Relieful reprezintă cea mai bogată şi mai variată resursă atractivă a globului terestru. Importanţa reliefului pentru turism derivă, pe de o parte, din faptul, că el constituie cadrul general,în care acesta se desfăşoară. Relieful reprezintă pe de altă parte, unul dintre cei mai importanţi factori naturali de atracţie, care generează mai multe tipuri de motivaţii turistice, adică tipuri de turism.Atracţia pe care o exercită relieful asupra turistului potenţial, se află în strânsă legătură cu formele acestuia. Dintre aceste forme menţionăm: abrupturile, crestele, pasurile şi trecătorile, cheile, defileele şi canioanele, conurile şi craterele vulcanice, văile, ţărmurile, câmpurile cu dune sau doline, ponoarele, ravinările, peşterile, meandrele, etc. Abrupturile montane devin obiective turistice de mare rezonanţă în psihologia turiştilor prin etalarea pe verticală a versanţilor, măreţia şi grandoarea lor. Ele întrerup brusc ocontinuare firească a peisajului, terminându-se într-un obstacol în calea privirilor. Se poateinsista mult asupra rolului înălţimii abrupturilor în clasificarea atractivităţii lor. Trasarea uneilimite inferioare sau superioare între care, acesta devine obiect al interesului călătorilor estegreu de făcut. Ea are valori diferite în accepţiunea fiecărui turist, iar raporturile acesteivariabilităţi sunt de natură psihologică. În general, puterea de atracţie creşte proporţional cuînălţimea, luată ca diferenţă de nivel între bază şi fruntea versantului (energia reliefului saualtitudinea relativă) şi nu altitudine absolută. Astfel, abrupturile cu înălţimi de câteva mii demetri ale Himalaiei, Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor sunt repere superioare, în vreme cecornişa falezelor litorale ale malurilor înalte exprimă, dimensional, postura lor inferioară.Deosebit de frecvente sunt abrupturile în zonele carstice, unde au rezultat fie prinaportul structurii, fie prin denudare diferenţială.Cu nimic mai prejos sunt pereţii verticali ai unor masive izolate cu statut de inselberg (relief rezidual format din roci dure, cu pante abrupte, având forma unui munte sau a unuimonticul izolat – munte insular), ce răsar în perimetrul suprafeţelor intens aplatizate de joasăaltitudine ale lumii (regiunile carstului tropical din China de Sud, Noua Guinee, Cuba,Jamaica; humurile/relief rezidual calcaros, ce se ridică deasupraunor suprafeţe carstice, maiales deasupra fundului poliilor / din poliile/depresiune închisă, cu fundul neted, într-o regiunecalcaroasă, având dimensiuni relativ mari/ carstului dinaric; masivele cristaline Tassili şi Tibesti din nordul Africii, etc.). În aceeaşi categorie putem include abrupturile laterale ale podişurilor de tip " mesas" (platou bazaltic pus în evidenţă prin eroziune diferenţială şi inversiune derelief) din America de Nord sau ale sierrelor (lanţ muntos sau culme muntoasă) din podişulBraziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guianei (Roraima), unde brusca desfăşurare peverticală a flancurilor înviorează peisajul monoton.Pe lângă covârşitoareamasă a turiştilor de rând, abrupturile atrag o categorie aparte deiubitori ai naturii şi anume,alpiniştii. În funcţie de gradul lor de dificultate traseele alpine alese pentru practicarea celui mai temut dintre sporturi, sunt ierarhizate de la I la IV, fiecare grad avânddouă variante, A şi B. Cunoscute pentru dificultăţile lor sunt abrupturile munţilor Himalaya(Everest – 8848 m, Kanchenjunga – 8585 m, Dhaulagari – 8178 m, Annapurna – 8078 m ş.a.),Karakorum (Nanga Parbat – 8126 m, K2 – 8611 m, Batura Muztang I – 7785 m, neucucerit încă)sau Alpi (Materhorn, Eiger), pe care sau efectuat ascensiuni foarte complicate.Integrarea abrupturilor în circuitele turistice se realizează diferenţiat, în funcţie de poziţialor în cadrul arealului sau regiunii turistice, a potenţialului atractiv, infrastructura existentă, perspectivele afirmării regionale, etc. În majoritatea cazurilor, pentru turism ele joacă rolul unor obiective de fundal, ce menţin trează atenţia călătorului, îl reconfortează. Exceptând, desigur, aceleforme, care prin spectaculozitate deosebită (Eiger, Materhorn) au devenit puncte de atracţie de sinestătătoare.În afara alpiniştilor încercaţi, zestrea atractivă a abrupturilor este apreciată prin contemplarede la distanţă şi mai puţin prin percepţie directă, prin parcurgerea lor. Din această cauză acţiunilede amenajare propriu-zisă, extrem de costisitoare, sunt singulare şi concentrate în vecinătatea unor astfel de obiective.Crestele şi virfurile muntoase reprezintă, din punct de vedere fizionomic (după înfăţişare,formă), linii şi puncte de intersecţie a unor versanţi, adesea extrem de înclinaţi, ce populează vasteregiuni montane şi le atribuie un aspect de bazar morfologic, plin de pitoresc şi spectaculozitate. Cucât piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singulare în peisaj, cu atât individualizarea lor creşteşi se impun atenţiei vizitatorilor (ex. Kilimanjaro). Ascensiunea pe un astfel de pisc oferă posibilitatea unor priviri panoramice asupra regiunilor înconjurătoare, insuflând omului sentimenteînălţătoare, de reală satisfacţie sufletească. Şi în acest caz, dar mai pregnant decât în situaţiaabrupturilor, ceea ce contează nu este altitudinea absolută, ci diferenţa de nivel între fondul peisajului limitrof şi masivul izolat (energia reliefului). Cunoscute sunt atributele atractive alemartorilor de eroziune, dispersaţi în zona podişurilor vechi ale Europei sau Americii de Nord(piscuri alese adesea de locuitorii aşezărilor apropiate pentru edificarea unor castele sau mănăstiri -Salzburg, Lourdes, San Marino, Monte Casino), unde altitudinea absolută este modestă dar, prinenergia de relief rolul punctelor de belvedere creşte.Cu atât mai mult creşte sfera de interes pentru vârfurile şi piscurile de mare înălţime dintoate grupele montane ale globului, devenite ţinta unor abordări frecvente.Crestele ascuţite pot avea, la rândul lor dimensiuni impresionabile, atât ca lungime, cât şi caaltitudine. Relieful muntos al Himalaiei, Anzilor şi Cordilierilor se detaşează tocmai prin afirmareaunor astfel de aliniamente de sute de kilometri lungime şi înălţimi cuprinse între 4000-7000 m. Ele pot apărea în peisaj ca forme unitare bine individualizate sau se pot grupa generând complexe decusturi pietrificate (creastă montană îngustă şi zimţată), cum sunt cele din Pirinei, Alpi, Caucaz sauHimalaia.Incrustaţiile morfologice, de o mare diversitate, au la origine un complex de factorimodelatori. Unele creste nu sunt decât rămăşiţele unor vechi structuri vulcanice sau cristaline,cizelate de agenţii exogeni. Culmile calcaroase sau creasta ascuţită deseori reprezintă fragmenteleale unor structuri calcaroase fragmentată şi dislocată de puternici intruziuni. Un rol major înafirmarea înfăţişării actuale a crestelor muntoase de mai mare altitudine a revenit fenomenelor glaciare, care au dus la formarea unor forme de relief specifice: circuri (depresiune semisferică),morene (depuneri, aluviuni glaciare), văile sub formă de U, etc.Crestele şi piscurile devin obiective turistice de sine stătătoare în contextul unui relief limitrof uniform, puţin fragmentat, cu linii domole. Dimpotrivă, numeroase creste de maridimensiuni, situate în interiorul lanţurilor muntoase, stau în „umbra" unor obiective de mai mareinteres sau alcătuiesc, prin însumare, un peisaj cu funcţie turistică.Amenajarea turistică este în strânsă concordanţă cu locul şi rolul crestelor şi piscurilor, înconturarea patrimoniului de atractivitate ai regiunii date. Situaţia cea mai favorabilă sub acest aspecto întâlnim în cazul crestelor şi piscurilor bine înscrise în relief prin unicitatea lor. Ele vor atrage unanumit flux de vizitatori şi vor impune edificarea unei infrastructuri specifice (ambele fenomenefiind facilitate de valorificarea mai intensă a regiunilor joase şi mai puţin fragmentate). Pentrucrestele şi piscurile din marile sisteme orografice, punerea în valoare ridică probleme mai greusuportabile, pornind de la drumurile de acces, edificarea bazei tehnico-materiale şi terminând cuamenajarea propriu-zisă a obiectivelor.Tipul