repudiat, azi, de partizanii globalismului) este,însă, în spiritul veacului al XIX-lea, un conceptfrecvent pozitiv. Veacul națiunilor, veacul roman-tismului. A fi național cu fața spre universalitate(cum zice Maiorescu) este ideea majoră a seco -lului. Eminescu se ține de ea și o înnobilează cugeniul său lingvistic și metafizic.

21

Izvoare felurite ne lasă să știm că acum maibine de patru veacuri în curțile domnești de laBucurești și Iași a doi frați din ramura Dră -culeștilor, care cei dintâi – înainte de momentulMihai Viteazul – au cârmuit simultan în cele douățări românești, anume Alexandru al II-lea Mirceași Petru Șchiopul, se găseau portretele a doistrămoși iluștri și înrudiți între ei: Ștefan cel Mareîn capitala munteană și Vlad Țepeș în aceea mol-davă (acest din urmă panou, singurul păstrat estecelebru și adesea reprodus, ajuns în castelul tiro-lez de la Ambras al Habsburgilor).

De altminteri în acest neam basarabesc și filo-otoman, înrudit cu familii patriciene levantine șicare avea să stăpânească și Moldova vecină,inventarele ne lasă să știm că se găseau tot peatunci „otto quadrati de retratto de principi”,foarte probabil parte dintr-o colecție princiară ase-mănătoare atâtor galerii nobiliare ale epocii,răspândite din Spania și Italia până în Franța șiPolonia „sarmatismului”; ele stăteau alături deinstrumente muzicale, mobile și bijuterii dintrecare una avea să fie cumpărată de Serenissimarepublică venețiană spre a fi dăruită Mariei deMedicis, faimoasa soție a regelui Henric al IV-leade Bourbon. Prezența amintitelor portrete nedovedește faptul că în ultimul sfert al secolului alXVI-lea, când începe perioada autonomiei, înspațiul Turcocrației, a curților de la București, Iașiși Alba Iulia, referința vizuală la faima celor doivoievozi emblematici pentru momentul anterior alindependenței românești, tocmai pierdute, marcași o perspectivă pe care o voi numi „istoristă”,

indicând cu limpezime despărțirea unei epoci noide un eroic trecut medieval, cu respect și posi bilănostalgie.

Un „istorism”, adaug, care era al Europeiîntregi în vârsta Renașterii târzii, a manierismuluiși a barocului, între jumătatea a ceea ce numimCinquecento și finele veacului al XVIII-lea și alVechiului Regim. Adică din exact acea vreme pecare istoriografia o numește cu termenul anglo-saxon de „Early Modern Era” sau cu cel germande „Frühe Neuzeit”, denumire care la noi poateoscila între „epoca modernă timpurie” sau „primamodernitate”.

Era, de altminteri, vremea în care apărea înOlanda, în 1667 termenul de „ev mediu” (seducă-tor exprimat mult mai târziu la noi de Asachi, prin„veac de miez”) și când de o parte și de alta aRinului se făcea elogiul dinastiilor medievale șirivale lotaringiană și capețiană, sau când Ludovical XIV-lea – model monarhic modern – punea săfie înfățișați Clovis, Dagobert și Carol cel Mare înmedalioane la domul parizian al Invalizilor, iarRomanovii de la Moscova începeau să se soco-tească descendenți ai cnejilor de la Kiev. Pe meri-dianul românesc mijlocul veacului al XVI-lea șideceniile următoare însemnau o schimbare capi -tală pe care încă Iorga o semnala acum un secol,cea a numirii domnilor de către sultan – cazurileȘtefan Lăcustă și Mircea Ciobanul, cea a unordomnii integral debitoare Occidentului prin IacobHeraclid Despotul și Petru Cercel, cea a tiparuluiromânesc al diaconului Coresi și, tot la Brașov,cea a triumfului Reformei luterane prin Honterus.

*Discurs susținut la sesiunea dedicată Zilei Culturii Naționale cu tema „Sincroniile europene ale culturii românești”(15 ianuarie 2020, Ateneul Român)

Despre o sincronie europeană a vechii culturi românești*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

22

O perfectă sincronie europeană – de felul celeipostulate de Eugen Lovinescu pentru literaturanoastră modernă – ne întâmpină în spațiul culturiiși al politicii locale unde epoca cea nouă poartăgermenii primei modernități.

