ReVISTĂ de cUlTURĂ ...ReVISTĂ de cUlTURĂ AnUlIIIInR.12˙1516,IAnUARIeˆfebRUARIe,2019...

revIstă de cultură

Anul III I nr. 1-2 (15-16), IAnuArIe-februArIe, 2019 I 102 pAgInI I 8 leIR

www.revistaneuma.ro Editată de asociația Culturală NEUMaA P A R E S U B E G I D A U N I U N I I S C R I I T O R I L O R D I N R O M Â N I A

EVENIMENThoria-roman Patapievici - scriitorul anului 2018

INVITAŢI:Gheorghe GrigurcuIrina Nechit

Zhang WeiBirutė Jonuškaitė

INTERVIU:CoNsTaNTINChIrIaCîn dialog cuIoN CoCora(partea a doua)

PROZĂ:Șerban TomșaIcu Crăciun

DINU GRIGORESCUMaraton teatral la Festivalul

dramaturgiei românești contemporane

Cronici de ANDREA H. HEDEȘ și HORIA GÂRBEA

Colocviul NaționalION HOBANA

EDITORIALAndrea H. Hedeș. Oglindă, oglinjoară

CURSIVHoria Gârbea. Duhul și sărăcia lui

EVENIMENTLansarea antologiei lirice:București, dincolo de timpPremiul Cartea Anului 2018acordat de„România literară”

Noii membrii ai Uniunii Scriitorilor

INVITAŢI SPECIALIGheorghe Grigurcu„Somnul cum o colivie deschisă”

Irina Nechit. Câinele poet (monodramă)

ZhangWei (China)Noapte adâncă, nemărginită

Birutė Jonuškaitė. Vrăjitoarea și…

CENTENARUL UNIRIIMircea MuthuRepere culturale transilvane –Ardelencele

ISTORII INSOLITERadu Sergiu RubaCine a fost colonelul Boyle?

PROZĂȘerban Tomșa. Vizitatorul nocturn

Icu Crăciun. Întunericul

PREMII

POEZIEDenise Emorine (Franța)Nicoleta StăvăracheAngi Melania CristeaElena Armenescu

COMUNICATE

RĂZLEŢEGelu NegreaCui îi e frică de pisica albă, pisica neagră

LITERATURĂ RUSĂIosif Brodski

EVOCARENichita Danilov. Eu Geniu Cioclea

Radu Petrescu-MuscelDr. Amos Frâncu

COLOCVIUL NAŢIONALDE CRITICĂ ȘI EXEGEZĂ„ION HOBANA” – 2018

Cristian TamașOameni ca Zeii sau Eloi și Morlociîn Minunata Lume Nouă?Marian Truță.Singurătatea RațiuniiMaria-Ana TupanProxemica om-clonă: perspectiveschimbătoare, de la Mary Shelleyla Kate WilhelmSorin CanmerTransformare și viitor incert.Are specia umană un viitor?

ISSN 2601 - 1905ISSN-L 2601 - 1603

Revistă de cultuRă www.revistaneuma.ro

Autorii care doresc să trimită texte pentru rubrica „Teen Spirit“sunt rugaţi să trimită textele culese cu diacritice, în format electronic la: [email protected];

Revista NEUMA promovează diversitatea de opinii; responsabilitatea afirmaţiilor cuprinseîn paginile sale aparţine exclusiv autorilor articolelor; Revista NEUMA respectă grafia autorilor.

Revista își rezervă dreptul de a selecta materialele primite

Director: Andrea H. HEDEȘRedactor-șef: Andrei MOLDOVAN

Redactori: Flavia Adam, Florica Bud, Alexandru Jurcan, Menuţ Maximinian,Nicoleta Milea, Radu-Ilarion Munteanu, Niculina Oprea, Vasile Vidican

Prezentare grafică și DTP: Gelu Iordachewww.revistaneuma.ro;www.edituraneuma.ro

Email: [email protected]

Asociaţia Culturală NEUMA

www.revistaneuma.roSU

MAR

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

1

12

16

19

21

22

24

3

4

5

6

8

18

25262829

3031

32

34

36

38

4243

45

www.revistaneuma.roEditorial

Nr. 1-2(15-16)� IANUARIE-FEBRUARIE 20191

Despre prostie s-a scris și se va mai scrie cu superioritatea și satisfacția, ușor mascate,a celui aflat de cealaltă parte. Se consideră cumva posibilă o circumscriere a ei, a

prostiei, ca un virus caracteristic celor mulți, așa cum bună oară hepatita era consideratăcândva, nu de mult, boala mâinilor murdare. A fost nevoie de timp pentru a înțelege cevala îndemână, că virusul își alege terenul de manisfestare cu prea puțină considerație fațăde igiena victimei. Vorbim mult despre prostia celor mulți și foarte puțin despre cei proști,dar culți. Cumva buna educație, înțeleasă ca maniere, cultură, inserție socială și uneorichiar savoir vivre care decurge din acestea ar fi incompatibile cu prostia. Există însă o vorbăveche: unde-i minte-i și prostie. Din păcate, educația și cultura nu se constituie într-unvaccin eficient împotriva virusului prostiei. Dimpotrivă, schema de tratament condusăineficient nu face decât să provoace o mutație a virusului prostiei în ceva mai rafinat, maigreu de depistat, prin urmare, mai perfid. Locul prostiei de clasă este luat de prostia cuclasă. Prostia școlită pervertește efectele luminoase ale îndrumării educației și ale culturiipreschimbându-le în instrumente ce mimează chiar însușirile care s-au dorit, de-a lungulistoriei, a fi sădite și cultivate în ființa umană: binele și frumosul. Un mimetism prin carecelulele bolnave iau locul celor sănătoase, iar împotriva celor sănătoase se declanșează unproces de distrugere, o boală autoimună de care suferă organismul social. Să știi ce e bine,să știi ce e rău și să ai curajul să faci ce trebuie - dacă aceasta ar fi mantra fiecărui individ,fiecărei celule a organismului social, individul ar deveni persoană, individul s-ar umaniza.Nu ar avea loc un efect de fericită contagiune dar un impuls puternic, pornit de la centru,ar începe procesul de reparație, de însănătoșire. Educația, școala au fost de la începuturilelor astfel de măsuri de... salvare, remedii, dar astăzi și ele au pierdut mult din nobileleidealuri, limes-ul pare să se fi surpat în propria ogradă...

De aceea e ușor a trece prin viața socială, profesională, en fanfare dar fără nimicesențial de spus de-a lungul întregului parcurs productiv al existenței.

Napoleon Hill spunea despre cei care au acumulat ceva durabil că au reușit înascensiunea lor având două mâini întinse: una în sus, pentru a primi ajutor de la cei

care au ajuns în vârf și una în jos, pentru a-i ajuta pe cei care urcă în continuare. E o imaginefrumoasă care ne arată că pentru a obține ceva durabil accentul nu se pune peacumulare ci pe flux. E o imagine care ne duce cu gândul la scara lui Iacob, pe careîngerii urcau și coborau, într-un circuit al generozității și grației divine. Omul se poateridica și încerca o apropiere de absolut doar urmând modelul absolut: precum în cer așași pe pământ. Pe scala înălțării ființei umane, prin intelect, prin artă, prin cultură, trebuiesă nu se sară treptele reprezentate de caracteristicile sufletești universal prețuite:bunătate, generozitate, fraternitate. Acestea pot apărea omului contemporan dreptidealuri fie desuete, fie intangibile, iar cultivarea lor drept frânare sau chiar handicap îndrumul afirmării, ascensiunii, o coborâre. Dar fără acest dublu sens, de urcare-coborâre,fără acest du-te-vino fertil, linia ascendentă devine, pe nesimțite, orizontală.

AndreA H. Hedeș

Oglindă, oglinjoară©

Amal

iaLu

mei

www.revistaneuma.roEditorial 2


��

E un moment crucial când pare că efortul ascensiunii pt fi schimbate cu tihna popasului.Iar aici, dacă nu există, ca în povestea cu Prâslea cel Voinic, țepușele care să-l fereascăde primejdia somnului, merele de aur sunt pierdute.

În sport, în muzica pop și alte zone mai apropiate de mase, această odihnă - ieșire dintimp nu e posibilă. Un portar care nu mai apără, nu rezistă în domeniu, nici un patron

nu îl ține în poarta echipei de dragul clipelor de glorie din trecut iar cariera și viața îldebarcă mai mult sau mai puțin abrupt. Un cântăreț care face playback, nu poate mimala nesfârșit și nu poate ocoli momentele întâlnirii cu publicul, iar în acest domeniupublicul nu are nevoie de inițiere. Un snob în haine scumpe tot sine nobilitate rămâne, iarvox populi a găsit pentru astfel de cazuri formule precum cioara vopsită, măscărici sau,mai recent, cocalar. Zonele mai populare sunt mai fruste. Cumva, prostia e mai naivă șiaceasta constituie o formă de autoprotecție. Dar ea se rafinează și cunoaște nenumărategrade de sofisticare, devenind din ce în ce mai greu de deconspirat pe treptelesuperioare, acolo unde apare și tentația tihnei. În fapt, la acest nivel, chiar decriptată,prostia nu e dată în vileag ci este fie ocultată, fie cultivată, perpetuată prin concursulcelorlalți, căci prostia nu face casă bună cu singurătatea austeră, cum știm, proștii sunt șifuduli. Absolutul pare tot mai îndepărtat iar efortul de a-l atinge, supraomenesc. De aceeae înlocuit cu surogatul său. Un grandios banchet, la bunăstarea căruia contribuie destui.Deliciile șederii se preschimbă într-un banchet al infatuării ce se desfășoară după toateregulile artei... prostiei și în care e nevoie de un alt fel de savoir vivre pentru o integrarecu șanse de reușită. Dacă Margaret Mitchell s-a retras după succesul fulminant alsingurului roman publicat în timpul vieții, în literatură exemplele mult mai numeroasesunt acelea în care în siajul unei cărți de impact se poate trăi mult și dulce, cununile delauri continuă să împodobească creștete pe care muzele au uitat de mult să le mai sărute.Nume, titluri, distincții, premii îmbracă precum o armură personaje de legendă, în mareledans al Balului Mascat, pierzându-se din vedere că, sub platoșa protectoare nu (se) maiaflă vreun semizeu ci un simplu muritor. Popasul devine șantier pentru mausoleu iarbanchetul, bucătărie a funeraliilor.

Urmând exemple ilustre din istorie, dar uitând lecția istoriei, posteritatea ca șieternitatea sunt pregătite din timpul vieții. Ochelarii de cal devin ochelari de

intelectual. Tot ce nu poartă scut, flamură și armură este invizibil. Din 10, 100 sau1 000 de pagini unii pot citi doar textul ce le poartă numele, din câte titluri apar într-unan, an de an, unii le văd doar pe cele proprii și, cu indulgență, pe ale câtorva ca ei.Oameni înzestrați aflați în lumea lor de 1an sau de 10, reprezintă același lucru, adicănimic, atâta timp cât nu intră în marea șaradă. De prea multe ori cei care urcă nu doarcă nu se bucură de o mână întinsă, dar mâna pe care o întind după ajutor e călcată decei aflați pe o treaptă superioară. Iată prostia celor culți. Singură cultivarea intelectului,fără cultivarea spiritului, care este o datorie universal umană, de la un anume nivel deinteligență în sus, nu mai poate fi scuzată. Talentul nu este un bun dobândit ci estetalantul care trebuie înmulțit. Drept dovadă, îngoparea dar și folosirea greșită duc lapierderea acestuia. Lumina talentului ca și privilegiile, materiale sau spirituale, ce vinîmpreună cu recunoașterea acestuia trebuiesc în continuu cultivate, într-un dublusens, interior, lucrând asupra omenescului din noi și în afară, prin împărtășire cucelălalt. Fără acest dublu efort, totul stagnează, se anchilozează Circuitul acesta intim,personal, pus în slujba celui mai larg, al umanității, asigură ascensiunea spre stele.Doar acest flux face lucrurile să fie viabile, așa cum, nevăzuți, curenții oceanici pun înmișcare și întrețin oceanele și întreaga viață. Segregaționismul narcisist duce, în final,la autoghilotinare. Fără un schimb sănătos de energii Versailles-ul devine, princonvulsii, muzeu.

Sigur, nu e greu să cădem în păcatul Eclesiastului și să tragem concluzia definitivăcă totul e deșertăciune și vânare de vânt. Mai sunt și cei puțini, atenți atât la

celălalt cât și la propria ființă. De obicei aceștia au și puterea de a face ceva și cugenerozitate o fac după puterile lor. Datorită lor putem spune, și la acest început de an,e pur si muove.

www.revistaneuma.roCursiv


Un subiect fascinant mi se pareextensia continuă și impla-cabilă, imposibil de stăvilit aprostiei. Este evident că, pre-

cum orice însușire a unei populații, co-eficientul de inteligență se așează, fărădiscuție, pe curba distribuției normaleGauss. Oamenii foarte inteligenți și cei foar-te proști ocupă capetele din buza clopo-tului. Iar cei mulți „nici prea-prea, nici foartefoarte” mijlocul lui. Așa a fost de când lu-mea. Da. Dar condițiile s-au schimbat ra-dical în ultima vreme, populația vie cres-când de la 1,5 la 6,1 miliarde în secolul XX șiajungând azi la 7,4 miliarde. Așadar, deși eprobabil că proporția de proști s-a men-ținut constantă de-a lungul istoriei, nu-mărul în sine de persoane sărace cu duhul acrescut nemăsurat.

Dincolo de această creștere în număr,condițiile societății de azi favorizează, pemajoritatea suprafeței planetei noastre,dreptul imensului număr de proști la liberăexprimare, la vot la tot felul de drepturi decare, în consonanță cu coeficientul lor deinteligență, aceștia abuzează. Faptul că totmai multe societăți se conduc pe bazavotului majorității, pune o armă formi-dabilă în mâna celor nedotați și neinstuiți,pentru că prostia este suficientă sieși: omulcu minte puțină are o capacitate de a seinstrui limitată cu oricâtă bunăvoință l-amcredita.

Zona de Terra locuibilă este de apro-ximativ 50 de milioane de km pătrați. Ceeace dă o densitate medie de aproximativ 150de oameni pe km pătrat. Asta în timp ce la1800 erau numai vreo 19 de locuitori pe kmpătrat.

În trecutul nu prea îndepărtat, unînțelept putea să pună o distanță destul demare între el și prostime, astfel ca o gloatăsă nu-l stânjenească și nici să nu-l conta-mineze. Marile aglomerări erau puține,repartiția populației fiind astfel mai uni-formă. Comunitățile fiind mici, oamenii secunoșteau bine între ei, stratificarea sefăcea ușor. Un om inteligent ca și unulfoarte prost erau identificați ușor și fiecareștia la ce să se aștepte de la ceilalți. Azi,fiecare persoană e înconjurată strâns de omasă de persoane necunoscute, indistincte,

între care - inevitabil - un număr mare deneghiobi.

Un alt fapt care agravează prezențaproștilor pe Pământ este creșterea extremăa mobilității persoanelor. Doar cu câtevadecenii în urmă călătoria era rezervată unorelite, inclusiv intelectuale, care umblau săse informeze și să răspândească nume-roasele lor cunoștințe. Proștii erau maidegrabă fixați pe sol și își manifestau per-nicioasa influență într-un spațiu limitat. Înzilele noastre, ei se mișcă brownian peîntreg cuprinsul planetei, obturând celorinteligenți contemplarea Giocondei, a sta-tuilor lui Michelangelo sau a oricărei altecapodopere. Majoritatea nu trag niciunfolos din asta, doar marchează că au văzutrespectiva lucrare.

Și tot nu e destul! Studiile cele mai se-rioase au demonstrat fără echivoc faptul căindicele de inteligență (IQ) scade în timp,după vârsta de 30 de ani. Aceleași studiiarată însă că rata scăderii IQ este inversproporțională cu valoarea de pornire. Unins care a avut, în media testelor, 145-147la 30 de ani ajunge la 56 de ani la 139 (amdat acest exemplu pentru că mă priveștedirect). Dar unul care a pornit de la 115(binișor peste medie, apt de studii supe-rioare) poate cădea la 95 sau sub aceastăvaloare, adică sub media multor țări: 98 înSUA, Franța, Spania, 94 în România, Viet-nam, Georgia. Prin sporirea duratei de viațăși îmbătrânirea populației în majoritateațărilor din emisfera nordică, prostirea mediea locuitorilor planetei crește zi de zi, pentrua nu mai vorbi de senilitatea la care auacces tot mai mulți muritori.

Așadar, după ce că e proastă, civilizațiacontemporană, ca s-o numim așa, încă semai prostește.

Dar nici acum nu am mers până lacapăt! În trecut, cu cât mai îndepărtat cuatât mai marcant este acest fenomen,cunoașterea, știința, inclusiv știința de carteerau puternic restricționate. Accesul la scrisși citit se făcea anevoie. Aceasta chiar și princodificarea dificilă a limbajului în scris.Chiar și azi, în țările orientale, știutorii decarte se stratifică după numărul de semnepe care le deprind. Cititul și scrisul suntantrenamente dure. Asta explică poate de

ce în capul de sus al listei mediei IQ se aflăHong-Kong, Singapore, Coreea de Sud,Japonia, China și Taiwan. Prima țară occi-dentală, Italia, cu media de 102, apare abiape locul 7. În acest tip de organizare socialăși culturală, proștii nu aveau acces la in-formația elitei pentru că, pur și simplu, nuputeau manevra limba scrisă. Astfel eirămâneau socialmente pe treptele inferi-oare și nu se puteau implica în actele decârmuire, stricând totul. Poate piramidelepe care le-au ridicat civilizațiile antice su-gerează tocmai acest lucru: vârful înalt eascuțit, are material puțin, baza e largă, darlipită de teren.

În era contemporană, restrângerea co-dificării limbii la 26-30 de semne, notațiamatematică arabă și, mai teribil, funcțio-narea mașinilor electronice în sistem binarfacilitează proștilor accesul cam la aceeașiinformație de care au parte deștepții. Desi-gur fiecare categorie procesează aceastăinformație după mintea ei și o transmitemai departe fie îmbogățită (cazul celorpuțini), fie pervertită de întunecimea creie-rului propriu (cazul celor mulți).

Ideea că toți cetățenii trebuie să facă unminimum de școală pentru a se descurca însocietate poate fi bună, în principiu. Dardacă școala nu e stratificată, ci oferă tuturoraceeași informație, unii subiecți vor operacu niște concepte și instrumente care ledepășesc bietele capacități. Aceștia vor fialfabetizați formal, dar analfabeți funcțio-nal. Ei vor viețui în lume încurcându-i peceilalți prin incompetență, incapacitate dea evolua și cu resentimente împotriva aces-tei lumii. Privind cu atenție în jur, observămcu ușurință numărul mare de proști îm-bufnați, măcinați de ură, care detestălumea pentru că, de fapt, sunt obligați sătrăiască la un nivel prea înalt față deputerea minții lor. Ei urăsc lumea crezândcă ea este cauza stângăciei lor și nu propriaprostie. Dacă ar fi transformați în scalvi, saumăcar în iobagi, ar răsufla de fapt ușurați.Asta explică limpede nevoia gloatelor deliderul care să dea direcția, fără ca ele să-șibată capul gândind încotro ar trebui s-oapuce.

Duhul și sărăcia luiHoriA GârbeA

��

www.revistaneuma.roEveniment 4


Lansarea antologiei lirice:București, dincolo de timp

Vineri, 7 decembrie 2018, a avut locla sediul Uniunii Scriitorilor din RomâniaFestivitatea de decernare a premiu-lui Cartea Anului 2018 (ediția a XVII-a),acordat de revista„România literară”.

Nominalizările au fost următoarele:Gabriela Adameșteanu, „Fontana diTrevi” (Ed. Polirom); Alexander Baum-garten pentru traducerea din Aristotel,„Fizica” (Ed. Univers Enciclopedic Gold);Gabriel Dimisianu, „Jurnal. 1992-2014”(Ed. Cartea Românească); Victor Durnea,pentru ediția C. Stere, „Publicistică”, vol.IV (Ed. PIM); Alexandru Ecovoiu, „Ambi-tus” (Ed. Polirom); Ion Mircea, „Materiacare ne desparte” (Ed. Junimea); Ioan-Aurel Pop, „Istoria, adevărul și miturile”(Ed. Școala Ardeleană); Ion Pop, „Poeziaromânească neomodernistă”(Ed. Școala

Ardeleană); Adrian Popescu,„Corso”(Ed.Cartea Românească); George Volceanovpentru traducerea din Shakespeare,„Opere”, vol. XIV (Ed. Tracus Arte); MihaiZamfir, „Din secolul romantic” (Ed. Car-tea Românească).

Juriul a fost alcătuit din: NicolaeManolescu (președinte), Gabriel Chifu,Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache șiSorin Lavric. Conform regulamentului,Premiul se decernează o singură datăunui autor. Din acest an pot fi nominal-izate reeditări și antologii de autor.

Premiul a fost susținut financiar deMinisterul Culturii și Identității Națio-nale.

Premiul Cartea Anului 2018 acordatde revista „România literară” a revenitcărții lui Ioan-Aurel Pop, „Istoria, ade-vărul și miturile” (Ed. Școala Ardeleană).

Antologia Filialei București-Poezie aUniunii Scriitorilor din România: Bucu-rești, dincolo de timp a fost lansată cusucces la Tîrgul de carte Gaudeamus, înziua de 15 noiembrie 2018.

Antologia a fost realizată de EdituraNeuma cu sprijinul Primăriei Generale aMunicipiului București prin Muzeul Na-țional al Literaturii Române

Volumul cuprinde poeziile a 26 deautori sub genericul: București-unire-unitate.

Antologia beneficiază de un cuvîntde salut din partea doamnei Primar Ge-neral Gabriela Firea, membră a filialei.Volumul are două introduceri semnatede Horia Gârbea, președintele FBP a USRși de Andrea H. Hedeș, președinta Aso-ciației Culturale Neuma.

Este a doua antologie lirică realizatăde Filialei București-Poezie a UniuniiScriitorilor din România după cea intitu-lată, Ce stradă e asta?, apărută în anul2017 la Editura Neuma.

La lansarea noului volum, au pre-zentat lucrarea Andrea H. Hedeș și HoriaGârbea. Lansarea a fost însoțită de unrecital poetic susținut de poeți cuprinșiîn antologie și cîțiva poeți invitați din altefiliale. Au fost prezenți reprezentanți aiMNLR și ai Primăriei Capitalei, un nu-meros public.

Premiul Cartea Anului 2018acordat de „România literară”

BUCURES,TI - UNIRE - UNITATEANTOLOGIE LIRICA

Cluj-Napoca, 2018

EdituraNEUMA

Filiala Bucureşti-Poeziea Uniunii Scriitorilor din România

)

www.revistaneuma.roEveniment


��

Filiala Alba – HunedoaraAna ArdeleanuGabriel PetricMioara Pop

Filiala AradIonel Costin

Filiala BacăuGina Zaharia

Filiala BrașovLidia BataliCezar Pârlog

Filiala București –Critică, Eseisticăși Istorie LiterarăGheorghe ChivuPetre Florea

Filiala București – Literaturăpentru Copii și TineretVera CrăciunElena Lupșan

Filiala București – PoezieArmina Flavia AdamDan Dobre

Filiala București – ProzăRoni CăciularuFilip-Lucian IorgaGheorghe Naumof-Ionescu(Geo Naum)

Iuliu-Paul NegoițăRăzvan Nicula

Filiala București –Traduceri LiterareJustina BandolLuminița Rodica BălanAngela BratsouAlina CârâcTraian FințescuAriadna PontaAndreea Maria PopescuHoria Florian PopescuRoxana Alina Rîbu

Filiala ChișinăuSergiu BotezatuMihaela PerciunMihai Ștefan Poiată

Filiala ClujVictor CubleșanAndrei DoboșDan GrădinaruAndrea HedeșMenuț MaximinianVlad Moldovan

Filiala CraiovaMaria Matei

Filiala DobrogeaDiana Dobrița BîleaDumitru Octavian Unc

Filiala IașiStere BucovalăGabriel ChiriacFlorin Marius CrîșmăreanuFlorentin DumitracheEmanuel GrosuGică ManoleDoru Mihai MateiciucLucia MunteanuDorian Obreja

Filiala PiteștiRadu Gabriel PârvuGeorge D. Piteș

Filiala SibiuAlina DiaconuValentin DolfiIon Drăghici

Filiala Sud – EstGheorghe DavidCecilia IlieșDoina Roman

Filiala TârguMureşBálint Tamás

Filiala TimișoaraCostel BalintMirela Ioana Borchin DorcescuBorco IlinDoina MaghețiCristian PătrășconiuGeorge SchinteieDaniela Șilindean

Noii membri ai Uniunii Scriitorilor, după recomandarea Comisieide Validare și votul în plen al Consiliului USR din 7 decembrie 2018

Vineri, 7 decembrie 2018, s-a întrunit Consiliul Uniu-nii Scriitorilor din România prezidat de NicolaeManolescu, Președintele U.S.R. Au fost prezentate,de către Directorul economic, Execuția bugetului la

30 septembrie 2018 și Proiectul de buget pentru anul 2019. Aufost votate în unanimitate. Președintele Comisiei de Validare aprezentat situația validării noilor membri USR. După citirearezultatelor la fiecare filială, s-a supus la vot lista propusă.

Avocat Corina Ruxandra Popescu a prezentat situația pro-ceselor pe rol în care a fost implicată U.S.R. și situația dosarelor

de executare silită. Următorul punct pe ordinea de zi a fost acor-darea unor indemnizații de merit. A fost votată componența Ju-riului Premiilor U.S.R., stabilită în ședința Comitetului Director.

În continuare, a fost supus aprobării Calendarul eveni-mentelor U.S.R. din anul 2019. A fost trasă la sorți echipa careva concura la Turnirul de Poezie din 2019. Echipa care va par-ticipa la Turnir alături de echipa poeților din București va fiechipa Filialei Cluj. În finalul ședinței Consiliului U.S.R., Președin-tele Filialei Brașov a prezentat o informare privind moștenireaGramatopol de la Brașov.

Ședinţa ConsiliuluiUniunii Scriitorilor din România

www.revistaneuma.roInvitat special 6


GheorgheGrigurcu

Cea mai emoționantă trăsătură a fețeipe care mi-o descopăr sunt sprîncenele, în-trucît îmi amintesc de cele ale bunicii melematerne, ființă pe care am iubit-o nease-muit. Astfel inclusiv prezența sa fizică sesemnalează în mine. Bunica ne-a părăsit înurma unor mari suferințe, cînd aveam 29de ani. A fost cutremurătorul său sacrificiu,absurd în ordinea mundană, compatibil, așzice, doar cu răscumpărătoarea ordine di-vină. Un martiriu. Nu i-am surprins vreo-dată nici măcar o secundă de reavoință sauiritare față de preapuțin vrednicul care amfost/sunt. Acum ea este pentru mine, îm-preună cu mama, o sfîntă, alături de caremă reculeg zilnic.

*„Cu prilejul morții sale, fiecare om se

face călugăr, cu cele trei voturi: de sărăcie,de castitate, de ascultare. Și, de voie, de ne-voie, le respectă” (Monseniorul Ghika).

*E cu putință să privim lucrurile și așa:

amintirea nu constituie propriu zis o în-toarcere spre trecut, precum un act comunal memoriei, ci stabilirea într-un prezentpropriu imuabil, aidoma oricărei ficțiuni,astfel că ea nu mai are nici trecut, nici viitor,transfigurînd timpul.

*Cînd călătoresc, membrii familiei regale

engleze iau cu ei veșminte de doliu pentrua nu fi surprinși într-o postură neprotoco-lară în cazul veștii unui deces.

*Finețea: o melancolică resemnare în

fața profunzimii.

*Somnul cum o colivie deschisă în care

visul poate intra și din care poate ieși cîndvrea.

*„Crucea este tiparul care, singurul, ne

îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții,e singura cheie de care dispunem. Ferindu-se de semnul crucii, protestanții pierd dinvedere că el nu evocă numai un groaznicinstrument de tortură (și nu întîmplătorchinul constă în țintuirea verticalității făp-turii, în pedepsirea Omului prin însăși po-ziția sa specifică luată-n derîdere, verticaldar lipsit de libertate, vertical dar cu mă-dularele în proză, vertical dar expus spreocară), ci și repetarea conștientă a integră-rii noastre în semnificațiile ultime”(N. Stein-hardt).

*A. E. îmi relatează o conversație pe care

preotul X a avut-o cuY, spunîndu-i acestuia:„Am înțeles, ești ateu convins. Dar cel puținnu ți-e frică de Dumnezeu?”.

*2 august 2017. La cabinetul veterinar,

întinsă pe masă, o pisică în stare gravă,după ce-a căzut de la etaj. Doctorița o pal-pează, asistenta îi face o perfuzie. Alături,două femei. O doamnă mai în vîrstă și odomnișoară care plînge în hohote.Doamna, probabil mama ei, încearcă s-ocalmeze făcînd semne cu brațele. Tînăra esurdomută.

*Dacă în comentariul consacrat unui

autor există nouă fraze favorabile și a

zecea constituie un reproș, ultima vaatrage atenția acestuia cel puțin cît celedintîi la un loc.

*Obosit, multobosit uneori fiind, ți se

pare că poți scrie, deși de fapt nu poți (îțidai seama fără întîrziere, chiar după pri-mele cuvinte care îți ies rău), astfel cum țise întîmplă într-un vis cînd, știind că visezi,ai iluzia că te poți trezi cînd vrei, dar în rea-litate nu te poți trezi.

*„Chi Chi s-a născut la o fermă care creș-

tea cîini pentru carne (SUA). Povestea eieste demnă de film! Acum doi ani a fost cîtpe ce să devină friptură, dar, pentru că aveapicioarele bolnave, a ajuns la lada de gunoi.A fost salvată de familia Howell, dar docto-rii au fost nevoiți să-i taie toate cele patrulăbuțe. Însă destinul i-a zîmbit iar lui ChiChi. Cățelușa a renăscut după ce a primitpatru proteze colorate. A început sămeargă pe la azilele de persoane cu handi-cap și la cele unde ajungeau invalizii de răz-boi. Chi Chi a învățat să-și învingă cea maimare teamă: frica de oameni. După ce i-aînvățat să iubească din nou, cățelușa a reu-șit să facă viața mai frumoasă pentru sutede bolnavi, invalizi și persoane pentru careviața nu mai avea nici un rost. (…) Chi Chi,a fost desemnată Cîinele Erou al Americii încadrul unei ceremonii somptuoase” (Click,2018).

*A. E.:„Nu-mi lua în nume de rău o între-

bare la firul ierbii. Oare poți fi fericit?” Înfoarte puținele clipe ale unui vis care de-vine ceea ce s-ar putea socoti trezvie, cutez

„Somnul cum o colivie deschisă”

www.revistaneuma.roInvitat special


��

a crede că da. Dar nu e cumva aceasta ceamai mare cutezanță de care aș fi în stare?

*Societatea obiectelor din preajmă ți-ar

putea-o înlocui pe cea umană? Dacă leacorzi atenția cuvenită, îți dai seama că elevădesc o veritatabilă sensibilitate adre-sîndu-se părții intime, vulnerate a ființei.Obiectele nu mint, nu te duc cu vorba, nucalomniază. Pasivitatea lor ilustrează oconsecvență fundamentală. Urmărindidiomul lor inaudibil, deslușești într-însul odiscretă replică la afecțiunea ce nu o datăajungi să le-o porți, precum o integrare ata în lume, pe alte căi, de-atîtea ori refu-zată.

*Simpla prezență a obiectelor de care te

atașezi poate deveni taumaturgică prin su-gestia unui real primordial, inocent.

*Scriptor. Subiecte „mari” incluse sub

pana sa în cele„mici”. Chiar atunci cînd no-tează momente părelnic șterse, foarte„oa-recari”. Așa cum un veritabil intelectual,indiferent de ce-ar spune, se distinge de unins cu puțină carte prin timbrul vocal, prinmimică, prin gesticulație.

*„Ierusalimul este orașul mic al lucrurilor

mari, așa cum orașul obișnuit al moderni-tății este marele oraș al lucrurilor mici”(Chesterton).

*8 august 2017. Aflu că e ziua interna-

țională a pisicii, din 2002.

*„Fenomenul E. S. P. (Extra Sensorial Per-

ception): am zeci și zeci de experiențe per-sonale în acest domeniu parapsihologic.Mă gîndesc la sora mea și ea mă sună la te-lefon, înjur pe cineva și numai după cinciminute îl întîlnesc la colțul străzii (deși nulocuiește în Craiova), caut intens un citat,îmi cade o carte din raft și se deschideexact la citatul de care aveam nevoie etc.Nu ne terminăm la pielea noastră, suntemdoar miezul unui cîmp misterios multilate-ral, miraculos funcțional. Creierul nostru (șinu numai el) este în mare parte un terenvirgin și necunoscut, visele, presimțirile, in-spirația, viziunile alcătuiesc un cod de taineîncă nedezlegat (abia aproximat); copiii, ru-găciunea, artele rămîn mistere din care noinu cunoaștem și nu înțelegem decît apa-

rența, coaja, efectul și nu esența. Și cu cît lepătrundem mai mult, cu atît necunoscutullor se protejează și ne ascunde”(I. D. Sîrbu).

*În spațiul memoriei perdante plutesc

diverse nume de demult, prea adesea ui-tate decenii în șir, pe care nu totdeauna lemai poți atribui unor persoane (unde,cînd le-ai cunoscut în carne și oase ori aiaflat de ele?), asemenea unor frunze răz-lețe în vîntul autumnal. Trasînd o granițăezitantă de văzduh între sărmana ființă șiNeant.

*„Nu este adevărat că acela care, ca și

tine, este obișnuit cu puținul, cu simplul,cu expeditivul, are de suferit mai puțincînd se pomenește constrîns de greutățileși lipsurile războiului sau ale unui alt eve-niment asemănător. Motivul? Cine esteobișnuit cu rafinamentul, cu complexul, cualesul va descoperi în fața realității durefarmecul simplului și al puținului; tu, înschimb, nu vei putea coborî mai jos și nuvei mai avea nimic de descoperit” (CesarePavese).

*La sinucigași, în pofida aparențelor, nu

moartea biruie, ci viața în intensitatea saparoxistică (vezi bunăoară cazul Pavese).

*Poet, să-l admitem astfel, între două

vîrste. Dornic – Doamne, s-ar putea al-tminteri? – să scriu despre el, de cîte ori areprilejul îmi vorbește insistent, apropiindu-și de mine capul plecat, cu un aer desfioasă complicitate. Sugerîndu-mi că aș fisingurul „confrate” pe al cărui neprețuitajutor s-ar putea bizui. Cînd îi apare ocarte, mi-o trimite în două rînduri sau încîte două-trei exemplare dintr-o dată. Cuun aer generos mă invită la sine, într-unoraș transilvan. Mă invită și nu prea, căcinu-mi propune un prilej anume, o dată.Am comis greșeala de a-i spune într-o zi căvoi trece cu mașina prin urbea în care do-miciliază. Dar personajul m-a anunțatgrabnic că tocmai atunci face reparații lacasă. Din acea zi nu m-a mai invitat. Îmi so-licită un articol pentru periodicul pe care-l diriguiește: musai un articol, într-untermen cît mai scurt. Încerc să-i explic cămi-e cu neputință să-l scriu atît de repede.„Țin neapărat ca importantul dumnea-voastră nume să fie prezent în revista mea”.Atunci vă ofer cîteva poezii.„Cum să vă zic?Am destule de la poeții locali”.

*„Datorită bucuriei, frumusețea lumii ne

pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pă-trunde în corp”(Simone Weil).

*Sobria ebrietas, acea beție ce se stăpî-

nește, atît de utilă creației.

*Paul Valéry, comentîndu-l pe Descartes:

„Dacă sentimentul Eu-ului capătă o atareconștiință și o atare stăpânire centrală a pu-terilor noastre, dacă el devine în chip deli-berat sistemul de referință al lumii, focarulreformelor creatoare pe care le opune in-coerenței, multiplicității, complexității aces-tei lumi, la fel ca și insuficienței explicațiilorprimite, el se simte alimentat el însuși de osenzație inexprimabilă, în fața căreia mij-loacele limbajului expiră, similitudinile numai au rost, voința de cunoaștere care se în-dreaptă spre el se absoarbe în el și nu mairevine către originea ei, căci nu mai existăvreun obiect care s-o poată răsfrînge, Numai este gîndire…”.

*Cuvinte care plîng pentru că nu pot fi

decît cuvinte.

*Neliniștea, autentica, rodnica neliniște

care frisonează spiritul creatorului e un re-zultat al odihnei. Oboseala o alterează.

*Admite lumea în clipele sale de ne-

atenție. Cînd e atent, o suspectează.

*„Lila, un labrador de culoare neagră,

este cel mai mare salvator al planetei. La ceișase anișori ai ei, Lila este unul dintre ceimai harnici scufundători care culeg deșeu-rile de plastic de pe fundul oceanelor. Evi-dent, nu a făcut asta de cînd se știe. A fostantrenată asiduu de stăpînul ei, Alex Shultz,(SUA), cel care a înființat organizația de vo-luntari 40cean, care are ca scop curățareade plastic a apelor planetei” (Click, 2018).

*Secvențe ale trecutului înregistrate de

memorie, aidoma unor locuri publice. Ori-cine are acces la concretețea lor spre a ob-ține informații felurite. Și alte secvențe ai-doma unui spațiu intim, în care concretul s-atopit într-o imaterialitate melancolică pre-cum o muzică de cameră, figurînd amintirea.



Irina Nechit

Seară de februarie. Un stâlp cu neon.Un vagabond scormoneşte în tomberon.

BOSCHETARUL (caută resturi de mân-care): Au mâncat tot! Nu mi-au lăsat nimic.Au leorpăit, au halit, au lins farfuriile, şi-aulins degetele... Nici un măr putred, nici uncartof împuţit, nici un ciot de varză. Nimic.

Boschetarul miroase o pungă cu clei. Detomberon se apropie un căţel.

BOSCHETARUL: Hei, Jujucă! De unde te-ai luat? Ţi-a mirosit a clei? Vrei să miroşi şi tu?Poftim... Clei ”Moment”. Încearcă! Haiîncearcă! Nu-ţi place? Da’ eu cu asta mă ţin.Cu asta mă hrănesc. Adulmecă şi tu! Nu? Eştisupărat? De ce nu te apropii, Jujucă? Vino săstai aici, lângă mine... Eşti mic şi frumuşel...Jujucă, ce mai faci mata? Ştii fabula aia? Eucu “Jujucă” am intrat la facultate. Am recitatfabula şi gata, i-am cucerit. Dulăul zice:“Rabdfoame, ploaie, ger,/ Păzind ograda la boier”.Iar Jujucă răspunde: “Sunt bine. Dorm,mănânc, alerg, mă hârjonesc/ Şi pe saltelemoi când vreau mă tăvălesc”. Profesorii m-auprimit cu braţele deschise. Am fost cel maibun student la actorie. Colegii mă invidiau,actriţele oftau:“Ce băiat talentat!”... După fa-cultate am fost invitat direct la Teatrul deDramă și Comedie. Îţi închipui? Direct laTeatrul de Dramă și Comedie! Cel mai maredin ţară… pardon! Din ţărişoară! Oh, sto-macul... Mă suge la linguriţă. Ia să văd ce maieste în tomberon... Să mai căutăm, să maicăutăm...

Boschetarul răscoleşte în tomberon. Scoa-te un vas de plastic.

BOSCHETARUL (adulmecă): Salată Oli-vier! S-a înăcrit. Are puţin mucegai... Da’ibună! (Mănâncă lacom.) M-m-m-m! Bine că-i frig. Oraşul nu mai pute aşa de tare. Îţi placecum miroase oraşul nostru, Jujucă? Nu?Duhoare de Chişinău. Ia şi tu! Un cubuleţ depepene, un bob de mazăre, o ţandără demorcov... Gata, s-a terminat. Întotdeauna se

termină repede, prea repede... Să maicăutăm.

Actorul-vagabond îşi vâră capul întomberon, caută cu înverşunare.

BOSCHETARUL: Ce naiba! Nu găsescnimic. Nici un pesmete, nici o macaroană,nimic! Mi-au îngheţat mâinile. Nu mai potscormoni... Ţie nu ţi-e frig? Te-ai gândit vreo-dată că noi, boschetarii şi maidanezii, avemnevoie de un fel de calorifere... Primăria ar tre-bui să ne dea calorifere portabile pe care să nile legăm de şale ori de piept şi să umblămprin oraş ca extratereştrii... Ce fr-r-r-rig e!

Bang! Bang! Se aude orologiul.

BOSCHETARUL: Cât e ora? N-am înţeles...Opt ori nouă? Br-r-r-r… Știi ce frig era laTeatrul de Dramă și Comedie? Trebuia săjucăm de mama focului, ca să ne încălzim!Sărmanii spectatori, stăteau încotoşmănaţiîn sală, parcă erau la Polul Nord... Mă uitam lao doamnă în palton sau la o domnişoară cufular gros şi până nu le făceam să râdă, numă lăsam! Ori le făceam să plângă, să simtăfurnici pe şira spinării... Aveam sute de ad-miratoare! Am jucat în comedii şi tragedii,am recitat poeme în faţa mulţimii, am avutsucces… Oamenii mă aplaudau în picioare.Tu poţi aplauda, Jujucă? Ia încearcă. Bate dinpalme, pardon, bate din labe! O să teîncălzeşti... Statul ar trebui să ne ajute pe noi,actorii şi maidanezii, să ne dea mâncarecaldă măcar o dată pe zi!

Boschetarul scotocește prin tomberon.Găseşte nişte foi – un manuscris.Pe prima foaie a maniscrisului e scris cu

litere măşcate CÂINELE POET.

BOSCHETARUL: Ce foi albe! Nu le atinge!Nu-s de mâncare! Un manuscris! Îţi place de-numirea?...“Câinele poet”. Ciudat. Foarte ciu-dat. Poezii, poezii… Ia să vedem... Demultn-am citit o poezie... Să-mi dreg glasul... Aşa...“În mahala”... (Citeşte un poem).

BOSCHETARUL:În mahala

Termocentrală cu două turnuri,unul mai lung, altul mai scurt,cel scurt îşi lasă umbra peste cel lung,în vale – douămahalale,unamai lungă, alta mai scurtă,pe cea scurtă latru eu,pe cea lungă – botul meu.

Boschetarul îşi trece cu degetele prin părulslinos, parcă s-ar pieptăna, apoi îşi netezeştehainele ponosite, încearcă să se aranjeze.

BOSCHETARUL: Cum arăt, Juju? Arătbine? Termocentrală... Cu două turnuri... Învale... Două mahalale... Hă-hă ! Are haz... Ştii,Juju! Mi-e dor de scenă. Uite, mi-am îndrep-tat umerii, ţin capul sus, mă uit fix într-unpunct, acolo, departe, în întuneric... Astaînseamnă să ai ţinută scenică… Trebuie sămă antrenez. Hau-hau! Hau-hau-hau! E maibine?... Vreau să mai citesc încă una! (Se uităîn manuscris.) “Osul”.

Citeşte următorul poem, amintindu-şitreptat secretele artei actoriceşti.

BOSCHETARUL:Osul

Curios!m-am împiedicat de-un oslung şi luminos,mergeam în patru labe prinmahala,cântam încetişor: tra-la-la,apoi am început să latru,cred că era ora patru,osul semănapuţin cu o lumânare,mă temeamcă imediat va dispare,dar nimeni nu a venit să-l ia,tra-la-la, tra-la-la, tra-la-laatunci l-ammirosit cu botul,osul înţelegea totul,mă uitam la el cu uimire,nu puteam să-mi vin în fire,aşa se bucură oamenii vizionaricând găsesc în drumo sută de dolari.

Câinele poetMONODRAMă

Povestea boschetarului Valeruş, spusă în faţa unei haite de câini



BOSCHETARUL: Aha... Acum înţeleg...Trebuie s-o mai spun încă o dată. Dar săschimb ritmul... să nu mă grăbesc...

Recită din nou “Osul”, în altă manieră.

BOSCHETARUL:Osul

Curios!m-am împiedicat de-un oslung şi luminos,mergeam în patru labe prinmahala,cântam încetişor: tra-la-la,apoi am început să latru,cred că era ora patru,osul semănapuţin cu o lumânare,mă temeamcă imediat va dispare,dar nimeni nu a venit să-l ia,tra-la-la, tra-la-la, tra-la-la,atunci l-ammirosit cu botul,osul înţelegea totul,mă uitam la el cu uimire,nu puteam să-mi vin în fire,aşa se bucură oamenii vizionaricând găsesc în drumo sută de dolari!

BOSCHETARUL: Ei? Ţi-a plăcut, Juju? Vădcă ţi-a plăcut. Ai zâmbit! Botul tău e numaizâmbet.

În scenă mai intră un câine.

BOSCHETARUL: Hei! Azor!Tu de unde te-ai luat? Ai răsărit ca din pământ... Ia loc, Azor.Fă-te comod. Am deja doi spectatori! Hi-hi,vă arăt eu măiestrie actoricească... Şi-acum,dragii mei, o să vă citesc un poem ceva mailung. (Se uită peste foaia scoasă din manu-scris.) Are şi un prolog... Staţi să mă concen-trez...

BOSCHETARUL: Mă inspiră buletinulmeteo. Dacă num-aş fi născut câine, aş fiînvăţat bine la şcoală şi aş fi devenit me-teolog... pardon!...meteorlog... hau-hau-hau!...me-te-o-ro-lo-o... hau-hau.Meteo-rolog!!!

BOSCHETARUL: S-a terminat prologul.Urmează poemul. Ascultaţi.

Citeşte următorul poem.

BOSCHETARUL:Meteopoem

Azi lameteo au spuscă dinspremeleagul rusvine vijeliemarelapoviţă şi ninsoare,vântul îmi sufla în faţăeu sugeamun cubde gheaţăşi zburdamprinmahala,

na-na-na, na-na-na,prin văzduhpluteau hârtii,paie, cârpe,murdării,ambalaje, foi volante,pungi de plastic, absorbante,amvăzut şi coji de ouă,cred că era ora nouă,blanami se înfoia,o ureche-mi ţiuia,na-na-na, na-na-na,deodată unbalonpe-o rafală de ciclona zburat deasupra găriiprintre frunze şimizerii,însă vântul, o-la-la!peste-o clipă şi ceval-a adus înmahala,ce imagine drăguţă –unbalon pe o străduţă,eu în susm-amavântat,de coadă l-am înhăţatşi tare am regretatcă nimeni num-a pozat!

Din întuneric mai apare un câine, seapropie de actorul-vagabond.

BOSCHETARUL: Încă un spectator! Cumte cheamă? Nero? Hector? Tomi? Beetho-ven? Nu-u-u! Grivei! Dă-mi voie să-ţi spunGrivei.Ţi se potriveşte numele ăsta. Un Griveitipic, de-al nostru!... Juju, Azor, Grivei, treiperechi de ochi şi trei perechi de urechi. Ei,cu-aşa public merită să spun poezii pânădimineaţa. Pe care s-o aleg? (Răscoleşte foile.)“Un animal cu laba tăiată”? Nu.“Cine va urladupă”? Nu! Dar ăsta?“Europoem”. Să-l citesc?Bine, îl citesc!

Bang! Bang! Se-aude din nou orologiul.

BOSCHETARUL: Parcă a sunat gongul dela teatru... Şi acum, linişte! Începem...

BOSCHETARUL:Europoem

Hopa-hopa, hopa-hopa, hopa-hopa,vreau să plec urgent în Europa,dar acolo sigurmă aşteaptăcâinii cu colaci în coadă,nu amviză, nu amacte cu ştampilă,de organele juridicemi-e silă,mai rămânun an înmahala,purici sar vioi prin blanamea,într-o zim-oi duce la cişmealabele cu apămi le voi spăla,cu şampondin Franța, o-la-la!numai vreau să fiu un cuţumoldoveannici ţigan de dâmboviţa, nici golan,eu arăt ca un căţel europeancândmă spăl,miros amaghiran,nu înjur, nu fur, vodcă nubeau

cu parfumpe trup o sămădau,și-o să fug în Europa, hau-hau-hau!Cuţu, stai cuminte, nu te ambala,cântă o stăncuţă la urecheamea,mai rămâi vreo zece ani în mahala,că aşa ţi-e soarta, chiar aşa!La-la-la, la-la-la, la-la-la.

În scenă mai apar vreo zece câini. În jurulactorului s-a adunat o haită de câini.

BOSCHETARUL: Aţi venit şi voi la specta-col? Mamă, ce succes! Staţi puţin, fraţilor. Amobosit... Să-mi trag sufletul... Voi la parter, iareu pe scenă... De când visez să mă urc pescenă... Să vă mai spun o poezie? OK! Ime-diat! Pe care s-o aleg? Hă-hă! Am găsit!“Porno”.

BOSCHETARUL:Porno

Lună plină, lună plină, lună plinăn-ammâncat nimic la cinămă simţeamaşa uşorparcă îmi venea să zborlaba dreaptă îngheţa, laba stângătremura,un beţivmă înjura,am fugit prinmahalaşa-la-la, şa-la-laşi-am cotit pe o străduţăof, ce urbe sărăcuţă!capulmi se învârteatra-la-la, tra-la-la,săreamprin noroiul rece,cred că era ora zece,singur cuc în noaptea-albastrăm-amoprit sub o fereastră,vreau sămă electrizezşi-apoi să vă curentez,mi-am lipit fruntea de geamham-ham-ham! ham-ham-ham!şi-amprivit până în zoriporno la televizor.

Sună orologiul.

BOSCHETARUL: Bang-bang-bang! Mie-zul nopţii! De-acum e luni! Cu cinci minuteîn urmă era duminică. De obicei oamenii facmultă mâncare duminica.

Scotoceşte în tomberon, caută cu în-verşunare.

BOSCHETARUL: Poate am noroc şi gă-sesc o coadă de peşte. Ce va uitaţi la mine?Mi s-a lipit pântecele de spinare, mă tem sănu leşin… Odată am leşinat pe scenă... Daractorii m-au ridicat, mi-au dat să miros o bu-cată de salam şi am jucat rolul până la capăt.Poate găsesc şi acum o feliuţă de salam. Nu,



nu-i nimic... Nu mai pot!... În sfârşit! Am găsit!Doamne-Dumnezeule... O nucă! Am găsit onucă! Daţi-mi o piatră s-o sparg. N-aveţi opiatră? Da-da, ştiu, poliţia e cu ochii pe voi.Poliția nu vă permite să ridicați o piatră dejos. O piatră poate zbura în geamul Guver-nului… sau al Parlamentului… Doamne fer-ește să ridicați o piatră de jos! ... Ce tare enuca! Daţi-mi un ciocan! N-aveţi ciocan? Ams-o sparg cu dinţii… Crrranţ! Uite-aşa! A cră-pat! Trebuie să mănânc încet, să savurezmiezul şi să-mi imaginez o scenă frumoasă...o scenă de vis... Închid ochii și ce văd...Ograda din satul meu natal... Bucătăria devară... Lângă plită o femeie... Mama! Mamaface mâncare pentru mine...

Actorul-vagabond imită mişcările mameicare pregăteşte mâncare.

BOSCHETAUL: Mai întâi mama taie ogăină. Îi leagă picioarele, îi pune capul pe bu-turugă, ridică toporul... harşti!... Eu nu pottăia o găină, da’ mama poate... Găina sarefără cap prin ogradă... Câr-r-r, câr-r-r-r...Mama o vâră în apă clocotită, o peneşte, opârleşte... Apoi îi scoate maţele şi zvrrrr! – learuncă la câini... Noi aveam doi câini, Bursucşi Furnica... Zvrrrr!... Ce-i? Nu vă plac maţele?Dar rânza? Zvrrr! Nu, rânza o mănânc eu!Mama spală carnea, o taie bucăți – ţopuri,şolduri, aripi, inimă, ficat, ouă galbene cuvinişoare roşii… Pune totul în cratiţă şicratiţa pe plită. Apoi frământă un boţ dealuat, întinde o foaie şi taie fâşii subţiri-sub-ţirele... Tăiţei... Mai pune mărar, pătrunjelverde-verde, rupt adineaori de pe răzor,toarnă borş de casă şi zeama e gata. Măcheamă la masă – Valeruş, la mâncare!Mama toarnă cu polonicul zeamă fierbinteîn farfuria mea... Poftă bună, Valeruş!... (Setrezeşte din delir.) De fapt, pe mine măcheamă Valeriu. Valeriu Sainsus! Da’ pe voicum vă cheamă? Tu eşti Ursu? Iar tu eştiLaica? Ori Kaştanka? Ce stai aşa posomorâtă,Kaştanka? Nu ştii limba română? Îmi parerău … Ai îngheţat? Acuş găsesc nişte scaunestricate sau o ladă... Aşteptaţi! Un pic de răb-dare! O să fac un rug şi ne încălzim cu toţii înjurul lui.

Vagabondul răscoleşte cu furie prin tom-beron.

BOSCHETARUL: Nu găsesc nici o scân-dură, nici o aşchie... Mamă, mamă, ce frig e!Nici chibrite nu am... O brichetă! Am găsit obrichetă!... Nu arde... Pfu!... Dar ce se vedesub ziarele alea mototolite? Un televizor! Vaide mine, un televizor!

Boschetarul scoate din tomberon un tele-vizor jerpelit, îl pune în faţa câinilor-spectatori.

BOSCHETARUL: Doamne-Dumnezeule!De o sută de ani nu m-am uitat la televizor. Ecam jegos, sărmanul. Dar poate mai prindevreun post. Măcar Moldova 1... Vreţi săvedeţi un concert? Acuş îl şterg de rahat,acuş îl pun în priză. Da’unde-i priza? Şi tele-comanda? Unde-i telecomanda?

Bang! Orologiul oraşului.Unul dintre câinii-spectatori pleacă.

BOSCHETARUL: Încotro? Kaştanka! Pleci?Nu pleca! Ai îngheţat? Mai stai! E abia oraunu... Mai aşteaptă puţin... O să găsesc cevapentru tine... O tărie!... Vrei o tărie?

Boschetarul scoate din tomberon câtevasticle de votcă. Găseşte un pahar de plastic.

BOSCHETARUL: Pe naiba tărie! Numaisticle goale. Nimeni nu a aruncat o sticlăplină, aşa, din greşeală. Dar nu-i totul pier-dut. O sticlă poate avea un strop la fund...(Scurge sticlele deasupra paharului, pe rând.)Pic! Un strop! Pic! Un strop! Pic-pic! Doistropi! Pic-pic-pic!Trei stropi!Vedeţi? Un sfertde pahar de votcă! Pic-pic-pic-pic! Jumătatede pahar! Kaştanka, poftim! Unde-i Kaş-tanka? A plecat...

Boschetarul pune paharul cu votcă pe tele-vizor.

Televizorul începe să pârâie, ecranul se lu-minează.

BOSCHETARUL: A înviat! Televizorul a în-viat! Priviţi! O să ne arate un concert.

Pe ecran vedem imagini cu conducători aiţării umblând prin sate şi oraşe, la evenimentefestive. Imaginile se repetă.

BOSCHETARUL: Tâmpiţilor! Să vă iadracul! Iubiţi conducători! Ce vorbiţi aşa stâl-cit? Învăţaţi, domnilor, să vorbiţi corect! Asta-i limbă? Asta-i dicţie? Băi tu! Bâlbâitule! Nute duce capul să spui două cuvinte...

Imită vorbirea preşedintelui ţării.

BOSCHETARUL:“Lu’Chirtoacă trebuie săi se deschidă molnia şi să i se bage un şo-bolan. Oricum e holtei”... „La ei a fost un felde baie armenească, adică cine primul ridicăsăponul de pe podea”...„FMI s-a dus ca o fe-meie de la bărbatul care a făcut ceva rău”...„Trebuie să fim atenţi ca să nu transformămîntreaga republică într-un krâseatnik şisobacinik”... „Limba poate să se asemenemoto-moto, dar noi o numim moldove-nească”... ”Trebuie să vedem cu ce vacuumumplem sosudul din mintea studenţilor”...„Roşca îi bărbat. Roşca ne vileaiet. Dacă te

baţi, te baţi cu un bărbat, dacă faci o treabă– o faci cu-n bărbat”...“Bâl-bâl şi iar bâl-bâl…Doi metri de bulbuci!”… “Aista are trei ope-raţii la cap!”… „S-au lăsat duși de nas ca niștejiței nesoverșenoletnie”…“Trebuia să-I tragăun pumn în cap judecătorului ș-apoi acelaavea să aibă probe”… „Cei de la Strasbourgau luat apă în gură și tac, așteaptă să clo-cotească apa”…

Actorul dă cu piciorul în televizor. Acesta seopreşte.

BOSCHETARUL: Gata! Koneţ fil’ma. Da’unde-i Tărcuş? Unde-i Negruş? Au plecat?Bieții maidanezi… Se tem... se tem să nu-iumfle poliţia... Pe mine m-au săltat într-oseară de la Teatrul de Dramă și Comedie...Stăteam cu prietenii la bar şi îl parodiam pepreşedintele ţării... “Bâl-bâl şi iar bâl-bâl, doimetri de bulbuci”…„Trebuie să fim atenţi casă nu transformăm întreaga republicăîntr-un krâseatnik şi sobacinik”... De-odată,au dat năvală peste noi nişte vlăjgani cucagule pe faţă. Poc! Buf! Buf! M-au apucat şim-au dus... Unde m-au dus? La penitencia-rul treisprezece... Cine m-a turnat? Colegulmeu. O nulitate. O nulitate!… Am stat ovreme la penitenciar, apoi mi-au dat dru-mul. Dar cariera mea de actor s-a dus derâpă. M-au concediat! M-au dat afară ca peun câine… Hei, Tuzic! Hei, Şaric! Mai staţi!Nu plecaţi! Să vă mai spun o poezie. (Răs-coleşte prin foile manuscrisului.) Iată! Amgăsit. “Fuga la proteste”...

BOSCHETARUL:Fuga la proteste

Gaz rimează cu necaz,energie cu urgie,floare cu înmormântare,cine azi va protesta,foamenu va îndura.Cuministrul cel hain,cu bancherul cel sublimşi cu hoţul anonimvomajunge-n ţintirim,iară domnul prezidente câinos şi impotent,ham-ham-ham!ham-ham-ham!daţi-mi pâine cu salam.Preţurile cresc,măi fratehai să căutămdreptate,i-ha-ha! i-ha-ha!statul îmi va da halva!M-amdus fuga la protesteşi lângă femeimodesteam stat până la amiazăaşteptând oameni de vază,dar degeaba am lătrat,nimeni num-a ascultat,



i-ha-ha! i-ha-ha!poliţistul fluiera,pe greviste le bătea,pemoșnegi îi ciomăgea,pe sărmani flămânzi caminecu bastonul îi lovea!M-am întors înmahalau-ha-ha! u-ha-ha!statul nu-mi va da halva,i-ha-ha, i-ha-ha!Gaz rimează cu necaz,stat rimează cu rahat,floare cu înmormântareşi-o bomboanădepomanădă-i lui cuţu sărăcuţuu-ha-ha! u-ha-ha!ţara se va revoltaha-ha-ha! ha-ha-ha!ţara se va îmbăta!

Sună orologiul oraşului. Bang-bang-bang-bang!

BOSCHETARUL: Opreşte-te, Clipă! Opreş-te-te! Eram în transă! În sfârşit am atins stareaaceea de graţie... când te dizolvi... pluteşti...când nu mai eşti tu... când uiţi de tine... defoame, de frig... când te contopeşti cu per-sonajul... când eşti altcineva... eu nu mai suntaici... fraţilor... eu am rămas acolo, pe scenă...aici e doar învelişul meu, un fel de ambalajdin care am plecat demult... Doamne, măvezi? Spune-mi că mă vezi, Doamne! Dă-miun semn...

Brusc, se porneşte iar televizorul. Pe ecranvedem portrete ale poeţilor basarabeni.

BOSCHETARUL: Mulţumesc, Doamne!De o mie de ani nu i-am văzut pe oameniiăştia. Poeţii din Basarabia.Ţin minte versurilelor... Eram un declamator genial, mă luau laseratele lor, mă lăudau, mă cinsteau… Poeţiidin Basarabia. Sărmanii... S-au dus, au ple-cat…

Televozorul se stinge.

BOSCHETARUL: Atât? Spectacolul s-aterminat. Spectatorii au plecat... Grivei! Azor!Hector! Au dispărut! (Se uită în jur.) Juju? Maieşti aici? Cel mai fidel spectator.

Se aude un fluierat de poliţist.

BOSCHETARUL: Unde fluieră? Undevaprin centru... Mii de oameni vor să spargăgeamurile din centru. Mii de oameni vor săarunce cu pietre în geamurile Guvernului şiParlamentului… Dar n-au curaj. Polițiștii le-au băgat frica în oase. Poliţiştii păzesc Gu-vernul şi Parlamentul, toată noaptea stau deveghe acolo, în centru. N-au să vină încoace,

stai liniștit, Juju. Ce să caute lângă untomberon? Ce se poate întâmpla lângă untomberon? Nimic... A mai rămas o poezie.Vrei să ţi-o spun? Se numeşte “Năluca”. Edoar pentru tine, Juju. Celebrul actor ValeriuSainsus recită un ultim poem pentru Juju!

BOSCHETARUL:Năluca

Mestecamo coajămucedă depâine,măgândeam la viaţameade câine,cum să ies din iarnă, ce să fac,tremuram şimă strângeamcolac,cerul îmi părea aşa departe,dar deodată am simţitmiros de lapte,cred că era ora şapte,din tăcerea nopţii fără steles-a ivit nălucamameimele -amurit de tânără sub roţile uneimaşinim-a lăsat demic printre străini -acumvine iar înmahala,are blana albă ca de nea,abur şi lumină – trupul ei uşor,ochii ei fantasticimăpriveau cu dor,m-am lipit de silueta ei lăptoasă,aşteptamovorbă drăgăstoasă,fiule, ai grijă de blăniţa ta,soarele pe creştet te va săruta,fiule, ai grijă de lăbuţa ta,iarba verde o vamângâia,fiule, ai grijă de talentul tău,pe noi ne iubeşteDumnezeu,fiule, eu te-amadus pe lumesă scrii poezii, să-ţi faci un nume,să rezişti aici înmahala,să fii liber, să fii cineva,rabdă încămăcar zece zileprimăvara vine,măi copile!astfelmi-a vorbit năluca cea duioasă,apoi s-a topit în ceaţa deasă,iar pe locul unde-a statmăicuţa cu cerceia-nflorit un pâlc de ghiocei,dulcimiresme îmi dădeau fiori –ghiocei poetici pentru un căţel din florihau-hau-hau, hau-hau-hau!gândurile negre se împrăştiauhau-hau-hau, hau-hau-hau!liber hoinăresc pe unde vreau,chiar dacămai plouă sau e ceaţăeumăuit la lume cu speranţă,ce noroc să ştiu că undevazboară printre norimămicameaparcă-auddin ceruri vocea sa:cuţu, nu te da nu te lăsa!Cuţu, nu te da nu te lăsa!!!

Jujucă, rebegit de frig, se ridică să plece.

BOSCHETARUL: Jujucă! Unde te duci?Mai stai cu mine. Uite ce-am mai găsit întomberon! Otravă… (Scoate din tomberonun vas cu otravă de şobolani).

BOSCHETARUL: Otravă de şobolani. Cesă fac, Jujucă? S-o beau? Nu? Ai zis nu? Ai zisnu! Ai dat din cap... de la stânga spredreapta... Nu... Mulţumesc, Jujucă! Undepleci?

Jujucă pleacă.

BOSCHETARUL: Voi maidanezii nu vătemeţi de frig, nu vă temeţi de întuneric. Văadunaţi în haite, vă culcaţi unul lângă altul,vă lipiţi unul de altul, vă încălziţi... Eu de cinesă mă lipesc?...“Azi la meteo au spus/ că din-spre meleagul rus/ vine vijelie mare/ lapo-viţă şi ninsoare”... Cine a scris versurile astea?

Boschetarul ia paharul cu votcă de pe tele-vizor, îl bea dintr-o răsuflare.

BOSCHETARUL: Noroc, fraţilor! În Chişi-nău sunt 30 mii de maidanezi. Dar în Cluj?Dar în Braşov? Dar în Iaşi? Dar în Bucureşti?...Cine latră în pieptul meu? Inima… Latră,latră, inimioara mea… Cine a scris “Câinelepoet”? (Actorul aşterne pe jos nişte ziare,deşeuri, ambalaje).

BOSCHETARUL: Să nu mă duceţi la Cen-trul de găzduire a vagabonzilor... acolo suntşaptezeci de locuri pentru opt mii deboschetari... Noi, boschetarii şi maidanezii,avem demnitate, noi, actorii şi maidanezii,avem curaj, noi, maidanezii şi vagabonzii, neînţelegem unii pe alţii... Mamă! De ce eşti înrochie de vară? De ce nu ți-ai luat paltonul?Ai să îngheţi, mamă! Nu sta lângă tomberon!Ai să îngheţi! Vino lângă mine... Te temi demine? De ce pleci? De ce mă laşi?

Boschetarul se culcă, se înveleşte cu bucăţide carton.

BOSCHETARUL: Eu am avut curaj! Numaieu am avut curajul să mă cac pe scărileTeatrului de Dramă și Comedie. Într-o searăfrumoasă de vară am urcat sus pe scări şi m-am căcat. Pardon! Am făcut treaba mare. Otreabă maa-re, maaa-re. Un vulcan! Oameniiieşeau de la premieră… Au ţipat la mine, m-au bătut, m-au alungat... Iertați-mă, iertați-mă, dragi spectatori, iertaţi-mă, frați actori,surioare actrițe… Iertați-mă, regizori, sceno-grafi, coregrafi, sunetişti, luminişti, iertați-mă, dragii mei colegi, luați-mă înapoi, vreausă joc, nu pot trăi fără teatru, nu pot… Ce răuîmi pare... Iertaţi-mă… Teatrul e un templu,nu closet. Mi-e frig… Mi-e somn. Doamne,cât de tare mi-e somn... Ce pat curat. Ce pla-pumă groasă. Ce pernă moale. Noapte bună,Jujucă. Noapte bună şi vise plăcute.

CORTINA



Amai văzut cineva vreodată o întindere sălbatică, pusti-ită precum aceasta? Stuful și lăstarii de kudzu, carecrescuseră nebunește se încolăceau în jurul arbuștilor,iar când se unduiau în bătaia vântului, sub soarele ce

pârjolea răstignit pe cer, păreau că se aprind ca niște vâlvătăi de focale pământului. Mici creaturi de pretutindeni făceau gălăgiechemându-se unele pe altele, în timp ce fructele încă verzi, ne-coapte, răspândeau un miros înțepător. Iepuri, viezuri, arici si cârtițe,toate se auzeau cum aleargă nestingherite, cu pași mărunți, făcândsă foșnească lăstărișul. Ea stătea în mijlocul haosului de vegetațieluxuriantă, cu ochii plini de lumina înserării. Peste tot plantele dehamei sălbatic împletiseră o plasă acoperind poteca; iar tulpineleacestora își arătau țepii. Feriga de mlaștină și buruienile amfibii oatrăgeau spre marginea apei, în timp ce ghimpii sub forma de cârligai curmalului sălbatic i se agățau strâns de haine, parcă încercândsă o rețină cu strânsoarea lor. Ah, sunt un copil fără mamă si tată,oare încotro să mă îndrept?

El înaintă, prinzând-o pe fata albă și grasă, asemenea plantelorde apă, însă ea se scutură, eliberându-se. Atunci el o strigă rugător:„Grăsuțo...”

Grăsuța porni înainte, intrând în tufele de pelin, unde picoarelei se afundară până la genunchi. El o urmări cum dispare, cu mâiniletremurând. Tocmai se pregătea să strige câteva cuvinte, când îșiacoperi repede gura cu palmele... Cerule, ce s-a întâmplat aici?Înaintea ochilor se desfăsura drumul lăsat in paragină- singura calede legătură, în urmă cu zece ani, dintre zona șantierului și micul sat.Dar satul de la capătul drumului, unde este?

Totul a dispărut complet, nu mai sunt decât tufele arse desoare... Rămase un timp năucit, cu gura căscată. Apoi descoperi unzid prăbușit și niște cărămizi sparte în mijlocul buruienilor. Nu existanici o îndoială că a mers cu ani în urmă în satul care îi stăruia în minte.

Ceva se surpa cu zgomot sub piciorul lui. De fapt, peste tot sevedeau crăpăturile pământului, lungi, adânci, fără de fund. Din timpîn timp, bucăți de lut se sfărâmau pierzându-se în abisuri. Acum nuavea timp să se gândească la cele întâmplate aici; gândul că Grăsuțaar putea fi în pericol îi invadă dintr-odată mintea. Începu să alerge și,nu foarte târziu, o găsi pe Grăsuță așezată cuminte pe piatra demoară abandonată. Un val de transpirație rece îi invadă fața; îșicuprinse fruntea cu ambele mâini și se lăsă pe vine.

De jur împrejurul pietrei de moară stuful crescuse abundent.Această formă îl făcea să-și aducă aminte cu ușurință de tatăl său,un inginer de mină de cărbune, care suferea de calviție. Adesea eraîngrijorat că va moșteni chelia părintelui său iubit... Însa, până astăzi,fiul probabil era cel care trebuia să-i fie recunoscător tatălui, fiindcăacesta din urmă a fost cel care i-a oferit o șansă atât de minunată.Pe vremuri, din cauza prea multor probleme amoroase, inginerulpleșuv a fost obligat să strângă totul, să-și ia familia și să se refugiezepe acest câmp pustiu pentru a-și construi o nouă viață. Astfel, tatăla descoperit în subteran un depozit de cărbune, iar fiul a descoperito fată care se numea„Grăsuța”.

Grăsuța locuia în acel mic sat nu departe de șantier. La aceavreme, copiii și tinerii din zona de construcție se simțeau deosebitde plictisiți și, adesea, mergeau de dimineața până seara în miculsat. Iar pentru că fetele erau puține, și, în plus, multe dintre ele erauîndrăgostite de băieți din sat, cei de pe șantier cât era anul de lungnu aveau cu ce să-și ocupe timpul. Înzestrat cu cunoștințe deo-sebite și cu capacitatea de a realiza lucruri mărețe, inginerul chel îșiîneca zilnic amarul în băutură.

Soția lui era din provinvia Sichuan, o femeie măruntă, cu un fizicfragil, care se supunea soțului în toate privințele. De îndată ce fiulei a crescut suficient de mare să judece lumea cu mintea sa, ea i-aspus:„Tatăl tău este un om cu o minte educată, cultă, dar cu o inimă

ZhangWei, scriitor contemporan chi-nez, vicepreședinte al Asociației Scriitorilordin China, președintele și fondatorul Aca-demiei Wansongpu de Studii Literare, tră-iește în orașul Qixia, provincia Shandong,s-a născut în noiembrie 1956 în orașulLongkou din aceeați provincie și a începutsă publice literatură în anul 1975. În 2014 afost editată seria Zhang Wei – Opere alese, în48 de volume. Lucrări sale au fost traduseîn limbile engleză, japoneză, franceză, spa-niolă, coreeană, germană, sârbă, suedeză,rusă, arabă, turcă etc. A scris 21 de romanede renume, dintre care mai cunoscute suntCorabia antică, Fabulă de Septembrie, Cântulariciului, Cartea provinciilor exterioare, Tu înplatourile înalte, Farmacistul.

Fragmentul prezentat mai jos faceparte din romanul Fabulă de Septembrie, cel

de-al doilea roman de mari dimensiuni scrisde Zhang Wei, publicat pentru prima oarăîn 1992. Acesta a câștigat până astăzi, de-alungul timpului, distincții prestigioase, cumsunt: Premiul național de excelență pentruromane de mari dimensiuni, Marele premiuShanghai pentru romane de dimensiuni mariși medii și, de asemenea, a primit o nomina-lizare la disticția Cea mai influentă carte dindeceniul nouă al secolului 20. Datorită valoriiartistice proeminente, critica din Chinaconsideră că acest roman rămâne cea mairemarcabilă operă literară de mari dimen-siuni din secolul 20.

La nivelul intrigii, Fabulă de Septembrieeste o poveste alegorică a relațiilor umanecare se desfășoară între un sat izolat și o

zonă minieră învecinată, autorul eviden-țiind, sub forma seriilor de metafore ma-gice, contradicțiile și conflictele generatede invazia civilizației moderne în interiorulunei așezări tradiționale, care urmează unmod de viață natural și rudimentar prinsimplitate. Din punct de vedere al temeiabordate, poveștile din roman, pe măsurăce se contopesc pătrunzând în vastitateafără margini și plină de singurătate și liniștea pământului, explorează vitalitatea carerezidă din încrederea pe care oameniisimpli o au în viață și o folosesc ca aspirațiepentru a obține putere, a se autodepăși și ase întări spiritual.

Romanul Fabulă de Septembrie ur-mează să fie publicat în limba română laEditura Ideea Europeană în prima parte aanului 2019.

Zhang Wei

Noapte adâncă, nemărginită



libertină.” Fiul avea anumite sentimente de ură față de tatăl său.Știa că un bărbat cu un comportament indecent poate aduce co-piilor săi nesfârșite probleme. El se deosebea de tatăl său prin fap-tul ca era tenace și încăpațânat, înțelegând de la o vârstă tânărăvaloarea dragostei adevărate. În acele zile, alerga în sat căutând cunerăbdare să o întălnească pe Grăsuța, și, ori de câte ori vedea îndepărtare fumul ridicându-se cu răsuciri grațioase și acoperișulscund, înțelegea clar că acolo este sursa de speranță pentru a-șiîmplini întreaga sa viață.

Tatăl său a lăsat să-i crească o barbă roșiatică, și, în plus, chipulsău avea un aspect foarte ciudat: părea ca și cum și-ar fi aplicatpudră sau ar avea întotdauna un strat de brumă albă pe față. În maimulte ocazii băiatul și-a exprimat repulsia față de stratul acelaînghețat. Acest lucru a făcut ca până și mama sa, cu firea ei răbdă-toare, care înghițea în tăcere, să dorească să-l pălmuiască. Ea i-aspus: „Ce știi tu? Acesta este unul dintre puținele lucruri bune aletatălui tău...”Din cauza structurii geologice unice a noului câmp decărbune, munca de extracție a determinat ca această parte de terensă sufere o deteriorare enormă. De sub pământ veneau sunetele detunet ale exploziilor, apoi pietrele de steril despicate și bucățile decărbune se revărsau la suprafața pământului. Uneori, tatăl săumergea, de asemenea, în subteran. El își imagina cum tatăl său seașeza în fruntea tuturor, deschizând drumul și curățind cu palmeletotul în calea sa. Iar, pe unde trecea, bucăți de la suprafața pămân-tului se surpau. Acesta este motivul pentru care pe câmp au apărutadâncitură lânga adâncitură. Astfel terenurile îngrijite și așezate or-donat de orz și de batate s-au scufundat, lăsând locul trestiei șipapurei să înflorească, întinzându-se pretutindeni.

Câteva cârtițe au trecut pe lânga el, lovind în drumul lor frag-mentele de țiglă care au răsunat ca o curgere de pietriș; apoi aurmat un singur zgomot ca o bufnitură. El se întrebă ce anume arfi putut cădea în crăpăturile pământului împreună cu o cârtiță.Fisurile care se întindeau pe câmp, peste tot locul, se adânceau îninterior spre abisurile pământului, unindu-se cu rețeaua de dru-muri subterane și, de asemenea, comunicând cu acea inimă în-tunecată a tatălui său. Întregul grup de cârtițe s-a întors înapoi,croindu-și drum pe dibuite prin umbra înserării și scoțând zgomotede ronțăit, în vreme ce mușcau tulpinile plantelor din apropiere. Laurma urmei, cât timp le-a trebuit oamenilor tatălui său să distrugăprin excavare întreaga fundație a acestui sat? Ar fi mult mai dispussă creadă că acesta a fost un proces lent, gradual, persistent. Răb-darea și curajul unui om în vârstă ar trebui să trezească oricui sen-timente de admirație, însă tocmai aceste calități îi provocau luisentimente de ură. Ei au distrus acest sat, însă această așezarereprezenta pentru el leagănul iubirii sale. În acea clipă, privindiarba uscată ce tremura în noaptea adâncă, nesfârșită, și zidurileprăbușite având la bază fragmente de țiglă și moloz, toate prefă-cute în ruine, a înțeles că iubita sa, Grăsuța, nu va mai găsi nicio-dată sentimentul de acasă.

Satul acela care îmi stăruie în minte, unde este acum?În mod neașteptat Grăsuța, simțea o ușurare cum nu mai

simțise niciodată. Uite aici, într-o clipire a ochilor a dispărut un satîntreg. Nu a mai rămas nimic, doar tăcere și tristețe... Povestea aceeacare era numai a mea, cămașa mea îmbibată de sudoare, visul meupe care îl țeseam noapte de noapte, toate au fost alungate de vân-tul înserării de septembrie. În noaptea aceasta rece de toamnă, mi-lioane de creaturi cântau împreună; chiar și stuful producea suneteintrând în armonie. În mijlocul tonalităților muzicale care se suc-cedeau, piatra mare a morii a început să se roteasca lent, asemeneaunui disc negru de patefon. Grăsuța era acul magnetic al pate-fonului care explora drumul accidentat, cu vicisitudini, dintreșanțurile compacte. Ea a ascultat simfonia completă a muzicii ru-rale; munca fizică brută, respirația grea, blestemul, râsul și plânsul.Dacă rememorăm numai ultima perioadă, au existat tunete si ful-

gere, zgomote asurzitoare din adâncul pământului, prăbușireacaselor și fuga oamenilor care încotro... Toate aceste sunete au fostînregistrate în întregime, unul după altul, dar niciodată nu vor maicoborî deasupra câmpurilor. A simțit cum ceva îi traversează pi-cioarele, lovindu-i ușor degetele. Erau cârtițele care au venit să-ifacă o vizită. Nu s-a putut abține să nu întindă mâna și să lemângâie pe spate. Senzația era asemănătoare atingerii mătăsoasea catifelei. Ele erau micile spirite ale acestui sat, localnici adevărați– nu cumva ele au pus în mișcare adineaori piatra de moară?

