Cartea cu Apolodor

Gellu Naum s-a născut la 1 august 1915 în Bucureşti. El

a scris poezii, proză şi teatru. În anii 1950 şi 1960, a

publicat mai multe cărţi de literatură pentru copii

(precum multapreciata „Carte cu Apolodor”), dar şi de

literatură proletcultistă (precum volumul „Soarele calm”

sau romanul pentru tineret „Tabăra din munţi”), acestea

din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor.

Volumul de ver-

suri „Cărţile cu

Apolodor" este

scris pentru copii

şi nu numai. Este

conceput sub for-

ma unei lucrări

formate din mai

multe capitole,

grupaje de ver-

suri. Direct din

titlu aflăm numele

personajului

prin-cipal care

este Apolodor.

Pinguinul Apolo-

dor înfăţişează

trăsături umane pozitive, de caracter: încrezător în sine,

luptător, nostalgic, optimist.

Tema textului este ludică. Este constituită de relaţia

dintre lumea animală şi om. Sunt prezentate aventurile

unui pinguin căruia îi este dor de fraţii lui şi trece prin

foarte multe peripeţii pentru a-i revedea.

Gellu Naum foloseşte un limbaj familiar, cuvinte uzuale

(„Sări pe-o aripă, cu gândul...”, „Apoi, o lună, prin

Tibet/ Se spune că a fost poet”), pentru ca textul să

poată fi înţeles atât de cei mari, dar mai ales de cei mici.

Acest limbaj se caracterizează prin oralitate („Pe o filă

rătăcită: «Vai!/Se ţine dupa mine scai»”), conţinând o

nuanţă glumeaţă („Apoi, stă scris in manuscris,/ Că a

picat plocon, de sus”).

Prin folosirea acestui limbaj, autorul dă impresia de

naturaleţe, de implicare afectivă şi demonstrează că

autorul se adresează cititorilor ca unor prieteni.

Principala modalitate de realizare a oralităţii este

folosirea umorului, comicului. Apare comicul de nume

(„Când l-a văzut pisoiul Tiţu” – folosirea diminutivului

Tiţu, „Maestrul Domilasolfa,/ În haina lui de catifea” –

numele este format dintr-o înşiruire de note muzicale,

ceea ce arată că este pasionat de muzică) şi comicul de

situaţie („Şi dacă nu doreşti cumva/ Să vezi o maimuţă

tristă/ Aş vrea să fiu soţia ta”).

2

Folosirea complementelor circumstanţiale de loc („La

circ, în Târgul Moşilor”, „Ceva mai jos de Ecuador”,

„Pe coasta Golfului Terror”) facilitează realizarea po-

vestirii textului. Sunt folosite şi părţile de vorbire cu va-

loare expresivă: verbe la indicativ prezent care su-

gerează că spaţiul prezentat se află în faţa cititorului („E

pescadorul Meteor,/ Cel mai de frunte pescador”), verbe

la imperfect care indică o acţiune ce pare a dura la

nesfârşit („Plutea pe unde de fosfor”), verbe la con-

junctiv prezent care prezintă acţiuni care sunt doar

imaginate. („Să plece, deci, spre Labrador”, „Să dea

dovadă de curaj”).

Folosirea pronumelor la persoana a III-a („A stat şi ea,

foarte puţin”, „Iar el cânta fermecător”) arată obiecti-

vitatea eului liric, iar folosirea verbelor la persoana I

(„Şi-aş vrea să ştiu, neapărat,/ Ce v-a cântat

Apolodor...”, „O, daţi-mi voie să descriu”) arată prezen-

ţa eului liric care se adresează cititorilor în mod direct.

Figura de stil predominantă este personificarea. Lumea

animalelor capătă în poezie trăsături umane, înfăţişarea

lor fiind specifică unor categorii de oameni. („Grăsuţ,

curat, atrăgător/ În fracul lui atrăgător”, „Şi s-a trezit

Apolodor/ Că-i scos din sac si aruncat”). Repetiţiile

(„Mi-e dor, mi-e dor”, „A fost un drum fermecător”,

„Dormea, dormea tihnit,/ Dormea şi sforăia cumplit...”)

sunt folosite în scopul de a sublinia un sentiment (de

dor) şi de a crea impresia că acţiunea durează un timp

îndelungat.

Apar imagini vizuale („Dar e şi soare unde-i nor”, „Din

când în când acest robot”) şi imagini auditive („Un

huruit de fiare vechi/ Şi-un zgomot straşnic, de motor”,

„Şi-a cântat de bucurie...”) şi imagini olfactive („Cu

arbori năpădiţi de floare/ Cu tufe mari de iasomie”,

„Vârâţi prin stive de gunoi”), cu rolul de a crea un

spaţiu perfect. La nivel formal, poezia se structurează în

strofe cu măsura versurilor de 8 silabe. Versurile sunt

libere, lipsite, pe alocuri, de rimă şi ritm. Ritmul este

iambic.