de turism stimulat de prezenţa crestelor şi piscurilor montane este drumeţia de scurtăşi lungă durată, în funcţie de potenţialul lor poziţional, în raport cu marile axe de circulaţie şiarealele de concentrare a cererii turistice.Pasurile şi trecătorile joacă un rol decisiv în concentrarea fluxurilor de turişti, pe anumitedirecţii preferenţiale. Această concentrare este determinată, în majoritatea cazurilor de facilităţileacordate accesului dintr-o regiune în alta, prin reducerea facilităţilor de ordin morfologic saualtitudinal, deoarece ele se interpun crestelor sau masivelor greu accesibile (pasurile) sau sedesfăşoară de-a lungul văilor hidrografice (trecătorilor). Astfel, atribuţia acestor resurse este mai puţin de ordin atractiv; deşi astfel de însuşiri sunt deseori prezente; cât mai ales de naturăfuncţională.Facilitarea accesului a determinat amplasarea cu preponderenţă a căilor de transport rutieresau feroviare. În construirea acestora, sectoarele cu dificultăţi morfologice au fost depăşite princonstruirea unor tuneluri (Simplon, Mont Blanc, Frejus în Alpi).Renumite sunt în contextul turismului european pasurile munţilor Alpi (St. Bernard -2478m altitudine; St. Gotthard, Simplon, Frejus şi Brenner), Pirinei (Pas de la Casa – 2406 m), Carpaţi(Predeal – 1033 m). Datorită poziţiei lor privilegiate, între două regiuni geografice, deseori în puncte cu panorame asupra împrejurimilor, în arealul multor păsuri s-au edificat baze turisticeintens solicitate (hoteluri, moteluri, campinguri etc.). Cel mai înalt pas este Muztang Davan

Clima impune „starea" de desfăşurare al tuturor activităţilor recreative. Elgenerează „atmosfera" favorabilă sau nefavorabilă actului recreativ, catalizând saudimpotrivă, inhibând, derularea acestuia. Majoritatea absolută a turiştilor, dar şinumeroşi cercetători, reduc importanţa climei la „timpul frumos" a cărui frecvenţăşi durată este definitorie pentru recreere într-o regiune dată.În definirea „timpului frumos" sunt implicate o serie de elemente climatice:nebulozitatea, frecventa precipitaţiilor şi starea lor de agregare, temperatura aerului,vânturile etc.Nebulozitatea este factorul ce influenţează direct durata strălucirii soarelui, parametru vital pentru cura heliomarină din regiunea litorală, dar şi pentrudesfăşurarea excursiilor montane. Există diferenţieri nete între valorile înregistrate pe faţadele vestice ale continentelor, supuse influenţei maselor de aer vestice, cestimulează o nebulozitate ridicată şi litoralele unor mări intracontinentale (MareaMediterană, Marea Roşie) sau de pe faţada estică (Marea Caraibelor), unde duratastrălucirii soarelui este maximă. O excepţie o constituie California, unde curentulrece omonim determină inversiuni termice şi o stabilitate pronunţată a ariilor anticiclonale din vecinătate, ceea ce explică lungimea sezonului turistic în zonă.Pentru regiunile montane, frecventa şi durata „timpului frumos" sunt maireduse datorită proceselor convective şi ascensiunilor orografice ale maselor de aer.În masivele mai înalte, „vremea frumoasă" creşte ca durată în fâşiile situate deasupra plafonului obişnuit de nori. Nebulozitatea, atunci când nu se manifestă excesiv, respectiv când esteconstituită din nori subţiri (grupa Cirus), joacă un rol pozitiv, reducând intensitatearadiaţiei calorice în orele amiezii. De asemenea, norii în formaţiuni izolate, în zonelemontane, ridică valenţa estetică a peisajului.Frecvenţa şi intensitatea precipitaţiilor este şi ea o consecinţă imediată anebulozităţii. Timpul ploios adaugă, pe plan psihologic, un stres în plus, determinândsedentarizarea temporară a turistului în locul de sejur. Dacă precipitaţiile lichide suntun factor nefavorabil, împiedicând, sub diverse forme derularea activităţilor turistice,cele sub formă de zăpadă au un efect contrar. Ele generează nu numai o stare benefică turismului, dar şi un substrat aparte, utilizat cu intensitate pentru variatetipuri de agrement (schi, săniuş, patinaj etc.).Temperatura aerului intră în calcul numai în situaţia manifestării saleexcesive. Perioadele toride de vară (peste +30°C), cu o radiaţie solară puternică, sunttot atât de nefavorabile activităţilor de recreere, ca şi intervalele geroase de iarnă, cutemperaturi sub – 15°C. Dincolo de aceste valori temperatura aerului are efectenegative asupra turismului.Vânturile, în funcţie de durata şi intensitatea lor, au o influenţă diferită. Astfel, brizele marine sau montane au un puternic rol modelator, mai ales în zona litorală,unde joacă rolul şi de agent de transport şi dispersie a aerosolilor. Dimpotrivă,vânturile puternice aduc prejudicii actului recreativ, atât pe ţărmul mării (spulberândnisipul plajelor şi agitând suprafaţa mării), cât, mai ales pe crestele muntoase, undespulberă zăpada, troienesc potecile, devenind o sursă de risc potenţial.Dintre alte fenomene climatice, legate parţial de prezenta celor susmenţionate,menţionăm efectele negative ale poleiului, care împiedică circulaţia vizitatorilor încondiţii de siguranţă.Parametrii meteorologici analizaţi acţionează, de regulă, într-o strânsăinterrelaţie, determinând anumite tipuri de climat şi o ierarhie a importanţei acestora pentru turism. Evaluarea condiţiilor climatice favorabile pentru scopuri recreative presupune determinarea timpului şi duratei perioadei confortabile. Pentru multetipuri de activităţi turistice cea mai prielnică vreme este cea însorită, moderatcălduroasă, semiumedă. Perioada cu condiţii favorabile pentru recreere esteîmpărţită în mai multe tipuri recreative de vreme: confortabilă, călduroasăsubconfortabilă, răcoroasă subconfortabilă, caldă neconfortabilă şi receneconfortabilă. Se detaşează, ca urmare, pentru regiunile temperate, cele două tipuride climă specifice anotimpurilor extreme: climatul estival (vara) şi climatul hivernal(iarna).Climatul estival se caracterizează printr-o nebulozitate mai redusă, insolaţiemare, temperaturi optime, vânturi puţin frecvente şi reduse ca intensitate. Esteclimatul curei heliomarine şi a drumeţiilor montane. Tipul de turism practicat este celrecreativ şi mixt (curativ-recreativ-cultural). În această perioadă se desfăşoară întoată plenitudinea sa turismul din zona preorăşănească, de scurtă durată. Durata maximă a timpului frumos în acest anotimp explică dealtfel vârfulabsolut al cererii turistice. Majoritatea turiştilor alocă recreerii timpul şi resursele proprii vara, adică perioadei celei mai optime pentru călătorie.În funcţie de desfăşurarea în latitudine şi altitudine a suprafeţelor, precum şiinfluenta unor factori locali, climatul estival va prezenta un larg evantai de particularităţi, faţă de care turismul se adaptează prin amplificare sau restrângere.Climatul hivernal este definit prin temperaturi scăzute, precipitaţii sub formăde zăpadă, nebulozitate accentuată. În acest caz, în altitudine, mersul elementelor climatice prezintă sensuri diferite: în timp ce valorile temperaturii scad, duratastrălucirii soarelui creşte. Se recomandă, din punct de vedere termic, două treptealtitudinale nefavorabile turismului: cea situată la peste 1200m, cu un climat aspru şicea din baza depresiunilor, cu temperaturi scăzute datorită inversiunilor termice.Fenomenele de ceaţă, frecvente în acest anotimp, duc la creşterea nebulozităţii laaltitudini mici(sub 1000m). Resursa principală a climatului hivernal sub aspect turistic este zăpada. Eainteresează, în primul rând, prin durata menţinerii şi grosimea stratului său.Grosimea stratului de zăpadă este un factor de mare importanţă în practicareasporurilor de iarnă. Menţionăm că o grosime excesivă (peste 80-100cm) împiedicăînsă alte forme de practicare a turismului (în principal drumeţiile) şi buna desfăşurarea accesului în teritoriu.Durata menţinerii stratului de zăpadă variază în funcţie de latitudine, altitudine şi expoziţia versanţilor. El este minim în sudul zonei temperate şi maxim la latitudini polare; la poalele munţilor faţă de piscurile înalte; pe versanţii sudici în raport cu ceinordici, etc. Se consideră că pentru practicarea turismului de iarnă într-un mod maieficient, durata menţinerii stratului de zăpadă trebuie să fie mai mare de 90 zile.