Marea piatră de moară era prea grea; în final va rămâne în mij-locul câmpurilor lăsate în paragină ale acestui septembrie. Ea a fostun punct de reper veșnic și o legătură permanentă. În acele zile, defiecare dată când oamenii își pregăteau hrana de zi cu zi, mergeausă caute piatra de moară. Toate semințele uscate si cerealele aveaunevoie de rotația greoaie a ei pentru a fi măcinate și transformateîn paste fine și terciuri numai bune pentru a fi băute. În timpulprânzului sub soarele ajuns la amiază toți copiii satului veneau și seașezau ghemuit deasupra pietrei de moară și urinau, astfel încâtmamele lor să poată vedea negrul lucios al pietrei. Dacă rămâneamurdărie, acest lucru ar fi provocat mari probleme oamenilor careaveau de măcinat. Grăsuța, nu doar o dată, l-a văzut pe Micul Sol-dat Roșu blestemând în timp ce curăța piatra de moară; el răsturnabatate uscate din sacul pe care îl purta în spate între cilindrii moriiși, în același timp, împingea tăvălugul de piatră. Se rotea în jurulpietrei de moră cu pași tinerești ca și când ar zbura, și nu arăta delocca un om în vârstă. El primise această poreclă din partea șefului sa-tului, Dinte Stricat. Ori de câte ori oamenii îl întâlneau pe Micul Sol-dat Roșu mergând pe stradă se gândeau la Dinte Stricat și seîntrebau cum a putut acesta din urmă să găsească o porecla atât defrumoasă pentru un bătrân. În această privință existau persoanecare erau de altă părere. Ei spuneau că Dinte nu avea așa de multăimaginație.Totul se datora persoanei din spatele său, soția sa UmeriLargi Picioare Mari . Oh, femeia aceea! Dumnezeule! Toată lumeadin sat ar trebui mai bine să tacă din gură în privința ei...

Grăsuța își amintea că, atunci când Micul Soldat Roșu era învârstă de șaizeci de ani, fiica sa, Urmăritoarea Papagalilor, nu aveadecât nouăsprezece ani. Grăsuța nu mai văzuse o fată mai fru-moasă decât Urmăritoarea Papagalilor nici înainte, nici mai târziu.Tocmai amintirea acelei camarade, a chipului ei micuț, întunecat, șia energiei sale fizice care emana din toți porii au făcut-o pe Gră-suță să rămână pe gânduri în noaptea întunecată. Nici până înprezent, Grăsuța nu știa dacă ar fi trebuit să-i întoarcă spatele sausă se apropie mai mult de ea. Știa doar că poveștile lor de viață s-auîmpletit pentru o lungă perioadă de timp. Mână în mână, Grăsuțas-a lăsat condusă într-o noapte atât de întunecată încât nu puteasa-și vadă degetele mâinii dinaintea ochilor; s-a lăsat atrasă în ceeace a devenit destinul ei. Ce fel de fată era Urmăritoarea Papa-galilor? O pereche de picioare rotunde, solide, care nu puteau stalocului și o coadă groasă de păr împletit care îi ajungea până lafund... La acea vreme oamenii locului îi priveau cu dispreț pe ceiproveniți din afară. Acest lucru era din cauza faptului că noii venițierau persoane care migraseră din zona sudică a munților sau chiarde mai departe. Localnicii nu puteau suporta tonalitațile diferitedin vorbele lor. Mai mult decât atât, cu obiceiurile lor din ținuturileîndepărtate și cu particularitățile lor de comportament, noii sosițiau devenit repede ținta perpetuă a ironiei localnicilor. Cineva din-tre aceștia a dat oamenilor din micul sat o poreclă de grup: tingba,nume ce reprezenta un pește marin extrem de otrăvitor. Indiferentcând un tingba pleca din sat se găseau persoane să lovească cudegetele în căpățâna lui sau să faca mișcări violente ca de tăiere înzona cefei acestuia cu muchia palmei. Chiar și cei mai vechi tingbanu se bucurau de mai mult respect. Unii luau chiar în derâderemodul în care mergeau. Însă, Urmăritoarea Papagalilor era înzes-trată cu o frumusețe ieșită din comun. Localnicii nu puteau decât



să se lase subjugați și să o privească cu admirație. Cu toate acestea,ei credeau că o persoană atât de specială trebuie să reprezinte în-todeauna o excepție; așa că Urmăritoarea Papagalilor nu putea fiașezați în aceeași categorie cu sătenii. Când oamenii bătrâni ovedeau pe Urmăritoarea Papagalilor cum traversează purtând uncoș, gurile lor fără dinți se deschideau și, cu răsuflările tăiate, excla-mau: „Fata asta!”. Ochii celor tineri erau fixați doar pe coada careatârna pe spatele ei și era nevoie de ceva timp până să arunce uncuvânt:„Bunule Cer!”. Apoi începeau discuțiile, care se încheiau în-todeauna cu aceeași întrebare:„Cine va pune mâna pe ea?”. Mulțu-mită fiicei sale, Micul Soldat Roșu a devenit practic un personaj demare importanță și prestigiu. El putea străbate fără incidente, cumersul său rapid, ulițele satului pentru a ajunge pe drumul careieșea din sat. La vremea aceea, el era singura persoană căreia îi erapermisă părăsirea micul sat în mod regulat.

Grăsuța nu ar fi putut niciodată să o uite pe Urmăritoarea Pa-pagalilor, tot așa cum nu putea să-și scoată din minte nici că ea în-săși era o tingba, nici acele nopți minunate de hoinăreală. Ah! Aceleclipe în care râdeau noapte de noapte! În realitate, când au început?Dacă nu ar fi fost Urmăritoarea Papagalilor și, de asemenea, dacă nuar fi fost boala ei din mijlocul iernii... În acea iarnă, Grăsuța s-a îm-bolnăvit foarte grav: mama ei a luat ierburile agățate sub streașinacasei, a pregătit un decoct și i l-a dat Grăsuței să-l bea. După ce abăut timp de trei zile, nu se vedea nici o îmbunătățire; singurasoluție a fost să-l roage pe Micul Soldat Roșu să meargă în afara sat-ului și să găsească un doctor cu tălpile goale, care a studiat autodi-dact medicina. Doctorul purta un ceas la încheietura mâinii alecăror ace nu se mișcau și o pereche de ochelari fără lentile. El aprivit-o pe Grăsuță, a rugat-o să se așeze, i-a luat pulsul, apoi i-aspus: „Dezbracă-te”. Grăsuța și-a scos jacheta vătuită, rămânânddoar în pantalonii căptușiți cu bumbac și lenjeria din pânză subțirelucrată în casă. El a introdus stetoscopul pe sub bluza ei, apăsându-lpe sânii ei bine reliefați si a spus: „La naiba!”. Inima Grăsuței a în-ceput să bată sălbatic, iar trupul ei să tremure necontrolat în aerulrece. Doctorul a ales metoda de masaj și a masat-o peste tot.Masajul a continuat până la miezul nopții. Grăsuța simțea că trupulîi ardea și ar fi dorit să-l ucida pe tînărul doctor care se dovedea efi-cient, dar fără scrupule. Tratamentul doctorului a devenit din ce înce mai delicat și, în cele din urmă, a decis că îi va face o injecție.Când Grăsuța a văzut că acesta scoate un ac lung acoperit cu petede rugină și îl potrivește la un tub de sticlă de dimensiunea unuimic făcăleț de întins aluatul, a fost atât de speriată încât a scos unțipăt. Doctorul și-a îndreptat rama ochelarilor și privind-o i-a spus:„Chiar și pentru asta plângi?” În timp ce îi vorbea, cu o smuciturăi-a tras chiloții în jos. Grăsuța s-a supus în timp ce dinții îi clănțăneau.Ținând seringa uriașă în mână, doctorul a rămas nemișcat, parcă înmod voit dorind să o țină încremenită locului pentru o vreme. Înfinal, s-a aplecat cântărind locul unde urma să introducă acul și aspus ca pentru sine:„Aș putea să-ți fiu pețitor și să te prezint pen-tru măritiș persoanelor interesate. Este timpul să mergi în casa vi-itorului tău soț”. Grăsuța a răspuns agitat:„Eu nu merg afară din sat!Mama mă lasă să mă mărit doar cu un localnic”. Doctorul a lovit-opeste mijloc cu palma și i-a strigat:„Tingba!”. Imediat dupa lovitură,soluția de alcool a început să i se răspândească în toate părțile pepiele, iar acul cel lung a fost introdus pe neașteptate. Grăsuța a țipatși, fără să țină cont de nimic, s-a repezit pe ușă afară. Acul încătremura vizibil în trupul ei. Cu indignare extremă, ea a scos acul șil-a aruncat undeva în noroiul din noaptea aceea întunecată.

E adevărat faptul că exact în acea noapte au început pele-grinările ei neobișnuite. La miezul nopții, cerul înstelat era străluci-tor, fără lună și fără pic de nori. Frigul aspru nu a determinat-o să seîntoarcă înapoi, ci, din contră, a făcut-o să simtă nevoia să tragăadânc aer în piept. Cu toate că a mers o bucată scurtă de drum –între ușa casei și ulița aflată la vest de moară, în mod neașteptat, a

simțit că s-a vindecat complet. Totul era liniștit, iar suflarea lină avântului îi mângâia fața. Firele de iarbă uscată alunecau suflate devânt de-a lungul străzii pustii. Un arici mare a alergat grăbit să o în-tâmpine; ea l-a atins ușor cu piciorul, iar el s-a strâns rapid într-unghem. Toate grijile ei au dispărut fără urmă. Când a ajuns în fațapietrei de moară, o pisică tigrată a sărit ca un arc de pe tăvălugul depiatră. Grăsuța s-a așezat deasupra pietrei, chiar acolo. Întunericulcare o înconjura era plin de ființe vii: mici insecte ce se târau, păsărităcute care-și fluturau aripile și mai era o ființă care gâfâiatrăgându-și răsuflarea.

În noaptea vie, doar oamenii dormeau. Ei nu îi era frică; înmintea ei numai doctorul era cel mai înfricoșător. Mama ei dormeasingură, cu genunchii adunați la gură, în camera de vest. Părul eicenușiu-încărunțit se odihnea pe perna negră lucioasă, asemeniflorilor de plop scuturate pe pământ. Deoarece dorise să vadă cumtânărul doctor o vindecă pe fata ei, stătuse pentru mult timp spi-jinită de rama ușii. Însă doctorul și-a întors fața spre ea și i-a strigat:„În felul acesta nu mă pot concentra!”. Atunci mama și-a retras capulși, ca un copil certat, s-a îndepărtat cu umerii plecați. În timp ce eadormea, fiica ei a fugit în noaptea întunecată. Grăsuța își strânsebuzele , erau amare și sărate. Nu înțelegea cum mama ei subțire șifragilă, a dat naștere unui copil dolofan. Toți oamenii o stigau„ Gră-suța”.Tatăl ei oare a fost gras? Nu-și amintea. Dar a auzit-o pe mamaei spunând că era un om încăpățânat, dar bun. A murit lihnit defoame cu câțiva ani în urmă, ajunsese numai piele și os. Rotunjimeapropriului corp îi provoca o stare de confuzie nesfârșită. Mai târziuea și-a amintit un vers dintr-un cântec: „Razele soarelui, ploaia șiroua ne fac să creștem sănătoși și voinici...”. Lumina soarelui din tim-pul zilei – produsă de bulgărele de foc nemilos de pe cer, ar puteaîndepărta oamenilor un strat de piele. Însă în timpul nopții esteploaie și rouă, iar când mergi pe un drum întunecat ca smoala, rouaîți poate uda partea de jos a pantalonilor. De fapt, toată nutriția oprimim din mâncare; batatele uscate sunt dulci și bogate în ami-don. Ah, amidonul care este alb, la fel ca pielea mea. Ceva se cățăraînaintând pe spatele piciorului Grăsuței; ea scutură piciorul cu pu-tere iar acel ceva zbură pierzându-se în depărtare. Imediat după ceîși așeză piciorul înapoi pe pământ, simți cum cineva o apucă strânsde genunchi.

În acea noapte, cineva a tras-o pe Grăsuță în jos pe pământ și deacolo în spațiul de sub piatra de moară. Ea nu s-a opus mai alesdeoarece a simțit că acea persoană era o fată. Ceea ce a surprins-oa fost că în acel moment târziu din noapte cineva își petecea tim-pul afară la fel cum o făcea ea. Apoi s-a liniștit, a recunoscut-o pe Ur-măritoarea Papagalilor și i-a strigat: „Asta nu e o glumă!”. Urmări-toarea Papagalilor a răspuns:„Nu m-am așteptat să fii tu! Și tu ieșide obicei noaptea?” Grăsuța a înțeles într-o clipă că UrmăritoareaPapagalilor iese întotdeauna noaptea să rătăcească hai-hui. Aproa-pe că i-a venit să țipe. Urmăritoarea Papagalilor își ținea corpulstrâns lipit de al ei. Grăsuța simțea bătaia acelei inimi fierbinți, nă-valnice, care vibra atingând-o și pe a ei și atunci a simțit cum oinundă o stare de febră pe care nu o putea controla. UrmăritoareaPapagalilor a ajutat-o să se strecoare afară de sub piatra de moarăși i-a destăinuit că aproape toți tinerii din sat ieșeau în fiecarenoapte să-și petreacă timpul amuzându-se.„Și cum se distrează?”aîntrebat grăsuța.„Umblă fără țintă, hai-hui”a spus Urmăritoarea Pa-pagalilor, uitându-se în jur în timp ce vorbea.„Nu știu unde s-au as-cuns în acest moment. Să mergem!Te duc să îi căutăm – poate dejaau adormit pe undeva!”. Urmăritoarea Papagalilor a ținut-o pe Gră-suță de mână în timp ce treceau pe lângă micul dig de nisip aflat înpartea de sud a satului, iar apoi traversau un mic pâlc de ulmi. Încele din urmă Urmăritoarea Papagalilor a exclamat:„În marile căpițede fân!”. Avea dreptate. Au îndepărtat căteva mâini bune, apoipaiele de grâu au alunecat pentru a dezvălui gura întunecată deintrare într-un labirint. Cele două s-au strecurat înăuntru. După



câteva întoarceri și ocoliri, au auzit vocile mai multor persoane carerâdeau. Urmăritoarea Papagalilor a obiectat: „Ce mai veselie!”.

Cine ar fi bănuit că în spatele cortinei nopții se ascundea atât demultă fericire? Noapte de noapte, întregul grup de băieți și feteieșeau pe ulițele satului pentru ca apoi să o zbughească pe câm-purile de la margine. Ei se băteau și se rostogoleau în țărână, se stre-curau în interiorul câmpurilor de cereale pentru a cânta cu pletelelor îmbinate de sudoare, lipite de frunți. Petreceau așa până lamiezul nopții, iar, uneori, se întorceau acasă după cântatul cocoșilor.Noaptea aparținea tinerilor, iar la adăpostul întunericului se petre-ceau atât de multe lucruri minunate. Dacă voiai să pedepsești pecineva, nu era nimic mai aspru decât să îi refuzi intrarea în grup: săfie lăsat să plângă de unul singur... Pașii care se auzeau cum aleargăîn noapte vijelios transformaseră vremea înghețată într-una caldă-dogoritoare. Gustări dulci ca mierea puteau fi găsite în întunericulca tăciunele. Aleargă! Aleargă! Odraslele lucrătorilor pământului sepot lipsi de comorile din aur și argint, dar nu pot renunța la nopțilelungi care urmau una, alteia. Când lumina zilei se așternea, tineriimergeau la muncă plini de energie. Cei care noaptea nu făceaunimic altceva decât să-și înăbușe gândurile în inimă și să meargă laculcare, se dovedeau irascibili și, în cele din urmă, intrau în con-fruntări fizice. Oamenii adesea vedeau doi bărbați care fară nici unmotiv se luau la bătaie. Semănau cu doi berbeci care se loveau unulpe celălalt cu înverșunare, până când sângele începea să curgă. În-brăcămintea lor, care inițial era veche și uzată, devenea ruptă fâșii,expunând vederii musculatura bine conturată, închisă la culoare.Mâinile lor erau ca niște cârlige de oțel, apucau umerii adversarilorși printr-o răsucire neașteptată, cineva sfârșea rănit. Nimeni nu făceaeforturi să intervină – în general toată lumea se așeza pe vine și ur-mărea lupta. Bătrânii mestecau tije de tutun și oftau cu voce tare:„Au mâncat prea multe batate uscate, care fierb în burțile lor”. A fosto chestiune de timp până când bătrânii au aflat ce făceau tinerii întimpul nopțiilor. Ei auzeau în mod repetat, noapte de noapte, sune-tul pașilor care stăbăteau aleile, și astfel au început discuțiile. În finaltoți au spus: ”Cartofii dulci fierb în burțile lor...”

Dacă oamenii micului sat ar aduna toate batatele dulci pe carele-au consumat în cursul unui an de zile, ar putea ridica un micmunte. Iar dacă ar fi să dea foc batatelor acestea coapte, ar crea unvulcan violent. Toate acestea erau mestecate și ajungeau în stoma-cele oamenilor, iar energia generată curgea cu viteză prin vene șițâșnea apoi prin porii cutanați. Uneori ei mâncau, de asemenea, șialte alimente facute din porumb care se transformau în vigoarefolositoare pentru munca pe câmpurile agricole. Săpăligele se ridi-cau cu un șuierat, parcă lovind aerul și făcându-l să vibreze, apoiscântei zburau în timp ce lamele despicau pământul înghețat, iarmicile pietre din sol erau imediat tăiate pe din două. Tinerii își scu-turau jachetele de bumbac, iar odată cu această mișcare, călduracorpurilor lor traversa cămășile subțiri și se răspândea în afară. Einu erau deranjați de frig, râdeau zgomotos și strigau, uneori chiarsăreau pe loc. În timpul pauzelor, se alergau unii pe alții prin noroi,făceau tumbe sau foloseau în mod voit cuvinte grosolane pentru aglumi unii pe seama altora. Dacă cuvintele jignitoare nu puteau fitrecute cu vederea, urma o luptă dură, care nu se încheia decât înmomentul în care forța fizică era complet epuizată. Pretutindeni pecâmp se auzeau strigăte de chemare; în depărtare exista mereu ovoce mai aspră, mai violentă, decât cea din urmă. Dacă era toamnă,perdeaua verde a culturilor creștea înaltă și deasă și întotdeauna segăsea cineva de pe cealaltă parte să aprindă un foc cu flăcări uriașe,în care apoi să arunce porumbul verde și tulpinile de fasole. Toțimâncau până ce li se umflau burțile, apoi se îmbrățișeau exaltați,murdărind cu gurile lor mânjite cu funingine obrajii partenerilor.Deasupra câmpurilor cu recolta de toamnă se ridica un strat de fumalbastru, acesta, de bună seamă, era semnul pregătirii bucatelor.Când sosea timpul de încheiere a muncii, toată lumea pornea spre

casă sub cerul plin de stele. În carul de lemn tras de boi erau stivuitetulpini verzi de cereale, iar deasupra stăteau întinși tinerii. La în-ceput leneveau culcați, însă, odată ce simțeau suflarea vântului deseară, în ochi le revenea o strălucire de vitalitate. Se ridicau în pi-cioare țopăind, balansându-se pe marginea căruței și chiuind cuglasuri ascuțite. Câinii din sat se grăbeau să le răspundă. În cel maiscurt timp, apăreau câțiva copii, urmați de o haită de câini, toți sosițiîn fugă să-i întâmpine.

Septembrie de neuitat! Septembrie care te face să verși lacrimiși sudoare! Septembrie al meu, la fel de drag cum îmi sunt tatăl șimama mea. Grăsuța trebuia doar să-și închidă ochii pentru a simțiîn nări mirosul câmpurilor cu recoltă de septembrie. Neliniștile cres-cuseră la fel ca tulpinile târâtoare de batate care se întindeau grelepe sol. Cine este atât de vesel, în mijlocul toamnei, să cânte versdupă vers povești cu tâlc, acompaniindu-se cu pârâitoarea de bam-bus. Dar cine este cel care plânge și suspină? Până în ziua de astăzi,Grăsuța își aducea aminte de mânzul roșu și de după-amiaza aceeacând Idiotul, scund de statură și îndesat, s-a întâlnit cu propria sa ne-fericire....Lucrurile s-au petrecut când toată lumea se odihnea. Nu seștie din ce motiv, un mic mânz roșu a ajuns pe câmp. În anotimpulacela cald el sugea lapte matern și mânca tulpini de fasole, așa căarăta rotund și grăsuț, fiind acoperit cu o blană netedă și lucioasă.Mulți oameni aveau privirile ațintite pe corpul lui, admirându-l cumstrălucea sub razele soarelui. Arăta ca un mascul tânăr, viril, atât deputernic și frumos încât, pur și simplu, era greu de crezut că este unprodus al micului sat de tingba. În acel momentul, în care Idiotulrămăsese fascinat cu privirile fixate pe animal, cineva l-a lovit ușorcu degetele peste frunte: „Ai curajul să te iei la trânta cu mânzul?Pun pariu că nu!”Idiotul, care suferea de astm, a reacționat imediatla provocare dându-și ochii peste cap iritat și ridicându-se în pi-cioare din locul în care stătuse. Iar, pe măsură ce înainta, și-a dezbră-cat haina de pe el aruncând-o la pământ. Un altul și-a pus mâinilepâlnie la gură și a strigat:„Veniți repede să vedeți...”Chiar înainte carezonanța strigătului să se stingă, Idiotul avea deja brațele înfășu-rate în jurul gâtului mânzului. Toți ochii s-au întors să privească: uncal de un roșu aprins, de care era agățat un tip scund, măsliniu.Omulețul încerca cu disperare să răsucească capul căluțului,crezând că, dacă se străduiește suficient, va reuși să-l răstoarne. Ungrup de tineri ovaționa cu glasuri puternice, îndemnându-l pe Idiotsă continue. Numai Grăsuța își mușca buzele; îi era teamă că Idiotular putea fi lovit de picioarele lungi ale mânzului. Mânzul nici nu seclintea. Idiotul își răsucea brațele, blestemând:„Mama ta, cazi odată!Mama ta!”Mânzul se uită în jur, îl privi pe acest tânăr și pufni pe nări.În cele din urmă înțelese ce voia să facă tânărul un pic cam scund,iar ochii săi umezi aruncară scântei. Apoi mânzul își întoarse privi-rile spre cei câțiva bătrâni care stăteau pe margine. Însă bătrâniiscoteau sunete de sforăit pe nări, preocupați doar de fumul dințigările lor. Mânzul își scutură coama roșie, urechile îi fremătară, apoiîl atinse repetat cu botul pe tânăr pe creștetul capului. Un mirosgreu, fetid, a venit din părul murdar al Idiotului, care nu mai fusesespălat de mai bine de un an și adunase în interior multă murdărieși grăsime. Existase, de asemenea, o insectă care murise acolo întimpul verii. Mânzul roșu nu avea de gând să suporte așa ceva, ast-fel că își întoarse capul într-o parte. Idiotul continua să lovească pi-cioarele din spate ale mânzului. Răsufla greu iar fața îi devenisestacojie; se opintea din răsputeri încercând să răsucească grumazulanimalului. Dintr-o dată pantalonii lui peticiți s-au despicat, iar uniioameni au început să râdă. Idiotul era încercat de sentimenteamestecate de ură și suferință și simțea cum ochii i se umplu delacrimi. Mânzul cel roșu , care nu mai putea suporta nici o clipăstrânsoarea, sări pe piciorele din spate lovind aerul, și cu unnechezat lung porni în galop peste câmpuri. Însă în clipa în care s-aeliberat, una din copitele sale ascuțite au atins ca un fulger nasulIdiotului, tăindu-i într-o clipă nara dreaptă în două. Idiotul urlă ime-



Birutė Jonuškaitė (1959) este o romancieră, poetă și jurnalistă lituaniană. Provine dintr-o familielituaniană din nord-estul Poloniei. Și-a făcut studiile și a obținut o diplomă în jurnalism la UniversitateaVilnius. În prezent, are publicate cinci colecții de povestiri, șapte romane și două cărți de eseuri, o cartede poezii și o carte de povestiri pentru copii. A tradus de asemenea în lituaniană numeroși autori poloneziprecum Czesław Miłosz, Wisława Szymborska, Jacek Dehnel, Bohdan Sławiński, Magdalena Tulli, HannaKrall. Din 2003 deține funcția de vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Lituania. Din ianuarie 2018 estepreședinta Uniunii Scriitorilor. În 2015 romanul ei Maranta a fost nominalizat drept unul din cele mai bunecinci cărți lituaniene ale anului. În 2016 a primit Premiul pentru Artă și cultură din partea guvernuluilituanian și Premiul Liudas Dovydėnas pentru cel mai bun roman cu romanul Maranta.

Birutė Jonuškaitė

Vrăjitoarea și...E

ra o tipă înaltă și elegantă, cu părnegru. Genul de femeie careputea defila pe podium, sufle-când mânecile unui nou model

de trenci, cu grație și agilitate, iar luminaînflăcărată de la reflectoare să-i surprindăprivirea, cu ochii ei mijiți, care era la fel deînflăcărată. Avea degetele lungi și subțiri,picioarele drepte și zvelte, care parcă nu semai terminau; părul era drept și îi acopereaumerii, de parcă era coama lucioasă al unuical. Spațiul mic și elegant dintre sânii ei mariși ridicați atrăgeau privirile bărbaților deparcă era un fel de aspirator magic și seînclina doar puțin, lăsându-i la vedere prin-tr-un sutien sumar și un pulover negru

mulat. Fuma mult, bea tequila și râdea zgo-motos lăsându-și capul pe spate. Dar era unrâs fals. Se izola cu acel râs de parcă era unscut, care o proteja de orice intruziune înspațiul ei personal.

Organizatorii festivalului ne-au pusîntr-o cameră.

- Am tăiat din programul lor. N-am venitaici ca să citesc poezii. Am venit ca să-l vădpe EL.

Zilele treceau. Privirea pătrunzătoare afemeii cu păr negru tăia ca o lamă la fiecaremișcare a ușii; stătea la cafeneaua de lângăbar mult după miezul nopții și putea vedeadin acel unghi pe oricine intra în miculhotel. Fuma, bea, bea, fuma și chiar dacă

nu-mi zisese nimic, înțelegeam că ea încăspera să apară prințul ei de peste mări și țări.Până la urmă, cerul de toamnă era senin,așadar zborurile nu erau anulate.

În ultima dimineață m-am trezit de-vreme, deoarece a trebuit să-mi împa-chetez lucrurile și să mă duc la gară. Camerafemeii cu păr negru era goală. O foaie dehârtie cu numele meu se afla pe masă. Subea era un teanc de hârtii cu un scris neîn-grijit. Am azvârlit-o în servieta mea. „O voiciti pe tren în drum spre casă”, mi-am spusîn gând.

Am citit-o de cel puțin o sută de ori. Amcitit-o și răscitit-o neștiind ce să fac cuscrisoarea asta.

diat, acoperindu-și fața și aruncându-se la pământ. Printre dege-telele sale sângele proaspăt curgea șiroaie.

De atunci, nasul Idiotului a rămas despicat. Pentru asta poate fiblamat, de asemenea, și doctorul cu tălpile goale. În ziua acciden-tului, Micul Soldat Roșu i-a transmis invitația de a veni pentru unconsult, însă doctorul de cum a intrat în sat, a început să priveascăpieziș, disprețuitor, oamenii și să se poarte grosolan. El a afișat, petot parcursul călătoriei spre pacient, o lipsă extremă de entuziasmcu privire la acordarea de asistență medicală. De abia când l-a văzutpe bolnav, s-a arătat cu adevărat șocat: Idiotul nu era frumos dinnaștere, iar acum nasul era atât de umflat încât semăna cu o pipăuriașă de modă veche. Din momentul în care a fost rănit, Idiotul erapregătit să suporte o durere enormă, așa că a rămas liniștit, impa-sibil, privindu-l pe doctor cum scoate din geanta sa un ac curbat și

un fir de ață. Idiotul a văzut acul și s-a gândit că este destul de de-licat și drăgălaș, dar când privrile i-au căzut pe firul gros de ață, a in-trat dintr-o dată în panică. Dacă nu ar fi văzut firul cu ochii lui,nimeni nu ar fi putut să-l convingă că este folosit la suturarea na-sului. Era evident, s-a gândit el, că ața aceea groasă era destinatăpentru coaserea cizmelor. Idiotul s-a retras câțiva pași, iar doctorula înaintat urmărindu-l. Idiotul, cu mâna ținută la spate a căutat cudisperare rama ușii, iar când a găsit-o, a luat-o la sănătoasa fără săse uite înapoi. Cu sudoarea curgându-i pe obraji, doctorul și-a scosde la ochi ramele ochelarilor fără lentile. Mai târziu, a spus cuiva căacesta este al doilea pacient care fuge de el.

Traducere din limba chineză deAdriAn-dAniel lupeAnu

Dragul meu,

Scrie-i rahatului acela, scrie-i când voi fi deja plecată, scrie-i că îidoresc:

Să ÎL atace ca fulgerul, ca o bestie prădătoare, ca un pumnalîmpuns aproape de inimă. Ca soția lui, pe care o tine sub papuc cumare clasă, să doarmă lângă el, iar fiii săi în camera alăturată, în timpce el stă ca un criminal, ținându-și capul chelios în palme, așteptândca în orice clipă să îi treacă o sabie prin gât. Să ia o bucată de pâinesintetică, genul de pâine pe care doar oamenii sintetici de pe cealaltăparte a Atlanticului o prepară, genul de pâine pe care o poți face ghemși o poți întinde ca guma de mestecat; el să ia o bucată și să lase acea

bucată de pâine transparentă să îi cadă din palmă, să devină la fel degrea în palma lui precum șase zile istovitoare de muncă ale Domnului.Să se înece fără măcar să muște din ea, doar de la imaginea care i s-aîntipărit pe irisul ochilor: FEMEIA LUI se află lângă el și mănâncă miculdejun și mâncând micul dejun, prânzul, cina, micul dejun, prânzul,cina, micul dejun, prânzul, cina…FEMEIA LUI duce lingura la buze iarși iar, de parcă ar degusta cea mai tainică licoare de pe buzeleamantului ei și nu doar o supă de vită.

Partea aceea a sânilor mei, cu cei doi negi, pe care a atins-o, să nui șteargă urma de pe degetele lui; nici măcar cele mai scumpemedicamente de peste mări să nu o șteargă și să se dea jos doar dacăîi cade toată pielea.

www.revistaneuma.roProz[ lituanian[


Traducere: AnA-MAriA FloreA

Degetele lui să arate ca niște răni deschise, care să dispară doardacă pune mână pe corpul unei Femei.

Lasă-l să sufere de sete cu o ploscă plină cu apă lângă el, dar să nuajungă la ea.

Lasă-l să se uite la fiecare mesteacăn galben și să vadă doar otristețe infinită.

Lasă coțofenele să zboare în jurul ferestrei lui ca niște semne deîntrebare uriașe, ce va putea spune când se întoarce spre soția lui șicopilul său? Genul de oameni care sunt prezenți și totuși nu suntprezenți.

Scrie că o femeie întâlnită din întâmplare nu poate fi doborâtă depovești despre alegerile greșite pe care le-a făcut, despre numărulorgasmelor pe care le-a avut făcând acele alegeri, despre naștereasângeroasă a soției lui și sexul pasional care a urmat imediat după cucea mai bună prietenă a soției lui.

Scrie că voi lua cu mine tot ce a fost delicat, care plutea printremâinile noastre purtat de curenți argintii, care mă făceau să cred căsunt ca o perlă uriașă într-o scoică: în siguranță, frumoasă, dorită detoți, dar de fapt eram doar a LUI.

Scrie-i că îi doresc următorul lucru: de acum înainte când audecântecele lui Leonard Cohen să nu audă cele mai frumoase cuvinte pecare le poate spune un bărbat unei femei, ci o durere fulgerătoare înurechi, pe care niciun medicament să nu o poată vindeca. Maidevreme sau mai târziu îl va duce în pragul nebuniei. Dopurile deurechi nu vor ajuta.

El repetă „Sunt bărbatul tău” cu fiecare atingere a mâinii, cu fiecareprivire, cu fiecare cuvânt. Tandrețea era alfa și omega acestui om.

De aceea l-am crezut.Prima și ultima dată.Jocul s-a încheiat.Scrie-i că nu a ales bine cu cine să se joace. Vrăjitorele trebuie arse

pe rug ca să nu mai rămână nici măcar o grămăjoară de cenușă. Nicimăcar o urmă.

Nu există fiară mai periculoasă decât fiara care a fost rănită.Vrăjitoarele iubesc doar o dată. Își dezvăluie sentimentele doar o

dată. Doar o dată, pentru că începutul dragostei pentru ele înseamnăînceputul morții.

Scrie-i că vrăjitoarele se întorc. Grațioasele și delicatele gheișe îțioferă un pahar plin cu sânge și puterile demonice ale celui care nu afost nimic mai mult decât o marionetă, care intrase din greșeală în joc.

Bea pentru sănătatea ta, omule. Bea și privește-ți soția caredoarme, de parcă doar ce ți-ai dat jos pielea de șarpe în care ai încercatsă te înghesui ca să-ți satisfaci soția, mama copilului tău, care îți duceadorul. Sunteți un cuplu minunat până la urmă, ce naiba, doar ai spuscă nimeni nu-ți poate distruge familia și încă te cari cu laptopul pe carepui poze cu băieții tăi, soția și prietenele soției tale, cu zâmbetul loramerican, pe care le regulai sub nasul oamenilor. Aleluia. Din nou cupielea ta, cu proprietatea ta, dar la ce folos? Unde o vei pune? Va venioare o fantasmă a nopții să se cuibărească lângă tine așa cum amfăcut eu în acea noapte? Asta a fost în a șaptea zi a Creatorului, cândel era teribil de istovit și a îngăduit să se întâmple lucruri pe care El nule prevăzuse.

Scrie-i toate acele lucruri rahatului acela.Scrie-i că nu pot nici măcar să-mi înghit propria salivă fără să fi

primit vești de la el; că uit ce fac pe toaletă, că nu mai știu să facdiferența între cald și frig, între vreme rea și vreme bună, între unbărbat și o femeie, nu știu să fac diferența între vin și tequila... De parcălumea ar fi devenit un tablou de Monet: multe pete colorate îmbinateunele într-altele și se vede clar doar un chip, doar o voce, anumiți pași,anumite gesticulări din mână, o pălărie lăsată pe spate, firele albe șiluciose dintr-o barbă.

Scrie-i cum am mângâiat picioarele lui Hristos cu părul MarieiMagdalena și cum m-am rugat până în ultima clipă: vino. Toateavioanele transportau oameni fericiți, iar autobuzele care îi duceau lalocul întâlnirii au traversat orașul în care mă aflam. Niciun tramvai n-areușit să te aducă la mine. Nicio ușă n-a ascultat ciocănitul tău. Nicio

scară nu s-a așezat pe poziții așteptându-ți venirea. Nici măcaraparatul electric de lustruit pantofi din hotel nu voia să-ți vadă pantofiităi uzați. Poate pentru că purtai două șosete diferite? Sau poate pentrucă nu-ți păsa deloc? Un prosop, săpun, chiloții mei uscându-seconfortabil pe micul tău șarpe au refuzat atingerea degetelor tale.Sutienul meu s-a desfăcut singur mai repede decât ai fi făcut-o tu.Până și apa a țâșnit din cabina de duș la auzul numelui tău, uscătorulse oprise singur după ce abia îmi uscase jumătate din păr, rimelul mi-a vopsit obrazul și nu genele. Niciunui ciorap de-al meu nu-i fugeavreun fir, deși mi-aș fi dorit atât de tare, ca tu să fii martorul unui poemplin de viață despre asta (pe care doar ce o citiseși înainte); părulproaspăt ras de pe picioare stătea ca niște petale pe tine și dintr-unoarecare motiv nu se aplatizau niciodată în palma ta. Rujurile și-auschimbat locul între ele, ca niște prostituate fardate strident și facmutre, grimase, în speranța de a te enerva în cazul în care te-ai fi uitatla ele; până și portarul de la cafenea a observat pantalonii mei dinultima seară, acoperiți cu pete roșii, care se plângeau de tine că trebuiesă te ții de cuvânt.

Scrie-i despre cum ascultam fără să aud, cum căscam fără sărespir, despre visele mele fără să dorm, despre pașii mei fără să mă mișcdin loc. Scrie-i cum dimineața puii de câine corciți și murdari s-aucuibărit lângă picioarele lui care nu erau acolo, cum lătrau la noi întimpul acelei nopți neîmplinite, cum cheia scârțâia în ușă în fiecaredupă amiază, ascunzându-ne păcatul, care nu era consumat.

Scrie-i despre mănușile și eșarfa după care am alergat prinjumătate de oraș ca să le găsesc, deoarece voiam să se asorteze cualbastrul pătrunzător al ochilor mei, cu pălăria lui de iarnă, cu barbalui albă. Scrie-i despre palmele mele, nivelul de bronz pe care niciDomnul nu ar putea defini, deoarece el a creat mâna caldă șiprotectoare a omului și nu credea că putea lăsa asemenea urme detandrețe. Medicina nu știe cum să înlăture durerea. Obișnuia să spunăadesea: mâinile tale sunt ca ale unui animal sălbatic înfometat. Și aveagrijă de ele cu delicatețe. Precaut și cu pasiune. Timp îndelungat și curăbdare. Până când mâinile mele erau îmblânzite. Până când elesimțeau siguranța văilor din Lume în multitudinea palmelor sale, pânăcând se adunau ca o minge, precum pisicile care simt un extaz pur. Separe că sângele a început să pulseze în cercuri, fără să țină cont undese terminau degetele femeii și unde începeau degetele bărbatului…Cepuls plin de viață și întreg – și împărtășit.

Scrie-i că atunci când văile au dispărut, căderea a fost îngrozitor delungă. Dar nu atunci a durut cel mai mult, deși ecourile pulsului aurăsunat mult timp după aceea printre munții din întreaga Lume. Apoicicatrici s-au deschis în palmele mele – suflul greoi al unui pește caremoare de sete, eterna dorință arzătoare de a simți atingerea.

Scrie-i rahatului acela, călăii din Ceruri îi vor tăia mâinile pentrucă a folosit darurile Domnului imoral, pentru profanarea instru-mentului său, deoarece este interzis să cânți la el oricând și oricui.

Scrie-i toate cântecele religioase, în toate cele șapte zile, încădespre dragoste, doar despre dragoste, ca un alcion pe buze pline dedorință.

Scrie-i că templele sfinte și-au pierdut semnificația, chiar și înultima zi, chiar și în ultima oră când vorbeam despre speranță.

Nu există speranță. Speranță într-o lume de bărbați, care n-aucoloană vertebrală.

În colțul ultimei pagini era o adresă de e-mail.Scrisori trimise către acea adresă care se întorceau necitite.N-am adresa femeii cu păr negru. Nici măcar nu îi știu numele de

familie. S-a prezentat ca Elizabeth. Abia de am schimbat vreo douăvorbe. Organizatorii festivalului, la fel ca și mine, n-am mai auzitniciodată de ea. A dispărut. Dar rândurile scrise la beție apar în fațaochilor mei iar și iar ca o obsesie. Cum pot să îndeplinesc ultima dorințăa vrăjitoarei? Unde ești și cine ești, rahatule?

www.revistaneuma.roCentenarul Unirii 18


ARDELENCELE este o micăbijuterie istorico-literară sem-nată de Al. Cistelecan în„romanţul” sui-generis de-

spre poetesele„eminent şi riguros pără-site” de parteneri dar şi de har poeticdin Ardealul de la încrucişarea secolelorXIX şi XX.1 Proiectate pe fundalul sămă-nătorismului de culoare prioritar coşbu-ciană„lirica de inimioară”şi„satul de artăiconografică” ascute tăişul critic învelit,altfel, cu înţelegerea, chiar empatia darşi cu umorul contaminat adesea de to-nalitatea caragialescă în expresii pre-cum „nu vreau să comit un abuz” sau„am încercat dar nu mi-a succes”. Avemaici, restituit – cu un talent de-a dreptulepic – un segment de biografie spiri-tuală şi colectivă dintr-o Transilvanie custatut aproape adiabatic, asemeneaprovinciilor croată şi slovenă din limesulsudic al fostului Imperiu Habsburgic şiîn care, cu stângăciile inerente, se ma-turiza destul de încet o limbă literară laparametri naţionali. Aceasta, deşi „fetede popi sau de învăţători în general,date la pensioane unde au deprins câ-teva limbi străine”nu au depăşit, în ilus-trările selectate,„eminescianismul lacri-mal”. Transilvăneanul contemporansapă cu sârguinţă de arheolog în rume-guşul poetic integrându-l în tipologiadidonică (unde „erotismul feminin arecaracter de exclusivitate”), extrasă dintripartiţia dintr-o Marginalia lui VladimirStreinu, respectiv lirica salomeică, sa-phică şi didonică. Astfel, din „groapacomună a poeteselor ardelence” sau, lafel de plastic spus, din „anonimatul celmai adânc” criticul le scoate, le înşiră camărgelele pe-o aţă cu decupajeleacompaniate de zâmbetul condescen-dent şi nu prea: Muza rezolută (VeronicaMicle), Moaţa absolută (Florica Ciura),două Didone din Ardeal (Lucreţia Suciu-Rudow şi Ecaterina Pitiş), Sorioara luiCoşbuc (Maria Cioban) sau Cea neiubităde nimenea (Mia Cernea) coagulează unpuzzle feminin cu numeroase „noduri”ite- rative la nivelul atributuliui caracte-

rizant unde, spre deliciul lecturii acestui„romanţ”, autorul comite totuşi abuz sti-listic: soartă crudelă, eminescianism la-crimal, duioase absolut, extrem nurlie,sincere numaidecât, antene eminentdelicate, Didona rezolută, eminent po-zitiv ş.a. – toate acestea menite să „în-groape” încă o dată lirele încadrabile înversificaţia „ocazional-intimă”. Dar zâm-betul aproape că dispare în faţa jude-căţilor de cadru:„Transilvania de poeziee, pe partea românească, invenţia aproapeabsolută a lui Coşbuc : nu şi cea lirică, fi-reşte, care mai aşteaptă o vreme, dacănu generaţia lui Blaga, măcar până cresc„sorioarele” lui Coşbuc, toate fete tareduioase şi cu inima pusă deplin în liră” ;sau, la fel de net, în afirmaţia că„până săajungă, în zilele noastre, o provincie ex-presionistă, Ardealul a fost, prin exce-lenţă, una sămănătoristă” ca un fel de„estetică naturală şi originară a Ardealu-lui” şi, de aici, ca să-i preiau vocabula, oobservaţie aproape iredentă despreBlaga care„a reciclat aceeaşi cântare deplai”. De asemenea, faptul că „ardeleniin-au făcut decât simbolism caraghios”e, ca şi celelalte, o judecată de facturămai mult tipologică reclamând, fireşte,

binevenite desvoltări sau măcar nuanţe.In acelaşi siaj de critică focusată, con-centrată sunt de amintit săgeţile piezişeîndreptate, comparativ cu postemines-cianismul feminin, spre câteva, totuşi,valori contemporane care „au reciclatsuferinţa în isterie iar după ele urmeazănumai decepţii fruste, din care nicimăcar dragostea cea mai concretă nu lesloboade”. Amintite şi numite inciden-tal, „pătimaşe”, desigur că n-au de ce săse supere pe acest critic prob şi la fel denemilos în constatarea că „ardelencelescriu toate la fel şi nu-i nici o catastrofăsă treci toate poeziile lor sub un singurnume”. De o atenţie particulară se bu-cură, spre exemplificare, Veronica Micleîn Muza rezolută şi în Idila cu Tropoţel şiMomoţel – „un caz interesant de bova-rism dus până la o specie de parazitismcreativ” întors pe toate feţele şi scăldatîn turnesolul critic.„Proiectându-se, ziceistoricul literar, ca o Cătălină fidelă şi se-dusă absolut” năsăudeanca de originestrăbate cu viteză poetică„distanţa din-tre muză şi ţaţă” iar valurile stârnite depublicarea, în 2000, a epistolarului- „ro-manţă cu personaje ilustre” - reitereazăadevărul trist despre „hărnicia emines-cologică [ ce ] transpusă într-o căruţă devolume, denotă, de fapt, un dramaticblocaj interpretativ”. Boabe de piperasemănătoare sunt presărate şi în por-tretele dedicate Liviei Rebreanu-Huleaşi fiicei sale Pussy (Talentul în familie)fără să se omită, aici ca şi în toate me-dalioanele, apelul la sursele bio-biblio-grafice. Cu deosebire cele valorizatoare,multe dintre ele datate ca şi versurilenemângâiatelor autoare, sunt puse înpagină şi mixate cu altele în aşa fel încîttransmit cititorului zâmbetul bănuit alcriticului.

Probabil că, la sfîrşitul lecturii noas-tre, participativă graţie unui ghid versatîn materie de lirică nu doar sentimenta-loidă, apare impresia că autorul ar mai ficomis un abuz în desenul doar schiţat şifatalmente reductiv al unui fundal socio-istoric: p r o v i n c i a provinciei ardelene

ARDELENCELEMirceA MuTHu

Repere culturaleTRANSILVANE

www.revistaneuma.roIstorii insolite


din perioada ante şi post – unionistă. Ca-drul este însă regăsibil, desigur parţial, înproducţiile lirice comentate. Atmosferaera cam aceeaşi, o evocă de pildă Miro-slav Krleza pentru Croaţia şi comparatis-tul Jan Machal pentru Slovacia. Altfel, amcunoscut vârstnici din intelighenţia tran-silvană care, scăpaţi ca prin minune desub furcile caudine ( două războaie, canalş.a), foloseau cuvîntul stipendiu pentrubani sau„ce vă propune la şcoală ?”, în locde a învăţa, ca să nu mai amintesc deamintirile de la Casina orăşelelor cu ca-zarmă sau de partidele de preferance.Numai că atmosfera românească dinTransilvania era impregnată şi de nume-roasele accentele de etică naţională,atât de evidente de plidă în serbările şco-lare ale vremii (o evocare de referinţă înAripa Demonului a lui Mircea Tomuş)2

sau în organizarea şi funcţionarea socie-tăţilor feminine cu reflecţii/refracţii, chiardacă tratate pedestru, în aplecarea spre„lirismul pedagogic” (Maria Cunţan), în„poezia de eveniment patriotic”(Mia Cer-nea), în „misiunea universală şi creştină”a fiicei generalului Moşoiu (MarianaMoşoiu) sau în poezia de „mic misiona-rism” catolic ( Livia Rebreanu – Hulea).Or, pe acest palier, într-adevăr, poetesele„nu scriu atât din talent, cât din datorie şimisionarism”, precum Viora din Bihor dinO ardeleancă de ispravă. Dar ardelence,acum pe bune, „eminente” şi parte inte-grantă dintr-o adevărată „castă provin-cială” meritând – alături de alte seg-mente comportamentale – o cuprinderechiar monografică de factură sociolo-gică. Pe de altă parte, şi pentru acest per-sonalizat „extras dintr-un proiect maimare, închinat poetelor române dintoate timpurile”3 Al. Cistelecan bineme-rită fiindcă ne oferă o mostră de criticăaproape ficţionalizată spre – cum afir-mam – plăcerea lecturii, fie ea obişnuităori specializată.

1 Ardelencele, Ed. Eikon/Şcoala Arde-leană, Cluj-Napoca, 2014

2 DespreAripaDragonului am referit înRepere culturale transilvane, vol. I, Ed.Eikon& Scriptor, Cluj/Napoca, 2014, p. 115-119 (O frescă transilvană)

3 Proiect amplificat cu Zece femei, Ed.Cartier, Bucureşti, 2015 ( despre Riria, ElenaFarago, Natalia Negru, Alice Călugăru, Clau-dia Millian, Otilia Cazimir, Lucia Alioth, AgataGrigorescu-Bacovia, Olga Cantacuzino şiSanda Movi

Canadianul Joseph WhitesideBoyle, născut la Toronto la 16noiembrie 1867, autoprocla-mat colonel în armata Majes-

tăţii Sale Britanice, a ajuns o figură deneocolit a istoriei României din cel din-tâi Război Mondial. Chiar dacă nu s-ar fiaflat în intimitatea reginei Maria, perso-nalitatea sa ar fi ieşit în vreun fel în evi-denţă. Era un erou de legendă şi arăta caatare. Foarte înalt şi robust, cu ochii săi al-baştri când reci, când pătrunzători, cu ofrancheţe fără rezerve şi mereu pregătitsă pornească la acţiune. Mai mult înmişcare decât în repaos, omul degaja oenergie dominatoare. Se afirmase ca ma-rinar, boxer şi organizator de partide debox, înainte de a se lansa pe urmele fi-loanelor de aur din Klondike, în nordul îngheţat, la graniţa Canadei cu Alaska, înYukon. La finele secolului XIX, dobândise drepturi depline asupra unor pâraie au-rifere din regiune, răscolind pământul cu cel mai mare excavator din lume. La iz-bucnirea războiului mondial, Joe Boyle era un aventurier bogat, cu o fostă soţie, cua doua în exerciţiu şi cu patru copii.

La vestea intrării Angliei în foc, el a organizat şi dotat, pe propria cheltuială, obaterie de mitraliere pe care a trimis-o în Europa. În 1916 a plecat dinYukon şi a tra-versat Atlanticul, îndreptându-se spre Londra, unde şi-a pus talentele în slujbaefortului de război al aliaţilor. Neluat în seamă de birocraţii din guvern, şi-a asigu-rat un loc într-o misiune particulară de transport trimisă în Rusia de SocietateaAmericană a Inginerilor. Pentru această funcţie, el şi-a comandat o uniformă decolonel în armata engleză, cu emblema din aur pur şi strălucitor din Klondike.

Era startul unor întreprinderi ale sale aproape incredibile din vremea aceleiconflagraţii. Nu-i de mirare că un jurnalist englez scrisese despre el pe la începu-tul secolului: „Am ajuns să-l dispreţuiesc pe Alladin. Am întâlnit un om care înro-beşte spirite de o mie de ori mai puternice decât cele din O mie şi una de nopţi. Ellimpezeşte lampa spiritelor şi palate cu minunăţii tehnice se ivesc peste noapte. Dăordine şi schimbă cursul râurilor... Maxilarul său este de fier, iar ochii - oţel albastru...Ştie ce vrea şi ştie şi cum s-o ceară.„

Regina Maria l-a cunoscut în seara în care, urmare a armistiţiului cu PuterileCentrale, diplomaţii statelor Antantei părăseau România. Era ziua de 9 martie 1918,la Iaşi. Uriaşul canadian venea din Rusia unde lucra încă din 1916. Aici, după doi anide război, generalii ruşi se plângeau de ineficienţa deplasărilor pe căile ferate în-câlcite, de gările în care soldaţi şi provizii, muniţii şi arme, zăceau uneori cu săp-tămânile neajungând pe front unde, din această cauză, ei sufereau înfrângeri. Cuautoritatea cu care mânase oameni şi animale dincolo de munţii de gheaţă dinYukon, canadianul a reuşit să scoată din blocaje locomotive şi braţe de muncă,trimiţându-le rapid spre câmpurile de luptă. Cele mai multe detalii despre aven-turile sale pe frontul din estul Europei le furnizează Hannah Pakula în cartea saUltima romantică. O biografie a Reginei Maria a României.

rAdu SerGiu rubA

Cine a fostcolonelul Boyle?

Colonelul J.W. Boyle

www.revistaneuma.roIstorii insolite 20


Autoarea arată că„Recunoscători, ruşii l-au decorat pe Boylecu Ordinul Sfântul Stanislav şi au cerut aliaţilor permisiunea dea-l trimite pentru a încerca să atenueze criza de alimente din Ro-mânia. În condiţiile în care peste un milion de soldaţi ruşi, în-treaga armată română şi toţi refugiaţii români erau înghesuiţiîntr-un colţ al Moldovei, căile ferate erau paralizate şi alimentelepe sfârşite. Boyle a reuşit să transbordeze pe nave proviziile blo-cate în vagoane, atenuând temporar ameninţarea foametei.”

Pentru eforturile sale i s-a decernat, în numele ţarului, Or-dinul Sfântului Vladimir. La cartierul general al armatei ruse, co-lonelul Boyle l-a întâlnit pe căpitanul George A. Hill, din serviciilesecrete engleze, membru al Misiunii de artilerie a ţării sale. Eldescoperise un complot al agenţilor germani menit să-i incitepe bolşevicii locali să-i alunge sau să-i ucidă pe toţi membrii Mi-siunilor aliate din zonă. Căpitanul a cerut ajutorul lui Boyle şi îm-preună au dejucat complotul german.

Din Rusia, Boyle şi Hill s-au îndreptat spre România, ultimulpunct de rezistenţă al aliaţilor în Europa de est. Pe drum,oprindu-se la Petrograd, s-au întâlnit cu ministrul român înRusia, Constantin Diamandi. Acesta i-a informat că întreaga re-zervă de aur şi bancnote a ţării sale (care valora aproximativ 20de milioane de dolari), bijuteriile Coroanei, arhivele Ministeru-lui de externe, care fuseseră trimise la Moscova pentru a fi păs-trate în siguranţă în timpul evacuării Bucureştiului, fuseserăconfiscate de către bolşevici. Diamandi avea slabe speranţe căruşii vor înapoia tezaurul naţional al României şi, chiar dacă arfi facut-o, că cineva ar fi putut să-l scoată cu bine din Rusia, prin-tre bandele de revoluţionari care rătăceau prin ţară. Boyle şi Hillau reuşit să pună mâna pe o mare parte a banilor şi a arhivei, pecare le-au transportat pe o distanţă de 1500 de mile cu trenul şile-au predat la Iaşi, în decembrie 1917. Pentru serviciile lor, Re-gele Ferdinand l-a decorat pe Boyle cu Marea Cruce a Ordinu-lui şi pe Hill cu Steaua României. Se vorbeşte în istoriografianoastră prea puţin despre această primă recuperare a unei părţidin tezaurul confiscat de marele fost aliat.

Nu la multă vreme după sosirea lor la Iaşi, cei doi bărbaţi aufost rugaţi de către guvernul român să se întoarcă în Rusia şi săîncerce să obţină un tratat de pace între vecinul de la răsărit şiRomânia căreia guvernul bolşevic îi declarase război pe 31 ia-nuarie 1918. În urmărirea scopului lor, Boyle şi Hill au căzut într-o cursă pregătită de germani, astfel descrisă de Hannah Pakulaîn opera citată: „Erau implicaţi marinarii flotei ruse imperiale dinMarea Neagră, oameni care se răsculaseră, îşi spintecaserăofiţerii şi-i aruncaseră în mare cu lanţuri la picioare. Agenţii ger-mani, dornici să întreţină o stare de război între Rusia şi Româ-nia, îi informaseră pe marinari că Boyle şi Hill erau avangardaunei flote engleze de nave de război care venea să-i pedep-sească pentru masacru. Când au sosit în gara din Sevastopol,Boyle şi Hill au fost întâmpinaţi de membrii flotei <<agitându-se în jurul gării, îmbulzindu-se pe peron, înţesând linia ferată, ogloată înnebunită de poftă de sânge şi râvnind la vieţile noas-tre.>>, spunea Hill. Boyle era renumit pentru abilitatea cu carevorbea mulţimilor. La sfârşitul discursului său improvizat, tra-dus de Hill, istoria înregistrează faptul că marinarii flotei MăriiNegre, principalul corp revoluţionar din sudul Rusiei, au fost re-convertiţi la cauza aliaţilor.”

Prin acţiunea lui şi prin influenţa marinarilor revoluţionari,colonelul Boyle a reuşit să obţină un fel de act de reconcilieredin partea ruşilor pe care l-a adus la Iaşi la 9 martie 1918. În 48

de ore însă pleca deja în altă misiune, de data asta numai în ser-viciul regatului român. A ajuns la Odessa unde bolşevicii îi ares-taseră pe românii refugiaţi acolo şi-i masaseră pe un vas subameninţarea scufundării navei cu oameni cu tot. Furia le eraaprinsă de mişcările evidente de unire ale Basarabiei cu Rega-tul României. Cristian Rakovski, fost cetăţean român, fost ce-tăţean bulgar, eliberat în anul precedent dintr-o închisoare dinIaşi de soldaţii ruşi bolşevizaţi, conducea ostilităţile împotrivaRomâniei şi a cetăţenilor ei. Cu o noapte înainte de sosirea luiBoyle la Odessa însă, obligat de contraofensiva gărzilor albe săse retragă spre nord, a furat toţi banii rezidenţilor români şi fon-dul acordat de guvern pentru întreţinerea oamenilor în refugiupe teritoriul aliatului de până mai ieri.

Înfruntările canadianului cu comuniştii la Odessa sunt des-crise de Regina Maria:„Boyle a fugit spre port, unde vasul toc-mai se desprindea de la ţărm. Aşa cum era, neînarmat şi fărăniciun însoţitor, a sărit pe bord şi timp de două săptămâni, deşinu ştia niciun cuvânt în limba rusă, i-a ţinut pe bolşevici în şahîn timp ce ei treceau cu vasul din port în port: o călătorie extra-ordinară şi incredibilă, comparabilă doar cu poveştile pline deaventuri din trecut. În cele din urmă, singur, cu o voinţă aproapehipnotizantă, acest canadian curajos i-a obligat pe revoluţio-narii care nu aveau nicio lege să ducă vaporul cu încărcătura sade prizonieri înfricoşaţi într-un port românesc.„

Portul cu pricina era Cetatea Albă care, încă înainte de 27martie 1918, se dăruise României dimpreună cu Basarabia. Po-vestea acestei călătorii bizare a ajuns în România înainte de ve-nirea lui Boyle şi a cetei sale, iar când canadianul şi-a făcutpentru a doua oară o intrare triumfală în Iaşi, străzile erauînţesate de mulţimea care îl ovaţiona.„Oamenii îi consideraserăpe prizonieri şi pe salvatorul lor morţi“, a spus soţia recunoscă-toare a unuia dintre cei salvaţi. La o masă festivă care a avut loca doua zi, 25 martie 1918, Boyle a primit Steaua României. Foştiiostatici i-au dăruit un pergament care stătea mărturie a recu-noştinţei lor şi într-o biserică locală a fost pusă o placă în onoa-rea lui.

Regina Maria (stânga) și col. Boyle la Bicaz

www.revistaneuma.roProz[


Bineînţeles că s-a vorbit, s-a pălăvrăgit, s-a bârfit despre orelaţie amoroasă între regina Maria şi canadian. Putea să fie şiprobabil a şi fost, dar o legătură de acest tip e lipsită de însem-nătate în contextul supravieţuirii regatului României şi a ce-tăţenilor săi de atunci între fronturi duşmane. Regina scriadespre el:„Nimeni nu va şti vreodată cât de multe a făcut Boyleaici şi nici câţi bani a cheltuit. Nu am cunoscut nicicând o per-soană atât de dispusă să dea ajutor.“

Colonelul Boyle a cumpărat o vacă pentru un sat, ca să aibăcopiii lapte; într-un alt sat a cumpărat o casă abandonată, a re-construit-o şi a dăruit-o unui număr de trei familii de refugiaţi înnumele Principesei Ileana. El supraveghea reparaţiile, găsea pro-vizii şi dădea sume nenumărate de bani. Se încrunta când auzeaplângeri inutile. Boyle, nota Maria,„făcea ca toate tânguielile săpară jalnice, aproape laşe... În perioadele de descurajare, el eraun tovarăş extraordinar de liniştitor şi tonic şi o neaşteptatătentă de puritanism victorian timpuriu se adăuga personalităţiisale neobişnuite.„ Maria avea aceeaşi structură psiho-morală,nesuportând tendinţa românilor de a se lăsa pradă descurajăriişi de a se văieta, a se jelui şi văicări. Spunea despre sine că fireade englezoaică nu a învăţat-o ce înseamnă să cedezi, să te laşiînfrânt. La începutul lunii iunie, ea a fost îndurerată să afle căBoyle suferise o comoţie cerebrală în timp ce zbura deasupraBasarabiei într-o acţiune de recunoaştere a situaţiei proviziilor.Pilotul micului său avion a aterizat la Chişinău, unde canadianula fost internat în spital. Peste o lună a aflat cu uşurare că Boylese odihnea în tihnă, având alături un georgian care vorbea limbaengleză. Pentru convalescenţă, regina l-a luat pe Joe cu sine, laBicaz. Dacă relaţiile dintre ei au trecut dincolo de prietenie, dupăcum pretind unii, aceasta s-a întâmplat pentru o scurtă perioadăşi a fost urmarea compasiunii Mariei faţă de omul aflat în sufe-rinţă. Oricum, Boyle s-a îndrăgostit de Maria, şi această dragostei-a schimbat viaţa. Trei luni mai târziu îi scria că devenise „figuracentrală“ a vieţii sale. Pentru prima oară în cei 51 de ani ai săi,Joe Boyle găsise pe cineva pentru care să trăiască şi, începândde atunci, s-a devotat reginei şi familiei acesteia.„Eu, cel care ris-cam în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă tot ce aveam... şirâdeam de oamenii care se tem... mă rog lui Dumnezeu să măînveţe să-I mulţumesc şi să mă facă vrednic de tine în toate pri-vinţele“, scria el. Din ziua în care o cunoscuse, colonelul îi pro-misese reginei că nici Dumnezeu şi nici o fiinţă omenească nu-lva face să o părăsească atâta timp cât ţara ei va avea nevoie deel. Iar omul şi-a ţinut această promisiune. Portretul lui Joe Boyleeste completat de George Hill care a scris despre el în memoriilesale:„Era un luptător înnăscut, un mare vorbitor şi dăruit cu ex-traordinar de mult bun-simţ. Era independent ca un revoluţio-nar. Eticheta şi procedurile nu însemnau nimic pentru el, maiales dacă un lucru trebuia făcut. Se afla în Rusia pentru a con-tribui la continuarea războiului, pentru a-i hărţui pe germani şia-i ajuta pe aliaţi şi, în urmărirea acestor scopuri, nu-i păsa dacăse purta aspru faţă de cineva. Aşa era colonelul Boyle, un bărbatcum nu mai cunoscusem până atunci şi nu aveam să întîlnescnici după aceea.„

Colonelul JosephWhiteside Boyle a încetat din viaţă nu multdupă încheierea Primului Război Mondial, slăbit pesemne şi deatacul cerebral suferit. S-a stins la Hampton Hill, în Anglia, la 14aprilie 1923.

��

Maiorul Sordoni adormise spre ziuă, chinuitde insomnia care nu-l părăsea de cincizecide ani încoace. A luat cina din mers, o bu-cată de brânză acolo, şi a scos din pivniţă un

borcan de vin alb, în tovărăşia căruia spera să adoarmă. Învremurile bune, când vindea tablouri şi fratele său maipunea un ban, reuşise să ridice un nivel casei părinteşti şisă-i reconstruiască faţada din termopane cu rame subţirişi albe. E drept că o mare parte din bani proveniseră dinvânzarea luncii de peste râu. În ultimii ani nu mai luaaproape nimic de acolo, fiindcă hoţii erau mai iuţi de mânăşi îi culegeau fructele înainte chiar ca el să le guste. Era sin-gur în casa transparentă, luminoasă, construită aproape dezăvoiul de pe malul gârlei sufocate de tufe şi de arbuşti săl-batici. Se aşeză în fotoliu, îşi luă paharul şi stinse lumina,pentru a scruta cu binoclul umbrele de pe malul râului. Unbătrân priapic şi imun la răceli îşi aştepta ibovnicele deocazie pe o pătură, după nişte tufişuri. Era înarmat şi el cuo damigeană. Maiorul vedea fundul vasului urcând şicoborând, în timp ce bătrânul paznic de vânătoare lua câteo duşcă. În rest, foiala obişnuită. Pisici care căutau cuiburide păsări, şobolani mari, dihori, câini înfometaţi. Ochi roşii,aprinşi, înspăimântaţi de foame şi de iarna care se apropia.Apucă să bea câteva pahare de vin uleios, tare şi nu-şi dăduseama când adormi.Se trezi că-l scutură cineva de umăr.

- Scoală, bă, că au venit hoţii!Se frecă la ochi şi îl văzu pe tatăl său care murise în

urmă cu cinci ani. Îl dusese la cimitir, dar bătrânul continuasă-şi facă de lucru toată noaptea prin casă, iar ziuameşterea câte ceva prin magazia veşnic încuiată şi curatăca o farmacie. Pictorul îl auzea bocănind şi cioplind fărăodihnă.

- Ce hoţi, tată, ai înnebunit?- E un hoţ, bă, în curte. A dat peste mine în magazie şi

acum cotrobăie prin atelierul tău. Ia puşca repede, că, uite,eu am pus mâna pe furcă.

Maiorul se trezi singur în curte, în bătaia unui vânt rece.- Care eşti, bă, acolo? strigă el răguşit şi glasul nu i se

auzea deloc.Apoi îl văzu. Era un tânăr care îşi făcea veacul pe la câr-

ciumă şi omora cu plăcere pisici. Le juca în picioare şi lezdrobea capetele, în hohote de râs. Avea un păr negru,revărsându-se peste figura-i lombrosiană. Hoţul se învârteafără rost prin curte. Între el şi pictor, ăl bătrân îşi agita furcaşi făcea gesture de neînţeles.

- Stai, că trag! strigă maiorul şi vocea i se auzi gros, ne-firesc.

VizitatorulnocturnŞerbAn ToMŞA

lui Claudiu Bolozan

www.revistaneuma.roProz[ 22


Hoţul păru că nu-l aude. Maiorul îndreptă arma în sus şitrase un foc de avertisment. Curtea şi casa se sparseră în miide bucăţi. Apoi hoţul se îndreptă către gardul înalt, de ciment,pe care încercă să-l sară. Când se afla pe culme, Sordoni maitrase o dată către ceruri. Celălalt nu se mai văzu.

- L-ai nimerit, l-ai nimerit, chicoti bătrânul, rotindu-se caun titirez, cu furca în mână.

Apoi dispăru şi el. Maiorul simţi că îngheaţă din pricinarăcelii nopţii şi dădu să se întoarcă în casă. De dincolo de gardse auziră ţipate ascuţite, de femei speriate.

- Aoleu! Aoleu! L-a omorât! L-a împuşcat!Sordoni rămase surprins, căci ştia că nu mai avea vecini de

mulţi ani. Plecaseră la oraş sau muriseră şi rămăsese singur înacel cot al râului. Nehotărât, rezemă puşca de colţul casei şi seîndreptă spre gard. Privi pe deasupra şi văzu un bărbat întinspe jos, în timp ce nişte femei în negru erau aplecate asupra lui.Nu li se vedeau feţele şi îl boceau pe omul întins pe jos. Sor-doni sări şi el dincolo, iar femeile se topiră în beznă.

- L-ai omorât, nu? ţopăia bătrânul cocoţat pe creasta gar-dului.

Pictorul îşi trecu mâna peste faţa omului. Cum dracu’, segândi el, să fi ricoşat alicele tocmai aici?

Îl mângâie îndelung şi fu surprins că hoţul nu era cel de-spre care îi vorbise tatăl său. Ce naiba...

Furul deschise ochii şi zâmbi.- Scuză-mă, sunt beat şi am leşinat, zise el. Sunt neînchiuit

de beat!Şi dispăru şi el. Dar maiorul apucase să-şi dea seama că

vizitatorul semăna cu el însuşi ca două picături de apă. Dis-păruseră gardul şi curtea, iar casa se vea, luminoasă, undevaîn depărtare.

Îl trezi frigul. Tatăl său era lângă el şi îi trecuse mâna pedupă gât. Din râu se ridica un soare de argint, un bulgăre gi-gantic care strânsese în el tot frigul şi toată bruma lui oc-tombrie. Lumina îl orbea şi simţi cum răceala îl arde.

- E timpul, spuse tatăl său.Şi ridicară amândoi paharele pline.

Pe vremea Împușcatului, a fistudent însemna să-ți fie de-schise toate ușile în caseleunde se aflau fete de măritat,

cu teamă să nu facă o impresie proastăori să devină ridicole, dar gata să se punăla dispoziția ta. Cel puțin așa era pe la noiîn satele de lângă Lechința. Se știa că laorice facultate examenul de admitere erafoarte exigent, dat fiind faptul că, indi-ferent unde dădeai, locurile fiind limitate,concurența era foarte mare, ajungân-du-se să se concureze câte șase-șaptecandidați pe un singur loc; existau fac-ultăți unde întrecerea era și mai mare; depildă, la Drept, într-un an, au concurat 21pe un loc.

În anul acela, am intrat la facultăți tus-trei: eu la conservator, Suciu la teologie,iar Man la agronomie. Eram atât de bucu-roși că nimeni nu se mai putea înțelegecu noi. În liceu fuseserăm nedespărțiți.Încă nu ieșisem din vârsta naivității și aoptimismului. Credeam că, de vreme ceeram student, ni se cuvine să ne bucu-răm de toate ofertele în materie de sen-timente feminine. Eram în al nouălea cer.Cântam melodii la modă din repertoriulinternațional și autohton; fetele exaltate

mă puneau să repet„Delilah”,„Azzuro”curefrenul„Zai-zai-zai”și„Obladi-oblada”, învariante românești, de zeci de ori, cele cuauz muzical intrând în armonie cu minepână ne oboseam corzile vocale. Man în-cepuse să fumeze țigări cu filtru Dacia,am încercat și eu, și Suciu, dar te pișcaude limbă că-ți venea să-ți iei câmpii. Nuîntâmplător se spunea în popor că„dacăfumezi Dacia, tușești ca Trabantul și teduce cu Lada”. Prietenii mei au stat lamine o săptămână, urmând ca-n urmă-toarea să mergem în satul lui Suciu. Câtau stat la mine, le-am prezentat câțivaprieteni și prietene cuminți și reținute,mă rog, cunoștințe de-ale mele, ammers seara la bal, am dansat, ne-amplimbat prin centrul satului, seara retră-gându-ne în parc, unde iarăși am cântat,câte o fată mai temperamentală s-aagățat de gâtul nostru, dar noi doreammult mai mult. Într-o singură zi am ajutatpărinții mei la fân, în rest ne-au lăsat săne distrăm, considerând, pesemne cămeritam. „Mă, Florine, fetele de-aici nuprea sunt darnice!” am zis cu obidă.„Lască veți veni la mine și vă prezint eucâteva care știu tot tacâmul”s-a lăudat eldupă vreo trei seri.

Și a venit a doua săptămână. Ne-aminstalat la prietenul nostru, am înfulecatceva rapid de mâncare, ne-am ferchezuitși am ieșit în sat. La singura cofetărie, ambăut câte un nechezol, rotindu-ne supe-riori privirea pe la fiecare masă, amflecărit cu glasul ridicat câte în lună și-nstele, după care, Sile, cum îi ziceam noilui Suciu, ne-a poftit să-l urmăm. Hor-monii mai–mai că ne dădeau în clocot înașteptarea clipei celei mari. Am pusmână de la mână, am cumpărat un li-chior pentru fete și, plini de voie bună,am urcat o pantă înclinată spre tăpșanulneted ca masa, unde își aveau casa celedouă surori care știau de vizita noastră;cred că Sile le trimise vorbă s-o aducă pealta pentru mine.

Pe măsură ce se însera, văzduhul seimpregna de un aer proaspăt și plăcut,decorul intra în rezonanță cu cântecelemele, sticla de Pipermint trecea dinmână în mână, știam că fetelor le placbăuturile dulcege, iar noi de-abia neudam buzele. În timp ce benchetuiam,aria conversației noastre se restrângea lamuzica de la difuzor și la spunerea unorbancuri stupide, pe placul tinerelor dom-nițe, un pic grăsuțe, dar aveau un farmec

icu crăciun

Întunericul��

www.revistaneuma.roProz[


aparte. La început, ele se uitaseră hip-notizate la aleșii inimii lor, apoi, cu ochiiînchiși pe jumătate și rotunjimile lor îm-bietoare, se ridicaseră respirând năval-nic și, impetuoase, îi traseră de mâini,îndreptându-se strâns lipiți unul de altulspre căpițele cu fânul proaspăt, îmbătă-tor, colorat în toate nuanțele verdelui.Hotelul„Clorofila” îi primiseră cu brațeledeschise. „Peste o jumătate de oră vasosi și Jeni. Ai răbdare!” mi-a șoptit cusimplitate cea care îl trăgea după ea peMan. Am murmurat ceva evaziv. Luna serușinase și intrase după un nor matur;întunericul îi înghițise lumina. În de-părtare, piscurile deveniseră străvezii, iarcerul, spuzit de stele înainte, căpătaseaceeași culoare. M-am uitat cu mefiențădupă ei. O înserare înfrigurată coborâsede pe crestele munților și umpluse că-tunul acela uitat de lume din toatepărțile. Brusc, lumina a început să se îm-puțineze.

Din cauza luminii scăzute n-amvăzut surâsul enigmatic, plin de indul-gență, și, în același timp, de compătimirede pe chipul lor. Am rămas singur, cuurechile ciulite, în așteptarea prealău-datei Jeni cântând în surdină pentru su-fletul meu alte melodii. Răcoarea amur-gului mă învăluise din creștet până în pi-cioare, iar solitudinea mea nerăbdătoarese prelungise până către ora 23. De la untimp, m-am plictisit, întârzierea fiind pecale de a deveni un chin. Din când încând, luna își mai trimitea lumina palidă,iar pajiștea sclipea datorită licuricilor in-somniaci. Izolat în singurătate și cu dor-ințele ascuțite, eu, debutantul întârziatîntr-ale împerecherii, după circa o oră, i-am zărit silueta unduindu-i-se ca o vargăprintre merii bătrâni. Deja se lăsasenoaptea. Contrar oricărei așteptări, amconstatat că era mult mai sveltă decâtcele două. Corp de balerină, mi-am ziseu extrem de excitat de chicotelile în-fundate ale amicilor mei. Întreaga meaființă interioară palpita la ivirea nesper-ată a fetei dorite cu atâta ardoare. Con-versația noastră a durat puțin. M-asalutat și s-a prezentat, eu am răspunscu un aer încurcat. Fetele îi lăsaseră și eicâteva guri de lichior, Jeni apucă sticla și,din câteva înghițituri, o golise de tot. I-am cântat un cântec de jaf și cotropire,după care, într-o bună dispoziție, fără săse intimideze, m-a luat de mână și amsimțit în palma ei o chemare caldă și

ațâțătoare. Inima îmi tresălta de bucurie.Câteva clipe palma mea a rămas imo-bilă, apoi am simțit strângerea ei și m-am emoționat. Pentru mine, gesturilesale afectuoase îmi spuneau că în cu-rând îmi voi mai câștiga o experiență.Chemarea molatică, dar îndrăzneață, peun ton mângâietor, precum și răsuflareaei caldă și umedă – suficient cât să-șifacă efectul stimulativ asupra mea - mi-au făcut ca sângele să-mi pulseze cu maimare forță, alungându-mi răcoarea ce-mi intrase cu îndrăzneală sub piele. Cucorpul încordat, ca să fac o impresiebună, am pus, fără sfială, mâna peumerii săi și m-am emoționat. Nu vă maispun ce a urmat, cert este că eram în alnouălea cer în căpița destinată fericiriinoastre eterne, bucurându-mă de far-mecul ascuns al acelei făpturi gingașe șiademenitoare, cu pielea catifelată, gra-țioasă și delicată, încât mă cuprinseamețeala. Se întunecase de-a binelea căputeai să-ți scoți un ochi. Undeva, în de-părtare, se auzea lătratul strident al unuicâine insomniac. Nu se luminase de ziuăcând ne-am despărțit. A doua zi, fiindduminică, urma să mergem după ele șisă le luăm la biserică. Am adormit cumintea debordând de iubire. Cufundatîn visare, m-am lăsat furat de imaginațieși am dormit acasă la amicul meu, într-oodaie strâmtă, până pe la nouă. Dimi-neața, mi s-a spus că în timpul nopții acăzut răpăind o ploaie scurtă de varătârzie, dar eu – vă spun drept - n-amauzit-o. Afară, norii încărcați de apă de-abia se țineau de cer și prevesteau căploaia va biciui oblic pomii din grădină.Eu m-am trezit bine dispus. Ne-am îm-brăcat, am luat micul dejun și, foartegrăbiți – mai ales eu – ne-am îndreptatspre locul de întâlnire. Ca de obicei, întâiau apărut cele două surori într-o ținutăîncântătoare și după câteva minute aapărut și noua iubire a vieții mele, Jeni.De data asta, ispita mea nocturnă călcafoarte precaut, ca și când în clipa urmă-toare urma să se împiedice și să cadă.

Nu mi-a venit a crede. Cred că amrămas împietrit și chipul mi s-a schi-monosit ca și când aș fi avut în gură unpumn de sare de lămâie. În virtuteaacestui fapt, cu mare greu mi-am repri-mat un țipăt disperat de uimire. Fata di-naintea ochilor mei era pur și simplusașie, da’, nu vă mint, sașie bine, ce mai!chioară de-a binelea! Zâmbetul îi era fru-

mos, dar se uita încrucișat, ca o păpușăcu ochii dezarticulați, clipind des dinpleoapele ei cu gene rare, de parcă aș fifost alături de ea și nu în fața ei și ar fivrut să mă certe. Făcea aceleași mișcăricu gesturi aproape mecanice. Vă spunsincer, în sufletul meu s-a petrecut cevaneobișnuit. Pur și simplu am amuțit curăsuflarea tăiată. Eram foarte încurcat.Infirmitatea lui Jeni m-a tulburat teribil.Nu m-am simțit în stare să privesc adoua oară în direcția ei. Ceva nedeslușitm-a oprit. La drept vorbind, nici acumnu știu ce anume m-a împiedicat să măuit în ochii ei. Întâi am simțit că inima mise sfârtecă în două, stomacul mi s-a în-tors pe dos, cred că m-am albit la față,am întrebat unde este toaleta și, ară-tându-mi-se, cu pântecele înfierbântat,am luat-o la goană ca urmărit destreche, lăsând la o parte politețea, tre-când pe lângă latrină ca săgeata, fără sățin cont nici măcar de o decență ipocrită.Cu buzele încleștate, deznădăjduit și ur-mărit de privirea aceea deformată, num-am oprit până la ieșirea din sat, unde,tensionat, am început să fac gesturiepileptice fiecărei mașini să mă văd duscât mai departe. Ceva nu era în regulă cumine. Îmi venea să vărs, dar nu puteam.Întrebările se învălmășeau în minteamea dominată de noua mea experiență,câștigată cu ceva timp în urmă; încer-cam să-mi izgonesc din minte amintireaei și nu reușeam. Tabloul era dezolantpentru mine. Invadat de o neli niște ne-cunoscută, am închis ochii și m-am silitsă respir adânc. Cred că expresia de pefața mea ascundea un amestec de furie,uimire și tristețe. În viața mea nu m-amsimțit atât de penibil. Recunosc, am fostcel mai ingrat și mai dezgustător om dinlume. Mi-am făcut urgent un examen deconștiință. Nu i-aș fi dorit nimănui stareamea de spirit. Câtă cruzime și josniciedin partea mea! Ce va zice posteritatea?Cu ce ochi mă va privi viitorimea? Oaremă va stigmatiza? Nici până astăzi n-amreușit să mi-o alung din minte. În gân-durile mele rămâne necontenit pre-zentă. S-a agățat de amintirea mea ca unscai de pantaloni, iar dragostea meapentru ea nu numai că și-a pierdut dinintensitate, dar a dispărut cu desăvârșire.Și avusese niște degete atât de delicateși de fragile!