Aceeași distanță deferentă față de un trecutmai apropiat sau mai îndepărtat pe care o consta-tăm în Europa catolică și protestantă se poatebănui, de pildă, în cazul zugrăvirii exterioare aSuceviței la 1600 de către Movilești, primul neamboieresc ajuns în scaunul Bogdăneștilor și carevoia astfel să proclame în imagini descendențagenealogică din încă medievalul Petru Rareș sauîn cazul preluării succesive și obsesive a uneiarhitecturi monastice de tipul neagoean de laCurtea de Argeș ce încorpora un pronaos cufuncție de necropolă dinastică în lungul răstimpdintre 1570 și 1720 în spațiul bucureștean, de laSfânta Troiță a Mihneștilor la lăcașul metropolitanal lui Constantin Vodă Șerban, de la Cotrocenii luiȘerban Cantacuzino la Văcăreștii lui NicolaeMavrocordat. „Istorismul” unei epoci noi, deta -șate de medievalitate, este cel vădit la 1694 în nar-texul de la Hurezi unde erau zugrăviți înaintașiiîncoronați din evul mediu valah ai lui ConstantinBrâncoveanu sau în cazul lui Constantin Mavro-cordat care, în 1743, comanda pictorului genevezJean Etienne Liotard să înfățișeze „tous les vodasqui avaient régné précédemment en Valaquie”pentru palatul domnesc din Iași (imagini similarevor fi existat la palatul brâncovenesc de laMogoșoaia, unde înainte de 1790 călătorul helvet

Sulzer vedea pictate „die Brustbilder derBessaraben”, și nu pot omite în această ordine deidei știrile despre unele albume de cert provincia-lism artistic dar indicibil pitoresc create în mediilesăsești ardelene, în jur de 1700, purtând imagini înacuarelă ale unor voievozi și principi, de la IoanZapolya la Gabriel Bethlen).

Pe alt plan, cel al politicii și al diplomaticii,aceeași referire de acum „modernă” la momentelemedievale ale unor Mircea cel Bătrân, LaiotăBasarab sau Bogdan al III-lea aveau să facă boie-rii munteni prezenți în 1772 la tratativele de paceruso-turce de la Focșani, mediate de Austria și dePrusia, atunci când se evocau așa-numitele„capitulații”, adică tratatele românilor cu Poartanepăstrate, dar pe care aceasta nu le-a contestatvreodată și despre care avem știri precise de laumaniști italieni din Polonia. Într-un peisaj cultu-ral românesc unde, după 1600, se pot face lesneși credibil conexiuni europene, de la elementelemanieriste limpezi ale broderiilor Movileștilor sauale arhitecturii Dragomirnei la „barocul ortodoxpost-bizantin” al ieșenelor lăcașuri de la TreiIerarhi și Golia și la versificările psalmilor davi-dieni – mult prizați de sensibilitatea barocă –datorate mitropolitului Dosoftei și la prestațiaintelectuală a principelui Dimitrie Cantemir,prima modernitate a culturii române sincronă cupremodernitatea europeană înseamnă de acum ocertitudine pe care criticii și istoricii noștri secuvine să nu o ocolească și să nu o oculteze.

23

Unirea Principatelor Române: realizare, recunoaștere și beneficii

La data de 24 ianuarie 1859, pe DealulMitropoliei, Adunarea Electivă a Munteniei, subpreședinția Mitropolitului Nifon Rusailă(1850–1875), a votat alegerea lui Alexandru IoanCuza ca domnitor al Ţării Româneşti, după ce, ladata de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă dinMoldova, sub președinția Mitropolitului SofronieMiclescu (1851–1861), a ales același domnitor,realizându-se de facto Unirea PrincipatelorRomâne.

Momentul a însemnat încununarea unui întregproces de deșteptare națională și de cristalizare aideii de națiune, proces în care Biserica și-a aduso contribuție esențială.

Unirea Principatelor Române a fost susținutăde numeroși reprezentanți ai Bisericii: prinierarhii ei și prin cei mai luminați preoți și mo -nahi, prin egumeni, profesori de seminar, pro-topopi, teologi etc.

Biserica a contribuit, deopotrivă în Moldovași în Țara Românească, la acest importantmoment al istoriei noastre. Printre cei mai deseamă sus ținători ai Unirii s-au numărat, alăturide Mitropo litul Nifon Rusailă și MitropolitulSofronie Miclescu al Moldovei, arhimandritulMelchisedec Ştefănescu, membru în DivanulAd-hoc, arhimandritul Neofit Scriban, care ascris două dintre cele mai importante texte

cuvânt de deschidere*

PF DanielPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomâneMembru de onoare al Academiei Române

*Cuvânt de deschidere rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice „Unirea Principatelor Române: realizare,recunoaștere şi beneficii” (23 ianuarie 2020, Aula „Teoctist Patriarhul”, Palatul Patriarhiei)

Aula „Teoctist Patriarhul”, Palatul Patriarhiei (Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu)

24 ianuarie 1859

25

unioniste: Foloasele Unirii Principa telor şiUnirea și neunirea Principatelor.