3

După părerea mea, cartea poate fi citită şi de cei mari

deoarece Apolodor nu este un simplu pinguin, ci

ilustrează tipul omului luptător. El trece prin foarte

multe peripeţii pentru a ajunge la fraţii lui, aşa cum un

om optimist, luptător şi încrezător în sine ar lupta pentru

a-şi atinge scopul.

Totodată, se mai poate oberva faptul că pinguinul, după

ce a ajuns unde a dorit, după o vreme, vrea să se

întoarcă de unde a plecat. În acest caz, putem trage

concluzia că omul luptă să-şi atingă scopul, îl atinge,

dar uneori, doreşte să se întoarcă de unde a plecat.

În concluzie, volumul de versuri „Cărţile cu Apolodor”

este o carte şi pentru cei mici şi pentru cei mari, prin

prezenţa personificărilor şi a trăsăturilor umane

reprezentate de personajul principal, Apolodor, care este

tipul omului luptător şi încrezător în sine.

Anca URS, X C

4

SIMBOLISTICĂ

Un simbol reprezintă simplificarea unui concept, a unei idei etc., într-o formă grafică acceptată general ca

reprezentant al ideii respective. Spre exemplu, recunoaştem crucea ca simbol al creştinătăţii, semnul „+” ca simbol

al adunării în matematică, iar simbolul „$” – moneda Statelor Unite.

Ce se întâmplă, totuşi, atunci când reprezentarea general valabilă este interpretată greşit? Ce se întâmplă atunci

când simbolurile cărora le atribuim un anumit înţeles reprezintă mai mult decât ne imaginăm?

Exista 7 astfel de simboluri în acest articol:

1. Crucea întoarsă

2. Svastica

3. Steaua lui David

4. Pentagrama

5. Simbolul infinitului

6. Inima

7. Caduceul

I. Crucea întoarsă sau Crucea Sfântului Petru

Simbolul din figura 1.1 este văzut, în genere, ca simbol satanic, ca negaţie a martiriului lui Hristos. Media şi

legendele moderne legate de Apocalipsă şi conspiraţii satanice întreţin înţelegerea incorectă (sau incompletă) a

simbolului. De fapt, reprezentările din figurile 1.1 şi 1.2 sunt numite de cunoscători „Crucea Sfântului Petru”. Se

5

spune că Sfântul Petru, unul dintre apostolii lui Iisus, a refuzat să fie crucificat asemeni lui Iisus, din smerenie, şi a

fost crucificat cu capul în jos.

Figura 1.3 reprezintă „Crucea Lorraine”, un simbol apropiat de crucea întoarsă prin compoziţia grafică. Originea

este diferită: folosită iniţial de Ducele de Lorraine (de unde şi numele), a fost adoptată de alchimişti în perioada

Renaşterii, ca simbol al pământului şi al sufletului materiei.

În 1940, simbolul Crucii Lorraine a fost folosit de Amiralul d’Argenlieu, ca simbol al rezistenţei Franceze, opus

svasticii naziste.

II. Svastica

De departe unul dintre cele mai controversate şi prost înţelese simboluri în cultura europeană recentă, svastica este

un simbol ce traversează culturile întregului pământ. De la mozaicurile romane, la vasele Greciei Antice, la

templele hinduse, picturile budiste, cultura nativilor Nord Americani, svastica este văzută ca un simbol religios.

Numele „svastica” provine din sanscrita unde „su” înseamnă bun, iar „vasti” înseamnă viaţă. Traducerea

aproximativă ar fi „viaţă bună”.

Figurile 2.1 si 2.2 sunt reprezentări ale simbolului hindus Manji, însemnând legătura universului cu pământul şi a

binelui cu răul, toate aflate într-un echilibru dinamic, dat de terminaţiile crucii solare.

Figura 2.3: civilizaţiile precreştine din Europa vedeau svastica drept un simbol solar, al fertilităţii şi puterii.

Grafismul din figura 2.3 este reprezentarea „crucii tunetului”, marca zeului tunetului Perkons.

6

Figura 2.4 este o svastica decorativă. Un simbol mai nou, derivat din svastica nazistă este simbolul neonazist din

figura 2.6. Acest simbol este format din 3 cifre 7, ce formează împreună „777”, simbol al biruinţei asupra

anticristului.