��

www.revistaneuma.roPremii 24


��

��

Luni, 10 decembrie 2018, în Sala”Ion Băieșu” a Teatrului DramaturgilorRomâni, din clădirea Muzeului Naționalal Literaturii Române din București, aavut loc cea de-a XX-a ediție a GalelorAPLER (Asociația Publicațiilor Literare șiEditurilor din România). Juriul a acordat14 premii pentru anul editorial 2017.Evenimentul a fost finanțat de Minis-terul Culturii și Identității Naționale,având parteneri societatea de gestiunea drepturilor de autor – Opera Scrisă.ro,Radio România Cultural și Agențiade-Carte.ro. Președintele APLER, dl. IoanCristescu, a acordat Premiul pentru Jur-nalism Cultural realizatoarei de emisiuniși producătorului Anamaria Spătaru dela Radio România Cultural. Laureațiiacestei ediții, a XX-a, au fost Ioana Cră-ciunescu și Teodor Dună pentru ”Carteaanului 2017”, Editura Muzeului Litera-turii Române din București, editurile

Școala Ardeleană și Neuma de la Cluj,revista ”Contemporanul-Ideea Euro-peană”, Alexandru Calmâcu – Premiulspecial pentru proză, Dumitru Păcuraru– Premiul Special pentru poezie, FlorinaZaharia – Premiul pentru cel mai bunmanager de proiecte literare și editorial,graficianul Andrei Gamarț, redactoriiVasile Mihalache și Andrei Dósa, pre-cum și Biblioteca Judeţeană „Alexandruşi Aristia Aman“ din Craiova. Afișele,diplomele și invitațiile au fost conce-pute de artistul vizual Mihai Zgondoiu.

În cadrul galei, Editura Neuma aprimit Premiul de excelență al APLERpentru promovarea literaturii românecontemporane în anul 2017. Direc-toarea editurii, poeta Andrea H. Hedeș,aflată la Cluj-Napoca, a transmis celorprezenți un mesaj de mulțumire șiapreciere.

Într-un cadru festiv, prilejuit de Zilele Bibliotecii Județene“Marin Preda”, Centrul Județean pentru Conservarea și Pro-movarea Culturii Tradiționale Teleorman a decernat PremiileRevistei Caligraf pe anul 2018. La manifestare au participat:Președintele Consiliului Județean Teleorman – Ionel-DănuțCristescu, Prefectul Județului Teleorman – Florinel Dumi-trescu, Viceprimarul municipiului Alexandria – Augustin Ioan,Prim-vicepreședintele Asociației Naționale a Bibliotecarilor șiBibliotecilor Publice din România – Ruxandra Nazare, direc-tori ai unor instituții si biblioteci din țară. Manifestarea a fost

moderată de Viorel Fota, directorul Bibliotecii Județene„MarinPreda”.

Premiile revistei Caligraf, care apare sub egida UniuniiScriitorilor din România, fiind coordonată de poetul FloreaBurtan, și va ajunge în curând la numărul 200 au fostatribuite scriitorilor și artiștilor: Nicoleta Milea (pentrupoezie), Ana Dobre-Pelin (proză), Andrea H. Hedeș (criticăliterară), Ștefan Stan (publicistică) și Teo Șerbănescu (artăplastică).

Premiile revistei Caligraf pe anul 2018

Editura Neuma- Premiul de excelenţă al APLERpentru promovarea literaturii române

contemporane în anul 2017

www.revistaneuma.roPoezie francez[


13 noiembrie 2015

Nu trebuie să vorbim mai ales de războiSpun eiOh, primejdios cuvântFieAtunciNoiCu mâinile goaleŞi sângele taţilor noştriŞi-a mamelor noastre îndoliate durereNoiCare-am cunoscut prin procură războiulVom urla cuvinte de pace-n amurgFrângându-ne stilourile în faţa morţiiFiindcă trebuie să le frângem.Voi ţine neclintit mânaTatălui meu şi mâna mameiDaNeclintitFiindcă sunt morţiPoate fără să fie-mpăcaţiŞi voi vorbi de iubireDa de iubirePronunţând numeleFemeii iubitePe când câinii rătăciţiVor veni să-mi lingăMâinile însângerate.

Anastasiei Zourine

Acest nume să-l pronunţi nu mai vreiŞi totuşiVine să te trezească în noapteSă te cotropeascăTe-a abandonatErai aşa tânără aminteşte-ţiNu voiai în faţă să-l mai priveştiDar nu poţi să renunţi la limbaPoeţilor săi cusută cu sângeCa a taOrice-ai faceNu mai poţi pronunţa acest numeE un horcăitdin pieptul tău ieseNumele eiDaNu-ţi aminteşti?

Cu-adevărat?Priveşte-l bine în faţăAceastă ţară:Rusia

*Nu ştiuDacă mai trebuie să bat înainte să intruÎn casa pustieFără să uit pe prag armele să le punNu ştiuDacă voci mă mai cheamăÎntr-o limbă ce mă face să tremurFără ca sensul să-i înţelegToate oglinzile sunt sparteŞi e mai bine aşaNu mai sunt la ferestre obloaneŞi pereţii sunt goiAm uitat să-mi iau cutia cu chibrituriSă-i dau focMă aşteaptă afară ştiuTot timpul e puşca aceea aţintită spre mine

Când voi ieşi iarVa fi timpul să mă gândesc poate la asta

*În dimineaţa aceeaMirosul de putregai al frunzelor moarteEra chinuitorMă urmărea o imagine de femeieMă hăituia ar trebui să spunOamenii în verde voiau s-o prindăÎşi ridicau deja armele s-o doboareAlergam cu răsuflarea tăiatăMă pironea cu privireaNu puteam face nimic pentru eaNici măcar în braţe s-o iauOraşul era în flăcăriŞtiam că moartea la pândăVa veni în curândPărul ei lung încâlcitŞerpuia printre ruineŞi mă făcea să cadMă împiedicam în pânza vieţiiÎntinsă să se rupă

Se numea Himeră.

Denis Emorinepoeme în traducerea Soniei elvireAnu

Denis Emorine(n. 1956) este poet, nuvelist,

romancier, eseist, dramaturg fran-cez contemporan, cu rădăcini slave.

Temele predilecte din creaţia sasunt căutarea identităţii, Doppel-

gänger, timpul. Piesele sale de tea-tru sunt jucate în Franţa, Canada(Québec), Rusia. Cărţile sale sunt

traduse şi editate în Grecia, Unga-ria, Africa de Sud, India, Statele

Unite, România. În 1995, edituraNemira îi publică eseurile în ro-

mână (Identităţi), iar din 2012 edi-tura Ars Longa îi editează poemele,

nuvelele, teatrul în ediţii bilingve.Primul său roman, La mort en berne,

prefaţat de Sonia Elvireanu, aapărut în 2017 în Elveţia. E tradus în

engleză şi publicat în SUA şi înbengaleză, editat în India. Dintre

premiile recente menţionăm:premiul întâi la Concursul in-

ternaţional Antonio Filoteo Omo-dei (2015) pentru volumul de

poeme Bouria, des mots dans latourmente. În acelaşi an, Denis

Emorine a primit Premiul deonoare pentru operele sale com-plete din partea fundaţiei Fonda-

tion Naji Naaman din Liban.

www.revistaneuma.roPoezie 26


Shtiler

În fiecare ziAbel se ducea-n parcUn fel de pelerinajSe-ntorcea de foarte departeDin Estul îndepărtatDin anii morţiiCu durerea omeniriiPe umerii îmbătrâniţiFărâme dintr-o limbă-aproape moartăDe buzele lui se-agăţauŞi muzica din ghetouAbel...TăcereTăcere

În fiecare ziPe-aceeaşi bancă tocităÎn capCuMuzica din ghetou

AbelFugi de moarteaAscunsă-n boscheţiPoartă-o uniformă verde de cenuşăTe cautăTe atacăAbelÎntinde-te pe patul de frunze-arămiiNu mai e loc pentru tineBanca a dispărutSarah e moartăDemult de aşa de mult timpPăru-i negru şi lungÎţi mângâia faţaŞi anii pierduţi

În fiecare ziAbelÎn parcTăcereTăcere

*

Pronunţă încetCuvinte urâteDe amintiri tulburatRupe fotografii învechiteCu ambele mâiniÎnfăşoară vechiul drapelCulorile lui îl scrutează

Moartea aşteaptăPe ţeava puştii vechi ruginiteBuzele-i tremurăCând se uită la tinePrin spărtura largă din zidIese cerulAfarăÎn pulbereZac cadavreI se pare că vedeTârându-se prin praf tinereţea.

Denis Emorine, Fertilité de l’abîme (Fertilitatea abisului), éditions unicité, 2017.

Am renunţat să număr ploile

Am renunţat să număr ploile,Îmi e teamă să nu mă înec.Întorc ceasul aşteptărilor lungi;Fără tine, nu mai ştiu să petrec…

Parcă mai ieri alergam, copil,Cu cercul, pe un drum de ţărână,Năzuiam să prind ultimii cocori,Să adun stele arzând în fântână.

Recitesc o carte cu file de ceaţă,Pun de cafea, zăvorăsc uşile,Îmi e teamă că străina din mineVa veni să îmi tortureze păpuşile…

Locuiesc într-o lacrimă

De ieri, s-a făcut toamnă în inima mea,Clipele s-au umplut de rugină,Vântul spulberă liniştea apelor,Iubitul meu a uitat să mai vină.

Tristeţea îmi piaptănă pletele reci,Cu palmele sale catifelate,Mă descoase pe cine aşteptŞi de ce am privirile îngândurate.

E toamnă, locuiesc într-o lacrimă,Mă acopăr cu ţipătul unui cocor,Şterg rugina de pe clipe şi arbori,Undeva se aude căzând un zăvor…

Poate tu nu exişti

Îmi răscolesc visele, nu te găsesc:Poate nu te-am visat niciodată,Poate am visat o fântână plângând,Arsă de sete, aici, lângă poartă.

Poate că tu nici nu exişţi,Adâncul din mine e plin de zăpadă,Cel pe care, cândva, l-am iubit,Nu mai are timp să mă vadă.

Uite, braţele mele încă te strigă,Gura mea aşteaptă s-o bei,Singurătatea răsfoieşte o carte,Drumul s-a umplut de polei…

Mireasa fără nuntă

Sunt mireasa fără nuntă,Rochia albă s-a destrămat,Mirele meu e tare departe,Nici nu mai ştiu de când a plecat.

Tot aştept să îmi vină rândulLa promisa mea cununie,Să vină el, prin vaduri de flori,Şi brad ocrotitor să îmi fie.

Mama mă priveşte şi plânge,Îşi numără anii înzăpeziţi.Nunta mereu se amână,Oaspeţii pleacă, nedumeriţi.

Nicoleta Stăvărache

www.revistaneuma.roPoezie


Târziul dinmine

La marginea acestui anotimpNeodihnesc, cu târziul din mine,Număr secundele arzând în clepsidre,Îmi adun paşii de pe drumuri străine.

Îmi spăl aşteptarea în recile ploi,Îmi reazem chipul de pereţii uzi.Câţi ani au trecut de atunci?Zadarnic te strig, tu nu mă auzi…

Încămai sper

În fiecare dimineaţă găsesc lângă patVisul pe care încă nu l-am visat.Îl iau în palme, ca pe un fulg,Îi respir mireasma de crâng.

Prin el a trecut cândva cel aşteptat,Cel fără umbră şi fără păcat,Cel despre care abia se mai ştieCă rătăceşte într-o ţară pustie.

Eu încă mai sper c-o să vină,Asuprit de-o orbitoare lumină,Să îi tac tinereţea, s-o plâng,Să îi fiu aripă pe umărul stâng…

Vomstrăbate

Potcoveşte caii tinereţii cu jar,Cu dorul de drum din sufletul meu.Vom străbate lumi de cleştar,Ademeniţi de un nevăzut curcubeu.

Uite, clipele sunt atât de albastre!Tu eşti la un zbor de privirile mele,Lasă-te ademenit de promisa călătorie,Pregăteşte caii, scaldă-i în stele…

Aceasta e noaptea…

Îmi reazăm respiraţia de sufletul tău,Patul ne îngăduie, liniştitor.Aceasta e noaptea în care ne-om iubi:Trupul meu te pândeşte, întrebător.

Eşti atât de frumos şi fierbinte!Mâinile tale îmi cerşesc sânii rotunzi,Se îneacă în pletele mele,Unde, fără rost, te ascunzi…

Liniştea s-a lipit de ferestre,Zăpada dintre noi s-a topit.Până în zori, ne-am iubi, pe-ndelete,Somnul nedormit a pierit…

Viaţaşimoarteastauîmpreună

Bolnavii dorm. Noaptea e lungă.Viaţa şi moartea stau împreună,Mila vizitează saloanele,Cu o lumânare stinsă în mână.

Undeva, se fac injecţii, se ţipă,Liniştea se zbate şi ea.Frigul îşi adună aripile sparte,Le ascunde, fără rost, sub saltea.

Brancarda aşteaptă la uşă,Inima bate rar, tot mai rar;Medicul se spală de sânge,Semnează ceva, clipeşte amar.

Maşina a fost trasă la scară –Neagră şi rece, ca un mormânt.Răzbat voci şi paşi de afară,Plânsul va izbucni în curând…

Migrenă

Parcă băusem toată noaptea,Drumul părea nesfârşit,Vedeam cum un felinar cosmicÎmi număra paşii, puţin obosit.

Mă sprijineam de aerul rece,Nu ştiam unde îmi va fi să ajung,Întunericul alerga după mine,Ca un lup bătrân şi nătâng.

Deodată, a apărut cel visat:Mirele meu cu trupul de ceară,I-am arătat drumul, iar elA rugat visul să nu mă mai doară…

Sentimentmărginaş

Locuiesc într-un cartier mărginaş,La doi paşi de nesfârşita câmpie.Aici nu ajunge niciun tramvai,Doar poştaşul cu pensia învelită-n hârtie.

Strada nu are nici număr, nici nume,Cum nu are drumul ce duce în rai.Când nopţile sunt pline de stele,Aud o dulce răzvrătire de cai.

Nicio uşă nu rămâne deschisă,Nimeni nu te invită la o cafea.Ne prelingem pe scări, la ore precise,La piaţă, la doctor sau altundeva.

Viaţă trăită între minus şi plus.Viaţă purtând veşmânt cenuşiu.La unii, e dimineaţă mereu,Aici - permanent de târziu…

Ia-mădemână

A venit clipa, iubitul meu de demult,Să mă rog, să plâng, să te strig,Să îţi desenez chipul pe lacrimi,Să renunţ la partea mea de câştig.

Ia-mă de mână, strânge-mă-n în braţe,Noaptea aceasta miroase a noi,Mi-e frică s-adorm, din pereţii odăiiAr putea năvăli întunecate văpăi…

Mi-ar trebui o fântână

Beau rouă din palmele mamei,Şi, într-o clipă, simt că-nfrunzesc.Pe umeri mi se aşează păsări albastre:Stau nemişcate, să nu le rănesc.

Beau rouă, şi mă simt mai frumoasă.Mama mă îmbracă în privirile ei.Mă închipuie, în bătătură, mireasă,Lângă brad, după un vechi obicei…

Beau rouă şi, totuşi, mi-e sete,Mi-ar trebui o întreagă fântână.Mama înţelege şi, din palmele ei,Se ivesc lacrimi de femeie bătrână…

Prea târziu

Am să mă bat pentru tine cu alţii,Am să ies la jefuit, la răscruci.Voi da cu cuţitul în stele şi nori,Te voi veghea când, obosită, te culci.

Am să mă aştern sub tălpile tale,Să mă simt aproape de sângele tău,Să sufăr frumos, ca un brad tânărAlungat de pădure la margini de hău.

Uite cum ard, cum abia mă suport!Lasă-mă să te-alint, să te-ngân!Mă imploră iubitul, fără să ştieCă drumul dintre noi e surpat şi bătrân…

Antiartă

sângele meu slav construiește ziduri de antisentimentetu parchezi în spatele teatrului naționalapoi iei la pas centrul și îți pare că veziumbrele demitizate ale poeților craiovenicum fumează din țigări electroniceși încearcă să aibă o viață birocraticăasediați de rutine și de metaiubiri

am mâinile lipite de omoplații tăipulsez ca la imperius însă descopăr în tinemediocritatea clipei saliva amară cu careîți întoarce ceasultu deverbalizezi partea mea yoyo și din toatăaritmia ții strâns în palmefashionismul meu iconicantisentimentele prin care te-am așezat înlivrescul zilei

se face politică și demonii urbei beau la tavernefalii de existență plutesc crepusculariar și iar românismul se propagă în eteriar eu simt cum dematerializarea politicului și a cuvantuluisapă gropi funerare

tu vei fi întotdeauna copacul cu rădăciniînfipte în betonacel lemn ud din care fabrici oreîn timp ce dezavuezi arealulcălare pe retina unui timp-voiajorte voi citi prinsă în capcana orașuluiînnobilat de funcționari publici și de artiști veleitaricu sângele meu slav manifest #antiprozaism

Iernile roșii

în iarna asta prin cartierul meupăsări negre beau din sângele calului întins în zăpadăși se rotesc peste liniștea ce respiră din cimitireste un cartier de snobi de oameni fixați în stereotipiiunde ferestrele se deschid rar ca și inimilerăsuflarea calului părăsit în nămețiîmi urcă precum o neliniște în iriși

dau moartea pe repeat îi ascult bit-ul cotidianși nu pot să închid ochii înțelepți ai animaluluidecât după ce mângâi spinarea împovărată de clipe iarba

care îi crește dezinvolt între coasteși lumina desăvârșită a aripilor

vara caii slăbănogi pasc printre buruieniși construcții la roșucâțiva câini își umezesc limba în bălțile de după ploinumai iernile vin în cartier cu arborice defilează din patriotismîn locul armatelor de îngeriiar ninsorile se revarsă peste pragul lui Dumnezeupână în cartierul cu oameni blazațiși simulează un război al ceruluiîn care oameni și animale sângerează#viețideimprumutfără întrebări despre condiția umană

Poem de linia întâi

vin sărbătorile valuri-valuriiar oamenii se izbesc de balustradele din mallunde nimeni nu suportă întunericul și frigulde parcă acestea ar fi impedimenteîn calea vieții efervescentesărăcia nu miroase a brazi și din oceanul de timpi poți scadestarea de simplitate când te-ai lipit de un trunchiși seva luiți-a fuzionat cu sângele ca un drog infimîntr-o lume de mutanți deverbalizați

în acest glob numit astăzi fuzionămcu avatarurile noastre din suburbiisau cu cele din mansarda orașului-cetaceunu îmi înghit iluziile/ imperfecțiunea/sufletul volatildoar le dăruiesc altui ceas fără limbi fără roata morțiiși tu din penumbre cu rudimentele tale de umanismreașezi ordinea vieții la oraș cu trufia sa spectaculoasănu lași să mai moară între ferestre etanșe acel bioritm care ne-a făcut zoon politikon și a monopolizat iluminarea

Snowboard

sentimentele precum un caruselsunt un du-te-vino continuudoar umbra poetului scade toamnași tot mai firavă se pliază în moartejoci la cacealma suflete care ai amorțitîn fața zăpeziinimeni nu poate avea aerul tragical măștii ce îți sfâșie drama ta interioarăamatorismul ei

doctorul a deschis cordul sensibil al orașuluia prescris infuzii cu anii eclecticiperioada aceea postcomunismcu lipsa ei evidentă de manieredar tu ai fandat l-ai rugat să sublimezece era al viului cu ceea ce este al morțiiși din tot să faci un crepusculo vitrină a minții tale cuprinzătoare spartă

www.revistaneuma.roPoezie 28


AngiMelaniaCristea

www.revistaneuma.roPoezie


Când iubești

Privirea beatificatăÎmprumutând lumină astralăStrăluceșteIar în pupila iubituluiVezi chipul dragostei.Căprioarăzburdând pe câmpul vastPe strălucireadin smaraldul ierbiicast,așteptând cerbii...Iar ea, IUBIREA ca în magie- atrăgătoare ca un mister -prindeîntruchiparea mălinuluiînfloritcu ramurile-i îndreptate spre cerpierzându-se lin,în brațele seninului.

Natura -Templu

Clipelor,vă cer, (cu plecăciune)lângă mirifica pădurede jugastruîmbrațișată-n rugi de mureaduceți-mi mult, mult auriuși albastruculorile straiului împărătescpresărați-le-n adoraredeasupraacestor creste milenarefabuloase,ale munților mei dragiși-am să vă răsplătesccu îngăduința sufletuluide-a despleti minuneapeste voi...feri-vă-voi mereu apoisă nu v-abateți, să nu intrațiîn lăcașul furtunilor...din Carpați.

Atât vămai cer

Prieteni!îngăduiți-misă fac în acest loc sfântun templu și un legământTemplul să fieÎncăpător pentru soareCu ornamente transparenteCa aburul ce coboară din cerCrucea, triunghiul, sfera

Le găsim în constelațiice fost-au strămoșilor orientare,(Lyra, Lebada, CasiopeeaDragonul, Ursa mare)

Atmosferarămâne cea de pe Terra.

Prieteni!atât vă mai cer:Locul... locul să ramînăun mister.

Clopote de sărbătoareFi-vor inimile nemuritoareCare vor pulsaCu devoțiune și grațieDin generație în generație!

În arome demunte

Pe drumul dinspre răsăritLa începutul toamneiImi odihnesc alergarea,Sub copacul aurit!

Rotonda arborilor seculariMultiplică peste chipu-mi luminaContemplu munții și deodatăRămân uimită, fermecatăde formaunui nor argintiuce se desprinde zglobiudin trupul Uriasului,urmat câinește de Lupul alb

când, iată-l: romb vinețiuplutind singularspre al cerului hotar...

Vântulstrengărește desprinde din elun firicel, îl leagă de stâncă,de muntele meuși-l transformă în zmeu.Îl lasă mai apoi o vremeîn zbor, aninat de zbuciumca un glas de buciumfecundat de efemer

De veghe tainelor,Gândul meuînflorește Piatra (Craiului).

La liturghie

Iconostasul auritStrăluce și devine mișcătorSub smeritul pâlpâitAl luminătorilor.

In inimă și prin artereBlând, negrăit,Sângele aleargă domolit,CucernicPatimile adormiteLasă sufletului caleSă devină vrednicDe ucenicieSă se pregăteascăPentru veșnicie.

În arome de mirt și tămâieMireasa lui Hristos,În veșmântu-i aurit de luminăPreaslăvește...Cu evlavie și adorareSub arcadaScăldată-n splendoare

Cântă rugându-seSe roagă cântând.Ruga duioasăGenerează mângâiere,Speranță, interioară putereÎn arome de mirt și tămâieTot ascultândAudCum sunetul dezmierdătorSe descompune ascultătorÎn mii de vibrații, când...Peste noi coboara Duhul sfânt.

ElenaArmenescu

www.revistaneuma.roComunicate 30


Uniunea Scriitorilor din România, ca organizație de breaslăa profesioniştilor literaturii şi moştenitoare a tradiției cultivăriilimbii române, îşi manifestă profunda îngrijorare față dedegradarea continuă a limbii române folosite în spațiul public,ca şi a nivelului cultural general, în special din partea celor care,prin rolul lor social, sunt luați drept exemple de către categoriilargi de cetățeni.

Limba română nu este un simplu instrument de comuni-care. Ea este o componentă esențială a identității şi un liant alunității naționale, chiar în epocile mai îndepărtate, în carestatul român nu exista. Însă chiar şi atunci, păturile luminateale societății s-au preocupat de cultivarea limbii, preocuparepe care unul dintre precursorii modernității, Ienăchiță Văcă-rescu, o echivala cu patriotismul.

Limba este, de asemenea, instrumentul gândirii. Cinevacare vorbeşte și scrie incorect este puțin probabil să gândeascăbine, cu atât mai mult, cu cât incorectitudinea exprimării esteprimul şi cel mai elocvent semn al absenței unei culturi cores-punzătoare, deci al lipsei pregătirii şi competenței.

Astăzi, în anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri,limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politi-cieni, oameni de media, „vedete” ale divertismentului şi altecategorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins unnivel îngrijorător de scăzut, din punctul de vedere al corecti-tudinii gramaticale şi ortografice, ca şi al vocabularului utilizat.În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare,această degradare este continuă şi nu se întrevede niciunsemn că s-ar opri.

Degradarea limbii române vorbite este însoțită şi amplificatăde o la fel de îngrijorătoare prăbuşire a nivelului cultural general.Nu doar că emisiunile culturale au dispărut aproape cu totul dinprogramele de radio şi televiziune, dar şi nivelul cultural al celor-lalte emisiuni a scăzut inadmisibil. Atât prin temele abordate,cât şi prin calitatea prestațiilor participanților la viața publică,exemplul pe care îl primeşte societatea românească (în primulrând, tinerii) este descurajant. În loc să cultive valorile, să ofererepere şi modele – de care istoria noastră, ca şi prezentul, nu duclipsă –, viața publică românească oferă contra-exemple, ruină-toare moral şi dăunătoare intelectual.

Cauzele acestor fenomene (de la dezinteresul față de în-vățământ la erodarea instituțiilor) sunt cunoscute. UniuneaScriitorilor din România îşi manifestă adânca preocupare înfața acestor semnale îngrijorătoare cu privire la starea intelec-tuală şi morală a spațiului public şi, mai ales, față de efecteledevastatoare, în timp, ale lipsei de reacție în fața acestorevoluții negative, care periclitează însăşi identitatea națională.Uniunea Scriitorilor îşi exprimă disponibilitatea de a pune ladispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală, pen-tru corectatea acestei stări de lucruri.

Uniunea Scriitorilor din România face un apel la toți actoriivieții publice, ca şi la instituțiile care, prin natura lor, pot con-tribui la oprirea degradării limbii şi a nivelului cultural, să deadovadă de responsabilitate şi să acționeze decis pentrucorectarea acestor disfuncționalități, înainte ca ele să se trans-forme în adevărate obstacole în calea funcționării României castat european modern.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

Comunicat al USR

Cluj-Napoca, 2018Editura NEUMA

AArrmmuurraa ddee ggaallăăNICULINA OPREA

N

Poezii alese, 2004 - 2008


Antologie de proza coordonata deHORIA GÂRBEA


1

Ce-ar fi fost dacă...?Istorii contrafactuale

1918

))BUCURES,TI - UNIRE - UNITATEANTOLOGIE LIRICA

Cluj-Napoca, 2018

EdituraNEUMA

Filiala Bucureşti-Poeziea Uniunii Scriitorilor din România

)

Noi apariţii la Editura Neuma

www.revistaneuma.roR[zle\e


Uneori, realitatea este de-adreptul suprarealistă, depă-șind cu mult limitele logiciiși ale oricărei imaginații.

Exemplu: URSS, în plină epocă stalinistă.Concurs de pictură consacrat memorieiîntemeietorului literaturii ruse moderne,marelui poet Aleksandr Sergheevici Puș-kin – un fel de Mihai Eminescu al slavi-lor. După toate probabilitățile, în 1937, lacomemorarea unui secol de la trecereaîn neființă a autorului lui Evgheni One-ghin.

Este declarată câștigătoare lucrareaIosif Visarionovici Stalin citind din opera luiPușkin. Nu se înregistrează contestații.

*Dubletele antinomice cum ar fi: acți-

une/reacțiune, tradiție/inovație, antici/moderni, permanență/schimbare, eleați/ionieni etc., etc. se regăsesc dintotdeaunași pretutindeni în câmpul ideilor. Stareade agregare curentă: contradicția, con-flictul, gherila sau războiul deschis. Rezul-tatul înfruntărilor: noul, diacronia, moder-nitatea care câștigă sistematic în fața ve-tustului, a„stării pe loc”eminesciene. Dinaceastă încleștare mută, se naște abs-tracțiunea numită progres sau, cu alte cu-vinte, mersul înainte pe care Mihail Bahtinîl pune în seama timpului ca tendință na-turală – așadar, inebranlabilă, ineluctabilă,indestructibilă, irefutabilă…

În realitatea imediată, lucrurile suntînsă ceva mai complexe și sensibil mainuanțate.

În primul rând, confruntarea nu esteniciodată o decisivă luptă la baionetă, ci,mai degrabă, o tatonare prelungită, cu as-cuțișuri și atenuări alternative, cu semi-victorii și semi-înfrângeri temporare, cuavansări și retrageri continue în și din ter-itoriul inamic, cu reciproce neutralizări alesucceselor, cu neobosite deplasări alefrontului sau, măcar, ale principalelor salealiniamente.

În al doilea rând, combatanții sunt, înmăsură comparabilă, soldați credincioșiai taberei proprii și trădători fără scrupuleai ei, preoți ai progresului și profeți gălă-gioși ai noului cu orice preț, dar și bigoțipracticanți ai ereziei contrare. În starepură, ei sunt, exclusiv, prefabricate de la-borator; natura nu produce nici progre-siști, nici retrograzi, moderniști sau reac-ționari, eleați ori heraclitieni ireductibili.

Toate aceste trăsături (și altele, adiacente)s-au revelat post-factum, s-au definitodată cu trecerea timpului și datorită ei,fiind, cel mai adesea, retro-proiecții con-temporane ale unor evenimente, trăiri,opțiuni, situări ori contextualizări cu mor-fologia distorsionată.

Există antimoderni; există însă și anti-modernism sau, măcar, antimodernitate?Antoine Compagnon crede că da. Primulcapitol al cărții sale consacrate problemeicu pricina este intitulat „Ideile” și reflectăconvingerea autorului că se poate vorbidespre un fond ideatic care armează ges-turile definitorii ale antimodernilor, le jus-tifică sau le explică. Iată cele șase „figuriale antimodernității”– de fapt,„o serie deteme [care] caracterizează antimoderni-

tatea înțeleasă nu ca neoclasicism, aca-demism, conservatorism sau tradiționa-lism, ci ca rezistență și ambivalență a unoradevărați moderni”: contra-revoluție, anti-iluminism, pesimism, păcat originar, su-blim, vituperație (imprecație).

Mie, unul, mi se pare că – și adevărate,și funcționale fiind – figurile și temele încauză eludează o dimensiune importantăa ecuației: coabitarea (inconștientă, une-ori) a celor două tendințe antinomice.Apare, cred, între ele un soi de lubrefiantcultural, de pastă neomogenă, dar com-pactă care asigură co-existența contrari-ilor, ba chiar paradoxala lor armonie. Ceeace generează această bizară textură careface fezabil războiul celor două roze este,pe de o parte, presiunea socială, iar, pe dealta, dinamica ei. Simplificând pe cât posi-bil, explicația ar fi că, în pofida proprieivoințe, oamenii nu pot fi integral și emi-namente progresiști ori conservatori; eisunt, simultan, și una, și alta, într-un echili-bru subconștient salutar.

Conservatorismul, de pildă, este ine-rent ființei umane: primele noțiuni, care-iparvin pruncului pe filieră parentală, ca șiurmătoarea etapă a existenței sale, in-strucția școlară, se bazează pe tradiție șiclasicitate, fondul cultural rămânând oa-recum static pentru că are de biruit inerțiacare, și în perimetrul spiritului, dispune deo forță considerabilă. Statistic vorbind,numărul eleaților va fi întotdeauna maimare decât al ionienilor; în schimb, repre-zentanții noului se consolează cu exce-lența condiției elitiste. Nostalgici, reacțio-nari, academici au existat și vor mai exista:acțiunea lor este pânza care, fără a fi țe-sută din fire antimoderne, le imită foartebine, lăsând impresia că sunt veritabile.

La fel de firesc este și modernismul catendință naturală spre herderianul îna-inte, spre viitorul de ieri devenit actuali-tate. Nu ne putem sustrage impresiei căorice actualitatate este modernă pentrucă, subiectiv, prezentul ni se înfățișează ca

Cui îi e frică de pisica albă,pisica neagră...

Gelu neGreA

www.revistaneuma.roLiteratura rus[ 32


expresie implicită sau explicită a moder-nității. Locuirea prezentului obligă la asu-marea reflexelor sale de fiecare zi, la cir-cumscrierea gesticulației curente și a me-canismelor social-culturale acceptate decomunitate într-un modus vivendi opti-mal. Modernii conservă volens-nolens înconduita generală impulsuri revoluțio-nare sau măcar revizioniste, convingeride sorginte iluministă – ipso facto, mi-nimul optimism necesar supraviețuirii.

P.S. În Sociologia generală, Petre An-drei notează la un moment dat că „îngenere, popoarele de pe coastele mărilorși din preajma apelor mari sunt mult maidornice de inovațiuni, făcând mai ușorrevoluții decât popoarele de la munte”.Apropo de modernism și conservațiune:acțiunea capodoperei dramaturgiei na-ționale, O scrisoare pierdută, de I.L. Cara-giale se petrece„în capitala unui județ demunte”…

*Din Moartea la persoana întâi, una

dintre cele mai recente cărți semnate defilozoful Vasile Tonoiu, aflu că psiho-antropologul american Paul Ekman sem-nalează, în lucrarea Emoţii date pe faţă(apărută, în traducere românească, laEditura Trei, în 2011), un lucru absolutsenzaţional:„S-a dovedit că şobolanii năs-cuţi în laborator şi care n-au interacţionatniciodată cu o pisică, s-au speriat totuşi,când li s-a arătat prima oară felina”.

Ce rezultă de aici? De aici rezultă unlucru simplu, dar cutremurător, și anume,că frica precede experienţa de viaţă şi că,prin urmare, este, după toate probabi-litățile, înscrisă în gena animalelor. Dar,oare, numai a lor? Părerea mea sinceră șidezinteresată de homo sapiens sapienseste că frica este implementată, demo-cratic, în gena tuturor viețuitoarelor depe lume. Inclusiv, să am pardon de im-presie, în genomul uman.

(Regăsesc o variantă uitată a acesteinote din 2016 în cartea mea, Voluptateafricii, apărută în urmă cu doi ani la EdituraAcademiei Române și – nu știu de ce –simt un fior de gheață mângâindu-mi cutandrețe șira spinării. Într-adevăr, aredreptate Mircea Cărtărescu atunci cândvorbește despre„grozăvia de a fi în lume”,mărturisindu-și „FRICA […] animalică înfața nimicului vieții noastre”.)

��

Iosif Brodski(1940–1996)

În traducerea lui leo buTnAru

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul„Vecernii Leningrad”(„Leningradulde Seară”), publică foiletonul„Un trântor de la periferia literaturii”, după care în-cepe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski estearestat. În urma unui proces aranjat, este trimis la o expertiză medicală, apoiinternat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat„pentru parazitism social”,deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, înacelași an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice.În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pecord deschis. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordattitlul de poet laureat al SUA. Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângăbiserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997,reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

Șoptit – firește...

Șoptit – firește, nu cu toată gura –mă desprind pe veci de pragul tău.Nu va bate grindina, trezindu-și ura,de la șoapta mea.Deci, plec cu Dumnezeu!Pe scară, în nemila de afară...În fața ta e suburbia-n fumul serii,întinse mlaștini, răcoare ce-nfioară.Eu nu sunt stavilă privirii tale,nu-s zăgaz vorbirii tale, nici tăcerii.Iar ce râvnești, de-aice nu se vede.Mănunchi de iarbă... arbori în freamăt febril...Ție nu-ți e a bucurie, mie nu mi-e de binepustiul spațiu nelumit și-atât de accesibil.

1966

www.revistaneuma.roLiteratura rus[


Havuzul

Dintre fălcile leuluinu țâșnește, susurat, jetul nici nu erupe urlet.Înfloresc zambilele. Nici tu strigăt, nici fluierat,niciun fel de voci. Frunzișul e nemișcat.Și străină pare această stare pentru o atât de groaznică arătare,dar e și nouă, cumva.Buzele s-au uscatși gâtlejul a ruginit: metalul veșnic nu ține.Pur și simplu cineva a închis, strâns, robinetul montatundeva spre capătul cozii leonine,șurubul fiind de urzici mascat. E spre seară;dintre boscheteo gloată de umbreies fuga la havuz, ca leii din pădure.Își privesc de la distanță ruda ce doarme sub pleata arborilor,apoi, sărind bariera, se-apropie de mai marele lor,lingându-i botul și labele. Cu cât o facmai insistent,cu-atât e mai strașnic chipul de fiară. Dar iată,deja el se contopește cu rudele sale și, brusc,înviază, sare din bazin. După careîntreaga societate cu coamesau fărăse retrage, alergând,în umbra deasă. Cerul își ascunde stelele în nori,iar cineva ce are cugetul clartoate astea le-ar putea numi: răpirea căpeteniei dintre flori – și așa,cum cei dintâi stropi, mari și greoi,deja lucesc pe bănci – denumirea întâmplăriiar putea fi nițel modificată: răpirea devenirea marilor ploi.Ploaia întinde spre pământ rigle și gratii piezișe,în văzduh, fără noduri și cuie, meșterindplase sau cușcă pentru fugarii lei.Apoi ploaiacaldăstropii și-i împuțineazăși-i rărește.Doar cu atâta apăgâtlejul leului nu-l răcorești, firește.Tu nu vei iubit și nici uitat nu vei fi.La oră târzie, te va scoate din pământ și te va reînviacompania de monștri, dacă și tu monstru ai fost.Ploi și ninsori vor divulgaîntâmplareacu evadarea ta.Iar tu, insensibil la răceli, guturai,vei reveni totuși în această lume măcar pentru a mâne în ea.Pentru că nu există singurătate mai mare, decât amintireaunei minuni de cândvasau a unui minunat vis ce nu s-a împlinit.Astfel se reîntorc în închisoare cei care au suferit în eași porumbelul cu ramura de măslin – revine la arcadin care plecase spre țărmul râvnit.

1967

***

Încep acest an nou, focul în sobă vuiește,pe maidan brazii aruncați, deja scuturațiseamănă cu niște schelete de bibani!Deja spre cer se avântă un nou Phaeton,iar eu, când soarele ca o insulă plutește.gândesc să gonesc spre nord, în tinerii mei ani.

Încep anul în propria-mi manieră și oră,pe când umbra crește din umerii mei aplecați,ca oceanul, gură căscată a mirarela vederea galerelor cu sâni de zeițe la prorăși a fregatelor cu zveltețe femeiascăsau a rusalcelor-pești cu chip de fecioare.

Ah, Apollo, ție nu ți-e străin dicționarulde argouri și calendarul buclat, abia început,deci piaptănă-mi spuma cu-a tridentului dinți!Când după geam e vifornița de ianuarie,am nevoie de-un abecedar cu bucolic conținut,ca august să nu râdă ca de-un ieșit din minți.

1969

Didona și Enea

Un mare om privea prin geam,iar pentru dânsa lumea se terminala marginea largii lui tunici grecești,cu mulțimea ei de falduri aducânda încremenită unduire-a mării.Pe când el, îngândurat la geam,avea privirea dusă prea departede-aceste locuri, încât chiar buzelei se răciseră, precum o scoică în caree tăinuită-a valurilor fremătare; în pocalorizontul părea înțepenit.Iar dragostea ei părea doar un pește – poate că și în staresă se ațină-n urma corăbiilor în largul mării,despicând frământul apei cu mlădiul trup al său,posibil chiar în stare a depăși corăbii... Pe când el – el dejacu gândul coborâse demult pe țărm.Și marea se transformă într-o mare de lacrimi.Însă, precum se știe, chiar în clipa disperăriiprinde-a sufla vânt prielnic. Și marele bărbatpărăsi Cartagina.Ea stăteaîn fața focului, pe care sub zidurile cetățiiîl aprinseră soldații eiși văzu cum în pâlpâiri de flăcări,sleită de destin, între fum și scrum,Cartagina se ruina neauzit

cu mult până la prorocirea lui Caton.

1969

www.revistaneuma.roEvocare 34


Regretatul meu prieten, Eugen Cioclea, supranumitși „cel mai trist poet din Europa” , la inițiativa luiEmilian Galaicu Păun și a înțeleptului său prieten,papagalul Milarepa, spre disperarea multor

confrați de dincolo, dar și dincoace de Prut, a fost declarat, laChișinău, drept geniu național. Născut pe 4 august, în ZodiaLeului, la Terebna, raionul Edineț, astăzi Rîșcani, Eugen Ciocleaa avut o biografie demnă de un Esenin sau un Vladimir Vîsoțki.Și-a făcut studiile la Facultatea de Matematică a Universității„Mihail Lomonosov”din Moscova, pe care din pricina boemeinegre în care s-a scufundat, dar și a poeziei, a abandonat-o latimpul potrivit. Poate că ar fi fost un matematician celebru,dar el a vrut să fie altceva, decât poet. Și, poate, cuceritor deinimi. Eugen Cioclea a fost poet, dar și un Don Juan notoriu.Nu-mi dau seama care era metoda sa de-a seduce inimilesexului frumos, cert este însă că palmaresul său sentimentale unul impresionant. În momentele sale de grație poetul nuavea egal, putând cuceri dintr-o privire chiar și un chipîmpietrit căzut pradă iubirii de sine și de Dumnezeu. Fiindpăcătos din fire, dar neîndurător în cerbicia sa, Ciocleapropovăduia izbăvirea de patimi prin căderea în păcat.Precum un Don Juan veritabil, poetul îngenunchea în fațafrumuseții, dar și urâțeniei veacului, lepădând la picioareleiubitei și sticlă de șampanie și un buchet de trandafiri, menitsă explodeze în inimă precum o grenadă. În urma sa poetul alăsat și un șir de sticle goale și un alt șir de femei ajunse, dinpricina dragostei, la exasperare.

Biografia sa e fabuloasă. A fost, printre altele, coleg decameră cu maestrul internațional de șah Anatoli Karpov, pecare, de obicei, îl bătea la table. Cioclea își juca partidele pesticle de șampanie și votcă. A fost căsătorit cu fata vicemi-nistrului aviației Uniunii Sovietice, având grad de general, și alocuit în același imobil cu Brejnev, pe care a încercat să-linițieze, interpretând la pian, în poezia românească. Inițiereanu i-a reușit. Leonid Ilici era mai sensibil la paharele de votcăbăute și la coniacul de șapte stele adus din Basarabia, undedomnia, mă rog, tovărășia sa fost o perioadă prim-secretar,decât la muzică și poezie. Se spune că i-au plăcut la fel demult, cântecul lăutăresc și piciorușele desculțe ale tinerelorbasarabence, ce mustuiau dansând o horă bătrâneascăstrugurii proaspăt culeși din vii.

Aplecați peste tabla de șah flancată de sticle și pahare,primul secretar al PCURSS și cel mai trist poet din Europa,găsind un punct tangențial al existenței lor, își împărtășeauunul altuia impresiile în privința sexului gingaș tăvălit prinfânul proaspăt al dulcelui plai moldav.

În fine, nu știu câți purici a făcut poetul cel mai trist dinEuropa la curtea generalului, cert e că, după mai multeescapade, a fost mazilit și a ajuns pe drumuri. A dormit în gări,în parcuri și biserici părăsite. În cele din urmă, generalul s-amilostivit de el și i-a oferit un apartament micuț sau ogarsonieră pe care a împărțit-o cu o bătrână.

Boemia lui Cioclea s-a accentuat. Bătăi cu pumnul în piept,recitaluri prin parcuri și la cimitir. Fire aprigă, un amestec dedandism și om al străzii, într-o noapte, tânărul Eugen, s-aîncăierat sub o pasarelă cu niște rockeri care l-au lovit cu osticlă (spartă) de șampanie în tâmpla stângă. Cioclea s-a trezitîntr-o baltă de sânge, amestecată cu o parte din materia sacenușie, îmbibată cu tot felul de formule chimice și alchimice,sub formă unor mărgele strălucitoare, pe care cineva, un altpoet (ce răspundea atunci, la Moscova, de literatura dinBasarabia!), le-a cules de pe jos și i le-a băgat, conformspuselor sale, înapoi în țeasta lui Eugen. De atunci poetulEugen Cioclea a trăit cu o gaură în cap, acoperită de-omembrană sensibilă. Îi puteai pipăi creierul fără nici un efort.

Eugen Cioclea s-a stins din viață la Chișinău, pe 10octombrie 2013, într-o singurătate și-o sărăcie lucie. A lăsatîn urma sa o amintire de neșters. Poeții generației optzeci, darși cei care au venit după ei și altfel după. Și ca un semn aldestinului, deși poetul a murit sărac, unul din nepoții săi, aajuns guvernator al Băncii Naționale a Moldovei. Pe spateleleului moldovenesc apare astăzi scris cu litere caligraficenumele Cioclea. Nu e desigur, numele lui Eugen, ci semnăturadistinsului guvernator al Băncii Naționale. Dacă ar fi apărutun vers sau o poezie întreagă au lui Cioclea, poate că soartaleului moldovenesc ar fi fost mai fericită.

L-am întâlnit, cu puțin înainte de plecarea sa într-o lumea„ecuațiilor veșnice”, în fața Poștei vechi din Chișinău, apoi labarul ”Orpheus” de la sediul Uniunii Scriitorilor, unde poetulEugen Cioclea stătea ciucit singur la o masă, în fața unei ceștide cafea, în care își turnase și coniac, privind cu nostalgie pegeam. L-am întrebat ceva, poetul însă vorbea monosilabic șiconfuz. Cuvintele îi ieșeau mototolite pe gură, articulate doarpe jumătate sau pe un sfert, iar propozițiile, aș putea spune,se limitau la niște interjecții întortocheate, ce-ți aduceauaminte de scârțâitul cretei pe tablă, de hârșâitul unor hârtiipurtate de curentul stârnit de roțile cisternelor pe asfalt, deciripitul unor păsări, dar și de zgomotul tăcut pe care-l scotpeștii atunci când se cufundă în adânc. Eugen Cioclea nu sesimțea tocmai în apele sale. Ghiceai apăsarea unor aripi greleplutind în jurul lui.

Nici întâlnirea de la Poștă nu-mi evocă un poet mai vesel.Ceva se schimbase în esența lui. L-am întrebat ce mai face.Poetul a ridicat din umeri. „Lâncezesc, mi-a spus. Lâncezesc.”Atât, nimic mai mult și s-a pierdut în noapte. Pașii lui hieratici,ușor împiedicați, îmi răscolesc și acum sufletul.

Plimbându-mă atunci pe străzi lăturalnice, potopite defrunze, am căutat să scap de privirea sa interogativă ce mi s-aînșurubat în minte, dar nu am reuşit. Îmi apăreau mereu înfaţa ochilor ochelarii lui Eugen şi privirea sa scrutătoare, caremă tulbura profund. Noaptea, am fost bântuit de tot felul deimagini, printre care şi cea a unui ochi îngheţat într-untriunghi de apă, ce mă urmărea din lumea de dincolo demormânt.

Eu Geniu CiocleanicHiTA dAnilov

www.revistaneuma.roEvocare


„În amintirea şi în viziunea mea, scria poetul Alex Rău,trecut și el nu de mult în lumea umbrelor, fiinţa şi fiinţarea luiEugen Cioclea se asemănau, în unitatea lor, cu firea unuipendul a cărui amplitudine era cuprinsă între două extreme:luxul şi mizeria. Dar, atenţie: când scriu lux, am în vedereunitatea aceea de măsură a iluminării, lumenul pe metrupătrat, care la Eugen era unul personal şi nelimitat. Despreaceastă amplitudine a sa, despre luxul său am vorbit, cu oironie amară, bineînţeles, în timpul uneia dintre şederilenoastre împreună, la Biblioteca Naţională. În ultimele luni,tristeţea lui Eugen era, după părerea mea, semnificantul uneiinaniții cronice. În ochii lui era scris acest lucru. Într-o zi,privindu-ne unul pe altul, am înţeles, am scos bancnotele pecare le aveam asupra-mi şi i le-am dat. A încercat să spună căle ia pe datorie. I-am zis că i le dau de sufletul părinţilor mei..”

Degringolada lui Cioclea, a început la barul UniuniiScriitorilor. La un moment dat, conform relatărilor unuimartor ocular, poetul Eugen Cioclea a căzut ca secerat de pescaun în mijlocul cârciumii şi „toată lumea păşea peste el capeste o mobil, de parcă nici nu ar fi fost”. În seara aceea,poetul a fost „dus la un spital de la Botanica, fiindcă nu maiera capabil să vorbească şi să-i spună şoferului undelocuieşte”.

A doua zi poetul însă, nu se știe prin ce minune, a revenitla barul Uniunii. Aici era, de fapt, adevărata sa casă, și aicivenea de fiecare dată atunci când Dumnezeu se lepăda dedânsul. Spaima de moarte îl aducea la Uniune în momentede cumpănă, când spiritul îi era răvășit de presimțiri sumbre.

Descinzând a doua zi la bar, poetul – conform relatărilorportăresei şi a unei chelneriţe – Eugen Ciopclea„ar fi„bântuittoată ziua coridoarele Uniunii, dar nu cum mergea de obicei,ci îndoit, de parcă tot timpul se afla în căutarea unui perete decare să-şi sprijine mâinile. Adică mergea cu mâinile înainte. Şimergea în salturi. Ba foarte repede, ba foarte încet. Nereuşindsă-şi păstreze echilibrul. Mai căzând din când în când cu capulde asfaltul coridoarelor.”

Din când în când, poetul se oprea în loc și striga în guramare: „Dați totul la o parte, ca să văd.”. Acesta era titlul unuiadin ultimele sale volume de versuri, apărut la Editura „Cartier”.

Moartea a intervenit la scurt timp după această scenă.Vineri, 11 octombrie 2015, o echipă a ziarului Timpul i-adepistat cadavrul în apartamentul său, după ce scriitorul

Dumitru Crudu a alarmat redacția somând-o să descindă lafața locului. În camera mizeră, plină de praf și pânze depăianjen, în care locuise Cioclea erau pretutindeni cărți. Cărțipe masă, cărți sub masă, cărți pe canapea, sub canapea, cărțipe pervaz, cărți la bucătărie, dar și la toaletă: Mircea Eliade,Cioran, Eugen Ionescu, Basarab Nicolescu, Nichita Stănescu,Mircea Dinescu, Blandiana, Mihai Ursachi, Șora, Emil Brumaru,Ion Mureșan, Mușina, Stoiciu, Coșovei etc., etc., dar și multecărți de poezie ale poeților basarabeni, începând cuZadnipru, Vieru, Lari, Dabija, Vsevolod Ciornei și terminândcu Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Irina Nechit, Galaicu etc.,etc. Unele erau cu dedicații, altele nu. Pe fiecare dintre ele,poetul își însemnase apăsat impresiile.

La scurt timp după moartea sa, pe prima pagină aaceluiași cotidian apărea un articol care a bulversat lumealiterară de dincolo de Prut: ”Regele poeziei din R. Moldova,Eugen Cioclea, s-a stins din viaţă”. Articolul apărea însoţit deo fotografie a poetului, în care Eugen Cioclea te privea pe subochelari, cu o privire ce îți lăsa cicatrici adânci în suflet.

„Eugen Cioclea ar fi împlinit pe 4 august a.c. 70 de ani,scria poetul Alexandru Vakulovski, unul dintre poeții de marcăai generației fracturist-minimaliste din Moldova de dincolode Prut. A murit acum cinci ani, sărac, dar având ceva ce și-ardori toți poeții. Oriunde apărea, Eugen Cioclea atrăgeaimediat tinerii, fie că era vorba poeți sau nu. Tinerii veneaulângă el nu pentru că Eugen Cioclea ar fi fost foarte deschis șiprietenos: din contra, de cele mai multe ori el stătea peundeva singur, abătut, transmițând tristețe în jur. Dar peCioclea nu l-ai fi putut înregimenta niciunde, el era veșniculrevoltat, nemulțumit, nu dădea doi bani dacă încercai să-llauzi, să-i dai bani sau funcții: în următorul moment te puteaface dobitoc. Tinerii actori, pictori, muzicieni, poeți –întotdeauna îl căutau și-l respectau pe Eugen, poate și dincauza acestui spirit revoltat, aproape punk.”

În amintirea sa, publicăm, în loc de încheiere, un fragmentdin poemul său, intitulat Panta Rhei:„Ființa lui Dumnezeu iesedin lucruri/ și curge năvalnic spre mine/…/ Curtezana îmidăruiește chiar unica șansă/ s-ajung cât mai teafăr înGhetsimani/ tropăind mai repede ca păpușarii/ prin frunze delauri…”

N-am putea spune că Eugen Cioclea nu era posedat degeniu.

��

www.revistaneuma.roEvocare 36


rAdu peTreScu-MuScel

Dr. Amos Frâncu(1866-1933)

Toată viaţa îmi este martoră că a fostînchinată exclusiv idealului naţional

Dr. Amos Frâncu, 1923

În ziua în care m-am născut, a muritDr. Amos Frâncu, nepotul tribu-nului cu acelaşi nume din armatalui Avram Iancu şi al primului pre-

şedinte al Partidului Naţional Român..Pe Tribunul Moţilor a avut şansa să-l

cunoască bunicul meu matern dâmbovi-ţeano-muscelean, preotul căpitan Gheor-ghe Cotenescu (1886-1965), deţinut po-litic pentru sprijinul logistic acordat – labătrâneţe - locotenent-colonelului Gheor-ghe Arsenescu, fondatorul şi liderul celeimai lonvegive organizaţii de rezistenţăarmată anticomunistă din România, „Hai-ducii Muscelului”.

În campania de eliberare a Transil-vaniei, bunicul a fost ataşat la 9 de Vână-tori, regimentul de fier al armatei româneregale condus de generalul GheorgheRasoviceanu. Un regiment cu nu mai pu-ţin de 8 ofiţeri decoraţi cu Ordinul „MihaiViteazul” (unul dintre ei, Artur Vârtejeanu,înmormântat în Mausoleul de la Mără-şeşti). Plus drapelul, pentru cele 54 debătălii purtate în avangardă şi în arier-gardă, pâna la Budapesta.

Unitatea sa a acţionat în Apuseniîmpreună cu Corpul Voluntarilor Moţi„Horia”, organizat de Dr. Ioan Suciu şimaiorul Florian Medrea (protectorul MariiAdunări de la Alba Iulia), iar bunicul l-acunoscut şi l-a preţuit încă de atunci pe Dr.Amos Frâncu, felicitându-l călduros la 11iunie 1920 pentru intrarea sa în Parla-mentul României ca deputat de Prahova,pe aceeaşi listă cu Stelian Popescu.

Dr. Amos Frâncu nu are o monografie,iar despre el s-a scris prea puţin. Douăstrăzi în două oraşe diferite îi poartănumele şi are o placă comemorativă laCluj. Nici un monument.

Prezentul articol are menirea să aducăun prinos de recunoştină, la an centenar,acestui patriot român marginalizat şi chiarhulit odinioară, iar azi uitat pe nedrept.

Centenarul României Întregite e unbun prilej de a rememora cu toţii, nu doarclujenii, Revoluţia Naţională din Ardealultoamnei anului 1918, Ardeal pentru careDr. Amos Frâncu nu a pregetat nici o clipăsă-şi rişte viaţa, o carieră prestigioasă,avutul.

La 2 noiembrie 1918, Amos Frâncu afost ales preşedinte al proaspătului înfiin-ţat Senat Naţional Român din Ardeal, cusediul la Cluj. Era clipa lui de glorie, chiarmai mare decât momentul în care, în mai1894, era cel mai tânăr avocat român dinechipa apărătorilor Memorandiştilor, în-suşi Dr. Ioan Raţiu, preşedintele PartiduluiNaţional Român, alegându-l să-l repre-zinte. Iar zenitul vieţii sale urma să aibăloc în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1933,la doar 15 ani de la clipa sa de glorie, cânda proclamat rolul determinant al Româ-nilor în Cluj, în judeţele din jur, în Tran-silvania.

Ardelenii acelor vremuri fierbinţi auconsiderat anul 1918, pe bună dreptate,anul revoluţiei. O revoluţie care s-a fina-lizat, după multe convulsii şi temeri, prinîntregirea Vechiului Regat cu provinciilesurori şi fraţii oprimaţi de secole.

Declanşarea Primului Război Mondiala creat în rândurile elitei ardelene multăconfuzie, propagată rapid şi rândul po-porului. Cu multă abilitate, guvernulungar a obţinut rapid numeroase decla-raţii de fidelitate faţă de Tron şi Patrie,Budapestei şi Vienei, din partea celorconsideraţi, pe bună dreptate, condu-cători ai românilor, membri de vază aiconducerii Partidului Naţional Român(deputaţii Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş,Nicolae Şerban, preşedintele ASTREI, pro-fesorul Andrei Bârseanu etc.), dar şi lideriai Bisericii Greco-Catolice (Vasile Mangra,Vasile Hossu, care juca şi rol de inter-mediar pentru contele Tisza, etc.) şi

Ortodoxe (Ioan Meţianu, Elie Miron Cris-tea, Ioan Papp, Nicolae Ivan etc.).

Mai mult decât atât, în 1915, lideriimportanţi ai Partidului Naţional (IuliuManiu, Alexandru Vaida-Voevod) au pen-dulat între Budapesta şi Viena, reluândnegocierile cu primul ministru ungarStefan Tisza („îngheţate”în februarie 1914– n.a.), prin intermediul deputatului ca-tolic german Matthias Erzberger, trimisulcancelarului Bethmann-Hollweg, cointe-resat în păstrarea neutralităţii României înschimbul unor concesii simbolice dinpartea Imperiului Austro-Ungar; care nuau putut fi obţinute, odinioară, de Ale-xandru Vaida- Voevod şi Aurel C. Popovicidin partea Palatului Belvedere din Viena,sediul cabinetului militar al Prinţului moş-tenitor Franz Ferdinand, asasinat întretimp la Sarajevo (28 iunie 1914).

Situaţia s-a complicat şi mai mult înmomentul publicării Declaraţiei de laDarniţa (aprilie 1917) de către prizonieriide război ardeleni şi bucovineni dinRusia, care au constituit acolo primulCorp de Voluntari ai armatei române.Printre altele, Declaraţia aborda şi sen-sibilul subiect al declaraţiilor de fideli-tate şi în special a celor care au făcutastfel de declaraţii după intrarea Româ-niei în război, aceştia fiind consideraţi canereprezentativi pentru popor, indife-rent de meritele lor anterioare în luptelenaţionale.

Spre deosebire de deputaţii în Dietade la Budapesta trimişi de alte naţio-nalităţi din cadrul imperiului bicefal, alecăror declaraţii şi acţiuni le-au atras – în1916 - condamnări la ani grei de închi-soare, inclusiv pedeapsa capitală pentrutrădare (Karel Kramar, Alois Rasin, VaclavKlofac), din fericire nedusă la capăt(graţiaţi în iulie 1917), deputaţii români,conduşi de Teodor Mihali, au preferat săcoabiteze paşnic şi să se manifeste

www.revistaneuma.roEvocare


„discret”, aşteptând în realitate să vadăcum evoluează situaţia internaţională şiraporturile de forţe.

E suficient să citim memoriile luibucovineanului Sextil Puşcariu şi aleardeleanului Ion I. Lăpedatu ca să înţe-legem deruta elitei transilvănene, indi-ferent de naţie. Cel puţin pentru acestadin urmă era uluitor să constate, la AlbaIulia, cu doar o zi înaintea Marii AdunăriNaţionale, că Iuliu Maniu îi recomandamai multă prudenţă faţă de ideea tri-miterii unei telegrame de felicitare cătreregele Ferdinand, la Bucureşti: Să nu văpripiţi. nu ştim dacă statul nostru va fimonarhie sau republică. Puseu de careManiu nu reuşeşte să scape nici măcar la30 decembrie 1927, cu exact 20 de aniînaintea fatidica abdicăre a regelui Mihai.Mărturie stau memoriile publicate deNicolae Iorga:

Se discută aprins interviul dat de Maniu,prin Lugoşianu ca interpret, lui Bourgues dela Petit Parisien. Spune că, dacă Regenţa nu-i face dreptate, e liber să se gândească şi larepublică şi la prinţul Carol. E decis la luptăprin orice mijloace. Liberalii pârându-l, elsfârşeşte prin a-l dezminţi.

În februarie 1918, deranjat de „moli-ciunea” lor în vremuri cruciale, Dr. AmosFrâncu le solicită demisia de onoare înbloc, făcând public demersul printr-oscrisoare adresată direct lui George Popde Băseşti, preşedintele P.N.R. Consul-tându-se cu ceilalţi patru deputaţi români(Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Dr. Nicolae Şerban şi protopopulVasile Damian, aleşi cu toţii în iunie 1910,în baza programului naţional, de auto-nomie în cadrul Impe- riului), dar şi cuGeorge Pop de Băseşti, Mihali respingebrutal solicitarea lui Amos Frâncu, pre-ferând să rămână cu toţii în continuaremembri ai Dietei ungare (marele avantaj,pe lângă cele de ordin material, îl re-prezenta imunitatea parlamentară care îiexcepta pe deputaţi de la mobilizareaautomată în funcţie de vârstă – n.a.). Înaceste condiţii, intransigentul Amos Frân-cu demisionează din P.N.R. în aprilie 1918,rămânând simplu soldat al partidului.

La începutul anului 1918, Amos Frân-cu nu a făcut altceva decât să reamin-tească deputaţilor români – în numepropriu – că trebuie să respecte litera şispiritul prevederilor Manifestului lansat la17 mai 1917 de 222 de scriitori şi profesoricehi. Aceştia impuneau propriilor deputaţidin Reichsrat (Parlamentul din Viena îşisuspendase activitatea pe timpul răz-boiului – n.a.) să-şi reia locurile pentru alupta în favoarea drepturilor şi cererilor

poporului ceh cu toată fermitatea şi câtmai dezinteresat cu putinţă. În caz contrar,să demisioneze. Urmarea? La redeschi-derea Reischsrat-ului (30 mai 1917), de-putatul Frantisek Stanek a citit, în numeleUniunii Cehilor, o Declaraţie în care de-nunţă dualismul austro-ungar şi solicită,pe baza dreptului la autodeterminare,unirea tuturor ramurilor poporului ceho-slovac într-un stat ceh democratic, in-cluzând şi ramura slovacă a naţiuniicehoslovace, trăind cu toţii într-o unitatecoerentă pe teritoriul patriei cehe istorice.O autonomie nenumită ca atare. La 6 ia-nuarie 1918, înţelegându-şi datoria patrio-tică, Clubul deputaţilor cehi din Reichsra-t-ul vienez şi Dieta budapestană merg maideparte, făcând publică Declaraţia în caresolicită independenţa naţiunii în cadrulpropriului stat suveran, cu drepturi com-plete, juste din punct de vedere demo-cratic şi social, construit pe baza egalităţiituturor cetăţenilor săi, în interiorul frontie-relor teritoriilor istorice ale sale şi cele aleramurii slovace. Cu aproape 10 luni îna-intea Declaraţiei deputatului român Ale-xandru Vaida Voevod (18 octombrie1918).

În realitate, conflictul dintre condu-cătorii mai „tineri” ai P.N.R. şi Dr. AmosFrâncu, promovat în conducerea P.N.R.imediat după procesul Memorandului(1894), era mult mai vechi, care a stat labaza mutării acestuia la cumpăna dintresecole, în anul1900, de la Sibiu (undelucrase enorm atât pentru P.N.R. cât şipentru asociaţii culturale precum„Astra”şi„Fondul de Teatru Român”), la Cluj, unde,în perioada 1900-1918, desfăşoară o ac-tivitate pe multiple planuri pentru rege-nerarea românismului într-un oraş în care90% din populaţie era maghiară.

Printre altele, blăjeanul Iuliu Maniu şiclujeanul Vaida-Voevod încercaseră, fărăsucces, demiterea timpurie a lui AmosFrâncu de la conducerea băncii aşa-zisgreco-catolice „Economul”, instituţieimplicată masiv în susţinerea financiară –indiferent de religia clienţilor români – amultor asociaţii, societăţi şi instituţiieducaţionale, culturale şi bisericeşti întimpul mandatele sale de director şi depreşedinte al Consiliului de Administraţie.Nereuşindu-le tentativa, îl concurează laCluj prin înfiinţarea băncii „Vatra”, a căreiconducere era predominant ortodoxă(preşedinte fiind viitorul episcop NicolaeIvan).

Alt eşec, banca „Economul” ajungândsub conducerea chibzuită a lui Amos Frân-cu a doua bancă din Transilvania după„Albina” din Sibiu.

Conform fişei matricole şi Anuarelormilitare ale ofiţerilor armatei austro-ungare (cercetate personal la Viena deautor), în vara anului 1915, Iuliu Maniu, casă evite o mobilizare riscantă la infanterie,s-a înrolat voluntar în armata austro-ungară (Kriegsfreiwilliger – acelaşi statutde voluntar de război l-au avut, printrealţii, Contele Tisza, în armata austro-ungară, austriacul Hitler, în armatagermană sau Corneliu Zelea Codreanu, înarmata română) din „ură faţă de Sârbi”,asasinii lui Franz Ferdinand (conformcorespondenţei cu Valeriu Branişte – n.a.),primind, ca şi alţi voluntari români dinarmata austro-ungară, de exemplu, mult-râvnita deco- raţie pentru vitejie „SignumLaudis.” Absolvind şcoala regimentală deofiţeri de rezervă, Maniu avansează rapidde la gradul de stegar, după, la cel decadet (ofiţer-aspirant), respectiv locote-nent de rezervă în Regimentul 26 Artileriede munte, armată şi pe care nu a părăsit-o până la prăbuşirea Imperiului, fiindprezent pe fronturi din Galiţia şi Tirol.

Pentru a înţelege mai bine loialitatearomânilor acelor vremuri faţă de Tron şiPatrie, precizăm că nu doar ofiţerul„Apos-tol Bologa” (Emil Rebreanu, fratele scrii-torului Liviu Rebreanu) a fost executatpentru tentativa de a dezerta la români,pe frontul românesc, menţionăm doarexecutarea pe acelaşi front, în vara anului1916, a 2 soldaţi români la ordinele Lt. Col.Dănila Papp,„mai autriac decât austriecii”.Vina lor? Refuzaseră să tragă, la Săcele,împotriva fraţilor lor, aflaţi atunci înofensivă. La începutul anului 1919, nu-meroşi foşti ofiţeri austro-ungari suntprimiţi în rândurile armatei române,începând cu data de 1 Decembrie 1918.Printre ei îl găsim pe acelaşi Dănilă Papp,avansat între timp la gradul de general debrigadă. În timp ce unor ardeleni precumpărintele Vasile Lucaciu şi Octavian Goga,de exemplu, declaraţi„trădători de patrie”după ce aceştia trec munţii, fiind con-damnaţi la moarte şi li se confiscă avereaimediat după ce preiau conducerea LigiiCulturale din Bucureşti. Norocoşi, totuşi,faţă de preoţii români ajunşi în VechiulRegat după intrarea României în război şiidentificaţi de serviciile secrete austro-ungare şi germane pe teritoriul ocupat,arestaţi şi transferaţi în Ardeal pentru a fijudecaţi şi condamnaţi la ani grei deînchisoare, mulţi sfârşind acolo. La fel cabasarabenii refugiaţi în 1940 şi prinşi deN.K.V.D. după 23 august 1944, lichidaţi peloc sau deportaţi în Siberia.

(va urma) ��

www.revistaneuma.roColocviul Ion Hobana 38


„Iubiți dreptcredincioși, Doamne Ajută, vin din viitor și am oveste nu tocmai bună. Viitorul nu arată foarte bine...”

Într-adevăr, până și oportuniștii pot să-și pună întrebăridespre viitor. Și așa este, viitorul nu arată foarte bine... pentrucei mulți, umiliți și obidiți, osândiți de prea mult timp să ținăpeste tot în lume în cârcă clase „dominante”, parazitare,corupte, incompetente, iresponsabile și depravate.

„Societăţile noastre se năpustesc înainte ca un tren de mareviteză şi nu prea ştiu ce să mai facă cu ultimele vagoane în carese găseşte atavismul, adică tradiţia. La un moment dat intră într-un soi de gaură neagră a angoasei, anomiei și alienării, îşi dauseama că viitorul este incert, aşa că se întorc înapoi spre acesteultime vagoane, pentru că se autoiluzionează că acolo s-ar mai

putea găsi ceva care mai poate fi folosit, rezervorul de ana-cronisme, adică tradiţiile strămoșești.” – Mirel Bănică

Îi considerăm oameni pe verișorii noștri din genul Pan(cimpanzeii) și genul Gorilla ? Fac parte din familia noastrătradițională ? Probabil dacă ne vom întreba consătenii dacă îșirecunosc verii din genurile menționate drept rude apropiate șidacă i-ar găzdui și omeni așa cum se face între oameni, vomobține probabil un șuvoi nesecat de imprecații, blesteme,afurisenii și alte măscări. Asta în ciuda faptului că din punct devedere genetic doar 1-5% diferențe genomice despartoamenii de maimuțele superioare care ne sunt cu adevăratveri. Cei foarte preocupați să excludă alte ființe umane dincadrul umanității pe diverse pretexte, ar trebui să afle că ne

Cea de-a IX-a ediție a Colocviului Național de Critică și Exegeză în domeniul literaturii SF și Fantasy„Ion Hobana”2018 a avut loc sâmbătă, 10 noiembrie 2018, în Sala Mare a Institutului Cultural Român. Organizatori au fost Soci-etatea Română de SF și Fantasy și Filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România. Tema Colocviului a fost: Ci-borgi, clone, androizi și mutanți. Evoluție sau revoluție? Colocviul l-a avut ca moderator pe Cristian Tamaș,secretar al SRSFF. Au fost prezenți președinții SRSFF, Cristian Mihail Teodorescu și Filialui București-Poezie aUSR, Horia Gârbea.

Cu prilejul colocviului, s-au decernat și Premiile Naționale SRSFF „Ion Hobana” 2018:

Marele Premiu pentru roman (ex-aequo):Luna în orașul blestemat – Dănuț Ungureanu (Editura Tritonic, 2017)Omul care s-a jucat cu lumea – Marian Truță (Editura Tritonic, 2018)

Premiul pentru proză scurtă:Misterioasa scrisoare a domnului Tesla – Eugen Cadaru (Editura Tritonic, 2017)Revista Neuma va publica în acest număr și în cele viitoare lucrările prezentate în cadrul colocviului.

Colocviul Național de Critică și Exegeză„IonHobana”2018

Oameni ca Zeii sau Eloi și Morlociîn Minunata Lume Nouă?

criSTiAn TAMAș

www.revistaneuma.roColocviul Ion Hobana


aflăm cu toții în al douăsprezecelea ceas : cât de curând s-arputea să fim excluși cu toții de pe fața Pământului de alteentități post-umane, androizi, clone, mutanți, ciborgi, roboți,inteligențe artificiale. Și nu pe bază de referendum și prinschimbarea constituției. Impactul proliferării biotehnologiei,roboticii și informaticii va fi devastator pentru omenire, înspecial pentru procentul care tradițional nu are și nu a avutniciodată vreun aport creativ la evoluția intelectual-culturalăa speciei, să le zicem„pupători de stârvuri”.

„Îți dorești un prieten adevărat, care nu te va trăda niciodată,nu te va înșela niciodată și nu te va vorbi de rău niciodată,asigură-te mai întâi că are coadă” – Sven Hassel

Cursul istoriei este ireversibil, iar cursa vertiginoasă aprogresului științific și tehnologic nu mai poate fi încetinităvreodată.

Paseismul, agățarea disperată de vetuste ficțiuni și iluzii,idealizarea tălâmbă a unui trecut definitiv mort și aruncat lalada de gunoi a istoriei, imbecilitatea genetică încremenită înpseudoproiecte de obicei de sorginte totalitară, refugierea înfantasmatice și fantomatice „epoci de aur” mesianic-mile-nariste, groaza și paralizia în fața oricărei schimbări, negareași refuzul realității, sunt simptome al unei patologii a senilității,a îmbătrânirii accelerate a unei specii tinere, ultima venită pescena evoluției biosferei terestre. O specie tânără din punct devedere geologic, dar în pericol să crape de bătrânețe, o speciecare nici măcar nu a ajuns la maturitate, care de-abea bâjbâie,după nici două secole de industrializare, care a pierdut sensul,dacă l-a avut vreodată, incapabilă să-și fixeze și să atingă nișteobiective comune. Mda, e greu doar cu universul rece, infinitși înstelat deasupra, singuri pe lume și fără vreo lege morală înnoi !

Două metafore, de fapt paradigme ontologice, carac-terizează pe deplin condiția unei mutații întâmplătoare, aperegrinărilor debutând acum 7 milioane de ani ale unuiprimordial trib de maimuțe jegoase și păduchioase, Sahe-lanthropus tchadensis, mânate de foame și dușmani dinjungla ancestrală în savane (statul paralel al junglei, adicăprotestanții arboricoli, hașiștagiștii termitovori) : iar acestemetafore sunt„parabola orbilor” și„corabia nebunilor”.

„Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Vaieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cuadevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cugândul că nu vom arăta niciodată altfel decât acum ?” - GabrielLiiceanu,„Așteptând o altă omenire”

Pe măsură ce proiectele, temele și personajele ficționaleale SF-ului se banalizează, imagerie născută din primele douărevoluții industriale, devenind obiecte obișnuite – echivalental creditului cu buletinul pentru tot cretinul, pe măsură ce sepune sub semnul întrebării însăși ideologia progresului și sedezbat consecințele celei de a treia și a patra revoluții in-dustriale, raporturile dintre știință și tehnologie și consecințelelor sociale, s-au modificat. Toate aceste modificări au bulversatcontextul uman socio-cultural-simbolic, conducând la minu-nate stări de fapt precum retardarea și regresiunea infantilă,imbecilizarea în masă, până la mentalitatea superstițios-obscurantistă de tip „neo-medievalism cu internet”, gândiremagic-irațional-conspiraționistă tipică analfabeților funcțio-nali și semianalfabeților.

Ceea ce părea doar o viziune halucinată a posibilitățilorvirtuale s-a transformat în realități halucinante oferite bruscspațiului uman, dorințelor și viselor unor prea multor indivizideveniți mai proști decât obiectele posedate, pentru căautonomizarea obiectelor, care aproape le va face să acceadăla statutul de subiect (cel puțin legal), pare să meargă mânăîn mână cu dezumanizarea și cretinizarea umanului.

„Câtă luciditate, atâta dramă. Totul este să nu devii prea lucidpentru că o să-ți dai seama că întreaga existență umană este oteribilă eroare. Cu cât studiez omenirea mai mult, cu atâtdescopăr cât de mult o iubesc, până la nivelul mizantropieiabsolute.” – Arthur Schopenhauer

Una dintre temele recurente abordate de SF este pro-blematizarea identității, trecând prin studierea imaginară darfundamentală a alterității care permite stabilirea granițeloromenescului și ale cunoașterii de care dispunem cu privireacest subiect ce evoluează rapid în funcție de progresulantropologiei.

Această problematizare de ordin filosofic – și în aceastarezidă originalitatea SF-ului – se efectuează prin intermediulunor figuri noi, al unor ficțiuni ancorate într-o realitate per-manent în evoluție, este vorba de despre figurile de clone,mutanți, androizi, supraoameni, roboți și extratereștri.

Odată stabilit cine sunt„ceilalți”, ne putem întreba ce limbajsă folosim pentru a comunica cu ei ?

Raporturile stabilite cu aceste entități vor da oare un nouchip vechilor întrebări ?

Vor conduce la apariția unei problematizări diferite, ținîndcont de evoluția tehnoștiințelor și de influența lor asupra viețiinoastre ?

Mai exact ce raporturi vom avea cu ceilalți ? Desigur estevorba de tentative imaginare de configurare a alterității.

Ciborgi, mutanți, clone, androizi, supraoamenii, concepteficționale și personaje ale science fiction-ului, au devenit și vordeveni realitate, bulversând mentalitatea comună, redefinindconstructe culturale și sociale, continuând parcursul și destinulrațiunii în univers.

„În zilele noastre, stăpânirea cunoașterii științifice ca șifuncționarea cotidiană a obiectelor pe care le aduce pe piață,totul scapă nivelului înțelegerii comune. Totul pare produs de oinstanță străină, incomprehensibilă, știința și tehnologia apă-rând drept un echivalent al Supranaturalului din miturilestrăvechi. Acest lucru și explică, fără îndoială, nevoia de miracol,setea de miracol, expresia deznădejdii absolute, disperarea în fațaeternei și parazitarei conjurații a imbecililor, expresia uneiprofunde și totale crize, o lipsă completă de încredere și o sete deizbăvire imediată, exprimată prin așteptarea unei soluții imediateși transcendente. Aceasta explică, fără îndoială și succesul ma-culaturii imaginarului, proiecții infantile de compensare pentruimbecilii de pe toată planeta, în care supra- naturalul și magiasunt prezente explicit, cu dragonii, vrăjitoarele, vampirii, demonii,farmecele, domnițele și cavalerii lor cu tot” – Roger Bozetto

Mutanții există în realitate, până și biata omenire provinedin maimuțe mutante, SF-ul n-a făcut altceva decât să împru-mute din știință (Mendel, de Vries, H.J. Muller), ideea mutațieibiologice ca transmitere greșită a eredității, modificare amaterialului din genofond, extrapolând-o la specia umanăcontemporană, prin imaginarea unor forme de viață (plante,



animale, oameni) care prezintă elemente morfologice,fiziologice sau psihice noi, dobândite în urma unei modificărinoi dobândite în urma unei modificări dirijate sau întâm-plătoare a materialului genetic.