___________________Vegetaţia, alături de relief şi climă, joacă unul din principalele roluri în atracţia turistică.Rolul turistic al vegetaţiei este conţinut în următoarele elemente: compoziţia asociaţiilor vegetale; prezenţa unor plante endemice şi relicte; prezenţa unor plante cu modificări teratologice;dimensiunile şi ârstaanumitor plante;efectul de margine şi efectul de insulă;vegetaţia ca ecotop;elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei .a) Compoziţia asociaţiilor vegetale se manifestă diferit în alcătuirea zestrei turistice. Curbaatractivităţii scade dinspre păduri către pajişti, cu un indice mediu la pădurile-parcuri din savană saudin zonele mai intens valorificate. La nivel mondial varietatea tipurilor de pădure atinge parametriinotabili, începând cu pădurile ecuatoriale, tropicale umede, musonice, subtropicale sau temperate.Pădurea ecuatorială din Amazonia, Zair sau Indonezia, în ciuda bogăţiei în specii şi a etajării pe maimulte nivele, constituie o atracţie doar pentru cei, care se încumetă să înfrunte climatul excesiv decald şi umed, şi riscurile junglei. Particularităţi asemănătoare relevă şi pădurea tropicală umedă dinAmerica Centrală, Filipine, Indochina, nord-estul Australiei.Pădurile musonice sunt mai puţin ostile accesului uman. Se întâlnesc în sudul şi estul Indiei, Asia deEst. Cunoscute sunt asociaţiile regiunii biogeografice chino-japoneză, unde speciile tropicale şisubtropicale se întrepătrund cu cele temperate.În zona temperată pădurea se distinge prin două asociaţii dominante – foioase şi conifere. Dacă prima asociaţie favorizează drumeţiile lungi, cele din a doua categorie oferă un grad ridicat deozonificare a aerului.Pe lângă asociaţiile forestiere regionale de mare extensiune, o funcţie turistică apreciabilă o au pădurile, mai restrânse ca suprafaţă, din oaze, parcuri, de-a lungul râurilor (pădurile-galerii), acăilor de acces sau a litoralelor. Pajiştile au o valoare turistică mai redusă, impunându-se doar prin policromia lor în perioadele de înflorire.b) Vegetaţia devine un obiectiv turistic de prim ordin prin plantele endemic şi cele relicte pe care le conservă. Plantele endemic sunt specifice numai unui anumit teritoriu, de obicei restrâns.(exemple: R. Moldova (Cartea Roşie: keleria, bujorul de pădure (românesc), albăstreaua Angelescu);Crimeea (pinul de Crimeea) ş.a.)Cele relicte sunt caracteristice unei perioade geologice trecute şicare au supravieţuit până în prezent.(exemple: R. Moldova (Cartea Roşie: salba-moale-pitică, bumbăcăriţa, şiverechia podoleană, gimnospermiu-de-Odesa); Crimeea (arborele de fragă .c) Fenomenele teratologice (din grec. „teras” – monstru; teratism– malformaţie,monstruozitate, vicii şi anomalii de structură a organismelor vii (ştiinţa care le studiază se numeşte teratologie))

Alături de relief, hidrografia se instituie în principala sursă de atracţie turistică aparţinândcadrului natural. Elementele hidrografiei posedă atribute pitoreşti înmagazinate în sistemul lor deorganizare, particularităţile fizico-chimice sau dimensiunea acumulărilor acvatice. Principaleleforme de prezenţă a hidrografiei în turism sunt: reţele fluviatile (de suprafaţă şi subterane);lacurile; apa mărilor şi oceanelor;cascadele; izbucurile şi gheizerii; apele termale, minerale şi termo-minerale; gheţarii.Reţelele fluviatile, indiferent de mărimea şi importanţa lor devin o sursă turistică de primordin, prin: geneza efectului de margine, posibilităţile oferite agrementului prin înot sau pescuit,diversificarea valenţelor peisagistice etc.Malurile apelor, prin microclimatul şi peisajul specific reprezintă o fâşie vizată de turismulsfârşitului de săptămână. Configuraţia şi morfologia de detaliu a malurilor are un rol major înorientarea preferinţelor pentru unul sau altul al acestora. De exemplu, tronsonul meandrat al unor râuri se impune prin spectaculozitatea lui, iar malurile joase prin coeficientul ridicat deaccesibilitate. Un alt criteriu ce influenţează opţiunile cererii este adâncimea şi viteza apei. Caurmare, vor fi preferate sectoarele cu un curs domol şi cu adâncimi de până la 2m, creştereaadâncimii apei fiind un factor restrictiv în practicarea înotului. Pentru turismul sportiv axat pe pescuit sau canotaj se i-au în vedere râurile sau fluviile bogate în peşte sau care oferă condiţiioptime desfăşurării regatelor nautice.Un loc aparte revine reţelelor hidrografice ce străbat marile oraşe (Dunărea pentruBratislava, Viena, Budapesta şi Belgrad; Rinul pentru Zurich,Strasbourg; Sena pentru Paris; Tamisa pentru Londra etc.), intens amenajate şi utilizate atât pentru navigaţie şi agrement, cât şi pentrutransportul turiştilor dintr-o parte în alta a aglomeraţiilor urbane. Dealtfel rolul turistic alhidrografiei nu se rezumă numai la atracţia în sine, ci şi la aportul său ca element indispensabilfuncţionării infrastructurii, inclusiv a transporturilor.Dintre toate râurile lumii, câteva se evidenţiază printr-un potenţial turistic ridicat: Enisei – diversitatea condiţiilor naturale prin care curge (stepe, mlaştini, lanţuir înzăpezite etc); Nil – castrele şi piramidele antice, cascadele, cheile şi lacurile montane din Etiopia, lacul Victoria;Congo, Niger,Okavango ş.a.– o foarte bogată biodiversitate, concentrată în numeroase parcuri şirezervaţii naturale; Amazon– cel mai mare râu (după debit), cel mai mare masiv de păduritropicale cu o diversitate mare de plante şi animale.Pe lângă apele curgătoare de suprafaţă, sunt numeroase râuri endocarstice, ce străbat peşterile de mari dimensiuni (Punkva, Mamouth Cave, cetăţile Ponorului, Postoina etc.) incluse, înunele cazuri, în exploatarea de tip turistic, prin amenajările ce facilitează navigaţia subterană.Lacurile. Spre deosebire de apele curgătoare, acumulările lacustre se individualizează mai bine. În consecinţă, zestrea lor turistică este mai bogată şi constă într-o serie de atribute legate de pescuit, canotaj, înot sau peisaj.Valoarea turistică a majorităţii lacurilor este strâns dependentă de geneza lor. Astfel,lacurile glaciare şi vulcanice se impun prin pitorescul peisajului limitrof, de mare spectaculozitate;lacurile carstice prin ineditul alimentării hidrologice; lacurile sărate prin posibilităţile lor curative;limanele sau lagunele ca domenii ale pescuitului şi canotajului etc.Lacurile de mai mare extensiune, situate în ţări fără ieşire la mare (Balaton, în Ungaria;Lehman şi Bodense în Elveţia; Ciad; Victoria, pentru Uganda) devin poli de atracţie majoră aturiştilor, jucând rolul unor adevărate mări interioare.Unele lacuri se evidenţiază şi prin alte elemente atractive: Plitviţ – format din 16 lacuri,despărţite prin 140 de cascade; Marea Moartă– apa cu proprietăţi curative (salinitatea - 340‰); Baikal – diversitatea florei şi faunei, frumuseţea peisagistică a litoralelor.În peşterile de mari dimensiuni se întâlnesc lacuri subterane pe suprafaţa cărora senavighează spre profunzimile galeriilor (Kungur – Munţii Ural). Apa mărilor şi oceanelor intervine în turism prin intermediul complexului morfo-hidro-climatic al litoralelor. Apreciată la adevărata sa semnificaţie, participarea acestui complex laalcătuirea potenţialului turistic mondial este deosebit, situându-se pe o poziţie de vârf între celelalteforme de organizare hidrografică sau peisagistică.Începând de la latitudini mijlocii şi până la ecuator, apa mărilor şi oceanelor participă larealizarea curei heliomarine, a talasoterapiei. Fără prezenţa acesteia, turismul estival al litoralelor din întreaga lume ar fi de neconceput.Deşi apa marină este un accesoriu indispensabil actului recreativ, valoarea turistică arivierelor depinde şi de morfologia sau clima lor. Astfel, ţărmurile joase sunt preferate celor înaltedatorită plajelor larg dezvoltate (ţărmul mediteranean în sectorul Nisa, Cannes, în comparaţie cuţărmul Coastei Esterel, mai abrupt şi cu plajele foarte înguste).Climatul de ansamblu al regiunii poate conduce la o utilizare permanentă a însuşirilor recreative ale apelor marine (Florida, Antilele Mari, Azore) sau sezonieră (mai îndelungată, încazul Mării Mediterane, sau mai restrânsă în cazul Mării Negre)Cascadele sunt elemente morfo-hidrografice reprezentând mari căderi de apă peste pragurilereliefului. Forţa lor de atracţie se datoreşte înălţimii de cădere a apei, care creează senzaţii acustice şioptice. Se întâlnesc des în regiunile calde şi umede (unde râurile nu transportă aluviuni grosiere), peste fostele praguri glaciare, în unităţile înalte de relief cu bancuri de roci dure, ce alternează cu altelemai moi. Dimensiunea, concretizată în desfăşurarea pe verticală a căderii de apă, este factoruldefinitoriu al valorii lor atractive. Cele mai înalte cascade sunt: Angel (1054m, Venezuela -Guyana), Tughela (948m, R.A.S.), Belba-Foss (866m, Norvegia), Yosemite (740m, S.U.A.) ş.a.Cascada Angel este situată în sud-estul Venezuelei, pe platoul Auyn-tepui din cadrulPodişului Guyanelor, pe un subafluent (Rio Carrao, afluent al lui Rio Caroni) al fluviului Orinoco.Cascada este formată din două trepte: superioară – de peste 800m şi inferioară – de circa 200m.Cascada, fiind situată în plină junglă, este greu accesibilă. În afara unui lung parcurs fluvial, se mai poate ajunge la ea pe calea aerului. Regiunea dată mai este renumită prin fauna şi flora relictă.