Resorturile psihologice ale personajelor lui William Shakespeare

 László Levente-Norbert

Teatrologie an-I

Resorturile psihologice ale personajelor lui William Shakespeare

Dramaturgia din epoca elizabetiană are ca punct principal o singură temă , aceia a suferinţei , această temă fiind şi punctul mereu valabil al lui Shakespeare . Alte drame din alte perioade sunt mai adânci şi mai înţelepte , sunt mai armonioase însă acestea nu pot concura din punct de vedere al intensităţii cu dramele shakespeariene. În aceste drame avem spiritul machiavellist, vechiul, principiu al Evului Mediu, sunt mai dilatate ,noul, societatea puritană însă în plină evoluţie, nimic nu stă în calea crudităţii vieţii. Această perioadă este mereu în acţiune. Anarchia etică şi morală a Italiei renascentiste în aceste opere devine o idee concretă, astfel putem explica de ce se inspiră cu atâta drag literatura engleză din cea italiană şi de ce dramele engleze au ca şi subiect lucruri întâmplate în spaţiul italian. Prin personajele şi prin sursele nordice care aparţin de spaţiul cultural mai puţin civilizat suferinţa din opere este mult mai intensă şi căpătă un aer mistic.

William Shakespeare este a doua generaţie de dramaturgi, limbajul şi temele dramelor fiind deja elaborate de generaţia anterioare lui. Astfel William Shakespeare a profitat din plin de aceste tipare. Primele piese ale lui Shakespiare au fost cum e normal de altfel, influenţate de marele dramaturg Marlowe , „Titus Andronicus”, „Henrik al-VI-lea” părţile I,II,III sunt piesele scrie sub această influenţă. Influenţa lui Marlowe se vede prin violenţa şi teroarea din scenă. În acelaşi timp însă el scrie operele sale de tip baroc , pline de erotism ca şi „Venus and Adonis” şi scrie deasemenea şi prima încercare de „copiere” a liu Tenerius „The comedy of errorst” opere aflate în antiteză cu tragediile sale.

Shakespeare se adresează întregii umanităţii, dacă a fost numit cândva „maietern decât însăţi eternitatea", nu e mai puţin adevărat că el cuprinde în substanţa creaţieisale o lume specifică unei epoci, unei mentalităţi. Că el concentrează o întreagă viziunecaracteristică acelei cumpene dintre veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, în gloriosulamurg al Renaşterii engleze. Crearea operei shakespeariene a fost posibilă într-o vreme încare se reconsidera viziunea tradiţională a Evului Mediu; se acorda un nou înţelesrelaţiilor omului cu natura , măsura supremă a tuturor lucrurilor devenea din nou ca înAntichitatea clasică făptura umană, puternică, sortită biruinţei. Fără îndoială, cuvinteleunui contemporan al lui Shakespeare care-l învinuia pe dramaturg că „s-a împodobit cupene străine" sunt nedrepte şi lasă a se desluşi cu uşurinţă invidia celui care a căutatzadarnic celebritatea. Dar nu emai puţin puţin adevărat că s-au putut releva ecouri aleunor opera ale înaintaşilorşi ale contemporanilor lui Shakespeare pe care acesta le-aamplificat în creaţia sa. Cultura trecea printr-o perioadă de complexa afirmare: romanulpastoral „Arca d ia” , publicat în 1580 de Philip Sidney, introducea analize psihologiceadesea subtile; cele şase cărţi ale poemului „Regina zânelor”, compus de Edmund Spencer,