Mutanții nu sunt precursori ai umanității de mâine, suntabateri de la regulă, excepții, deosebindu-se de HomoMellontus (sau Homo Futurus, pentru futuriști), cazul normalde umanitate a viitorului. În timp ce mutantul trăiește caindivid sau grup minimal, cu funcție de outsider, HomoMellontus reprezintă specia. Mutantul este rezultatul uneievoluții care șochează și stârnește împotrivirea, noua speciese apare prin acumularea de mutații în masă, adică printr-orevoluție lentă, în firea lucrurilor. Atenție, evoluția poateînsemna atât avans biologic și intelectual (supraoameni) câtși regres, involuție (oligofrenie și cretinism în masă, degradaregenetică, himere și monștri).

Care ar fi diferența dintre mutant și supraom (superman)?Ambele personaje pot fi înzestrate cu una sau mai multecaracteristice fizice sau psihice inexistente la biata specieumană, dar în timp ce supraomul joacă aproape întotdeaunarolul salvatorului omenirii, mutantul este un individ aflat înminoritate și discriminat precum geniile solitare din poeziaromanticilor. Mutanții sunt personaje marcate („cu semne”) caeroii romantici, trăsături care simbolizează excepția, de lacalviție până la diverse diformități, dar mai mult decât semneleexterioare, esențiale în structura mutanților sunt aptitudinileparanormale, percepția extrasenzorială, telekinezia, capaci-tatea de a trece cu dezinvoltură dintr-un mediu de viațăîntr-altul, longevitatea, etc.

Obiect al represiunii sistematice și al persecuției exercitatede o umanitate obtuză, conformistă, rinocerizată, mutantulilustrează condiția generală a alterității (ceilalți). În comparațiecu supra-omul care este o figură de repetiție, cu destin eroic,mutantul are dimpotrivă un destin dramatic și singular, fiindde cele mai multe ori exterminat sau constrâns să se refugiezela marginea societății, în locuri ascuns sau pur și simplu înghetouri, pentru ca în cele din urmă să capituleze. Personajulmutantului capătă adâncime tematică, reprezentând ideea deprotest împotriva persecuției oricăror minorități ca și împo-triva formelor mai rafinate de discriminare, inclusiv discrimi-narea elitelor de către majorități grobiene și ignorante.

Termenul de „ciborg” este o contracție a termenului„organism cibernetic” și se referă la produsul de hibridizaredintre om și mașină.

Există două alte clase comune de ciborgi în SF: ciborgiifuncționali sunt oameni modificați mecanic pentru a îndeplinisarcini specifice, de obicei un loc de muncă; ciborgii adaptivisunt oameni reproiectați să opereze într-un mediu străin,uneori atât de complet încât umanitatea lor devine proble-matică. Va fi evoluția ultimă a speciei noastre o simbioză cumașinile, o sinteză om-mașină? Mulți scriitori SF au prognozatcă ne vom conecta corpurile și creierele cu roboții sau ne vomîncărca conștiența în calculatoare. De fapt, suntem dejadependenți de mașini. Pe măsură ce le construim pentru asatisface nevoile umane, ne-am structurat propriile vieți șicomportamente pentru a le satisface pe ale lor. Întrucâtmașinile devin din ce în ce mai complexe și interconectate,vom fi obligați să încercăm să ne acomodăm. Evoluția dar-

winistă, într-unul din acele paradoxuri de care abundă viața,poate fi o victimă a propriului său succes, în imposibilitatea dea ține pasul cu procesele non-darwiniste cărora le-a datnaștere. Dar evoluția a arătat într-adevăr cel puțin o direcție:spre o complexitate crescândă. Poate că aceasta va fi soartaevoluției umane viitoare: o complexitate mai mare printr-ocombinație de inginerie genetică și ciborgizare. Dacă vomcontinua să ne adaptăm (și vom ficapabili să întreprindemceva de genul ingineriei planetare), nu există niciun motivgenetic sau evolutiv să nu continuăm să existăm ca specie. Șispre deosebire de îmbătrânire, dispariția nu pare a fiprogramată genetic în nici o specie.

Dacă faceți un sondaj despre cum ar putea arăta oameniiviitorului, de obicei se primesc doar câteva răspunsuri. La fel caoamenii din prezent, sau probabil niște pitici cu niște căpățâniimense și membre aproape involuate (vechea viziune SF aunor ființe având creierul hipertrofiat, adică o capacitateintelectuală mult mai mare). Iar alții afirmă că oamenii nu maievoluează fizic - că tehnologia a pus capăt logicii brutale aselecției naturale și că evoluția este acum pur culturală.

Viziunea creierului hipertrofiat nu are o bază științificăreală. Înregistrările fosile ale dimensiunilor craniului umande-a lungul ultimelor câteva mii de generații arată că zilelenoastre de creștere rapidă a dimensiunii creierului sunt multtimp în urmă. În urmă cu anumiți ani, majoritatea oamenilorde știință ar fi considerat că evoluția fizică a omului a încetatîn mod esențial. Dar tehnicile genetice, care analizează ge-nomurile prezente și trecute, au dezlănțuit o revoluție înstudierea evoluției; ne istorisesc o altă poveste. Nu numaică Homo sapiens a făcut niște remanieri genetice majore dela formarea speciei noastre, dar rata accelerării evoluțieiumane a crescut. Mai mult de 300 de regiuni din genom auarătat dovezi ale unor schimbări recente care au îmbunătățitșansele oamenilor de a supraviețui și de a le reproduce.

În comun cu alte organisme, am suferit cele mai dramaticeschimbări ale formei corpului când au apărut pentru primadată specia noastră, dar continuăm să prezentăm modificăriinduse genetic la fiziologia noastră și, probabil, în com-portamentul nostru. Până de curând în istoria noastră, raseleumane din diferite părți ale lumii deveneau mai degrabă decâtmai puțin distincte. Chiar și astăzi, condițiile vieții moderne arputea conduce modificări genetice pentru anumite trăsăturicomportamentale.

Dacă un creier gigant nu ne stă la dispoziție, atunci ce vaurma? Vom deveni mai mari sau mai mici, mai puternici saumai slabi, mai deștepți sau proști? Cum ne va influența aparițiaunor noi boli și pandemii și creșterea temperaturii globale?

Va apărea o nouă specie umană într-o bună zi? În ultimii10.000 de ani, specia umană a evoluat de 100 de ori mairepede decât în orice alt moment, plecând de la separareacelui mai timpuriu hominid de strămoșii cimpanzeilor mo-derni. Ritmul de accelerare este datorat varietății de medii încare s-au mutat oamenii și schimbările în condițiile de traicauzate de agricultură și de orașe. Nu agricultura ca atare sauschimbările în peisaj că convertirea habitatului sălbatic ladomenii de animale domestice a adus, ci combinația adesealetală de salubritate proastă, dietă nouă și boli emergente (dela alte persoane, precum și animale domestice). Deși unii



cercetători și-au exprimat rezerve cu privire la aceste estimări,punctul de bază pare clar: oamenii sunt mașinării evolutiv-biologice de primă clasă.

Sau evoluția viitoare a omenirii nu se află în genele noastre,ci în tehnologia noastră, pe măsură ce augumentăm creierulși corpurile cu siliciu și oțel? Vom fi doar creatorii inteligențeidominante de pe Pământ - mașinile? Sau evoluția specieiumane va deveni memetică mai degrabă decât genetică ?

Inteligența artificială avansată ar putea încorpora diferitelecomponente ale cunoașterii umane și să reasambleze acelecomponente în ceva care nu mai ține de uman - și asta ne-arface să fim depășiți.

Țelul comun al tuturor formelor de viață este să supra-viețuiască, să-și controleze mediul, să cucerească alte medii,să se înmulțească prin adaptare, să prolifereze și să devină oformă dominantă. Din punct de vedere biologic, omenireaeste un virus. Țelul unui virus este duplicarea, infectarea șicontaminarea altor forme de viață, parazitarea și exploaatreaacestora. Omenirea a afectat grav biosfera, a contaminatplaneta, a înrobit alte forme de viață pe care le exploateazăsălbatic, le devorează (așa numitele specii domestice deanimale și plante), sau le extermină, declanșând în scurta-iexistență cea mai teribilă extincție în masă (cea de a șasea) arestului formelor de viață din istoria Terrei: Extincția dinHolocen, începută acum 10.000 de ani.

Ne preocupă numai posibila extincție a propriei specii(adică infimul procent de 0,01% din toate formele de viață),suntem obsedați de inevitabilul final, dar am reușit săprovocăm extincția a 83% din mamifere și a jumătate dinregnurile de plante.

Pe planeta Ocean forma de viață dominantă este vege-talul. Și totuși, ne denumim planeta Pământ pentru că suntemmamifere de uscat, de aici Terra/Earth/Erde, și asta în ciudatuturor evidențelor, având în vedere că 2/3 suprafața globuluieste acoperită de oceanul mondial), plantele reprezintă 82%din toate formele de viață, 13% sunt bacteriile și restulcreaturilor de la mucegaiuri, pești și animale - inclusiv oamenii,nu reprezintă decât 5% din biomasa totală.

Asta ca să ne dăm seama că nu Omul reprezintă măsuratuturor lucrurilor, că ne-am cocoțat singuri în vârful piramideitrofice și ne imaginăm că suntem vârful ierarhiei și splen-doarea creației universale.

„Este o lege de fier a istoriei ca fiecare ordine imaginată,fiecare ierarhie imaginată să-și nege originile ficționale și săpretindă că este de origine divină sau că este naturală șiinevitabilă. Toate ordinile și ierarhiile umane sunt produsulimaginației omenești.”

O specie de mamifere terestre, autointitulată cu infinitămodestie Homo Sapiens Sapiens (Omul De Două OriÎnțelept - apropos, încă odată,„Homo” în latinește înseamnă„om” și nu este prescurtarea de la „homosexual” așa cumcred unii consăteni de-ai noștri mai recent analfabetizați,care neam de neamul lor n-au auzit de Karl-Maria Kertbeny,cel care a inventat în 1868, cuvântul, concomitent cu altul,termenul de „heterosexual”, ambii termeni preluați șipopularizați de Richard von Krafft-Ebing în „PsychopathiaSexualis”, 1886), reprezintă singurii supraviețuitori aisubtribului Hominina, odinioară o familie mult mai nume-

roasă, care din varii motive (inclusiv exterminarea siste-matică de către H.Sapiens a tuturor competitorilor) s-arestrâns astăzi doar la 7,7 miliarde de magnifice și unicecreaturi strâns unite în măreața „civilizație umană”.

Mă întreb ce-o fi fost în mintea suedezului Carl vonLinné (Carl Linnaeus) când a botezat (Systema Naturae),forma dominantă de viață de pe această amărâtă planetă,suspectându-ne chiar pe toți de contaminarea cu plagarațiunii? O fi avut de fapt o intenție sarcastică, ironică,satirică, de a caracteriza eternele și fascinantele tareomenești, individuale și sociale ca reprezentând rațiunea ?

De ce nu Homo HiperStultus sau Homo Furcifer Perfidussau Homo Devorator Turpissimus?

Care să fie țelul comun al omenirii ? Să creștem și să neînmulțim ? Până când și până unde, și pentru ce, pe oplanetă finită ?

Libertate, egalitate, fraternitate?Fericire pentru toți, pe gratis și pe veci? Poate doar în

locurile de veci.Justiție, echitate, onestitate?Nemurire și orgasm perpetuu?Un personaj ficțional, Roy Batty, un replicant (care vezi

doamne ar fi fost incapabil de empatie), îi mărturisește,după ce i-a salvat viața, altui personaj ficțional, vânătoruluide recompense Rick Deckard, acesta fiind uman:

„I’ve seen things you people wouldn’t believe. Attack shipson fire off the shoulder of Orion. I watched C-beams glitter inthe dark near the Tannhäuser Gate. All those moments will belost in time, like tears in rain. Time to die.”

„Am văzut lucruri pe care voi oamenii nu le-ați crede. Navede atac în flăcări dincolo de Umărul lui Orion. Am văzutfasciculele C sclipind în întuneric, lângă Poarta Tannhäuser.Toate acele momente vor fi pierdute în timp, precum lacrimileîn ploaie. E timpul să mor.”

E vorba de monologul „Tears in the rain”, considerat celmai emoționant solilocviu din istoria cinematografiei.Androidul se dovedește mai uman și mai autentic decâtomul și evocarea scurtei sale vieți este memorabilă prinmăreția amintirilor, experiențelor și pasiunilor, subliniindcaracteristicile sale umane. Noblețea și demnitatea suntcaracteristicile rațiunii.

Poate esența omenescului este realizarea că moartea șidisperarea sunt inevitabile, dar sensul poate fi găsit dacăești capabil să vezi frumusețea în incertitudine și inevi-tabilitate. Cei care caută înțelesul în toate lucrurile șiîmpărtășesc ceea ce au cu ceilalți, pot avea vieți împlinite șiroditoare știind că în final nu rămâne nimic de câștigat șinimic de pierdut.

Iubiți prieteni, vin din viitor și vă aduc vești. Este posibilca pe termen mediu, omenirea să treacă printr-o fază de tip„Eloi și Morloci în Minunata Lume Nouă.”

Dar viitorul pe termen lung va fi uluitor, dincolo de oriceimaginație, năucitor prin spectaculozitate și anvergură șiperspectivă. Și da, urmașii urmașilor urmașilor noștri vor fiOAMENI CA ZEII, entități inimaginabile pentru noi, biețimuritori, având țeluri și idei și fapte pe măsura mărețieiuniversului.

��



Două motoare puternice audefinit mersul înainte alcivilizației umane: teama șilenea.

Dacă n-am fi fost leneși, probabilc-am fi rămas și astăzi la stadiul de vână-tori-culegători. Leneși isteți, înzestrați curațiune, au inventat roata, plugul, arculcu săgeți, motorul cu aburi și rachetelecosmice.

Teama de singurătate ne-a determi-nat să trăim gregar, în cete, ginți, triburiși diverse formațiuni statale.

Sclavia, ca sistem economic, a izvorâtcu precădere din lene. Era mai comod săpunem pe altcineva să ne are ogorul, săne facă piața, să ne spele rufele, să neconstruiască ziduri, case, palate șamd.

Lenea a fost un aditiv esențial la car-burantul folosit de motoarele Evoluțieitehnologice.

De teamă ne-am adunat în sate for-tificate, în cetăți și fortărețe, de teamăne-am construit arme din ce în ce maisofisticate, armuri și blindaje din ce în cemai performante.

Azi, lumea nu se mai caftește în răz-boaie cu bâte și pietre, ar fi total inefi-cient și, în plus, teribil de obositor. E mailesne să trimitem la luptă drone dotatecu rachete tactice sau să lansăm în modautomat asupra țintelor încărcături ter-monucleare cu randament superior.

Toate acestea, născute din lene și dinteamă, sunt natură moartă în lipsa uneirațiuni care să le opereze. N-o să vedețirachete balistice plecând de capul lordin silozuri și alegându-și la întâmplareun oraș, o stână sau o farmacie săteascăpe care să le anihileze așa, fără niciunmotiv. Racheta balistică nu-și spuneseara, înainte de culcare, sunt o rachetăbalistică cu focoase multiple, așadarmâine dimineață am să rad de pe fațalumii frizeria cea mai apropiată. Nici dro-nele nu-și părăsesc hangarele în stoluricompacte și nu devastează apoi, just forfun, primul oraș ieșit în cale.

Toate acestea sunt unelte născutedin teama și din lenea oamenilor. Și auîn spate, cel puțin până în acest mo-

ment, rațiunea rece, nemiloasă a oame-nilor.

Uneori, rațiunea umană foloseștecârje electronice și se lasă asistată decalculatoare sofisticate în viscerele că-rora germinează ceea ce numim acuminteligența artificială. Atunci când vomcrea și rațiunea artificială, cred că vompărăsi terenul și vom lua loc în tribuneca simpli spectatori.

Din lene și de teamă ne-am construitminunate mecanisme din ce în ce maicomplicate și mai eficiente. Avansul teh-nologic ne-a permis, în decursul istoriei,să manipulăm natura și materia într-omulțime de moduri năstrușnice.

Automatoanele de demult se ocu-pau cu deschiderea ușilor unui edificiu,după cum ne povestește Homer în Ilia-da. Altele aveau rol de paznici, veziautomatonul Telos, un voinic din bronzcare avea ca obiectiv să asigure protecțiedeplină Europei aflată în Creta, iar pen-tru aceasta înconjura preventiv insula detrei ori pe zi. Hefaistos avea câteva slugiîn atelierele sale metalurgice care nuerau altceva decât niște automatoaneharnice, entuziaste și fără să fie afiliatevreunui sindicat.

Capete vorbitoare, scribi automați,animale din fier și lemn, golemi morocă-noși, din lut și oarecum imprevizibili,jucători de șah mecanici, în general ofaună artificială care ar merita separat osistemartizare atentă, au populat istorianoastră stârnind curiozitate, dar șirepulsie.

Că lenea ne-a ajutat să evoluăm și sătrăim mai comod și în siguranță e lim-pede. Dar, până la urmă, de ce am creattoate celelalte obiecte mecanice însufle-țite care nu arau ogorul, nici nu cons-truiau case, nici măcar nu ne scărpinauîntre omoplați atunci când era cazul?

Din teama de singurătate. Am încer-cat să creăm simulacre de mecanismecare, într-un mod incomplet, copilăroschiar, emulau rațiunea umană. Andreidalui Edison din Viitoarea Evă a lui Villiersde L’Isle Adam, chiar dacă este o cons-trucție ficțională, reda perfect dorința

oamenilor de a duplica sau replica rați-unea umană. Industria sexului, oricât arpărea de ciudat, este deschizătoare dedrumuri în ceea ce privește crearea deandroide și androizi dedicați. Nu știudacă vom fi mai fericiți dacă vom puteacumpăra cu două mii de dolari amantasau amantul perfect, care să ne încântenu doar cu performanțele lor la pat, darși cu delicatețea și gingășia lor, cu du-ioșia și cu romantismul lor. Cu siguranțăcă nu vom mai resimți atât de acut sin-gurătatea atunci când simulacrele vor ficvasi-identice cu subiecții umani sauchiar îi vor depăși în inteligență și afecte.Literatura science fiction a explorat cusârg această temă, vezi pentru aceastaromanul lui Philip K. Dick, Visează an-drozii oi electrice, sau minunata prozăSeptembrie avea treizeci de zile, de RobertF. Young, ambele traduse în limba ro-mână.

Gândiți-vă, doamnelor, cum ar fi săaveți în fiecare zi o întâlnire tandră șisclipitoare cu Brad Pitt care nu doar căface curat prin casă și vă aduce miculdejun la pat, dar vă și recită versuriprofunde și vă oferă o conversație la carenici n-ați fi visat că un partener uman arputea susține. Imaginați-vă, domnilor, căîn casa fiecăruia dintre voi se află oMonica Bellucci care nu doar că ștergebibelourile și vazele de praf și spalăvasele fără crâcnire și fără să spargănimic din toate acestea, dar nici nu văcere socoteală, seara, că ați băut o bereîn plus cu prietenii și ați ajuns acasă la ooră nefirească.

Problema se complică dacă, pe lângăinteligență, automatoanele mo-derne,androizii în speță, vor avea și rațiune.Abia atunci vom da de draqu. Pentru căatât Brad Pitt cât și Monica Bellucci sevor transforma instantaneu în nișteparteneri critici, care vor găsi nod înpapură din te miri ce și iară vom da nasîn nas cu singurătatea și vom cunoașteiarăși angoase, neîmpliniri, frustrărișamd. Atunci la ce bun tot efortul depână acum? Să am lângă mine o Evăperfectă și veșnic tânără și care să mă

Singurătatea raţiuniiMAriAn Truță



Cincizeci de mii de site-uri activează o căutare îninternet a locuțiunii “proxemică – om-robot”, unconcept definitoriu pentru ceea ce numimpostumanism – epoca deleuzienei deveniri-

animal a omului, în sensul indeterminării sale categoriale.Dacă proxetica desemnează distanțe fizice între subiecții uneicomunicări, proxemica studiază dubletul lor psihologic,modul cum sunt percepute distanțele clasificate în patru

grupe: intimitate a propriei persoane, cercul familiei, mediuinstituțional (școală, loc de muncă), spațiu public, deschisaccesului tuturor. Inventat de Edward T. Hall în 1963, termenulfusese aplicat mai întâi comunicării între animale și extinsapoi la comunicarea inter-umană non-verbală. Preluat încontextual relațiiilor dintre oameni și roboți, el desăvârșeșteastfel destructurarea modelului identitar atribuit în exclu-sivitate ființei umane.

toace la cap în fiecare zi pentru îmbă-trânesc și că n-am făcut aia și că nu maipot să fac ailaltă mi se pare un coșmarde care m-aș lipsi bucuros de pe acum.

Mai mult, odată dotate cu rațiune,atomatoanele s-ar putea să-și facă oagendă paralelă în care să nu mai aibănevoie de noi, oamenii naturali. Iaratunci, ipoteza Skynet nu va mai rămâneîn câmpul ficțiunii ci va deveni o ipotezăfoarte probabilă, chiar inevitabilă. Sin-gura consolare pe care aș vedea-oîntr-un astfel de scenariu ar fi aceea că,după ce rațiunea umană se va fi trans-format în praf și pulbere, automatoaneleacelea perfecte, în lumea lor limpede șiordonată ca un cristal, vor cunoaște larândul lor splendida și deplina singură-tate a rațiunii. Și, probabil, vor recurge la

un act demiurgic și ne vor re-crea la locși o vom lua de la capăt, cu Adam și Evași cu Pomul Cunoașterii și cu ispita șar-pelui și ce a mai urmat, în vreme cerațiunea non-umană care ne-a creat seva fi refugiat în norii de pe cer.

Am vorbit până acum doar deandroizi, despre mecanisme înzestratecu inteligență, despre lucruri care fiesunt deja la îndemână fie se pot întrezăridupă colț și vor fi accesibile cât ai zicepește, mâine sau poimâine.

Dar le fel cred că stau lucrurile și înceea ce privește celelalte lucruri specta-culoase pe care le vom crea în viitorulimediat. Mai mult, evoluția spre undeznodământ nu tocmai fericit pentruspecia umană se va petrece accelerat.Clonele umane, care probabil că există

deja, oamenii bionici, augmentați, careși ei există, mutanții care vor rezulta înurma manipulărilor genetice, toateaceste categorii pornesc cu un avantajmajor în fața androizilor. Acestea au dejarațiune. Iar două rațiuni în aceeași teacă,tare mi-e teamă că, pe termen lung, nuvor putea conviețui armonios.

Poate că este o lege subtilă a Univer-sului, habar n-am, dar cred că rațiuneanu se simte confortabil decât într-odeplină singurătate.

Așadar, să ne bucurăm de singură-tatea pe care încă o mai avem și săprivim cu neliniște spre momentul încare nu vom mai fi singuri. Și să fim, maideparte, cum am fost până acum, temă-tori și leneși și creativi în apărarea rațiuniisolitare.

„Proxemica om-clonă:perspective schimbătoare,

de la Mary Shelley la Kate WilhelmMAriA-AnA TupAn

��



În Physical and Psychological Distancing in Human-RobotInteraction (2010), Jonathan Mumm și Bilge Mutlu, de la Uni-versitatea Wisconsin, prescriu rețete de proiectare a unorroboți care să comunice eficient cu inventatorii lor umani.Studii experimentale relevă, de exemplu, că privirea fixă aunui robot, spre deosebire de aceea a unui partener uman,trezește în om o reacție de distanțare și închidere în sine, ceeace nu se întâmplă însă dacă ființa umană e de gen feminin ...Iată cum apartenența la un anume gen (+Masculin/ + Femi-nin) ajunge să fie desprinsă de genericul (+Uman), ca și cumființa umană s-ar dezarticula în atribute autonome.

La celălalt pol, antropologul Niklas Luhmann (Die Gesell-schaft der Gesellschaft, 1933), dematerializează comunitățileumane pe care le reduce la interrelaționările dintre indivizi.Pentru cele în care membrii sunt autosuficienți, trăind fiecaredupă propriile convingeri, Luhmann folosește expresia socie-tăți segmentate, acestea fiind considerate mai apropiate decondiția arhaică, primitivă a evoluției societății ca sistem. Dim-potrivă, societățile evoluate sunt stratificate, ele funcționează,nu la nivelul indivizilor, ci al relaționărilor lor ce constau dinnarațiuni culturale comun împărtășite. Cele două concepțiidespre societate sunt illustrate în două romane britanice petema vieții create artificial, despărțite de mai bine de un secolși jumătate: Frankenstein (1818) de Mary Shelley și Unde,cândva, suave păsări cântătoare... (1974) de Kate Wilhelm,acestea fiind și reperele descinderii din apexul umanismuluiromantic în minimalismul postumanist al epocii contempo-rane.

Privită în sine, tema clonării și robotizării nu ar trebui sănască angoase. Dacă alienarea umanului în tehnologie estesursa lor, societatea umană o cunoaște déjà din plin prin

preferința pentru ceea ce, în Introducere la antropologiasupermodernității (1992), Marc Auge numește non-locuri. Nuse mai reunește familia în jurul pomului de Crăciun, ci fiecarepetrece sărbătorile în piețele publice; rețelele de socializare,capabile să răstoarne guverne și șefi de state au fost com-parate de istoricul Niall Ferguson cu societățile secrete de altădată, eficiente dar ai căror utilizatori nu se cunosc între ei; mi-grațiile forței de muncă, lucrul de acasă, contractele efemere,jocurile din spațiul virtual etc. nu mai creează societăți umaneorganice, cimentate afectiv, legitimate istoric și prin mărciidentitare. Cu gusturi și comportamente induse de media șicultura imaginii, semănăm cu roboți setați prin programealeatorii, consumând un amestec de clișee culturale prove-nind de pe întregul mapamond. Clonele superdotate nu ar finici ele o noutate, Piaget propunând o scară a coeficiențilorde inteligență (americanul de culoare, Du Boys, vorbea chiarla începutul secolului trecut de zecimea inteligentă a raseicare trebuia să câștige lupta pentru emancipare).

Înțelegem însă mai bine un fenomen, dacă ne raportămla sursă.

Clonarea sau ceva de genul acesta, a fost tema primuluiroman de science-fiction, Frankenstein de Mary Shelley. Odistopie științifică asociată unei alegorii politice. Monstrul ar-tificial creat, simbolizând plebea instigată de iacobini lamasacre, este proiectul Republicii Fraternității și Rațiunii decare revoluționarii francezi s-au lepădat. Deși se folosește deun suport științific – experimentele lui Luigi Galvani - Mary

Shelley dezvoltă intriga în contexte ale discursurilor contem-porane, ilustrând astfel anticipativ teoria socială a lui Luh-mann. Shelley toarnă în construcția monstrului poncifeleRevoluției Franceze, îl setează după același program și îl crim-inalizează, cum s-a întâmplat cu Revoluția în timpul Regimu-lui de Teroare. De inspirație rousseauistă este monstrul născutbun și înrăit de disprețul societății. Educația lui, mediată deeducația într-o familie mic-burgheză, la care asistă din umbră,include critica imperiilor întreprinsă de Contele Volney, ideo-logul Revoluției, critica inechității sociale din Suferințeletânărului Werther, de Goethe, agenda melioristă a enciclope-diștilor de a crea o societate educată. El nu este însă acceptatde o societate superficială și încărcată de prejudecăți. Faptelelui bune nu-i sunt recunoscute. Nu programul clonei eșueazăci societatea oamenilor care nu îl acceptă, lipsa unui numefiind semnul că ea nu-l asociază ordinii logosului.

În mod paradoxal, romanul SF publicat de Wilhelm înpostmodernism pledează pentru o societate care se recons-truiește de la zero, istoria de până atunci a secolului inspirândautoarei un scenariu apocaliptic. Tehnologizarea a dus lapoluare și schimbări climatice, acestea din urmă la epuizarearesurselor, apariția bolilor incurabile, infertilitate la oameni șianimale. O familie de tip tradițional, asemeni idealizatei familiiDe Lacey din Frankenstein, se retrage pe valea unui râu, într-un ținut încă viu, deși lovit de ploi torențiale, unde constru-iește un spital pentru generarea de clone și supraviețuirea lorîn această formă. Ca și în Frankenstein, clonele comploteazăcontra Creatorilor, se unesc pentru a le lua locul. Produseidentice, ele oferă donatorului spectacolul derutant al pro-priei figuri la diferite vârste, resping compania vârstnicilor,merg tot timpul în grupuri, generarea lor artificială împru-mutându-le un sentiment al insuficienței propriei persoane.Motivați, disciplinați ca niște soldați, capabili de performanțeremarcabile în învățare, lipsiți însă de viață interioară și afec-tivitate, ei alcătuiesc o armată de temut. Până într-o zi cândse hotărăsc câțiva din ei să părăsească artificialul Eden și săpornească pe râul Shenandoah înspre Washington. Cu acestprilej află de sfârșitul lumii vechi, de războaiele care au lăsatorașele în ruine ca la Dresda sau Hiroshima, prăpăd de carenu a scăpat nici capitala lumii. În mod simbolic, din monu-mentul lui Lincoln, a mai rămas doar un fragment din textulde pe pedestal: one nation, indi... (o națiune indi ...). Testa-mentul complet al lui Lincoln este one nation, indivisible, withfreedom, (o națiune, indivizibila, liberă ...) o națiune însă carenu mai era“vizibilă”ci redusă la substratul aboriginar – indieniievocați în cântecul despre exploratorii europeni furând fiicașefului de trib în iureșul râului Shenandoah, furându-lepământul. Călătoria îi transformă ireversibil pe unii dintrevoiajori. Experiența le creează percepții și evoluții psihicediferite, un alt eu, o altă natură, problematică, ce se dove-dește stânjenitoare și neliniștitoare pentru creierele condi-ționate când revin la“familia”de la spital. Ceea ce o transformăpe Molly este că, având sarcina de a realiza harta teritoriuluiîn interesul științei, ea începe să deseneze și chipurile însoți-torilor, iar exercițiul de creare a unei reprezentări îi impune,cum scrie și Platon în Cratyl, o diferențiere de prototipul real,o repezentare simbolică, paradeigma (căci altminteri, dacăfigura și reprezentarea ar coincide perfect, ar fi doi Cratyli...).



Doctrina comunitară, aceea că destinul fiecăruia e subordo-nat interesului colectivității, este respins de Mark, una dinclone, care va izbuti să evadeze și să întemeieze o familiedupă modele citite în biblioteca vechii ferme despre viața înmijlocul naturii a indienilor.

Utopia propusă este o societate care renunță la celebradefiniție a ființei umane dată de Juan Vives în Fabula dehomine și reprodusă de Hamlet: cel care privește înainte șiînapoi, ființa înzestrată cu memorie și capacități proiective.Colapsul vechii lumi, eșecul acelei civilizații asemănătoareunei piramide inspiră soluția rămânerii în afara ei: viața însășisă fie scopul, nu re-crearea trecutului sau laborioasa struc-turare a viitorului.Viața revine la originile ei în mijlocul naturii- vitală, tratată ca o entitate antropomorfizată.

Cu toate acestea, autoarea profită de potențialul crescutde rafinament narativ al prozei speculative, aluzivitatea cul-turală extinzând contextul intrigii. Clonarea este, ca și pentru

Victor Frankenstein, promisiunea renașterii umanității, a în-temeierii unei noi civilizații. Un personaj, Hilda, iritată de a sevedea dublată de o clonă, o ucide, numele ei rezonând cuHildebrandt, gotul din Hildebtrandslied, companion al luiTeodoric, care și-a ucis fiul. Celebrul cântec popular Oh,Shenandoah amintește de colonizarea de către europeni apământului indo-american. Autoarea alungă temerile legatede crearea de viață artificială aducând tema sub incidențafilosofiei enxistențialiste. Nu generarea biologică este deter-minantă ci experiența, modul de a fi în lume. Infinitatea ra-portărilor la lumea înconjurătoare, explorările, curiozitatea,imprevizibilul aventurii în pământuri noi vor crea individua-lități distincte, paradisul înghețat al clonelor dispărând odatăcu moara ce le genera energia - simbolul învârtirii în gol, alreplicării repetate a informației cu consecința epuizării și en-tropiei finale.

În 1963 Isaac Asimov publica, în„Bulletin of the Atomic Scientist”un eseu intitulat „The Sword ofAchilles” în care încerca să des-

lușească modalitatea prin care se potidentifica copiii cu o inteligență pestemedie. Plecând de la Iliada lui Homer și

de la modul în care Ulise reușise să-latragă în Războiul Troian pe Ahile, eldezvolta o teorie pentru identificareacât mai simplă a copiilor înzestrați cu ointeligență peste medie. Așa cum amcitit la Homer, zeița Tetys, mama luiAhile, știa că fiul său va muri dacă va

participa la Războiul Troian și, pentru a-lferi de soartă, l-a trimis pe insula Scyrosși l-a ascuns printre fecioarele de acolo.Ulise cel viclean s-a dus pe insulă de-ghizat în negustor și a oferit spre vân-zare, fetelor de acolo, bijuterii și obiectede îmbrăcăminte. Între acestea a ascuns

Transformare și viitor incert.Are specia umană un viitor?

Sorin cAMner

��



și o sabie. Ahile a luat, dintre toate obi-ectele expuse, sabia și, astfel, s-a lăsatidentificat încât lui Ulise i-a fost destulde simplu să-l convingă să meargă larăzboi. Pe aceasta bază, Asimov a bro-dat un scenariu prin care, în opinia lui,copiii care sunt atrași de SF sunt, în fapt,cei care au o inteligență superioară me-diei.

În 1963 SF-ul era un domeniu denișă. „Star Trek” nu exista încă, „Cleopa-tra” era filmul care bătea recordurile devânzări de bilete, cărțile SF erau achiz-iționate de un grup mic de cititori, etc.Astăzi SF-ul a cucerit piața, cele maivizionate filme sunt SF sau au elementede SF, cărțile SF au intrat pe listele devânzări din New York Times, nu existăcititor care să nu fi citit măcar o astfel decarte. În același timp multe dintre ideileSF din urmă cu 50 de ani sunt, astăzi, fierealitate, fie urmează sa devina realitate.Clonarea, ciborgii sau roboții devin o re-alitate palpabilă.

Auzim, zilnic, știri despre o nouămașină produsă de Boston Dynamics,sau Hanson Robotics. Un nou robot careștie să facă nu știu ce giumbușluc saucare râde, cântă și dansează. Ba i s-a datși cetățenie saudită unuia. Că, doar,saudiții nu doar discriminează femeilesau taie ziariștii în bucăți mici și gata depreparare, dar și consideră că un robotcu aparență feminină, precum Sophia,poate fi considerat egal bărbatului sau-dit, viril și feroce.

În același timp, auzim cum noulmaestru vrăjitor a mai făcut un pas sprepacea globală și finală, ultima sa ispravăfiind anunțata retragere din tratatul deneproliferare a rachetelor nucleare curaza medie de acțiune.

Când HAL 9000 a luat decizia de ascăpa de băieții care tot alergau prinraza sa vizuală și făceau și gălăgie, de-ranjându-i siesta, nu ne gândeam că ausă ne dea mașinoaiele la o parte de lalocul de muncă. Nici că au să se con-ducă automobilele singure. PrecumTesla. Săracul Nicola, de-ar fi știut el ce-osă ajungă numele său.

Nu suntem într-un moment preabun al istoriei. După criza începută în2007-2008, există o recrudescență a na-ționalismelor, populismului, a reapărutcăutarea omului providențial și asta nupoate fi benefic pentru ființa umană înansamblul ei. Asta într-un moment în

care o mulțime de descoperiri cu po-tențial benefic, dar și periculos, pentruviitorul omenirii își fac simțită prezența– clonarea, robotizarea. De asemeneaexistă discuții nenumărate despre ”ci-borgizarea” (scuze pentru barbarism)medicală a celor care vor avea posibi-lități financiare.

Clonarea există de câțiva ani. Nu ca-n „Minunata lume nouă”, a lui Huxley, șinici ca-n „Să nu mă părăsești”, a luiKazuo Ishiguro, dar nu este departe ziuaîn care un guvern iresponsabil va decidecă n-are destulă forță de muncă, sau ar-mata e prea puțin numeroasă, sau maiștiu eu ce, în condițiile în care, așa cumo arată unele studii nu știu cât de credi-bile, în ultimii ani rata nașterilor la cau-cazieni este în scădere. Sau, poate, ceiavuți vor decide că aceasta este soluțiapentru a trăi perpetuu.

Despre robotizare am discutat șianul trecut. Aș include aici și InteligențaArtificială (AI). Domeniile în care aceastaeste aplicată sunt extrem de nume-roase, de la roboții de casă sau industri-ali la planificarea economică și finan-ciară, de la procesarea limbajelor natu-rale care permit roboților și calcula-toarelor să converseze cu oamenii, lacrearea de medicamente și tratamentepentru boli considerate până recent in-curabile, de la transporturile fără șoferi,vatmani sau piloți la aplicații militare.Unii specialiști evaluează că în cel multjumătate de secol câmpurile de luptăale războaielor vor fi populate nu de sol-dați ci de roboți înarmați. Nu, nu estevorba despre filme science-fiction. Ex-perții care studiază inteligența artificialăsunt de părere că în viitorul apropiat ac-cesul la aceste tehnologii va deveni oresursă critică pentru țări și factori eco-nomici, la fel ca accesul la surse de en-ergie sau resurse naturale cum suntcombustibilii, electricitatea sau apa.Una dintre lecțiile istoriei este că re-sursele importante sunt obiective decompetiție și focare de conflicte întreputerile mai mari sau mai mici, consoli-date sau în ascensiune. Ignorarea lec-țiilor istoriei este periculoasă.

Cât despre ciborgi ceea ce se discutăastăzi, vezi la Harari și cărțile acestuia,este că ciborgizarea este o soluție deprelungire a vieții, viitorul fiind acela încare organele umane să fie înlocuite dedispozitive mai mult sau mai puțin arti-

ficiale în caz de deteriorare inerentă da-torată vârstei. Problema o reprezintăcreierul care, ca și celelalte organe, sedeteriorează la rândul lui, dar existăproiecte care studiază aceste deteri-orări, bolile bătrâneții, Alzheimer sauParkinson. Bine, există si varianta DemiMoore sau Cher, dacă va plac astfel deciborgi!

Plecând de la această „scientific-tionizare” a lumii în care trăim putem săne gândim la viitor cu speranță sau,dimpotrivă, cu teamă. Lumea, însă, nuse poate opri din dezvoltare. În acestmoment cei care conduc clasamentulmondial al cercetării în aceste domeniistrategice sunt Statele Unite, China șiJaponia. Statele europene par a fi de-pășite și, dacă Franța și Finlanda par aavea strategii bine structurate de dez-voltare, dacă Marea Britanie este plasatăimediat în urma S.U.A., China și Japonia,în numărul de articole științifice dedi-cate dezvoltării AI, dacă Germania nupoate face rabat de la implementareaindustrială a roboților, alte țări europenenu par a fi conectate la lumea de astăziși, în perspectiva brexit-ului, situația nueste roză. Trebuie ca Europa să creascăinvestițiile în cercetarea AI și-n dez-voltarea de programe care să îi permităsă se dezvolte în acestă direcție. Existăsperanțe însă în proiecte cum ar figrupul de lucru franco-german Joint Eu-ropean Disruptive Initiative (JEDI) carepropune metode accelerate și necon-venționale de planificare și lucru pentrua înregistra progrese rapide în domeni-ile tehnologiilor strategice, cu finanțaredirectă a unui număr redus de proiecteimportante, ocolind structurile admin-istrative ale programelor europenetradiționale. Este unul dintre proiectelepreferate ale președintelui francez Ema-nuel Macron, care vede în JEDI un echi-valent european a ceea ce a reprezentatagenția americană DARPA în a douajumătate a secolului 20, mai puțin poatecomponenta militară a acesteia. Ră-mâne de văzut cum vor fi susținute fi-nanciar aceste intenții în condițiile încare problemele și crizele economice nuvor cruța Europa. În ce domenii ar tre-bui să se concentreze eforturile Eu-ropei? În anumite arii de expertiză cumar fi robotica europenii au o poziție și otradiție deja semnificativă, dar în ceeace privește alte ramuri ale inteligenței



��

artificiale (mașinile autonome – ma-chine learning) există un decalaj semni-ficativ. Securitatea datelor personalerămâne o temă care pasionează și au-toritățile dar și publicul european.Domenii cum ar fi asistența populațieivârstnice sau tratamentele medicalesunt susținute și de o cerere socială darși de profitabilitate comercială. Timpulnu așteaptă și competițiile (sperăm nuși războaiele) viitorului vor avea loc întoate aceste zone tehnologice. Europatrebuie să se miște rapid și inteligentpentru a nu rămâne in urmă in domeniide importanță strategică.

România, cu wc-ul în fundul curții in-clusiv la școală, cu copiii săi care aban-donează, în masă, școala, sute de miispre un milion după unele opinii, cu in-frastructura la pământ și migrația in-teligenței spre vest, cu politicieniipreocupați mai degrabă de cum să

scape de închisoare și, în ultimă ins-tanță, să ne scoată din UE, dacă altfel nupot scăpa, în loc să fie preocupați dedezvoltarea țării, are, ura, un singurstart-up în domeniul AI.

Viitorul nu sună bine pentru româniși sună destul de ambiguu pentru eu-ropeni, în general, dacă nu înțelegtransformările și viteza cu care acestease produc. Problema nu este dacă ome-nirea are un viitor. Este sigur faptul căomul, cea mai adaptabilă ființa de peTerra, va ști să supraviețuiască și coliziu-nii cu dezvoltarea AI-ului și va fi capabils-o stăpânească și pe aceasta. Cu supra-viețuirea României, însă, îmi este teamăcă vor fi mari probleme.

În numărul din noiembrie 1934 alcelebrei Astounding Science Fiction (ac-tualul Analog Science Fiction and Fact),Don A. Stuart (John W. Campbell) pu-blica povestirea „Twilight” în care pro-

tagonistul revenea dintr-un viitor depeste câteva milioane de ani (!), dintr-olume în care omenirea a fost (va fi) de-posedată de orice spirit de inițiativă decătre mașinile care îndeplinesc oricedorința. N-au trecut decât 84 de ani, nucâteva milioane, și se prevede că pânăla mijlocul acestui secol, adică în circa 30de ani, așa ceva ar putea deveni reali-tate. Să nu fim pesimiști și să credem cădacă roboții vor munci în locul nostru,aceasta ne va permite să ne eliberăm dealte preocupări și că vom deveni capa-bili să lucrăm, cu toții, pentru un viitormai bun. Omenirea în ansamblu. Iarromânii, pe unde vor fi ei, probabil că nupe aici, își vor găsi locul în acea lume.România, însă, probabil că-și va încetaexistența efemeră și, poate, va fi maibine așa.

După trecerea istorică de la folosirea arderii lemnului și apoia cărbunilor pentru producerea energiei calorice, ne aflăm, caomenire, la finalul perioadei petroculturii. Mai multe voci dinmai multe țări se ridică și se fac auzite, aducând în prim planapropiata criză existențială: cea a carburanților în forma în carese găsesc astăzi.

Unele corporații și guverne se arată interesate să facă efor-turi susținute pentru a prezenta lumii energii alternative. Fie căse ard știuleți de porumb și tuplini de floarea soarelului, estedoar o cantitate mică, nicidecum la nivel global. Mașina elec-trică este o posibilitate care se conturează pe zi ce trece mai vi-abilă și eficace. Dar mai este până când nu se vor mai fabrica

mașini pe combustil fosil și vor mai trece câteva decenii ca ast-fel de vehicule să dispară de pe șosele.

Imaginați-vă un oraș care astăzi este sufocat de un trafic in-tens și de lipsa locurilor de parcare. Poate fi NewYork, Shanghaisau București. Străzi blocate de autovehicule părăsite, abando-nate, pentru că ... nu mai există provizii care să le alimenteze.Energia electrică, nucleară, cuantică, electromagnetismul, toateaceste domenii și multe altele sunt atent studiate de oameniide știință din diferite domenii, pentru a găsi cel mai bun modulde transport, și nu într-un viitor îndepărtat. Transportul feroviar,de la vagoanele trase de cai pe șine de lemn până la trenurile culevitație magnetică (Maglev).

Evoluţie și revoluţie, aspecte cyborgieneAnAMAriA borlAn



Nu numai transportul personal și cel în comun sunt impor-tante pentru dezvoltarea unei societăți moderne. Prin aplicareaelectricității s-a ajuns la electronică care a generat noi aplicațiiîn domeniile mass-media și telecomunicații, prin radio, televi-ziune, telefonie și internet, care, prin utilizarea sateliților au eli-minat obsatacolele din calea undelor electromegnetice și careau dus la acoperirea pe scară globală a acestor servicii.

Tema acestui colocviu se referă la clone, androizi, ciborgi șimutanți. Evoluția sau revoluție? întreabă titlul.

Eu aș da următorul răspuns: este evoluție în același timp șirevoluție. Revoluția evoluției.

De ce?

Fiecare treaptă și nivel al evoluției umane este de asemeneași o revoluție. Ambii termeni desemnează schimbare, transfor-mare succesivă, cantitativă dar în primul rând calitativă, moduride desfășurare, de manifestare pentru rezultate superioare,mult îmbunătățite, pentru înlocuirea treptată sau radicală a unuiproces sau a unei producții cu alt ceva. Altceva mai bun, care săse potrivească prin natura, funcția și destinația vremurilor noas-tre moderne de azi.

Marile schimbări au avut loc începând cu secolului XX. Ino-vația și imaginația, mai ales în anumite țări avansate la aceeaperioadă, s-au concentrat asupra dezvoltării industriilor detransport, energie, automatizare și comunicare. În 1913, la Pitts-burgh, Pennsylvania era deschisă prima pompă de alimentarecu gaz, ceea ce a reprezentat începutul unui business de suc-ces, ce continuă şi în zilele noastre, iar în 1915 Albert Einsteinpublica teoria relativității.

Desigur, acum un secol lumea inventa sau își imagina șicâteva idei ingenioase cu privire la lumea viitorului, unele dinaceste idei inovatoare provenind de la scriitori de literatură sci-ence-fiction, pornind de la Jules Verne, H.G. Wells, Arthur C.Clarke, ca să-i punctez doar doar pe cei mai cunoscuți. Savanțiși oameni de știință citesc și studiază literatura science-fiction,pentru a găsi noutăți ce se pot crea, fabrica, îmbunătăți, imple-menta în procesele de producție din diferite domenii de activ-ități.

Există descoperiri noi în mai toate domeniile de activitate.Mă refer cu precădere la țările care sunt interesate de bună-starea oamenilor și de progresul științific. Este important ca oțară să înțeleagă nevoile și necesitățile de evoluție continuă, fărăde care omenirea în sens global dar și oamenii în sens particu-lar, nu s-ar putea dezvolta. Perioada cuprinsă între sfârșitul sec-olului XVIII și primele decenii ale secolului XIX s-a numit primarevoluție, cea a mecanizării industriale. Nu a fost singura re-voluție în care prin care umanitatea a evoluat, trecând de la unsalt la altul.

A doua revoluție a avut loc la sfârșitul secolului XIX, pentrucă s-au descoperit noi surse de energie și prin care a pututevolua dezvoltarea unor ramuri și domenii industriale precumelectrotehnica, chimia, medicina, arhitectura și construcții civile,aeronautica și tehnica aerospațială, înlesnind circulația și schim-

bul de informații importante. A urmat a treia revoluție, cea com-puterizată, digitală, producția customizată de aparate și com-ponenete hich-tech pentru industria militară și cercetareaspațiului cosmic. Dar, în același timp este și o revoluție careîncearcă renunțarea la sursele convenționale de utilizarea com-bustibilului fosil, declașând zorii crizei petroculturii, trăgândsemnalul de alarmă asupra diminuării drastice a zăcămintelorde petrol și gaze naturale. Evoluția a progresat iar lumea a de-venit mai alertă și mai atentă în analizarea viitorului care se aratăsumbru, prin crize economice, schimbări climatice, politicile deprotecție le mediului înconjurător.

Renunțarea la sursele convenționale, neregenerabile deenergie și exploatare va fi o piartă de hotar pentru evoluțiaomenirii. În schimb, nelimitatele posibilități vor putea oferi noiletehnologii de internet, telefonie smart și aplicații super-in-teligente. Însă, această revoluție, oricât de evolutivă este ea, dis-truge mai multe locuri de muncă decât crează. Inteligențaartificială sau tehnologia blockchain este acel factor care vaschimba în curând piața muncii. Deocamdată, doar în țărilefoarte dezvoltate. Pentru cel puțin un deceniu, România nu estepregătită pentru astfel de schimbări, atât la nivel comporta-mental, de pregătire, implementare și de executare.

Modernitatea următoarelor decenii ale secolului XXI se vaconcentra pe inginerie IT și design, logistică, marketing funcțio-nal. Nu vor fi afectate numai maniera ci și locul unde va fi real-izată producția. Până nu de mult, companiile și corporațiile îșimutau exploatarea în țări cu mână de lucru ieftină, însă argu-mentul acesta începe să pălească. Unii producători, cu tehnolo-gia lor avansată, robotizată și manevrată prin inteligențăartificială caută și se întorc pe piețele bogate, cât mai aproapede clienți lor pentru obținerea un răspuns cât mai rapid și efi-cace la orice modificare pentru o nouă cerere de ofertă.

Viteza de reacție este astăzi dictonul care înlocuiește sin-tagmele trecutului: timpul este bani sau informația este putere

Clonarea umană este un alt pas important în evoluție. Dupăclonarea diverselor obiecte, în principal telefoane, după clonarede animale, am atins pragul când se pot clona oameni, prindouă tehnici: clonare reproductivă și clonare terapeutică (con-stând în tehnici pentru inițierea creșterii embrionilor, în scopulextragerii celulelor stem pentru obținerea de organe, celule șițesuturi, dar din și rațiuni medicale sau de cercetare științifică).În momentul de față, clonarea este încă apanajul SF-ului,deoarece nu s-a reușit deocamdată o clonare umană completă.

Însă, cu ajutorul tehnologiei 3D, prin care se pot obține di-verse obiecte, forme și mărimi, clonarea de organe este într-unstadiu avansat de a fi implementat în chirurgia reparatorie. Pre-ocuparea etică, socială, morală dar și legală privind clonareaumană este o imensă dezbatere internațională.

Elon Musk declara într-un interviu televizat că oamenii auînceput deja să se transforme în cyborgi, prin utilizarea smart-phone-urile care îmbunătățesc memoria și atenția cognitivă.Implantarea de cipuri poate elimina multe inconveniente zil-nice cum ar fi purtarea unui portofel (care se poate pierde saupoate fi furat), fiind și o metodă de identificare la deschiderea



��

unor uși dar și în domeniul medical, prin scanarea unui astfel decip medicii pot afla starea sănătății pacientului sau grupa san-guină.

In domeniul automobilistic și pe viitor, în cel al aeronauticiicivile, militare și aerospațiale, se lucrează la perfecționarea și im-plementarea de intelligent labels, etichete inteligente montateîn autovehicule care, printr-o singură atingere a volanului, potciti starea de sănătatre dar și cea afectiva a șoferului și-l anunțăpentru a preveni crize de inimă sau alte boli în faza de de-clanșare. Tehnologia digitală se va aplica, sub formă de senzori,și în scaunele pentru bebeluși și în hamurile pentru animalele decompanie.

Conceptul de cyborg nu este unul foarte nou. Filme precumRobocop 1987, Cyborg 1989, anime-ul Ghost in the Shell 1995 șialtele, prezintă noțiunea contopirii țesutului uman viu cu un ex-oschelet metalic. Azi, astfel de implanturi sunt încă în faza depionerat în medicină, dar sfera de aplicabilitate va fi mai ales îndomeniul militar. Evident, toate îmbunătățirile aduse corpuluiuman, a mediului înconjurător, a stilului de viață prin clonare,sunt revoluționare prin evoluția lor.

Ingieria genetică ne conduce până la apariția cyborgilor, ac-celerând selecția naturală cu un design mult mai inteligent,eliminând părțile slabe, nefuncționale, ale corpului uman. Ast-fel, se îmbunătățește stilul de viață și omul devine mai eficient,mai puternic. Combinația între organic și neorganic duceomenirea spre un alt nivel al dezvoltării, prin implanturi cu in-terfață creier-computer dar și părți bionice precum mâini, pi-cioare, urechea internă, încep să pătrundă din ce în ce mai multîn alcătuirea omenească. În cele din urmă, prin evoluția re-voluționară se vor putea crea inteligențe artificiale care nu voravea nevoie de creier organic, exact cum literatura science-fic-tion le-a descris în ultima vreme.

Medicina secolului 21, în general, se va trasnforma încetulcu încetul de la a vindeca la funcția de a upgrade sănătatea. S-augăsit deja tratamente funcționale pentru combatarea boliiAlzhaimer, dar se fac cercetări pentru a îmbunătăți memoriaumană, nu numai pentru amintiri duioase ci mai ales pentru aforma o imensă bază de date în creier, combinând celulele ma-teriei cenușii cu nano-computere de mare performanță.

Desigur, astfel de operații costă foarte mult și vor fi la dis-poziția doar a unui număr foarte restrâns de oameni. În timp ceanumite țări și popoarele acestora se confruntă cu sărăcia, lip-surile și neajunsurile, luptându-se pentru supraviețuire, aflate lapragul de jos al culturii, educației și cunoștiințe științifice, altețări se răsfață cu tehnologiile avansate, adâncind inegalitateasocială, discrepanța, inegalitatea economică care va tinde să setransforme într-o inegalitate biologică. Ceea ce ar conduce la ostare de iritare, de incertitudine, ce poate lesne duce la stări con-flictuale. Mai ales în sfera militară, prin crearea soldatului ... uni-versal, combatantul perfect, care-și va putea reseta una sau maimulte funcțiuni avariate sau defecte.

De vreo doi ani se vehiculează o întrebare interesantă:Este posibil ca un robot, un cyborg, un android sau o combi-nație între cele trei sisteme, mai mult sau mai puțin automati-zate și autonome, obținându-se un fel de mutant ingineresc, sădevină președinte de țară?

Voci din Senatul și Congresul american, și nu numai, începsă-și pună această întrebare, dacă un robot cu aspect umanpoate înlocui o persoană cu o funcție atât de înaltă. Diferitecercuri de politicieni și oameni de știință trag un serios sem-nal de alarmă, privitor la prezentul președinte al StatelorUnite, însă întrebarea este pertinentă și aplicabilă și pentrualți președinți de țară. Nu este în discuție alegerea electorat-ului ci teama justificată ca o persoană care duce pe umerigreutatea garanției lumii libere să fie labil, măcinat de emoțiiși de tulburări de personalitate, cu degetul pe care-l poateapăsa orcând pe butonul unei arme nucleare.

Însă președintele Americii nu este singurul președinte, fiede țară, de corporație sau guvern, al cărui comportamentpune în pericol nu numai o națiune, ci chiar întreaga planetă.Îngrijorarea crește din cauze de slăbiciune umană: gelozie, lă-comie, desfrâu, nepotism, drama limitei umane, fizice, men-tale sau sociale și alte păcate mai mult sau mai puțin capitale.În unele state, printre care europene și asitice, s-a tras dejaacest semnal de alarmă. Nu ar fi mai bine să existe un androidsau un cybeorg multifuncțional, perfecționabil, care săreprezinte o națiune sau alta? Depinde de cine va manevrainput-urile. Dar asta este o altă discuție.

Însă un computer omnipotent, cu aspect uman, ar lua de-cizii mult mai bune și mai prompte, ar rezolva mult mai re-pede și mai eficient probleme stringente și grave decât unom. Precum mașina de jucat șah, ar prevede capcane, ar con-strui variate strategii și tactici, ar cântări mai obiectiv opțiunileși ar lua decizii corecte, bazate pe logică pură, fără emoții șisentimente individuale. Un leadership bun va face țara res-pectivă, sau guvernul sau comapnia respectivă mai bună,printr-o mai bună organizare socială și repartizarea raționalăa resurselor.

Un robot cu inteligență artificală nu poate fi constrâns, in-fluențat, mituit, cumpărat de lobby-iști, nu ar avea ambițiipersonale și nu ar fi orbit de putere.

Poate doar în câteva producții cinematografie și romanecu subiecte distopice, unde pesimismul și umbra de teamăcrează angoase pentru viitorul umanității. Poate că un preșe-dinte sau director executiv, robot sau cyborg, ar funcționadupă cele trei legi ale roboticii enunțate de Asimov. Există lu-cruri pe care un robot nu le-ar face niciodată. Alternativa unuipreședinte Übermensch computerizat este privită de oameniide știință într-un mod foarte serios. Amplificarea capacitățilorumane și crearea unui leader postumanist, cu o platformăbazată pe un concept vizionar, ar putea reprezenta viitorul ro-botocii cu aspect uman, adică androidul, unde clonarea omu-lui perfect și ingineria cyber nu mai este doar un science-fiction de care să ne minunăm.

Acest science-fiction este acum alături de noi.

Bibliografie:Yuval Noah Harari, Are Cyborgs In Our Future? 2015, Ed. Harvil

Secker



Numeroase tipuri de utopii șidistopii, mai depărtate saunu, prin originalitate, de untrunchi comun recognos-

cibil, propun creaturi supraumane careau cel puțin o trăsătură prin care sedeosebesc flagrant de oamenii de rând,fiind capabili să facă - fie și pentru untimp limitat sau doar în anumite condiții– ceea ce omul nu poate: Supermanzboară, Spiderman se cațără pe supra-fețe verticale, omul invizibil e nevăzutetc. Aceste creaturi ajung la perfor-manțele lor în difeite moduri: acciden-tal, ca dat genetic, prin cercetări șitransformări realizate personal sau in-duse de alții cu ajutorul unor tehnologiispeciale. Uneori însușirea supraumanăe însoțită de alte trăsături care îi pla-sează la un nivel mai jos decât reprezen-tanții comuni ai speciei umane.

În succesul unor asemenea creaturiimaginate joacă un rol evident aspirațiaomului către depășirea limitelor impusede natura sa. Fiecare ins s-a visat vreo-dată invizibil, clarvăzător, zburător, hi-perputernic etc.

Există însă și varianta opusă. A crea-turii subumane. Punctul de pornire șidenumirea însăși, de Robot, vine, se știe,din piesa„R.U.R.”a lui Karel Čapek (1921).Roboții lui Čapek sunt mai puțin roboțimecanici, cum s-au înmulțit ei în eraelectro-mecanică, și mai degrabă nișteandroizi sau replicanți.

În orice caz, roboții sunt destinați ex-ploatării de către om în folosul său, caniște sclavi. Acest rol îl pot juca și altecreaturi: salamandrele aceluiași Capekdin Război cu salamandrele și maimuțeledin Planeta maimuțelor de Pierre Boulle.În toate operele citate, populațiile se re-voltă și iau în stăpânire lumea, elimi-nând specia umană sau reducând-o laanimalitate prin inversarea rolurilor.

Modelul mai îndepărtat este Cali-ban, sclavul lui Prospero din Furtuna, deWilliam Shakespeare, 1610. Fiul uneivrăjitoare, Sycorax, Caliban are uneletrăsături umane, fiind însă un monstru.Prospero îl domină pe Caliban prinmagie iar acesta, ca și în distopiile ulte-

rioare, își dorește să-l elimine pe stă-pânul său pentru a-și recăpăta insulasau a aduce la conducerea ei un tiranmai favorabil lui. El se aliază cu doi mari-nari bețivi, Stephano și Trinculo, pentrua da o„lovitură de stat” în insulă.

Tema din Furtuna a avut numeroasereluări și reinterpretări, una fiind aceeaconform căreia Caliban este sclavul dincolonii, considerat subom, transformatîn rob și exploatat de ocupanții tărâmu-lui său natal (de pildă în piesa lui AiméCésaire, Une Têmpete – 1969). Asemeneainterpretare dă justificare răscoalelor detipul celor din operele lui Čapek șiBoulle.

Caliban este reluat și el ca nume, cafuncție și/sau prin anumite trăsături înalte opere, precum filmul clasic SF Pla-neta interzisă (1956).

Este limpede că, așa cum omul nu-trește, compensator, aspirația cătresupra-om, el aspiră deopotrivă și lazămislirea unui subom, cu rolul de aprelua sarcinile grele, neplăcute alevieții cotidiene. Lucrul acesta s-a realizatpe Pământ. La început prin sclavie,eventual iobăgie și, mai apoi, chiar colo-nialism, vreme de milenii. Ulterior, anu-mite sarcini au fost preluate de roboțitehnologici electro-mecanici sau elec-tronici.

În zecile de milenii ale vârstei specieiomenești, timpul emancipării ființelor(considerate) sub-umane reprezintă ocâtime nesemnificativă, de nici douăsecole.

Cu toate acestea, omenirea a trăit peviu și și-a imaginat și mai departe, re-volte ale sclavilor, răscoale, rebeliuni,răzmerițe menite să schimbe radical or-

dinea socială, eventual s-o inverseze.Numeroase ficțiuni, de la Shakespeareîncoace, exprimă intuiția pericoluluireprezentat de sclavul sau maimuța saurobotul în curs de emancipare pentrustăpânul său. Dotat cu forțe suprau-mane, pentru a face față unor sarcini pemăsură, robotul sau androidul e pericu-los dacă dobândește conștiința avanta-jelor poziției de stăpân.

Caliban vrea să distrugă în primulrând cărțile lui Prospero, egalizând înacest fel forțele bătăliei raționale. Lipsitde cărți, de cunoaștere, Prospero tre-buie să dea bătălia pe terenul fizic, undeCaliban îi e superior. Lui Caliban i-arputea trece prin minte să se alfabetizezeși să citească el însuși cărțile, pentru a seconfrunta cu Prospero și în domeniul in-telectual. În fond, ca fiu de vrăjitoare,știe câte ceva despe magie.

Caliban nu ajunge până acolo, daralte creaturi s-au gândit la asta și, dupăce și-au însușit unele cunoștințe - încazul maimuțelor lui Boulle, deprinde-rea limbajului - i-au alungat pe foștiistăpâni, exploatatori vezi-bine, instau-rând domnia lor.

Acum doar 170 de ani, când ajun-gerea unui om pe Lună era o simplăutopie nesusținută tehnic de nimic,prezența unui președinte de culoare laCasa Albă era încă și mai puțin previz-ibilă. Și s-a realizat, e drept, într-un timpchiar mai lung decât a fost necesar pen-tru aselenizare.

Sclavia nu s-a desființat complet niciazi. Nu a dispărut nici visul omului de aavea niște creaturi docile, bine dresate,dispuse să-l înlocuiască la diverse cor-voade, considerate sub demnitatea luihomo sapiens. Dar nu a dispărut nici in-tuiția sau conștiința pericolului că re-spectivele creaturi – salamandre, mai-muțe, androizi sau, de ce nu?, roboțisexuali – se pot emancipa, luându-șinasul bionic la purtare.

După atâtea generații care au asistatla nenumărate răscoale împotriva stă-pânilor, oamenii au devenit și rămân ex-trem de circumspecți față de Calibanii șisuboamenii lor.

Caliban și subomulHoriA GârbeA

www.revistaneuma.roInterviu


(continuare din nr trecut)

Ori de câte ori poposesc la Sibiu în teatru (fie la o premieră,fie la festival etc.) am sentimentul că intru în casa uneifamilii armonioase, în care totul funcţionează perfect, segândeşte şi se visează la fel, în care întâlnesc căldură, îm-păcare cu sine. Cum ai reuşit să închegi un astfel de colec-tiv? Căci, deşi eşti autoritar, exigent, nimeni dintre cei cesunt mâna ta dreaptă (implicaţi în programe, în proiecte,în iniţierea şi derularea lor etc.) nu mi-a lăsat impresia căface ceea ce face de frică sau că ar fi constrâns, ci din pro-prie iniţiativă, din pură pasiune. Fiecare în domeniul lui deactivitate se comportă ca propriul său „bulibaşă“. Nuaşteaptă să i se dea „porunci“, ci îşi dă „porunci“. Acesta săfie secretul că lucrurile merg ca pe roate?

Lucrurile se văd într-un fel din afară şi într-altul din interior. Unule totuși mai presus de orice evidență. Am fost preocupat cuîncăpățânare ca nimic din ceea ce am gândit și construit să nu fieplasat sub zodia efemerului, ci să aibă o urmare, o finalizare, oevoluție, un prezent şi mai ales un viitor. Asta nu înseamnă că depeste tot curge numai lapte şi miere, că nu sunt tensiuni, nu suntlupte, că nu sunt divergenţe de opinii. Dar și așa, cred că am reuşit,în aceşti ani de când Festivalul există, să creez oportunităţi, să dauşanse, să mențin un dialog continuu, să consolidez o platformă încare valoarea și eficiența să fie prioritare. Sunt principii generoaseşi foarte greu de implementat în România, într-o societate atât deconstruită de azi pe mâine. Nu mă enervează nimic mai tare decâtverbul mă descurc, decât aşa-zisele modele care reuşesc în viaţăfără instrucţie, fără metodă, fără perseverenţă. Nu este la noi, dinpăcate, un mecanism care să-ţi asigure o certitudine financiară se-rioasă, dar este o anume decenţă, un trai cât de cît confortabil, cucondiţia să înțelegi că implicarea e mai mult de opt ore de muncăîn care vii la slujbă, îți faci treaba și-ți asiguri o leafă. Cei ce lucreazăla Teatrul Naţional Radu Stanca, în Festivalul Internaţional de Tea-tru sau în celelalte structuri (bursa de spectacole, şcoala din cadrulUniversităţii Lucian Blaga, centrul de cercetări avansate etc.) suntoameni hăruiţi, dispuşi la efort. Nu e de ici de colo să aparţii uneistructuri de elită, recunoscute în toată lumea, poate nu şi în Ro-mânia pe măsura realizărilor și a anvergurii. În acelaşi timp, de la în-ceputurile activităţii mele, înainte de a fi director de teatru șiîntemeietor de festival, am fost într-un neastâmpăr permanent,chinuit mereu de dorința de a născoci și a face mai mult decât mise cere. Chiar și în perioada comunistă, în ciuda reticențelor cu careera privită fiecare inițiativă, am izbutit să adun în jurul meu sute șisute de tineri, să-i atrag să participe la numeroase acțiuni culturale(spectacole, recitaluri, brigăzi artistice), contaminându-i cu energia

mea, cu pasiunea, cu dorinţa de a nu te mulțumi cu puțin,ci cu ne-cesitatea de a inventa și de a căuta. Încă de pe atunci, treptat-trep-tat, am învățat să-mi selectez oameni cu un ideal, ambițioși, cu cultpentru muncă, dornici de a înfăptui ceva. Nu pot să spun că nu amavut și dezamăgiri, că nu au existat şi trădări ale unor persoane încare am investit energie, cunoaştere, relaţii, sentimente, tot ceeace reprezintă know-how-ul a ceea ce construiesc. Dar proporţiaacestora a fost mică, aș zice neglijabilă. Au fost cazuri izolate pecare le-am tratat ca pe niște insuccese personale. În rest, am fostconstant fidel colaborărilor, a ceea ce înseamnă informaţie, legă-tură cu tot ceea ce înseamnă structură importantă în artele spec-tacolului, a tot ce înseamnă parteneriate și personalități. Adicăoameni care îşi doresc împlinire profesională, atât academică, câtşi artistică, dar și înțeleg că performanţa se face cu efort susţinut, curesponsabilitate şi cu asumare. Nu e nimeni care să-ți facă propriata muncă. Or, doar în felul acesta înțelegând lucrurile, efortul nunumai că îți este răsplătit, dar și ajungi să trăiești bucuria învingă-torului, să respiri acel aer care nu e al omului de rând, să conștien-tizezi că la Sibiu e un loc de întâlnire cum nu există nicăieri înRomânia. Asistenţii mei, toţi cei care mă înconjoară, nu fac muncamea, ei fac munca lor care este statuată din ceea ce este sistemulnostru de a diviza obligaţiile. În acelaşi timp, e un principiu almuncii în echipă care depășește momentele de criză, nenumărateși ele de-a lungul timpului, și de a găsi soluții de repliere și oportu-nități necesare. Sunt unii care obosesc şi doresc să se retragă. Ni-meni nu e de condamnat. Important e însă că întotdeauna existăfoarte mulţi doritori să intre într-o echipă privilegiată, încrezătoare,dispusă să privească spre viitor. Pe lângă studiile pe care le ai, pelângă nivelul de pregătire, pe lângă câte patalamale ai la mână, câtemasterate și doctorate, câte limbi străine cunoști, spiritul de echipăcontează enorm, căci acomodarea nu e simplă, ci se confruntă cuo multitudine de orgolii, uneori chiar vanităţi, cu toate că acesteadin urmă nu sunt defel bune. Dar încerc - şi asta este, de fapt, bă-tălia mea în formarea unei echipe - ca fiecare să-şi găsească loculcreator, să se poziţioneze ca o personalitate distinctă într-o or-chestră filarmonică în care fiecare, la momentul potrivit, poate de-veni prim solist sau să preia rolul meu de dirijor în momentul cândnu sunt în structură şi când ţin legătura numai prin email. În ceeace mă privește, mă sfătuiesc cu fiecare, formulez exigențe, dar nuimpun niciodată. Mă străduiesc să-i determin să înțeleagă că aveminterese și ținte comune, modalități practice de rezolvare a si-tuaţiilor, că toți suntem capabili să ne aducem un aport creativ în-tranșarea uneia sau alteia dintre problemele ce se ivesc. Nu este unmiracol, așadar, ci o dezvoltare firească a unei structuri experi-mentate, dacă e să mă refer strict la festival, vreme de douăzeci șicinci ani. Este o experienţă şi o formulă de a merge mai departe

„Am trăitși trăiesc

o viaţă de om“conSTAnTin cHiriAc

în dialog cu ion cocorA

www.revistaneuma.roInterviu 52


numai pe principiul competenţei, numai pe principiul marii cali-tăţi, pe principiul asemănării, al energiei şi disponibilităţii de a răs-punde la provocări.

Nu-ţi este frică de bătrâneţe? Te gândești că va veni o vremecând va trebui să predai ștafeta?

Nimeni nu este bătut în cuie. Nimeni nu este de neînlocuit, pro-babil că nici eu la un moment dat. Deocamdată sunt conștient cămai sunt multe de rezolvat și că am idei și energie ca să le rezolv.Încă mai am de tras până voi reuși să duc la bun sfârșit şi ultima di-mensiune a platformei de doctorate şi a doctoratelor din cadrulşcolii de teatru şi management cultural. Apoi mă gândesc la de-mararea construcției noului teatru şi a centrului de congrese. Peaceastă temă, de altfel, cum ai constatat, la actuala ediție a festiva-lului am organizat o întâlnire de consultări la care au participat uniidintre cei mai mari arhitecți din lume. Altminteri nu-ți ascund însă(de, om sunt și eu!) posibilitatea că într-o bună zi voi renunța, ca șialți creatori şi întemeiatori de structuri, la atribuțiile executive și mile voi asuma pe cele onorifice, de consiliere în care să folosesc, bi-neînţeles, experienţa mea, expertizele mele, relaţiile pe care le amîn lume şi în țară, capacitatea de a stabili cu flexibilitate contacte șilegături. Şi atunci, vrând-nevrând, trebuie să acceptăm că senec-tutea este o zonă foarte frumoasă, o sursă de bucurii și satisfacții,dar fără să devină o piedică pentru viitorul a ceea ce ai împlinit cupricepere și trudă. Dacă privim în jurul nostru, sunt zeci de exem-ple negative cu mari personalităţi care, în anii‘80 şi la începutul ani-lor ‘90, au fost extrem de creative, de revoluţionare, şi care s-aucramponat de putere şi de conducerea structurilor, unele cons-truite de ei, dar care, probabil, şi-au visat şi le-au visat ale lor pen-tru eternitate. Ele pot fi ale lor pentru eternitate, dar nu la modulasumării tuturor deciziilor, care, de multe ori, contravin ritmuluiunei dezvoltări firești. Esența progresului și a competiţiei au întot-deauna ceva din zona tinereţii, nu din aceea a senectuţii. Cine nuînţelege acest lucru este un perdant. Deci, în spatele meu sunt, înaceastă clipă, cel puţin cinci-șase oameni cu bastonul de mareşal înrucsac și sunt pregătiți să-mi preia din responsabilităţi.

Nu simţi niciodată că ai obosit, Constantin Chiriac? Cândşi unde te vei opri?

Am un recital dintr-un mare poet american, Carl Sandburg, Oa-menii, da, oamenii (The people, yes), un elogiu modern adus omuluicontemporan, altfel decât Walt Whitman, din care citez, iarăși dinmemorie, câteva versuri:„Vor osteni când marea va osteni./ Se voristovi când pământul şi vântul se vor istovi./ Omul este născut săpoarte în suflet curcubee. Şi niciodată n-o să-l înţelegeţi până nuveţi înţelege curcubeele./ E un vânător de necazuri cu marifăgăduinţi”. Sugestiv, nu? Deci atâta timp cât există făgăduinţi, atâtatimp cât poţi să visezi, nu ai cum să oboseşti. E atâta frumuseţe şiatâta nevoie de a cunoaşte pe pământul acesta încât te întrebi dacăeste drept ca să dormi. E adevărat că în somn ai posibilitatea de avisa. Şi probabil că visarea din somn este cea mai frumoasă semni-ficaţie şi cea mai frumoasă justificare, dacă vrei, a faptului că avemnevoie de somn ca să ne refacem, dar şi ca să împlinim la ceea cenăzuim. Dacă în timpul zilei dorim să zburăm cu puterea gânduluişi să ne mutăm în Japonia, în timpul nopţii cu puterea visuluiputem chiar să realizăm această dorință. Fellini a spus într-o zi unlucru extraordinar:„Cred că voi muri”! După o atare mărturisire, con-semnată și în memoriile sale, toţi apropiaţii lui, care îl știau sănătos,s-au speriat, iar răspunsul său a fost unul categoric: „Nu mai visez

noaptea„! ăsta e semnul morţii. Probabil că fiecare din noi avem oasemenea revelație fatală când muritorul din noi îşi spune cuvân-tul. În care primim semnalul că trebuie să plecăm spre nefiinţă, înaşa fel încât să devenim energii pentru copaci, pentru alte viețui-toare şi întrupări. Nu trupul este raţiunea a ceea ce facem, ci în modcert sufletul. Nu ai cum să oboseşti decât temporar sau să suferi dincauza unor boli trecătoare. În fond, cred eu, oboseala este dimen-siunea celui mulţumit, a celui neimplicat, nu a celui care stă cu pi-cioarele pe pământ, dar doreşte să mângâie cu palmele cerul.

Ce părere ai despre necesitatea de a avea modele în viaţă șiartă?

Nimic nu se poate construi în viaţă fără modele, trebuie să teghidezi după ceva care a existat înainte, ceva care a influenţatdezvoltarea omenirii, a creaţiei umane. Am avut modele umane.Bunicii, un unchi care avea o putere teribilă, mama mea. Apoi aufost modele profesionale. Am avut profesori extraordinari. Pro-fesoara de matematică, de pildă, care în clasa a şaptea m-a în-drumat să plec de la ţară, să merg la liceu la Iași, la Negruzzi, mi-adat una din cele mai importante lecţii de viaţă. Aveam obiceiulîn clasă ca ori de câte ori se punea o întrebare să mă ridic dinbancă şi să încep să strig spun eu, spun eu! Câteodată mă duceampână aproape de catedră. Şi ea m-a avertizat de mai multe ori cămă va pedepsi dacă nu mă voi potoli. Căci dacă mă voi duce laIaşi o să mă fac de ruşine, toată lumea se va uita la mine ca la urs.Avertizarea i-a fost însă în zadar. Eu continuam să mă comport lafel. Așa că într-o zi m-a chemat la catedră și m-a întrebat autori-tar: ţi-am spus să nu te mai ridici? Şi eu fălos am răspuns Da fărăsă mă gândesc la urmări. Şi de ce nu m-ai ascultat? Şi eu,ştiindu-mă deştept şi protejat, am ridicat din umeri cu o oare-care impertinență. Atunci ea mi-a ars o palmă și m-a lipit de pe-rete. Am rămas câteva clipe fără reacții, năucit, ruşinat,simțindu-mă ca o treanţă. Vazându-mă cât sunt de surprins șiderutat de cele întâmplate nu a întârziat să-mi adreseze o altăîntrebare: ţi-e ruşine? Şi eu cu bot am zis Da, convins că în mo-mentul acela calvarul meu se va încheia. Dar imediat ce am zisDa o altă palmă, mult mai puternică decât prima, primită pe par-tea cealaltă a feței, m-a făcut mototol. De data asta chiar nu ammai înţeles ce e cu mine. Abia vorbele ei pe care cred că le-auauzit toți colegii m-au trezit la realitate. Foarte rău. De ce ţi-eruşine? Este prostia ta, ai făcut-o, asumă-ţi-o! Să nu-ţi fie ruşine.

Împreună cu Ofelia Popii în D-ALe CArnAvALuLui

www.revistaneuma.roInterviu


Asta e! Doamne, ce lecţie de viaţă extraordinară. De asemenea,nu-mi uit profesorii din liceu. Aveam un profesor de matematică(iarăși de matematică) fabulos, Colibaba. Fusese în război şi avu-sese un accident de pe urma căruia s-a ales cu o placă de argintundeva în ceafă. Era nu numai un om de o inteligenţă străluci-toare, dar și ușor cam nebun. Nu era un secret faptul că a fostprofesor la facultate, iar pentru că bătuse nişte studenţi l-au re-trogradat la liceu. În orice caz, la el nu exista absenţă. Dacă ab-senta vreunul dintre noi aceluia i s-a tăiat macaroana, rămânearepetent, nu îl trecea la corigenţă. La sfârșitul orei, când suna deieşire în pauză şi noi răsuflam uşuraţi, deseori ne zicea scoate-ţio foaie de hârtie, apoi ne dicta câte un exercițiu pe care trebuia să-l rezolvăm în trei-patru minute. Dacă la alte discipline aveamcinci note era enorm. La matematică nu numai că aveam la sfârșitde trimestru între patruzeci și cincizeci de note, dar ne și puneasă ne facem singuri media pentru a ne verifica dacă nu cumvagreșim. Extraordinar era și profesorul de română, care mi-a adusaminte de celebrul dicton boule, ai intrat în literatură!