În alte situaţii, pitorescul cascadelor are la origine amploarea (lăţimea) căderii, deşiînălţimea pragului este modestă.Cascada Niagara este amplasată pe râul omonim, ce leagă lacul Erie cu Ontario. Are formaunei potcoave, cu o lăţime totală de 1200m, din care: 300m (partea dreaptă) – se află pe teritoriulS.U.A., iar ceilalţi 900m – pe teritoriul Canadei. Partea americană are înălţimea căderii de 60m, iar cea canadiană 48m. Cascada Niagara este vizitată anual de 16 mln de turşti.Cascada Victoria este situată pe râul Zambezi (Zimbabwe). Are o lăţime totală de circa2000m şi înălţimea căderii apei de 122m.Cascada Iguasu este situată pe râul Iguasu, la 28 km de punctul de confluenţă cu râul Parana(Brazilia). Cascada are forma unui arc ascuţit cu lăţimea totală de 3600m. Apa cade în două trepterelativ egale, cu înălţimea totală de 52m. Cascada Iguasu se socoate ca una dintre cele mai frumoasedin lume. Cea mai lată este cascada Khone situată pe fluviul Mekong, în aval de oraşul laoţianKemmarat. Înălţimea lanţului de cascade este cuprinsă între 18 şi 21m, iar lăţimea totală ajunge la 12km.Gheizerii sunt izvoare fierbinţi care, datorită presiunii interne, ţişnesc cu o periodicitateregulată la înălţimi apreciabile. Se întâlnesc în unele regiuni cu activitate vulcanică sau postvulcanică intensă. În lume sunt cunoscute numai 4 zone termale cu activitate intensă alegheizerelor: Islanda, Rusia, S.U.A. şi Noua Zeelandă.În Islanda sunt cunoscute circa 250 grupe de izvoare termale. Cele mai renumite suntamplasate în valea Haucadalur , evidenţiindu-se Marele Gheizer, ce îşi aruncă apele la o înălţime de40-60m, în decurs de 10 minute.A doua regiune este situată pe peninsula Kamceatca, la poalele vulcanului Kihpinici. Aici, în valea râului Şumnaia se află 22 de gheizere mari şi numeroase izvoare termale pulsative. Cel maimare gheizer - „Velican" – erupe la fiecare 5 ore un jet de apă fierbinte de 1m în diametru, ce seridică până la înălţimea de 40m. Gheizerul „Fontan" este cel mai activ - erupe la fiecare 17 minute până la 28m. Foarte frumos este şi gheizerul „Vodopadnîi", mai jos de care un râuşor de apăfierbinte cade de pe o stâncă de 27m, formând o cascadă.Altă regiune de răspândire a gheizerelor este amplasată în renumitul Yellowstone Park , dinMunţii Stâncoşi. Pe o suprafaţă de numai 16km2 există 5 arii termale, fiecare din ele având izvoaretermale cu coloane de aburi, fumarole, gheizere şi vulcani noroioşi. Cele mai multe sunt localizate înlungul faliilor, în trei bazine bine conturate: Norris, Superior şi Inferior. Dintre gheizere, „BătrânulCredincios" („Old Faithful"), rămâne cea mai cunoscută atracţie a parcului. El aruncă o coloanăfierbinte, o dată pe oră, la o înălţime de 38m, pe o durată de 4 minute. Gheizerul „Uriaşul" erupe lafiecare 30-60minute, timp de 5 minute. „Clepsidra" are 4 jeturi în faza de erupţie, fiind printre celemai înalte. Însă cel fascinant este gheizerul „Excelsior" - în lacerupe o coloană gigantică de apăfierbinte cu 10m în diametru şi înălţimea de 100m. Valea Rotorua din Noua Zeelandă este o altă regiune de răspândire a gheizerelor. Aici seîntâlnesc peste 10 gheizere, cel mai mare – Pohutu - îşi aruncă apele la peste 30m

Construcţiile megalitice Îşi au originea în trecutul îndepărtat al comunităţilor umane din vestul Europei.Datează dinaintea de anul 3000 î.e.n. şi îmbracă trei forme distincte: menhiri (blocuride piatră înfipte vertical în pământ), folceni (blocuri sau plăci de piatră orizontalesprijinite pe doi brahiri ) şi cromlechiuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc). Unnumăr apreciabil de menhiri se află în Bretania (vestul Franţei), Anglia şi Spania. ÎnBretania complexul de la Carnac Menec este format din aproape 3000 menhiri şi seextinde pe o distanţă de peste 4 km. În aceeaşi regiune, la Locmarioquer se află celmai mare menhir cunoscut, Nen-er-Hroec’h cu înălţimea de peste 10 m şi Masanegustorilor, un dolmen granitic cu urme de sculpturi.O vârstă şi funcţie asemănătoare au construcţiile megalitice din Anglia, întrecare se detaşează ansamblul de la Stoenehenge, construit în trei etape, cea mai recentăfiind cuprinsă între anii 2100-1900 î.e.n. Deşi s-a crezut că au avut iniţial un caracter religios şi simbolistic cercetările moderne confirmă rolul său de observator astronomic. În ciuda simplităţii construcţiei, simbolul lor atrage numeroşi turişti, oşosea modernă şi un parking auto integrând acest ansamblu în sfera turismuluiregional. Megaliţii sânt prezenţi şi în nordul Spaniei, la Almeria, Viera sau Pemeral.Însumează o gamă variată de construcţii, aparţinând mileniilor şi secolelor demult apuse, răspândite cu predilecţie în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii.Deşi în număr mai restrâns, ele se regăsesc însă în toate arealele umanizate aleglobului, ca dovadă a continuităţii şi creativităţii spiritului uman.Din această grupă de obiective menţionăm: castrele, forturile, cetăţile,castelele, fortificaţiile etc.Castrele romane împânzesc teritoriul fostului imperiu roman, din Britania până în Asia Mică, fiind edificate în scopuri militare, ca puncte întărite la graniţeleimperiului. Construcţia lor datează din perioada de expansiune a acestuia, iar funcţiainiţială dispăre rapid din cauza distrucţiei avansate: popoarele aflate în conflict curomanii vizau înainte de orice distrugerea fortificaţilor. În consecinţă vestigiile deacest tip se păstrează într-o formă ce poate sugera dimensional şi fizionomic vecheaconstrucţie. Zidul şi porţile de întrare în castrul român se conservă aproape înintegralitatea lor, împrejmuind centrul oraşului actual.Cel mai mare castru de pe teritoriul României a fost construit la Apulum (AlbaIulia), apoi în întregime distrus de fortificaţiile medievale.F orturile au jucat un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică multmai recentă. Sunt specifice îndeosebi continentului nord-american, unde penetrareaspre interiorul uscatului s-a sprijinit, strategic şi logistic, pe astfel de fortificaţii.Vechimea lor descreşte de la est la vestul Americii, în sensul de avansare acolonizatorilor.Arhitectura forturilor este proprie funcţiilor de apărare. În general ele se impun prin masivitatea zidurilor incintei, numărul mare al turnurilor de supraveghere, porţilemasive. Sânt frecvente în Noua Anglie, Ontario, Quebec, în statele interiore ale SUA, pe litoralul californian etc. Însăşi toponimia multor aşezări este edificatoare în acestsens: Fort St. John, Fort Worth, Fort Lauderdale etc.Castelele sunt locuinţele fortificate ale seniorilor feudali, răspândite de laAtlantic, până la Pacific şi, mai recent, în America. Spre deosebire de castre şi forturi,edificii cu funcţii de apărare propriu zise, castelele au o diversitate funcţională maimare. Ele sunt, în primul rând, elemente de habitat, construite de feudali în interiorul proprietăţii. Castelul exercita asupra regiunilor din jur o autoritate politică şiadministrativă, asociindu-şi, indirect şi atribuţii de sediu. Datând dintr-o perioadă demare fărâmiţare statală, în care războiul servea ca mijloc de rezolvare a tuturor neînţelegelor, majoritatea castelelor apar ca edificii puternic întărite, cu ziduri, turnuride apărare, şanţuri periferice şi poduri mobile. Ele erau amplasate pe promontoriistâncoase, pe falezele surplombate ale unor versanţi abrupţi, precum cele din văileRinului, Tirolului, Prealpilor, Pirineilor.O altă categorie de castele sunt cele construite în locuri de vânătoare, la care predominante sunt virtuţile artistice. Ele sunt amplasate în mijlocul unor domeniiîntinse, parcuri sau grădini, cu o accesibilitate ridicată. Castelele din această categoriesunt construite sub sceptrul spiritului, ca dovadă fiind nu numai arhitectura lor multmai bogată, mai elevată sub raport stilistic, ci şi o grijă deschisă pentru decoraţiileinterioare, indiferent dacă sunt reprezentate prin elemente arhitecturale sau prinmobilier, picturi, tapisării etc. Din această grupă fac parte în primul rând, cele 17mari castele din Valea Loirei risipite între Angers şi Bourges (între care Chambord, Chenonceau, Amboise, Cheverny, Blois, Anges). Faima acestor castele este întregităde istoria lor zbuciumată şi aureolată de trecere prin incintele lor a unor mari personalităţi. Leonardo da Vinci îşi petrece ultimii ani la Amboise, unde va fi şiînmormântat (în bazilica St. Hubert) Caterina de Medici construieşte galeria dincastelul Chenoceaux, Francois Villon vizitează în peregrinările sale Blois, iar RegeleLudovic al XIV, primeşte la Chambord pe Molier etc.Castelele fortificate sunt mai spectaculoase în aşezarea lor pe piscurile colinelor sau munţilor. O astfel de localizare se întâlneşte în cazul castelului din Foix, situat pedrumul care leagă Franţa cu Spania, prin Andorra. Replica sa spaniolă este castelulUrgel, amplasat pe versantul sudic al Pirineilor, pe un pisc asemănător. O amplasarea pitorească caracterizează şi castelului Lourdes din aceeaşi zonă a Franţei, dar şicastelului din Zalzburg, edificat pe culmea unei septe stâncoase modelată de apeleSalzachului.Castele înconjurate de aura misterului şi a fantomelor populează insulele britanice (Warwich); castelele se întâlnesc în peisajul arid al Spaniei sudice sau lângălacurile elveţiene. Fontainbleau, Heidelberg sau Hradcany, Muzot, Stolzenfels sauSforza sunt unele din castele înscrise pe hărţile turistice ale Franţei, Germaniei ,Elveţiei, Cehiei sau Slovaciei.Pe măsură ce ne apropiem de vremurile noastre edificiile de acest tip cresc înmonumentalitate şi somptuozitate. Funcţia strategică dispare fiind înlocuită de ceaartistică sau politico-administrativă. Castelul medieval face loc palatului înconjuratde parcuri şi grădini, adevărate opere de artă prin liniile şi coloritul lor natural,Versailles (construit între 1643-1715), Schomburn sau Buckingham sunt trei dintreexemplele mai ilustrative în acest sens.