Figura 2.5 a fost marca sectei Raeliţilor până în 1991. Grafismul descrie o galaxie ce se învârte într-o Hexagramă.

Simbolul a fost considerat nepotrivit şi a fost redesenat în 1991. Secta raeliţilor nu are nici o legătura cu mişcarea

neonazistă.

III. Steaua lui David

Steaua lui David sau „Magen David” în ebraică, este o hexagramă ce apare ca simbol în perioada 800-600 î.H.

Simbolul este recunoscut ca marcă a iudaismului şi imagine a Israelului. Hexagrama este compusă din alăturarea a

2 triunghiuri, orientate în sus, respectiv în jos. Cele 2 triunghiuri au fost folosite în evul mediu de către alchimişti

pentru a simboliza apa, respectiv focul.

Ce altceva simbolizeaza cele două triunghiuri? Uniunea între femeie şi bărbat, echilibrul între bine şi rău, relaţia

Dumnezeu – om şi, în acelaşi timp, în Kabala – perfecţiunea, „Sefirah Tifaret” .

7

În antichitate, simbolul hexagramei a fost cunoscut ca semn al imperiului ebraic. Odată cu păbuşirea acestuia şi

împrăştierea poporului evreu, a început să se răspândească şi simbolul.

„Sigiliul lui Solomon”, cum mai este cunoscută steaua în lumea arabă şi în practicile oculte, este simbolizată,

contrar aparenţelor, prin cifra 7, formată prin adunarea celor 6 colţuri cu centrul hexagramei. Figura 3.1 reprezintă

simbolul poporului evreu, adoptat în 1948, alături de culoarea albastră.

Figura 3.2 este un simbol Rasta, apărut în această religie prin practicile şi credinţele zioniste (Zion însemnând

Africa).

Figura 3.3 este denumită Hexagrama Unicursală, numele fiind dat de posibilitatea de a desena acest simbol fără

întrerupere. Este un simbol creat de Aleister Crowley, ocultist, francmason şi scriitor. Simbolul este purtat de

adepţii mişcării religioase Thelema.

Figurile 3.4, 3.5 şi 3.6 sunt în ordine: Steaua Mesianică (imagine folosită de primele mişcări creştine),

Hexagrama Raeliţilor (descrisă la punctul II) si Sigiliul Mesianic (compus din simbolul mesianic al peştelui,

folosit de primii creştini pentru a-şi declara apartenenţa la creştinătate, steaua lui David şi Menorah, unul dintre

cele mai vechi simboluri religioase iudaice).

Pe ultimul rând găsim Shatkona, în figura 3.7, o imagine hindusă folosită pentru a simboliza creaţia şi legătura

între bărbat şi femeie, apă şi foc.

Cea mai interesantă reprezentare a hexagramei o găsim în figura 3.8, alăturarea între un echer şi un compas, unul

dintre cele mai cunoscute simboluri masonice. Alăturarea simbolizează creaţia divină şi înţelegerea de către

umanitate a importanţei creaţiei. De multe ori simbolul este prezentat având litera „G” (God) în centru. Dacă veţi

cerceta, veţi descoperi că hexagrama însăşi este des folosită în simbolistica masonică.

8

IV. Pentagrama

Pentagrama este un simbol transcultural, ce se poate găsi în cultura hindusă, greacă, romană, babiloniană etc. În

ultimul secol însă a fost legat de trei mari concepte cultural-religioase: satanismul, mişcarea Wicca şi

francmasoneria.

În general, pentagrama reprezintă în multe culturi cele 4 elemente (pământ, foc, apa, aer) plus ceea ce este numit

„suflet”. Alăturarea acestor 5 elemente dă naştere luminii, ordinii în univers.

Pictograma satanică este reprezentată asemeni figurilor 4.1 , cu un colţ îndreptat în jos, iar în interiorul stelei –

Capra Sabatică, greşit asemănată zeităţii oculte Baphomet. Uneori simbolul este reprezentat înconjurat de 2 cercuri

şi numere pitagoreice. Un amănunt important este că steaua satanică nu este o negare a pentagramei Wicca, iar

diferenţierea orientării colţurilor (sus sau jos) este o diferenţiere modernă, aceasta neexistând până în secolul al

XIX-lea.

Pictograma Wicca este încadrată de obicei într-un cerc, imaginea fiind un simbol al credinţei adepţilor. Totuşi,

tinerii adepţi ce se tem de răspunsul social negativ pe care l-ar putea avea convingerea lor religioasă poartă obiecte

ce reprezintă pentagrame stilizate asemeni celor din figura 4.2 .