Se pare că profesorii tăi din liceu nu au constituit niștemodele care să te împingă spre o carieră teatrală ?

Într-adevăr nu au reprezentat niște modele pentru profesiacăreia m-am consacrat. Îmi aduc aminte că la examenul de ad-mitere, unde eram în competiție multe sute pe un loc, eu amcăzut în grupă la Bibanu’ (Dem Rădulescu), întrucât el urma să iaclasa cu incorporabili. La proba admis/respins am ales să spunun poem îngrozitor de lung, Omul negru, al lui Esenin. În ciudafaptului că am depășit timpul rezervat probei respective, limitatla maximum cincisprezece minute tocmai fiindcă numărul decandidați era foarte mare, am fost lăsat până la urmă să spuntotuși poemul întreg. A urmat apoi proba de comedie cu Minu-nea de Marin Sorescu, un text şi el cu o durată mai mult de zeceminute. Am fost lăsat şi de astă dată să-mi duc isprava până lacapăt. Așa se face că am stat în fața examinatorilor mai mult detrei sferturi de ceas. La sfârșit, după ce mi-am terminat prestațiaBibanu’, cu vocea lui inimitabilă, m-a întrebat dragă, de unde eşti?Şi eu am spus din Iaşi. Iar el zice: dar dumneata nu eşti din Iaşi! Eştidin Prisăcari. La care eu stupefiat l-am întrebat: da’ de unde ştiţi?Măi omule, din ochi, zice, fraţi, surori mai ai? Zic mai am o soră. Dăşi ea? Nu! Bine dragă, la revedere! Seara m-am întâlnit cu Flonda,care era în anul patru şi îi era preferat, juca la clasa lui pe Ham-let. Virgil era fantele şcolii de teatru. Se uita la noi aşa ca la niștepigmei, ca la mucoşi, iar când m-a auzit cum vorbeam, pentru căvorbeam moldoveneşte în ultimul hal, am devenit pe loc țintalui de ironii: ce faşi, bre? Unde îţi sânt ochinşili? Le-ai lăsat la ba-rieră? A doua zi după examen, când ne-am întâlnit din nou, m-aîntâmpinat cu o oarecare părere de rău în glas: moldovene, gata,v-aţi ras pe bot! Nu mai intră niciun moldovean. M-am întâlnit cu Bi-banu’ şi mi-a spus că a venit unu’ care l-a pus pe spate. Nu mi-a datnume, dar mi-a spus că i-a zis un poem din Esenin extraordinar. Ălaintră, bre! Gata! Voi ceilalţi în zadar mai veniţi. Nu am îndrăznit săîi spun că eu eram acela. Între timp, devenind neincorporabil,am pierdut clasa lui Bibanu’! Ce m-a bucurat peste măsură a fostcu totul altceva. Când ne-am întâlnit pe holurile facultății s-aapropiat de mine și mi-a spus: Pleacă acasă! Ce cauţi aici? Pleacăacasă! Vino la anul? Dar eu nu l-am ascultat. Şi aşa am avut şansasă o cunosc pe doamna Beate Fredanov, una din cele mai im-portante profesoare pe care le-am avut în viaţă. Alături de dum-neaei am beneficiat de câteva întâmplări extraordinare. Eram maimic decât toţi colegii de clasă. De aceea cred că m-a trimis să des-

chid un geam poziționat exact după paravanul unde se dezbră-cau fetele. Şi eu m-am blocat pe loc încât nu mai știam ce să fac.Hai, dragă, deschide geamul! Păi, se dezbracă fetele! Şi ce dacă sedezbracă? Păi, dacă îmi dă vreuna o palmă? Zice, nu merită să ieio palmă? Să vezi o fetiţă dezbrăcată? Teatrul e ca în maternitate,dragă! Asta era în primul semestru. În al doilea, când deja mă îm-prietenisem cu fecioraşii de miniştrii, am sărit exact în parteacealaltă. Eram adus cu maşini de lux la şcoală. Iar doamna Beatenu era străină de această schimbare a mea, ci și-a dat repedeseama că m-am metamorfozat într-un teribilist. Astfel că într-oseară, confirmându-mi impresia că sunt unul dintre preferații săi,că mă apreciază pentru că am cultură și sunt preocupat de pro-fesie, mi-a spus: dragul meu, te rog, seara asta să mă conduciacasă! Cu mare plăcere! Dar pe drum, deși eu aşteptam să audverdicte cu privire la harul meu de actor, ea, dimpotrivă, mă asi-gura că voi ajunge cunoscut în lume pentru pasiunea mea de ainventa lucruri care îmi vor aduce faimă, că voi avea oameni mulţiîn subordine, că voi fi pus în situația de a lua decizii importante.Ceea ce, recunosc, mă enerva teribil. În loc să-mi spună că voi fiun mare actor, ea îmi vorbea despre ceea ce nu eram defel in-teresat. Abia mai târziu am înţeles că vedea în mine dincolo deactor. Îmi făcea mare plăcere, de asemenea, să vorbim despre fi-lozofie, despre evoluția gândirii teatrale, despre mari spectacoleși mari interpreți. Aici se cuvine să fac o paranteză și să precizezcă doamna Beate stătea foarte prost cu vederea. Aproape că numai vedea. Avea nişte ochelari cu lentile foarte groase de care sefolosea doar dacă dorea să noteze ceva în caietele sale. De obi-cei scria cu litere foarte mari. Când repeta, în schimb, îşi îndepărtaochelarii de pe ochi și se uita extrem de concentrată pe chipurilenoastre. Mie adeseori se întâmpla să-mi facă observații care purși simplu mă lăsau fără grai: dragul meu, mâna dreaptă e crispată,în special degetul mic. Cum dracu vedea, nu ştiu! Culmea e căavea dreptate! Dar să revin la obiect. La un moment dat, în apro-piere de Calea Moşilor, cam în față la Izvorul Rece, în timp ce tra-versam bulevardul s-a oprit deodată brusc chiar pe mijloculbenzii ce trasa cele două sensuri. M-a luat de mână apoi și m-astrâns atât de puternic încât îmi era imposibil să mă mai mișc.După ce și-a scos ochelarii m-a privit profund şi lung, făcându-măsă mă întreb ce gând i-a apărut în minte? Ochii mi s-au părut că-isunt ca niște fântâni care stau fixate asupra mea de secole. Nuştiam ce se întâmplă. Maşinile treceau prin preajma noastră îngoană când mi s-a adresat cu o voce deosebit de gravă: Constan-tin, să nu te dedai la lucruri urâte. Mergând din femeie în femeie,pierzi exact ce e mai frumos la o femeie. După aceea m-a luat debraţ şi am continuat să traversăm bulevardul fără să mai ros-tească vreun cuvânt. A fost o lecţie extraordinară. Dar șocul nus-a terminat aici. Când am pășit în casă uluiala mea a atins apo-geul. Doamna Beate avea în casă nu numai o bibliotecă fabu-loasă, ci și o scenă.

Văd că ai cu ce să te lauzi. Nu s-ar zice că ai dus lipsă de„lecţii extraordinare”! Au mai fost cu siguranţă și altele.Mai relatează-mi una și-ţi promit că nu te voi mai chinui.Hai, curaj!

Bine ! Încă o întâlnire esențială și atât. L-am mai pomenit peGöran Tunström. El m-a dus la un om pe care l-am cunoscut înIndia, primarul unei localităţi nu foarte mari, dar cu un destin in-credibil. Pe perioada lui Indira Gandhi au fost doi ani la rând osecetă cumplită. Mureau oamenii, ca și animalele pe câmpuri, desete, de foame. Atunci el, primarul localităţii respective, a decis

www.revistaneuma.roInterviu 54


��

că cine dorește poate să mănânce vită. Cum se știe, în India vacaeste animal sfânt, nu se mănâncă. Drept urmare Indira Gandhil-a pedepsit cu închisoare exemplară, pe viaţă.În ce mod? Era caîntr-un mormânt pus, avea o lespede din nuiele împletite cu ogaură tăiată în dreptul fundului şi el stătea nemișcat ca în mor-mânt, la orizontală, între două„lespezi” împletite din nuiele, cu ogaură în dreptul gurii prin care i se dădeau câteva firimituri şi unpahar cu apă pe zi. A trăit așa cincisprezece ani. Normal în aceaînchisoare, un om normal, cred că ar fi mutit foarte repede. Înprimul rând nu se putea mișca și nuielele acelea îi intrau în carne,în oase.Cea care a murit a fost însă Indira Gandhi, el a fost scos,fără nicio rană. Omul acesta cu o energie și putere lăuntrică in-credibile, maestru în tehnici orientale, mi-a fost prezentat deGöran Tunström într-o dimineaţă de iarnă, pe la ora cinci, pecând era încă lună. Când m-am trezit l-am văzut în grădină, în le-vitație, cu corpul întins orizontal la o înălţime de un metru şiceva.

Îmi vine în minte un poem mai vechi al meu, Epitaf, pecare îl citez: „A trăit fără vâlvă/ A trăit fără onoruri/ Atrăit fără o presimţire de lauri măcar/ Nu a trăit şi fără co-muniunea cu prietenul/ Nu a trăit şi fără dulcea desfătarea femeii/ Nu a trăit şi fără adevăr/ A trăit o viaţă de om/Află-se că a fost fericit”. Tu trăieşti o viaţă de om, Con-stantin Chiriac. Eşti fericit?

E un poem frumos cel pe care l-ai spus, dar nu mi se po-triveşte decât în mică măsură. În jurul meu a fost multă vâlvă, înjurul meu au fost onoruri, au fost şi mulţi lauri, am trăit şi în co-muniune cu mulţi prieteni. Am trăit şi cu desfătarea femeii, cuadevărul şi cu dorinţa de a-l cunoaște. Şi în mod cert am trăit șitrăiesc o viață de om. Bineînţeles că fericirea are diverse dimen-siuni şi că ea vine şi dintr-o zonă de beatitudine, de întâlniri cuDumnezeu, cu destinul. E important ca şansa pe care o dăm zide zi vieţii să vină din bucurie, din entuziasm, din nevoia de a oduce unde neîmplinirile şi regretele nu devin copleşitoare, nudevin formă de a fi. Viaţa dată de Dumnezeu nu este rostuită subsemnul neputinţei, al efemerului, al zădărniciei, ci sub semnulsperanţei, al credinţei, sub semnul construcţiei.

Care a fost momentul cel mai fericit?

Au fost multe momente fericite în viaţă. Multe împliniri şiprofesionale şi sociale şi artistice şi personale. Am, nu ştiu, jucatîn faţa la cincizeci şi două de mii de spectatori, am primit ovaţiişi tropăituri pe toate continentele. Am vorbit în congresul ame-rican, nu cred că a mai vorbit vreun român în faţa aleşilor celordin Statele Unite. Am întâlnit regi, împăraţi, am cunoscut iubireaîn cele mai nebune şi profunde forme. Probabil că eşti fericit înclipa în care poţi să întâlneşti nişte ochi cu care să poţi să comu-nici şi cu care să zici da, pot să merg cu omul acesta până lacapătul lumii! Fericirea e relativă şi în general. Sunt atâtea formede fericire şi atâtea momente absolut incredibile. Uneori, te simţifericit numai că primeşti o mângâiere. Alteori te simţi fericit că aifăcut o ediţie de festival fabuloasă. Alteori că ai primit o finanţare.Alteori că te-a părăsit o femeie chiar atunci când îți doreai să fiiliber. Motive de a te simți fericit sunt atât de multe.

Care au fost momentele cele mai neplăcute din viaţa ta?Dar din teatru? Ce te-a scârbit şi decepţionat cel maimult?

Au fost multe momente neplăcute şi în viaţă şi în teatru.Foarte multe m-au scârbit, m-au decepţionat, dar am încercat,de fiecare dată, să nu îmi ocup timpul cu astfel de lucruri. Deaceea, pe cât mi-a stat în putință, am evitat să dau replici unormomente neplăcute sau unor răutăți sau măgării sau la nu ştiu ceinjustiţii care mi s-au făcut. Se știe că la orice răutate atrage dupăsine o altă răutate, iar o duşmănie o altă duşmănie. Este impor-tant, ca aceste lucruri să le dai la o parte. Eminescu spune: „Tupe-alături te strecoară,/ Nu băga nici chiar de seamă,/ Din căra-rea ta afară/ De te-ndeamnă, de te cheamă./ De te-ating, să feriîn lături/ De hulesc, să taci din gură;/ Ce mai vrei cu-a tale sfa-turi,/ Dacă ştii a lor măsură”. E important ca aceste lucruri să ledai la o parte, ca zgura, ca pleava. Dacă te uiţi la un vapor cumsparge gheţurile sau valurile, dând la o parte și pe unele și pe al-tele, te îngrozeşti. Doamne, ce valuri uriaşe, ce ghețariimenși! Dardacă priveşti în urmă, valurile se liniştesc, blocurile de gheață dis-par, totul devine calm, limpede. Deci, viaţa e o luptă, şi toateaceste neplăceri fac parte din instrumentarul vieţii. Cu toate căeu am o memorie fabuloasă, fac mereu eforturi să uit şi să nu ţinminte lucruri care să-mi producă energie negativă, să îmi ocupetimpul, să-mi consume inutil adrenalina.Caut de obicei soluţiileşi instrumentarul care să îmi dezvolte acţiuni potrivnice celorce din start nu au alt rost decât să atragă atenția asupra mizerii-lor cotidiene cu care ne confruntămde la un pas la altul. Dincauza asta nici nu le voi evoca. Au fost multe, multe momente,dar nu bănuiesc că m-ai auzit vreodată victimizându-mă. Cinestă să bocească, să spună, vai, e greu! Vai, e criză! Vai, trebuie săprimesc sau nu am primit aia! ăia au timp să bocească. Noi avemtimp să construim. Viaţa e atât de scurtă încât trebuie să apucămmăcar să zâmbim, să privim la cer mai des, să încercăm să lăsămun semn în urma noastră.

Dacă ar fi să-ţi reiei viaţa de la început, ce ai dori să numai faci?

Probabil să nu mai răspund la toate provocările în a face rău,în a răspunde cu orgoliu, în a pierde timpul. Probabil că aş în-cerca să folosesc timpul mult mai raţional şi mult mai iraţionalpentru a mă arunca în aventurile în care uneori mi-a fost frică sămă arunc. Zău așa, nu cred că aş corecta foarte, foarte multe dinfelul cum mi-am trăit și trăiesc viața.În AștePtânDu-L Pe GODOt



��

Vineri, 9 noiembrie 2018, înSala Chopin din cadrul com-plexului Palas Mall, Iași s-adesfășurat „Gala Scriitorii

Anului”, a treia ediție, în organizareaUniunii Scriitorilor din România (USR) şi aPrimăriei Municipiului Iaşi, prin Casa deCultură“Mihai Ursachi”a Municipiului Iaşi.

Poetul Adi Cristi, directorul Casa deCultură„Mihai Ursachi”a prezentat mani-festarea la care au asistat peste 250 deoameni de cultură din România şi Re-publica Moldova, la eveniment fiindprezent şi primarul Mihai Chirica.

Au prezidat Gala scriitorii Nicolae Ma-nolescu (preşedintele USR, care a fost şimoderatorul evenimentului) şi GabrielChifu (preşedintele juriului).

Primarul Mihai Chirica a oferit invi-taţilor şi câteva distincţii dedicate Cen-tenarului Marii Uniri, cei premiaţi fiindpreşedintele Nicolae Manolescu, acto-rul Ion Caramitru, clarinetistul AurelianOctav Popa.

Juriul Galei a fost format din GabrielChifu (președinte), Dan Cristea, DanielCristea-Enache, Ioan Holban, MirceaMihăieș, Ion Simuț, Răzvan Voncu.

În perioada noiembrie 2017 – octom-brie 2018, pentru operele editate şicontribuţia avută la dezvoltarea literaturiiromâne contemporane, juriul menţionati-a ales pe cei 12 scriitori ai lunilor res-pective, ei fiind Alex Ștefănescu (pentruluna noiembrie 2017), Mihai Zamfir(decembrie 2017), Irina Petraș (ianuarie2018), Lucian Vasiliu (februarie 2018 –este directorul Editurii Junimea Iaşi), LiviuIoan Stoiciu (martie 2018), Dan Stanca(aprilie 2018), Vasile Dan (mai 2018),Nicolae Prelipceanu (iunie 2018), Ioan T.Morar (iulie 2018), Horia Gârbea (august2018), Sorin Lavric (septembrie 2018) şiHoria-Roman Patapievici (octombrie2018).

Fiecare premiant a fost prezentat decătre un membru al juriului. La final,Nicolae Manolescu (preşedintele UniuniiScriitorilor din România) şi Gabriel Chifu(preşedintele juriului) au anunţat scrii-torul anului 2018: Horia-Roman Pata-pievici, pentru volumul Două eseuridespre Paradis și o încheiere, apărut laHumanitas.

“Dedic acest premiu criticilor literariromâni! Înainte de ’89, citind o cronică despecilitate a unui critic literar, erai parcămai liber, acolo se puteau spune multelucruri care nu erau cenzurate!”, a men-ţionat Horia-Roman Patapievici.

În partea a doua a manifestării a avutloc un recital de poezie eminescianăsusținut de Ion Caramitru, acompaniat declarinetistul Aurelian-Octav Popa: „Dorde Eminescu”.

Gala Scriitorii Anului, ediţia a treia



AndreA H. Hedeș

��

Un fenomen care a avut loc încultura europeană și care s-adezvoltat încetul cu încetul,picătură cu picătură, la ve-

dere, de-a lungul unei perioade suficient deîntinse încât să trezească interesul și dorințade a semnala dar și de a face ceva, esteacela al dispariției Paradisului din orizontuldar și din preajma europeanului fie el derând sau intelectual rasat.

Periodic tributară unor tabu-uri (vezidoar tratarea morții în spațiul istoriei pedurata ei lungă, al studiilor culturale), cul-tura europeană, iar prin aceasta înțelegemaici cultura Occidentului Europei, ajunge sătrăiască astăzi paradoxul de a trece în do-meniul tabu-ului paradisul. Acest act deimportanță crucială, dată fiind implicareasa, aceea de spulberare a temeliilor ce austat la baza constructului european, estevăzut ca venind firesc, în ordinea lucrurilor,în ordinea timpului istoric, paradisul nemai-fiind decât un concept desuet, ușor stân-jenitor. O analiză dedicată poate părea undemers nostalgic defazat, un inutil act donquijote-esc lunecat din contextul contem-poran în afara timpului. Dar tocmai în acestlucru constă importanța și relevanța lui.Studierea istoriei pe durata ei lungă, cepresupune cartografierea, pe cât esteomenește posibil, a unui evantai cât mailarg, incluzând aici și palierele cultural, filo-sofic, religios, spiritual dovedește existențaunui fir de aur, ca o coloană vertebrală cemeține integritatea umanității și, prinurmare, a lumii: binele, adevărul, frumosul,divinul. Ocultarea sa în hățișul evenimen-telor ce alcătuiesc timpul istoric, nu în-seamnă însă și dispariția sa. Din fericire,existau sărbătorile, ca un derapaj necesar.Sărbătoarea, ieșirea din timp, din timpulistoric și intrarea în timpul sacru, esteposibilitatea reamintirii și reîntâlnirii cuesențialul. Un astfel de prilej este carteaDouă eseuri despre Paradis și o încheiere,Editura Humanitas, 2018, este cea mairecentă carte a lui Horia Roman Patapievici,pentru care e a fost ales „Scriitorul Anului”2018 la Iași.

Un act temerar și singular, Două eseuridespre Paradis și o încheiere militează cudiscreție și eleganță pentru revenirea civili-zației europene la matcă, acasă, în Paradis.

Cartea este o readucere aminte, o încercarede înfiorare a ceva esențial ce se află ocultatacum în ADN-ul cultural al omului contem-poran. O astfel de lucrare filosofică este nuo mănușă aruncată în forul public, pe scenaculturii naționale și internaționale, ci obatistă parfumată scăpată înadins. Este devăzut dacă gestul distins va avea urmări,așa cum s-ar cuveni, iar această lucrare vainiția dezbaterile necesare în spațiul inte-lectual contemporan.

Lucrarea este un memento necesar alcondiției paradisului și, implicit, a condițieiumane. Pentru omul postmodern, care apierdut Paradisul, aceasta este o lecturăfundamentală prin efectul ei de reașezare,de recentrare a omului cu însuși scopulexistenței sale, a ceea ce înseamnă el înprofunzime și ceea ce îi este menit să fie:coroană a creației, doar redescoperindsplendoarea, lumina, binele, paradisul.Tre-zirea simțurilor care îi permit să și-l amin-tească pe acesta din urmă la nivel intim,profund.

Primul eseu propune întrebarea Undes-a dus paradisul? Reverberațiile unei reve-lații personale și profund umane permitcălătoria inițiatică de la izvorul etimologic,istoric, geografic al paradisului trecând printranslația de geniu a lui Dante și ajungândla a-l discerne prin sensibilitățile creștinis-mului grec și latin, cu atenție la cifrul teo-logic propus de cele două tradiții într-unexcurs de o mare frumusețe și un desăvârșitechilibru. Reflexiile paradisului sunt urmă-rite mai apoi în cultură, într-un itinerariu ceglisează cu eleganță prin pictură, poezie,proză și descifrează semnele și simptomelepierderii paradisului.

Cel de-al doilea eseu despre paradisdescifrează Principiul paradisului și maipune astăzi, încă o dată, întrebarea dacăverdictul lui Hegel este adevărat și defi-nitiv: prezentul, datorită stării lui generale,nu este priincios artei. (...) Sub toate acesteraporturi arta este și rămâne pentru noi, înprivința celei mai înalte destinații a sa, cevace aparține trecutului. Transformarea esen-ței adevărului a dus la dispariția frumusețiidin epoca modernă, ori frumosul provine,în artă, din aceeași țâșnire cu adevărul. Înmanifestare, ca lucru, frumosul și adevărulstau împreună. (...) Când adevărul e prezent

în operă, frumusețea e și ea de față, subformă de chip al lui. Forma operei de atăeste chiar chipul adevărului din ea. Aceastămutație suferită de artă a dus la instau-rarea unei epoci dezvrăjite, în care mu-ritorii nu mai fac pereche cu divinii, nicipământul cu cerul pentru a forma tetradace dă consistență lumii. Lumea ca tetradă,explicată de Heidegger, își pierde însecolul nostru adevărul și consistența.Pierderea aceasta desfigurează un peisajfundamental.

Încheierea deschide Ochii de carne aiiubirii. Este o pledoarie pentru ființarea caom deplin, spirit și carne, doar prin acestcuplu echilibrat găsind împlinirea, desăvâr-șirea. Omenescul, nedezicându-se de ago-nia sau extazul cărnii, poate descoperi caleade aur a iubirii iar salvarea și speranța stauîn aceasta. Strălucitor și inobiectabil nu estedivinul decât întrupat. Trebuie carnea, altfeltotul e mort. Iubirea nu este pentru scopiți, iarfrigiditatea trupului zădărnicește încercareaspiritului de a se înălța pe scara aruncatăinutil spre cer de resentimentele pe care le-alăsat în suflet, ca niște sigmate lipsite de har,absența plăcerii. Să nu uităm nici faptul că, înordinea misticii, extazele concrete sunt supe-rioare celor abstracte. (...) Întotdeauna, întreștergere și afirmare, primită este jertfa. Căciinima iubirii este jertfa, iar trupul ei e carneacu care ne va veni învierea.”

Două eseuri despre paradis și o încheiereeste o desfășurare de erudiție și analiză fină,asupra coloanei vertebrale a culturii euro-pene moderne. Nu este un demers făcut cusentimentul disperării și al abandonului. Nueste un excurs scolastic rigid și arid, cum nueste nici o formațiune aluvionară presăratăcu alarmism și pedanterie. Este un discursdominat de o rațiune și un echilibru clasiceși înnobilat de eleganță gracilă. Jocul vo-lumelor și luminilor permit punerea învaloare a tezelor autorului, inserate în geo-metria riguroasă a arhitecturii lucrării. Par-cursul din grădinile Imperiului Ahemenidpână în contemporaneitate poate fi ase-mănat cu plutirea unei flori. Nu a unei floride cireș, care evocă efemeritatea, ci a uneiflori de păpădie al cărei zbor poartă suavulparfum al speranței în fiecare din semințelesale.

În lumina adevărului



În conformitate cu aforismul după care nu este cultură ade-vărată decât ceea ce devine amintire personală, am despreDante și Paradis o asemnea amintire, foarte precisă. Ceea cea trăit, văzut, auzit în raport cu o capodoperă impregnează

ființa fiecărui om cu simțirile respective care devin parte integrantănu doar a reprezentărilor despre operă ci a firii acelei persoane.

Petrecându-mi copilăria în preajma bunicului meu, admiratoral culturilor germană și italiană și vorbitor bun al limbilor respec-tive, păstrez ca prime amintiri livrești, Cântecul Nibelungilor și DivinaComedie. Ele îmi erau povestite și chiar citite din două cărți impre-sionate ca dimensiuni, ilustrate cu gravuri. Divina Comedie bene-ficia de pagini lucioase legate în piele pe care, alături de textulitalian și notele de subsol, scrise și acelea destul de mare, se găseauilustrații romantice de Gustave Doré, inclusiv portretul sever al luiDante, încununat cu lauri. Când am început să citesc, am avutacces și la traducerea incomparabilei opere, cea făcută de Coșbuc,completată și prefațată de Ramiro Ortiz, în care se aflau și planșecu„hărțile” Infernului, Purgatoriului și Paradisului. Era o ediție an-tebelică, ortografia diferea de cea pe care o învățam la școală,făcând lectura și mai incitantă.

Trebuie să spun că, încă de pe la cinci ani și mult timp dupăaceea, din Divina Comedie, cea mai fascinantă carte a biblioteciifamiliei, partea care mă interesa cel mai mult era Infernul, căruiaDoré îi consacrase cele mai multe și neliniștitoare gravuri, punândîn scenele înfățișate un teribil dramatism.Vreo patruzeci de ani maitârziu, am retrăit momentul alături de fiul meu, iubitor al aceleiașicărți și privitor insațiabil al acelorași imagini, cerându-mi explicațiidespre fiecare scenă. Paradisul mi se părea prea luminos, chiar și îngravurile - acum radiante - ale lui Doré, și oarecum tern. Cetele ne-sfârșite de îngeri și credincioși drapați într-un fel de togi, spredeosebire de păcătoșii din Infern, de o plastică nuditate, nu erauatât de atractive.

Chiar și părinții bisericii sunt de părere că drepții ajunși în Rai nuse vor delecta doar cu contemplarea luminii de pe chipurile divineci, măcar uneori, vor avea acces la privirea Infernului și a celor ce sepetrec acolo. E o idee destul de ciudată, dar foarte omenească însine, aceasta: că sufletele atât de pure încât au binemeritat Par-adisul, pot să găsească desfătare în chinurile unor alte suflete,oricât de păcătoase ar fi.

Mă gândesc la toate acestea citind și recitind frumoasa carte alui Horia-Roman Patapievici care cuprinde, cum spune și titlul,Două eseuri despre Paradis și o încheiere (Editura Humanitas) și carei-a adus autorului un meritat titlu de„Scriitor al anului 2018”.

Epoca modernă - de secularizare a Paradisului, cum observăeseistul – preferă tragicul Infern și modernii se arată obosiți, dela Victor Hugo la Ezra Pound, de lumina Raiului. Deși ultimul ede acord că se vorbește prea mult de Infern față de Purgatoriuși Paradis. Patapievici analizează teoria lui Pound desprepierderea paradiziacului, mai exact imposibilitatea de a maisimți Paradisul. Și totuși există creatori, cum explică autoruleseurilor, care pot cunoaște Paradisul și chiar îl pot reprezenta.Între ei Pound însuși, Proust, pictorii Claude Lorrain, Rembrandtvan Rijn.

Concluzia primului eseu, Unde s-a dus Paradisul?, este că el s-adisipat, amestecându-se în realitatea modernă și post-modernăcu Purgatoriul și Infernul. Totuși căutarea Paradisului este sensulvieții de care mulți, „care aproape au uitat” acest lucru, ar trebuisă-și amintească.

Paradisul presupune o„întrupare”observă Patapievici. E logic,pentru că recăpătarea senzorialului e absolut necesară pentru aresimți paradiziacul. Aș adăuga faptul că și Infernul presupune o în-trupare. Altfel cum ar simți păcătoșii focul, temeperatura smoaleiori a gheții veșnice, greutatea pietroaielor sau sacilor cu monedepe care, ne asigură Dante, sunt siliți să-i împingă?

Al doilea eseu se referă la Principiul Paradisului adică la Voceacare vorbește în poemul epic modern. Autorul analizează minuțios șicu subtilitate mai multe poeme epice care au jalonat istoria. Lacapăt, concluzia este că „nici unul dintre noi nu se iluzionează”atunci când nădăjduiește momentul învierii și vremea de apoi. Darmodernii nu au viziunea acestei realități sau nu o declară. „Poatesingur Pound” – crede Patapievici – are posibilitatea de a enunța„principiul Paradisului” care funcționează omolog în lume și artă:adunarea împreună a „tetradei”: pământ și cer, divini și muritori.Fără acest principiu, care funcționează, la Dante bunăoară, credeeseistul, nimic nu se poate închega într-un întreg. Modernitatearătăcește acest principiu.

Vedem în jurul nostru – aș particulariza eu – și la oameni cu ed-ucație mai mult decât mijlocie, o adevărată furie ateistă, o demență„seculară” demnă de comunismul cel mai obscur și paranoic, bachiar întrecându-l pe acela.„Omul recent”– alt concept al lui Horia-Roman Patapievici – se înverșunează animalic împotriva tradițieistrămoșilor săi numind-o, cu rânjete chiar dantești, „pupare demoaște”. Acest tip de modernitate urăște lumea care nu începechiar cu ea, reprezentanții ei necum să mai aibă acces la simțirea„cu urechile trupului”a Paradisului. Ea este mai jos de viziunile luiDante despre Infern, fiind însuși Iadul pe Pămînt.

Dimpotrivă, prin reflexia elementelor„tetradei”, lumea și operade artă se împlinesc. Modernii care tind spre această unitate aunostalgia Paradisului ca„subsitut de Paradis”.

”Încheierea”lui Patapievici se intitulează Ochii de carne ai iubiriiși se referă tot la„întruparea”necesară pentru a resimți paradiziacul:„Trebuie carnea, altfel totul e mort”. Personajul exemplar în care di-vinul se întrupează este Maria Magdelena. Ea„cunoaște spiritualulprin plenitudinea cărnii” și astfel are acces la iubire. Fraza finală acărții:„Căci inima iubirii este jertfa, iar trupul ei e carnea cu care neva veni învierea”.

Atenția instinctivă arătată chiar și de un copil Infernului, ispitade a privi cu precădere torturi și monștri,„oboseala”de Paradis sepot vindeca prin exercițiul înțelegerii artei și prin iubire, așa cumdecăzuta Maria Magdalena s-a răscumpărat și a primit de la Iisusrăsplata perceperii nemijlocite a Paradisului.

Cartea lui Horia-Roman Patapievici, construită cu rigoare și cuutilizarea abilă a unui vast registru cultural, constituind substanțaspirituală a autorului, este în același timp o mărturisire de credință.Fervoarea căutării autentice a Paradisului impresionează cititorul.

Principiul ParadisuluiHoriA GârbeA

��



Aşteptat acest volum al isto-ricului şi criticului literar IonPop şi oarecum previzibil, devreme ce cărţile sale apărute

de-a lungul a vreo cinci decenii îl preves-teau. Studiile consacrate poeziei române,coborând în timp până la începutul se-colului al XX- lea, acolo unde a început săse înfiripe modernismul românesc şiavangardismul, urmărindu-le dezvoltareaîn interbelic şi chiar mai târziu, dar maiales numeroasele tomuri despre poeţii şipoezia generaţiei sale, prefigurau deja o„hartă” (cum îi place să spună) iscatădintr-o viziune cuprinzătoare a unei li-teraturi care se contura în contextulnaţional şi european al vremii, contextcare şi-a lăsat amprenta asupra autorilorşi scrierilor acestora, asupra unor destineliterare din care s-au conturat totuşi valorimenite să dăinuie şi să închege o imagineaparte a liricii româneşti. Poezia româ-nească neomodernistă (Editura ŞcoalaArdeleană, 2018), în dimensiunile sale deaproape 900 de pagini, este argumentatăde activitatea impresionantă, în timp, prinlucrări de specialitate cu amplă cuprin-dere a fenomenului poetic (fiind binecunoscute şi frecvent comentate nu le voienumera aici) ale autorului, un critic şiistoric literar nu doar atent la convulsiileliterare ale vremurilor sale şi ale celor carele-au generat, ci şi lider de direcţie („Echi-nox”), mentor de adevărată şcoală lite-rară, aşa cum şi-ar fi dorit mulţi alţi criticiliterari importanţi. Spirit organizat, me-todic, cu adevărat profesor în tot ceea ceface şi scrie, Ion Pop ţine totuşi să aşezeîn faţa cuprinzătoarei sale cărţi un Argu-ment, nu doar ca o justificare a volumului,ci mai degrabă ca o introducere în pro-blematica acestuia, un paratext necesar,venind în continuarea titlului. Aşa se facecă vom întâlni în rândurile respective osuccintă privire asupra prezentului româ-nesc nu numai cultural (analitică, ele-gantă, dar şi necruţătoare, în mod justi-ficat), cât şi convingerea sa, crezul amputea spune, că studiile de acest fel sunt

încă şi vor rămâne utile: „Autorul acesteicărţi mai crede, însă, că ele sunt impor-tante, că reactivarea, fie şi pe suprafeţerelativ restrânse, a memoriei culturale, înspeţă poetice, e chiar vitală pentru exis-tenţa creaţiei, de astăzi şi din viitor.” (I. P.,Op. cit., p. 9) Criticul ţine să amintească dediversitatea foarte mare a stilurilor scrii-torilor comentaţi, de unde şi dificultateaîncadrării lor în anumite direcţii literare,apartenenţa lor la grupările propuse fiind

astfel una relativă. Desigur, face şi pre-cizarea că a avut în vedere intervalul detimp între gruparea Steaua (a lui A. E.Baconsky), cea care dă primele semne aleunei împotriviri la literatura îndrumatăideologic de puterea comunistă, şi miş-carea din jurul revistei clujene Echinox.

Dacă tot am amintit câte ceva deelementele de paratext, cred că este utilsă observăm şi imaginea care ilustreazăcoperta, o reproducere după opera sculp-torului Vasile Gorduz, intitulată Conver-sând cu iarba. Ea sugerează o inevitabilătrecere a timpului, dar nu una horaţiană,precum în Lui Postumus, ci marcată deprezenţa umană durabilă în timp princreaţie. Este şi un mesaj, complementarcu cel al cărţii.

Volumul are şi un cuprinzător capitolintroductiv, Modernism, neomodernism,pentru că, spirit voltaire-ian, profesorulclujean ţine să clarifice la început termeniicu care va lucra, cât şi principalele repereale spaţiului cultural în care se mişcă, cuatât mai mult cu cât, în privinţa terme-nilor de modernism, neomodernism, post-modernism, ba chiar şi transmodernism,de decenii bune există opinii diferite, iar oalunecare spre ambiguizare poate inter-veni oricând. Pornind de la acceptareamodernismului ca vârstă literară, în pri-mul rând, Ion Pop consideră că tenta-tivele de recuperare, recuperările chiar (înurma rupturii pricinuite de ideologizarealiteraturii), pot fi marcate de neo. Dacăeste un teren locuit de opinii diferite,aspectul polemic ar fi practic unul deneocolit. Cei obijnuiţi cu polemica de tipmaiorescian, marcată de o ironie caustică,demolatoare, vor fi surprinşi să constaterafinamentul, tonul rezervat şi eleganţapolemicii cultivate de autorul Poezieiromâneşti neomoderne, cel care pare cănici măcar nu-şi doreşte postura de po-lemist, dar care nu face concesii dictatede politeţe. Iată o mostră, în replică laopiniile lui Ion Bogdan Lefter, cu referirela acelaşi subiect, în care ne intereseazăacum doar stilul, fără să detaliem con-

Rigoare şi eleganţăîntr-o carte fundamentală

Andrei MoldovAn



troversa: „Că asemenea afirmaţii sunt derelativizat este cel mai neînsemnat lucruce se poate spune. Dincolo de observaţiacomună că «gloriile efemere» sunt doarale poeţilor fără personalitate, simpli epi-goni ai unor personalităţi exemplare – şifenomenul e, la urma urmei, firesc în oriceetapă a istoriei literaturii – calificativul de«anacronic», extins asupra întregii gene-raţii ‘60, este strident exagerat şi indică oatitudine cam... frustă, faţă de aşa-nu-mitul progres al formelor poetice într-ostrictă dependenţă calendaristică ce ardecide şi în privinţa valorii lor estetice.Dacă nu putem scoate din timp o operă şijudecata asupra ei, nici nu putem rosti cuseninătate verdicte categorice, motivatedoar prin înscrierea sau neînscrierea ei pelinia celor mai recente experienţe.” (Op.cit., p. 25) În sprijinul său, autorul nu ezităsă citeze voci critice de autoritate recu-noscută (Nicolae Manolescu, EugenSimion...), dar, la fel, nu ocoleşte chiarmijloace mai puţin literare, cum ar fi anec-dotica, atunci când acestea se dovedescutile discursului critic.

Clarificarea termenilor o face Ion Popprintr-un demers istoric, pornind de laînfiriparea, apoi consacrarea noţiunii demodernism în cultura română, de la ac-ceptarea simbolismului ca modernism laînceputul veacului trecut (are în vedere şirevista Viaţa nouă a lui Ovid Densuşianu),până la limpezirea particularităţilor fiecă-ruia şi la consacrarea termenului în ver-siunea lovinesciană, cu o veritabilă artă anotelor de subsol care nu sunt informaţiirigide, ci au menirea să amplifice dialogul,dezbaterea. Nu lipseşte analiza raportuluimodernitate/ avangardism, pentru o mailimpede înţelegere a peisajului literar alepocii, evoluţia sa firească şi acceptarea şivehicularea termenilor într-o perspectivădiacronică.

Un spaţiu important rezervă autorul,cu deplin temei, perioadei de după răz-boi, marcată de ideologizarea culturii,implicit a literaturii, când proletcultismulşi realismul socialist frâng cu brutalitateevoluţia firească a literaturii române şi oîndepărtează de valorile estetice. Nu suntuitaţi aici „artizanii” în plan cultural, obe-dienţi ai puterii politice (ca să ne păstrămîn linia civilizată a criticului şi să nu spu-nem slugi). Dincolo de o realitate politicăavând consecinţe dureroase, ce se resimtşi azi, istoricul literar înregistrează o frac-tură prăpăstioasă în cultură, cu înde-

părtarea obligată a creaţiei artistice de lavalorile care o definesc spre ideologic şiencomiastic, cu un control sever princenzură, ceea ce a dus inevitabil la de-formarea unor destine literare sau chiar ladistrugerea lor. A fost, aşa cum afirmăautorul, un„proces de distrugere”.

Amintirea atitudinii unor scriitori faţăde constrângerile comuniste, bine venităîn capitolul introductiv, este îndeobştecunoscută, cel puţin în reperele ei maivehiculate. Istoricul literar stârneşte in-teresul cititorului menţionând şi poziţiade stânga (cel puţin la început) a unorpersonalităţi care ulterior au devenitopozanţi importanţi faţă de regimulcomunist din România. La fel, autorul nupoate să treacă sub tăcere comporta-mentul unor critici care, în ciuda unorevidente semne de „dezgheţ”, au con-tinuat să servească„misiunea ideologică”,aşa cum a fost Ovid. Crohmălniceanu,numind o asemenea atitudine încreme-nită în servilism faţă de puterea politică„critică tardiv-militantă”. Faţă de aseme-nea realităţi, profesorul clujean, în loc săse tulbure şi să anatemizeze astfel de per-sonalităţi, cum ne-am fi aşteptat, trateazăsituaţia cu eleganţă şi cu o ironie de fincărturar:„Funcţionarii ideologiei de partidfăceau, iată, figură de Boileau reeditat înversiune comunistă.” (Ibid., p. 16)

„Dezgheţul”de care aminteam, adicăînceputul recuperării lirismului, momen-tul în care se poate vorbi de un neomo-dernism, Ion Pop îl plasează în primeleatitudini de „răzvrătire” (cam mult spus!)ale grupării de la revista Steaua a lui A. E.Baconsky, tributar şi el cândva prolet-cultismului, cum de altfel au fost atâţiaalţii. În eforturile de „recuperare” a liris-mului, nu este uitat, în mod firesc, NicolaeLabiş, influenţa lui fiind văzută cu oobservaţie pertinentă, de adevărat chi-rurg al criticii literare: „De altfel s-a şiobservat că exemplul Labiş a funcţionatmai degrabă ca reper etic al creaţiei şi nuneapărat în sensul unui model în sensulpropriu al cuvântului, foarte tânărul poetaflându-se el însuşi abia într-o fază decristalizare a viziunii.” (Ibid., p. 14) Acestprim capitol, în chip de studiu introductiv,are adâncimile lui de descoperit pentrucititorul interesat, de o logică impecabilă,cu o scriitură elegantă, atentă să nuproducă zguduiri altfel decât cele îngă-duite de un spirit cultivat, având şi, enevoie să o spunem, un rol de iniţiere a

cititorului, nu doar în problematica volu-mului, ci şi în atmosfera ei de aleasă ţinutăintelectuală.

Studiul este un amplu excurs încurtea a nu mai puţin de 115 poeţi dinintervalul deja amintit, grupaţi în 22 de„familii”lirice, structurare relativă, nu doarconform mărturisirilor autorului, ci şi prinfaptul că se întâmplă să se stabilească„înrudiri” între poeţi din grupări diferite.Autorul desfăşoară această„hartă”a neo-modernismului cu multă generozitate,fără să stabilească (cel puţin deocamdată)ierarhii valorice, apartenenţa la efortulrevenirii spre lirism având prioritate lastabilirea structurii volumului. Dacă înprima parte avem capitole justificate dinperspectiva istoriei literare, precum De-buturi întârziate (Radu Stanca, ŞtefanAugustin Doinaş, Ion Negoiţescu, EtaBoeriu, Ioanichie Olteanu), urmat de Gru-patea „Steaua”şi ieşirea din proletcultism(A. E. Bacondky, Aurel Rău, Victor Felea,Aurel Gurghianu), inevitabil de MomentulNicolae Labiş şi de Fenomenul NichitaStănescu, grupările de poeţi continuă şiprin criterii tematice (Poezia în for, Tema-tică religioasă, Cotidianul transfigurat), darmai cu seamă stilistice (Variante de (h)er-metism, „Onirismul estetic” şi împrejurimile,Fantezism ironic, parodic, elegiac, Prefi-gurări textualiste etc.), pentru ca partea deluare în seamă a atâtor expresii poeticeneomoderniste să se încheie cu Mo-mentul „Echinox”.

Cei care cred că sunt familiarizaţi cutextele critice ale lui Ion Pop probabil că s-ar fi aşteptat la o mai mare exigenţă dinpartea sa în selectarea autorilor, mai cuseamă la ceea ce numim tradiţionalişti (nuneapărat doar cei incluşi în capitolul cuacest titlu!) sau„tribuni”, poeţi în generalcu o contribuţie mai modestă la recu-perarea/ revenirea spre valorile poeticecare să dea un contur nou lirismuluiromânesc. Autorul Poeziei româneşti neo-moderniste justifică destul de convingătoro astfel de includere, chiar dacă, absolutsubiectiv, ne-am fi dorit să fie altfel. Nu nerămâne decât să vedem dacă istoriculliterar, în comentariul său, face sau nuconcesii în acest sens. Iată, spre exemplu,în gruparea Poezia în for, incluzând peAdrian Păunescu, Mircea Dinescu, AdiCusin, Dorin Tudoran, Daniela Crăsnaru,cu o amplă parte introductivă (nu toatecapitolele se bucură de un text intro-ductiv sau nu la fel de întins), referindu-se


Nr. 11-12(13-14)� NOIEMBRIE-DECEMBRIE 2018

la Adrian Păunescu, poetul atât de con-troversat, cel care a lansat multe dintresloganurile encomiastice la adresa dic-tatorului comunist pe stadioanele pline,unde se aduna mulţime de admiratori,autorul notează: „Cea de a doua cauză aacestor alunecări de teren liric este, cred,şi acea evidentă lipsă de spirit şi de gustcare l-a împiedicat să facă diferenţelenecesare între discursul retoric găunos şiirelevant estetic, şi poezia pe care o maireuşea din când în când, extrăgând din«tonele de minereu verbal», gramul deaur...” (Ibid., p. 313) Dacă luăm în seamă şicitarea unor opinii aparţinând şi altorcritici literari, observăm fără dificultate căIon Pop nu face concesii, înregistrând defapt scrierile unui poet care, de curte fiind,a produs multă agitaţie la balurile vremii.Cât despre„alunecările de teren lirice”, înurma cărora apare şi un gram de aur, nucred că ar trebui să ne entuziasmăm,într-o ţară care a fost râvnită şi pizmuitămereu din pricina bogăţiei ei în aur. Mulţiversificatori din spaţiul carpatin, trans-pirând abundent, ar putea producegramul acela, de fapt aproape nesem-nificativ în peisajul general. Cam la fel staulucrurile şi în privinţa poeziei religioaseunde, aşa cum constată autorul, au existatcândva nume de mare rezonanţă precumVasile Voiculescu, Ion Pillat, Lucian Blaga,Daniel Turcea, Ioan Alexandru, secolulnostru marcând o scădere din perspec-tiva problematizării raportului fiinţei cudivinitatea, reprezentată mai mult depoeţi care vor să fie crezuţi„mai degrabăpe cuvânt decât pe cuvinte”. Aş adăuga căaceastă criză în plan estetic, se manifestăpe fondul unei adevărate inflaţii depoezie religioasă de după 1990, cândmare parte din encomiastica de partidşi-a schimbat destinatarul îmbrăcând îngrabă sutana.

Ion Pop, în schimb, se simte în largulsău când glosează pe seama unor valoripoetice autentice, nu puţine în volum.Aşa ar fi capitolul despre onirismul poetic,mai cu seamă studiul analitic consacrat luiLeonid Dimov, ceea ce îi permite o res-piraţie critică mai largă, europeană(André Breton, Georges Poulet), cu ins-pirate ancorări în comentariul autohton(Valeriu Cristea), dar şi cu citarea unorpoeme în care autorul lor merge spre oautodefinire, cum ar fi: „Deşi ştiam încădin leneşa tinereţe,/ Că naraţiunea, ironia,imaginile glumeţe/ n-au ce căuta în

cadenţe:/ Că poezia ţine de esenţe./ Euînsă, elev fiind, ca toţi năucii,/ Îmi pier-deam în coridoare ori pe săli – papucii/Şi-i căutam, deşi era ora de fizică,/ Deşiacuzat eram că nu mă dedam la meta-fizică,/ De către ceilalţi versificatori dinurbe,/ Că tot umblam prin scaeţi, pringrohotişuri şi turbe.” Criticul, acceptândversurile de mai sus ca o devoalare apoieticului, nu întârzie să amendeze într-ooarecare măsură, precizând: „La dreptvorbind, aceste ultime elemente nu suntprea frecvente în universul lui LeonidDimov, poet mult mai puţin al urâtului şial neprelucratului, ci mai degrabă tentat,cum am văzut mereu, să-şi selectezefoarte atent materialele de construcţie...”(Ibid., p. 559) Nume importante mai suntincluse în această familie poetică, pre-cum: Daniel Turcea, Virgil Mazilescu,Constantin Abăluţă, Nora Iuga... Înschimb, Emil Brumaru, adevărat discipolal lui Dimov, ilustrează capitolul Fantezismironic, parodic, elegiac, alături de MarinSorescu, Petre Stoica, Ovidiu Genaru,Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Azap...,aspect obişnuit în carte, de care cititoruleste avertizat încă din partea introductivăa volumului. Putem observa aici, printr-oasemenea modalitate, o anumită dina-mică, tocmai printr-o astfel de relativizareîn privinţa înrudirilor şi contaminărilor.

Nu este nici locul şi nici scopul rân-durilor de faţă să treacă în revistă întreagaproblematică a acestui masiv şi suplutom, ba chiar cred că ar fi o treabă deprisos. În schimb, în ton cu personalitateaautorului, clădită pe şi din cărţi, nu putemtrece cu vederea două grupări poeticecare curg una din cealaltă. Este vorba dePoezia printre cărţi, incluzând, printre alţiipe Alexandru Andriţoiu, Romulus Vul-pescu, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei,Matei Călinescu, Grigore Arbore, IrinaMavrodin, Grete Tartler, cât şi Prefigurăritextualiste, cu Şerban Foarţă, MarinMincu, Ştefania Plopeanu, Ioan Muşlea,autori de „delicte filologice”, pentru careprofesorul Ion Pop manifestă o abiastăpânită empatie: „Există, nu-i aşa,variante ale stărilor de spirit trăite «întreviaţă şi texte», deopotrivă ca stări debeatitudine şi jubilaţie a cuiva care sesimte un nou alchimist al verbului sau caelegie a alienării, nu mai puţin autentică,a celui care îşi simte «hélas!», cum amauzit, «carnea tristă», după ce a citit toatecărţile... Dar asta nu-l împiedică să creadă

că lumea e făcută să ajungă tot la oCarte...” (Ibid., p. 665)

Cum am spus, Momentul „Echinox”încheie trecerea în revistă a famiilorpoetice, fiind şi o grupare în acelaşi timp,în jurul revistei studenţeşti de la Cluj,iniţiată şi condusă de autorul volumuluide faţă, la vremea aceea tânăr asistentuniversitar (Jean Pop, pentru cercurilestudenţeşti). Aşadar, implicat direct fiind,preferă să citeze mai mult opiniile saumărturiile altora, cum ar fi cele ale luiPetru Poantă („Noi eram independenţi,nici revoluţionari, nici obedienţi, ci sus-pendaţi în interiorul unei carenţe aideologiei oficiale [...], trăiam cu sen-timentul viu al emancipării de oriceservituţi conjuncturale.”) sau ale lui Ma-rian Papahagi care, şi el, precizează căgruparea nu a avut un program, nu şi-apropus o direcţie anume, ci s-a dorit unveritabil atelier, „nu numai literar”. Toateacestea nu au împiedicat să se discutedespre efectul „Echinox” (Petru Poantă) şisă se contureze în literatura română ca omişcare inconfundabilă. Ion Pop regretăcă economia cărţii nu îi permite să discutedespre contribuţiile poetice ale mai mul-tor echinoxişti şi, celor comentaţi (DinuFlămând, Ion Mircea, Adrian Popescu,Mariana Bojan, Aurel Şorobetea, HoriaBădescu, Radu Ulmeanu), le adaugă oînşiruire de alţi autori care nu ar trebuitrecuţi cu vederea.

După analiza temeinică a celor 22 defamilii poetice, autorul ţine să formulezeşi Concluzii provizorii. Dacă prima parte i-apermis să lărgească şi să diversifice cumărinimie „harta” neomodernismului, înjudecăţile finale, sintetice, observăm că oparte a structurilor luate în seamă sunt pebună dreptate ignorate, că preocupărilecriticului se îndreaptă cu precădere spreceea ce rămâne durabil din limbajulpoetic, spre esenţe, spre ceea ce rămânepur (cu toate că nu este adeptul „puris-mului estetizant”). Ia în seamă formeleînalte, precum în poezia lui NichitaStănescu sau a lui Marin Sorescu desprecare spune că exprimă o „slăbire şi rela-tivizare a viziunii înalt-moderniste”. Estepreocupat de aspecte ale continuităţiloreuropene, precum paleta diversificată aunui neoexpresionism sau chiar expre-sionism, dar mai cu seamă veritabileexperimente poetice, mai puţin vehi-culate în literatura noastră de specialitate.Aşa ar fi, spre exemplu, punerea în relaţie


Nr. 11-12(13-14)� NOIEMBRIE-DECEMBRIE 201861

��

a poeziei lui Şerban Foarţă cu mişcareanovatoare din Franţa anilor‘60, cunoscutăsub numele de OuLiPo (Oulipo. La litté-rature potentielle (Création. Re-création.Récréation), Gallimard, 1973), care sedeclară a nu fi o mişcare literară, nici unseminar ştiinţific şi nici literatură aleatorie,numeroase texte fiind semnate de Ray-mond Queneau, Georges Perec, MarcelBénabore... Cred că apropierea poetuluiromân de Oulipo are în vedere în primulrând utilizarea unor structuri deja exis-tente, precum şi „manipularea lexico-grafică”. Utile aceste deschideri sprerespiraţii mai largi!

Acest din urmă capitol al Literaturiiromâneşti neomoderniste se încheie cu omărturisire mai puţin„provizorie” a auto-rului, deşi formulată cu aceeaşi reţinere şimodestie, dar cu iz de crez şi testamentar:„Autorul cărţii de faţă speră că gloselesale de cititor fidel al sutelor de cărţi ce leilustrează, mărturisit solidar cu mesajul lorconstructiv, vor fi adus câteva argumenteîn plus pentru a le susţine şi preţui. Le-ascris cu conştiinţa unei datorii faţă de ovârstă a poeziei româneşti de a căreivaloare a avut timp să se convingă devreo cincizeci de ani încoace. A fost, maieste şi generaţia sa, iar datoria a ajuns,iată, să fie aproape împlinită.” (I. P., Op.cit.,p. 825)

Un interes deosebit îl reprezintăAddenda, dincolo de cititorii obişnuiţi,mai cu seamă pentru comentatorii deliteratură, cei care uneori sunt puşi săjudece creaţiile autorilor care sunt deo-potrivă poeţi şi critici literari, aşa cum esteşi cazul lui Ion Pop, afirmat în poeziacontemporană nu ca o apariţie eclatantăşi spectaculară a unui moment, ci ca ovaloare constantă şi inconfundabilă de-alungul a vreo cinci decenii. Misiune nuprea uşoară pentru critic, să îl comentezepe poetul care i se arată în oglindă, pentrucă în acest auxiliar al volumului, intitulatCritică, auto-critică şi confesiune, cam astase întâmplă. Alege să nu dea dovadă deipocrizie, aşezându-l pe poetul Gramaticiitârzii în tabloul elementelor poetice pecare l-a desenat şi comentându-l la modulobiectiv, neutru. Mai întâi defineştemomentul acestei „auto-critici-mărturi-sitoare” din perspectiva datoriei isto-ricului literar de a-l include pe poet îngeneraţia căreia îi aparţine:„La încheiereaunui lung periplu printre poeţii uneigeneraţii care este, în fond, şi a mea,

poate că nu e tocmai necuviincios săadaug şirului de nume înregistrat peparcurs şi numele Ion Pop. Nu o fac dinorgoliu şi dintr-o hipertrofiată conştiinţă avalorii proprii, conştient fiind de marearelativitate a atâtor construcţii încercatefie şi în «partea cea mai rezistentă abiologiei umane», cum s-a spus desprecuvânt, ci dintr-un fel de sentiment aldatoriei de istoric literar.” (Ibid., p. 826) Înaceastă Addenda, autorul are o exprimaremereu rezervată, prudent să nu cadă înpăcatul lipsei de măsură (hybris). Estesever, neiertător, chiar atunci când for-mulează judecăţi de valoare, dar lasă deobicei cuvântul altor critici, atât celor carel-au însoţit de-a lungul vremurilor literare(cum ar fi Al. Cistelecan), cât şi celor dingeneraţiile mai tinere. Sunt modalităţicare îi servesc istoricului literar în bunămăsură, în a se detaşa de poet.

Două, cel puţin, sunt lucrurile pentrucare, cred eu, Addenda merită o atenţie cutotul specială. Mai întâi, e confesiunea caformă inedită de discurs critic, elementulautobiografic pe care niciun alt critic nuşi-l poate permite fără a-l cita pe autor, denatură să pătrundă în poiesisul operei saleşi să ofere imaginea tulburătoare a prefa-cerii vieţii în valori poetice. Parantezeleconfesive, adevărate pagini de profundăproză poematică, nu sunt simple măr-turisiri, ci relevarea unor adevăruri adânciale actului creaţiei, care duc la„împăcareadintre viaţă şi texte”. De aici şi „cotiturile”scriiturii, „schimbările de accent”, „amâ-narea generală”, motivele dominante înpoezie şi toate celelalte care ţin de poesis.Apoi, în eterna dispută în legătură cupoeţii-critici, din câte ştiu eu, Ion Pop estesingurul care admite că poetul, vrând-nevrând, este influenţat de criticul literar:„Criticul şi istoricul literar va fi avut şi el unrol în configurarea acestui mod de a scrieversuri. «În ţinutul în care totul a fostspus», comentând texte ale unor gene-raţii diferite, cu stiluri foarte deosebite şiele, a avut timp să câştige o acută conş-tiinţă a convenţiei literare, întreţinută fărăîndoială şi de frecventarea îndelungată aspaţiului poetic avangardist.”(Ibid., p. 852)

Aceste câteva gânduri despre Poeziaromânească neomodernă, scrisă cu ele-ganţă, rigoare şi un desăvârşit profesio-nalism de profesorul Ion Pop, se vor doarun semnal despre o carte fundamentală aculturii noastre.

Arca luiNoe și

Parca luiMacbeth

HoriA GârbeA

Se zice că într-o zi, când sătea săplouă, crocodilul l-a sunat pe dinozaur:

• Bună, Dino! Auzi, tu ai primit unemail de la un tip, Noe?

• Nu.• Nasol!De fapt, deși Arca lui Manolescu este

mai restrictivă decât a lui Noe, sunt po-menite, dacă nu și îmbarcate, pe puntesau sub punte, destule lighioane, uneleechivalente jurassicului de dinainte deNicolae Filimon, altele din cambrianul in-terbelic și chiar unele din paleoliticul pro-letcultist.

Astfel, printre picioarele elefanților șigirafelor gata să urce în Arcă, este schițată

www.revistaneuma.roCartea de critic[ 62


��

forfota rozătoarelor prozei fugărite de mi-cile carnasiere critice, împletirea șerpilor,de la piton la năpârcă, sub umbra păsă-rilor (de la Ivasiuc citire). Arca lui Noe esteîn același timp o panoramă vastă și o is-torie (critică) a romanului nostru de la în-ceputuri (Pelimon, Baronzi, Bujoreanu,Grandea, Kogălniceanu) până pe la datascrierii (1980, 1981, 1983 sunt anii în careapar volumele primei ediții, Editura Mi-nerva, colecția Momente și sinteze). Sols-tițiu tulburat, romanul lui Paul Georgescu,la care se referă Nicolae Manolescu învolumul final, Corinticul (1983), apare în1981.

De la încheierea primei ediții au tre-cut așadar 35 de ani, o vârstă frumoasă.Numit inițial eseu, volumul capătă subti-tlul de studiu, la această ediție, declaratădefinitivă (2018, Cartea Românească).Este a treia ediție, după cea apărută laGramar și, din câte mi-am dat seama, oreproduce ca și identic pe aceea, care eextinsă față de prima (de Cronică de fa-milie, de pildă, nu se putea scrie în 1980).În opinia mea, ideea de a edita cele treipărți ale studiului - cuprinzând introduc-erea și doricul, ionicul, corinticul și postfațaconcluzivă – într-un volum unic nu efericită. A ieșit un volum de 700 de pagini,greu de manevrat, tipărit cu literemărunte și margini prea înguste pentruadnotări. Iar textul lui Nicolae Manolescuprovoacă parcă dinadins adnotările, mar-ginaliile.

S-ar potrivi, din partea unuia ca minecare am tocit la propriu ediția princeps,să-i dedic autorului Utopiei cărții, versurilelui Vlahuță: Tot mai citesc măiastra-țicarte,/ Deși ți-o știu pe dinafară. Deși n-oștiu chiar pe dinafară, lectura, din nou a„măiestrei” lucrări mi-a amintit plăcereaprimei lecturi, din adolescență, char dacămi-a oferit și noi unghiuri de vedere. Nu s-ar potrivi însă de fel - din aceeași cunos-cută poezie a lui Vlahuță – versul cunoaptea tristei tale vieți. Viața lui NicolaeManolescu, care se pregătește să intre tri-umfal în cel de-al 17-lea lustru al ei, ar fifost luminoasă și veselă și dacă ar fi scrisdoar acest studiu, după ce ar fi citit șimeditat la atâtea și atâtea romane și laatâtea studii despre roman, nu toateeminente, desigur, dar diverse, incitante,creatoare de interpretări și discuții.

De fapt ceea ce impresionează laNicolae Manolescu este numărul imensde puncte de vedere pe care le sinte-

tizează construindu-și apoi propriultemplu, închinat zeului Roman, cu co-loane dorice, ionice și corintice. La 41-44de ani, câți avea când și-a construit Arca,Nicolae Manolescu avea o vastă info-mație bazată pe lectura a – probabil –sute de romane românești dar și punctede vedera asupra lor și a romanului cagen. Mai târziu, un tânăr critic a pus chiarla îndoială posibilitatea fizică, efectivă,ca un singur om, fie el și Nicolae Ma-nolescu, să fi citit toate textele la care sereferă.

Într-un eseu din ciclul Teme, apărutcam odată cu Arca lui Noe, Nicolae Ma-nolescu își dorea ca un critic să alăturetoate opiniile emise de autorități literare

într-un unic volum intitulat Banchetul. Labanchet, ca și în Arcă se intră cu invitație.Iar Arca lui Nicolae Manolescu e și unbanchet la care e poftit cititorul. E deaceea greu de crezut afirmația ionică aautorului, încă de la primele fraze, că ro-manul nu e în topul preferințelor sale, cila coada listei speciilor favorite. Cine ascris un studiu de 700 de pagini despreroman nu poate totuși să-l deteste.

De la prima la actuala ediție a Arceicategoriile lui Nicolae Manolescu pri-vind poziția autorului și naratorului fațăde planul acțiunii și-al personajelor audevenit de largă notorietate. În cei 35 deani scurși între ediții, romanul românescs-a amplificat numeric și a mizat decisivpe corintic. Nu s-a pus însă problemaapariției unei a patra categorii, post-co-rintice. Ar trebui poate, cel mult, ca încadrul corinticului să se facă subîm-părțiri. Ca o dorință personală, din rân-dul celei cu banchetul întrevăzut decritic, mi-aș dori ca Nicolae Manolescuînsuși să scrie un al patrulea volum alArcei, un fel de barjă la remorca Arceiprincipale, în care să îmbarce exem-plarele zoologice apărute după 1983. Și

ar avea ce aduna. De la Cel mai iubit… allui Preda (acela apărut, dar necuprins înArcă) la romanele mai recente ale luiNicolae Breban și D. R. Popescu, de lacele ale unor autori din apropierea sa caMircea Cărtărescu, Varujan Vosganian șiGabriel Chifu la ale mai depărtaților Cris-tian Teodorescu, Octavian Soviany sauDan Lungu.

Nu poate fi vorba de a epuiza într-ocronică mulțimea de observații și co-mentarii pe care le implică lectura, în re-curs, a Arcei, acesta fiind un simplusemnal înnodat din câteva gânduri„răzlețe” (vorba colegului nostru GeluNegrea). Unul dintre aceste gânduri neduce spre Parcele mitologice care-i aparși lui Macbeth. Doricul toarce firul ro-manului„mulgând caierul” - cum ar ziceDelavrancea – existenței și pefăcându-lîn fir epic. Ionicul deapănă subiectivacest fir, iar Corinticului ce-i mai rămâne?Să-l reteze, așa cum elocvenței i se suceatriumfător gâtul, asemenea Păunului dinpoezia lui Ion Barbu. Aici ne aflăm cudestinul romanului (românesc).

Visul meu ca Nicolae Manolescu să-șiserbeze trecerea în al nouălea deceniucu un volum al patrulea al Arcei lui Noeva rămâne probabil o simplă reverie. Darea se potrivește cu viziunea lui NicolaeManolescu mărturisind că, prin cerce-tarea speciei romanului, a aflat „într-ooarecare măsură”cum este acesta dar nuce anume este el. Desfăcând, una câteuna foile cepei nu se ajunge la miez pen-tru că ele însele constituie leguma. Pa-riul lui Nicolae Manolescu nu putea fiacela de a cunoaște tigrul din poemul luiBorges, cu care-și închide studiul ca fi-ință zoologică ci de-a lua în Arcă arhe-tipul tigrului.

Fraza cheie a cărții apare, cred eu, lapagina 502: „Romancierul realist a fostținut de necesitatea de a crea imaginidupă chipul și asemănarea vieții reale,(…) a devenit grefierul adevărului, (…)uitând că din fantezia lui țâșniserăcândva o mie și una de nopți de vis mira-col și splendoare”. Corinticul restituie ro-manului miracolul și splendoarea irea-lității. Cu el cercul se închide și firul tocatde ultima Parcă se destramă și redevinecaier. Indiferent dacă volumul al patruleava mai exista sau nu, demonstrația com-pletă s-a făcut.

www.revistaneuma.roCartea de poezie


��

Într-o literatură ca a noastră, care, lacapitolul lirică, a cunoscut rareorimomente de indigență – cantita-tivă ori valorică –, critica s-a con-

fruntat continuu cu inerente dificultăți. Deorientare rapidă și onestă intelectual într-oproducție editorială abundentă, de depis-tare a cărților care merită cu adevărat aten-ție, de analiză, evaluare, ierarhizare etc.Există, totuși, câteva criterii aproape infaili-bile, care pot simplifica gingașa și com-plexa operațiune de alegere a titlurilorasupra cărora merită să se aplece cu folosatât recenzenții cât și consumatorii de poe-zie (atâția câți au mai rămas…). Unul dintreele îl reprezintă numele editurii care gi-rează apariția în cauză – nu o dată, garan-ție serioasă de discernământ și calitate. Celpuțin astfel stau lucrurile în cazul edituriitimișorene Brumar pe care Robert Șerbana reușit s-o impună din start și s-o menținăprin ani drept un remarcabil brand axiolo-gic al liricii care se scrie în România zilelornoastre. Faptul că volumul de versuri celmai recent al Emanuelei Bușoi Parfum deinsulă a apărut la Brumar, în colecția Poețiromâni contemporani, constituie un primindiciu edificator al faptului că avem de-aface cu o poetă veritabilă – din păcate, maipuțin cunoscută la nivel național decât i-arda dreptul înzestrarea sa literară indubita-bilă. Dar nu este singura pe care întâmpla-rea că trăiește în provincie o condamnă laun nemeritat statut marginal: este tributularbitrar și inechitabil pe care, ca de obicei,îl plătesc blânzii inocenți și doar una dintreconsecințele nefaste cu care se soldează,iată, enclavizarea tot mai accentuată a Ro-mâniei culturale și circulația tot mai ane-mică a cărților și revistelor literare întrediferitele sale regiuni geografice. Dar asta-icam de multișor poveste și ea ar reclama odezbatere mai amplă, mai profundă și mairesponsabilă, al cărei loc nu este însă aici…

Insula din titlul volumului EmanueleiBușoi este, poetic vorbind, ecoul – olfactiv,în primul rând – al unor amintiri invaziv-sentimentale copleșitoare și persistente.Iar pentru că, sorescian, ele trebuiau săpoarte un nume, istoria noastră, risipită

prin propriile triste meandre, i-a spus Ada-Kaleh – toponim exotic, cu sonorități orien-tale, evocând povești baroce, învăluite înarome de fructe mediteraneene. Un numepropriu dat nostalgiei care o cutreieră peEmanuela Bușoi în multe texte (și nu doardin acest volum), asigurându-i fiabilitateaperformantă a metabolismului creator.„Amintirea mea are un parfum/ de insulă ui-tată”, scrie autoarea și nimic nu ne împie-dică să percepem, în subsolul acestorvocabule simple, diagrama unei poieticisui-generis, bazate pe mecanica subtilă apreschimbării materiei ubicue, care estememoria, în sugestie lirică. Iconografia(ludică și elegiacă, în egală măsură) din„Blow-up” – poemul cu care, neîntâmplă-tor, se deschide volumul – pare a lăsa și eaîn dubitativă suspensie secretul unei me-tamorfoze existențiale misterioase, singuraîn măsură să stabilească paritatea sacrădintre certitudinile terestre și îndoielile me-tafizice:„cățeluș în poziție de tragere/ Ținândstrâns un pistol într-o labă,/ Un aparat foto,în cealaltă./ Cine pe cine urmează?/ Cineajunge mai întâi/ La locul faptei:/ Glonțul?Imaginea?”

La această tulburătoare interogație – șila altele, contigue – răspunsurile Emanu-elei Bușoi nu sunt previzibile și nici uni-voce. Nu sunt nici convergente întotdea-una, afluind capricios către cititor, atâtdinspre fenomenologia spiritului, contrasădin experiența efectivă de viață care se ghi-cește printre faldurile din discursul euluipoetic, hrănit alternativ de sentimentalismși de aplomb formal, cât și din direcția unuibackground livresc, capabil să-l fertilizeze,să-l rafineze și să-i confere surprinzătoarevalențe.

Cele două surse de exercițiu liric se re-găsesc, desigur, și în paginile altor autoricontemporani din spațiul carpato-danu-bian – în proporții felurite și în manierecare le conturează (sau nu) profilul visat înaria modernității noastre literare. Ceea ceo distinge pe Emanuela Bușoi în acest con-text este modul abil de distribuire a accen-telor grave și a tonalităților ironice într-unsound echilibrat de tandre simetrii lăun-

trice: „Era zăpadă pe săturate/ pentru ghe-tele mele negre de piele pentru cele ale frate-lui/ mai mic/ scârțâit nou peste neauaproaspăt căzută/ pentru iepurii lungiți pe po-deaua cămării/ încrezători în alba întinderescânteietoare/ pradă ușoară în bătaia puștiitatălui meu/ vânător de ocazie” („Zăpezinopți zile”). Un poem care debutează cu unastfel de pseudo-pastel infantil se poatetermina la fel de bine într-o feerie sauîntr-un coșmar.

O cosmică ambiguitate stăpânește înpretutindenea fără margini a timpului si-multan din titlul altui poem: „E minunat săte afli în miezul timpului simultan/ habarn-ai dacă ai trăit/ dacă urmează să trăiești/sau vei trăi cândva./ Mort ești oricum”. Așij-derea, în „Măslinele verzi”, o Xantipa (cu„limbă de viperă”, desigur!) și un Socrate,care, „cu ochii închiși/ cântărește greutateaîn aur/ a adevărului”, se pândesc reciproc,punând la punct detaliile tragediei ce va săse consume acolo, în locul geometric per-vers, unde își dau mâna și își amestecă sân-gele și eternitatea, și derizoriul, în vreme ce„Atena așteaptă să intre/ pe poarta cetății/în amurg/ un bărbat/ o femeie și/ un măgarîncărcat/ cu sacii plini ochi/ cu măsline lu-cioase/ foarte bune/ alături de o cupă cu sucproaspăt de cucută”.

Am eludat intenționat faptul că Parfumde insulă este un volum bilingv, varianta safranceză, Parfum d’île, aparținând chiarEmanuelei Bușoi, distinsa profesoară care ainițiat multe promoții de liceeni severineniîn tainele și frumusețile limbii lui Villon,Rimbaud, Baudelaire ș.a. Am procedat ast-fel pentru că sunt încredințat că poezia eieste personală, expresivă și convingătoarefără sprijinul vreunor implanturi ori pro-teze literare, de orice natură sau prove-niență ar fi ele. Chiar dacă e vorba despreelegante și fidele oglinzi franțuzești…

Elegie la ţărmulinsulei uitate

Gelu neGreA

www.revistaneuma.roCartea de poezie 64


��

În peisajul eclectic al postmoder-nității lirice, Petre Ioan Crețu practicăo poezie autoreflexivă și dominatăde un imagism bogat. Raliat optze-

ciștilor prin asimilarea unei poetici disponi-bile spre nou, spre experiment, ludic șiironie, poetul își asumă singurătatea și sin-gularitatea în cadrul generației, fiindcă pu-blică mai puțin, în raport cu ceilalți, fără a seîndepărta totuși de gravitatea și însemnă-tatea actului poetic. După etapa unui în-ceput efervescent (1976-1983), când pu-blică versuri în ,,Contemporanul”și ,,Româ-nia literară”, urmează un destul de lung in-termezzo de tăceri sfredelitoare, pentru aconcretiza ulterior aceste preocupări poe-tice, de o puternică intensitate, în Poemelesăptămânii uitate (2014), Câmpia în ge-nunchi (2016), Ucigașii de vise (2018).

Definit de spațiul sudic pe care îl aducecu sine în poezie, Petre Ioan Crețu pune înpoeme epice și fluide o serie de viziuni ce îivădesc debordanta creativitate, dar și pe-simismul funciar. Autoironia și persiflarea îistau la îndemână, prilejuind jocuri de cu-vinte și de rime, pe cât de interesante, peatât de provocatoare, așa cum este și acestrecent volum de versuri, Ucigașii de vise(Editura Etnous, Brașov, 2018). Întreaga satraiectorie poetică se definește ca un zborscurt, parcă grăbit, căutând ceva, nestin-gherit și precis direcționat: ,,aripi de pământaripi de cer aripi/ crescute din răni din carnedin vânt/ toate se înalță într-un zbor fărățintă/ haotic// pe sub coaste/ o armată deîngeri săpând un tunel/ între lumea deastăzi și lumea de ieri/ e tot o hărmălaie dezâne și viermi/ iar funia a înmugurit deveghe a moarte/ în jurul gâtului firav/cineva s-a trezit din somn și a zis/ ăsta e PIC”(Cuvânt înainte).

Poemele sale dezvoltă adesea scenariionirice, revelații ale subconștientului saufragmentare incursiuni în abisalitatea ființei,în rețeaua ei subterană de impulsuri și frici.Nu degeaba locul-cheie e salonul de spitalunde visele cresc măreț din pereții albi,

semitransparenți, derulând în viteză ima--gini și experimente în apropierea delirului.Aici au loc subtile dialoguri cu Nevăzutul,adulmecat, întrezărit, presimțit: ,,trupuristrăvezii bolnave/ se strecurau încet pe subușă/ spre lumea de afară/ o lume bizarăbizară// eu, cel dintâi bolnav/ cavalerul deler/ cu spada înflorită ca un lujer de fier/ cufrigul în oase cu fruntea arzând/ țintuitîntr-o cameră îngustă/ stau pavăză vouă,străjerul de chin/ ca un clopot de tainăDoamne/ și mă subțiezi și mă ierți și mătreci/ dincolo de vamă// sângele îmi fugedin carne și plouă peste crini” (Sufletul meuloc comun pustiu).

Tema morții se insinuează încet-încet îndinamica viețuirii incerte, fiind la începuttot o înscenare onirică, apoi ea se materia-lizează în tristețe pregnantă. Și cu toateacestea, instinctul parodic, tentația jocului,parafraza, jubilația limbajului, lexicul bogatși fluorescent fac parte din experimentulliric al lui Petre Ioan Crețu, un experimentprofund personal și pe deplin asumat. Caun regizor textual, poetul aduce în prim-plan frânturile cotidianului pe care le pre-lungește și le supradimensionează fante-zist, fapt ce nu exclude neliniștile, frustrările,revelațiile interiorității: ,,în mine crește tiptiltiptil moartea/ îi fac semne cu mâna nu măvede/ continui să comunic cu ea tot dânddin mâini/ cu gândul că poate se plictiseșteși pleacă-n pustii// tu, singură într-un colț/eu singur în celălalt colț al încăperii din noi/acolo unde ar trebui să ne înălțăm/ să nepurificăm/ trecând din camera care secrede bărbat/ în camera care este femeie/luăm toate camerele la rând până la came-ra de apoi/ urmează camera de apoi strigăunul în neant/ nu mai era nimeni doarpustiu”(Despre singurătate).

Grupat în trei cicluri lirice (Pic, Ronțăi-torul, Acoperișuri), volumul lui Petre IoanCrețu transcrie realitatea atât sub aspectulpitorescului, al senzorialului concret, cât șisub aspectul unei metafizici a trecerii înspreo nouă dimensiune. Vigoarea poetului sevădește în această alcătuire eteroclită, înnotația esențializată, în figurația simbolicăși accesul la expresivitatea semantică a cu-vântului ordonator. Decorul rezultat esupravegheat atent, distribuind lumina op-timă și tonalitatea melancolică. Uneori suntpreferate experimentul ludic sau imitativ,

intertextualitatea, referința indirectă: ,,măurlu până voi uita că sunt/ că moartea mis-a cuibărit în tâmplă/ se stinge focul sfântdin lumânări/ pe străzi în lume încet sescurge/ decembrie stingher în vremi//...sunt înger șchiop cu aripile topite/ de roșulviu din triste felinare”(Decembrie trist).

Cele unsprezece poezii din grupajulfinal se așază puțin diferit în context, fiindtributare mai mult modernismului șaizecistdecât postmodernismului. O explicație nise oferă încă de la început: ,,Unsprezecepetale, poate cele unsprezece noduri îm-prumutate, în timp, de la Nichita, ce ar tre-bui să facă un întreg, un acoperiș care să măînvelească peste moarte. Un acoperiș pa-rabolă din 12 petale, dar cu o petală lăsatălipsă dinadins, pe unde să pătrundă ploaia,vântul, soarele, gerul, viața.” Sunt aici poe-me ale nașterii și ale iubirii, ale spațiului-trup, ale timpului-lumină, ale prietenieidincolo de moarte și ale afinităților poetice(amintiți lapidar reprezentanți ai moder-nismului, suprarealismului, onirismului li-terar românesc). Doar poemul final maiaruncă o privire piezișă spre neantul aripilorfrânte: ,,să-ți privești moartea în ochi să olași să vină la tine să o/ mângâi ușor peobraz și ea să se întindă lângă tine pe pat/într-un gest tandru duios aș putea sta așa oveșnicie ea/ cu singurătatea ei eu cu sin-gurătatea mea ce încă mai/ doare să vor-bim despre ce-am mai făcut despre copiisau/ despre nimicuri de-ale noastre o, tupasăre galbenă în/ cioc cui îi mai porținoroc între paharul meu cu vodcă și/ pa-harul tău cu har se construiesc distanțe șipoeme și nu/ mă duce pe mine să mă pierdîn lucruri mărunte dă-mi/ harul să plâng ul-timul meu poem și versurile să-mi cadă/grele din suflet lumea se naște aici submine o simt cum/ se mișcă că este că-i vienu e himeră nici gând de poet e/ ca un firde plantă plăpândă subțire// în lipsă despațiu mi s-a dat un bulgăraș de viață ca peo/ nouă șansă de moarte și mi s-au mai dataripi, aripi mari,/ ce aripi mari am! Te rog în-noadă-mi-le la spate”(Acoperiș 11).