2

asocia într-o viziune semnificativă, tradiţiilor cavalereşti medievale alegorii inspirate demitologia greco-romană, elemente ale folclorului străvechi britanic. Drama engleză a lui Christopher Marlowe este copleşitoare în aspiraţiile ei de a-şi afirma întreaga putere creatoare, introducând eroismul generos.Cele dintâi tragedii mărturisesc efortul de a se conforma gustului vremii. „Titus Andronicus”, de pildă, inspirată din istoria apocrifă a Romei, este compusă în stilul pieselor "de sânge şi de tunet", pe care l-au făcut celebru piesele lui Thomas Kyd. Răzbunări fioroase, asasinate, intrigi demonice se succed cu repeziciune, construcţia gramatică întemeindu-se pe aceste violenţe extreme, cu siguranţă foarte plăcute publicului, de vreme ce s-au putu semnalamai multe tragedii cu acelaşi subiect, reprezentate cam în aceiaşi vreme.S-a discutat în amănunt faptul că Shakespeare a reluat adesea opere ale nuor predecesorişi le-a prelucrat, jucându-le şi publicându-le sub propriul său nume. Pe de o parte, trebuieprecizat că o asemenea practică era foarte frecventă pe atunci, istoria literară oferind alteexemple, numeroase , pe care etica scriitoricească nu le numeşte plagiat. Pe de altă parte(şi aceasta e cu mult mai important), se observă absolut întotdeauna o mare deosebireîntre versiunea iniţialăacestor piese şi aceea prelucrată de pana shakespeariana.Dar e tot atât de adevărat că, aşa cum s-a spus, diferenţa dintre textul original şi cel al luiShakespeare rezidă, la piesele de tinereţe, mai ales într-o iscusită tehnică a versului şidoar mai rar într-o construcţie dramatică ,ai puternică. Influentele pe care le recepteazăopera shakespeariană sunt, în primul rând, cele are descind din piesele lui Marlowe (înceea ce priveşte tragediile) sau din tehnica eufuistică ( în comedii). Christopher Marlowe,cu siguranţă cea mai proeminentă figură de dramaturg dintre toţi contemporanii luiShakespeare, a creat o operă de o mare forţă a caracterizării eroilor; personajele sale,construite pe o singură dimensiune dominantă, sunt supuse unui sentiment pe care-ltrăiesc cu o intensitate aproape halucinantă. Titanismul eroilor marlowieni poate fi regăsitîn structura psihologică a unor personaje din tragediile de tinereţe ale lui Shakespeare ( depildă în  „Richard al III-lea”). Astfel tragedia Richard al III-lea păstrează urme evidente ale influenţei retoricii lui Marlowe; se desluşeşte concepţia extremelor puse în opoziţie, înăuntrul căreia Richard se înfăţişează ca o întrupare a duhului răului. Dar în tragedia lui Shakespeare, comportarea eroului nu e pusă pe seama unei fatalităţi lăuntrice; ea este rezultatul unei intenţii lucide, se supune unei voinţe de a atinge un scop, şi tocmai de aceea devine mai înspăimântătoare.Portretul devine, astfel determinat, pentru înţelegerea unei atitudini morale şi, în cele din urmă, pentru întreaga desfăşurare a intrigii piesei. Tema răzbunării, frecventă îndramaturgia vremii, dobândeşte astfel alte dimensiuni: Richard urăşte întreaga lume pentru că este plămădită altfel decât este el. „O caricatură care nu atinge grotescul, ci spaima", îl definea un exeget.Raţiunea răzbunării sale este, din punct de vedere psihologic, explicabilă. Invidia se însoţeşte aici cu dorinţa de afirmare a puterii sale, demonstrând în felul acesta celor care îl dispreţuiesc şi care râd de el că le sete superior. Bineînţeles, construcţia caracterului nu era scopul suprem al dramaturgiei shakespeariene; ea era doar un mijloc de a contura o acţiune, şi o