În funcţie de mărimea lor şi bogăţia zestrei interioare, castelele se constituie caobiective turistice de real interes pentru o pondere majoră din cererea turistică. Existăfrecvente situaţii când puterea lor de atractivitate este susţinută de istoria desfăşuratăîntre zidurile roase de vreme sau de valoarea decoraţiilor interioare şi mai puţin deconstrucţie ca atare. De asemenea, în contextul unui peisaj înconjurător spectaculosoferta atractivă creşte prin contribuţia reliefului, apelor, vegetaţiei etc.În America, datorită colonizării mai recente, vârsta castelelor este mai redusă.Dealtfel, în acest caz, se pare că ele sunt mai degrabă rodul nostalgiei proprietarilor după un continent pierdut şi mai puţin al necesităţii efective.Actualmente, unele castele şi palate sunt scoase parţial sau total din circuitulturistic, datorită transformării lor în reşedinţe oficiale (cazul castelului Peleş sau al palatului Cotroceni din Romania, Hradul în Cehia, Buckingham în Marea Britanie).Cetăţile.Alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor turistice derezonanţă istorică. În raport cu acestea cetăţile se detaşează prin creşterea gradului decomplexitate constructivă, prin funcţiile multiple şi prin concentrarea, în perioadafuncţionării lor ca unităţi de habitat, a unei populaţii mai numeroase. Cetatea esteexpresia concentrată a aşezării antice sau medievale, aşezare nevoită permanent a seapăra. Ca urmare, apar fortificaţii, îndeosebi sub forma zidurilor, bastioanelor şişanţurilor periferice.Apariţia cetăţilor ca formă de habitat de mare vitalitate, încă din antichitate ne-oconfirmă nu numai vestigiile rămase în vetrele vechilor civilizaţii, ci şi rezultatul săpăturilor arheologice întreprinse, în primul rând, în perimetrul oicumenei euro-asiatice. Sunt renumite cetăţile greceşti, construite în perioada marilor colonizări peţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre. (Gela, Micene, Tirint, Histria, Tomis,Galatia) ale căror ruine au fost deshumate.Cetatea Troia ne aminteşte însă, prin istoria sa epopeică, de existenţa unor edificii asemănătoare mult anterioare colonizărilor greceşti, feniciene sau romane. Eava fi cucerită tocmai de armatele polisurilor greceşti reunite în expansiunea lor spre bazinul Mării Negre. Troia demonstrează, asemenea, că faima atractivă a multor cetăţi sau vestigii arheologice nu constă în elementele de ordin arhitectural, ci înrememorarea istoricului lor uneori deosebit de palpitant. Majoritatea vestigiilor arheologice de orice natură, relevă importanţa creşterii gradului de culturalizare almasei de turişti; cu cât acesta este mai ridicat, cu atât resursele atractive ale unor obiective sunt mai intens exploatate.Puternica dezvoltarea a statului dac este oglindită şi în numărul mare de cetăţirăspândite între Bug şi Tisa, cu o concentrare remarcabilă în Transilvania, unde îşiavea capitala (Sarmisegetusa Regia).Cetăţile feudale se impun prin masivitatea şi fortificaţiile lor, consecinţă acreşterii nevoilor de apărare în

Edificiile religioasecele istorice. La început funcţiilereligioase le îndeplinea peştera. Ulterior, edificiilor cu o astfel de funcţie se diversifică foarte mult, în strânsă dependenţă cu varietatea religiilor tradiţionale,vechimii şi intensităţii populării teritoriului, cu gradul de dezvoltare al societăţii etc.Edificiile religioase sunt răspândite pe toate continentele şi în toate statele,densităţi mai ridicate constatându-se acolo unde societăţile umane s-au consolidatmai timpuriu şi au avut o creativitate, pe toate planurile, mai bogată.Spre deosebire de castele sau cetăţi, edificiile religioase au supraveţuit mai bine, exceptând situaţiile când forţele aflate în conflict aveau religii diferite(musulmanii cu creştinii) sau aveau concepţii antireligioase (ideologia comunistă). Caexemplu servind distrugerea bisericilor creştine de către turci în evul mediu, atemplelor aztece sau incaşe de către conchistadori sau a lăcaşurilor de cult din estulEuropei de către regimurile comuniste. Însă şi aici sunt unele excepţii – ocrotirea decătre turci a catedralei Sfânta Sofia în chiar centrul Imperiului lor sau a catedralelor din Moscova de către comuniştii sovietici.Din grupa edificiilor turistice cu funcţie religioasă fac parte: templele,sanctuarele, bisericile, catedralele (moscheile, sinagogile), mănăstirile, mausoleele(piramidele) sau cimitirile îndeplinesc o funcţie ritualică, de înmormântare.Sanctuarele reprezintă suprafeţele de teren dedicate zeilor, incinte delimitate prin pietre sau ziduri. În interiorul limitelor acestuia sunt amplasate construcţiile cudestinaţie religioasă şi, în primul rând, templele.După menţionările lui Herodot, în Grecia antică existau 18 sanctuare, dar numărul lor, conform vestigiilor scoase la iveală de săpăturile arheologice, este multmai mare. Aşa suntsanctuarele de la Dodona, Patras, Epidaur, Olimpia, Trofonios, Delos, Eleusis, Didyna, Acropole sau Delfi . Nici unul nu putea rivaliza cu sanctuaruldin Delfi, dedicat lui Apollo, unde Pitia îşi desfăşura prezicerile. Terenul acestuivestit oracol avea o suprafaţă de 130×190 m şi era închis cu un zid şi mai multe porţi.În interiorul său se află mai multe altare, un templu, statui. Din monumentele deodinioară s-au mai păstrat coloanele templului lui Apollo, ale tolosului (o rotondă cu20 coloane dorice), tezaurul atenienilor (clădire ce adăpostea ofrandele cetăţilor).În Japonia se întâlnescsanctuarele shintoiste, dintre cele mai cunoscute fiindcele de la Nikko, Izumo, Nagoya, Ise, Itsukusimaetc. Unele păstrează reminiscenţeale vechii arhitecturi pe piloni de influenţă malaeziană.divinităţii, a zeilor”. Acest atribut aconstituit imboldul principal în construirea unor edificii de mare amploare şioriginalitate. Iniţial, în preistorie, funcţia templului a fost atribuită peşterii, unde omul primitiv şi-a amenajat primele altare, decorate cu picturi parietale. Sunt renumitetemplele subterane (speos-urile)dininsula Elephanta, situată pe ţărmul vestic alIndiei, în apropierea oraşului Bombay. Ele sunt săpate în granit, au dimensiuni mici şisunt dedicate lui Shiva. Tot în India se află templele subpământene de la Ellora, de omonumentalitate deosebită. Ele poartă numele zeilor cărora le-au fost dedicate:Kailasa, Visnacarna, Indra, Der-Wara. Alte temple, din aceeaşi categorie suntlocalizate în insula Salcette, Pandan-Lena, d’Ajanyanti, Mhar . Tradiţia acestor temple se extinde şi în Afganistan (Bamiyan), Asia Centrală şi, mai ales în China (laDunhang – „Grotele celor o mie de Buda”; Datong, Longmen, grotel Mogao).Mai „tinere” ca templele subterane indiene, dar cu o construcţie mai complexăsunt speos-urile egiptene din Valea Nilului, în Nubia Inferioară. Cunoscute sunt templele de la Abu Simbel , dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator.Templul lui Phrearetrei încăperi (naos, pronaos şi sanctuarul) şi un număr mare de statui de până la 10 mînălţime, imaginând pe Rhemses al II-lea şi trinitatea egipteană Amon-Ra, Phre şiPhtha. Datorită lacului de acumulare de la Assuan, ce riscă să le inunde, templele aufost mutate pe platoul stâncos de deasupra oglinzii lacustre.În valea Nilului speos-urile sunt parţial eclipsate de marile temple ridicate lasuprafaţa pământului la Karmak (unde se află cea mai extinsă suprafaţă cu caracter religios din lume), Luxor, Taba, Napata. Coloanele de mari dimensiuni, sălilegrandioase, sfincşii şi statuile abundă, stârnind curiozitatea vizitatorilor.Templele, ca obiective turistice, sunt prezente pretutindeni în Grecia. Fiecaresanctuar îşi avea templul său. Existau însă numeroase sanctuare ce adăposteau unnumăr mai mare de temple. Astfel, la Delfi, mai pot fi admirate incinta şi coloanele templului lui Apollo şi Neoptolem; la Olimpia se află templul lui Zeus, unde Fidias,cel mai mare sculptor al antichităţii, înălţase una din cele şapte minuni ale lumii – statuia din lemn, fildeş şi aur, de 12 m înălţime a lui Zeus. Tot aici era un templu al Herei. Alte vestigii din această categorie sunt la Delos (templul Artemidei), Efes(ruinile altei minuni a lumii antice – templul Artemidei ), Samotrace (templul lui Zeus) etc. Dintre toate construcţiile greceşti cu funcţie turistică religioasă aparţinând antichităţii, cele mai bine conservate şi mai vizitate de turişti aparţin complexului arhitectural al Acropolei ateniene. Primul, în sensul accesului pe Acropole, este templul zeiţei Nike Apteroa (în stil ionic). Urmează Erechteionul,dedicat lui Poseidon şi Atenei,templul lui Hefaistos şi, ca o încununare a desăvârşirii stiluluidoric, Pantheonul , unde acelaşi Fidias sculptase o statuie impozantă a Atenei. Construirea templelor este substituită, odată cu trecerea la credinţa creştină, înEuropa cu cea a bisericilor, iar în lumea musulmană cu a moscheilor. Ea se menţineînsă înfloritoare în India, China şi Japonia, ţări în care expansiunea şi consolidarea budismului îi asigura suportul religios. Remarcabile opere de artă arhitecturală,devenite obiective turistice de prim rang, sunt templele Mudhera, Khajuraho, Mysore în India; în Japoniasunt binecunoscutetemplele din Nara (Todaiji – o pagodă cu şapte nivele), Kyoto, iar în China la Nanjing, Jiangling, Lushan, Datong, Luoyang, în Tibet etc.Influenţele indiene şi chineze sau răspândit în sud-estul Asiei din Birmania