Revelaţia naturală şi supranaturală

Spre deosebire de alte religii, religia creştină Îl concepe pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă personală, care nu rămâne distantă şi indiferentă faţă de creaturile Sale, ci stă în legătură cu ele şi îndeosebi în legătură cu omul, coroana creaţiunii. Dumnezeu Se descoperă oamenilor, pentru ca aceştia că poată cunoaşte măcar în parte ceva din fiinţa Sa, de asemenea să-I poată cunoaşte voia şi planurile Sale în legătură cu creatura şi îndeosebi în legătură cu El. De aceea, cel dintâi caracter al religiei creştine este acela de a fi o religie revelată.

Revelaţia (de la latinescul revelo, revelatio = a descoperi, descoperire) sau descoperirea dumnezeiască este acţiunea prin care Dumnezeu Se descoperă adică Se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându-le acestora voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii. Dacă nu ar exista Revelaţia, cunoaşterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă oamenilor, deoarece El, fiind o fiinţă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simţuri. Prin acţiunea Revelaţiei, Dumnezeu Se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura lui de înţelegere, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile Sale.

Revelaţia divină este absolut necesară omului, deoarece fără ea n-ar putea cunoaşte nimic despre Fiinţa divină şi din voia Sa, şi astfel n-ar putea să-şi îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat. De altfel, scopul ultim al omului fiind preamărirea lui Dumnezeu şi dobândirea fericirii veşnice, acesta n-ar putea fi îndeplinit de el fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu, precum ne spune Însuşi Mântuitorul Hristos: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17,3).

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală şi pe cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale Revelaţiei: Revelaţia naturală şi Revelaţie supranaturală.

Revelaţie naturală. Ca fiinţă raţională, omul este în măsură să raţioneze şi să judece şi prin aceasta să ajungă la anumite concluzii asupra celor ce observă că există şi se petrec în jurul său, în lume, în univers. Astfel, din observarea regularităţii cu care se desfăşoară fenomenele naturii, din observarea propriei sale vieţi interioare, din tot ce vede că se petrece în societate, în istorie şi în lume, îşi poate da seama, prin cugetare, că toate aceste fenomene, toate aceste realităţi cu care vine în contact nu pot fi produsul întâmplării, nu există de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la

concluzia că ele sunt opera unei fiinţe atotputernice, atotînţelepte şi atotperfecte, care este creatorul şi susţinătorul acestora.

Acest adevăr îl exprimă şi psalmistul prin cuvintele: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1), iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu este vădit între ei, căci Dumnezeu le-a arătat lor. Într-adevăr, însuşirile Lui cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică şi dumnezeirea Lui se văd, prin cugetare, din făpturi, de la zidirea lumii…” (Rm. 1,19-20).

Dar această Revelaţie este insuficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, căci pe temeiul ei omul poate şti doar atât: că Dumnezeu există ca o fiinţă cu putere veşnică, despre a cărei măreţie şi putere vorbeşte întreaga Sa creatură.

Revelaţia supranaturală sau pozitivă. Această Revelaţie o completează pe cea naturală, dându-i omului posibilitatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai deplin în lucrările Lui, dar numai atât cât îi e necesar omului pentru mântuire. Fără Revelaţia supranaturală, omul n-ar fi putut-o înţelege pe cea naturală, încât abia Revelaţia supranaturală primordială făcută primei perechi de oameni deschide calea pentru cea naturală. Astfel, Revelaţia naturală se precizează şi se completează prin Revelaţia supranaturală, care culminează în Iisus Hristos (Evr. 1, 1-2).

Se numeşte Revelaţie supranaturală, deoarece ea ni se comunică în chip supranatural şi este acceptată de om prin credinţă. Ea se deosebeşte de cea naturală atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei. În privinţa conţinutului, ea cuprinde adevăruri mult mai numeroase şi mai variate decât cea naturală, unele dintre acestea fiind mai presus de puterea de înţelegere a minţii omeneşti, de aceea ele sunt primite de om numai prin credinţă. În privinţa formei, ea vine de la Dumnezeu în diferite chipuri, fie în mod direct, fie prin organele Sale.

Revelaţia supranaturală poate fi externă, atunci când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale: îngeri, prooroci, trimişi, fiind însoţită de semne externe, minuni sau profeţii. Ea poate fi şi internă, când ea se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i Se adresează, luminându-i mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut. În cazul în care organul Revelaţiei este îndemnat să scrie cele descoperite, atunci este vorba despre inspiraţia divină.

Despre Revelaţia supranaturală există numeroase dovezi în Sfânta Scriptură. Astfel, Dumnezeu S-a descoperit protopărinţilor noştri, patriarhilor, lui Moise, profeţilor, şi chiar unor oameni simpli, trimiţându-i să vestească regilor, preoţilor şi

poporului cele descoperite. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte lămurit şi sintetic despre această descoperire: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evr. 1, 1-2).