Petre Ioan Crețu este un poet cu viziuneși ,,un merituos profesionist” (opine a luiHoria Gârbea), ce merită cunoscut mai în-deaproape.

Vremea lui PICMonicA GroSu

www.revistaneuma.roRoman


��

Romanul Libertate de Bogdan Teodorescu este unroman despre scriitură, în primul rând, și abia apoi opoveste integrată unui univers ficțional. Nu povesteacontează, pare să fie mesajul acestui roman, ci modul

în care spui spovestea. Între discours și histoire există o perma-nentă concurență, o luptă, o intersectare, după cum toate aces-tea se răsfrâng în relația dintre ficțiune și nonficțiune, până latotala confuzie.

Prozatorul mizează pe autenticitate, pe veridicitate și pentrurelevarea acestor concepte pune în joc tot arsenalul tehnicilorepicului: roman și metaroman, plurivocitatea vocilor narative,relativizarea perspectivelor. Interesante sunt și ideile despre epicși epicitate, despre adevărul vieții și adevărul artei. Mai este viațao sursă originară pentru creație sau imaginația devansează rea-lul? Există un suspans al poveștii pe care Bogdan Teodorescu îl în-treține pe tot parcursul, întrucât firele încâlcite ale poveștii sedeslușesc abia la final, când toate ipotezele de lectură ale citi-torului cad una după alta.

În fapt, scriitorul spune, într-o manieră modernă, o povestede viață despre lumea de azi, o lume în care libertatea atât declamată este/a devenit iluzorie. Titlul are subtilitățile lui conota-tive, pornind chiar de la aspectul denotativ al substantivuluinearticulat care lărgește și anonimizează noțiunea, sugerând,poate, și modul fiecăruia de a se raporta la concept, modul pro-priu de reprezentare a noțiunii în numele căreia s-au purtat lupteși s-a făcut chiar o revoluție...

În raport cu lumea pe care o creează, autorul beneficiază deo libertate a sa, pe care o crede absolută, dar care are, desigur,limitele ei. Personajele însele au o libertate a lor, iluzorie și ea, re-stricționată de constrângerile scriiturii și de cele ale autorului,căci de cele ale realității nu poate fi vorba. Lumea creată astfeldupă regulile creației moderniste și postmoderniste are propria

libertate. Suntem în plină iluzie. Vălurile înșelătoare cad prin șiruldezvăluirilor despre romanul Libertate al lui Sorin Bratu, modulscriitorului de a introduce motivul romanului în roman, Libertatefiind romanul care distruge viața doctoriței Sonia Craiu. Romanullui Sorin Bratu este produsul final al unei făcături de lungă du-rată, care relevă o neliniște: Securitatea, metodele ei, nu aupierit... În elucidarea cazului, se implică mai întâi Sonia Craiu, fărăa obține, însă, clarificările necesare, apoi Lars Popescu.

Există, apoi, doi autori: unul, Lars (Mario) Popescu, un ziaristcare are propria poveste despre libertate și limitele ei într-o lumeîn care adevărul se tranzacționează; altul este Sorin Bratu însuși,un fel de vârf al unei structuri de supraveghere care întoarce laviziunea orwelliană, pentru a numi vârful unui aisberg și dede-subturile lui: supraveghere continuă, maladivă, big brother și ab-sența intimității, deci a libertății individului.

O primă concluzie elucidează misterul romanului în jurulcăruia gravitează toate personajele din lumea Soniei. Ancheta îlconduce pe Lars Popescu la conștientizarea dedesubturilor ais-bergului. La suprafață, lucrurile par clare:„Un scriitor de oarecaresucces în România, fiu al unui general SRI și asociatul a doi foștiofițeri SRI într-o firmă aparent benignă, se ocupă de fapt cu in-terceptarea ilegală a comunicațiilor diverselor persoane și trans-formă o parte din informațiile astfel obținute în romanele scoasepe piață”... În profunzime, lucrurile sunt mult mai complicate,relevând firele mafiote ale unor afaceri tenebroase și goana vi-novată după bani și putere în afara oricărei noțiuni de morală,luptă în care destinele unor oameni par lucruri neesențiale, lip-site de importanță, necesare victime colaterale pentru un triumfnecesar abjecției.

Finalul, cu intervențiile autorului Sorin Bratu, este echivalen-tul unui strigăt de victorie, căci el, în noul roman Fratele cel rău,a mai distrus o viață.

În acest timp, sugestia urmăririi continue persistă, lăsând citi-torului un gust amar: „...e fundamental dacă pe drumul nostrumergem singuri sau nu. Noi nu suntem niciodată singuri. Voi, da.De aceea, noi vă conducem pe voi”. Libertatea nu există. Esteiluzia noastră, în interiorul căreia ne instalăm pentru a puteasupraviețui și supra-viețui.

Libertate este un roman complex, cu semnificații de suprafațăși de adâncime, urmând scările dantești ale sensului: literal,moral, alegoric, anagogic. Epicul este dublat de o filosofie deviață marcată de pesimismul autorului în legătură cu posibili-tatea însănătoșirii societății omenești.

De aceea, romanul modern nu mai poate fi un basm, întrucâtconflictul nu mai este soluționat, el persistă în ficțiune și dincolode ea, prelungindu-se în realitatea cea aievea, în viețile noastre.Nimeni nu mai este inocent, totul este atins de degradaremorală. Făt-Frumos întârzie sau, poate, a devenit el însuși infor-mator SRI... Lumea este în stăpânirea balaurilor. Libertatearămâne un vis inaccesibil omului de azi.

Romanul s-a terminat, dilemele asupra cărora scriitorul ameditat rămân. Literatura nu mai este, așadar, un noble inutilité,ci modul de a lua cunoștință de imponderabilele și imprevi-zibilele existenței.

Libertăţile ficţiunii și limitările eiAnA dobre

www.revistaneuma.roCartea de poezie 66


Valeriu Stancu e un explorator;se caută pe sine în poezia şiproza pe care le scrie şi, deo-potrivă, în acelaşi timp cu ela-

borarea propriilor texte caută lumipoetice în toată Europa, din miezul ei fier-binte pînă în Nordul îngheţat, spre negu-roasa Thule, tărîmul fabulos care, pentrucei din vechime, marca limita universuluicunoscut, hotarul spre nicăieri al Europei:douăzeci şi doi de poeţi din Franţa, Lu-xemburg, Rusia, Belgia, Portugalia, Croa-ţia, Italia, Ungaria, Spania, Macedonia,Elveţia, la care adaugă pe Sigurdur Pál-sson din Islanda, se adună în sumarul dinO antologie a poeziei europene contempo-rane (Editura „Ştiinţa“, 2018), un volummasiv unde numele se aşază în ordine al-fabetică, sugerînd nu o ierarhie valorică apoeţilor înşişi, ci a fiecăruia, în opera sa.

Selecţia pe care o operează ValeriuStancu, un fin cunoscător al poeziei euro-pene, mai ales, de expresie (sau prin „fi-lieră“) francofonă este una de excelenţă;chiar dacă „eşantioanele“ sînt, în chipfatal, reduse numeric, poemele tradusereprezintă schiţa unui profil al fiecăruiautor, O antologie a poeziei europene con-temporane fiind o provocare de a le căutacărţile şi a le citi poezia întreagă: o selecţieinspirată şi în acest fel. Într-o altă ordine,Valeriu Stancu îi pune în dialog pe poeţiitraduşi, de dincolo, cu cei de dincoace decortinele de fier ori de catifea, solicitândcititorului conexiunile necesare pe care seconstituie însăşi lumea literaturii; în vre-mea debutului majorităţii autorilor dinantologie, se vorbea apăsat despre im-plozia limbajului poetic şi moartea poe-ziei. Acţiunea poeţilor din Europa năruită,politic, atunci, în spatele zidului sinistru şial sîrmei ghimpate arată, încă o dată, fap-tul că legile care guvernează lumea lite-raturii se circumscriu, aici şi aiurea, auto-nomiei esteticului, de care vorbea încăT.Maiorescu în secolul XIX, ideile circulîndlibere, dincolo de cătarea armelor de lagraniţe. Astfel, în anii‘80, Nichita Stănescuspunea poeţilor generaţiei sale, de aici şide oriunde, că„marii artişti creează dog-me“, că „generaţia nu este compusă dinoameni care au diferite vîrste, ci o recep-

tivitate comună la un fenomen istoric“, că„pe noi ne interesează, în primul rînd, un-ghiul estetic, adică gradul de eternitate şide tensiune a acestei eternităţi în comu-nicarea adevărurilor estetice“, în sfîrşit, îianunţă pe toţi că poetul e un om bogattocmai intrînd în zona sa de identificare:„Poezia ca fenomen subiectiv este nouafrontieră a sufletului uman. Cum am maispus şi cum se remarcă cu ochiul liber

într-o lume în sărăcire, în care omul de-vine din ce în ce mai poluant, prin nervo-zitate, politică şi război, poezia a rămassingurul teritoriu nejefuit. Ea este un teri-toriu care aparţine oricărui spirit uman, iarpoetul şi cuvintele nu sunt altceva decîtun no man‘s land între două zăcăminte desentimente“. Acestor mesaje transmisedin Bucureşti, „fără fir“, tuturor, poeţii dinantologia lui Valeriu Stancu le „răspund“astfel: Dante Mafia, din Italia:„Poezia e unou tare/ uitat într-un luminiş./ O găină nul-a vrut/ şi iată-l deja fiert în farfurie./ Ni-meni nu ştie/ în ce constă minunea/ şi nicimăcar nu se poate spune/ că e vorba deoul lui Columb./ Poezia nu are nevoie/ deprima pagină a ziarelor,/ nici de bătăi dinpalme; nu este visul/ emisiunilor de ştiri.Preferă poienile,/ turlele vechi şi porturile

bătrîne./ Poezia este o mahala/ în carestelele cad/ şi nimeni nu face caz de asta“(Poezia); Dražen Katunarič, din Croaţia;„sunt aici/ mă aflu aici/ în acest poem/pentru a pronunţa cu voce tare/ de cîteori este posibil/ cuvîntul sfinx/ fără a ţineseama de starea actuală a lucrurilor/ deguvernul care conduce în prezent/ sfinxuleste aici/ un mesaj secret pe labele-i mici/încremenit în timp/ sfinx - nu l-am savuratniciodată destul/ niciodată pînă la capăt/sfinx femelă - i-am căutat un soţ/ o zestrebună/ sfinx - i-am căutat provizii/ pentrueternitate/ sfinx - după moartea sa/ i-amcăutat citatele/ sfinx - ce îmi va spune/enigmatic/ pentru că am cunoscut dra-gostea/ încă un sfinx/ apoi un alt sfinx -fără nas/ pentru bătrîneţe/ în timpul pre-gătirilor în vederea despărţirii/ în vedereamarii călătorii/ în fiece clipă sfinxul estesfinx/ vreau să spun viaţă/ vreau să spuncer/ vreau să spun credinţă/ îl voi ridicaatît de greu/ în porfir verde egiptean/ îlvoi înălţa pînă la un loc sigur/ pînă la tro-nul meu/ să privească în depărtare şi sătacă/ să privească în depărtare şi să tacă„(Sfinx); Willem M.Roggeman, din Belgia:„Puţine obiecte în această lume/ sunt lafel de inutile ca un poem./ Căci orice lucruimportant în această viaţă/ n-are nici o va-loare comercială./ Poemul nu poate fi fo-losit la nimic./ Un misit nu ştie cum să-lrecomande./ Un avocat nu ştie ce să facăcu el./ Un politician nu poate să-l exploa-teze./ Un spărgător nu-l va lua cu sine./Un militar nu ar vrea nici măcar să-l dis-trugă./ Fiecare poem e un soi de eclipsălunară,/ dar el poate fi de asemenea şialtceva:/ un vers pe care nu-l mai uiţi ni-ciodată,/ o imagine care vă obsedează,/ ocombinaţie de cuvinte care continuă săvă intrige./ În rest nimic nu poate fi atins/cu un poem, doar senzaţia poetică şi stra-nie/ că ceva bun şi fără apărare/ poate sădureze mai multă vreme/ decît suprima-rea libertăţii cuvîntului,/ decît îngrămădi-rea cadavrelor duşmanilor/ decît incen-dierea unui oraş cucerit./ La răsăritul soa-relui tu îl priveşti/ cu gura strălucind deaur,/ dar la căderea serii/ simţi că literelese întunecă./ Atunci revin/ cele şase zileale unei stranii fericiri./ Poemul este trans-

Voci de pe un teritoriu încă nejefuitioAn HolbAn



��

parent ca sticla/ ce acoperă toate miro-surile şi culorile/ cuvintele vin şi pleacă/între carte şi ochelarii cititorului./ În poemlimba se împietreşte./ Dar, ce surpriză,toate versurile se deschid unul cîte unul/ca stridiile care lucesc în lumina răsăritu-lui„ (Utilitatea poeziei). Farmecul şi intere-sul antologiei lui Valeriu Stancu stau (şi)în acest dialog al poeţilor de dincoace deistorie şi de dincolo de vreme.

Chiar dacă Valeriu Stancu selecteazăpuţine poeme, cîte zece, în medie, de lafiecare autor, textele din sumarul anto-logiei lasă să se (între)vadă acel „ceva”care particularizează vocile de pe terito-riul încă nejefuit al poeziei europene;Guy Allix scrie în Precaritate despre viaţala capătul imposibilului - o apocalipsăstrigată de o voce„ca un trandafir ofilit“spre un cer de granit şi menhir, în cu-vinte care „ca zăpada se vor topi într-ozi“; Serge Basso de March găseşte poe-zia în simplul gest de a întoarce fileleunui calendar de perete, în „destinul“unui şorţ, căutînd departele într-uncufăr cu jucării ori în drumul spre şcoală;Evgheni Bunimovici din Rusia, în aştep-tarea vizei spre altundeva, fixează amin-tiri posttotalitare în figura lirică a „acti-vistului încărunţit“ care adoarme„cu unsurîs de tînăr baby-călău comsomolist“,resemnat la gîndul că „stalin nu va de-veni niciodată o prăjitură ca napoleon„;Philippe Delaveau explorează o „ţară alăuntrului“, figurînd exilul „în adînculnostru“, pentru ca Bruno Doucey, în nos-talgia Sudului clădit în „iubirile dintrepiatră şi lună“, să scrie un frumos poemde dragoste:„În acea dimineaţă/ mă scu-lasem cu mult înaintea ta/ pentru avedea primele luciri ale zilei/ Pe terasacasei noastre/ o creangă de hibiscus/ în-tindea degetele aşteptării sale/ în ace-eaşi direcţie ca mine/ Totul părea în-sufleţit de o singură raţiune de a trăi/ Înbriza/ zorilor/ lenjeria întinsă în ajun/dădea terasei/ aspectul unei bărci/ reîn-torcîndu-se în port/ N-am văzut primeleraze ale soarelui/ făcînd crestele mun-ţilor să strălucească/ Am văzut rochia taalbă/ rochia ta deschisă în vînt/ făcînd sădanseze soarele ca o cătină/ Am vrut să-ţi spun/ vino să vezi ce frumoasă ţi-e ro-chia/ în lumina dimineţii/ Camera încăera scufundată în penumbră/ tu dor-meai goală pe pînza întinsă a verii/ Ceeace am văzut atunci/ semăna cu prima di-mineaţă a lumii/ o mică floare de hibis-

cus/ sălbatic/ se deschidea între doi sori“(În somnul tău viitorul); pentru Guy vanHoof, călătoria e un pelerinaj spre sinelemai profund, Nuno Judice scrie despreiubire, de la roşul aprins al patimii pînăla„ecoul melancolic al unui adio“, DraženKatunarič reuneşte „cerul de odinioară“al lui Abraham, Isaac, Iafet, Sim, Han,„toţicopiii lui Noe“ şi cel al regelui David cutimpul prezent al unei umbre de palmierla soare, iar Hugues Labrusse elaboreazăo poezie (aproape) nominală, fără verb,în nemişcare, testînd amneziile de sub„cerurile testamentare„ în sinteze liricedin vecinătatea haiku-ului:„abur în jurulchipului său/ abur în mîinile sale/ pă-şune a soarelui iarba trosneşte/ sub din-

tele cariat“; Dante Mafia caută în figuralirică memorabilă a motanului Emilio ilu-zia salvării din curgerea egală a „obiş-nuinţelor“, Yves Namur glosează despre„utilitatea“ poeziei şi necesitatea întoar-cerii acesteia din semnificat în semnifi-cant, Marco Onofrio are revelaţia înal-tului, a Tatălui Atotputernic, la mare, în„buimăceala“ clopotelor de albastru,unde i se arată invizibilul şi inexprimabi-lul, iar Sigurdur Pálsson, lăsîndu-se scrisde poezie într-o casă fără ferestre şi uşi,fără şemineu şi fără tablouri pe pereţiicare lipsesc, şi ei, ne comunică un acro-şant portret liric al lui Borges:„Încet-încetluminile s-au stins/ la ferestrele caselor/Multă vreme o singură lumină a rămas/printre stele/ venind de la o lucarnă/ acasei oarbe/ În cele din urmă nu mai fu/

lumină/ Lumina se reîntorsese în sine/Cu scînteiere ea străluceşte pe bolta ce-rească/ a bibliotecii“ (Borges); András Pe-töcz imaginează un insolit dialog cuDumnezeu - călătorul prin lumea aceas-ta, „un miel neobişnuit trăind printrenoi“, Jean Portante duce cu sine, dincolo,în„pădurea dinăuntru“, toate secretele şicertitudinile celui silit să treacă „fărăefracţie„ în moarte, condamnat de cătreo adunare de cerbi, în vreme ce ClaudioPozzani caută departele de dincolo de„zgomotoasa tapiserie“ a oamenilor şirealului agresiv, într-o surprinzătoare„reactivare“ a spleen-ului baudelairian:„Genova, inamicul umbrelelor/ ploaia şivîntul, laturi/ ale unui improbabil tri-unghi scalen/ Genova, plantă carnivoră/cu scările ei - boturi/ gurmande demame mergînd după provizii/ Genovacu spori de mare/ Noi avem incrustaţii desare pînă în inimă/ avem urcări şi cobo-rîri/ pînă în străzile viselor noastre/ Ge-nova samba de valuri/ cu marea ţinută ladistanţă de coatele digurilor/ sau atrasăde calamitele stîncoase/ Genova cu pen-dulele ei de bucătărie/ bătînd ore de ca-tifea la douăsprezece perechi de coaste/Genova bîzîit de muşte/ care evită pum-nii pe faţa de masă/ urmele rotunde alepaharelor cu vin şi firimiturile obosite/Genova saudade şi spleen/ Privesc tur-nul/ pe care nimeni nu-l vizitează nicinu-l cunoaşte/ între o lacrimă şi alta/ aleferestrei mele sărate (de la fereastra measărată)„ (Genova, saudade şi splin): WillemM. Roggeman caută poezia în ceea ce ră-mîne inexprimat, Josep Maria Sala-Vall-daura emigrează din sine însuşi, dinCatalonia„cu buzele smulse“, Pierre-YvesSoucy rătăceşte într-un labirint al măşti-lor albe, mistuitor chemat de „luminaspaţiilor din adînc“, Luan Starova, dim-potrivă, caută stînca locuită de o singurăpasăre, Pierre-Alain Tâche se regăseşte înoglinzile interioare, în interogaţii activeadresate lumii şi sinelui, iar Jordi Vira-longa, într-o poezie intens reflexivă, ca-muflează eseuri despre fiinţă, iubire,eşec…

Harta Europei poetice, pe care o con-turează Valeriu Stancu în O antologie apoeziei europene contemporane esteaceea a unei lumi care trebuie descope-rită, explorată, înţeleasă şi, astfel, cuce-rită.

www.revistaneuma.roDialoguri 68


��

Volumul Globalizare și identitate românească. Dialoguriculturale, apărut la Editura Junimea (Iași, 2018), supuneatenției cititorilor o temă care, deși amplu și insistentdezbătută în spațiul public, este în continuare una de-

licată și complexă. Este vorba, după cum ne putem da seama dintitlu, despre conceptul de globalizare, pus în contextul unei acutenevoi de conservare a specificului fiecărei culturi, al fiecărui popor,comunități etc.

Cartea conține o serie de dialoguri televizate dintre sociologulNicu Gavriluță și criticul și istoricul literar Ioan Holban. Beneficiemașadar, de o dublă perspectivă asupra fiecărei teme tratate. Avemmai întâi opinia sociologului și antropologului, completată de lu-mina pe care o aduc textele literare asuprasubiectelor dezbătute. Aspectul acesta este cuatât mai oportun în condițiile în care opiniilepartenerilor de dialog converg, completân-du-se, adăugând în permanență câte un de-taliu semnificativ.

Avantajul cărților în care sunt redate dia-loguri, fie ele și televizate, este acela că lecturaeste facilitată de oralitatea pronunțată a textu-lui. Firește, cu condiția ca dialogul să se des-fășoare fluent, fără sincope și digresiuni. Iarmaniera așezată, cursivă în care au loc convor-birile dintre Ioan Holban și Nicu Gavriluță,ambii fiind personalități importante ale culturiiieșene, constituie garanția unei lecturi cel puținplăcute.

Un alt beneficiu al acestui tip de cărți îlreprezintă și un alt factor, poate la fel de im-portant ca primul, dar nu mai puțin primejdios.Este vorba de o formă de spontaneitate a dis-cursului și a ideilor. Nu de puține ori, interlocutorii emit păreriprovocate de vreo remarcă a celuilalt, de vreo întrebare ivită con-junctural, stârnită de direcția dialogului.

Trebuie spus că demersul celor doi cercetători nu este nicide-cum unul izolaționist, tot așa cum, în mod rațional, convorbitoriinu se lasă seduși de tentații ce i-ar putea așeza în vreo tabărăanume, fie ea adeptă a globalizării, a naționalismului de orice feletc. Cei doi, altfel spus, păstrează în contextul discuțiilor o per-spectivă largă, în ciuda complexității ideatice a fenomenuluidezbătut. Nu de puține ori, linia pe care este urmărit subiectul de-pășește granițele culturale și spirituale ale poporului român,opinanții punând într-un context mult mai larg fiecare temădezbătută, considerând, printre altele, că prima formă de glo-balizare a fost de fapt lumea indo-europeană: „Antropologii,lingviștii, istoricii vorbesc despre spațiul indo-european ca despreun spațiu comun pentru toate semințiile indo-europene, de laevrei, până la cei din islam și creștinism, dar asta mult după aceea.Spațiul acesta a fost un spațiu comun.” (p. 71)

Ducând mai departe ideea, este lesne de înțeles că pringlobalizare cei doi autori înțeleg cu totul altceva decât ce repre-zintă conceptul în zilele noastre, ea reprezentând în viziunea

acestora o identificare cultural-spirituală a punctelor care neunesc în chip esențial, mitic cu alte popoare. Iar aceste punctesunt într-adevăr ilustrate în cartea la care fac aici referire. ÎnCuvântul înainte, autorii remarcă: „Noi credem cu tărie că ade-vărata integrare europeană nu o putem face la modul profund,autentic și convingător doar în baza unor acorduri politice,diplomatice legislative și administrative. Ele sunt necesare, darnu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doaratunci când ne recunoaștem rădăcinile culturale comune, înprimul rând pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Estevorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scrispagini minunate Mircea Eliade.” (p. 10)

Mai mult, aproape fiecare discuție (cuprecădere cele care fac trimitere la mituri)constituie o sondare a arhaicului, valorifi-cându-l printr-o actualizare a acestuia. Obi-ceiuri cât se poate de actuale (din lumearurală, dar nu numai) își au rădăcinile în mit,în maniera cu care era văzută lumea într-untrecut imemorial. De cele mai multe ori, atareincursiuni dinspre trecut înspre prezentul pecare îl trăim devin interesante prin ele însele,cititorului fiindu-i lesne să omită faptul că elefac parte dintr-un construct ideatic mai larg.

Discutând, de pildă despre simbolica unorcopaci sacri, Ion Holban precizează faptul cămesteacănul este „o alegorie a primăverii, atinereții, a dragostei”, după care este oferitexemplul tinerilor din Austria zilelor noastrecare fac„pelerinaje în dumbrăvi sau în păduride mesteceni ca un soi de regăsire a elanuluivital, a dragostei, a tinereții.” (p. 78)

Astfel că, receptată în sens larg, cartea este îndreptată mari di-recții. Prima ar fi demersul autorilor de a edifica și aprofunda con-ceptul însuși de globalizare, arătând faptul că o astfel de idee,indiferent din ce perspectivă am analiza-o, trebuie privită pe o axămult mai amplă, care trebuie să conțină trecutul tot așa cumconține prezentul. Iar cel de-al doilea aspect esențial în receptareavolumului este acela al felului onest în care trebuie să păstrămnealterată identitatea noastră ca popor. Or, pentru a putea faceacest lucru, este nevoie de un proces de analiză a noastră ca popor,care să includă atât frumusețea, cât și defectele sale. De aceea, dinvolum nu lipsesc nici capitole precum Fricile sau Ura la români.

Purtate cu seninătate și cuviință, dialogurile din această carteoferă cititorului o perpectivă nouă, aprofundată și complexăasupra tuturor lucrurilor dezbătute. Mai mult, ele pot constitui unexemplu în legătură felul însuși în care ar trebui să arate o con-vorbire (repet, fie ea și televizată). Atenția la opiniile celuilalt, a nu-țiîntrerupe partenerul de discuție în mijlocul argumentației, dis-poziția de a asculta, toate aceste lucruri, deși țin de o formă abunului simț, sunt tot mai rar întâlnite în conversații, dar care facdin Globalizare și identitate românească un model și din acestpunct de vedere.

Dialoguri pe margineaidentităţii unui popor

vASile vidicAn

www.revistaneuma.roPrezen\e rom]ne§ti


��

Tradiția e că scriitorii români să seimpună în peisajul universalitățiiabia după ce au decis a se stabiliîn Occident. Cu precădere în

Franța. Așa s-a întîmplat cu Martha Bibescu,Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran,Mircea Eliade și alții până la Paul Goma șiMatiei Vișniec. Dar, tradiția nu trebuie înțe-leasă ca o regulă. Mai ales în ultimele de-cenii, numeroși scriitori români au devenitcunoscuți, au fost tratați, fără nici un fel derabat în privința calității artistice, alături sau,mai bine zis, în aceeași perspectivă de alti-tudine, cu personalități de prim rang alescrisului universal contemporan. Aceastadatorită unor traduceri foarte bune sau aunor opere scrise direct într-o limbă delargă circulație.

Vreau să stărui acum asupra exemplu-lui unui poet de amvergură, îl numesc peHoria Bădescu, cel care a știut să facă dinobligațiile de serviciu o cu totul și cu totulremarcabilă activitate de promovare înFranța a valorilor culturale naționale (anibuni a condus Centrul Cultural Român de laParis), perfecționându-și expresia în limbafranceză în așa măsură încât atunci cândși-a tipărit acolo propriile cărți, să fie tratatca un poet (romancier și eseist nu maipuțin), asimilat, în bună măsură, fenomenu-lui literar francez și comentat ca atare.„Asemenea multora dintre români – se pro-nunță Michel Camus, una din vocile celemai autorizate la ora actuală în Franța, înCahier Critic du Poésie, Marseille, pe mar-ginea volumului Abattoires du silence(volum nominalizat la Premiul Claude Ser-net, 2002) – Horia Bădescu vede în «sacrulde coeziune» esența poeziei. El este un poetmistic autonom și neconvențional, în sen-sul lui Novalis pentru care «poezia este reli-gia originară a umanității» sau în sensul încare mistica sa nu este înfeudată nici uneiobediențe religioase. (...). Limbajul lui Băde-scu este opusul a ceea ce Borges numeapoezia fosilă a limbajului balizat și banalizat.Mai ales sensul este cel pe care Bădescu îldefosilizează pentru a da semnelor un nouînțeles sau, cum spunea poetul român Lu-cian Blaga, «pe cale veche o minune nouă»”.Cărțile publicate de Horia Bădescu înspațiul francofon s-au bucurat de o primirefoarte bună, în presa literar-culturală, și de

un succes de librărie de invidiat. Prezența saîn Franța și în Belgia se concretizează prin-tr-un număr de peste doăzeci de volume deversuri, eseistică și un romanLevolde l’oiesauvage (2000), despre care Jacques DeDecker, în Le Soir - Magazine des arts et dudivertisment, Bruxelles, scria: „Un farmecparcurge această carte, de o subtilitate și osensibilitate extreme, care rămâne roma-nescă, dar care se păstrează mereu pe ocumpănă a apelor care ne permite să per-cepen de o manieră fizică intangibilul. Defapt, Bădescu nu e doar romancier. El este,mai înainte de orice, și un poet”. Toateaceste aprecieri (favorabile prin excelență)sunt reunite acum într-un masiv volum bi-lingv, realizat la Editura Școala Ardeleană,de către neobositul istoriograf literar IlieRad – Reflexe francofone. Receptareaoperei lui Horia Bădescu în spațiul culturalfrancofon (Ediție înfgrijită, prefață notăasupra ediției și indice de nume de Ilie Rad.Argument și traducerea textelor din limbafranceză de Horia Bădescu). „Ceea ce avăzut critica românească în oglinda scrisu-lui meu – se confesează Horia Bădescu –îmi e cunoscut deopotrivă mie și cititorilormei. Ceea ce arată ochilor celor de pe altemeleaguri, mai ales celor din orizontul fran-cofon, spațiu cultural afin, în care se înscrieseculara francofonie românească, fonda-toare de modernitate, am putut să constateu însumi la sursă, dar a rămas cvasine-cunoscut cititorilor de acasă”. Acest rol de(re)cunoaștere îl îndeplinește actuala an-tologie de texte critice din care e util săspicuim doar câteva fragmnte. În Le Jour-nal des Poètes, Bruxeles, Yvan Mecif co-menta pe marginea volumului Le fet desépines (1995): „Poezia fără înflorituri, plinăde o încărcătură emoțională egală cu aceeaa lui Osip Mandelstam, ea se înscrie într-onecurmată căutare a ființei, ceea ce o im-pune, prin prezența-i discretă în regnul ac-tual al inteligeței și competiției, ca pe unadintre vocile esențiale ale timpului nostru,care ne permite să vedem invizibilul dincolode suprafața înșelătoare a lucrurilor as-cultând bătaia de inimă a lumii, dar mereuatentă la semnele pe care le reveleazăaceasta”. În 2002, la apariția antologiei depoeme intitulată LeVent et la flame, în re-vista pariziană Poésie, Jean MaxTixier, nota:

„Poetul se hrănește, incontestabil, dintr-oexperiență tragică, experiență care-i deter-mină registrul. O experiență ce integreazădimensiuinea secolului, traumatismele, in-terogațiile, venite din afară, pe care sensi-bilitatea le repercutează verbal. (…) Poeziarăspunde unei necesități vitale. Ea nu cântăpentru a seduce, ci pentru a salva. Ea con-stituie un exercițiu de supraviețuire, îndublul sens, uman și mistic. Aici, acum, și înaltundele separat”. La apariția volumuluiRoulette russe, Chants de vie et demort(2015), Claude Albarède, în Diérèse, Ozoirla Ferrière (France), scria:„Iată cartea unei în-delungi experiențe și care se fixează într-unprezent de adevăruri cotidiene, deopotrivădistructive și regeneratoare. Un fel degeneză, deci, cu profeția cuvântului just șiîmplinirea vorbei trăite (…)Viața și moartea,spuse și repetate, puse de mister la în-demâna noastră. Deslușirea unei gândiri lu-minate de propria lumină expresivă. Eaaparține lăutrului prin înafara care o reve-lează. Așa încât întregul cuvântului, cu stă-pânirea lui asupra timpului, al cărui impacte trupul, apoi depășirea lui în indicibil, cele-brează și câștigă ceea ce suzistă”. DespreLepoème va pieds nus (2016), Yves Namur,în le Journal des Poètes (Belgique), apre-cia:„ Bădescu, se vede, practică acel perma-nent balans al ideilor, între pământ și cer,între, finalmente, cuvânf și tăcere, între aiciși acolo, unde poemul umblă desculț… darunde merge acesta de fapt?/ Precum laBenjamin Fondane, poemele sale sunt, aici,scrise în franceză, într-o limbă bine stăpâ-nită și un stil aparte, uneori «dur», ceea cepermite unele sublinieri ale gândirii./ HoriaBădescu e un poet «heraclitean»? Socotesccă da, el care cultivă de minune contrariile șiprovoacă prin aceasta propria noastră in-terogație asupra vieții și a noastră înșine”.

Cu o prezență întrutotul distinctivă înpeisajul literelor românești actuale, HoriaBădescu se dovedește a fi, descinzândîntr-un context de universalitate, o voceaparte, cu o personalitate unanim recunos-cută, impunând astfel profilul unui autor cerezonează perfect, ideatic și prozodic, cupoezia cea mai elevată de pe meridianeleliricii contemporane.

Horia Bădescu - Poetul românîn spaţiul fracofon

conSTAnTin cubleșAn

www.revistaneuma.roCartea pentru copii 70


Romanul Doinei Cetea Voievodul Gelu are la bază Vre-mea lui Gelu, o nuvelă publicată de scriitoare în 2003.În noua sa versiune, naraţiunea este subintitulată “Opoveste”. Paratextul subliniază amestecul de ficţiune,

imaginaţie şi informaţie istorică oferită cititorului sceptic şiprintr-o addenda competentă. Exerciţiul de imaginaţie istorică,cu alte cuvinte miezul cvasi-istoric al ficţiunii, este precedat şiurmat de o poveste a povestei. Naratorul martor este un copildin vremea noastră care are acelaşi nume precum fiul lui Gelu.Ion alintat Ionuţ/Ionucu leagă prezentul şi trecutul.

Înfrângerea lui Gelu prin vicleşugul strategical lui Tuhutum este un episod celebru în istoriaromânilor. În versiunea poetică oferită de Coşbuc,accentul cade pe eroismul lui Gelu şi pe relaţia luiexcepţională cu armăsarul rugat a-i devenigropar. Dumitru Almaş, binecunoscut autor dePovestiri istorice menite a cultiva patriotismul lacei mici, urmează fidel liniile de forţă ale episo-dului aşa cum l-a imortalizat poetul ardelean. Înversiunea Doinei Cetea, familia lui Gelu joacă unrol decisiv.

Ionucu, fiul lui Gelu, un adolescent de treis-prezece ani, este răpit de către căpetenia ma-ghiară Tuhutum care îl oferă la schimb voie-vodului român. Schimbul presupunea cedareapământurilor strămoşeşti ale românilor. DoinaCetea creează un portret complex al duceluiGelu, tată şi soţ devotat. Gelu este extrem de preocupat să îşicrească fiul ca un bărbat adevărat, puternic, dârz, curajos. Ana,soţia lui Gelu, îi aminteşte că acestuia că orice bărbat a fost cres-cut şi ocrotit de o femeie până a deveni adult. Ana, şi prin ea au-toarea, ne aminteşte că şi cei mai crunţi bărbaţi au avut o mamă.„Mama v-a legănat, v-a legat rănile, v-a alinat durerile. Mama v-aşters lacrimile, v-a mângâiat fruntea”(12). Dimensiunea femininăa naraţiunii este extrem de importantă la Doina Cetea. Iar dintremultiplele valenţe ale feminităţii maternitatea este extrem de im-portantă pentru creşterea şi dăinuirea poporului în istorie.Mamele cresc eroii de mai târziu.

O altă dimensiune a feminităţii este oferită de către BunicaSabina. Ea cunoaşte toate plantele. E fiica pământului şi ştie să îifolosească roadele. Bunica Sabina a rodit la vremea ei şi acum, lasenectute, a stabilit o relaţie specială cu pământul, mama noas-tră a tuturor, căci din ea iese rodul plantelor.„Pe un raft în cameraei ţinea mai mulţi săculeţi plini cu plante, cu rădăcini şi cu scoarţăde copaci. Separat, într-o pungă de pânza, avea un praf cenuşiuobţinut din rânza de la pui, uscată şi zdrobită. Numai ea ştia lace sunt bune toate şi ne vindeca pe toţi când eram bolnavi” (39).O prezenţă feminină în relaţie de asemănare şi complementari-tate cu Sabina este Baba Ileana. Ea îi dă ducelui Gelu fiertură demătrăgună şi de iarba fiarelor ca se vindece atunci când e lovit înluptă.

Dacă românii excelează în cunoaşterea orală transmisă printradiţii ori eresuri, ungurii au deja obiceiul scrisului. Vorba e vie,ea se mulează pe nevoile vorbitorului şi ale ascultătorului. Scrisulrămâne îngheţat aşa cum a fost el lăsat să iasă în lume de căte au-toritatea auctorială, dar el rămâne. Tuhutum e însoţit de un scrib

care trebuie să scrie despre vitejia lui. Istoria se scrie despre şi decătre învingători. Dar scribul, conştient de puterea scrisului, emult mai preocupat de datoria sa de a fi obiectiv şi ştie să dea oreplică inteligentă lui Tuhutum: „dacă nu scriu şi despre vitejialor, ce va şti viitorimea despre vitejia ta? ... Vor crede că ai cucerito lume fără oameni, o pustietate...” (54).

Ca întotdeauna duşmanul nu poate învinge fără ajutorul unuitrădător. Astfel, Ionucu este făcut prizonier şi ajunge în puterealui Tuhutum. Doina Cetea are darul amănuntelor adânc semni-ficative. Trădătorul este nemulţumit de plata primită şi în-

drăzneşte să îşi ceară nelegiuitele drepturi. Estepedepsit cu moartea prin sugrumare cu biciul cellung cu care se mânau vitele şi caii. „Punga cubani pe care îi ţinea în mână căzu pe pământ şu sedesfăcu. Din ea se rostogoliră pe jos trei galbeni”(76). Precum în multe alte romane istorice ro-mâneşti, motivul cristic se suprapune peste celnaţional.

Înainte de a pleca să îşi salveze copilul, Gelulasă un testament oral oamenilor săi. Autoareanu vrea să violenteze aşteptările lexicale aletinerilor cititori. În consecinţă, ea mizează pe o li-cenţă şi oferă un text ce nu pare a fi vorbirea unuivalah din secolul al X-lea. Precum în multe alteromane istorice, agenda auctorială are ţinte con-temporane şi, în consecinţă, este exprimatăîntr-un limbaj contemporan: „nu lăsaţi să piară

graiul nostru, limba strămoşească a vlahilor, moştenire de la îm-păratul Romei” (86).

Noi veniţi îşi propun să îi înveţe pe localnici să fie slugi. Ionuţeste legat de un stâlp şi umilit de unul dintre paznici careurinează pe el. Gelu însoţit de un grup de eroi voluntari îl atacăpe Tuhutum şi moare salvându-şi copilul. Ducele românilor îşismulge copilul din mijlocul duşmanilor şi îl aşează pe cal înain-tea sa. Aplecat deasupra lui Ionucu, Gelu încasează loviturileaducătoare de moarte transformându-se în scut viu. Precum încelebra poezie a lui Coşbuc, calul îşi duce stăpânul departe deurgia luptei. Versiunea Doinei Cetea conturează un Gelu a căruiautoritate parentală se extinde de la familie la comunitate.Scenele de luptă realizate cu un dinamism cinematografic re-marcabil încheie această secţiune a naraţiunii. Supravieţuireaneamului românesc este asigurată de către Ionucu, fiul lui Gelucare ajunge cu bine între ai săi şi de către femei: Ana, mama luiIonucu, bunica Sabina, Maria, flirtul nevinovat al lui Ionucu. Ele şifamiliile lor se vor retrage în munţi şi vor continua să dăinuie.

Naraţiunea se încheie, echilibrat, cu revenirea la contempo-raneitate. Ionucu cel din zilele noastre adormise şi visase despreGelu şi fiul său. În rucsac, băiatul avea tocmai istoria scribuluiAnonymus care povesteşte lupta lui Tuhutum cu Gelu. Memoriaafectivă şi istoria păstrată în înscrisurile cronicarilor se com-pletează reciproc. Strămoşii nu au murit cu totul, spiritul lor bân-tuie locurile în care ei au suferit. Trecutul şi prezentul curgîmpreună precum un continuu.

Romanul Voievodul Gelu este un exerciţiu hipertextual scriscu talent şi care ne convinge de importanţa punctului de vederefeminin în istorie şi asupra istoriei.

Istorie şi literatură pentru copiiMiHAelA Mudure

��

www.revistaneuma.roCartea de publicistic[


Citind textele lui Daniel CristeaEnache din volumul Aproapeliber. Publicistică, Editura CurteaVeche Publishing - carte năs-

cătoare de viziuni - constatăm o auten-tică focalizare în actualitate, un acut spiritde observaţie, pe fundalul spontaneităţiicreatoare.

Aşa cum mărturiseşte în Nota autoru-lui, textele din Aproape liber exprimă opi-nia autorului lor în legătură cu ceea ce s-aîntâmplat în România de-a lungul a şapteani. Fiecare text poartă data apariţiei şinumele publicaţiilor care i-au oferit, cugenerozitate, rubrici de autor: Adevărul,Dilema Veche (online), 22, Literatura de azi,Observator cultural, România literară, Su-plimentul de cultură, Timpul, Viaţa Româ-nească.

Nu este o simplă mixtură dintre bio-grafismul evenimentelor şi modalităţilediscursive. Nu reinventează publicistica,dar re-creează mijloace şi tehnici de co-municare durabile, care favorizează înacelaşi timp gândirea reflexivă: este omulun simplu fenomen sau o existenţă con-cretă?; care este specificitatea şi esenţiali-tatea lumii într-o structură labirintică?;indiferentizarea socialului cultivă haosul?;este constructivă separarea de orice con-formism?; de ce publicistica “a dublat opoezie, o proză, un teatru, o activitate cri-tică excepţională”?; “E mai vinovat scriito-rul forţat să cânte în struna unui regimtotalitar ori cel care, în epoca anterioară,are iniţiative personale în această pri--vinţă”?; “Dar a lupta pentru adevăr într-odemocraţie ce mai poate să însemne”?;“Ce poate fi mai solid decât o întâlnire cuSecuritatea reşapată, cu ceauşismul resi-dual, cu semitismul şi cu homofobia”?;

“Cum devii un cronicar literar observândcartea, iar nu omul imperfect care îşi punenumele pe coperta ei?”; “Brumaru, poetminor?”; care mai sunt sursele de univer-suri valorice?... Şi seria întrebărilor poatecontinua până la resimţirea acută a por-nirilor consumate ori până la recunoaş-terea celor mai simple adevăruri ale vieţii.

Confesiuni vibrante, fine subtilităţi, dela exercitarea discernământului critic laironia, luciditatea, sarcasmul rafinat, la ju-decăţile pertinente, sunt numai câtevamărci stilistice ale publicisticii lui DanielCristea – Enache, structurată în şase părţi:I. Judecăţi; II. Politicieni şi intelectuali; III.Un alt public; IV. Schiţă de portret; V. Zonalirică; VI. Carrousel.

Fără îndoială, aspectele explorate întoate sensurile sunt solidare prin mesaj.Aşa cum arată din titlu, Aproape liber, vi-zează esenţa conceptului din seria cunos-cutelor istorico-socio-culturale prin rapor-tare la concretului actual:„Generaţia mea,numită a„decreţeilor”, expandată artificial,abuziv şi criminal prin decretul ceauşistcare le fixa femeilor normă de naşteri,pune mai presus de orice libertatea (…).

Treptat însă, am început să mă du-miresc că nici cu libertatea nu este atât desimplu, de uşor şi de neproblematic pre-cum ni se părea nouă în ultimul deceniual “Epocii de Aur” (…).

Când, în schimb, libertatea este pestetot şi în numele ei se face orice, ea îşischimbă şi natura, şi structura; şi ridică oaltă miză. Problema noastră, din 1990 în-coace, nu mai este aceea de a câştigarevoluţionar libertatea, ci de a o gestiona.Nu ne mai luptăm pentru libertate, ci culibertatea noastră, a ei, a lui, a ta, a mea.Dintr-un element abstract, libertatea a de-venit un termen concret.” (Aproape liber,p. 297).

Argumentarea concretă, prin radi-ografierea spaţiului într-un anumit timp,este asociată cu cele mai bune intenţii aledemitizării dar şi cu modelarea verbuluidupă chipul realităţii netrunchiate. În ataricondiţii, textele sunt pe atât de convul-sive pe cât de tranşante în expresie şi în

probele impecabile. Cu deosebită vigoaresunt depăşite circumstanţele, este fortifi-cat civismul, se pledează pentru sincroni-zarea generaţiilor, etc. Sunt texte derezistenţă elaborate cu minuţia trăitoruluiîn cuvânt ca-n viaţă, pentru că: „Un ade-vărat jurnalist nu scrie pentru bani; pen-tru avantaje materiale; pentru resurse şiputere. Un jurnalist scrie pentru că nupoate face altfel.” (Viaţă de ziarist, p.50)

Devotat unei înalte conştiinţe, DanielCristea – Enache scrie pasional, dar nusentimental, despre rosturile lumii şi aleomului, despre bine şi rău, despre uma-nism şi patriotism, despre învăţământ şicultură, despre arta compromiterii, desprelibertatea de argou, despre o nouă litera-tură, despre zona lirică, despre intelec-tualul român şi problemele lui, regândindtotul în contextul prezentului, nicidecumîntr-o configuraţie fictivă: „Adevărul e cănu prea mai merită să fii, azi, un intelec-tual critic şi un cetăţean în deplinul sensal cuvântului. Argumentele tale nu vor filuate în seamă sau vor fi răstălmăcite,preocupării tale sincere i se vor găsi de-desubturi şi culise murdare.” (Intelectualulromân şi problemele lui, p. 68).

Delimitarea jurnalistului faţă de ante-cesorii cuvântului este o temă predilectăîn explorările care mizează pe depăşireatiparelor clasice: „Dacă timpul operei lite-rare sau al sintezei critice este unul în-gheţat sau suspendat într-o temă oriîntr-un subiect, ora publicisticii tale bateo dată cu ora zilei de azi. Bineînţeles căaduci în articolul tău flashback-uri şi in-serturi memorialistice, referinţe diverse laautori şi cărţi, fapte şi situaţii din istoria so-cioculturală; dar porneşti în “atacul” pu-blicistic, de la o chestiune de actualitate.(…) Eşti “doar” un publicist care, vrând sărespire şi alt aer decât cel al profesiuniisale, înalţă puţin capul de pe foaie şi seuită în jur. Ia să vedem, ce se întâmplă? Şidacă da, eu aş avea ceva de spus pe temaasta?” (Publizistik , p. 8)

Condensarea timpului, surprindereaevenimentului, într-un cuvânt scoatereaobiectului din matricea convenţională şi

Aproape liber, înipostaze româneşti

nicoleTA MileA

www.revistaneuma.roCartea de publicistic[ 72


transformarea lui într-un protagonist, iatăprincipalii paşi, de la prezenţa subiectuluila naşterea sensului: “Dar Publizistik estetotuşi altceva: ceva de sine stătător, cevace nu seamănă cu nimic. Aici, numai aici,poţi să fii şi serios, şi ironic, şi patetic, şi cuhaz, pur şi simplu (dacă ai haz; altfel e maigreu…). Aici poţi să schimbi registrele înviteza pe care ţi-o alegi, cu alternări, mi-xări, prelucrări (...). Numai previzibil, flasc,moralizator şi politicos să nu fii.” (p.9)

Prin texte cu titluri precum De la PavelCoruţ la Lucian Boia, Domnul Hadrian,Munca lui Eminescu, Profesorul nostru PaulCornea, Ion D. Sîrbu în socialismul real, Ne-uitatul Paler, Inconfundabilul Cosaşu, Dimi-sianu, Ce îi datorăm lui Maiorescu, MirceaCărtărescu, criticii şi literatura, Brumaru,poet minor? Daniel Cristea – Enache re-constituie un traseu cultural cu raportarela evaluarea creaţiei prin implicarea ne-condiţionată a unor personalităţi distinc-te, a căror configuraţie spirituală com-plexă depăşeşte frontiera condiţiei notări-lor concentrate, armonizând concretul cureflecţia: „Diferenţa care ne poate spuneceva important despre noul nivel al pu-blicului nostru şi despre orizontul său deaşteptare este cea de tematică şi proble-matică” (p. 64); “Pentru noua tablă de va-lori acceptate, Caragiale a fost găsit«politic correct», în timp ce punerea luiEminescu la patul lui Procust al nouluicanon importat din «ţările progresiste» aarătat fără dubiu că fostul poet naţional alRomâniei clasice e «politic incorect», totuldatorându-se schimbărilor de după 1990,când la putere au ajuns studioşi care facalergie la auzul cuvântului canon şi mani-festă tendinţa să pună mâna pe revolvercând aud cuvântul tradiţie” (p. 86); “Întimp ce Eminescu a muncit până laepuizare pentru limba română, pentruliterature naţională, pentru culturanoastră şi pentru binele societăţii, spe-culanţii lui dau din coate pentru sub-venţii de la Stat, iar şi iar, încă şi încă odată, şi de acolo, şi de dincolo, şi de din-coace, prin fundaţiile lor cu ştampile şitot dichisul.”(p. 183); “Suntem, într-obună măsură, rezultatul orelor de şcoală,al cursurilor ţinute de profesorii noştri; şiei la fel, ducând această ştafetă, înapoi,până la primul magistru declanşator alunor evoluţii intelectuale.” (p. 192);“Oricâte insanităţi aş primi din parteaunui autor roman, nu-mi voi articula opi-nia critică decât în funcţie de opera lui –şi în urma lecturii ei.” (p. 225)

Îmbogăţirea cu noi rosturi a domeni-ilor publicisticii şi reflectarea comple-

xităţii lor este dată de atitudinea specialăa autorului faţă de realitate, de varietateamodalităţilor de oglindire a vieţii socie-tăţii, dar şi de întregul sistem al mijloa-celor de expresie, care sporeşte gradulde evaluare, deopotrivă, pentru măsuracantităţii informaţiei şi pentru calitateaei. Schimbarea de atitudine, în funcţie desubiectul abordat, este o artă pe careDaniel Cristea – Enache o stăpâneşte cudesăvârşire. Când elegant şi delicat, cândtranşant şi dur, când ironic şi serios, cândpatetic şi impresionant, când imprevizi-bil dar niciodată plicticos, mereu pe altton şi cu argumente specifice: “Al doilealucru pe care l-am învăţat de la C. Stă-nescu este exerciţiul dialectic. Am avutfrecvente tachinări pe tema marxismuluisubînţeles în această structură opera-ţională; dar eu cred, în continuare, că acăuta teza şi antiteza e şi un demers devaloare liberală.” (p. 219)

Daniel Cristea – Enache înfruntă ba-rierele puse între compartimentele spiri-tului şi cele ale vieţii, între evoluţiasensului cuvintelor şi cea a istoriei. Te-meliile vanităţii şi ale orgoliilor seprăbuşesc în ţăndări la lumina rostului fă-găduit.

Criticul şi istoricul literar dublat de jur-nalist este înzestrat cu un acut simţ al lim-bii, dar niciodată nu accesază violenţaverbală. Nu demolează, ci construieşte ununivers socio-cultural, din care nimic nulipseşte. Sub auspiciile libertăţii, nimic nuspune la întâmplare, nu acceptă nicio„tranzacţie”, în ciuda absurdului umanjucat de cei mai mulţi la voia întâmplării:“Fără această întâlnire decisivă cu un cri-tic empatic nu numai pe orizontala gene-raţiei sale, ci şi pe verticala profesieinoastre, nimic din ceea ce s-a întâmplatmai apoi nu s-ar fi întâmplat” (…) “Cumspuneam, s-a ivit ca un «tânăr critic» gataechipat care şi-a lăsat, ca şarpele într-unloc ascuns, pielea tinereţii critice, oferindprivirii noastre doar vârsta matură a unuicronicar de cursă lungă.” (p. 296)

Nu este deloc întâmplător faptul căDaniel Cristea – Enache ne propune, prinlectură, să redescoperim universul umandin perspectiva nucleului cultic al li-bertăţii. Măsurându-se cu unităţile tim-pului său şi-n paralel făcându-şi unexamen de conştiinţă, are curajul mărtu-risirii unui mare adevăr, ca, de fapt, toateadevărurile cărţii:„Dar acum, când îmi în-chei etapa şi volumul de publicistică,adică de texte implicate, de atitudine, ci-vice, realizez că libertatea mea nu estenici completă, nici perfectă. Ea este în-

grădită de coduri şi constrânsă de cu-tume, de legi nescrise şi reguli comuni-tare. Nu mă simt atât de liber încât săstau jos în tramvai când o bătrână este înpicioare lângă mine. Nu sunt atât de liberîncât să dau buzna într-un altar. (...) Numă mai simt liber nici măcar să consumcarne, de când un primar al Capitalei s-apus pe omorât câinii din Bucureşti.

Nu mă simt deci liber, ci aproapeliber, iar acest „aproape” a ajuns să mi separă la fel de important ca libertatea în-săşi.” (p. 298)

Rezolvarea – liber/ aproape liber –demonstrează, de fapt, imposibilitateadialecticii între cele două aserţiuni, căcisubsumarea unuia la celălalt este impo-sibilă, oricât de apropiată ar păreaasemănarea.

Din altă perspectivă, am putea spune,cu toată generozitatea, că Aproape libereste cartea în care viaţa jurnalistului îşiaflă sensul prin confruntarea problema-ticii umane cu forţa cuvântului. Trăsătu-rile portretului său corespund întru totuladnotărilor profesorului Paul Cornea, lalucrarea de Masterat din 1997 a lui DanielCristea – Enache „O păstrase, cu tot cuverdictul său scris în clar, dreapta sus “Ex-celent! Cursiv, coerent, inteligent! Capa-citatea de a uza de ideile teoretice. Spiritcritic; evită soluţiile extreme” (p. 189).Mărturisirile făcute în continuare suntclar grăitoare, aşa cum Paul Cornea a fostelevul preferat al profesorului său, MihailSebastian, la fel şi Daniel Cristea – Ena-che a fost studentul preferat al profeso-rului său, Paul Cornea carea i-a fostmodelul şi mentorul care i-a transferatcalităţile sale, cu toată generozitatea:“spirit al toleranţei intelectuale, al des-chiderii către nou, al respectării diferen-ţelor şi al menţinerii într-un climat alvalorilor” (p. 191).

Nu este recunoştinţă mai profundădecât aceea pe care discipolul o aducemagistrului: „Important este, cred, să negândim că felul de a fi al unui om nu esteîntotdeauna un dat ci, adesea, un rezul-tat; şi că în obţinerea acestuia din urmă,un adevărat dascăl are un rol esenţial.” (p.192).

Publicistica lui Daniel Cristea-Enachecoboară din realitatea imediată în paginăoferind cititorului perspectiva eveni-mentelor pe o perioadă de şapte ani, întexte de scurtă respiraţie, dar dense, con-centrate, esenţe de viaţă şi stil publicisticimpecabil realizate.

��



Licantropia poftei. Poemele vâstei de mijloc, volum publicat în2018, la Editura Libris Editorial, care a obținut premiul„Cartea anu-lui 2017“ al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, esteunul al unei introspecții adânci, dar și al alunecării impulsive și conș-tiente într-un erotism pur, direct, dezlănțuit, axat preponderent pecarnalitate și dezinvoltură și mai puțin pe cosmetizarea artistică aemoției, fără ca lucrul acesta să însemne lipsa unui registru stilisticfoarte bogat și expresiv și a unor câmpuri semnatice variate.

Combinând cu naturalețe accente moderniste și postmo-derniste, Laurențiu-Ciprian Tudor aduce în fața cititorului un dis-curs liric firesc, sincer, picant pe alocuri, în care autobiografismul șiinserțiile în cotidian completează cu succes puzzle-ul tematic alvolumului, conferind, totodată, senzația autenticității.

Unele poeme, cum ar fi cel care dă și titlul volumului, lasă im-presia unei prelucrări în manieră stănesciană; vi-ziunea asupra iubirii este una a poftei carnalemetaforizate, a pornirii instinctuale, agresive, aca-paratoare, a metamorfozării, relația bărbat-femeietransformându-se în una de prădător-pradă:„ochiimei fac pândă/ gura mea e laț, capcană”, „lican-tropia poftei, mă transform/ colți de aur, vultureștiochii și șișul/ arsenalul întreg/ pentru salt, pentruospăț, e gata”(Licantropia poftei).

În iubire, poetul trece de la stadiul inițial decavaler și erou la o abordare mai realistă, caracte-rizată prin utilizarea unor strategii diverse de aatrage atenția, axate pe senzualitate și emoție:„legâdilam auzul, le ațâțam nurii”, dificultățile viețiiaducându-l, în cele din urmă, la stadiul de cruciatși de pelerin, prezentul fiind unul al incertitudinii,al nesiguranței identității: „acum nu mai știu”(Autoportret cu plete).

Coordonatele de loc aparțin și ele spațiuluireal, putând fi cu ușurință identificate. Astfel, există un poem de-spre celebra biserică din Brașov, cea în care orga „pune pestecovoarele arabe/ lumină/ ca și cum tâmplarul ar pune/ pestebucăți de lemn/ un lac transparent” (Biserica Neagră). Bisericadevine o axă a lumii, un punct de reculegere și de intersectare aoamenilor, a emoțiilor, un„sens giratoriu”, atracția zonei,„puiul dedinozaur al Tâmpei”.

Un text-program, o artă poetică în care autorul își exprimă întermeni pe cât de simpli, pe atât de sugestivi crezul artistic este„Capul cu păsări”: „poetul/ are capul cu păsări”. În comunicarealingvistică, respectiv comunicarea poetică, la fel ca în orice alt tipde comunicare, este nevoie de un emițător, de un receptor, de unmesaj constituit conform unor coduri cunoscute și înțelese deambii parteneri, de un canal de propagare a mesajului. Pentru camesajul poetic să ajungă la cititor, este nevoie de o sincronizare aacestor elemente, în caz contrar mesajul fiind receptat într-o formădistorsionată. Așa se explică faptul că doar unii pot percepe actulcreației în splendoarea sa:„ferice este cel ce vede/ păsările subtileale poetului/ măcar cuibărind”. Ideile au nevoie de prelucrare, dezbor, de libertate, asemenea păsărilor. Ideile nasc alte idei, se dividși reconfigurează viziunea poetică. Fără o viziune în permanentădezvoltare, fără reînnoirea perspectivei asupra actului creației, fără

revelație artistică, viața poetului este goală, capul devenind un sim-plu„dop de trup”.

În accepțiunea poetului, femeia-monument, femeia ideală estecea capabilă să incite și să obțină supunere. Actul defilării în sineeste unul al ascultării, al acceptării subordonării, al solemnității, alunor mișcări simultane, atent coordonate. Puterea femeii stă înforța carnală: „coapsele ei și pulpele/ și picioarele care nu se maitermină/ fac un arc de triumf/ singurul valabil/ pe sub care/ armatade gală a nervilor mei/ defilează.” (Ea).

În apărarea sa, poetul folosește scutul poemului, subtilitatea șimagia metaforei: „eu asmut poemul pe tine/ câine hulpav sfâși-indu-ți carnea/ ploaie de aur/ înfiorându-te”. Eliberarea de tensi-unea generată de forța acaparatoare a femeii se produce prin actulartistic, acesta fiind atât un răspuns, cât și o formă de opunere, de

răzvrătire, de reîncercare a dobândirii statutului desuperioritate pe de o parte și de continuare a jocu-lui erotic incitant, pe de altă parte („Eu asmut po-emul pe tine”). Jocul erotic asumat devine unmod de viață, de supraviețuire în iubire, demenținere a vitalității și a energiei: „dosul tău/lasă-l gol, lasă-l/ să înnebunească lumea/ ca mine.”(Femeia scrisă 2).

În unele poeme sunt menționate nume alepoeților care, la un moment dat, au trecut, într-oformă sau alta, fizic sau prin opera lor, prin viațapoetului: Eminescu, Brumaru, Bodiu, Vakulovski.

Un poem despre înaintare, despre lupta cuviața, despre lupta cu sine, despre ridicare, înălțareși continuarea drumului ales, un poem motivaționalși deosebit de expresiv este Mersul: „să mergi, sămergi/ până te ștergi/ de atâta umblet/ până îțidevine capul cer/ până când picioarele se con-sumă/ până rămâne/ în cutia toracică/ doar inima.”

Pentru autor, creația înseamnă viață, la fel cum apa înseamnăacelași lucru:„cuvintele (...) se vor ridica în ploi/ o îmbrățișare totală/de care nu te poți apăra.”(În cerescul lichid). Așa cum apa trece prinmai multe stări de agregare ciclice, întorcându-se în forma inițială,în același mod și cuvântul trece prin diferite stări și forme de prelu-crare, pentru a reveni apoi la esență.

Deși nu reprezintă o caracteristică a volumului, atitudinea văditironică, oarecum misogină (ar spune feministele), este și eaprezentă într-un poem ce abordează problematica femeilor„grase”care„scriu versuri sensibile/ pentru că nu le iubește nimeni” și„facsirop de metafore”, pe care-l servesc apoi „în liga a treia” (Incorectpolitic). Dincolo de ironia pe care o înțeleg comparând imagineafemeilor care fac subiectul acestui poem cu imaginea anterioară afemeii-felină, ale cărei„picioare nu se mai termină”, aș menționa căaceeași situație poate fi întâlnită și în cazul unor femei slabe și iu-bite, blonde sau brunete, înalte sau scunde, la fel cum e posibil și cao femeie grasă și neiubită să aibă o creație de valoare. În ceea ceprivește siropul și extinderea necontrolată a poeziei„de liga a treia”,nu pot decât să-i dau dreptate poetului. Știe el ce știe...

Volumul se încheie tot cu imaginea femeii ideale: „în lăuntrulmeu/ o femeie frumoasă/ îmi citește poemele”, rotunjind traseuldiscursului liric.

FlAviA AdAM

Poezia ca o felină

��

www.revistaneuma.roCartea de critic[ 74


Incitantă și deconcertantă, în ace-lași timp, cartea lui Ștefan IonGhilimescu, Seducția clasicilor. In-citantă pentru muzica ideilor,

pentru amănuntul biografic introdus îninterpretare, pentru noutatea unor as-pecte și originalitatea tratării, decon-certantă prin absența unei construcții lanivelul ansamblului, și a unei stucturi lanivelul unor texte în care coerențaideilor lasă loc prolixității.

Eseul dedicat lui Patrick Modiano,Modiano, miza în literatură și PremiulNobel, de exemplu, începe cu fixareaprofilului scriitorului nobeliat în 2014,continuă cu considerații legate de acor-darea Nobelului și se încheie cu demo-nizarea lui Mircea Horia Simionescu! Dela problema și obsesia Premiului Nobelîn/pentru literatura română la comen-tarea motivării juriului și până la aaminti, reflex al unei idiosincrazii de carenu se poate elibera, o intervenție dinRomânia literară (1976) a lui MirceaHoria Simionescu despre rolul narațiuniiîn epica momentului, înlănțuirea ideiloreste incoerentă, în afara principiilor dealcătuire a unui text: coerența și coeziu-nea. Așa se face că un eseu desprePatrick Modiano se încheie cu un frag-ment dintr-o scrisoare a lui MHS (probăperemptorie a lipsei de talent a autoru-lui Ingeniosului bine temperat...) adre-sată, în 1998, lui Pavel Chihaia!...

Dincolo de aceste neajunsuri, expli-cabile mai mult prin idiosincraziile au-torului decât prin capacitatea sa de aconstrui eșafodaje de idei, eseurile autensiune ideatică, relevă plăcerea de aciti în cheie modernă literatura clasicilor.Eseistul se lasă sedus de personalități cestrăbat veacurile – Ovidiu, Aulus Gelius,Dante Alighieri, Molière, Voltaire, cobo-rând în secolul al XIX-lea cu G. Flaubert,Stendhal, Al. Dumas-tatăl, Maupassant,apoi, în secolul al XX-lea, cu D’Annunzio,Anna de Noailles, Katherine Mansfield,Virginia Woolf, Paul Valéry, Gabriel Gar-cia Marquez, până în contemporanei-

tate cu P. Modiano, Michel Houllebecqși Herta Müller.

Pentru a evita conotații nedorite,Ștefan Ion Ghilimescu precizează indi-rect, prin două citate, unul din Petrarca,celălalt din Baudrillard, propria con-cepție, apropiindu-se, cred, mai mult decel din urmă, pentru care seducția „nuare ca miză atât dorința”, fiind mai mult„un joc cu dorința”, pe care„nu o neagă șinici nu este opusul ei, dar o pune în joc”.

În această perspectivă ludic-mo-dernă în care seducția (despre care Ga-briel Liiceanu a scris un eseu în 2007,Despre seducție, multe dintre sensuriregăsindu-se și în eseurile din aceastăcarte) implică fascinația, Ștefan IonGhilimescu tratează în cel mai pur stilesistic aspecte ale operei într-o manierăîn care principalul ingredient îl consti-tuie captarea atenției, acesteia adău-gându-i și un suspans conținut încă dintitlu și menținut pe parcursul discursuluicritic prin detalii delicioase. Iată câtevaexemple de astfel de titluri cu cârligpentru amatorul de senzațional: Mai-muța lui Voltaire, Comedia franceză șiborforii lui Molière, A fost iubit sau nuStendhal?, Papagali, artă și minciuni.

Aceste plusuri care vin din intelectua-litatea autentică a lui Ștefan Ion Ghi-

limescu, om de acrte, cu o cultură im-presionantă, sunt contacarate, uneori,de stilul confuz, neglijent, evident înconstrucții frastice ample cu o mulțumede apozitive care în loc să clarifice au unefect contrar. Un exemplu: „Despre ori-ginea și strămoșii Contesei de Noailless-a spus, cu siguranță totul. Se știe bine,nu încape îndoială, că era fiica lui Gri-gore Brâncoveanu, unul dintre cei șaptecopii ai domnitorului Gheorghe Di-mitrie Bibescu cu Zoe Mavrocordat –adoptată Brâncoveanu – și ai RalucăiMusuruș, de origine greacă, fiica luiMusuruș-Pașa, ambasadorul Turciei laLondra prin 1850, și al Anei Vogoride,reputată pianistă, apreciată, între alții, șide Ignacy Paderewski, celebru muzicianpolonez care în 1919 a devenit chiarprim-ministru al țării sale.” (cf. p. 72).

Grație intelectualității sale și gustu-lui pentru estetic, Ștefan Ion Ghilimescualege să ilustreze originalitatea unuiscriitor – G.G.Marquez, prin citate repre-zentative care-i pun în evidență gândi-rea și originalitatea. Vorbind despretema povestirii (temă care-l preocupa șipe Marin Preda, obsedat până la unpunct de tema povestitorului) la G.G.Marquez în Vivir para contarla (tradus lanoi atât de inspirat de Tudora Șandru-Mehedinți, A trăi pentru a-ți povesti viața),el identifică și citează această reflecție:„Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ciaceea pe care ți-o amintești și cum ți-oamintești pentru spre a o povesti”.

În viziunea critică a lui Ștefan IonGhilimescu, opera se amestecă totdea-una cu viața autorului până la confuziatotală a limitelor, încât nu de puține ori,viața unui scriitor ajunge să semene cuopera sa, fiind chiar o operă în sine.

Cu plusuri și minusuri, Seducția cla-sicilor a lui Ștefan Ion Ghilimescu este ocarte interesantă care merită a fi citităpână la final. Micile asperități se topescși se nivelează în magma fierbinte a pa-siunii pentru verbul înalt și pentru ade-vărul artistic.

Seducţia clasicilorși deliciile lecturii

AnA dobre

��

www.revistaneuma.roEseu


Gânditor al existenţei şi al stingerii, scriitorul (re)creează ununivers în permanentă expansiune, atracţie a unui contact infi-nit cu substraturile cuvântului ziditor, atâta vreme cât trecereanu-i nici jocul de-a viaţa şi de-a moartea, nici proiecţia libertăţiispiritului într-o cochilie imaginară.

Polivalenţa scriitorului este pusă în lumină prin ceea ce con-stituie imaginea completă asupra contribuţiei la dezvoltareaculturii, ştiinţei şi cercetării. Adrian Lesenciuc - universitarul,poetul, prozatorul, eseistul, publicistul, criticul şi istoricul literar,traducătorul - este bine cunoscut în lumea literară. A debutatcu poezie în 1988, cu volumul“Antifilosofia”, urmat de alte şaptevolume de versuri, dintre care amintim: “Copilul – genune”(1999), “Laocoonia” (2000), “Liam” (2001), “Coliba de sânge”(2014),“Joc terţ” (2015), “Cartea de apă. Cu Borges privind râul”(2016), “Cimitirul eroilor”, roman (2017), “Limbile vântului”,roman (2018)

Cu aceeaşi lejeritate, profunzime şi maturitate artistică seexprimă şi în celelalte domenii, pe care le valorifică în lucrăriesenţiale: “Puzzle cu umbre pe ape”, eseu (2002), “Postmo- der-nitatea. Un posibil model de structurare a mozaicului a-valoric”,eseu (2005), “Poezia vizuală, istorie şi critică literară” (2006),“Moartea noastră cea de toate zilele”, roman (2008), “SfântulUrman din Pulistan”, roman (2014, semnat cu pseudonim),„Comunicare interculturală în satul românesc”, eseu (2015, Edi-tura Academiei Române).

Calităţile şi capacităţile creative ale lui Adrian Lesenciucidentificate în opera literar artistică sunt recunoscute şi în ese-istică: reflecţia asupra vieţii şi asupra actului creaţiei, explorareauniversului cotidian în vederea unei profunde cunoaşteri, re-compunerea dinamică a realităţii, acuitatea percepţiei senzori-ale, conectarea spiritului analitic la frământările arhetipale,tenacitatea în cercetare, surprinderea absurdului cotidian, in-tuiţia pragmatică, umorul fin, erudiţia.

Într-o lume asaltată de cele mai rapide mijloace de comuni-care, pare cel puţin ciudată obsesia nelămuritului mister al trans-cendenţei, în chipul unui a fi personalizat.

Elaboratul eseu al lui Adrian Lesenciuc, Între strigătulme-tafizic şi împăcarea cu Dumnezeu, Libris Editorial, 2018, esteoglinda vie a trecereii spiritului de la o condiţie la alta, sub fide-litatea crezului: a exista înseamnă a făptui.

Voi aţi auzit de Ana Il? Cine e ea? Ce a scris? sunt întrebările definal, care provoacă la lectură, spre a cunoaşte conţinutul subti-lului eseu al lui Adrian Lesenciuc, o adevărată carte a cărţilordespre devenirea poetică a Corneliei Mocanu, pseudonim AnaIL (n. 5 august 1957, Buşteni – d. 21 august 2002), membră aUniunii Scriitorilor din România, Filiala Braşov.

Sinteza eseului ar putea fi un fragment din prefaţa pe careAdrian Lesenciuc a scris-o la cel de-al patrulea volum al CornelieiMocanu, intitulat“Candela”, menţionată şi de Cristian Munteanuîn prezentarea “Moartea noastră cea de toate zilele”: “De lamoartea ca transformare a cărnii (“a masei de 53 kg”, Simetrie) se

ajunge la dimensiunea cosmică, de la strigătul de durere şi pum-nalul ridicat înspre ceruri la o subtilă împăcare cu destinul, darnu la psihoza acceptării totale, de la interpretarea fatalistă prinreinventarea tragismului la clamarea mioritică, de la spiritualelin la spiritual getic, învingător (chiar dacă bântuie nostalgiaincreatului).

Nucleul eseului îl formează receptarea celor 12 cărţi ale AneiIL, din diferite unghiuri, reunite pe fundalul existenţei efemere,din perspectivă ontologică.

Intertextualitatea, prin optica receptării critice, şi expe-rienţele revelatoare, de„mărturisitor-confesor” ale lui Adrian Le-senciuc, fac din eseul „Ana Il, între strigătul metafizic şi împă-carea cu Dumnezeu” o creaţie autentică a cunoaşterii de sineprin Celălalt, precum şi relevarea multiplelor modalităţi expre-sive.

Dincolo de accentele critice interferate cu nuanţările me-moriei afective, identificăm caracteristici distincte, dar şi unifi-catoare, în cele 12 prezentări, corespunzătoare celor 12 volume(9 antume şi 3 postume), în ordinea apariţiei, care sunt semnatede personalităţi cunoscute şi recunoscute: 19 aprilie 2000,„Uriel, îngerul…”, cu o prezentare de Maria Bâgiu Marino, Poe-zia durerii; 9 decembrie 2000, “Plâns invers”, Cuvânt înainte,Liviu Coşia; 5 mai 2001,“Femeia-Târziului”, prefaţată de A.I.Bru-maru, Arta discretă a durerii; 22 septembrie 2001,„Candela”, cuo Mică postfaţă de Ion Topolog; 11 noiembrie 2001, „VămileVăzduhului”, Cuvânt înainte despre suferinţa bine temperată deLiviu Comşia; 12 ianuarie 2002,“Nenorocul cuvintelor”, Cuvântînainte de Doru Munteanu; 16 martie 2002, “Antidestinul”(iniţial denumită Oboseală în manuscris), cu o Mică postfaţă deIon Topolog; 18 mai 2002, “Secvenţe de Ciuleandră”, prefaţasemnată de A.I.Brumaru, Discursuri ale imaginarului; 29 iunie2002, “Isihia”, prefaţată de Doru Munteanu,“Despre tăcerile carestrigă”. Soţul Anei Il, Ion Mocanu, lansează postum următoareletrei volume: 23 februarie 2003, „De dragoste”, prefaţată deMona Mamulea, Poveste cu Cain şi Abel; 19 august 2003,“Meteora”, cu un Cuvânt însoţitor de A.I.Brumaru; 21 august2004,“Restituire”, Cuvânt însoţitor de A.I.Brumaru.

Depăşind frontierele receptării tradiţionale, Adrian Lesen-ciuc, printr-un discurs rafinat, elegant, erudit, trece o probă demare densitate, concentrată pe o biografie poetică relevată princreaţie, dar nu orice fel de creaţie, ci una a gravităţii şi tragiculuiexistenţei. Pendularea gândului între teluric şi astral, în com-petiţie cu celelalte stări, delimitează ferm poezia Anei Il, ca unfel de îngăduinţă iertătoare a vieţii în faţa morţii:„PleoapaŢi-e lă-sată Doamne/ Îngenunchez/ să Te privesc/ şi să-Ţi cer iertare, cuumilinţă” (Biserica se luminează, vol. “Restituire”).

“Ana IL, între strigătul metafizic şi împăcarea cu Dumnezeu”este nu numai cartea receptării„poeziei de dinaintea morţii”, cişi „o fenomenală invitaţie la mitanaliză” propusă de Adrian Le-senciuc într-u eseu de o autentică reverberaţie.

Ana IL,regăsirea în devenire

nicoleTA MileA

��

www.revistaneuma.roCartea str[in[ 76


Scriitorul macedonean Goce Smi-levski s-a născut la Skopje, în1975. A studiat la Universitatea“Kiril şi Metodie” din Skopje, la

Universitatea Carolingiană din Praga şi laCentral European University la Budapesta.Opera sa a fost tradusă în peste douzeci şicinci limbi. Până în prezent, două dintre ro-manele lui Smilevski, Conversaţie cu Spi-noza şi Sora lui Freud, au fost laureate cudiferite premii.

Prin romanul Sora lui Freud , tradus deOctavian Blenchea, Editura Polirom, Smi-levski se înscrie într-un nou curent al litera-turii istorice: reconstituirea unor figurifeminine care s-au pierdut in umbra unormari personalităţi istorice care le-au fostfraţi, părinţi. Autorul este un bun cunoscă-tor al operei lui Freud, psihiatrul care şi-apropus să demonstreze că omul nu esteceea ce pare, adică ceea ce convenţiile nespun că ar fi el.

Psihanaliza freudiană a crescut dindiferite episoade ale vieţii de familie ale luiSigmund. Fetiţa care observă că nu arepenis şi e cuprinsă de invidie este una din-tre surorile sale. Criticile feministe la adresalui Freud apar în roman ca reflecţii alesurorii lui Freud, Adolfine. El [Freud] nu ad-mitea faptul că această conştientizare adiferenţei prin care fetiţa-ce-va-deveni-fe-meie ar suscita alte sentimente, nu doar in-vidia; pentru el invidia era locul în care se creaEul fiecărei femei (55). Tentaţia incestului,vocaţia de suferinţă a femeii care numaiprin sângele ei se poate înscrie în ordineapatriarhatului social sunt probleme de fondîn trama romanului. Credeam că fratele meuva păşi în paternitatea lui prin sângele uneifemei pe care, în acel moment – în momen-tul în care mă gândeam la el -, nu o cunoştea,aşa cum eu aveam să păşesc în maternitateamea cu sângele meu, printr-un bărbat alcărui chip nu îl cunoşteam (68). Sigmundfuge de tentaţia incestului prin căsătorie.Apariţia Martei Bernys duce la îndepărtareafratelui de soră intimitatea noastră a dis-părut, lumea visurilor noastre a dispărutînainte de a exista (96). Adolphina rămânecu mama ei care o avertizează, prin vorbelelui Balzac: femeile se nasc să fie soţii şi mame,iar cele care nu devin aşa ceva, sunt niştemonştri (120).

Romanul insistă asupra unui fenomennou în societatea europeană de după

primul război mondial: apariţia femeiiemancipate. Klara Klimt, sora pictoruluiGustav Klimt şi prietena Adolfinei Freud,este o feministă care ajunge la spitalul deboli psihice. Noi fetele trebuie să ne luăm sin-gure ceea ce lumea asta şi vremurile astea nuvor să ne dea (77) – spune Klara. Lupta cusocietatea e dificilă. Klara denunţă ide-alizarea iubirii: ... cel care iubea îşi preamăreaobiectivul dorinţei ca pe o creatură divină,înăbuşind astfel propriile porniri animalice(78). Ideile Klarei sunt extrem de provoca-toare. Virginitatea era un ideal din cauza băr-batului; fetele care rămâneau nemăritatedeveneau obiect al dispreţului, iar virgini-tatea lor, idealul secolului, era făcută deruşine, ca şi cum ar fi fost ceva nefiresc (79).Femeia muză atât de dragă pictoruluiKlimt, e o înşelătorie din punctul de vedereal emancipării femeilor: femeile sunt doar ounealtă care serveşte la perfecţionarea spiri-tului bărbatului (88).