La 24 ianuarie 1859, Mitropolitul NifonRusailă a fost cel care a anunțat alegerea luiAlexandru Ioan Cuza și l-a proclamat domnitor alȚării Românești. Mulțimea adunată pe DealulMitropoliei, precum și în împrejurimi, a fostcuprinsă de o bucurie de nedescris. Bucuria a fostvestită tuturor locuitorilor capitalei de dangătulclopotelor Mitropoliei și al celorlalte biserici, „totBucureștiul era în picioare de la Filaret la DealulMitropoliei, până la Băneasa”[1], nota un cronicaral vremii.

După unirea celor două Principate, acestea aucontinuat să aibă fiecare câte o Adunarelegislativă. Mitropolitului Nifon Rusailă îi revinemeritul de a fi propus, în ședința Adunăriilegislative a Țării Românești din 14–15 aprilie1861, unirea celor două Adunări într-una singură.Astfel, la data de 4 decembrie 1861 au fostdesăvârșite toate eforturile realizării depline aunirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească,rezultând un singur domnitor, o singură capitală(București), un singur guvern (sub conducerea luiBarbu Catargiu) și o singură Adunare Legislativăsau Parlament. Președinția noului Parlament va fiîmpărțită de acum înainte între Mitropolitul NifonRusailă și Mitropolitul Calinic Miclescu alMoldovei, până când cel dintâi va fi numitPreședintele Senatului[2].

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcutmulte reforme, unele privind în mod direct Bise -rica. Unele măsuri luate de el au creat neînțelegeriși nemulțumiri. Având un accentuat spirit refor-mator, Cuza a dorit să facă unele înnoiri, dar, dupăpropria-i afirmație, el „n-a voit să facă răuBisericii strămoșești, decât numai bine”[3].

Unirea Principatelor Române a atras dupăsine și organizarea unitară a structurilor bisericeștidin toate provinciile românești, sub conducereaSfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,confirmat de Alexandru Ioan Cuza prin Legea din1864[4].

În același timp, domnitorul Alexandru IoanCuza, alături de ierarhii Sfântului Sinod al Bi -sericii din Principatele Române, a făcut mai multedemersuri către Patriarhia Ecumenică pentruobținerea recunoașterii autocefaliei Bisericii Orto-doxe Române[5].

La 3 decembrie 1864, a fost promulgat Decre-tul organic pentru înființarea unei autorități sino -dale centrale pentru afacerile religiei române,care prevedea, în primul articol, că „BisericaOrtodoxă Română este și rămâne independentă deorice autoritate bisericească străină, întru tot ceprivește organizarea și disciplina”[6]. Era cel din-tâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată înistoria Țărilor Române un text de lege prevedea înmod oficial independența Bisericii OrtodoxeRomâne.

În data de 11 februarie 1866, după cum se știe,Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să-șipărăsească tronul. Dar lupta pentru dobândireaautocefaliei Bisericii Ortodoxe Române acontinuat și s-a exprimat limpede în articolul 21al Constituției statului român, promulgată la 30iunie 1866 de domnitorul Carol I (1866–1914),prin care s-a precizat că „Biserica OrtodoxăRomână este și rămâne neatârnată de oricechiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cuBiserica Ecumenică a Răsăritului în privințadogmelor” și ea are „o autoritate sinodală centralăpentru reglementarea chestiunilor canonice și dis-ciplinare”[7].

La 14 decembrie 1872, a fost pro mul -gată Legea organică a Bisericii OrtodoxeRomâne, prin care se prevedea autocefalia Bi -sericii Ortodoxe Române şi se hotăra constituireaSfântului Sinod, menit „să păstreze unitateadogmatică și canonică cu Biserica Răsăritului,precum și unitatea administrativă și disci plinară aBisericii naționale”[8]. Totodată, legea confereaMitropolitului Ţării Româneşti titlul onorificde Mitropolit Primat al României, fiind șipreședintele de drept și de fapt al Sfântului Sinod.Această lege a fost urmată apoi de un șir de regu-lamente menite să asigure poziția de independențăa Bisericii noastre.