Precum rezultă clar din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „în multe rânduri şi în multe chipuri”, Revelaţia supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creştere şi dezvoltare în timp a ei, determinate de gria permanentă a lui Dumnezeu de a Se descoperi după puterea de recepţie diferită, după timpurile şi stările celor de o primeau. Se poate vorbi astfel de un progres în Revelaţia supranaturală, dar caracteristica ei rămâne unitatea, întreaga Revelaţie constituind un întreg organic şi unitar, ea fiind expresia vie a unităţii, neschimbabilităţii şi continuităţii planului iconomiei divine pentru neamul omenesc după căderea în păcat. Dar punctul culminant al ei, atins „în zilele acestea din urmă”, este Revelaţia în Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Ea se încheie astfel în Iisus Hristos şi în Sfinţii Apostoli prin care ni s-a transmis.

Posibilitatea Revelaţiei. Numeroase critici s-au adus creştinismului tocmai pe tema Revelaţiei, afirmându-se că Revelaţia nu este posibilă, pe de o parte fiindcă Dumnezeu chiar dacă există, nu se comunică oamenilor, nu li se descoperă, aceştia în calitate de fiinţe libere fiind lăsaţi să trăiască potrivit naturii şi voinţei lor, iar pe de altă parte fiindcă omul n-ar fi în stare să înţeleagă conţinutul Revelaţiei, sau nu l-ar accepta, mai ales dacă acesta cuprinde lucruri care ţin de domeniul fantasticului, misterului, miracolului. Cu alte cuvinte, în cazul omului, se pune problema credibilităţii conţinutului Revelaţiei.

Dar aceste critici pot fi uşor respinse. Revelaţia este posibilă, deoarece ea nu contrazice nici fiinţa divină, aşadar pe Dumnezeu ca autor al ei, nici pe om ca primitor al acesteia şi nici adevărurile descoperite.

1. Astfel, în calitatea Sa de Creator şi Proniator faţă de lume şi faţă de om, e uşor de înţeles că Dumnezeu poate şi trebuie să-i facă omului descoperiri, pentru că numai astfel Îl poate cunoaşte pe El şi voia Lui şi îşi poate împlini scopul său ultim. Căci dacă un tată iubitor descoperă fiului său şi îl învaţă toate cele necesare pentru ca acesta să se poată realiza – şi aceasta o face tot timpul – cu atât mai mult Părintele ceresc îi descoperă omului prin Revelaţie tot ceea ce îi este necesar pentru mântuire.

2. La rândul său, omul, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, e firesc să stea în legătură cu Creatorul, cu

Părintele său, căci atât Dumnezeu, cât şi omul sunt fiinţe personale, iar această legătură nu i-ar fi posibilă dacă n-ar fi destinatarul revelaţiei, datorită căreia el nu cunoaşte numai măreţia şi perfecţiunea lui Dumnezeu, ci şi voia Sa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu omul. Iar dacă ţinem seama de urmările păcatului strămoşesc asupra sa, de unde ar şti omul cum trebuie să se comporte faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, dacă n-ar fi beneficiarul Revelaţiei? Pe de altă parte, desăvârşirea spre care omul trebuie să tindă, spre a realiza asemănarea cu Dumnezeu prin virtute, i-a fost cerută omului tot prin Revelaţie: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5,48). Prin Revelaţie omul nu-şi perde libertatea de cugetare şi acţiune, deoarece numai aceasta îi arată singura cale care îl poate duce la îndeplinirea scopului său. De aceea psalmistul exclamă: ”Nemernic sunt eu pe pământ, nu ascunde de mine poruncile Tale” (Ps. 118, 19).

3. Cât priveşte adevărurile cuprinse în Revelaţie, ele conţin valori spirituale care i-ar rămâne necunoscute omului, dacă nu i s-ar descoperi. Întregul ei cuprins conţine adevăruri despre Dumnezeu sau despre creatură în raportul ei cu omul, despre voinţa şi activitatea Sa cu privire la creatură şi în special la om. Însă la fel de adevărat e faptul că în structura ei, Revelaţia depăşeşte în bună parte posibilităţile de cunoaştere şi înţelegere ale raţiunii omeneşti. Dar şi în acest caz, raţiunea iluminată de credinţă acceptă aceste adevăruri, deoarece ea îi spune omului că Dumnezeu nu poate să ne înşele. Astfel, cum spunea Sfântul Apostol Pavel: „Prin credinţă înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3).

Astfel, Dumnezeu nu-l lasă pe om fără să-i descopere adevărurile necesare privitoare la fiinţa şi voia Sa, iar omul acceptă conţinutul Revelaţiei prin credinţă, acolo unde adevărurile revelate depăşesc capacitatea de înţelegere a minţii sale.