Disputa dintre Klara si Sigmund Freudeste, de fapt, polemica dintre freudieni şifeministe. Nouă nu ne trebuie idealurile in-ventate de bărbaţi, nouă ne trebuie liberatateşi egalitate (85). Freud rămâne, însă, de ne-clintit: egalitatea va fi o cutie a Pandorei înmâinile femeilor, din care vor ieşi multe rele(85).

Romancierul insistă asupra ipocrizieisocietăţii. Sexualitatea este reprimată, daratunci când impulsul trupului este satis-făcut, pedepsite sunt doar femeile pentrucă trupul lor face evident fructul păcatu-lui. Adolfine rămâne însărcinată, dar Sig-mund o salvează de la oprobiu. Chiu-retajul ilegal are loc acasă. Urma aia desânge pe perete era tot ce rămăsese dincopilul meu nenăscut (131). Cecilia, ne-poata Adolfinei, fiica Rosei, una dintresurorile lui Sigmund, se sinucide deoa-rece rămăsese gravidă.

Presiunea socială asupra sexualităţiifeminine se transformă adesea în patologicceea ce ne duce la spitalul psihiatric, un altspaţiu important al romanului. Lumea bala-mucului este descrisă cu foarte multă com-pasiune şi înţelegere. O iubire gingaşăcreşte între doi pacienţi, Max şi Inimă bună,contribuind la vindecarea emoţională aamândurora. Dar Inimă bună ea e luatăacasă de fraţii ei care nu pot admite anu-mite suspiciuni de imoralitate. Iar boalarevine.

Discuţiile dintre Klara, Adolfine şi doc-torul Goethe dau o importantă dimensiunedialogică romanului. normalitatea nu e alt-ceva decât respectarea normelor prestabilite(188). Normalitatea nu este antonimul pa-tologicului, ci are mult de-a face cu socialulşi cu prejudecata: ceea ce separă normali-tatea de nebunie este teama. Normalitatease teme de nebunie, iar nebunia se teme denormalitate (190).

Lupta Adolfinei pentru adevărul vieţiioamenilor este tot atât de profundă, de im-portantă precum cea a fratelui ei. Dar ea nuva beneficia de glorie. Anschluss-ul punecapăt unei societăţi, unui stil de viaţă.Adolfine e doborâtă la pământ în timp ceconcetăţenii îşi manifestă exuberant bucu-ria schimbărilor politice. Zăceam acolo, pro-tejându-mi capul cu mâinile, şi vedeam zecide picioare trecând pe lângă mine, le auzeamţipetele de bucurie, cântecele de bucurie şirâsetele (258). Finalul romanului este oimagine fracturată în cursul evoluţiei nara-tive a romanului. Adolfine agonizează înlagărul de la Therezienstadt unde îşi sfâr-şeşte viaţa, probabil de inaniţie, în 1942.Sigmund Freud, care se refugiase în Anglialuând cu el inclusiv pe servitoarea şi pecâinele familiei, nu a mişcat un deget pen-tru surorile sale. Egoismul geniului care îşivedea propriile teorii contrazise de vieţileacestor femei pe care le cunoştea foartebine este fără margini. Din nou, femeia estesacrificată. Ca întotdeauna.

Traducătorul Octavian Blenchea a reu-şit să dea o variantă foarte bună romanuluilui Gore Smilevschi. Textul e fluent, efortultraducătorului nu se vede, nu se simte. Aşacum este şi normal.

Goce Smilevski şi-a dovedit talentul deromancier cu această interesantă evocareistorică a unei personalităţi şi a familiei care,de obicei, stă în umbra sa. Nu este nicio în-doială. Sora lui Freud este un roman caremerită, din plin, răgazul lecturii.

Sora lui FreudMiHAelA Mudure

��

www.revistaneuma.roCarte de poezie


��

Încerc să aflu dacă, odată cu tim-pul, trăirea la nivelul gânduluidevine conștientizare, ori conști-entizarea intrată în ,,malaxorul”

gândului este capabilă să provoaceprofunzimile fluxului creator, în așamăsură încât un poet consideră că nuriscă prea mult dacă încearcă să cautenoi modalități prin care să iasă în fațacititorului, să-l atragă de partea sa.

Valentin Busuioc, născut la 6 iunie1965 în Buhuși, județul Bacău, este unpoet cu experiență literară. A debutateditorial în 1993 cu volumul ,,111 poe-me”, Editura Muntenia. La intervalerezonabile de timp, autorul a publicatopt volume de versuri, la care se adaugăun volum de teatru, Epoleți cu busolă(Editura Nouă și Asociația ScriitorilorBucurești, 2006). Vortex (Editura Emi-nescu, 1999), Bărbatul din Calea Lactee(Editura Eminescu, 2004), Orașul văzutprin oglindă (Editura Tracus Arte, 2014),Linia vieții (Editura Tracus Arte, 2016),sunt câteva dintre cărțile de versuripublicate de poet.

În cartea publicată recent ,,Coli descris” (Editura Junimea, Iași, 2018), cău-tările poetului într-o manieră atât depersonală, nu au un singur centru liric.Viziunea asupra vieții reale, se supra-pune adesea cu cea imaginară. ,,Doam-ne / puţini ştiu că / moartea este deltaîn care viaţa strânge tot ce-i mai bun /dar şi mai puţini ştiu / că şi eu am trecutprin san sebastian /m-am rugat pentrucei care stăteau lângă tine la masă /privind în gol pe fereastră // statuia ta îşiarunca umbra peste oraş / capul tăuacoperea catedrala / iar mâna / străduţafără nume / pe care dimineața alergamînspre plajă // pe degetul tău mic / eramprima picătură de sânge / ce voia să sepiardă în mare // un peşte uriaş măaştepta liniştit / în adâncuri / un altul /de pe-o farfurie albastră / te privea prinmine / ca printr-o fereastră” (San Sebas-tian).

Alcătuirea acestei cărți, îmi pareinteresantă, poemele celor trei secțiuni,I – coli de scris, II – inima colii de scris și III

– sufletul colii de scris, se află într-unechilibru surprinzător. De fapt, întreagacarte este un ,,imn” închinat colii descris. Nu știu prin ce împrejurări, poetuls-a hotărât să scrie aceste poemepentru și despre coli de scris, însă din-colo de strădania lui de a sta în fața coliiimaculate așa cum ar sta în fața unuipersonaj, este vizibilă dorința sa de apune în prim – plan aceste elementeneatinse de nimeni și de nimic, con-siderându-le suportul pe care își poateașeza și ocroti sufletul lui de poetsensibil, atent la lucrurile mărunte din

jurul lui, dar și la interferențele din pla-nul creator. Poate că visul a fost factoruldeclanșator al ideii de-a scrie acestepoeme. ,,azi-noapte am adormit maigreu / însă m-am trezit fericit // m-amvisat o cârtiță de hârtie / cârtița dehârtie e foarte subțire și transparentă /umblă numai prin interiorul colii de scris/ și se hrănește într-un mod misterios /de îndată ce miroase o poezie / min-tenaș pornește pe urmele ei // dar nu sehrănește cu cuvinte / cum lesne ne vinea crede / dacă ar face asta / i-am vedeagura / literele ar da-o de gol // nu /cârtița de hârtie mănâncă doar învelișulcuvintelor / coaja lor // ea nu are

pereche și nici copii / deşi poeziile pecare le aduce pe lume / îi spun mamă /şi o strigă din fiece colţ de hârtie maiales din cele mototolite şi aruncate lacoş // nu e veselă / nici tristă / seamănăîntru totul cu poetul / pe care îl are înpază / care tot crede că scriind / într-o zio să aibă și el aripi / cu pene una şi una/ precum cea care pluteşte deasupracolii de scris / în căutarea cârtiţei dehârtie” (Cârtița de hârtie).

Valentin Busuioc mânuiește detaliilecu multă pricepere, poemele acesteicărți fac parte din planul existențial alpoetului, în care sentimentul însin-gurării este destul de apăsător. Chiardacă la un moment dat, autorul seidentifică cu o cârtiță de hârtie, poetulreușește să creeze starea de emoțienecesară încât discursul lui poetic de-vine credibil. Până la urmă, în universulcolii de scris încape atât îndoiala cât șiexuberanța, căința dar și rugăciunea.Viața și moartea, cele două teme fun-damentale, nu sunt ocolite de autor nicide această dată, ci mai mult, autorulvine cu o definiție surprinzătoare: ,, (...)// moartea e o apă / totul e să mergi peea / nu să o bei”(Mersul pe apă). Destulepoeme ale acestei cărți mă determinăsă gândesc la o inteligență depresivă,inteligență de care autorul este conș-tient, o controlează punând-o în slujbaactului creator, demonstrând prin acea-sta că stabilirea viziunii sale artisticedepinde doar de voința lui. ,,când mi-oveni vremea / o să mă transform într-ocoală de scris // voi / cei care m-ați cu-noscut / să mă faceți un avion de hârtie/ să mă aruncați de la unul la altul / dince în ce mai des / și mai repede / pânăcând voi lua foc // în acea lumină / să-mi recitiți poeziile / așa cum odinioarăstrăbunii / neavând o bucată de geamafumat / priveau eclipsa soarelui / uitân-du-se în ochii orbului (Testament).

Coli de scris este o carte interesantă,iar poetul Valentin Busuioc nu ezită săne ofere noi provocări literare.

Cârtiţa de hârtieniculinA opreA

www.revistaneuma.roMemorialistic[ 78


În Fereastra spre altădată a lui MihaiMaxim este vorba, de fapt de douăferestre. Autorul privește în trecutultinereții sale studențești privind

prin două ferestre care i-au rămas deschiseprivirii toată viața. Două ferestre atrăgă-toare, frumoase, inteligente și tinere, pen-tru că este vorba de două fete pe care le-aiubit concomitent și cu aceeași intensitate.

De obicei orice poveste de dragoste seaxează pe relația unică dintre un bărbat șio femeie, relație exclusivă în care sunt res-pinse de plano orice ingerințe străine. Teh-nica originală folosită de scriitorul MihaiMaxim în romanul Fereastră spre altădatăfolosește două povești de dragoste, care,nici nu frizează frivolitatea, nici nu vin unaîn completarea celeilalte și nici nu se con-trazic. Sunt create pe coordonate diferite,la fel de frumoase și de sensibile, fiecare cuvalorile sale care nu pot fi comparate pen-tru realizarea unei ierarhii.

A încerca să răspunzi la întrebarea carea fost cea mai frumoasă poveste de dra-goste dintre cele două, Andrei cu Sabinasau Andrei cu Svetlana este ca și cum aiîncerca să spui ce îți place mai mult, poezialui Nichita Stănescu sau cea a lui MarinSorescu.

Prima fereastră, Sabina, studentă laLimba Română la Universitatea din Bu-curești, frumoasă, inteligentă, spontană șinaturală, aduce în prim plan sentimentulsincerității cu care fata se leagă de Andrei.Aderarea ei la planurile și la scopurile luiAndrei pe care le percepe ca fiind și alesale, se face din generozitate, fără urmă deegoism sau de invidie. Sabina se implică cutoată energia alături de iubitul ei în pre-gătirea concursului pe care acesta avea săîl câștige. Mai târziu, când Andrei obținebursa de studii la Moscova, deși conştientăcă se vor despărţi pentru un timp, ea îl în-curajează să plece și să își perfecționezepregătirea, cu riscul ca șederea lui în orașulSvetlanei, concurenta sa la inima lui Andrei,să-i complice ei viața. (de unde spiritul săude sacrificiu). Sabina îl iubește cu toatăinima pe Andrei, îl iubește așa cum este,așa cum l-a văzut întâia dată, fără să îșidorească sau să încerce a schimba ceva la

el, ci înțelegându-l și ajutându-l să ajungăacolo unde își dorește. Personajul Sabinaamintește de tipologia etnică a femeiiromâne întruchipată și fixată în mentalulnostru de credința de nezdruncinat a Aneidin vechea baladă românească MeșterulManole sau de hotărârea și de inteligențaVitoriei Lipan din Baltagul lui Sadoveanu,transpunere a unui alt personaj de baladăveche românească, mama ciobănașuluimoldovan din Miorița.

Cealaltă fereastră, cealaltă iubire a luiAndrei, a studentului român de la facul-tatea de limba rusă din Iași, este Svetlana,studenta rusoaică la facultatea de balet dinMoscova, la fel de tânără, de frumoasă și defierbinte ca Sabina, apare pe coordonatemai pragmatice. Ea vede în Andrei, băiatinteligent și prezentabil, vorbitor perfectde limba rusă, un viitor diplomat român înUniunea Sovietică, viziune pe care i-o îm-părtășește acestuia și, precum Vidra luiBogdan Petriceicu Hașdeu care îl conștien-tizează și îl împinge de la spate pe Răzvan,Svetlana ”Îi deschide ochii (lui Andrei)asupra valorii sale, îi dă încredere în el și îl în-vață să spere, să viseze și să tindă cât maisus.” Astfel, de la un simplu ”profesor delimba rusă sau limba română la un liceu într-un orășel liniștit” orizontul de așteptări al luiAndrei începe să se lărgească tinzând cătrediplomatul care va și deveni într-un final.

Svetlana este o persoană lucidă, luci-ditate care apare și în momentul în caresoarta se va opune în mod brutal iubirii lorajunse în pragul căsătoriei, atunci când re-lațiile dintre URSS și România se deteri-orează brusc, iar căsătoriile mixte dintretinerii aparținând celor două țări devinpete negre în biografiile lor. La înflăcărarearăzvrătită al lui Andrei, ”Asta nu însemnă cănoi nu ne vom mai întâlni. Ai văzut, Romeoși Julieta s-au iubit în ciuda tuturor opre-liștilor”, Svetlana îl temperează: ”Și vrei săsfârșim ca ei? Amândoi avem un viitor fru-mos, dar se pare că nu împreună.” Într-ade-văr, erau doi tineri talentați, frumoși, inteli-genți, cu perspective frumoase. Se iubeau.Dar de ce să își transforme iubirea într-uniad, în motiv de ratare profesională care săle strice viaţa amândurora, să îi aducă în

Fereastra premiantăovidiu M. cureA

La Gala Premiilor FilialelorBucureşti ale Uniunii Scriitorilor

din România, ce a avut loc luni, 19noiembrie a.c., în sala Teatrului

Dramaturgilor Bucureşteni, s-auacordat premiile U S R pentru

cărţile apărute în anul 2017.Printre premiaţi s-a aflat şi

scriitorul Mihai Maxim, membrual Uniunii Scriitorilor, membru al

Uniunii Ziariştilor Profesionişti,cu romanul „FEREASTRă SPRE

ALTăDăTă”, apărut la EdituraSEMNE, care a primit Premiul

Cartea anului 2017la Literatură pentru tineret.Cartea a fost mediatizată în

paginile revistei„Flacăra lui AdrianPăunescu”chiar de la apariţie

printr-o conică semnată de regre-tatul profesor universitar VictorCrăciun, care i-a scris şi prefaţa.

Au făcut aprecieri favorabile de-spre carte în revistele

„Hyperion”,„Luceafărul de seară”,„Observatorul” din Totonto, mem-

bri ai Cenaclului Literar „IleanaVulpescu”, printre care: publicistulşi memorialistul Ovidiu M. Curea,scriitorul Ion Pavel, poetul Tănase

Grosu şi ziaristul Petru Muşat.Cartea a fost lansată cu

succes la Cenaclul ILEANAVULPESCU în prezenţa Marii

Doamne a Romanului RomânescContemporan, scriitoarea Ileana

Vulpescu, şi prezentată la CenaclulDESTINE, condus de scriitorul

Victor. Gh. Stan şi, de asemenea,la Cenaclul OCTAVIAN GOGA,

condus de scriitorul Geo Călugăru.

www.revistaneuma.roCartea de etnologie


��

starea de a-și reproșa unul altuia neîm-plinirile celuilalt? Ce era mai dureros, să sedespartă acum și să păstreze amintireaunei povești de dragoste frumoase sau săse despartă mai târziu, urându-se unul pealtul, după numeroase suferințe, umilințeși lipsuri, în disprețul și dezaprobarea celordin jur? Ei erau doi tineri intelectuali, trecuțide douăzeci de ani, nu erau doi adolescenținecopți precum Romeo și Julieta care des-coperiseră iubirea și o vedeau ca pe o adoua lume ruptă total de cea în care trăi-seră până atunci și în care trăiau oameniidin jurul lor.

Pe aceste coordonate se dezvoltă sen-timentele de iubire dintre Andrei și celedouă fete în parte. Andrei iubește fru-musețea și feminitatea lor. Iubește dăruireaSabinei ”A învățat cu el pentru concurs, l-asusținut, a mers cu el în croazieră”, iar în Sve-tlana vede inițial oportunitatea de a exersalimba rusă. ”Lui Andrei i se ivise ocazia ra-risimă de a face conversație cu o vorbitoarea limbii care, prin voia sorții, urma să-i devinăprofesie. Și faptul ca interlocutoarea s-animerit să fie o Rusalkă din poezia lui Puşkinera un bonus nesperat…Nu acesta era visuloricărui student la limbi străine, să con-verseze cu vorbitori nativi?”

Și totuși, ca toate poveștile, și poveștilede dragoste ale lui Andrei trebuia să seîncheie într-un fel. Una dintre ferestre tre-buia să se închidă, chiar dacă prin sticla eiAndrei avea să mai privească multă vreme,iar cealaltă fereastră rămânea deschisă,prin ea prezentul cu trecutul și cu viitorulurmând să rămână într-o continuă și veș-nică atingere.

Cine avea să închidă una dintre acesteferestre? Cine? Cine nu se sinchisește nicio-dată de sentimentele noastre: destinul,destinul care își are propriile sale legi, iaraici destinul s-a numit relațiile politice din-tre URSS și România.

Interesant în romanul de față este șiacest mod de rezolvare a conflictului.Sfârșitul nu este nici dramatic, nici trium-falist, având însă câte ceva din ambele, pecititor lăsându-l ușor descumpănit, nești-ind încotro să privească, cu atât mai puținîncotro să o ia, senzație pe care o va păstracâteva zile bune după ce va fi terminat decitit un roman frumos, cu sentimente șipersonaje decente, inteligente și pline deviață.

Un proiect inedit s-a născut la Timişoara, în anul în care Europa acelebrat patrimoniul cultural. „Basme din Banatul multicultural.Lecturi şi reinterpretări urbane”pune în lumină dialogul multietnicşi buna convieţuire din această provincie, pornind de la basmele

culese în două volume – „Basme din Banat”, de Otilia Hedeșan și „Banatulmulticultural astăzi. Basme și povestiri”, de Eliana Popeți. S-a urmăritreinterpretarea prin intermediul scrierii creative, rescrierea basmului într-ocheie modernă și a eseului fotografic, repovestirea basmului într-o serie defotografii. Printr-o abordare interdisciplinară și interculturală, proiectul acontribuit la creșterea vizibilității patrimoniului cultural imaterial local și accesulpublicului tânăr la acesta.

Eseist, etnolog, antropolog, Otilia Hedeşan este directorul Şcolii Doctoralea Universităţii de Vest din Timişoara şi cea care a dat girul acestui proiect. Prinmunca de ani de zile în domeniul etnologiei este unul dintre cei mai apreciaţispecialişti, fiind şi preşedintele forumului avizat al profesioniştilor în domeniu:

Basmele,din ograda bunicilor

la reinterpretărileurbane

Menuţ MAxiMiniAn

www.revistaneuma.roCartea de etnologie 80


Asociația de Știine Etnologice din România. Intervievândpersoane tinere am dorit să aflu dacă specia are sau nucontinuitate în povestitul oral. Cu tristeţe am constatat căniciunul dintre noi nu mai ştim un basm cap-coadă prin viugrai, fiind în pericol în ceea ce priveşte transmiterea dingeneraţie în generaţie. Poveştile vor rămâne conservate încărţi prin anchetele etnologilor. Nu poate fi decât o bucurie căOtilia Hedeşan le scoate de pe benzile din arhive şi le dă, dinnou, marelui public. Dacă acest “public” va mai fi şi interesatsă le citească. Aşa, din viu grai, poveştile odată scrise trec într-oaltă formă a literaturii populare, de la cea orală, la cea scrisă.

Volumul“Basme din Banat. Lecturi postcanonice”apărut laTimişoara, la Editura Universităţii de Vest, sub semnăturaOtiliei Hedeşan, adună 25 de narațiuni folclorice înregistratepe bandă magnetică în deceniul 1965 – 1975 și obținute carăspuns la solicitarea de a se„povesti basme”. Vorbim de textecare provin din 8 localități (Armeniș – Caraș-Severin, Belinț –Timiș, Birchiș – Arad, Bodrog – Arad, Felnac – Arad, Macoviște– Caraș-Severin, Sasca-Română – Caraș-Severin și Secaș –Timiș), ce au fost relatate de 10 povestitori ce meritămenţionaţi pentru că ei sunt păstrătorii acestui depozitarextraordinar al poporului nostru (Costa Buteală, Vasile Ciosa,Costa Covaci, Mileva Damian, Rusalin Dragomir, Ioan He-geșan, Elena Radomir, Elena Simulov și, din păcate, doinecunoscuți) și au fost imprimate de 6 cercetători (OvidiuBîrlea, Vasile Tudor Crețu, Ioan L. Hedeșan, Gabriel Manolescu,Mihai Pop și Ion I. Popa). Cercetarea pe teren şi aflareabasmelor între anii 1965-1975 se datorează unei direcţii decercetare a folclorului inaugurată de studiul lui Mihai Pop din1965, Caractere naţionale şi stratificări istorice în stilulbasmelor populare. Vorbim de o schimbare de paradigmă odirecţie nouă, regională, personală, complementară celeicanonice, globalist-naţionale şi estetice.

“Aceste texte definesc o epocă postcanonică a speciei, ovârstă a acesteia în care basmul a rămas un cadru textual peseama căruia, ca pe o canava, se pot produce reliefăritematice, prin reveniri și omisiuni, dar mai ales prin lecturiretorice (intensificări, subminări, conexiuni diferite în raportcu canonul) și mai ales în care povestea se poate spuneîntr-un dialog fertil cu realitatea”(p. 12) ne lămureşte, încă dela început specialistul.

Interesante sunt explicaţiile etnologului la fiecare basm,ceea ce apropie mai mult de cititorul de rând înţelegereaacestora, descifrarea lor. La fel ca în literatura „clasică”, undecomentariul unui critic limpezeşte sensurile, la fel se întâmplăşi în etnologie, Otilia Hedeşan aducând, prin lămuririle ei,esenţa poveştii mai aproape de noi. Şi în aceste basmeîntâlnim, la fel ca în cele din cărţile de poveşti, personaje careîn prima parte a acţiunii sunt neştiutoare, cu dificultăţi de aface anumite lucruri, însă mai apoi îşi înfrâng temerile,devenind adevăraţi eroi prin marcarea brazdei de plug,echivalentul însemnării cărării spre un destin nou.

Dimensiunea mitic-arhetipală, dar şi aspectele istorice dinnaraţiuni ne aduc în prim-plan motivele ce circulă dincole deun areal geografic. Observăm încă de la început o diferenţăîntre basmele ce au rămas moştenire prin viu grai şi cele culte,aduse în faţa noastră prin reprezentanţi precum PetreIspirescu sau Ion Pop Reteganul sau cele făcute de scriitori iar

mai apoi intrând în conştiinţa populară, cum sunt cele alefraţilor Grimm sau Hans Christian Andersen.

“Naraţiunile antologate sunt frânturi de istorie orală,mărturii despre modul în care se sedimentează, pe osaturaunui tipar narativ cunoscut, realităţi sociale, mentalitare, deviaţă privată, de viaţă materială, de tip gender sau chiarsexuale, filtrate de către subiectul enunţării. Şi acest lucru evizibil mai cu seamă în basmul necanonic, care, emancipat desub tutela algoritmului, a putut lăsa să se întrevadă irizărilecotidianului, devenind în subsidiar document de viaţă con-cretă ce contrabalansează şi chiar autentifică fantasmagoricapropensiune spre teritoriile idealului” spune eseista FloricaBodiştean.

Eliana Alina Popeți, de la Universitatea de Vest din Timi-șoara, Şcoala Doctorală, spune, în urma cercetărilor, că înfolcloristica românească basmul este abordat ca o specieînchisă și puțin permisivă la nivel de structură și conținut.

În „Povestea lui Făt Frumos”, ne întâlnim cu imaginea debasm dublată de sistemul riturilor de trecere, dar şi cu probade maturitate a eroului (de această dată cu simbolisticaarborelui, una foarte importantă în cultura românească orală).

Basmul popular s-a aflat, cel puțin în spațiul românesc, subauspiciile unor reguli stabilite cu strictețe de către nume cuautoritate în folcloristica națională. Din seria de însușiripotrivite unui povestitor talentat, Ovidiu Bîrlea stabilește călimita de vârstă constituie un factor decisiv în selectareaperformerilor de basme: ,,Povestitorii se recrutează cu pre-cădere, iar cei talentați, exclusiv dintre maturi și bătrâni.Desigur că povestesc și copiii, unii dintre ei deținând unnumăr impresionant de narațiuni, dar acestea în genere suntîmbrăcate într-o formă mai săracă, uscată și neatrăgătoare, eimărginindu-se să repete din memorie așa cum au auzit. Nicitinerii nu se remarcă printr-un talent narativ care să captiveze.Dacă în celelalte genuri folclorice ucenicia necesită operioadă mai scurtă, care uneori e chiar favorizată de o vârstămai fragedă, cum ar fi bunii dansatori, bunii instrumentiștisau chiar bunii cântăreți, aici e nevoie de o perioadă maiîndelungată de dezvoltare a talentului narativ. (Bîrlea, 1966).Prin raportarea la bibliografia bănățeană, se conturează osituație explicită în ceea ce privește repertoriul regional debasme. Primii culegători care au adunat basme din Banat,subliniază că zona este marcată de o pronunțată dificultateîn identificarea unor buni performeri de basme populare,fiind sugestivă în acest sens Introducerea la culegerea frațilorSchott, din 1845. În descrierea succintă a activității de teren,cei doi culegători germani subliniază dificultatea întâmpinatăîn procesul de notare a narațiunilor: ,,Deoarece, îndeobște,este extrem de greu să găsești în popor povestitori buni, adicădintre aceia care nu amestecă poveștile între ele, a trebuit sălas de-o parte unele materiale, fără să le mai prelucrez, căcinu începea bine o povestire, că se și combina cu alta. Dartocmai din pricina acestei dificultăți datorez profundărecunoștință, pe care o exprim public aici, tuturor acelora carem-au ajutat cu atâta bunăvoință să culeg poveștile de față șinu m-au respins sau batjocorit, cu aerul distins al semi-docților” (Schott, 2003). Pentru secolul al XIX-lea estesugestivă etapa George Cătană, care, spre deosebire de alțiculegători de la acea vreme, alege să lucreze și cu informatori

www.revistaneuma.roCartea de etnologie


de talie intelectuală, detaliu care îi conferă acestui culegătoro dimensiune distinctivă. Selectarea povestitorilor specializațidin punct de vedere cultural constituie o formă de inovaresau mai degrabă de acceptare a unei situații date, impuse deterenul bănățean în privința culegerii basmelor populare.Povestitul oral este mai degrabă trecut cu vederea, în con-textul în care bibliografia străină actuală articulează undiscurs tot mai insistent asupra orizonturilor de cercetareoferite de noile tipuri și mode ale acestui gen de povestit, darși de efectul schimbărilor socio-culturale care atrag o mul-titudine de modificări în tradițiile orale. Reînnoirea culturiiorale poate fi, de asemenea, pusă în relație cu mișcări regio-nale care au condus la redescoperirea și reaccentuarea unoridentități etnice; mesajul ideologic de acest tip poate fi pus îndiscurs de către literatura orală. Informatorul se detașează deo atitudine conform căreia orice element derivat din culturatradițională necesită salvgardare și atenție, deși prin modulîn care acesta povestește basmul, specia este conservată.Specia basmului se bucură de procesul de salvgardare atextului datorită educației, talentului, dar și a plăcerii pentrupovestit. Textele exemplificate, cu toate observațiile care s-armai putea adăuga, constituie basme populare, texte consis-tente, care corespund definițiilor de specialitate.

Călătoria eroului, întâlnirea acestuia cu personaje alemitologiei, amintind aici balaurul, cu care s-a luptat inclusivSfântul Gheorghe, renaşterea prin somn, salvarea cu ajutorulierburilor magice descoperite de o şerpoaică (şarpele esteanimal sacru ce stă la fundaţia casei), întâlnirea cu personajenăzdrăvane, toate acestea fac parte din basmele româneşti.

Printre tematicile ce le întâlnim în basmele selectate deOtilia Hedeşan amintim şi imposibilitatea împărătesei de aavea copii şi salvarea prin remediul magic (consumul unuipeşte), naşterea de gemeni, în cazul nostru Măr şi Păr,„paronime ca formă, numind doi pomi şi două tipuri de fructecomplementare în imaginarul popular românesc” (p. 45).

În basmele noastre, obţinerea unui dar magic se reali-zează în urma salvării unui cerb sau a unui şarpe. Până şi fataCraiului este metamorfozată în şarpe, vorbim despre „om-animal”, iar dacă această metamorfoză nu este înţeleasă depersoana iubită şi pielea îi este arsă, aceasta dispare, iar soţulporneşte în căutarea ei prin lume.

În basme, copilul obţinut prin procedee magice este opacoste, iar până la plecarea lui în lume nu este decât un pas.„Metamorfozele duc la înfăţişare şi chiar dubla existenţă aeroului care are înfăţişare hidoasă ori modestă ziua, fiind însărăvăşitor noaptea, sunt specifice basmului. De obicei, aceastăstare a dedublării are cauzalităţi magice majore, neprecizatede basm decât în clipa în care încearcă să elimine posturamarginală a eroului... Arderea pielii, distrugerea înfăţişăriidiforme marchează un moment care nu poate fi făcut cudiscreţie” (p.779, spune Otilia Hedeşan.

Baba Cloanţa este alături de Joimăriţa şi Marţolea, unuldintre personajele mitologiei populare româneşti, care areîn atribuire torsul. Povestea ei este împletită în basmelenoastre cu cea a fetei leneşe, dar şi a celei harnice carepornesc mai apoi în căutarea destinului. Eroii sunt supuşiunor probe uneori imposibile, cum este aceea de a întoarceo oală pe dos.

Interesant este faptul că printre basmele culese este şipovestea lui Ivan Turbincă, spusă de Vasile Ciosa din Secaş,cuvânt cu cuvânt, la fel ca varianta basmului lui IonCreangă.

În momentul în care personajul are ambiţia de a anihilamoartea, constatând că regulile divine sunt încălcate, Dum-nezeu coboară pe pământ să vadă ce-i năcazul. Schimbareaunui copil nou născut de un spirit malefic este, de asemenea,un motiv binecunoscut în mitologia populară. „Acest lucrueste posibil în primele zile de viaţă, timp în care credinţapopulară interzice lăsarea copilului nesupravegheat”(p. 127),Vom constata că, după ce vreme de 10 ani copilul nu va vorbi,acesta va izbucni dintr-odată, având abilităţi deosebite,cunoscând mulţime de limbi străine şi având forţa de arăzbate prin toate încercările.

Toposul călătoriei lui Dumnezeu şi al lui Sfântu Petru pepământ defineşte o serie de naraţiuni cu caracter mitic.„Străbat o lume fără reguli, iar experienţele lor, adesea hilare,dar întotdeauna exemplare, conduc la definirea unor modelede comportament, a unor reguli sociale” (p. 132).

Întâlnim aici reprezentări mitologice ale unei lumi româ-neşti, plină de credinţe arhaice, dar şi anumite şabloane,arhicunoscute, precum uciderea balaurului, păcălirea morţii,nemurirea prin anumite prrobe etc.

În basmele prezentate în această culegere, elementele dinviaţa reală, cum ar fi zgomotul maşinilor, sunt inserate încronotopul neverosimil al povestii fără nicio ezitare (Minciunaminciunilor) (p.148). Acestea şi multe alte tematici întâlnimîn basmele selectate de Otilia Hedeşan, în care eroul acceptăafirmarea plenară a fericirii sale, fiind ca un antropolog naiv încăutarea unor locuri care vor fi pentru prima dată bătute depiciorul omenesc, un pesagog social care-i învaţă pe oamenisă se organizeze şi să-şi trăiască viaţa frumos.

Acţiunea s-a construit în jurul basmelor din Banatulmulticultural și a mobilizat 50 de liceeni de naţionalitategermană, maghiară, sârbă, română sau aparţinând altor etniidin regiune, împreună cu dascălii lor. Importanța diversitățiibazate pe identitate, a bunei conviețuiri întru progres șilibertate și a dialogului dintre generații sunt subliniate încadrul acestui demers care mizează pe păstrarea reperelorculturale şi pe reamintirea trecutului ca prilej de reinventarea unui viitor mai bun. Pentru tinerii implicaţi, proiectul areprezentat o ocazie de a se redefini ca eroi moderni și de ase dezvolta prin lectură, scriere creativă, fotografie și prinplanuri concepute și dezvoltate împreună.

În anul în care România sărbătorește 100 de ani de statunitar modern, într-un Banat și o Timișoară care au crescut șiau rămas vii prin dialog multietnic și bună conviețuire, acestproiect a readus în prezent poveştile de odinioară.

Harta de la finalul cărţii, care include localităţile dinBanat în care au fost consemnate basme, după principalelecolecţii şi fonduri de arhivă, întregeşte imaginea acestuiţinut în care tradiţia povestirii merge mai departe prin viugrai, dovedindu-ne că poporul nostru are nu doar ima-ginaţie, ci şi puterea de a-şi conserva frumuseţea literaturiipopulare.

��

www.revistaneuma.roCol\ul lui Yorick 82


Există un mit Jules Verne? Darmai există, pe de altă parte,Jules Verne ca subiect, cătrefinele primelor două decade

ale începutuli de mileniu? Figura scrii-torului a mai fost readusă în actualitatecu 14 ani în urmă, prin găselniţa anuluiJules Verne, prilejuit de centenarul de-cesului acestuia.

Institutul Cultural Francez orga-nizează o serie de manifesări omagiale.Particip la ultima, pe 29 martie. Confe-renţiază profesorul universitar LucianBoia şi Ion Hobana, unul din corifeii pri-melor generaţii postbelice ale mişcăriiSciFi româneşti. Reportajul aferent <ahref= https://agenda.liternet.ro/arti-col/1630/Radu-Ilarion-Munteanu/Cu-Lucian-Boia-si-Ion-Hobana-in-lumea-lui-Jules-Verne.html> Cu Lucian Boia şiIon Hobana în lumea lui Jules Verne</a> mă scuteşte de a repeta. Istoriculprofilat pe demitizare anunţă, la fineleconferinţei sale, apariţia unei cărţi ce vadezvolt subiectul acesteia. Jules Verne,Paradoxurile unui mit va apărea în ace-laşi an, la Humanitas şi, cocomitent, la oeditură franceză în retroversiune. Lascurtă vreme apare şi Jules Verne - chi-puri, obiceiuri și peisaje românești aceluilalt conferenţiar, la Editura Pro. Lu-crarea istoricului oferă o latură a răspun-sului la prima întrebare. De ce? Deoa-rece răspunsul realist este Da şi nu. dar,Din procentul minor al bibliografiei bi-ografice şi critice accesibile mie, nici osursă consultată nu foloseşte cuvântulmit. Sigur, demitizantului istorice nu-ipasă.

Literatura ştiinţifico-fantastică n-aavut, în primii săi 70-80 de ani, o bazăteoretic-literară constituită. Terminolo-gia folosită – de din afară şi chiar din-lăuntru - a fost variabilă. Termenii celmai frecvent folosiţi au fost, multă vre-me, literatură de anticipaţie, uneori deanticipaţie ştiinţifică şi literatură ştiinţi-fico-fantastică. Nu intrăm acum în enu-merarea curentelor desprinse de la ovreme încoace din ceea ce e numit main

stream, e.g. fantasy, nici a termeniloraferenţi. Ne interesează reflectarea înlimbajul receptiv – critic sau nu – a seg-mentului major din producţia literară alui Jules Verne. Seria de romane con-tractate cu Editura Hetzel, cunoscute înepocă drept Călătorii extraordinare.Multe dintre ele publicate iniţial în foi-leton (azi am zice serial), în Magasind’Éducation et de Récréation, aparţi-nând tot lui Hetzel.

Romanele din această colecţie aufost traduse încă din primii ani, în tirajede masă, în numeroase limbi. În 2011 seaprecia că Jules Verne este autorul fran-cez cel mai tradus. conform IndexTranslationum, cu un total de 4702 tra-duceri în 148 de limbi. Verne ocupă lo-cul al doilea în rândul celor mai tradușiautori, după Agatha Christie [apudWikipedia].

O vreme autorul Călătoriilor extra-ordinare a fost considerat practicant alliteraturii de anticipaţie. Apoi precursoral celei ştiinţifico-fantastice. Nici una dinetichete nu e prea exactă. Dar nici falsă.El a anticipat submarinul (în 20,000 deleghe sub mări), aparatul de zbor maigreu decât aerul (un soi de elicopter) înRobur Cuceritorul şi, în romanul postum,finalizat de fiul său Michel Verne, Uimi-toarea aventură a misiunii Barsac – încare anticiparea merge cu mult mai multtimp în avans ceea ce azi numim drone.Nu punem la socoteală aparatura de în-registrat sunetul din Castelul din Carpati,finalizat în 1889 şi publicat în 1892, căcifonograful lui Edison datează din 1877.Şi e improbabail, dat fiind ecoul invenţieiVrăjitorului de la Menlo Park în epocă,să nu fi auzit de aparat.

S-a speculat asupra unor coinciden-ţe numerice. Masa proiectilului cu carecei trei eroi călătoresc până la Lună ar fisuspect de apropiată ca valoare cu ul-tima treaptă a rachetei cu care Arm-strong şi Aldrin au ajuns pe solul lunar.Diferenţele tehnologice fac mult maiprobabilă aceasta coincidenţă să fie rodal hazardlui.

Elementele ştiintifico-tehnologicedin seria de romane au primat, în conşti-inţa publicului, in functie de gradul deasimilare a notiunilor ştiinţifice. În ul-tima treime a secolului XIX teoria clasicăa electromagnetismului era încheiată.Ecuaţiile lui Maxwell au fost comunicateîn 1864. Un an după prima ediţie a pri-mului roman editat de Hetzel şi cu unan înainte de a doua ediţie. Dar aria derăspândire a cunoştintelor teoretice devârf în epocă era la fel de limitată pre-cum în cazul cunoştinţelor de vârf în fi-zică în orice epocă. Nici scriitorul, pose-dând studii de drept, nici editorul, cu totefortul acestuia de răspândire a cunoş-tinţelor ştiinţifice în rândul tineretului,n-aveau cum să cunoască teoria clasicăa electromagnetismului. Pentru înţele-gerea căreia e nevoie şi azi de un eşafo-daj de cunoştinţe care nu se predau niciîn liceu. Deşi materia de liceu a evoluatnatural.

De altfel propunerea lui Hetzel, ma-terializată prin contractul pe 20 de ani,se referea la untitlu generic Călătoriiextraordinare. La publicarea primuluivolum, Cinci săptamâni în balon, scrisspontan de Jules Verne şi al cărui ma-nuscris i l-a înapoiat de mai multe ori,geografia Terrei era abia în curs de com-pletare. Şi pentru marele public des-crierea Africii centrale era mai atractivădecât functionarea mecansimului dereglare a înălţimii balonului cu care sefăcea călătoria.

Revenind la evoluţia criticii aspec-telor ştiinţifico-tehnologice în romanelede gen ale lui Jules Verne, vom păşi pe ocale diferită, într-o nume măsură, dearia obiecţiior majoritare înregistrate deexegeţi. Linia majoră de amendare aideilor verniene e elementară. Ceea ceautorul ignoră în romanele sale e unprincipiu fizic fundamental: cel al con-servării energiei. Nu-i mare problema,m-am confruntat şi în ziua de azi cu in-gineri (sic!) care nu înţeleg fenomenulde transfer al poluării din oraşe sprezona de producere a energiei odată cu

Jules Verne – baza știinţificărAdu ilArion-MunTeAnu

www.revistaneuma.roCol\ul lui Yorick


��

folosirea pe scară largă a automobilelorcu propulsie electrică. Ce pretenţii să aide la onorabilii cu pregătire umanistă?Dar să urmărim erorile inevitabile aleautorului. Începând chiar cu acel primroman. Conceptul de energie, transfor-marea reciproca între forme de energie,conservarea energiei într-un sistem fizicizolat au fost cercetate de-a lungul dez-voltării ştiinţei. Un salt în materie s-a în-registrat în anii 40 ai secolului XIX. E deajuns să pomenim numele naturalis-mului şi medicului (sic) german JuliusRobert Mayer, care a făcut păsi impor-tanţi în fizică. Nimic mai firesc ca apro-ximativ 20 de ani mai târziu un conceptîn evoluţie definitorie să fie ignorat deun scriitor debutant în ceea ce avea sădevină genul lui.

Dar unde e eroarea?Să ne reamintim „invenţia” doctoru-

lui Samuel Fergusson, eroul vernian. Re-marcabilă până la punctul discutat,pentru un scriitor care până atunci nuscrisese, practic, decât vodeviluri. Aero-statul, spre deosebire de viitoarele diri-jabile, nu poate regla decât înălţimea.Pentru a urca, aruncă lest. Penrtru acoborî, lasă să se scurgă gazul uşor (hi-drogen sau heliu). După un şir de ciclurinu mai poate zbura. Invenţia perso-najului vernian foloseşte variaţia den-sităţii gazului cu temperatura. Deciautorul cunoştea, în 1863, efectil termicasupra gazelor. Deşi legea Boyle-Mari-otte fusese abia enunţată cu abia un anînainte. O notă foarte bună pentruautor. Dispozitivul funcţiona în sistemînchis, pe baza convecţiei. Hidrogenulera încălzit într-o spirală exterioară desticlă, care comunica cu interiorul prindouă ţevi de lungimi diferite. Ingenios.Dar aici intervine eroarea. Arzătorulfuncţiona cu un amestec de hidrogen şioxigen. Produse prin electroliză. Cunos-cută, ce-i drept, din 1800. Dar electrolizaera produsă de o pilă Bunsen. Şi unde-iproblema? Păi energia acumulată într-opilă electrică, fie ea de mare capacitate,poate face electroliză, dar se epuizeazămai iute decât rezerva de gaz uşor aunui aerostat simplu. iată ce nu ştia au-torul. Dar nu ştia nici editorul. Şi nicipublicul. Căci Hetzel a inventat seria deromane pe baza succesului neaşteptatal romanului. Nu ştiu câţi fizicieni devârf vor fi citit romanul în primele saleediţii. A fost o eroare de fond, inevitabilă

cu spuneam. Pe plan pur ştiinţific, eroa-rea compromite folosirea în cunoştinţăde cauză a unor cunoştinţe ştiinţifice. Peplan al popularităţii era la fel de ine-vitabil ca eroarea de fond să nu aibă nicio influenţă. Şi n-a avut.

Analiza raportului între elementeleştiinţifice în seria de Călătorii extraor-dinare nu e obiectul acestui demers laurma urmei jurnalistic. Ne vom focaliza(Doamne, nu! Nu focusa!) doar pe o altăeroare bazată tot pe ignorarea con-servării energiei – în procesele de folo-sire a transformării acesteia dintr-oformă în alta.

Insula misterioasă a fost publicatămai întâi în foileton, aproape 2 ani, întreînceputul lui 1974 şi finele lui 1875. Laun moment dat naufragiaţii deveniţi co-lonişti poartă o discuţie asupra surselordezvoltării industriale. Intuitiv, ei intu-iau, cel puţin implicit, că această sursă ede natură energetică. Si ştiau că primarevoluţie industrială – la care erau mar-tori, în ţara lor de baştină, liderul dez-voltării pe această linie fusese posibilăpe baza zăcămitelor de cărbune. Fărade care nici o invenţie tehnologică n-arfi avut efect economic. Ce se va întâm-pla când zăcămintele de cărbune se vorepuiza? Răspunsul inginerului, purtătorde cuvânt al ştiinţei, deci al autorului,are o observaţie subtilă şi corectă.

În istoria umanităţii, o nouă sursa de en-ergie primară a fost descoperită înaintede epuizarea celei anterioare. Desigur,formularea de mai sus e în limbajul deazi. Doar că autorul, prin vocea perso-najului său, ignora petrolul şi gazelenaturale, resurse energetice înruditechimic şi geologic cu cărbunele. N-aveacum să intuiască autorul cariera hidro-carburilor lichide şi gazoase şi nici căprima rafinărie din lume fusese con-struită în 1856! De aici încolo apareaceeaşi eroare. Apa, e răspunsul ingi-nerului. Descompusă cu ajutorul eletri-cităţii în hidrogen şi oxigen. Un micregres noţional faţă de primul roman,cuvântul electroliză nu mai apare. Elec-tricitatea e considerată un soi de pana-ceu universal. O naivitate majoră la 10ani după teoria clasică a electromag-netismului.

Electricitatea apare în viaţa colo-niştilor relativ corect, descriind telegra-ful construit şi folosit de ei. Cât priveştecodificarea informaţiei transmise, e ade-vărat, totuşi, că sistemul cu un ac ce serotea pe un tablou cu litere fusesefolosit în 1837, deci îi era cunoscut au-torului. Dar el omite totuşi generalizareacodului morse, mult mai simplu şi maifiabil tehnic. Între cele două romane,mai e unul are conservarea energiei eomisă. Submarinul Nautilus (în 20,000leghe sub mări, 186-70) e utilat cu echi-pament electric. Licenţa e aceeaşi, im-posibilitatea, la acea vreme, a unei sursede energie electrică de o capacitateadecvată. Dar, deloc neinteresant, prob-lema sursei de energie electrică la unsubmarin e rezolvată, în context SciFipropriuzis, în 1957, de scriitorul rus Gr.B. Adamov. În romanul Taina celor douăoceane. Acumulatoarele submarinuluisunt realimentate de baterii de cabluricare folosesc efectul diferenţei de tem-peratură. Între suprafaţa caldă a ocea-nului şi cea de 4 grade Celsius la mareadâncime. Desigur, fiind roman SciFi,există licenţe privind capacitatea ener-getică, dar esenţială e plauzibilitatea fi-zică a soluţiei.

În concluzie, cel puţin în ce priveştebaza ştiinţifică a celor trei romane dis-cutate, în ciuda erorii generate de igno-rarea unui principiu fizic fundamental,Jules Verne a fost, în relaţia cu publiculsău ţintă, înaintea epocii sale.

www.revistaneuma.roEcran literar 84


Ooperă neterminată a luiSade a fost adaptată dePasolini, rezultând filmulSalo sau cele 120 de zile

ale Sodomei (1975). La premieră, J.M.Frodon a remarcat o lumină sublimă şisurdă în „violenţa civilizată a acestorscenografii scatologice şi macabre, în in-suportabila materialitate, visceralitate,animalitate”. Interpreţii filmului sunt He-lene Surgere, Caterina Borotto, PaoloBonacelli ş,a,. Pasolini a mai realizat:Floarea celor o mie şi una de nopți(Fiore delle miile e una notte, 1974), De-cameronul (Decameron, 1971), Povestiridin Canterbury (Racconti di Canterbury,1972), Medeea (Medea, 1969), Teorema(Teorema, 1968), Cocina (Porcile, 1969),Oedip rege (Edipo re, 1967), Evangeliadupă Matei (Vangelo secondo Matteo,1964), Accattone (Accattone, 1961) etc.

Pasolini a fost fascinat de Deca-meronul lui Boccacio. Sade a dat oreplică a impudorii, pornind de la Boc-cacio și ajungând la un „Decameronfranţuzesc”. Plasând opera lui Sade întimpul lui Mussolini, regizorul conducedirect spre dezgustul pentru fascism.Lecţia lui Pasolini e cât se poate delimpede: să rămânem lucizi în faţa oro-rilor. Dacă Sade a trecut barierele etice,Pasolini le-a depăşit printr-o provocarede tip auto-distructiv. Sade scrie despre„extrema sensibilitate a organelor”, iarregizorul face filosofia anarhiei, ino-culând ideea că libertinajul e elitist,într-un registru vizionar, reuşind o cari-catura felliniana a societății.

Un castel. O ambianţă funebră. Fan-tasmele lui Sade acoperite de cruzime.Câţiva burghezi supun nişte tineri la ex-perienţe inimaginabile. Nu există niciolimită, nicio regulă. Tinerii se regăsescnolens-volens în poftele sexuale alebătrânilor burghezi. Pălării negre, fularede mătase, alură de ciocli, în imaginiprivite de sus, alături de tineri goi, cagrupuri statuare, însoţiţi de muzica depian, în aşteptări macabre. Un spaţiu în-chis, violat de apetitul de voyeur al celorce pun la cale desfrâul excesiv. Experi-mentul se realizează într-o concepţie

fascistă. Pasolini focalizează demersulfilmic pe metafora întâlnirii între umanşi ambiţia politică. Un fel de fabulă lalimitele suportabilului, un haos de im-pulsuri, un sadism neînfrânat, organizatîn patru cicluri: introducere, spermă,rahat, sânge.

Se vorbeşte de o versiune integrală afilmului. Se spune că familia regizoruluiar fi distrus bobinele de prisos. Cartealui Sade e mult mai lungă, însă filmul luiPasolini e suficient pentru demons-traţie.

Ne amintim de filmul lui Philip Kauf-man despre Sade, realizat în 2000. Se-colul nu-1 suportă pe Sade, însă scrierilelui sunt devorate, din cauza dualităţiiomului. Scriind, Sade scapă de fan-tasme. In jurul lui Sade, toţi pretinşii pu-ritani şi moralişti au o latură ascunsă.Sade, Casanova, Freud... Oameni careau revoluționat gândirea sau au con-trariat, polemizând pe tema „înger şidemon”.

Greu de suportat, filmul lui Pasolinidevine indispensabil, într-o lume în care„cine uită trecutul, riscă să-l retrăiască”.

A apărut recent o carte scrisă de Pa-solini, tradusă de Gabriela Lungu -Băieții străzii, Editura Litera, București,

2018. Regizorul celebru a debutat cuversuri, apoi a scris romane (Teorema,Petrol etc.), încercând să-și clarifice con-tradicțiile, mereu într-o căutare asiduă,febrilă, provocatoare. Sigur că în 1955romanul Băieții străzii a fost primit curăceală, criticat, cenzurat, blamat, însăacum e considerat o capodoperă a liter-aturii mondiale. Acțiunea e plasată înRoma, în anii de după al Doilea RăzboiMondial. Personajele – copii și ado-lescenți – fură și se prostituează, într-uncarusel comico-tragic. Trotuare desfun-date, mașini, pietoni, moloz, gropi în cal-darâm, muncitori, oameni fără ocupație,cărucioare, biciclete, borfași – o lumesituată între tragic și grotesc. TheGuardian scria că Pasolini a fost „un int-electual strălucit, un regizor și un ho-mosexual a cărui viziune politică –bazată pe o împletire unică între eros,catolicism, marxism – a anticipat istoriaitaliană de după moartea sa și dez-voltarea rapidă a consumerismului lanivel mondial”. Apoi mă reîntorc lacartea lui Dominique Fernandez desprePasolini (Îngerul destinului) și retrăiescasasinarea regizorului în 1975 pe plajadin Ostia, servind drept jucărie însân-gerată în niște mâini nedemne.

Pasolini, Sade și băieţii străziiAlexAndru JurcAn

www.revistaneuma.roFestivalul dramaturgiei


Maraton teatral la Festivaluldramaturgiei românești contemporane

Alintat de prieteni Dolfi Solomon, autor eseistic, esopic,filosofic, dar şi satiric vehement al actualităţii româneşti(ceauşiste), Dumitru Solomon (1932-2003) a fost pe afişul Fes-tivalului cu două texte diferite ca timbru comic şi rezonanţă,ambele însă definindu-l pe autorul dispărut prematur,esenţial şi stilistic, şi compoziţional, texte brodate efectiv pehârtie cu migala unui mare artist din materiale perene.

Spectacolul Fata Morgana, produs cu entuziasm, fante-zie, frenezie şi mare bucurie scenică de celebrul binom artis-tic Victor Ioan Frunză (regizor) − Adriana Grand (scenograf ), afost premiat, fiind certamente una dintre perlele coroaneiacestui festival.

Inteligenţa în dramaturgie, scria reputatul şi cam uitatulcritic Valentin Silvestru (ucis de un automobil la fel ca MihailSebastian) în „România Literară” din 13 iunie 1986, constă întratarea temei satirice la modul conceptualizat şi nu aşterne-rea pe hârtie a unei serii de gaguri de tip divertis; asta ar fitreaba regizorilor, am adăuga noi.

Şpagă la Bacalaureat ar fi fost titlul modern al piesei luiDolfi, însă Solomon şi-a intitulat piesa Fata Morgana, accep-tând şi Examen de Bacalaureat poate după modelul lui Cara-giale, care (indecis?) a dat Nopţii furtunoase (ce titlu excelent!)subtitlul Nr. 9, fermecat de buclucaşa răsturnare a număruluipoştal la reşedinţa cherestegiului, acelui burghez negentilom,Titircă „Inimă-Rea”, oripilat de vizita nocturnă a fandosituluiRică Venturiano în postura de Romeo dâmboviţean, îndră-

gostit spontan şi lulea, la Gradina de vară Union, de sexoasaZiţa, cumnata lui Nea Dumitrache. Aici, banala situaţie deviaţă, gelozia turbată a negustorului, prilejuieşte dramatur-gului să stigmatizeze vehement incultura poliţiei, ridicolulGărzii Civice ce abia era inventată, un fel de străbunică a găr-zilor patriotice ceauşiste, dar şi atacarea demagogiei liberalegăunoase, franţuzite din moda epocii. La fel şi Solomon alegeo derizorie mită alimentară, financiară şi de prestări servicii(erotice) pentru a vulnerabiliza tema corupţiei, a micii corupţiila suprafaţă şi a marii corupţii în interiorul societăţii socialistemultilateral corupte: un profesor de liceu dispare fără urmăde la un hotel (Minerva), evident nu din Bucureştiul bine ideo-logizat şi controlat de hidra partidului, ci undeva departe,poate într-un judeţ de munte (poate la Şapte canioane), ori-cum în provincie, departe de ochiul vigilent al Securităţii, dar

(Ediţia a doua, 5-11 noiembrie 2018)

dinu GriGoreScu

Organizat impecabil, Festivalul Dramaturgiei Româneşti Contemporane − fiestă culturală − astrâns intelectual şi emoţional un public divers, de toate vârstele, devotat teatrului care a umplutSălile„Iosif Naghiu” şi „Ion Băieşu” ale TDR, Sala„Radu Beligan” a Teatrului de Comedie şi sălile Tea-trului Mic şi ale Teatrului Act, spaţii unde s-au desfăşurat timp de o săptămână 12 spectacole de for-

mule diferite, de gabarite artistice diferite, sub semnul sărbătoririi Marii Uniri. La Muzeul Naţional al LiteraturiiRomâne, în Sala„Perpessicius”, a avut loc conferinţa„100 de ani de Teatru Românesc”.

Am participat la acest maraton teatral cu multă plăcere şi curiozitate, dornic de a vedea tineri autori, cunos-cuţi şi necunoscuţi, spectacole cu texte semnate de Marin Sorescu, Matei Vişniec, Dumitru Solomon, GianinaCărbunariu, Alexandru Popa, şi n-am dorit să ratez nici concertul formaţiei muzicale Nicu Alifantis & Fragile Band.A fost o sărbătoare ca de Crăciun. Bine organizată, de parcă am fi fost în jurul unui brad frumos de care au atâr-nat precum globurile Moşului surprizele. Studenţi de la facultăţile de teatru au asigurat şi un cadru solemn peprincipiile voluntariatului, întâmpinând spectatorii la intrare cu surâsul pe buze şi cu diferite materiale publici-tare legate strict de evenimente. Păcat că nu am putut viziona toate spectacolele! Aşadar, mă voi referi numaila câteva pe care nu am vrut sub nicio formă să le pierd şi care mi-au produs delicii de spectator.

„FATAMORGANA”şi„DIOGENE CÂINELE” deDumitru Solomon

www.revistaneuma.roFestivalul dramaturgiei 86


moral (la fel procedează şi Gogol în Revizorul şi Caragiale în Oscrisoare pierdută). Atacul dramaturgului este devastator şifoarte bine orchestrat compoziţional, scenă cu scenă, de laînceput şi până la sfârşit, spectacolul domnului Frunză în-făşurându-se fabulos, trepidant şi ingenios pe copacul modelal unui cuplu tânăr (noua generaţie) de anchetatori, imuni laorice tentativă de a fi cumpăraţi, murdăriţi, învinşi de tentaţiaprimirii unor foloase necuvenite. Am văzut în 1988 Examende Bacalaureat la Reşiţa într-o montare excelentă, în prezenţaautorului, şi ţin minte prestaţia extraordinară a Adrianei Tran-dafir şi a întregii echipe reşiţene (în tren spre Reşiţa, călăto-rea incognito şi anonimul Ion Iliescu, pe care Dolfi l-a invitatla premieră, dar mazilitul a refuzat elegant pe motiv că pre-zenţa lui ar dăuna spectacolului).

Victor Frunză e un mare regizor de comedie, el conduce fa-bulos întreaga acţiune comică de la alfa la omega. Ritmul e dră-cesc, funambulesc, deşi e locuit de o realitate cruntă. Sceno-grafia e originală, modernă şi pe drept premiată: camera dehotel unde se petrece întreaga nebunie, scotocită de tinerii de-tectivi adorabili prin sinceritatea şi onestitatea lor juvenilă, de-bordantă (eroi pozitivi vii, credibili, simpatici, deştepţi) şiinundată de fauna hotelieră, are în preajmă liftul, coridorul şibalconul unde stă ascuns profesorul de la Bac, care s-a dat dis-părut pentru a nu fi corupt. Partajarea decorului creează noispaţii de joc, dă un plus de credibilitate şi de complicitate.

Presiunea corupţiei belicoase este tema principală a acestuispectacol dinamic, totemic, agresiv, care valorifică ceea ce nuputea fi valorificat înainte de 1989, adică ceauşismul gongoricdebitat abundent pe ecranele televizoarelor alb-negru ale epo-cii decolorate de adevărul cel adevărat. Ceea ce înainte de Re-voluţie era considerat o excepţie, o anomalie de la verticalitateamorală comunistă se dovedeşte că de fapt a fost esenţa miciicorupţii la propriu şi a cancerului generalizat al ei, în fond. Me-ritoriu este faptul că regia se opreşte în epocă, nu trece dincolode ea, după principiul că„după război, mulţi viteji se arată”.

Mituitorii masculini ai Fetei Morgana şi ai detectivului aflatpe urma unui criminal inexistent şi femininul tentacular al ga-gicilor tocmite să ofere delicii sexuale pentru a lua Bacalaurea-tul au ocazia să-şi manifeste întregul talent comic eclatant încele două ore, fără pauză, cât durează comedia. Actriţe şi ac-tori excelenţi: Blanca Doba, Carol Ionescu, Alexandru Pavel, Co-rina Moise, Adrian Nicolae, Nicoleta Hâncu, Monica Odagiu,George Costin, Daria Pentelie, Andrei Huţuleac, Sorin Miron, AlinFlorea!

Televizorul din camera hotelului scăpat de cenzura totali-tară se îndreaptă împotriva ei cu vehemenţă corectă. Ceauşesculătra principii, iar în camere le încălca cu frenezie. Plus mita înalimente care dispăruseră din vitrinele magazinelor; inclusivpreţioasele banane, care nu se găseau decât la casele de co-menzi ale Partidului Comunist Român, devin megastaruri aleCircului abundenţei într-o lume înfometată de normalitate.

Comedia capătă abia acum întregul adevăr amputat ladata scrierii şi prezentării ei pe scenele din România. Retrasîn eternitate, autorul nu se poate bucura de reuşita piesei sale.Ca şi Astaloş la Balul Cimitirului. Toate ingredientele sonore,muzicale, luminile, costumele comice, picioarele lungi aleamantelor la dispoziţia corpului didactic comun pledeazăpentru un spectacol magnific.

Spectacolul Diogene câinele, regizat de Felix Crai-nicu pe noua scenă a Teatrului„Tudor Vianu”din Giurgiu, esteunul interesant, curajos, inegal. Curajul constă în abordareatextului filosofic în toată puritatea lui literară şi a personaju-lui legendar care a ales să locuiască într-un butoi. Textul, ad-mirabil scris, rămâne în actualitate prin violenţa ataculuitiraniei invincibile, a perfidiei umane şi a crezului în abstractîn ceea ce crede Diogene că este corect. Abstracţiunile dis-

cursurilor se încălzesc abia laapariţia femeii, când totuldevine mai uman, mai atrac-tiv. Costumele uniformizate,colorate în negru, creeazădistanţă, nu apropiere. Cre-dem că alte costume ar ficontribuit la umanizarea dis-cursurilor. Ei par a fi extrate-reştri! Dificultatea partituriieste susţinută de actori. Tira-nul (Alex Vlad) şi Diogene(Vlad Ianuş), care trăieşte oviaţă de câine, pentru că ţinela logica principiilor sale,fiind condamnat la moarteca un ins periculos şi scăpat

de la aceasta tocmai prin cesiune, prin încălcarea unui prin-cipiu asumat, reprezintă vedetele unei reprezentaţii pealocuri violent demonstrative, care micşorează impactul emo-ţional. Dar mai întâi de toate apreciem asumarea textului şi aefortului de a-l realiza. Şi decorul păstrează liniaritatea, pe subcare se târăşte Diogene. Muzica creează o atmosferă adec-vată subiectului. Un spectacol necesar, onest, dificil.

„BREAKING NEWS” după„Ultima oră”deMihail Sebastian

Ultima oră de Mihail Sebastian este şi ultima piesă în 3 actescrisă şi terminată de marele comediograf în timpul scurt alvieţii terestre, care onorează indubitabil acelaşi concept al co-mediei inteligente. M-am dus la spectacol furios pe titlul ac-tualizat brutal, comercial, dat de regizorul Mircea Cornişteanu,alt corifeu al regiei noastre care pe ce text pune mâna îl înno-

bilează scenic exemplar. Dece Breaking News? La datapremierei nu m-am dus, cre-zând că e vorba de o piesăstrăină. Apoi am aflat că evorba despre Ultima oră, celmai palid titlu din întreagaoperă a dramaturgului căruiai-au trebuit 70 de ani să seimpună internaţional! (Mari-vaux a avut nevoie de unsecol!) Dacă Jocul de-a va-canţa exprimă chintesenţapiesei şi Steaua fără numeeste un titlu genial, Ultima



oră exprimă o lovitură de presă la modă în anii interbelici. Mer-gând mai departe pe actualizarea forţată, ne putem trezi şi caO scrisoare pierdută să se numească Yahoo, Gmail ori Face-book! La finele spectacolului, extraordinar montat şi jucat deechipa strălucită de comedieni ai teatrului, şi cu acest mons-tru sacru − George Mihăiţă în rolul afaceristului GrigoreBucşan, mi-a trecut total indignarea... Datorită finalului ex-pandat pe televiziuni. Fiecare post transmite bomba de la ul-tima oră, în diferite variante. Momentul de mare originalitateeste de tip telegenic românesc şi cancanier.

George Mihăiţă creează un businessman, de afaceri mari;e demonul suprem, sub pardesiul gri de firmă ascunzându-se o fiară. Prima apariţie aduce aplauze entuziaste. Iubirea pu-blicului pentru actor! În actul 2, dar mai ales în actul 3, Georgese dezlănţuie, fiecare confruntare cu alt personaj fiind o biju-terie interpretativă. Dragoş Huluba este profesorul Andronic,un autentic Alexandru cel Mic şi modest dascăl, cu doctoratîn regulă, scufundat în istoria antică, indignat de mizeria coti-diană a mass-mediei de scandal, agramată şi vândută la ta-raba intereselor. Actorul creează un portret minunat şi insolit,acolo unde tradiţia e greu de depăşit. Şi Andreea Samson dă onouă faţă personajului Magda Minu: e mai decisă, mai puter-nică şi fizic decât precedentele actriţe în rolul atât de pozitiv.Multe scene le articulează cu haz vesel şi trist. Dan Tudor îlcompune pe Brănescu, un Ministru al Instrucţiunii publice deo rară versatilitate (şi comicitate); dă impresia că se autoregi-zează la un moment dat. Scena cu Bucşan este antologică. Ofrumoasă şi percutantă creaţie face şi Eugen Racoţi în armea-nul proprietar al tipografiei cumpărate cu patru milioane şivândute în cinci minute cu zece. Am mai spus-o şi cu alte oca-zii: este un mare actor dotat pentru comedie prin amalgamulde seriozitate şi comicitate. Mihail Sebastian realizează nunumai în Agopian o copie fidelă a realităţii, ci şi în personajeleredacţionale. Redactorul Ştefănescu, interpretat cu farmec şiincisivitate de Marius Drogeanu, parcă e copy-paste după rea-litatea eternă a redacţiilor de pretutindeni, mereu grăbit, su-perficial, comercial, versatil, mercantil. Gaby, actriţa cabotinălacomă de publicitate şi mereu disponibilă, e făcută cu ele-mente de showbiz de Smaranda Caragea, admirabilă în scurtaei trecere. Andrei Runcanu erupe în rolul Voicu ca un mic vul-can în puţinele replici ce i le acordă textul. Ana Maria Turcu ePompilia, o pată de culoare în nota textului şi pe portativul vi-ziunii regizorale. Frumoasa şi sobra secretară de etnie ger-mană Werner iese în evidenţă prin profesionalism atunci cândrealizează alături de Mihăiţă un moment special pe fundal gro-tesc, dar şi atunci când este imaginată primejdia falimentului.Teodora Stanciu e sexy, sobră, elegantă, frapantă prin exacer-barea discreţiei. Ana, menajera lui Andronic, interpretată deAurora Leonte, compune de asemenea un portret autentic, aldevotamentului faţă de profesor şi de apărătoare a cetăţii spi-ritului intelectual asaltat de grobianul personaj, directorul zia-rului „Deşteptarea”. Sandu Pop este cel care a publicat dineroare şi cu multiple greşeli articolul buclucaş despre AfacereaProtar. În rolul I.D. Borcea, joacă perfect un Bucşan la scarămică: tiran cu cei mici, slugarnic cu cei mari, şantajist, poltron,se agaţă de orice compromis, oricând, oriunde şi cu oricine.

Scenografia lui Puiu Antemir, mai puţin inventivă în pri-mul act, strălucită în celelalte două acte, respectă stilul epo-cii în care aduce totuşi laptopurile şi telefonia mobilă.

Spre deosebire de Andrei Şerban, care, negăsind texte ro-mâneşti cu statul paralel (deşi eu cred că există), umple textullui Shakespeare cu intruziunea brutală a serviciilor indiscreteîn viaţa intimă a oamenilor, inclusiv spionatul la W.C., MirceaCornişteanu se manifestă reticent faţă de inovaţia cu orice preţşi respectuos faţă de clasicitate! Decât un Hamlet spionat dinsatelit, e de preferat Hamlet-ul cel demodat.

Publicul a savurat hipnotizat deliciile acestui spectacolmagnific de două ore fără pauză. Regizorul e prezent pestetot şi absent peste tot, atât de fireşti sunt mişcările persona-jelor care par a executa cu maximă naturaleţe un joc bine ar-ticulat, faţă de tradiţia unei opere aflate deja în panteonulculturii noastre teatrale.

„NUMITORUL COMUN”de Alexandru Popa

Prin Numitorul comun este disecată mediocritatea, uni-formitatea şi prejudecata în aprecierea valorilor umane indi-viduale în concursurile de angajare. Nu sunt abordate etajelesuperioare. Nivelul este al unei firme private, unde se prezintăla interviu un tânăr inteligent. Piesa este cap-coadă un inter-viu de angajare, plin de răsturnări în evaluare, o poveste psi-hologică modernă despre lumea interviurilor pentru un job(ne duce cu gândul la Angajare de clovn). Mitraliat de tot felulde întrebări sâcâitoare, tânărul Mike (Alexandru Ion), cândadmis, când respins, se confruntă cu propria-i biografie deta-liată, trucată ici-colo, şi cu artileria întrebărilor care explodeazăcontinuu de pe poziţiile angajatorilor tineri şi ei, diferiţi înabordarea subiectului. Densitatea dezvăluirilor creează o ten-siune fantastică. Marius Florea Vizante, actor cu mari resurse şi

vizibilitate publică, compunerolul patronului degajat, bo-gat, bonom şi simpatic, un pa-tron standard al zilelor noastrecorporatiste din domeniul IT.Sigur şi nesigur pe el, bisexual,binomic, el devine din bine-voitor şi chiar protector un bă-nuitor şi, finalmente, totalsurprinzător, un asasin. Finalulcriminalistic neaşteptat neduce cu gândul la Lecţia lui Eu-gène Ionesco, lecţie drama-turgică bine asimilată şi dez-voltată. Actorul traversează cubrio toate capcanele textului

de o reală frumuseţe literară, pătruns de un dinamism remar-cabil. Spectacolul se urmăreşte cu sufletul la gură.

În rolul Sofiei, secretara şi partenera patronului, NadianaSălăgean dezvoltă pragmatic şi fantastic o partitură scenicăde mare complexitate a trăirilor şi a descoperirilor ce le facecu eleganţă, inteligenţă, senzualiate, ambiguitate şi, în final,cu ferocitate. Actriţa e o personalitate şi a fost premiată la Fes-tivalul Dramaturgiei Româneşti Contemporane.

Regizorul Florin Zamfirescu, ataşat dramaturgului (l-a de-butat cu Efecte colaterale la Teatrul Notarra), ţese ca un pă-ianjen meticulos (şi spectaculos) relaţiile complexe dintre

www.revistaneuma.roFestivalul dramaturgiei 88


personaje, oferind (în Sala Mică a Teatrului de Comedie) unspectacol de zile mari şi de săli pline. Decor aerat, stilizat şicompact. Premiat la un festCO, Alexandru Popa se dovedeştea fi unul dintre cei mai reprezentativi, activi, productivi şi ori-ginali dramaturgi de azi.

„DESPRETANDREŢE”deMatei Vişniec

Am vizionat spectacolul de două ori, special pentru a-miverifica opiniile despre el. Un regizor spectator era de părerecă s-a ratat comedia; eu cred că nu s-a ratat nimic, nici măcarpremiul Festivalului.

Despre tandreţe e populat cu personaje ciudate, prinseîn întâmplări banale.

Şase scene. Prima aduce la o fereastră două bune prietene.Ele urmăresc un bărbat, care, de doi ani, vine în parc, la orăfixă, şi face exact aceleaşi gesturi, după cum îi sugerează tan-dru (fosta?) iubită. O tandreţe de la distanţă dintre două su-flete despărţite fizic, după ce au fost apropiate cândva.

A doua scenă, excentrică, aduce pe un vârf de munte ofoarte tânără însămânţată in vitro, care se declară virgină înfaţa unui tânăr ce o consideră prostituată. Fata o aşteaptăacolo sus, departe de lume, pe Maica Domnului. O tandreţeconfuză şi uşor mistică.

A treia scenă, cea mai teatrală, se petrece undeva pe o şoseadin Texas, la autostop, unde bărbatul şi femeia (din primascenă) se cunosc ocazional în vacarmul camionagiilor care cir-culă bezmetic în ambele sensuri (ale vieţii). Autostopiştii decidfoarte repede să facă sex, dar ea nu acceptă boscheţii. Este tan-dreţea oamenilor singuri care aşteaptă să le pice din cer iubirea.

A patra scenă îl aduce pe bărbat, tot solo, într-o cafeneapustie, condusă de o patroană fără partener. E tandreţea sin-gurătăţii la malul mării, în aştepătarera iubiţilor care nu maiancorează.

A cincea apariţie e indiferenţa, neglijenţa masculului...ipostaze comune, vidate de tandreţe.

Ultima scenă încheie piesa simetric pe inversul scenic. Băr-batul, însoţit de tânăr (personaje diferite ale aceluiaşi tiparmasculin), este el acum în prim-plan, în faţa geamului, carese deschide tandru spre fosta lui iubită. Aceeaşi simetrie agesturilor tandre, fără substanţă erotică în plan fizic. Este tan-dreţea ca idee!

Distribuţia − excelentă! Catrinel Dumitrescu este de un fi-resc absolut în toate ipostazele şi emană o enormă poezie

refulată, degajată şi terminată. Actriţa cucereşte prin izola-rea ei afectivă, apoi, prin deschiderea ei afectivă, joacă cu sin-ceritate debordantă. A fost premiată. Bărbatul (alfa), ŞerbanPavlu, personalitate puternică şi complexă, brutal şi tandru,e remarcabil în momentul de revoltă când e acuzat că ar fividat de tandreţe;( un actor vedetă post Florin Piersic.) AdaGaleş e o apariție discretă, stranie ,,misterioasă”, iar SandraDucuță creează cu gingăşie de petală un suflet religios ,înasteptarea mistică a Maicii Domnului, sugerând cu tandrețealt destin femenin misterios cu multă poezie stranie în tan-dem cu Ştefan Iancu, impulsiv, și contemplativ, după caz..

Felix Alexa combină dramele cu un strop de comedie tan-dră. Rezultă un spectacol cuprinzător, original. Dinamic, suplu,de fior uman, bine coagulat, cu fineţuri şi tandreţuri, cu sub-tilităţi şi viclenii, în condiţiile date de un un text insolit, într-undecor spectaculos, al Andradei Chiriac, aerat, delicat, stilizat,esenţializat şi expandat cu proiecţiile video fabuloase ale celeicare semnează cu numele Auraleye. Costumele – frumoase,muzica – tandră. Reacţia publicului... tandră.

„DESPRE OLTENI, CU DRAGOSTE”după„La Lilieci”deMarin Sorescu

Din punct de vedere actoricesc, Despre olteni, cu dra-goste este un spectacol rural, regal. Autenticitatea dialoguri-lor şi monologurile redate cu o măiestrie deosebită suntimpresionante; sângele vieţii gâlgâie, ţâşneşte din fiecare re-plică, cuvânt, zicere. E ca un potop de limba română, vorbit deoamenii satului, cu vieţile lor prozaice şi poetice, vesele şi tri-ste, momente banale şi fenomenale, pe fondul unei reme-morări a scriitorului însuşi. El stă deoparte de lumea vie, delumea recreată şi, de acolo, din infinit, participă cu nostalgie,cu poezie la toată această cavalcadă a firescului rural autoh-ton. Actorii virtuoşi au avut de memorat texte grele, lungi,pline de necaz şi haz, de năduf al unui stup uman. Au perfor-mat, fără excepţie, actori de prima mână ai trupei de la Not-tara: Ion Haiduc, Ada Navrot, Daniela Minoiu, Ion Grosu, SorinCociş, Dani Popescu, Alexandra Aga / Mihaela Subţirică, DanAlexandru Năstase, Gigi Iordache, Eduard Cârlan, AlexandruMike Gheorghiu, Raluca Tiţa, Eduard Epure.

Regia lui ConstantinFugaşin a pus accentele peaceastă fabuloasă sara-bandă a discursului to-renţial, ce identifică arhetipuri. Văduva, bătrâna,beţivul satului, frigida,şmecherul, harnicii, familiade oameni şi orătănii senasc, vieţuiesc şi mor înparadisul rural, acceptă vi-cisitudinile, sfidează sără-cia şi chiar moartea, ridicu-lizând-o uneori. O reuşită aTeatrului Nottara!



Visul irlandez în piesa„KEBAB”de Gianina Cărbunariu

Kebabul e legătura dezrădăcinaţilor români care adul-mecă din puburile irlandeze parfumul gastronomic al Orien-tului din care au plecat spre Occidentul mirific şi altfelparfumat. Axul piesei este căutarea absolutului în relativa re-clamă a paradisului. Autoarea, tânără, sensibilă şi somantă,deţinătoare a unui palmares naţional şi internaţional remar-cabil, oferă cu dexteritate povestea tragică a unei fete şi a doibărbaţi ce aleg ca aventură exilul lucrativ, cu speranţa de a serealiza financiar, dar şi tragedia inocenţei pierdute, acceptareaprostituţiei. Mai sunt şi români realizaţi, unul există şi înaceastă piesă, semn că dracul exilului nu e chiar atât de negru

şi posac pentru toate cele 4 milioane de compatrioţi, care,vorba românului, s-au dus la dracu’ cu cărţi! (Păi dacă au ple-cat irlandezii săraci lipiţi în America, unde s-au realizat urmaşiişi ca preşedinţi ai SUA, de ce să nu plece şi moldavii înIrlanda?)

Piesa fragmentată, cu scene scurte şi monologuri lungi,devoalează cu sensibilitate trăirile. Proiecţiile video contribuiela atmosferă.

Ioana Nichita se remarcă prin modul sensibil şi meandratprin care îşi asumă poezia integratoare în noul mediu brutal,renunţând la toate pentru a pierde totul. Bogdan Amurăriţei şiRăzvan Bănuţ sunt credibili în cele două ipostaze, în pandant,ale ratării şi ale succesului, având momente bune şi foartebune în spectacolul construit articulat şi divizat pe secvenţe,regizat decent şi inteligent de către Daniel Iordan, susţinut şide efectele video ale lui Augustin Bucur.

Dedicată luptei europene împotriva flagelului mondial altraficului de persoane, piesa de substanţă a Gianinei Cărbu-nariu este o abordare originală, de importanţă deosebită.