După încetarea din viață a Mitropolitului Pri-mat Nifon Rusailă, marele Colegiu electoral(Cameră, Senat și Sfântul Sinod), în 31 mai1875, l-a ales în demnitatea de Arhiepiscop alBucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Pri-mat al României pe Mitropolitul Calinic Micles-cu al Moldovei, fiind înscăunat la 15 iunie,același an[9].

După proclamarea Independenței de stat aRomâniei, la data de 9 mai 1877, act consfințit26

apoi prin jertfele de sânge ale ostașilor români înrăzboiul din 1877–1878 împotriva ImperiuluiOtoman, autoritatea și prestigiul României inde-pendente au crescut, în ansamblul stateloreuropene. În anul 1881, România devine Regat,iar domnitorul Carol I devine rege. Odată cu pres-tigiul Regatului României a sporit și prestigiulBisericii Ortodoxe Române, încât era necesară șirecunoașterea formală a autocefaliei sale, multtimp refuzată de Patriarhia Ecumenică.

La data de 23 noiembrie 1882, Sfântul Sinodal Bisericii Ortodoxe din Regatul României şi-aasumat un „Act Sinodal”, învestit cu semnăturiletuturor ierarhilor țării și cu sigiliul Sinodului, princare se susține, cu argumente istorice și teologice,necesitatea recunoașterii autocefaliei BisericiiOrtodoxe Române[10]. În acest Act Sinodal setrec în revistă legăturile dintre Biserica creștină depe pământul românesc și Patriarhia Ecumenică, sevorbește despre întemeierea mitropoliilor înȚările Române și se evidențiază modul cumromânii au apărat întotdeauna autonomia lorbisericească față de încercările arbitrare ale Con-stantinopolului de a le încălca: „Patriarhiaconstantinopolitană nu are nicio supremațieasupra Bisericii Române, românii n-au primitbotezul și învățătura creștină de la Constan-tinopol, nici pe întâii lor episcopi. Creștinătatearomânilor este mai veche decât chiar existențaConstantinopolului”[11], oraş inaugurat în anul330 de către împăratul Constantin cel Mare.

Însă, abia după 26 de ani de la Unirea Princi-patelor Române, la 25 aprilie 1885, Patriarhulecumenic Ioachim al IV-lea (1884–1886), care eramai deschis negocierilor cu ierarhia bisericeascăși cu autoritățile statului român, a trimis laBucurești Tomosul de Autocefalie al BisericiiOrtodoxe Române[12].

În Tomos se arată că recunoaşterea autocefalieiBisericii Ortodoxe Române înseamnă şi recu -noaşterea autorității ei canonice, egală cu autori-tatea canonică a celorlalte Biserici surori. Deaceea, Sinodul Biserici Ortodoxe Române autoce-fale este numit „Sinod frate în Hristos”.

Autoritatea supremă responsabilă de adminis-trarea sau conducerea unei Biserici autocefaleeste Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de unarhiepiscop, mitropolit sau patriarh. SfântulSinod al acestei Biserici nu este subordonat altei

autorităţi eclesiale, dar, Sfântul Sinod al unei Bi -serici autocefale trebuie să exercite aceastălibertate totală de conducere bisericească, avândconştiinţa responsabilităţii directe în faţa lui Hris-tos, Capul Bisericii şi Arhiereul Veşnic, după cumse spune în Tomos:

„Aşadar după cum am deliberat în SfântulSinod, cel de pe lângă noi, al iubiţilor noştri fraţiîn Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm ca Bi -serica Ortodoxă din România să fie şi să senumească şi să se recunoască de către toţineatârnată şi autocefală, administrându-se depropriul şi Sfântul său Sinod, având ca preşedintepe Înaltpreasfinţitul şi Preastimatul Mitropolit alUngrovlahiei şi Primat al României, cel dupăvreme, nerecunoscând în propria sa administraţieinternă nici o altă autoritate bisericească, fărănumai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei una,sfântă, catolică şi apostolică, pe MântuitorulDumnezeu-Omul, Care este singura temelie şipiatra cea din capul unghiului, şi întâiul şisupremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”.

Prin urmare, putem spune că neatârnarea(adică independenţa) sau autocefalia BisericiiOrtodoxe Române faţă de orice autoritate bi -sericească din afară a existat din cele mai vechitimpuri, aşa cum au avut autocefalie de facto şialte biserici ortodoxe în anumite epoci istorice,însă această autocefalie nu era recunoscută oficialde Patriarhia Ecumenică.