până în Indonezia. Ca exemple notabile menţionăm templele Wat-Arun din Bangkok, Angkor Thom din Angkor (Cambodgia), templul Borobudur din insula Java etc. Acesta din urmă a fost construit în secolele VIII – IX, iar destinaţia sa precisă este incertă; templul funerar, loc de pelerinaj sau edificiu dedicat cultuluifamiliei regale locale. Acoperit de junglă mai multe secole este redescoperit în anul1814.Templul de la Borobudur .Templul lui Quetzalcoatl şi templul Broaştelor din Teotihuacan, templul Soarelui din Machu Pichu sunt exemple cele mai ilustrative dintre multe altele existente.spaţiului euro-american, unde creştinismul, sub diferitele sale variante, s-a răspândit rapid, ridicându-şi lăcaşuri decult adecvate. Bisericile atrag masa de vizitatori printr-o serie de atribute comunetuturor construcţiilor antropice (vechime, grandoare), dar şi prin însuşiri particulare,specifice, cum ar fi stilul constructiv, decoraţiile interioare, funcţia îndeplinită etc.Sub aspectul vechimii, bisericile din peninsula balcanică şi Italia – leagănulcreştinismului european – se situează mult înaintea celor din America, ridicateîncepând cu secolul XVI.Bisericile se împart în mai multe tipuri constructive şi o gamă extrem devariată de stiluri. Astfel se cunosc biserici din piatră, altele au fost întărite cufortificaţii, respectiv cu ziduri, contraforturi sau turnuri ale căror vestigii se înscriu printre elementele actuale de ordin atractiv.Fortificaţiile puteau înconjura biserica propriu-zisă sau puteau îmbrăca formaunor curţi domneşti întărite, în incinta cărora stăpânul feudal să înalţe un lăcaş decult. Aceasta este situaţia bisericii Arbore din nordul Moldovei, construită în anul1503 de către portarul Sucevei şi mare dregător al lui Ştefan cel Mare, Luca Arbore.Faima ei derivă de la pictura murală, interioară şi exterioară, exemplu elocvent almarii descătuşări creatoare ce a zămâslit Voroneţul sau Moldoviţa. În pronoasulacestui lăcaş de cult, unde influenţa arhitecturii populare moldoveneşti este decisivă,se află mormântul lui Luca Arbore, cel mai de seamă monument de stil gotic dinMoldova.O mare valoare arhitecturală şi turistică au şi bisericile din lemn, răspândite înregiunile cu un grad înalt de împădurire.O altă atracţie a bisericilor constă în pictura interioară sau frumuseţea icoanelor găzduite.Dintre bisericile celebre din Europa menţionăm Sainte Chapelle din Paris,capodoperă a stilului gotic, împodobită cu 1134 vitralii. Ea a fost construită între1243-1248 evidenţiindu-se preintr-un mare echilibru constructiv.La Lichtenfels, lângă oraşul german Bayreuth, vestitul arhitect Neumanconduce în a doua jumătate a secolului XVIII lucrările de înălţare a unei

(laaltitudinea 5781m), situat între vârfurile Batura Muztang şi K2 din Munţii Karakorum. Ea asigurălegătura, peste cel mai înalt sistem muntos de pe glob (Himalaya-Karakorum), între Câmpia Indo-Gangetică şi întinsa depresiune a Kaşgariei (Kashgaria).Trecătorile se suprapun sectoarelor de îngustare hidrografică, respectiv cheilor şi defileelor.Cheile, defileele si canioanele alcătuiesc, împreună, una dintre cele mai importante grupede obiective turistice naturale. Formarea lor se datorează realizării prin epigeneză(instalarea şiîncătuşarea unui curs de apă şi a văii sale în roci dure, după traseul avut anterior în rocile moisituate deasupra),antecedenţă (menţinerea traseului unui râu şi adâncirea văii sale pe un curs preexistent mişcărilor tectonice care au afectat regiunea respectivă pe direcţie transversală), captare subterană( - în carst, când un râu subteran captează un râu de suprafaţă sau captarea se produce asupra unui râu dintr-o peşteră superioară) sau subsidenţă periferică (scufundarea lentă şi progresivă a fundului unui bazin sau depresiuni, paralel cu sedimentarea acestora) a unor străpungeri morfo-hidrografice de amploare. Fiecare dintre aceste forme cumulează un evantai largde trăsături recreative, abrupturile laterale găzduind adesea abrupturi şi peşteri; din aceeaşi pereţise revarsă în râul colector izbucuri sau se rostogolesc cascade. Să amintim de ineditul vegetaţiei şispecificitatea faunei multor sectoare, devenite adevărate nişe ecologice indispensabile conservăriiunor relicte faunistice sau floristice.Cheile reprezintă prima treaptă, cea mai sălbatică, a văilor de acest tip, adică faza desculptare propriu-zisă a îngustărilor morfo-hidrografice când firul apei (şi albia minoră) se suprapununui talveg (linia care uneşte punctele cele mai joase din lungul unei albii) permanent inundat (ex.Cheile Bicazului). Cheile reprezintă un sector de vale îngustă şi adâncă cu versanţi prăpăstioşi, tăiatăn roci dure. Există cazuri, când profilul transversal este atât de îngust, încât accesul omului estedeosebit de dificil. Cheile aflate într-o etapă de evoluţie mai avansată au pereţii mai îndepărtaţi,dar verticalitatea acestora se păstrează prin retragerea paralelă cu ei însăşi a celor doi versanţi.Înălţimea abrupturilor laterale este dependentă de ritmul şi intensitatea adâncirii văii, de potenţialul ei denudativ şi captările carstice realizate în perimetrul unor chei, ce a dus la apariţiaspectaculoaselor arcade şi poduri naturaleDefileele rezultă prin amplificarea în timp sau intensitate a acţiunii de adâncire şi lărgire a văilor de suprafaţă. Ele nu sunt altceva decât nişte chei mai evoluate (deşi se întâlnesc defilee careîn formarea lor n-au trecut prin stadiul de cheie), unde pereţii îşi păstrează dispunerea în plan vertical, dar ei se îndepărtează în plan orizontal, făcând loc unei albii majore şi, izolat, terasei deluncă (exemplu este defileul Dunării – Porţile de Fier).Canioanele reprezintă expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, ca duratăşi intensitate. Acolo unde structura litologică prezintă alternanţe de straturi cu o duritate diferităau rezultat fenomene aparte, de o mare atractivitate. Etalonul superior în acest sens ni-l oferăfluviul Colorado care şi-a sculptat, într-un complex de formaţiuni geologice mezozoice şi paleozoice tabulare, o vale în trepte, din ce în ce mai apropiate, pe măsură ce coborâm spre talveg,cu o lungime de circa 450 km şi adâncimi până la 2,5 km. Versanţii canionului se aseamănă unui bazar de forme de detaliu, cu culoarea generală de roşu deschis (dar, în dependenţă de strat, eadiferă de la galben pal, verde şi roz, în stratele de deasupra, la brun, violet în adâncime). Sectorulcel mai spectaculos al canionului se află în zona decretată în anul 1919 parc naţional (GrandCanyon National Park). În acest sector, cu o lungime de 90 km, fluviul meandrează puternic,măsurând aproape dublu (170 km). În aceiaşi regiune a podişurilor interioare nord-americane sedezvoltă alte sectoare de canioane, intrate în atenţia iubitorilor de natură (Bryce Canion, canionulrâurilor Yosemite şi Yellowstone, etc.). Cel mai adânc canion (2448m) se socoate Hells Canyon(Canionul Infernului), parte a Marelui Canion al Râului Snake din Nord-vestul S.U.A., la graniţă dintrestatele Idaho şi Oregon. Canionul are o lăţime minimă de numai 30m. Cea mai mare adâncime acanionului este atinsă în dreptul Muntelui Diavolului (Devil Mountain).Deşi tot au o adâncime foarte mari (după unele surse de până la 6000 m), canioanelefluviilor Brahmaputra, Salween şi Mekong sunt mai puţin cunoscute şi vizitate, întreaga mişcareturistică din Asia de Sud şi Sud-vest având intensităţi reduse.Cheile, defileele şi canioanele îşi întregesc potenţialul atractiv cu însuşiri aparţinând altor elemente ale cadrului natural, cum ar fi structurile geologice inedite (Grand Canyon), vegetaţie saufaună endemică sau relictă. Rezultă astfel o asociere fertilă de trăsături cu funcţie atractivă, un peisaj al văilor de acest tip, încântător şi inconfundabilCraterele şi conurile vulcanice sunt localizate numai în anumite regiuni geograficeafectate, în trecut sau în prezent, de activităţi de acest gen. Spectaculozitatea craterelor şi conurilor vulcanice constă în fizionomia lor specifică, ne întâlnită în alte tipuri de edificii muntoase, din detaşarea lor faţă de relieful limitrof şi din fenomenele actuale ce au loc în interiorul vulcanului.