„MARGO” de Alina Suărăşan

Margo, în regia lui Alexandru Maftei, a marcat un debutdramaturgic şi convingător, şi discutabil. Textul, lecturat laTDR şi premiat la un concurs dedicat Centenarului (cu care nuprea are legătură, ca să fim sinceri), supralicitează calităţi carenu s-au prea regăsit în spectacolul naiv, deseori monoton. Va-loarea piesei constă într-o percepţie a lumii adulţilor dinprisma copilăriei şi adolescenţei, socialul fiind adus de perso-naje de bloc, de un şofer autor de accident şi de bunicul de-cedat în camera de alături.

Actorii − Dana Voicu, Cătălina Oance, Andrei Iordache, PaulChiribuţă, Vasile Toma şi Cristian Ioniţă − au făcut ce li s-a zis şiceea ce era scris.

Bomboana de pe tortulFestivalului a fost una muzi-cală. Nicu Alifantis şi formaţiade mari instrumentişti FragileBand au delectat publicul la în-cheierea Festivalului de Dra-maturgie cu un concert demare calitate, electrizant şi ro-mantic, superb, care ne-a scosdin starea mohorâtă româ-nească spre poezie şi veselie.Artiştii − cu mare poftă de a cânta şi spectatorii − cu mare plă-cere de a asculta melodii din repertoriul celui care bifează ocarieră de triumfuri, ce include şi muzica de scenă pentru spec-tacole magnifice, care a entuziasmat şi destins publicul în pragde Centenar. Un album de excepţie, „Memorabilia − TheatreMusic Collection: 45 Anniversary Edition”, a fost realizat cu spri-jinul unei instituţii de prestigiu − Muzeul Naţional al Literatu-rii Române şi al unui manager literat de excepţie − IoanCristescu.

Din fericire pentru noi, românii bucureşteni, Primăria Ca-pitalei şi primarul general Gabriela Firea au asigurat fondurilenecesare şi pentru desfăşurarea acestui Festival de Drama-turgie, spre beneficiul spectatorilor, autorilor, actorilor, regi-zorilor, colaboratorilor. Dacă marele Will afirma că „Lumea eo scenă”, noi am putea parafraza: scena este oglinda moravu-rilor, iar Festivalul − o mega-expoziţie. Felicitări!

��

www.revistaneuma.roTeatru 90


INTERFERENŢEteatrale la Cluj

Festivalul Internațional Interferențe. organizat deTeatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a avut loc înnoiembrie (2018) Deși redus la jumătate, au partici-pat trupe din Grecia, Italia, Lituania, Austria, Belgia,

Polonia, Rusia, Serbia, Ungaria etc. Tema acestei ediții: „Război”.O atmosferă de aleasă emulație, mese rotunde, discuții dupăspectacole, contacte și confruntări. O adevărată sărbătoareteatrală.

Am văzut Macbeth regizat de Luc Perceval (trupa din Rusia).Tragedia shakespeariană scrisă în 1606, a fost reprezentată în1611 la Teatrul Globe (înființat de Shakespeare). Regii Macbeth,Duncan și Duff erau menționați în cronicile Holinshed. Vrăji-toare, profeții, lanț de crime, aspirația la tron – întreg arsenalulepic a fost redus în spectacolul voit minimalist, preferându-secontorsiunile culpei. Decorul e constituit din ștăngi metalicepe diagonală și din paravane întunecate, în ton cu acțiunilesumbre. Se leagănă mereu acele bare, sugerând instabilitatea,dar și labirintul veninos al minții omenești. Spectacolul e preaschematic, fără carnație convingătoare, rămânând o pro-punere-proiect de reflectat.

Un spectacol antrenant, pitoresc, cu aluzii politice a sosit dela Belgrad : Patrioții în regia lui Urban Andras. O trupă omogenă,dinamică și o regie care utilizează cântece ritmate între dife-ritele secvențe, ce prezintă disputele dintre unguri și sârbi,dintr-o Voivodină turbulentă. Nu m-a convins piesa Elvira dinItalia, în regia lui Toni Servillo, interpretul din filmul La grandebelleza. Despre arta actorului. Scene repetitive. Se reia aceeașiscenă, spre obținerea credibilității. Regizorul din piesă explică,expune, vorbește despre mesaj, despre obținerea emoției. Sub-titrarea e grăbită, discursul locvace nu convinge. Cine esteElvira? Personajul feminin din Don Juan de Molière; piesa e unomagiu adus regizorului francez Louis Jouvet. Totuși, miza eminoră, decorul inexistent și mult déjà vu.

Am admirat spectacolul Sons of a Bitch din Lituania, în regialui Eimuntas Nekrosius, după romanul lui Saulius Saltenis, care

l-a adaptat pentru scenă. Acțiunea se petrece în Lituania Minor,în secolul 18 (atunci Lituania era parte din Prusia). Personajelevin din trecut, în valuri de ceață, prinși într-o muzică psi-hedelică. Expresia corporală sugerată de regizor e definitoriepentru ritmul oniric al spectacolului. Personajele (Kristi- jonas,fosta soție, amanta, doctorul) aspiră la un fel de imponderabi-litate magică. Începi să te obișnuiești și nu mai vrei să evadezidin acel univers ispititor. Un personaj-raisonneur leagă diversescene, perorând, alături de nelipsitul butuc pe care-l rosto-golește spre noi.

Abia s-au terminat Interferențele, că la Teatrul Național dinCluj-Napoca s-au perindat trupe din orașele importante ale țării– București, Iași, Timișoara, Târgu Mureș, Sibiu – dar și dinChișinău. Piesa scrisă și regizată de Gianina Cărbunariu – Soli-taritate – se joacă din 2013 cu același succes. În stil iconoclast,asistăm la ficțiuni mediatice, discursuri aiurea, râdem de …pro-priile aberații, sfârșind în discursuri despre sărăcie. Ada Lupude la Iași și-a spus și jucat propriul text, adică Povestea păsăriifără cuib. Actrița joacă admirabil, în ciuda poveștii cu accentefeministe apăsate, păstrând un chip volubil de adolescentărănită. A fost extrem de așteptat spectacolul de la Târgu Mureș(secția maghiară) regizat de Radu Afrim, care a conceput și tex-tul: Castingul dracului. Un milionar (dracul) îi aduce pe intelec-tualii din sat să jurizeze un casting pentru aniversarea de 7 ania fiului său. Ludicul primează, în jocuri lingvistice intraductibile,iar Șobolanul amuză copios, amintindu-ne că în multe specta-cole semnate de Afrim există animale bizare, metaforice. Ne-bunia lumii e perfect ilustrată și orchestrată. Cu toate acestea,nu pot spune că e un spectacol foarte bun, comparându-l cucelelalte ale lui Afrim, mai ales cu Tihna, o demonstrație demare anvergură.

Iată că în Cluj teatrul e la el acasă, iar sălile sunt pline. Nupoate fi mai mare bucurie decât să vezi entuziasmul spectato-rilor, biletele vândute, opiniile împărtășite.

AlexAndru JurcAn

��

www.revistaneuma.roTeatru

Nr. 1-2 (15-16)� IANUARIE-FEBRUARIE 201991

Solidari în clișeu, solitari înghips, folosind această serieparonimică se poate discutadespre spectacolul Solitari-

tate, semnat regizoral și dramaturgic deGianina Cărbunariu, ca parte a unui pro-gram internaţional intitulat Cities onstage/Villes en scène. Patriotism exacer-bat, discriminare, pierderea identității,dezbinare socială, rasism, snobism...toate teme ale creației de la TeatrulNaţional„Radu Stanca“ Sibiu, care se im-pune ca o meditație despre disfuncțio-nalitățile societății românești.

Construcția spectacolului este sim-plă, conturându-se ca cinci povești in-dependente din realitatea imediată, dartotuși unite sub aceeași atmosferă im-pregnată de sarcasm și fiind fragmentenecesare în radiografierea exactă a Ro-mâniei actuale. Secvențele au un carac-ter acid, fiind niște clișee servite subformă asumat pronunțată. Licitația ini-țială a publicului, jocul menținut șiuneori demonstrativ cu convențiile tea-trului, generează ideea de teatru în tea-tru și folosește publicul ca parte dinspectacol. Zidul, bona filipineză, înmor-mântarea marii actrițe a poporului, fa-milia vs bani și drama taximetristului cuun copil bolnav, sunt cele 5 povești, care

timp de două ore vorbesc româneștedespre români.

Metaforele se continuă, în fiecaresecvență având o nouă semnificație.Astfel, zidul menit inițial să fie o delimi-tare între romi și români, devine o ba-rieră între aparența și esența unui cuplu,în final fiind un element care sugereazăefectul de seră al banului. Crucea aparefalnică la înmormântarea actriței, tri-misă să comunice securității comunistece se află dincolo, mai apoi fiind meta-morfozată într-o urnă loto. Falnicul dra-pel kitsch, imnul rock, Casa Poporului,Catedrala Mântuirii Neamului cad gran-dios, arătând sărăcia mascată și apetitulromânesc pentru frapant, pentru mega-lomania fără rădăcini. Totul e solemn,serios, provocând publicul să descopereprintre hohote realitatea portretizată șialunecarea noastră în derizoriu și bur-lesc. Decorul brut, neșlefuit este die-getic spectacolului, susținând ideile șiiluminându-le într-un mod necesar gro-tesc.

O altă realitate suprapusă este rela-ția defectuoasă dintre membrii colecti-vului unui teatru, mereu fiind o de-construcție și o construcție vizibilă apersonajelor și o satiră a regizorului,

care spune mereu: “fă așa”. Este teatrul ooglindă a realității? Spectacolul răspun-de la această întrebare, amintind con-stant publicului de jocurile de puterecare se produc sub ochii lui, de asemă-narea dintre real și ficțional. Marius Tur-deanu, în rolul arhitectului-primar, între-ține un dialog tonic cu sala denigrândcând imaginea reprezentantului comu-nității rome (Florin Coşuleţ), când ima-ginea angajatelor sale. Ofelia Popii joacăun triplu rol, jonglând firesc cu conven-țiile și alcătuind o partitură tragi-comicădespre nepăsarea autorității regizoralefață de actor și despre sclavia modernăa bonelor filipineze.

Curajosul și amuzantul experimenteste inteligent construit, fiind suficientca o expoziție de situații clișeu caracte-ristice și descriptive pentru absurditateanațională și, totodată, este un spectacolcare îți prezintă realitatea necosmeti-zată.

N.B. Spectacolul a fost jucat în cadrulFestivalului Teatrelor Naționale, un pro-iect al Teatrului Național „Lucian Blaga“din Cluj-Napoca, care a reunit producțiiteatrale realizate pe texte exclusiv ro-mânești, de către teatrele naționale dinRomânia și Republica Moldova.

Liberté, égalité, stupiditéMIHAI GLIGAN

��

www.revistaneuma.roTeatru 92


Conducerea Teatrului Dramaturgilor Români a făcuto opţiune bună incluzând în repertoriu piesaFapte bune (SRL), text prezentat la Clubul Drama-turgilor al Uniunii Scriitorilor, în cadrul unui spec-

tacol-lectură incitant, desfăşurat la Institutul Cultural Român.Susţinusem textul, iar spectacolul de la TDR mi-a confirmatîntru totul prima impresie. Un spectacol vivace, antrenant,semnificativ, bine articulat, care a dat satisfacţie şi actorilor,toţi jucându-l cu evidentă plăcare, şi, la final, spectatorilor.

Piesa mi-a amintit de anii ’60 când se juca cu mult succes,la recent înfiinţatul Teatru de Comedie, Şeful sectorului sufletede Alexandru Mirodan, avându-l pe marele Radu Beligan înrolul activistului de la o primărie de sector a Capitalei, pus săfacă numai fapte bune semenilor săi. În cazul piesei domnuluiUngureanu, jurist în domeniul bancar, faptele bune suntmasca unor apucături rele: căutarea înverşunată de pile şi re-laţii pentru facilitarea intrării la o facultate, câştigarea de lici-taţii, retrocedarea de imobile şi terenuri, cu alte cuvintetraficul de influenţă

„Dacă nu ai pe nimeni în spatele tău ca să te ajute în viaţă,eşti un nimeni”, sună ca un slogan replica emblematică a dra-maturgului incisiv şi posesiv al unui stil realist, frust, în descri-erea unor personaje smulse din viaţă, imediat recognoscibile:parveniţii, femeile însetate de relaţii, samsarii de iluzii şi laco-mii de bani, cei de modă veche şi ciocoimea nouă care îşi des-chid un ONG, aparent non-profit, prin care derulează busi-nessul aşa-zis umanitar.

În prima parte a spectacolului, participăm la o conversaţienecesară sub aspectul declanşării acţiunii ce urmează. Parve-nita mămică, împreună cu fiica ei suplă, sexy, cu ochii daţipeste cap, năzdrăvană, comentează istoria de la Revoluţiepână la momentul zilei, cu nişte tipi, în căutarea unor relaţiisalvatoare care să le deschidă uşi. În partea a doua, mult maidinamică, asistăm la asaltul doritorilor de favoruri la sediul fir-mei fantomatice, de apartament care vinde iluzoriile pile, ba-zate pe o fostă relaţie (ministru,) a pensionarul Vincenţiu,funcţionar de modă veche, cu hachiţe şi păsări împăiate ca elînsuşi. Dramaturgul atacă vehement sistemul transfrontalierpeste epoci al intermediarilor şpăgari şi al faptelor cu iz penal,cunoscând bine limbajul, procedurile şi declanşând cu savoareşi abilitatea mecanismele comediei de situaţii hilare, portre-tistica dovedindu-se un punct forte. Scriitorul are şi harul de acrea dezinvolt indivizi autentici (vii şi viabili), respectă reco-mandările lui Tudor Muşatescu: din personaj trebuie să curgăsânge omenesc. Dinamismul accelerat al desfăşurării acţiuniiinsolite oferă momente de realmente amuzament (educativ).În rolul unei mămici voluntare, văicareţe, cu tonus formidabil,doamna Carmen Ionescu realizează cu explozie şi farmec spe-

cial, feminin o mică bijuterie de portret satiric (e vedeta distri-buţiei), emanând, la fiecare apariţie vulcanică, o energie de-adreptul sufocantă. În rolul Nenea Vincenţiu, dl. Constantin Di-nulescu, actor de calibru şi mare prestigiu naţional (l-am avutşi eu într-o distribuţie la TES, în Nunta cu miliardar), creează unpersonaj ramolit, decrepit, pendulând abil între respectul şicunoaşterea legii şi încălcarea ei, între vorbe goale şi fapterele. În rolul fiicei sexy care aşteaptă cu disperare să intre într-o relaţie, tânăra şi foarte talentata Irina Sibef cucereşte prinspontaneitate, comicitate, vivacitate, fiind argintul-viu înlumea ahtiată după relaţii şi în socialism, şi în capitalism. Băieţiicei veseli se remarcă prin vervă, agilitate, mobilitate fizică, trăiricomice. Liviu Romanescu, în rolul Victor, un afacerist fără capi-tal din noua generaţie, spontan, cu talent versatil, trage sforile,încurcă şi descurcă iţele, convinge la fiecare apariţie că posedăo vână de comedian. Daniel Hara (Nelu) şi Sorin Dobrin (Mari-nescu) joacă bine, năvalnic, sunt entuziaşti.

Până la urmă, satira loveşte prudent, evitând stratul superioral puterii administrative, rezolva conflictul formal prin aresta-rea acelui ministru corupt, atotputernic, (fără minister precizat)la care urma să se apeleze! Dar dacă nu era arestat? Finalul e for-țat. Vincenţiu, apare în postura de candidat la preşedinţie, tam-nesam, susţinut frenetic cu pancarte de fanii lui.

Comedia spumoasă, transpusă viu într-un spectacol de ac-tori, animat cu energie de o regie inspirată (Alexandru Nagy);beneficind de costume frumoase (Daniel Titza) efecte specialede bun gust (video Cinty Ionescu), de o coregrafia avântată(Andreea Duţă) și coloana sonoră (Andrei Doboş), de calitate,ratifică scenic talentul comediografului, opţiunea TeatruluiDramaturgilor Români care mai bifează, încă o faptă bună (re-pertorială), menire pentru care a şi fost creat. Supratitrarea înengleză, în traducerea Anei-Maria Florea, face textul accesibilinternaţional.

dinu GriGoreScu

Fapte bunePERSONAJE CU CARNE ȘI SâNGE

de Sebastian Ungureanu

DISTRIBUŢIA:

Liviu Romanescu − Victor, afaceristul fără capitalConstantin Dinulescu − Nenea Vincenţiu,

omul de modă vecheCarmen Ionescu − Ruxandra Leu, prototipul parvenitei

Irina Sibef − Gigliola Leu, fiica RuxandreiDaniel Hara −Nelu

Sorin Dobrin − MarinescuScenografia (inegală între cele două secţiuni):

Daniel TitzaRegia şi adaptarea: Alexandru Nagy

��

www.revistaneuma.roTeatru


Trebuie să mărturisesc că amfost surprinsă de ideea direc-toruluiTeatrul Național din Bu-curești, dl. Ion Caramitru de a-l

invita pe cineastul Nae Caranfil (AsfaltTango, Filantropica, Restul e tăcere, etc.) sămonteze un text propriu, și că am aștep-tat acest debut dramaturgic și regizoralcu maximă curiozitate.

Inițiativa s-a dovedit a fi genială. Pre-miera lui Nae Caranfil este un spectacolde o calitate atât de înaltă încât s-ar puteajuca și mâine pe Broadway sau pe o scenăpariziană și londoneză de calibru, și chiarcred că ar fi o idee bună pentru autor săexploreze această direcție. Pentru cine nuștie, un spectacol de Broadway exceleazăîn mod egal la toate capitolele - text,regie, scenografie, muzică, și interpretare- este original, emoționant, aproape me-reu amuzant, și are obligatoriu mare pri-ză la public.

Din punct de vedere dramaturgic,„Papagalul mut” este o dramă istorică ro-mantică cu elemente comice și stranii,specifice cineastului Caranfil, un tur deforță cum nu prea am mai văzut în dra-maturgia românească contemporanăcare nu duce lipsă de piese cu momentesclipitoare dar deseori inegale în exe-cuție, cu lipsuri în caracterizare și emoție,cu exces de lozinci sau de elemente li-vrești, și șchiopătând fie la capitolul po-veste, fie la originalitate. Piesa pleacă dela istoria reală a unui spion francez, Char-les d’Eon/Lia de Beaumont (Vlad Logi-gan) din secolul al XVIII-lea trimis lacurtea țarinei Elisabeta (Raluca Petra) întravesti de femeie sub patronajul unuiunchi cu sentimente contradictorii fațăde nepot/nepoată. Unchiul, un geologscoțian, puritan și celibatar, numit Cava-lerul Douglas (Claudiu Bleonț), este șipovestitorul care încadrează narațiuneași împletește firele reale și imaginare alepoveștii.

Frumusețea acestui spectacol dedoua ore și jumătate, cu pauză, ține înprimul rând de confluența dintre teatru șifilm, și, în al doilea rând, de faptul că nu

este grăbit, ci este lăsat sa se desfășoare,acumulând astfel o forță dramatică și oprofunzime de negăsit la majoritateapieselor de azi, decupate la sânge de ma-joritatea regizorilor contemporani ca săse încadreze în 70 de minute fără pauză.

Ca dramaturg, Nae Caranfil readuceîn contemporaneitate procedeul qui proquo-ul inventat în comedia antică greacăși en vogue în secolul XVIII, colorându-l cuambiguitatea sexuală din lumea de azi,amintind-ne că de fapt aceasta există decând lumea. Scrisă într-un realism poeticcare curge cu mare naturalețe, povesteade spionaj are în fundal tema perenă a se-ducției elementelor fringe, de periferie,ale sexualității, pe care cei virtuoși lereprimă în mod tragic, iar cei mai libertiniși le asumă în diferite registre.

Spectacolul combină curgerea epicăa filmului cu forța unor imagini teatralepe rând rafinate, misterioase, sau umoris-tice realizate cu sprijinul scenografiei ver-satile și monumentale a lui Dragoș Bu-hagiar, și a maestrului de scrimă IonuțDeliu. Mi-a plăcut în mod special ilustrațiamuzicală pe care am avut surprinderea săconstat că a fost făcută tot de Nae Caran-fil, pentru că, spre deosebire de mulți ilus-tratori muzicali autohtoni care mergîmpotriva așa-zisului pleonasm auditiv,folosind accente contrapunctice diso-nante, muzica din „Papagalul mut” sus-ține captivant povestea, este amplă, epi-că, subtilă, și învăluitoare. De fapt, marcaregiei lui Caranfil este chiar această in-

ventivitate învăluitoare, lipsită de stri-dență.Toți actorii fac roluri de compoziție,care le vin ca o mănușă și în care par maibuni ca niciodată, pentru că sunt excelentscrise și regizate. Împrumutând din fires-cul jocului actoricesc de film, Caranfil neajută să redescoperim actorii TeatruluiNațional din București într-un mod maiautentic decât până acum, curățați deoxidarea exagerării teatrale, ceea ce îi facedin nou proaspeți, aproape noi.

Un regizor obișnuit ar fi căzut tentațieide a caricaturiza, în special travesti-ul luiVlad Logigan, și de a teatraliza excesiv iu-birea neîmpărtășită și interzisă a lui Clau-diu Bleonț, dar sub îndrumarea lui Caran-fil ambii actori ne regalează cu schimbăride registru care impresionează prin natu-ralețe și autenticitate. Claudiu Belonț carene-a obișnuit cu personaje diabolice, ex-centrice, și larger than life ne surprinde cuun personaj vulnerabil, timid, pradă unorsentimente complexe care ne emoțio-nează. Carismaticul Vlad Logigan joacămagistral cele două genuri, iar RalucaPetre face o țarină nimfomană antolo-gică. Restul trupei este și ea în formă ma-ximă.

„Papagalul mut” este steaua stagiuniicurente de la TNB, un spectacol care nutrebuie ratat. Atât textul, cât și montareani-l dezvăluie pe Nae Caranfil ca pe un re-gizor și un dramaturg aflat în plină matu-ritate, un adevărat artist care excelează înteatru, ca și în film.

scris și regizat de NAE CARANFILla Teatrul National din București

UN DEBUT SUPERB:

„Papagalul mut”AlexAndrA AreS

Nae CaranfilClaudiu BleontVlad Logigan

��

www.revistaneuma.roRock 94


Aşa cum e scrisă de PaulScott, Biografia completă alui Eric Clapton – Copilul ni-mănui (traducere de Alex

Moldovan, editura Publica, 2015) pare săconstituie o parafrază la mitul faustic,versiunea britanică. Un demers asemă-nător a făcut, între alţii, şi Oscar Wilde, cuPortretul lui Dorian Gray, însă era doarficţiune. În zilele noastre, viaţa reală de-păşeşte orice ficţiune, ba chiar sfideazăimaginaţia şi celui mai dopat scriitor,scenarist, regizor sau alt mânuitor defantasme colective. Pentru că lumea în-treagă aduce tot mai evident cu ficţi-unea unei minţi, dacă nu bolnave, pro-babil înclinate spre jocuri periculoase.Cum altfel să priveşti datele care cuan-tifică, bunăoară, degradarea mediului în-conjurător, asaltul nesăbuit asupra resur-selor esenţiale, spălarea creierelor cuiluzia că suntem împreună, deşi izolaţifiecare în cochilia internetică proprie?

Niciun episod din viaţa lui Claptonnu certifică mi(s)tica întâlnire cu Dia-volul, în urma căreia, vânzându-şi sufle-tul, ajunge cel mai mare chitarist al lumii.Paul Scott instigă la bănuială, însă, fărăinsistenţe. Pe undeva, poate să şi fie vreolegătură ocultă. În două momente fa-tale, când s-au sfârşit vieţile celor con-sideraţi, în diferite perioade, chitariştiicei mai buni din lume, Clapton a fost înpreajmă, ca o piază rea. Prima dată în 18septembrie 1970, când a murit Jimi Hen-drix, englezul voia să-i facă americanu-lui cadou o chitară (!) deosebită. A douaoară, în 27 august 1990, când s-a prăbu-şit elicopterul cu Stevie Ray Vaughan,aparatul zburător a fost evitat de Clap-ton în ultima clipă. Fără îndoială, aseme-nea evenimente nu pot trece cu indi-ferenţa regizorilor coreeni pe covorulroşu al festivalului de la Cannes. N-autrecut nici pentru Clapton, muşcat – el orecunoaşte – de vinovăţia că perfor-manţele celor doi i-au trezit un senti-ment de invidie greu digerabil. Dacăsocotim şi obstinaţia în a o cuceri pesoţia bunului său prieten, George Harri-

son, distrugându-le căsnicia doar pentrua-şi bate apoi joc de femeie, suma„izbânzilor”claptoniene îi întăreşte auraincitantă de personaj damnat.

Apoi, sare din frontpage relaţia luiClapton cu femeile. Puţini dintre rockeriigeneraţiei sale se pot lăuda cu atâteacuceriri de femei frumoase şi celebre.Deşi a devenit o chestie de rutină, speci-fică mondenilor răsfiraţi pe tot mapa-mondul, convieţuirea scandaloasă dintredouă vedete ale show-biz-ului intră înaritmetica profitului. Clapton a avutparte de multe relaţii spectaculoase,care, totuşi, n-au ţinut de domeniulPR-ului, ci de alchimia personalităţii luiartistice. O singură femeie, Pattie, şi cândera doamna Harrison, şi când eradoamna Clapton, i-a inspirat cel puţindouă cântece fabuloase, Layla şi Won-derful Tonight. Intrate demult în patri-moniul de aur al rockului, au umplut,realmente, norocosului autor conturilebancare.

Evidenţa impune şi-o altă nedu-merire. În urma aventurii cu o„vedetă deteleviziune” italiancă, lui Clapton i senaşte un fiu, Connor, iar acesta moareîntr-un accident cel puţin neobişnuit.

Oare şi tragicul fapt demonstrează legă-tura lui Clapton cu forţele tenebroase?Cum să nu fii înclinat să zici da, când ne-fericita întâmplare îi prilejuieşte chitaris-tului alt cântec de-o frumuseţe sfâşie-toare, bun de alinat sufletele foarte de-primate? Tears in Heaven este subli-marea nenorocirii tatălui absent. Merităoare preţul plătit? Nu îndrăznesc să măpronunţ. Şi ca să scap elegant de expli-caţia cerută de-un ipotetic cititor, trimitla romanul lui Th. Mann, Dr. Faustus,unde se găseşte tot ce trebuie pentru lă-murire.

Femeile (ori sexul, în general, că nupuţini homosexuali dau tonul în dome-niu), drogurile, băutura sunt, ca să zicaşa, viciile tuturor celor care şi-au con-struit o carieră în muzica pop-rock şi aucheltuit pentru asta clipele vieţii lor, plustoată energia disponibilă în sânge şineuroni. Statistica imparţială consem-nează aproximativ clar, precum bilanţulîntocmit de contabili unsuroşi: cele maibune (atrăgătoare, memorabile, valo-roase etc.) piese rock au apărut cândslăbiciunile sus-menţionate au injectatarterele oricărui interpret/instrumentistcu niţeluş relief (citeşte: audienţă). Clap-ton e, dacă vreţi, etalon. Şi pentru bino-mul vicii = valoare, şi pentru celălalt,abstinenţă = plictiseală. Discurile saledemonstrează convingător: când erabeat, drogat, suferind în amor, cântadivin; scăpat de angoase, umple spaţiulsonor ca orice lăutar cu ştaif, rentierulpropriei celebrităţi. El spune Still I Do(album din 2016). Sună frumos, dar celipsă de zvâc şi de incisivitate! Ultimulsău disc, Happy X-mas (2018), parcă vreasă ilustreze banalitatea că şi rockerii,dacă apucă să îmbătrânească, ajungmoşnegi cumsecade! Dar titlurile astea,şi cele precedente, editate după ce Clap-ton s-a lăsat de droguri, băutură şi femei,devenind familist convins, sunt fructeleplăcerii de a cânta. Pentru că, înainte deorice, lui Clapton i-a plăcut să cânte.

E o lecţie pentru orice artist.

Un copil norocosduMiTru unGureAnu

��

www.revistaneuma.roEduca\ie


Criza culturii generale în şcoa-lă este un fapt constatat. Îndomeniul literaturii, preda-rea acestei discipline la liceu

păstrează doar în subsidiar criteriul is-toric şi pentru mulţi acesta ar fi unul din-tre motivele crizei pe care-o cunoaştecultura generală

Cu decenii în urmă, elevul care făceastudii liceale poposea un întreg trimes-tru asupra textelor care descifrau în-ceputurile literaturii române. Azi capitoleîntregi de istorie a culturii şi literaturiisunt sintetizate în câteva lecţii. Tot înspirit academic, într-un anume momentun trimestru întreg liceenii învăţau„Teo-ria literaturii”, menită să le dea instru-mentele înţelegerii şi dobândirii decompetenţe de analiză a textelor literare.Şi aici cunoştinţele au fost restrânse ma-siv, iar cele rămase au fost valorificateîntr-o manieră funcţională. Nimeni (cuexcepţia specialiştilor) nu va face dis-tincţii de tipul narator-auctorial, narator-personaj, eul poetic, în dialoguri fami-liare. În schimb, mulți vor face apel la no-ţiuni precum: personaj, început, sfârşit,titlu, capitol, punct culminant, conflictetc.

În ciuda unor neîmpliniri, predarealiteraturii în şcoală s-a adaptat în bunămăsură vremurilor. Predarea literaturii laliceu, dar şi la gimnaziu în parte, e acummai aproape de logica vieţii şi a limbaju-lui, dialogului cotidian. S-au făcut paşipentru ca limbajul artificial al teoriei lite-raturii să fie restrâns, selectat şi adecvatvârstelor şcolarităţii, chiar dacă destulălume acuză în continuare şcoala desupraîncărcare, în vreme ce altă lumeacuză aceeaşi şcoală de o ”gravă criză aculturii generale”.

Ar fi foarte simplu să facem afirmaţiicategorice şi să spunem despre ultimii,adepţii istorismului sau ai însuşirii cu sâr-guinţă a limbajului operaţional specificdisciplinei. Fiindcă, fără o dimensiune is-torică rezonabilă, şi fără un limbaj spe-cific, un fenomen nu se poate releva îndimensiunea lui calitativă.

Dincolo însă de găsirea unei dreptemăsuri, o lectură recentă mi-a atras aten-ţia asupra unei posibile soluţii: e vorba

de cartea profesorului Gh. LăzărescuCaragiale – o lume într-o operă, apă-rută la Editura Herg Benet. E probabil căunii se vor întreba dacă mai e posibil săscrii despre Caragiale, în condiţiile în careimpresia este una de epuizare a subiec-tului. Şi, totuşi, cartea lui Ghorghe Lăză-rescu se citeşte cu interes, nu doar fiindcărescrie anume adevăruri despre opera luiCaragiale, contextualizându-le însă spe-cific, sau chiar surprinzător, ci mai ales fi-indcă deschide drumuri către ceea ce amputea numi„haloul” însoţitor operei ilus-trului dramaturg, către naraţiunea adia-centă. Ferindu-se de reluări inutile, pro-fesorul de la Sf. Sava se concentreazăasupra câtorva aspecte generate de co-mediile lui Caragiale, de momentele şischiţele sale şi, în bună măsură, de unelearticole publicate de Caragiale. Capitolespeciale sunt dedicate politicii, aşa cumapare ea ca temă în opera lui Caragiale,dar şi la alţi scriitori ai vremii, europeni,sau geografiei literare, specifice opereilui Caragiale, urbanizată în parte şi pusăsub semnificaţia socialului, „centru” şi„mahala”, deopotrivă. În cuprinsul aces-tei „geografii”, autorul cărţii descifreazămoravuri, relieful instituţiilor publice, darmai ales imaginea unei lumi, ştiuta lumea moftangiilor, care pecetluieşte cele maimulte dintre destinele caragialeşti, din-colo de apartenenţa lor la o stare socialăsau alta.

Cartea, scrisă cu claritate clasică, parea fi sortită spre folosirea ei în şcoală ca un„substitut” de istorie literară, în sensul încare învăţarea ca naraţiune didactică afost şi poate fi una dintre metodele celemai vechi, dar şi cele mai eficiente aleşcolii. Pentru că, dacă e practic imposibilazi să se mai predea în liceu literatura îndevenirea ei articulat-istorică. Nu-i maipuţin adevărat că anume dimensiuni aleistoriei, cele anecdotice, pitoreşţi pot in-fuza cu folos orice manual de literaturăpentru liceu. Iar cartea profesorului Gh.Lăzărescu, dincolo de contribuţia lui ladescifrarea documentată a unei „lumiîntr-o operă”, aceasta fiind un aspect alpărţii docte a lucrării, în care, de exem-plu, se motivează aprofundat de ce Cara-giale nu a creat „personaje pozitive”,

cartea conţine, aşadar, şi destule pagini,care se eliberează de canonul textuluiştiinţific şi devin un text plin de savoare,creionând cu talent o lume palpabilăaflată la îndemâna oricui. Rezultatul eneaşteptat: Caragiale redevine încă odată, dar altfel decât ştiam, contempo-ranul nostru, aşa cum Bucureştiul poateredeveni, prin lectura cărţii, oraşul nos-tru, cel care păstrează încă urmele a ceeace a fost cândva „specificul” spaţiuluiurban românesc şi al lumii acestuia. Unsingur exemplu va fi probabil suficient îna argumenta această dimensiune a cărţiişi în a deveni, încă o dată, o pledoariepentru a înţelege că predarea istoriei li-terare în liceu se poate face şi altfeldecât prin texte şi discuţii abstracte de-spre curente literare, estetici, contextistoric şi cultural.

Era frumoasă primăvara la Bucureşti înziua de 8/20 aprilie 1885. Deşi încă ră-coare, piersicii şi caişii îşi scuturaseră dejafloarea, iar cireşii începuseră şi ei să-şi pre-sare podoabele pe pământ (...) În aceaseară de luni 8/20 aprilie, două eveni-mente atrag publicul la Teatrul Naţional:acesta va fi pentru prima dată iluminatelectric, graţie unei centrale proprii, şi vaavea loc premierea unei noi comedii sem-nate I.L.Caragiale, „D-ale carnavalului”,anunţată de unele ziare sub titlul ei iniţial„Bărbierul diplomat”.

De la simpla notaţie a faptului că TituMaiorescu făcuse parte din juriul carepremiase comedia, la faptul că piesa„pi-case” (se descriu şi detaliile şi momentulîn care piesa este fluierată) şi până lastudiul lui Maiorescu „Comediile dom-nului I.L. Caragiale” care discuta pro-blema moralei în artă, drumul este foarteuşor de parcurs. Contextul favorizează„reţinerea/memorarea/”de lungă duratăde către elevi, dar asigură şi o motivaţievie demersului maiorescian de a apăracomedia, dezbaterii posibile a problemeipersonajului pozitiv. Rămâne doar caprofesorul/autorii de manuale/ să aleagăceea ce li se pare semnficativ din toateaceste informaţii şi să le transforme dinsimple informaţii în cunoştinţe funcţio-nale, autentice, capabile a motiva elevulde liceu.

AdriAn coSTAcHe

Predarea literaturii în liceu. O soluţie?

www.revistaneuma.roCulinar 96


��

Nu cred că voi afla vreodatăcine a interpretat, la radio,în copilăria mea, îndrăgitulcântec, Tangoul de demult

(Nota red.: Ilona Moțica, la prima audiție,melodia a fost compusă de GheraseDendrino – 1901-1973). Dar nu voi faceo tragedie din asta. Nu acum, când amla dispoziție mult mai mult timp să măredefinesc, după cum ne dictează mo-da zilei, lăsând trecutul în urmă și să tră-iesc împăcată în prezent. Am tendințanesănătoasă să privesc spre trecut. Nudegeaba afirmă doctorii de suflete, cătrecutul nu trebuie târât după noi ca ocoadă bulversantă și inutilă.

Dacă aș ține cont de prezent, ar tre-bui să mă supun schimbărilor. Dar elenu sunt pe gustul meu, căci nu îmi placenoul. Și apoi, ar fi necesar să renunț lamulte. Ar trebui să nu mă mai îmbrac înrochii și în deux pieces; să adopt o ținu-tă sport. Din păcate chiar dacă aș vreasă mă îmbrac comod nu pot să îmi per-mit acest lux. După cum nu pot nici sămă încalț în teniși ori bascheți sau cumse vor fi numind acum, așa cum o fă-ceam când mergeam cu porcii sau cuvitele la pășune. De ce, oare? Simplu, îmiprovoacă repulsie. Nu era prea plăcut săîi încalți pe căldurile verii. Și cum nu-i su-portam pe picioarele goale, îmi puneamșosetele, apretate după obiceiul mamei.Și pe deasupra soarele jucăuș mi letatua pe picioare, un fel de bonus solar.Chiar dacă aș vrea, nu aș putea renunțasă mă îmbrac așa cum considera mama,că ar trebui să se îmbrace o femeie, unadupă chipul și asemânarea dânsei.Mama considera că am avut de la cineînvăța cum să ne înveșmântăm și cumsă ne comportăm în orice situație. Ar fipăcat ca străduința mamei să nu dearezultate și să ajung în situația de a îmitârși alene picioarele după mine, înpantofi comozi. Voi rămâne, atât cât seva putea, așa cum am fost clădită, măcardin respect pentru munca fără odihnă,

în care mama s-a autoexilat. ”M-oi odi-hni când oi muri” spunea ea.

Păzitul animalelor îmi oferea unavantaj. Și nu unul oarecare, ci îmi dă-dea posibilitatea de a citi. În plasa cu sti-cla de apă se afla măcar o carte. Înfuncție de cât de bogată era pășunea șicât de liniștit era animalul păzit, în ge-neral văcuță, puteam citi cât era ziua demare. Ceea ce nu puteam face la strânsfân, la sapă, la cules porumb, fasole șialte legumerii. Am amânat nepermis demult să povestesc despre lecturile mele.Nu aș vrea să fiu suspectată că nu amniciun viciu. Vai mie! Să fie viciu, să fieun păcat sau doar fuga de realitate?

Poate că nici nu știu de unde și cu cesă încep. Să încep cu începutul... nu s-arcădea, ”câți ca mine” au trecut prin asta.Unii și-ar fi dorit să învețe și nu au avutșansa. Am avut voie să învăț dar nu potspune același lucru despre lectură.Puteam citi duminica și în sărbători. Învacanțe, când nu eram pe câmp, co-seam de zor. Lucrul de mână era nunumai un moft al mamei ci și o materieșcolară. La liceu aveam chiar o zi pe săp-tămână cusături și tricotaje. Alte colegefăceau practică la chioșcul de plăcinte alliceului, unde nu era rău, dar mi se păreaprozaic și vulgar.

Coseam de mică tot felul de serve-țele și sarvete din pânză, tort sau eta-mină. Operam păretare pe care scria:”Fripturică cozonaci, bărbățelului să-ifaci.”, ”Nevestica mea frumoasă știe binesă gătească.”, ”Păunașul codrilor, cân-tecul feciorilor.” Desigur că tricotam șifăceam cipcă.

Dacă reacționez ciudat la întrebărilelegate de citit o fac din motive bine în-temeiate. Adică mi se pare atât de firescsă citesc, ca spălatul pe dinți. Ciudat, nuîmi aduc aminte să mă fi întrebat cinevadacă îmi spăl dinții. Necititul este o pro-blemă a acestor vremuri încălțate în adi-dași. În familie se citea Biblia și cărți derugăciune, greco-catolice păstrate de

bunica din tinerețe. Apoi au apărut șicele ortodoxe. Primele cărți laice au in-trat o dată cu premiile școlare ale Va-leriei-Ana, sora mai mare și apoi cu alemele. Noroc cu lecturile obligatorii carene-au legitimat drumurile la BibliotecaComunală, Ulmeni (pe Someș) căci dacăam schimbat județele, ba Sălaj ba Mara-mureș, Someșul rămâne un reper stabil,încă. Crescând, vizitele mele la biblio-teca comunală s-au întețit. Prindeammomentul când părinții erau plecați lalucru. Mergeam la bibliotecă cu so-thio-rul îl umpleam de cărți și veneam re-pede acasă să le ascund. În vacanțecoseam cu porția. Pe câmp nu duceamlucrul de mână, deși mamei i-ar fi plăcutsă vadă lumea, cât suntem de harnice.Puteam să fur cititul atunci când vremeaîmi permitea să stau în ogradă. Ascun-deam cartea sub funduleț. Coseam obucată bună, suficient să nu trezesc sus-piciunile mamei, că aș fi tras chiulul.Când auzeam portița, repede ascun-deam cartea și coseam de zor. Câtă fricăam purtat, din cauza cititului pe furate,doar bunica știa. Iarna era mai greu.După cum am spus mama avea calitățila superlativ dar și defecte. Nu am primitbătaie niciodată dar cicăleală cât aîncăput. Noroc cu bunica Valeria, soacraei, fiind mereu în prejma noastră, ocitălea: „Cu vorbă bună, Cornelică” îispunea mamei cu blândețea care o de-finea. Și, dacă am ajuns la bunica, îmidau seama că nu am mâncat de foartemulți ani, coraste. Cine a trăit în preajmavăcuțelor a mâncat și laptele lor brân-zit. Primul lapte muls, de la una dinMândraiele noastre, după ce a sositvițelul pe lume, era pus la fiert. În mo-mentul fierberii se alegea partea solidă,ce plutea printr-un fel de zer. Până laurmă, în așteptarea laptelui, pe care îlbeam cald abia muls, erau bune și co-rastele. Acum sunt și ele doar o amintire.

Amintiri și pohte copilăreștiFloricA bud

Coraste. Pthită. Cipcă. Oloi. Silvoiț. Coșconar. Cohe. Lavor. Grițari. Candir. Buiac.

Legea lui GoguGelu neGreA

Primul campion atletico-poetic de renume internațio-nal trăitor – dar, mai ales, muritor – pe meleagurilenoastre ospitaliere, numitul Publius Ovidius Naso, celmai performant alergător de fond pe distanța Roma –

Tomis (din nefericire pentru el, doar tur, nu și retur) clama cuaplombul pățitului în Heroides (II, 85): Finis coronat opus! Adică,în limba noastră de origine latină: Sfârșitul încununează opera!Sau, într-o traducere și mai pe înțelesul nativilor geto-daci: urmaalege – zicere profundă, care nu este altceva decât generalizareafilozofică, în varianta Gogu, a legii de aur, smirnă și tămâie a jocu-lui de table: degeaba câștigi primele două linii dacă le pierzi pecelelalte trei!

Într-acest chip și asemănare dialectică, s-au fost înnobilate liricunanimitatea bilanțurilor de sfârșit de an ale lumii, fie ele privitedin punctul de vedere istoric, fie din punctul de vedere de drept– mă refer, se-nțelege, la dreptul penal, dreptul muncii, dreptulcomercial, civil, constituțional sau, în fine, dar nu în ultimul rând,la dreptul fiecăruia la libera exprimare a opiniei, indiferent că arevreuna ori dimpotrivă. În numele și prenumele celui din urmădrept al omului – care, firește, se visează, democratic și competi-tiv, cel dintâi – vă ofer mai la vale de Rovine câteva considerațiirupte din viața ca sport de masă cu care acum, după încheierea lui2018, mă simt dator vândut față de cititorii fideli ai acestei rubrici,precum și față de infidelii care o ocolesc cu grijă pentru că, vorbalui Ilie Moromete, ocupațiunea lor mintală e la alte prostii…

Mi-ar fi plăcut, ah, ce mult mi-ar fi plăcut ca, în urmă cu nufoarte multe zile, să nu stau la fereastra unde doarme o pisică și săprivesc cum ninge decembre prin Micul Paris, ci să mă teleportezprin Parisul original, cel de pe Sena, unde olandezele zburătoarede prin echipele românești de handbal, în frunte cu selecționeralor, Helle Thomsen, (fostă și ea, pentru scurtă vreme, a noastră)ne-au bătut a doua oară la turneul final al acestui Campionat Eu-ropean, atât lejer cât și meritat. Și asta nu neapărat pentru că s-aaccidentat liderul formației noastre, Cristina Neagu, ci, pur și sim-plu, fiindcă, la ora de față, batavele sunt ceva mai bune decât noi.La fel ca și rusoaicele eternului Evgheni Trefilov, ca și franțuzoai-cele, și norvegiencele, și chiar nemțoaicele – adversare cu care baam pierdut, ba am câștigat, fără să convingem însă cine știe cenici într-o ipostază, nici în cealaltă.

Dacă e să fim cinstiți cu noi înșine (lucru la fel de greu ca și cuceilalți, între noi fie vorba), în raport cu ceea ce am jucat efectiv înFranța, locul al patrulea continental este excelent; față de ce-amputea juca dacă am ști și-am putea să ne valorificăm potențialulreal, prima poziție de sub linia care desparte podiumul de restullumii este decepționantă. Asta, printre altele, fiindcă n-am asimi-lat încă„lecția Bearzot” privind strategia turneelor finale în toatesporturile: de echipă, individuale și mixte (Cupa Hopman la teniseste un exemplu de astfel de competiție).

Enzo Bearzot a fost selecționerul Italiei – echipa care, în 1982,în Spania, a câștigat, pentru a treia oară, după o pauză de 44 deani, titlul mondial la fotbal. Squadra azzurra a început însă prostspre lamentabil turneul final iberic, chestie ce a incendiat până lalacrimi paginile presei peninsulare care a cerut, după tradiție, la

unison, demisii, lapidări, decapitări simple, ghilotinări, execuții pescaunul electric și alte spectacole dragi foarte pieții publice dintoate timpurile. Atunci a rostit domnul Bearzot propoziția funda-mentală a lecției al cărei nume îl poartă cu justificată mândrie pa-triotică: ragazzi, un titlu nu se câștigă niciodată în prima zi a com-petiției, ci în ultima! Asta apropo de debutul în trombă al hand-balistelor tricolore, cu primele două meciuri sclipitoare, simetri-zate cu ultimele două în care am evoluat într-un picior, și anume,în cel accidentat al Cristinei Neagu.

Cu handbalul nostru feminin, disciplină unde ne aflăm mereuprin preajma performanțelor supreme, nu însă cu domiciliul sta-bil în perimetrul lor, se întâmplă viceversa față de modul în care seorânduiesc lucrurile în pătrățica de aur pe care Simona Halep ogestionează în tenisul mondial, și anume: un întreg 2018 pe loculîntâi în circuitul WTA, distincția acordată celei mai bune jucătoarea anului, iar, ca bonus, încă una pentru tenismana cu mingea ceamai spectaculoasă câștigată într-o partidă din cele câteva sute(dacă nu mii) desfășurate pe arenele mapamondului în anul pre-cedent. Lucruri care, parcă, se cheamă unul pe celălalt și chiar îșirăspund, complementarizându-se și potențându-se reciproc, înspiritul și litera urărilor de Anul Nou: cele bune să se-adune, celerele să se idem, dar în palmaresul adversarilor. Faptul că succeseleaduc după ele succesuri este atât de evident încât devine aproapepleonastic să mai amintesc că strălucirea stelei Simona Halep s-aarmonizat perfect cu traiectoria cometei Buzărnescu, cea care, sfi-dând toate legile fizicii și sportului, a reușit, într-un an și puțin,saltul de pe locul 544 pe locul 20 în clasamentul mondial, oferindpe tavă scenariștilor de la Hollywood subiectul unui film pe ge-nericul căruia o mențiune de genul„nici o asemănare cu persoaneși fapte reale” ar părea o stupidă glumă publicitară. Așijderea, cutotul neîntâmplătoare îmi pare și ascensiunea grupului de jucă-toare din Carpați, Bucegi și Hășmașul Mare care au asaltat fără milătopul 100 al tenisului feminin de pe mapamond, susținute îndea-proape de tânăra generație (onomastică) masculină reprezentatăde Copil (Marius) care a ajuns să dispute o finală eclatantă nu cusuper-nova(k) Djokovici, vecinul nostru de peste Dunăre, ci cu în-suși Roger Federer, elvețianul lângă numele căruia orice superla-tiv pălește. Iar asta – nota bene! – după ce umilise în treacăt doijucători de top ten, respectiv, pe croatul Marin Cilici și pe germa-nul Alexander Zverev.

P.S.Trec cu eleganță oltenească peste amănuntul că Sașa Zverev e

cam la fel de teuton pe cât este de canadiancă Bianca Andreescu, mi-nunea de 18 ani care, în timp ce eu mă chinuiam să închei triumfalacest articol, îi (pardon…) trăgea, de pe locul 152, în Noua Zeelandă,compatrioatei lui Hamlet, Carolina Wozniacki – fostă lider mondial,în prezent, locul al treilea în clasamentul WTA – o bătaie soră cumoartea de oftică a antrenorului de taică-său care îi tot livra inutilindicații prețioase în suava limbă poloneză. Da, știu: pe pașaportulBiancăi Vanessa scrie Canada, după cum pe al Carolinei scrie Dane-marca, dar aceasta-i treabă de globalizare demografică: natureluletnic e cu totul altă zburătoare…

Contre-piedNr. 1-2(15-16)� IANUARIE-FEBRUARIE 201997

www.revistaneuma.ro

��

www.revistaneuma.roVitrina cu c[r\i 98


Volumele semnalate în această rubrică se află în atențiacronicarilor revistei și pot fi, ulterior, subiectul unor cronici extinse.

EUGEN URICARUDespre ce vorbim,Editura Junimea

”Despre ce vorbim” ne arată, odată mai mult, cum poezia poate săfie, uneori, o antecameră a prozei,afirmă Ioan Holban în Cuvântulînsoțitor al acestui volum, primulde poeme al romancierului EugenUricaru, distins recent cu marelepremiu Balkanika pe anul 2018.Poemele se disting prin voceafermă dar suplă, prin vibrato-ulmelancolic, prin tăietura fină,precisă și jocul de clar-obscur cereliefează profunzimi și idei cestrăbat volumul cu mare forță.Poemele evocă frumusețea perenăa parabolelor, creează personaje-eroi cu ascendență ancestrală darlunecând într-o mitologiepersonală, ancorată în actualitateaistorică. Păienjenișul cotidianulpoate fi decriptat prin întoarcereala arhetip și poate fi suportat prinîntoarcerea la poezie. În jocul deșah cu existența, adevărul etern alpoeziei face diferența care înclinăbalanța victoriei: Fă-ți rost de cușticu zăbrele, de colivii./ Pot fi din fierruginit, aurii, argintii./ Fă-le să cânteînăuntru, acesta și-e harul./ Să leînveți că sunt păsări de prins./ Iar tu,păsărarul. (Sfaturi pentru păsărari)

Gastro Noir,povestiri reunitede BOGDAN HRIB,Editura Tritonic

Ghici ce voi citi la cină? Sau în loc deintroducere... Cea mai sănătoasă cină, maiales luată după ora 19, este un volum demystery&thriller... așa începe antologatorulși editorul Bogdan Hrib prezentareaacestui volum ce curpinde 13 povestiri cu13 autori. Mulți dintre aceștia au fostprezenți și în volumul colectiv ”Noir deBucurești” (2017). Gastro Noir cuprinde

14 rețete: micul dejun - Lucian Dragoș Bogdan cu Răsfăț la micul dejun;gustări – Horia Gârbea cu memorabila povestire Plăcinte cu ighemonicon;prânzul – aperitive Anamaria Ionescu, O pungă de alune tăvălite, ȘtefaniaCoșovei, Al 23-lea ingredient, supe/ciorbe - Rebeca Cojocaru, Oglinziparalele, felul doi Petru Berteanu, Salată de semiton, Raymond Clarinard,De ce eu?, Bogdan Hrib, Fusilli rossi, Daniel Timariu, Fire ascunse, desert -Teodora Matei, Desert cu comisar și frișcă, Ligia Enache, Dulce ca moartea;Cina – Monica Ramirez, ADN perfect Defect, Lucia Verona, Anticarul șiandivele. O lectură palpitantă și savuroasă!

ICU CRăCIUNCând vor înflori mălinii,Editura Școala Ardeleană

Mă numesc Emil Boșca-Mălin și suntoriginar din satul Maieru, județul Bistrița-Năsăud, din nordul provinciei Transilvania afostului Imperiu Austro-Ungar, provincie carela 1 Decembrie s-a unit cu țara-mămă,România. Așa începe acest roman care secitește pe nerăsuflate în ciuda dimensiunilorși a subiectului tratat cu o atenție caremerge până la miezul incomod. Romanistoric, frescă extraordinară a uneia din cele

mai dure și dureroase perioade din istoria României, cartea surprinde șiatrage prin maniera în care autorul ei a ales să prezinte firul dureroaselorevenimente: o confesiune a unuia dintre martirii regimului comunist spusăde dincolo de mormânt, deoarece nici râul uitării nu a putut șterge tragediaacestei vieți. Acest incipit ludic, stilul fluent, direct, expresiv și dinamic,ancorat într-un limbaj atent racordat la cititorul modern (cartea se citeșteaproape ca un roman de aventuri) permit livrarea cu succes a mesajuluidramatic și a unei impresionante lecții de viață și de istorie.

www.revistaneuma.roVitrina cu c[r\i


MENUȚ MAXIMINIANCrucea nopții,Editura Școala Ardeleană

Un volum cu poeme delicate nepropune tânărul poet bistrițean.Fiecare poem are arhitectura sa atentchibzuită, din fire subțiri darrezistente, ca firele de oțel, susținândfără a stingheri esența subtilă, sensul.Ocultată în versurile ce surprindchipurile vieții, ale lumii, o notăprofundă, particulară de curățenie

apropiată de naivitate, de inocență,încă nerătăcite, de romantism șiprivirea senină și uimită asupra ființei,asupra creației străbate lirica aceasta.Este crucea pe care o poartă poetul.Eul liric nu este stingherit de prezent,cotidianul nu surpă optimismul șisperanța ancorate în perenitateatradiției, de unde și irizările de povesteveche, sugestiile de legendă și mit ceînvăluie discret poezia. Locuiește/ Lamarginea pădurii// Neamul lui e/Cunoscut// Ziua culege ierburi/ Iarnoaptea prinde pești în brațele/ Detoate zilele (Copilul de apă).

ANTONINA SâRBUVulpea argintie, Editura Arc, Chișinău

Un roman cu o arhitectură delicată,cartea Antoninei Sârbu nu ratează niciuna din marile teme ale ființei umane.Este vorba aici de o plonjare în profunz-imile ființei prinse în firele istoriei și alesocietății cu ce au ele mai dur. Lumeainterioară, a personajului central șilumea exterioară sunt pictate cu tușe

fine dar hotărâte pe dantelă neagră. În acest univers luminează discret,obiect și metaforă: o blană de vulpe argintie: Era atât de mare, parcă era vie,avea lăbuțe, urechi, botișor... Iubirea și singurătatea par să fie una celeilalteecou iar speranța... Un roman bine scris care conduce cititorul într-o lume aîntrebărilor incomode despre esența omenescului și temeliile lumii.

VICTORIA MILESCU Porția de existență, Editura eLiteratura

Sub Motto-ul: Poeții nu se rușinează de propriile experiențe-ei profită de ele (FriedrichNietzsche) stă noul volum de versuri al Victoriei Milescu, autoare premiată de FilialaBucurești-Poezie a Uniunii Scriitorilor pentru precedentul volum. Titlurile adunate sunt eleînsele niște diagnostice puse existenței pe care o versifică poeta: între catod și anod, laîntâlnirea dintre Atlantic și Pacific, curajul trecerii cu vederea, moartea e o păcăleală, cei mai bunipapagali sunt în emisfera dreaptă, un os în gât. Dacă astăzi esențialul de peste zi, parte acălătoriei prin cotidianul mai mult sau mai puțin banal ori a marilor călătorii, fie ele interioaresau exterioare, poate fi inscripționat pe un DVD, poeții au la îndemână materialul subtil alpoemului, în care poate fi imprimată această esență. Nu strică/ puțină dezintoxicare/ a fostprea mult dulce/ prea mult deliciu de carne și oase/ cu măduva grasă/ binevenit fii tu, ger alsufletului/ rămas cu mine/ ce sănătoasă o cură cu sinceră ură/ la sfârșit de mandat erotic/ lacriminaturale, artificiale/ găsești la ofertă/ în megaplaza terestră/ non stop. (Sub migdalii înfloriți)

COCA POPESCUOnoapte și câțivapași,Editura DL Detectiv literar

Coca Popescu a ajuns la al zeceeavolum de versuri (dintre care două cu-

prind poezie pentru copii). Tonul a rămas același de la primele sale încercări.Tematica de asemenea. Ne întîlnim cu o poezie intimistă, scrisă decis lapersoana întîi. Stările lirice sînt vagi, dar poeta le notează febril, poezia e unjurnal personal în care tăririle sînt cuprinse într-un flux al verbigerației carenu-și pune problema să evite clișeele: retina poleită, mîini tremurînde, beznanopții, curiozitatea fructului oprit, lațul iubirii, anii trec grăbiți etc. etc. Anii trecgrăbiți, ce-i drept! A trecut, iată 18 ani de la debutul Cocăi Popescu șiautoarea încă se grăbește și ea, mizînd mult pe cantitate. Cum timpul nupoate fi oprit, ar fi o mutare abilă ca poeta să se oprească ea, să citeascăpoezie de calitate și să aibă răbdare în căutarea liricii adevărate, amomentelor în care poate compune versuri durabile, fără a se grăbi să deatiparului tot ce-i iese de sub condei sau din apăsarea febrilă a tastelor.

www.revistaneuma.roVitrina cu c[r\i 100


De mulți ani, Petre Crăciun duce oluptă de cavaler rătăcitor și singuratic îndomeniul literaturii pentru copii dinRomânia. Cum se știe, situația acesteizone a literaturii este, la noi, dramaticăspre tragică: editurile nu o iau în serios,preferă să cumpere cu toptanul, cuilustrații cu tot, carte străină, să o traducăși să inunde piața cu ea. Autorii și ilustra-torii romîni sînt împinși în margineapieții, școala a primit ordine stricte cascriitorii să nu-i calce pragul, necum săvîndă copiilor vreun volumaș propriu pecare aceștia l-ar putea citi! Mai rău încă,cei care abordează genul sînt de regulăniște moșnegi defazați sau niște doamnecu ifose, care au multe competențe cuexcepția celei literare. Ei scot cărți cusubiecte ce par și țîncilor de trei ani naive,cărți pe care copiii, cînd se întîmplă să leprimească, le calcă în picioare la propriu.Aproape că sînt de înțeles editorii că fugsperiați de așa ofertă și se ascund încastelele din Disneyland. Criza lecturii, lanoi, lovește toate genurile, dar mai alespe acesta. Catea de copii e scumpă, untiraj minimal, care satisface un poet sauun critic, nu poate acoperi nici pedeparte costurile unei cărți pentru copii.În acest contex nefeiricit, Petre Crăciun se

chinuie mlt să mențină o editură, săediteze și o revistă de gen, să ținălegătura cu școala, atît cît se poate, sătipărească volume. Petre Crăciun și scrieversuri și proză. Antologia sa de poeziepentru copii se adresează mai multadulților, deși e o carte frumoasă. Că uncopil va lua în mîini această acrte de 350de pagini, însoțită și de un CD, și o va citicu pasiune e îndoielnic. Ea poate fi însă osursă de texte pentru lecturi în grădinițăși școală, pretext de spectacole etc.Poeziile sînt bine versificate (multe altevolume de gen propun versuri șchioape)sînt a nivelul înțelegerii micilor cititori,fără a le insulta inteligența cu fleacuri.Apoi autorul are vioiciune și umor:„Gatașefu’”, spun pisoii/ De succes înfierbîntați./„Așteptăm să dați comanda,/ Atacămcînd ordonați”. (Cruciada pisicilor).Desigur, ideea că mîțele ar fi cavaleri aicreștinătății iar dalmațianul un păgîn ediscutabilă. Totuși avem un text vivace,scris corect, plauzibil. Chiar dacă pînă laȘt. O. Iosif, Topârceanu, Arghezi, NinaCassian sau Nichita Stănescu și MarinSorescu, e cale lungă, versurile lui PetreCrăciun chiar sînt poezie pentru copii iarstrădania lui de animator cultural esteadmirabilă.

O misiune dificilă își asumăprofesorul Gheorghe Lăzărescu, unreper al lumii didactice bucureștene, cuo carieră măsurată în decenii. El scriedespre opera lui I. L. Caragiale, o operăcare a fost discutată în detalii și din celemai variate unghiuri de vedere. Și, maiprecis, despre lumea lui Caragiale așacum se reflectă în opera lui ceea ce iarășidestui critici au făcut direct sau peocolite. Ce se mai poate scrie după totce s-a scris, de la Maiorescu și Zarifopol,Cioculescu și Călinescu, AlexandruGeorge și Florin Manolescu, Ș. Cazimir șiMircea Iorgulescu, pînă la Gelu Negrea,Ioana Pârvu- lescu și Angelo Mitchievici?În primul rînd Gheorghe Lăzărescu i-acitit pe toți aceștia și pe alții, după ce aparcurs temeinic opera clasicului.Referințele apar în note de subsol,autorul nu a făcut o bibliografiecompletă care era poate utilă. Apoi,criticul și istoricul literar își găsește o caleinedită de abordare a lui Caragiale: prinlumea lui. S-a vorbit despre comicul luiCaragiale, limbajul și onomastica lui,

strategiile lui narative etc. etc. GeluNegrea îl vede prin personaje, Ș. Cazimirprin relația cu kitsch-ul etc. Toateacestea spun indirect ceva și desprelumea în care a trăit Caragiale și din careși-a extras subiectele, eroii, limbajul,sursele de umor. Gheorghe Lăzărescuface un pas mai departe căutînd săexplice sursele realității care, văzutemonstruos prin lentilele dramaturguluiși prozatorului devin literatură. El seocupă de pildă de Miresme și mirosuri dinBucurești și de airea ca sursă a literaturiicaragialiene. Citatul cheie din Caragiale,la care se raportează autorul nouluivolum este limpede: Vorba nu e să umplilumea largă cu o operă, ci o operă strîmtăs-o umpli cu lumea. El a reușit, conchideGheorghe Lăzărescu și nu putem să nu-Idăm dreptate. Despre felul cum a reușitne vorbește cartea aceasta în care sîntadunate multă erudiție, talent și intuițiea interpretărilor și o meritorie limpezimea frazei care face lectura cît se poate deagreabilă. Ca și Caragiale, GheorgheLăzărescu a izbutit ce și-a propus.

GHEORGHELăZăRESCUCaragiale –O lume într-o operă,Editura Herg Benet

PETRE CRăCIUNAripi de rouă,antologie depoeziepentru copii,Editura Zorio

www.revistaneuma.roRevista revistelor


Viața Românească oferă un număr consistent (11-12) lasfârșitul anului 2018. Principalele puncte de interes sunt douăinterviuri: Lucian Boia în dialog cu Cristian Pătrășconiu petema, la zi, a Unirii și un interviu rămas nepublicat al lui ȘtefanBănulescu (1926-1998), luat de soția sa Mihaela Guga (1943-1999) și dactilografiat de aceasta în toamna lui 1981. Îl comu-nică posterității celor doi Sultana Bănulescu, fiica prozatorului.În jurul celor două piese de rezistență gravitează și sunt demenționat alte materiale interesante: editorialul lui NicolaePrelipceanu, ancheta realizată de Florin Toma despre artiștiiplastici și modul lor de afirmare (Are artistul nevoie de galerist?),laudatio închinat lui Mihai Șora (102 ani), la primirea titlului deCetățean European al Anului, de Tudorel Urian, eseuri de MihaiZamfir. Mircea V. Ciobanu, Victor Ivanovici și Mihai Vornicu. Dartoată revista se citește cu plăcere, de la Poemul invitat de LiviuCapșa la Revista revistelor.

*Practic tot ce apare în revista Ramuri, nr. 11 / 2018 se

poate citi cu folos. Ramuri face parte din categoria„revistelorcentenare”, cela care au o (anumită) continuitate pe mai binede un secol, deci au fost martore la întreaga sută de ani scursăde a Marea Unire. Într-o sută de ani multe se schimbă: oa-meni, concepții, prezentarea grafică mai ales a revistelor. Darsă admitem că rămîne„ceva”inefabil. Mai importantă este va-loarea la zi a publicației, chiar atunci cînd o parte dintre arti-cole, ca în cazul acestui număr, se referă, în chip foarteinteresant la istoria Ramurilor. În afara articolelor dedicatecentenarului și revistei în calitatea ei de centenară, reținemtexte spirituale și profunde de Gh. Grigurcu, Adrian Popescu,N. Prelipceanu, Cristian Pătrășconiu, Dumitru Ungureanu, ală-turi de cele ale „autohtonilor” Gabriel Coșoveanu, GabrielaGheorghișor, Daniela Firescu. Ramuri își adună o „echipănațională”, pe modelul marilor cluburi sportive, și astfel, în-tărită cu „stranieri” depășește clar echipele cantonate înprovincialism și orgolii județene. Concesiile făcute spirituluilocal sunt minime. Astfel Ion Munteanu se referă la „un veri-tabil dramaturg”, profesorul universitar craiovean Ionel Bușe.După cum e descris volumul, cu titlul – respingător - după opiesă din interior, Bătrânul și eutanasierul, nu l-am crede pecuvânt pe cronicar. Și la alte piese cronicarul mizează pe elogiipe care propriile descrieri (dacă sunt reale) le contrazic. O fidomnul Bușe un erudit profesor, dar dramaturgia e un gengreu pentru că ea trebuie să treacă de text. Trăiește și/saumoare (fără eutanasie!) în fața publicului. E greu de crezut că,într-o seară rece și ploioasă un spectator își va lua soția șicopiii să se desfete cu o piesă intitulată ca mai sus.

*Actualitatea literară nr. 87 (Noiembrie decembrie, 2018)

o are pe copertă pe Adela Naghiu, recent laureată cu premiulI și premiul revistei Neuma la Festivalul Marin Preda, pentruproză scurtă. În Actualitatea literară ea e prezentă ca poetă cuun grupaj merituos. Față de unele numere anterioare, deșirămâne inegală, revista pare să fi găsit calea spre o calitate su-perioară. Interesante sunt articolele lui Cornel Ungureanu de-spre poezia lui Arcadie Suceveanu, al lui Radu Ciobanu desprevolumul recent al Ioanei Pârvulescu, al lui A. D. Rachieru de-spre proza lui Paul Eugen Banciu, al lui Constantin Cubleșandespre Robert Șerban și nu doar acestea. Din păcate mai apar(încă) texte care contrariază cititorul. Printre ele o pagină cu ti-tlul școala de poezie. În care se desfășoară Artur Cojocaru șiAlensis De Nobilis (??). Nu e clar dacă genericul paginii vrea săspună că numiții poeți „fac o școală” sau trebuie să maimeargă (mult) la școală și, ca să nu mai rămâie repetenți și anulacesta, Actualitatea literară îi publică. Subscriem la al doileapunct de vedere. Un poem neintitulat al lui Artur Cojocarusună așa: am întins mesele în ogradă/ și am deschis porțile/ oa-menii se apropiau, se așezau la masă/ și mâncau în tăcere/ cândm-am așezat și eu la masă/ bunicul m-a plesnit peste față. Bang,asta fu tot! Venerabilul domn a greșit plesnindu-și nepotulcare, nevinovat, voia doar să mănânce. Pentru că, probabil înurma traumei resimțite, tânărul s-a așezat din nou la masă, dedata asta ca să scrie. În schimb Alensis De Nobilis rimeazăaberant astfel: Nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă;/ Prin mâinide ierburi trec tăceri de cal,/ În ochiul verde cade o acvilă,/ Mi-etrupul floare, vino doar şi ia-l.// Ferestrele din aripi cer creneluri,/Resturi de umbre bandajează cranii,/ În aburi cresc fantome dincerneluri,/ În epifanii văd minuni profanii. Spre deosebire depoet, calul tace (tăceri de cal) și bine face! ei. Dar textul celmai perplexant este elogiul directorului publicației, NicolaeSilade, adus... sieși: Cu alte cuvinte, criticul literar trebuie să fiurmat cel puțin același traseu spiritual pe care l-a parcurs scri-itorul pentru a-l înțelege pe deplin (...) . În caz contrar, ajungemsă avem o mulțime de critici literari și niciunul, cum se prezintăsituația în literatura română de azi. Un exemplu elocvent în acestsens poate fi și volumul miniepistole, de Nicolae Silade, proba-bil una dintre cele mai bune cărți de poezie de la Nichita Stă-nescu încoace. Cei care nu au citit-o nici nu știu ce-au pierdut,cei care au citit-o și nu au scris despre ea și-au ratat șansa și,poate, cariera. (SIC!) Confrați critici, care v-ați ratat cariera, luațiseama la poetul Nicolae Silade! E de mirare că, dintre atâțiacolaboratori onorabili ai revistei, nu s-a găsit nimeni să-iatragă atenția lui N. S. (conicidență de inițiale accidentală) căașa ceva chiar nu se face, nici în glumă, în lumea civilizată.

Artistul și galeristul �� Interviu între soți �� Selecționată - Craiova maxima! �� Eutanasie pe scenă �� Poeți, înapoi la școală �� Calul și tăcerile lui �� Auto-laudatio

�� Canada, salonul refuzaților români? �� Incomensurabila poezie românească

www.revistaneuma.roRevista revistelor 102

Nr. 1-2 (15-16) � IANUARIE-FEBRUARIE 2019

*Destine literare apare la Montréal, Canada, în limba

română (cu pagini și în engleză, iar câteva în franceză) și edi-torii revistei au gentilețea să o trimită și confraților din țară.Cu nr. 106-108, publicația a împlinit 10 ani de existență și aintrat în anul 11. La Mulți Ani! Mai lipseșe câte o literă, ca întitul Vama, poliți (sic!) sau DHL-ul?. Dar nu e atât de grav acestaspect. În sumar apar multe nume cunoscute din țară: AnaAndreescu, Mihaela Aionesei, Paulina Popa, Paula Roma -nescu, Passionaria Stoicescu, Valeriu Stancu care mai întărescpartea literară, dar sunt oricum copleșite de rest. Mai apar șiarticole sa proze ale unor autori din alte țări (Turcia, Slovacia,Franța). Partea rezervată autorilor români rezidenți în SUA șiCanada este modestă literar, autorii au meritul că încearcă săscrie în limba maternă, dar sunt niște amatori lipsiți de oricetalent, luptând din greu chiar cu limba și confundând sis-tematic proza cu relatarea simplă și stângace a unor fapte.Mult mai grav însă: revista e doldora de tot felul de autori dinRomânia pe care în țară nu-i știe nimeni, nu le-am întâlnit nu-mele în nicio revistă serioasă și care profită de lipsa de exi-gență a gazdelor canadiene că să-și publice aberațiile, pe câtde vaste ca număr de pagini, pe-atât de jenante calitativ. Des-tine literare e o revistă pe care nu-ți vine, din această cauză, aparaziților din patrie, s-o mai deschizi a doua oară. Ca și în altecazuri, e de neînțeles de ce editorii preferă să publice 270 depagini de maculatură în loc să aleagă cu răspundere 32 sau 40de pagini de nivel măcar onorabil. Răspunsul ar putea fi: pen-tru că ei înșiși nu au orientare culturală și discernământ. Așaau trecut, iată, 10 ani de submediocritate. Trist.

*Alternanțe, revistă de cultură, are adresa redacțională la

Garmisch-Partenkirchen, Germania, dar distribuirea și coa bo-rarea se fac desigur preponderent pe internet. Redacția îicuprinde pe Andrei Zanca, Eugen D. Popin, Vasile Gogea,Miron Kiropol iar aspectul grafic (Concepție grafica:

Șerban Popin și Zoltan Munteanu-Racz) e îngrijit. Unelemateriale apar doar în ediția on-line a revistei. În numărul 1 pe2019, în afara redactorilor, au contribuții demne de apreciereIon Mureșan, Magda Ursache, Radu Ciobanu, Eugen Dorcescuși alți autori din România și din Europa, în special din Germa-nia. Publicația e sobră și destul de densă.

*ExpresCultural a căpătat recent egida Uniunii Scriitorilor

din România și își poartă cu onoare acești eghileți de gală lanr 12 (24) din 2018. Multe articole sunt de citit în aces numărcare pare făcut dinadins pentru a dovedi calitatea publicațieilui Nicolae Panaite: Alexandru Zub îl evocă amplu pe regre-tatul Paul Cornea, semnează și infatigabilii Magda Ursache și

Constantin Cubleșan, alături de Nichita Danilov, ConstantinDram, C. Coroiu, Daniel Corbu (oamenii locului). PoeziaGabrielei Chiran ocupă o pagină semnificativă, în sfârșitputem citi într-o revistă un grupaj de poezie ce refuză citateletip Gâgă. Și mai ales Expres Cultural nu abundă în poezie deumplutură. Puțină și bună (un poem frumos are și Emil Bru-maru). Foarte interesantă ni s-a părut cronica de operă a luiAlexandru-Radu Petrescu despre o operă contemporană, Eca-terina Teodoroiu, de Emil Lerescu (1921-2004) care a fost mon-tată recent la Iași, la decenii după premiera bucureșteană(1971), cu ocazia Marii Uniri. Cronica lui Alexandru-Radu Pe-trescu poate constitui un model: precisă, vastă, detaliată și cuinformație bogată, cu aprecieri echilibrate. Chiar am aflat cetrebuia aflat despre un eveniment muzical însemnat. Un altpunct de interes al revistei îl constituie articolul lui Liviu IoanStoiciu Incomensurabila poezie românească. Reputatul poetcrede că: Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lorrămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și deUniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, „slabă”, care n-aimpus lideri. S-a încercat la aceste Gale de Poezie reprezentative(intitulate inițial „Lista lui Manolescu”) să fie invitați și două miiști/douămiizeciști, prezența lor la microfon a eșuat, au citit poemenesemnificative sau revendicative (infestate de cuvinte obscene).Motiv pentru care s-a apelat la selecția „pe bune” a poeților laaceste Gale de către critici de poezie, „calificați”, și s-a ajuns săfie contestați de către tineri, fiindcă poeții selectați sunt „bătrâni”(în condițiile în care bătrânețea fizică nu există în poezie, spiritulnu îmbătrânește) sau fiindcă lipsesc „doamnele” (selectate dejuriu, au declinat invitațiile, cel mai adesea; au motivele lor). (...)se vede încă o dată că ruptura la nivelul receptării critice apoeziei începe cu „douămiismul”, pur și simplu criticii literari, deșipremiază anual un poet-doi la Botoșani pentru „Opera Prima”,nu rețin nici un nume. (...) Nu-mi dau seama când se va rupeacest lanț al slăbiciunii, care desparte poezia română a „senio -rilor” de poezia „tinerilor”. (...) Eu urmăresc evoluția sensibilitățiipoeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez),susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care mergîn turmă și se aplaudă ei între ei. A apărut o specie de exclusivismdraconic din partea tinerilor „tribalizați” (care au revistele, pre-miile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari; dacă un mem-bru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri aiUniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriito-rilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul în in-terior, „că au trădat cauza”). (...) îmi doresc să se termine o datăcu aceste bătălii surde anti-Uniunea Scriitorilor, care nu de-clanșează nici o competiție colegială, ci inhibă poeții și poezialor. Revista conține suplimentul Zigurat, nr. 8, patru pagini,dedicat lui Petru Aruștei.

��

Anamaria BorlanEvoluţie și revoluţie, aspecte cyborgiene

Horia Gârbea. Caliban și subomul

INTERVIUConstantin Chiriac în dialog cu Ion Cocora

EVENIMENTGala Scriitorii Anului, ediţia a treiaAndrea H. Hedeș În lumina adevăruluiHoria Gârbea Principiul Paradisului

EVENIMENTAndrei Moldovan. Rigoare şi eleganţăîntr-o carte fundamentală

CARTEA DE CRITICĂHoria GârbeaArca lui Noe și Parca lui Macbeth

CARTEA DE POEZIEGelu Negrea. Elegie la ţărmul insulei uitate

Monica Grosu.Vremea lui PIC

ROMANAna Dobre. Libertăţile ficţiunii și limitările ei

CARTEA DE POEZIEIoan HolbanVoci de pe un teritoriu încă nejefuit

DIALOGURIVasile Vidican. Dialoguri pe margineaidentităţii unui popor

PREZENŢE ROMÂNEȘTIConstantin CubleșanHoria Bădescu - Poetul românîn spaţiul fracofon

CARTEA PENTRU COPIIMihaela MudureIstorie şi literatură pentru copii

CARTEA DE PUBLICISTICĂNicoleta MileaAproape liber, în ipostaze româneşti

CARTEA DE POEZIEFlavia Adam. Poezia ca o felină

CARTEA DE CRITICĂAna DobreSeducţia clasicilor și deliciile lecturii

ESEUNicoleta MileaAna Il, regăsirea în devenire

CARTEA STRĂINĂMihaela Mudure. Sora lui Freud

CARTEA DE POEZIENiculina Oprea. Cârtița de hârtie

MEMORIALISTICĂOvidiu M. Curea. Fereastra premiantă

CARTEA DE ETNOLOGIEMenuț MaximinianBasmele, din ograda bunicilorla reinterpretările urbane

COLŢUL LUI YORICKRadu-Ilarion MunteanuJules Verne – Baza științifică

ECRAN LITERARAlexandu JurcanPasolini, Sade și băieţii străzii

DINU GRIGORESCUMaraton teatral la Festivaluldramaturgiei românești contemporane

TEATRUAlexandru JurcanINTERFERENȚE teatrale la ClujMihai GliganLiberté, égalité, stupiditéDinu GrigorescuPersonaje cu carne și sângeAlexandra AresUn debut superb: „Papagalul mut”

ROCKDumitru Ungureanu. Un copil norocos

EDUCAŢIEAdrian CostachePredarea literaturii în liceu. O soluţie?

CULINARFlorica BudAmintiri și pohte copilărești

CONTRE-PIEDGelu Negrea. Legea lui Gogu

VITRINA CU CĂRŢIREVISTA REVISTELOR

68

69

70

71

73

74

75

76

77

78

79

82

84

85

90

91

92

93

94

95

96

97

98101

47

50

51

545556

58

61

63

64

65

66

edituraneuma.rorevistaneuma.ro

ReVISTĂ de cUlTURĂ ...ReVISTĂ de cUlTURĂ AnUlIIIInR.12˙1516,IAnUARIeˆfebRUARIe,2019...

Documents

Transcript of ReVISTĂ de cUlTURĂ ...ReVISTĂ de cUlTURĂ AnUlIIIInR.12˙1516,IAnUARIeˆfebRUARIe,2019...