3

dată cu aceasta, de a transmite o idee filosofică, de a adânci înţelegerea personalităţii umane în general. Din acest punct de vedere, Shakespeare este purtătorul unei concepţii foarte diferite de aceea lui Marlowe, pentru care întreaga acţiune era subordonată edificării unui portret caracterologic. Pe măsura ce ne apropiem de ultimii ani ai veacului al XVI-lea, opera dramatică al lui Shakespeare se înfăţişează într-o varietate din ce în ce mai mare de soluţii ale construcţieiliterare. Ele afirmă, tot mai pregnant, o concepţie nouă, foarte diferită – în esenţă – deacelea ale tuturor contemporanilor. În dramaturgia acestei perioade acreaţiei shakespeariene se desluşeşte o tendinţă care, aparent, nu se deosebeşte prea mult de aceea a multor opere ale vremii: construcţia dramatică se întemeiază pe întâmplări petrecute odinioară, aşa cum erau relatate în cronici sau chiar transformate în substanţa literară a unor scrieri mai vechi. S-a comentat mult sub acest aspect al operei lui Shakespeare; n-au lipsit nici unele exagerări ale implicaţiilor acestui fenomen, punându-se în evidenţă mai ales conţinutul pur narativ al operei literare. Temei "împrumuturilor" ce pot fi depistate şi în lirica shakespeariană i-au fost consacrate studii amănunţite; dar cele mai multe dintre acestea aminteau tocmai aspectul fundamental al creaţiei, măsura în care subiectul (real sau imaginar) se preschimbă în operă de artă, cuprinzând aportul decisiv al unei personalităţi. Se ştie, de pildă, că legenda lui Romeo şi a Julietei a început să circule încă de pe la sfârşitul secolului al XV-lea, povestind trista întâmplare petrecută la Verona în 1303, pe care tragedia lui Shakespeare s-a sprijinit fără a o modifica în esenţa ei epică. Dar adevărată semnificaţie pe care o cuprinde dezvoltarea dramatică a temei iniţiale trebuie căutată în transformarea sentimentului tragic, a sensului său uman; întâmplarea reală, aşa cum o relatau sursele directe, avea ea însăşi dimensiuni tragice puţin obişnuite, şi răspândirea pe care a cunoscut-o povestirea o demonstrează. Dar interpretările medievale insistau asupra înţelesurilor dramei celor doi îndrăgostiţi, descoperindu-le în moartea lor năprasnică,despărţind pentru vecie două făpturi ce se iubeau. Tragedia shakespeariană adaugă ideeaconflictului dintre puritatea sentimentului de dragoste şi meschinăria orgolioasă a relaţiilor dintre cele două case vrăjmaşe. De fapt moarte celor doi îndrăgostiţi , aducând din nou pacea în cetatea însângerată a Veronei, are semnificaţia izbânzii iubirii asupra urii.La alte dimensiuni, într-o construcţie alegorică mai evidentă, acesta este şi sensul „Neguţătorului din Veneţia”, scrisă în aceeaşi perioadă. Determinările conflictului sunt, aici, mai complexe; pentru că, în esenţă, şi Shylock este o victimă a relaţiilor aspre dintre oameni, a prejudecăţilor. Eroul shakespearean nu acţionează doar potrivit fatalităţii propriului temperament; ca şi Richard al III-lea, el este împins la fapte de un halucinant sentiment al răzbunării, explicabil în sensul pe care însuşi eroul piesei îl dezvăluie.

Ceea ce se cuvine subliniat e că Shakespeare proiectează aceste patimi omeneşti pe unfundal în care se recunosc cu uşurinţă situaţii şi tendinţe proprii însăşi epocii contemporane cu el. Vremea aceea agitată, străbătută de războaie civile, de conspiraţii, în care războiul victorios cu Spania şi expansiunea spre India şi America de Nord dădeau iluzia că va veni un timp al belşugului şi al puterii engleze, atotstăpânitoare în lume, este , de fapt, înfăţişată în dramele shakespeariene. O vreme a răspântiilor morale, în care dorinţa de afirmare a spiritului uman era