Însăşi istoria activităţii unor vulcani constituie o sursă de mare interes, ştiute fiind efecteleasupra unor aşezări umane. Erupţiei catastrofale a Vezuviului din anul 79 e.n. îi datorează omenireaconservarea în întregime a unui oraş antic - Pompei, devenind actualmente un mare muzeu în aer liber. Spectaculoasele erupţii ale Etnei atrag numeroşi turişti, iar vulcanul Fudji din Japonia adevenit muntele sfânt al japonezilor. Pentru Africa, vulcanii Kilimanjaro şi Kenia sunt repere de prim ordin sub raport peisagistic şi turistic, ca dealtfel conurile măreţe ale edificiilor ce compunSierra Vulcanică Transversală din Mexic (Popocatepetl, Citlatepetl, Colima, Paricutin) sau ce seridică din adâncurile Oceanului Pacific în insulele Havai (Mauna Loa, Mauna Kea, Kilaulea).Acelaşi rol îl au vulcanii din Cordilierii nord-americani, Indonezia, unde erupţia vulcanuluiKrakatau a intrat în istorie, sau Kamceatka. Farmecul edificiilor vulcanice rezultă şi din dinamismulevoluţiei vulcanilor activi, deşi contemplarea acesteia înseamnă adeseori o nesiguranţă în plus. Dinaceasta cauză amenajarea turistică în zonele cu astfel de forme are caracteristici aparte, ţinându-seseama de posibilele consecinţe ale erupţiilor. Bazele turistice trebuie amplasate dincolo de limitasiguranţei maxime, activităţile vulcanice fiind imprevizibilă ca desfăşurare sau amploare.Cu totul alta este situaţia în ceea ce priveşte vulcanii stinşi, unde singurătăţii conurilor,fizionomiei interesante a craterelor se adaugă numeroase fenomene post-vulcanice exploatateturistic (emanaţiile gazoase, mofete, ape termale şi minerale etc.). Staţiuni de acest tip se întâlnescîn numeroase regiuni: Carpaţi (Karlovy Vari – Cehia, Călimani, Borsec, Slănic Moldova – Romănia), Caucazul de Nord – Kislovodsk, Mineralinâe Vody, Esentuki etcPèşterile. Locul peşterilor în zestrea turistică a multor regiuni şi ţări nu este încă apreciat laadevărata valoare, deşi peşterile intrate deja într-o exploatare organizată nu-şi dezmintatractivitatea şi eficienţa.Puternica atracţie exercitată de peşteri asupra vizitatorilor se datorează resurselor lor recreative multiple ca număr, bogate ca răspândire şi concentrate adesea pe suprafeţe deosebit derestrânse. Dintre acestea enumerăm: fascinaţia produsă de ineditul formei în sine; morfologiavariată; vestigiile paleontologice şi arheologice; gheţarii fosili etc.Statutul de excepţie al peşterii între celelalte forme de relief datorează mult structurii salecomplexe. Oricare altă formă de relief (conurile vulcanice, abrupturile munţilor, cheile etc.), înciuda dimensiunilor fără precedent, a înfăţişării grandioase nu posedă o alcătuire atât de nuanţată.Ineditul formei provine din desfăşurarea sa tridimensională, lungimea, lăţimea şi înălţimea primind în subteran o consistenţă concretă. De asemenea, majoritatea elementelor de detaliu cealcătuiesc sistemul morfodinamic subteran nu-şi au corespodent în peisajul de la exterior. Speleotemele, în marea lor diversitate fizionomică şi structurală, sunt un atribut exclusiv al endocarstului; numeroase minerale, cu forme şi culori dintre cele mai atrăgătoare, se formeazănumai în condiţiile particulare oferite de galeriile din calcare: asocierea pe suprafeţe restrânse aformelor de cele mai diferite origini, este şi ea proprie cavităţilor endocarstice. Căutarea acestuiinedit estetic, posesor a celor mai surprinzătoare însuşiri, constituie unul dintre motiveleesenţiale ale penetrării omului modern în adâncurile masivelor carstificate. Pe lângă ineditul peisajului său morfologic, peştera îşi atrage vizitatorii şi prin câtevaelemente aparţinând „atmosferei" subterane. Prin aceasta se înţelege nu atât climatul saumicroclimatul subteran, ci ansamblul de factori care concură la instaurarea în interiorulacestora a unui mediu odihnitor, atât de necesar actului recreativ.Unul dintre aceşti factori este întunericul absolut ce domneşte în adâncurile peşterilor.Al doilea element caracteristic pentru atmosfera subterană este acustica deosebită. Ea poate fi pusă în evidentă prin contrast, adică prin raportare la

din lumea plantelor pot genera modificări în fizionomia sau desfăşurarea ciclurilor vegetale (ex. fag cu frunzele necăzătoare, molid excesiv ce ramificat etc.).d)O altă categorie de elemente ale vegetaţiei forestiere se impune prin vârsta şi dimensiunea unor exemplare. Unele specii şi exemplare atrag prin grosimea fără precedent atrunchiurilor (având şi o vârstă de până la 6000 de ani): Baobabul savanelor,(Sequoia gigantea) – arbore gigant din California care poate atinge înălţimea de 150 m, circumferinţa de peste 40 m şivârsta de 5000 de ani, numit şi Arbore-mamut; eucalipţii sau cedrii de Liban – prin supleţea şiînălţimea acestora. În peisajul nostru, o vârstă seculară ating stejarii.e)Pentru covorul vegetal al regiunilor cu climă divizată în sezoane, ritmurile evoluţieinaturale constituie ele însele motivaţii ale atractivităţii. Astfel, în regiunile subpolare şi temperatereci, anotimpul de vară oferă posibilitatea unei explozii vegetale ce înnobilează prin policromia şiarmonia cu peisajul auster; în regiunile temperate sau tropicale cu două sezoane – anotimpul cald,respectiv cel ploios, asigură dezvoltarea asociaţiilor vegetale. Perioada de înflorire a diverselor specii de ierburi, transformă pajiştile dealurilor şi munţilor în peisaje splendide. Înflorireacactuşilor în deserturi şi semideşerturi este un eveniment de la care mulţi admiratori ai culorilor viinu concep să lipsească. Dimpotrivă, iarna sau în sezonul uscat al savanelor, rolul şi funcţia turisticăa vegetaţiei se reduce la minim. f) „Efectul de margine" şi „efectul de insulă” sunt generate de alternanţa sau izolareadiferitor componente floristice (forestieră sau ierboasă), în toate situaţiile menţionate acţionează„legea contrastului” fizionomic şi structural, conform căreia schimbarea bruscă a însuşirilor peisajului atrage după sine o creştere a interesului manifestat de călători. Marginea pădurii devineastfel o fâşie predilectă de concentrare cu caracter temporar a turiştilor, unde pajiştile oferă posibilităţi pentru amenajarea campingurilor, iar suprafeţele împădurite - ambianţa necesarărecreerii propriu-zise. Pentru turismul zonelor suburbane valoarea marginii pădurilor adiacenteeste dată de lungimea şi configuraţia ei, precum şi de compoziţia de specii a vegetaţiei dominante.Importanţa acestui element se reflectă şi în tendinţa infrastructurii de a se implanta în perimetrulsău. Suprafeţele ocupate cu păduri întinse generează şi „efectul de insulă", conform căruiaarealele de maximă concentrare a vizitatorilor vor coincide, de regulă, poienilor şi rariştilor dininteriorul pădurilor. Se constată încă o dată reacţia paradoxală a cererii turistice orientată spre unicitate, raritate, noutate Prezenţa pădurii devenind copleşitoare, vizitatorul încearcă să evadezedintr-un univers pe care anterior şi la dorit, căutând luminişurile unor pajişti, a „insulei"despădurite. Ea joacă rolul terenului optim pentru instalarea corturilor, dar şi pentru construcţiaunor baze de cazare permanente.Deşi efectul de margine nu se rezumă la contrastul peisagisticdintre terenurile cultivate sau pajiştilor cu pădure (întâlnindu-se şi în cazul malurilor apelor curgătoare sau al lacurilor), în primul caz el se manifestă mai evident şi are o desfăşurare spaţialămult mai largă.Ca element peisagistic, pădurea atrage vizitatorii prin sentimentul ce-1 induce de întoarcereîn natură, de eliberare totală faţă de stresul cotidian, prin posibilităţile oferite de plimbărileîndelungate, atmosfera de intimitate a actului recreativ, prin cura de aer ozonificat .Pădurea trebuie asociată, inclusiv pe plan turistic, unei biocenoze de mare complexitate,compusă, pe lângă esenţele lemnoase şi de alte specii de plante şi în care îşi găsesc condiţiioptime de vieţuire multe alte specii de animale. Fiecare în parte, într-o proporţie mai mică saumai mare, vor participa la diversificarea atractivităţii de ansamblu. g) Elemente de ordin spiritual legate de existenţa vegetaţiei Conexiunea perpetuă dintreom şi vegetaţie se reflectă şi în plan spiritual. Ca o consecinţă a acestei reflectări, anumiteelemente primesc o încărcătură emoţională aparte, devenind o sursă de certe atracţii. Stejarul luiŞtefan, teiul lui Eminescu sunt repere vii pe orice ghid turistic. Plante sacre pentru anumite religii:exemple – budismul „ Ficus religiosa”

____________________Resursele turistice faunistice.Dintre toate componentele cadrului natural, fauna este elementul cel mai mobil, fapt ce serăsfrânge asupra modului ei de integrare în grupa atracţiilor turistice şi a exploatării propriu - zise.Formele prin care fauna îşi atrage vizitatorii sunt diferite. Astfel, ca parte integrantă a unor biocenoze terestre, la rândul lor extrem de variate de la un tip de relief la altul, de la o regiuneclimatică la altă regiune, ea se evidenţiază prin diversitatea sa structurală. Turismul de cunoaştere,de informare, va căuta să valorifice pentru sine acest atribut. Descinderile în zonele polare şisubpolare nu pot fi imaginate fără a admira urşii albi, vulpea polară, focile, morsele, pinguinii saurenii; călătoriile în savană - fără a întâlni turmele de elefanţi, rinoceri, zebre sau gazele; explorarea pădurilor tropicale - fără a cunoaşte fauna exotică ce le populează etc.Pentru a facilita cunoaşterea lumii animale din regiuni îndepărtate, inaccesibile majorităţii turiştilor de rând, s-a recurs la înfiinţarea grădinilor zoologice şi a acvariilor. Dacă fauna, în totalitatea sa şi în mediul propriu de viaţă nu poate deveni un obiectiv turistic (datorită şimobilităţii sale) prin organizarea grădinilor zoologice şi a acvariilor, respectiv prin concentrareaspaţială a diverselor specii şi localizarea lor într-un areal bine definit acest lucru devine posibil.Implicarea faunei în turism este mult mai pregnantă şi directă în cazul anumitor forme de practicare a acestuia. Se are în vedere vânătoarea (turismul cinegetic) şi pescuitul (sportiv).Turismul cinegetic este practicat de o anumită categorie de participanţi, relativ redusănumeric, dar acest aspect nu influenţează eficienţa sa, ci dimpotrivă. Obiectul principal al recreeriiîl constituie prezenţa şi vânarea animalelor mari sau a celor cu blănuri preţioase. Trofeelereprezintă una din motivaţiile esenţiale ale practicării sale. Speciile de animale vizate diferă de la oregiune la alta. În zonele polare ţinta principală este ursul polar; în taigaua siberiana şi canadianăanimalele cu blănuri preţioase (hermelina, samurul, jderul, râsul); în pădurile de răşinoase alemunţilor înalţi - urşii sau cerbii, iar în savană leul sau elefantul.Pentru facilitarea recreerii de tip cinegetic, prin înmulţirea şi localizarea animalelor căutate,dar şi pentru menţinerea sub control a vânătoarei, s-au înfiinţat fondurile