În secolul al XIX-lea, autocefalia a fost maiîntâi proclamată oficial printr-un decret alautorității de stat, la 3 decembrie 1864, apoi deautoritatea bisericească din anul 1872, când s-aconstituit Sfântul Sinod canonic al Bisericii Orto-doxe Române. Deci, Patriarhia Ecumenică a fostpusă în faţa unui fapt împlinit, iar actul derecunoaştere a autocefaliei din 25 aprilie 1885 afost un act formal, o recunoaştere a unei stări defapt existente deja de multă vreme. În Transilva-nia, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fostexprimată prin Statutul Organic al MitropolituluiAndrei Şaguna, din anul 1868.

Aşadar, Biserica românilor ortodocşi din Prin-cipatele Române s-a bucurat, încă de la începutulorganizării politice a statelor româneşti, de o li -bertate administrativă egală cu autocefalia. Pebaza condiţiilor naturale geografice, etnice şiistorico-politice în care şi-au desfăşurat activitatea, 27

Mitropoliile din Principatele Române erau de faptBiserici autocefale, constituite pe baze naţionale,păstrând însă legături dogmatice, canonice şi decult cu Patriarhia Ecumenică şi cu toate celelalteBiserici Ortodoxe surori.

Anul acesta, 2020, se împlinesc 135 de ani decând Patriarhia Ecumenică din Constantinopol(azi Istanbul) – păstorită pe atunci de PatriarhulIoachim al IV-lea – a recunoscut, după lungi şidificile discuții, autocefalia Bisericii OrtodoxeRomâne. Şi tot în acest an, în luna februarie, seîmplinesc 95 de ani de când această BisericăOrtodoxă Română Autocefală a fost ridicată larangul de Patriarhie în anul 1925.

În concluzie, recunoașterea oficială a autoce-faliei Bisericii Ortodoxe Române a fost posibilănumai după Unirea Principatelor Române (în1859), Independenţa României (în 1877) şiproclamarea României ca Regat (în 1881), iarridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang dePatriarhie (în 1925) a fost posibilă numai dupăMarea Unire a tuturor românilor din anul 1918.

Prin toate aceste demersuri ale Statului Românşi ale Bisericii noastre au fost afirmate libertatea,unitatea şi demnitatea poporului român.

Note

[1] Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilorBisericii Ortodoxe față de actul unirii PrincipatelorRomâne”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Princi-patelor, Ed. „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 12 (arti-col publicat inițial în Biserica Ortodoxă Română, 1967,1–2, p. 73–94).

[2] Pr. Constantin Zăvoianu, „Mitropolitul Nifon alUngrovlahiei și Unirea principatelor”, în Biserica OrtodoxăRomână și Unirea Principatelor, Ed. „Cuvântul Vieții”,București, 2009, p. 101.

[3] Pr. Ion Vicovan, „Alexandru Ioan Cuza și reformelebisericești”, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II,Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 164.

[4] Constantin Drăgușin, „Legile bisericești ale lui CuzaVodă şi lupta pentru canonicitate”, în Studii Teologice, 9(1957), nr. 1–2, p. 86–103.

[5] Întreaga corespondență a domnitorului AlexandruIoan Cuza cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, înlimbile greacă și română, se regăsește și în: Joanes Domini-cus Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova Et AmplisimaColectio, vol. 40, Akademische Druck – U. Verlagsanstalt,Graz, Austria, 1961, p. 682–684, 686–688, 690–702.

[6] Monitorul Oficial, nr. 273 din 6/19 decembrie 1864,p. 1297–1298; Ioan M. Bujoreanu, Colecțiune de legiuirileRomâniei, vechi și noi, vol. I, partea a 2-a, București, 1873,pp. 1789-1791, în Autocefalia-libertate și demnitate, vol. I,Ed. Basilica, București, 2010, p. 547.

[7] Ioan M. Bujoreanu, Colecțiune de legiuirileRomâniei, vechi și noi, vol. I, partea a 2-a, București, 1873,p. 14.

[8] „Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române1872”, în: Biserica Ortodoxă Română, I (1874), nr. 1, p.82–83.

[9] Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dos. 115/1875, f.3–14; Biserica Ortodoxă Română, II (1875), nr. 9 , p.612–623.

[10] Biserica Ortodoxă Română, VII (1883), nr. 7(iulie), p. 568.