Pentagrama este de asemenea un puternic simbol în Masonerie unde este folosită atât cu un colţ orientat în sus, cât

şi cu el în jos în cazul simbolului „Steaua Estului”, simbol al Grupurilor Masonice Feminine (figura 4.3).

9

V. Simbolul Infinitului

Simbolul infinitului (5.1) a fost descoperit în anul 1655 de către matematicianul John Wallis şi a fost botezat 40 de

ani mai târziu de către Bernoulli „lemniscus”, ceea ce în latină înseamnă „fundă”.

Partea interesantă vine atunci când privim simbolul din figura 5.2, simbolul alchimist pentru sulf, echivalentul în

alchimie al sufletului uman. Totuşi, odată cu acapararea simbolului de către biserica satanică lui Anton La Vey,

simbolul este mai des văzut drept „Crucea Pontificală a lui Satan”.

VI. Simbolul inimii

Un simbol vechi, de asemenea transcultural, asociat mai degraba judecăţii şi sentimentelor decât organului ca atare,

simbolul inimii datează dinaintea epocii de gheaţă şi reprezintă un semn al apropierii, afecţiunii şi iubirii.

Cea mai comună reprezentare a inimii ca simbol al dragostei este cea din figura 6.1. Simbolul se găseşte şi în

cultura greacă, aici repezentându-l pe Dionysos, zeul vinului.

10

Figurile 6.2 şi 6.3 sunt variante africane ale simbolului, prima reprezentând întoarcerea, iar cea de-a doua durerea

şi suferinţa.

Printre multele interpretări pe care le poate găsi simbolul, se află: însemn al plăcerii carnale, al pasiunii când este

reprezentată străpunsă de o săgeată (figura 6.4), simbol religios Voodoo (figura 6.5 – însemnul zeiţei Erzulie,

patroană a dragostei), sau simbolul prieteniei în cultura irlandeză (figura 6.6). Simbolul Claddagh este format din

două mâini apropiate de o inimă, simbolizand prietenia, şi o coroană deasupra inimii, simbolizând loialitatea.

În creştinism există două reprezentări diferite ale inimii, de multe ori încurcate de necunoscători. Prima (figura 6.7)

este cunoscută sub numele Sacre-Coeur (inima sacră) şi este cunoscută încă din secolul al şaptesprezecelea,

născută din viziunile sorei Maria Margareta. Imaginea simbolizează legatura între uman şi divin conform

viziunilor sfintei. Interesantă este şi legătura cu simbolul sulfului (vezi V, simbolul infinitului), dacă ar fi să

înlocuim inima cu funda lui Bernoulli. O dovadă că ştiinţa empirică şi religia se împleteau încă din acea perioadă.

O altă inimă caracteristică religiei creştine catolice este Inima Imaculata a Fecioarei Maria (figura 6.7), simbol al

durerii şi al suferinţei. Inima este străpunsă de un pumnal (uneori de 7, ca simbol al celor şapte dureri ale

Fecioarei) şi înconjurată de trandafiri şi flori de liliac.

VII. Caduceul, Toiagul lui Asclepios şi Pocalul Hygeei

11

Trei simboluri, reprezentând în aparenţă acelaşi lucru: Caduceul (figura 7.1), simbolul zeului grec Hermes (Mercur

la romani), ocrotitor al comerţului şi al hoţilor. Caduceul este întruchipat de doi şerpi încolăciţi în jurul unui toiag

ce prezintă în partea superioară două aripi. Simbolul este folosit în mod eronat de anumite instituţii medicale în

locul Toiagului lui Asclepios (figura 7.2). Asclepios sau Aesculap este zeul medicinei şi este cunoscut ca fiu al lui

Apollo. Se spune despre Asclepios că ar fi fost educat în arta vindecării prin medicină de către centaurul Chiron.

Asclepios ar fi fost, conform mitologiei greceşti, medicul argonauţilor, atât de priceput în arta vindecării încât

putea aduce la viaţă morţii. Se mai spune despre Aesculap că avea trei fiice: Meditrine, Hygeea şi Panacea,

simboluri ale medicinei, igienei şi vindecării. De la Hygeea vine cel de-al treilea simbol – Pocalul Hygeei (figura

7.3), simbol al vindecării şi regenerării.

VIII. La sfârşit Simbolistica este un domeniu ameţitor. Atâtea informaţii şi atâtea concepte înrădăcinate în noi şi în lumea ce ne

înconjoară. Am discutat despre şapte simboluri, însă există zeci, poate sute de mii de simboluri uitate, ascunse, abia

aşteptând să-şi spună povestea. Tot ceea ce trebuie să faci este să o asculţi.

(adaptare după: http://www.maglavais.ro/articole/curiozitati/Simbolistica_oculta.html)