4

brutal contrazisă de scepticismul izvorât din amara experienţă acelor care observau că starea păturilor de jos ale poporului se schimbase prea puţin. De altminteri, istoria vorbeşte despre acest moment (care coincide cu sfârşitul domniei Elizabetei, ultima reprezentantă a monarhiei Tudorilor, şi cu începutul guvernării Stuarţilor) ca despre criza Renaşterii engleze. Unitatea naţională pe care păruse că o prevestea instaurarea Tudorilor, prin Henric al VII-lea, bunicul Elizabetei (împrejurare evocată de Shakespeare în finalul operei „Richard al III-lea”) se dovedise a fi fragil, fiind grav ameninţată de răscoale şi de continuă creştere a puterii Parlamentului. Seria dramelor istorice nu urmăreşte, de aceea, să relateze doar întâmplări de demult ale istoriei Angliei. În perspectiva faptelor cunoscute de Shakespeare în timpul vieţii sale, ea dobândeşte semnificaţii cu totul particulare. „Cronicile" evocă timpurile aprige dedemult, domniile despotice ale nuor monarhi însetaţi de putere : unii – precum regeleIoan sau Richard al III-lea, uzurpatori; alţii – precum Henric al IV-lea – slabi, incapabilisă înţeleagă exact sensul celor ce se întâmplă în jurul lor. Unul singur dintre toţi regiiAngliei pe care îi înfăţişează dramele shakespeariene – Henric al V-lea – care faceexcepţie de la modelul acesta polemic de portretizare amonarhilor.. la prima vedere,aureola cu care Shakespeare înconjoară acest chip, spectaculoasa transformare a tânăruluipetrecăreţ, nepăsător la datoriile princiare, într-un monarh înţelept, ar părea de neînţeles.Dar, în anii aceia de încercări dramatice pentru Anglia, pilda oşteanului biruitor caresporise prestigiul ţării sale, avea o valoare limpede. Aşa cum s-a observat, însăimportanţa acestor drame nu trebuie căutată în capacitatea lor de a reconstitui istoria, nici numai în demonstraţiile de filosofie politică, încercând să stabilească îndatoririle regelui faţă de supuşii săi. Ele sunt, în acelaşi timp, comentarii asupra comportării omului pus în nişte împrejurări specifice. Opoziţiile create de Shakespeare între personajele cronicilor sunt de aceeaşi natură ca şi acelea din dramele al căror sens psihologic este predominant. Din acest punct de vedere, o împărţire prea rigidăa operelor shakespeariene este lipsită de temei. Ioan, Richard al III-lea, Henric al IV-lea şiceilalţi sunt, mai presus de orice, nişte oameni şi evoluţia lor trebuie înţeleasă în acest chip; proporţiile dramei sunt, e adevărat însă, modificate de repercusiunile pe care comportarea eroilor, violenţa reacţiilor lor o au asupra soartei unor categorii mai largi de oameni. Dincolo de caracterul generalizam al psihologiei lor, personajele teatrului istoric al dramaturgului sunt purtătoare unor trăsături specifice, se mişcă într-un mediu în care "culoarea locală", atât de importantă în drama romantică, este clar definită. În dramele lui îşi fac apariţia şi unele personaje comice, scenele bufe alternează cu cele solemne; complexitatea construcţiei dramatice este însăşi complexitatea vieţii obişnuite. Relaţia cu tradiţia literaturii populare poate fi descifrată în numeroase aspecte ale teatrului shakespearean. Nu numai comediile primei perioade („Visul unei nopţi de vară”) revalorifică mitologia populară engleză. Nu numai spiriduşul Puck, elfii şi zânele care se întâlnesc în versurile operei, cu zeii şi cu eroii Antichităţii evocă tradiţiile folcloruluianglo-saxon. Şi în dramele perioadei de maturitate, elemente ale acestei tradiţii sunt prezentate, deţinând adesea un rol foarte însemnat în evoluţia însăşi a operei. Duhurile din „Macbeth”, fantome regelui ucis, în „Hamlet”, puterile magice ale lui prospero în „Furtună”, reprezintă

5

sinteze între apariţiile miraculoase din străvechile basme şi făpturile supraomeneşti din tratatele de escatologie medievală. E adevărat că, în unele cazuri, ele "urmăresc mai curând să producă efecte imediate asupra spectatorului, decât să determine modificări ale acţiunii însăşi". Aşa se întâmplă până la un punct cu apariţiile din Macbeth care contribuie, în primul rând la crearea unei atmosfere prielnice conturării misterului dramei ce se va desfăşura, mai apoi, într-o lume al cărei început a fost spaima. Precedentul a putut fi semnalat şi în unele piese medievale. Dar simplul fapt că poetul Renaşterii recurge la aceste creaţii ale dramei şi ale eposului popular e plin de semnificaţii.

Shakespeare a fost un om al eternelor aspiraţii umane; dar a cuprins în operă lui şigândurile avântate ale propriei epoci. Răspântie a Renaşterii, creaţia shakespearianăafirmă ca şi aceea a contemporanului său, Cervantes încrederea în destinul umanităţii. Oumanitate întemeiată pe egalitatea între indivizi, afirmată cu atâta patetic lirism în „Othello”; pe libertatea cărei necesitate o proclamă dramele istorice şi tragediile inspirate din istoria Romei, de fapt comentarii ale situaţiei din Anglia secolelor XVI-lea şi XVII- lea; pe frumuseţea dragostei, pe puterea gândului nobil. Ceea ce îndreptăţeşte splendida exclamaţie a lui Goethe: "Aceasta nu e literatură, te crezi în faţa formidabilelor cărţi ale Destinului, larg deschise şi în care suflă uraganul vieţii....Natură! Natură! Totul e natură în eroii lui Shakespeare; asemenea lui Prometeu el a creat oameni, dar de statură colosală. "

6

Bibliografie:Szerb Antal- A világ irodalom történeteDan Vasiliu - De la Platon la Shakespeare Nicolae Mărgineanu -Psihologie şi literaturăhttp://www.archive.org/stream/psychologysha00buckuoft/psychologysha00buckuoft_djvu.txtwww.britannica.com

7