[11] Biserica Ortodoxă Română, VI (1882), nr. 12(decembrie), p. 738–757.

[12] Arhiva Sfântului Sinod, dos. 78/1885, f.21–22; Biserica Ortodoxă Română, IX (1885), nr. 5 (mai),p. 341–344; Acte privitoare la autocefalia Bisericii Orto-doxe Române, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice,București, 1885, p. 13–14.

28

Unirea Moldovei și Țării Românești în 1859 afost un act fundamental pentru construirea edifi -ciului nostru politic unitar și se încadrează în pro-cesul european de structurare a statelor naționalemoderne, pe ruinele imperiilor anacronice aflatepe cale de destrămare.

Nucleul statului național unitar român există de161 de ani și, de atunci, istoricii se tot străduiescsă-i dezlege sensurile, să-i arate modul deînfăptuire, să-i dezvăluie importanța. Evident, dinaceastă imensă întreprindere se desprinde, ca fiindpredominant, binele. Cu alte cuvinte, din ea reiesmarile avantaje câștigate de români prin formareaRomâniei. Cu toate acestea, se știe că nu chiar toțiromânii și, mai ales, nu toți vecinii au primit cuentuziasm actul unirii din 1859. Au fost, ca în oricefaptă omenească, și o seamă de nemulțumiți.

Este evident că Imperiul Habsburgic, ImperiulOtoman și chiar Imperiul Rus au privit unireaMoldovei și Țării Românești cu îngrijorare și auîncercat să o împiedice. Austriecii și ungurii(cuprinși într-un Imperiu care avea să devinăcurând austro-ungar, adică bicefal) se temeau căTransilvania s-ar putea alătura României, ceea cear fi fost în detrimentul lor.

Turcii știau că „unirea face puterea” și că, prinurmare, România se va rupe repede de dependența(devenită formală) de Înalta Poartă. Rusia nu seputea manifesta pe față împotriva unirii (aveanevoie de bunăvoința Occidentului și, mai ales, aFranței, după umilirea sa în Războiul Crimeii),dar știa că Basarabia ocupată de țari, adicăjumătate din vechea Moldovă, nu poate săprivească decât cu simpatie și cu speranță laRomânia.

Și în țară sau în țările românești erau elementeostile unirii. Mai ales un nucleu relativ mic demari boieri moldoveni urmăreau cu îngrijoraremișcarea unionistă și mutarea centrelor de puterela București ori spre București.

Ce se va alege cu Iașii vechilor zidiri, cudregătoriile acestor oameni avuți și chiar cumoșiile lor cele întinse? Categoria boierilor erastânjenită peste tot, mai ales că revoluționarii de la1848 prindeau tot mai mult cheag, mai ales căveneau la putere „roșii”, care anunțau reformeradicale, anunțau punerea în aplicare aprogramului revoluționar, între ale cărui punctefigurau și desființarea clăcii și împroprietărireațăranilor. Cine va mai lucra pământul? Se temeauși unii funcționari de stat, care ocupau funcții la

Unirea de la 1859 – temeiul solid al României moderne*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

*Cuvânt rostit la sesiunea de comunicări ştiinţifice „Unirea Principatelor Române: realizare, recunoaștere şi beneficii” (23 ianuarie 2020, Aula „Teoctist Patriarhul”, Palatul Patriarhiei)

Acad. Ioan-Aurel Pop

29

Iași și chiar cei de la București, conștienți cu toțiică aceste funcții nu vor mai fi de-acum dublate,fiindcă nu mai era nevoie, de câte doi titularipentru același resort.

Se temeau și unii fruntași ai Bisericii, fiindcănoul val anunța reforme și pe tărâmul întinselorproprietăți ale mănăstirilor. Spinoasă era, înprimul rând, chestiunea mănăstirilor închinate dinMoldova și Țara Românească (din România, după1859), care-și trimiteau roadele muncii a sute demii de români în afara țării, în Grecia mai ales. Or,Grecia nu mai era aceea din Evul Mediu, cândajunsese sub autoritatea sultanilor și când domniiși ierarhii români – rămași liberi sau aproapeliberi în țările lor nord-dunărene – cu sufletulcurat deciseseră ajutorarea Muntelui Athos, aLocurilor Sfinte din Orientul Apropiat și a altorașezăminte creștine captive.

Moștenirea bizantină și translatarea puterii dinConstantinopolul, devenit Istanbul, spre nordulDunării („Bizanțul după Bizanț”) obligase moralpe principii și pe ierarhii români să-șiîndeplinească mis