de vânătoare şi parcurilenaturale, unde riscul decimării faunei şi a dispariţiei unor specii valoroase este înlăturat.Pe lângă vânătoarea cu caracter sportiv, de agrement, se întâlneşte şi ocupaţia similară, dar a cărei finalitate nu este recreerea participantului, ci obţinerea unor bunuri alimentare sauindustriale (vânătoarea de balene, spre exemplu).Eficienţa turismului cinegetic este dependentă de densitatea vânatului într-o regiune dată.Ea se calculează după formula: S N D = unde: D - densitatea vânatului; N - numărul animalelor de interes cinegetic;S - suprafaţa în hectare a fondului de vânătoare.Pescuitul sportive este practicat de o anumită categorie de participanţi, desfăşurându-se în perimetrul acumulărilor lacustre sau de-a lungul râurilor şi litoralului, îmbinarea relaxării cuavantajul economic sporeşte importanţa sa. Şi în acest caz sunt vizate anumite specii de peşti, cuvaloare alimentară mai ridicată (păstrăv, sturioni).Fauna susţine turismul de recreere şi cunoaştere, indiferent de regiunea în care sedesfăşoară. Sensibilitatea sa deosebită la impactul antropic impune însă măsuri severe de control avânătorii şi pescuitului, fie prin organizarea fondurilor şi parcurilor, fie prin instituirea unui statutde protecţie absolută a acelor specii, care sunt ameninţate cu dispariţia (declararea lor camonumente ale naturii).Potenţialul turistic al faunei R. Moldova R. Moldova este relativ săracă în specii de animale, mai ales, în specii de mamifere mari.Astfel, pe teritoriul ţării sunt înregistrate cea. 14800 specii de animale, inclusiv 461 specii devertebrate.Arealele de viaţă ale speciilor comune sunt legate de masivele împădurite, protejate sau nu destat. Aici se întâlnescmistreţul, cerbul pătat, vulpea, iepurele, bursucul – principalele mamiferecinegetice din republică. În mare parte ele sunt răspândite în rezervaţiile naturale – „Codrii" „Pădurea Domnească”, „Plaiul Fagului". Dintre mamiferele cu blană preţioasă la noi în ţară seîntâlnesc vidra, nurca, jderul de pădure, hermelina, dihorul de stepă, pisica sălbatică. Ele suntrăspândite, pe lângă arealele menţionate, în rezervaţiile „Prutul de Jos", „Pădurea Domnească" şiîn cursul inferior al Nistrului. Sectoarele inferioare ale văilor Nistrului şi Prutului dispun şi decea mai variată faună avicolă (păsări): egreta mare, lebăda de vară, barza neagră, lopătarul,dropia, vulturul pescar. Pentru turismul de masă o importanţă deosebită o are fauna din grădinilezoologice (la Chişinău, spre exemplu).Comparativ cu turismul de masă, aproape indiferent faţă de fauna sălbatică, cel de elită(inclusiv ecoturismul şi turismul cinegetic) este primul beneficiar al acesteia.Pe teritoriul

înălţime.Apele termale şi termo-minerale sunt cantonate la mari adâncimi şi ajung la suprafaţă fie prin izvoare localizate pe dislocaţii profunde, fie prin foraje. Termalismul lor determină o dizolvarerapidă şi masivă a sărurilor, rezultând adesea o mineralizare dependentă de compoziţia chimică asubstratului geologic în care este cantonat acviferul sau pe care-l străbat în ascensiunea spresuprafaţă. În România, cel mai important acvifer termal este amplasat în subsolul Câmpiei şiDealurilor de Vest, Munţilor Apuseni şi Carpaţilor Meridionali.Principala funcţie turistică a apelor termale şi termo-minerale este cea curativă (în tratareaafecţiunilor reumatismale, ale aparatului locomotor), dar se extinde şiexploatarea recreativă (ştranduri, piscine). Pentru alte continente, remarcabilă este concentrarea de izvoare termale înParcul Yellowstone (peste 3000), Japonia, Filipine, China, etc.Apele minerale alcătuiesc o categorie aparte de resurse, atât din punct de vedere genetic,cât, mai ales, a funcţiei turistice. Importanţa lor atractivă constă în conţinutul de minerale, răsfrânsă pozitiv în contextul utilizării lor în cura internă (cea mai frecventă) sau externă. Gama afecţiunilor tratate este extrem de largă, începând de la cele ale aparatului locomotor (reumatism degenerativsau inflamator), cardiovascular, digestiv, neurologic, respirator, boli metabolice etc.Repartiţia apelor minerale relevă concentrări ale resurselor în anumite ţări şi lipsa lor pesuprafeţe vaste. România posedă peste 3000 izvoare cu ape minerale, situându-se pe primul locîntre statele europene. O urmează, la mare distanţă, Ungaria (447), Italia (264), Germania (165),Franţa (116), Cehia şi Slovacia (57) etc. Dintre staţiunile turistice, localizate lângă astfel de sursemenţionăm: Karlovy-Vary, Marianske Lazne (Cehia), Rogonsca Slatina (Iugoslavia), Călimăneşti-Căciulata, Borsec (România), etc.În funcţie de principiul lor terapeutic, apele minerale se clasifică astfel: ape oligominerale;ape carbogazoase; ape alcaline şi alcalino-feroase; ape feruginoase; ape iodurate; apesulfuroase; ape sulfatate; ape radioactive; ape clorurato-sodice.În România predomină ape carbogazoase, conţinutul de CO2 (280 mg/1) depăşind cu multapele similare din Franţa sau Germania.Adesea împreună cu apele minerale se întâlnesc mofetele şi solfaterele. Astfel, la Covasna(România), se află cele mai concentrate mofete din Europa (97-98% CO2), iar în masivul Puciosul,câteva solfatare cunoscute.Spre deosebire de apele de suprafaţă (râuri, lacuri, mări, oceane) a căror exploatare se poateintensifica datorită prezenţei lor continue şi, practic, inepuizabilă, valorificarea apelor minerale şitermale are o limită critică, a cărei depăşire poate duce la epuizarea zăcământului sau ladeprecierea calitativă a acestuia.Gheţarii reprezintă acumulări de apă solidificată, proprii regiunilor reci ale globului, piscurilor muntoase înalte sau unor cavităţi subterane de excepţie. Rolul lor turistic este, în primulrând, de ordin peisagistic. Pe de altă parte, suprafeţele multor gheţari alpini se transformă înterenuri ideale pentru schi, relungind mult sezonul recreativ la altitudinea de maximă persistenţăa limbilor gheţarilor.Dintre tipurile de turism influenţate în desfăşurarea lor, de prezenta hidrografieimenţionăm: turismul de scurtă durată, pe malurile râurilor şi lacurilor; turismul de medie şi lungădurată în zona litoralelor, cu o tentă majoră a recreerii; turismul curativ de medie şi lungă duratăce valorifică apele termale şi minerale; turismul de recreere sportivă etc.

____________________Turismul este un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat denevoia umană de cunoaştere, recreare şi recuperare fizico-psihică în condiţiile uneicivilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea populaţiei. Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive ale unuiteritoriu, indiferent de originea lor şi de relaţiile dintre ele. Este una dintre categoriilede bază ale turismului, stând la baza apariţiei şi dezvoltării fenomenului turistic, acărui "materie primă" se constituie. Ele determină mărimea, intensitatea şidiversitatea fluxurilor turistice, respectiv valoarea nemijlocită a consumului turisticşi, prin aceasta, a eficienţei economice. Se deosebesc două grupe majore de obiectivece compun fondul turistic, şi anume, cele aparţinând cadrului natural - resurseleturistice naturale, şi cele de provenienţă antropică - resursele turistice antropice. Resursele turistice natural reprezintă componente ale mediului care prinnatura, calitatea şi specificul lor sînt recunoscute de turism şi valorificate prin acesta:elementele geomorfologice, climatologice, hidrologice, floristice şi faunistice, peisaje,substanţe minerale balneare şi alţi factori.Condiţiile naturale reprezintă un element multifuncţional în peisaj: elementelenaturii reprezintă obiectele importante ale potenţialului turistic, natura oferă tuturor activităţilor turistice mediul pentru desfăşurare, de asemenea, condiţiile naturaledetermină apariţia la turişti a motivaţiilor de deplasare. Natura are o implicare variată în turism, de la o participare simbolică, greusesizabilă, la una complexă, polivalentă, devenind, prin intermediul componentelor proprii, un obiectiv propriu zis.Exploatarea economică, a cadrului natural, prin intermediul turismului, arediverse forme. Însă, indiferent de formele de exploatare, toate ele au ca scop principal - satisfacerea cerinţelor turiştilor. Având în vedere, că preferinţele masei devizitatori sunt extrem de variate, rezultă că gama de exprimare a participăriicadrului natural va fi asemănătoare. Astfel, o mare parte dintre turişti proveniţi dinmediul urban, stresant, preferă o natură nemodificată şi exotică. Dar, pentru aajunge şi pătrunde în aceste locuri, pentru a-i admira valenţele în deplină securitateşi confort este nevoie, în primul rând, de căi de acces moderne. Construirea acestora,înseamnă o primă modificare de proporţii a cadrului natural.Pe de altă parte, există numeroase componente ale cadrului natural, care înstare brută sunt inaccesibile turiştilor de rând, unde punerea în valoare a resurseiatractive înseamnă intervenţii de amploare în chiar structura obiectivului(amenajarea peşterilor, cheilor). Strategia unor astfel de acţiuni, rămâne cea aneafectării (sau a modificării minime) a trăsăturilor iniţiale ale peisajului, cuasigurarea unui echilibru dinamic, menit a proteja şi conserva obiectivul.Principalele grupe de obiective aparţinând cadrului natural sunt: relieful,structurile geologice inedite, climatul, hidrografia, vegetaţia şi fauna.1. Categorii de resurse turistice Potenţialul turistic al unui areal geografic este certificat de existenţa unor resurse turistice potenţiale (care pot deveni atracţii turistice), precum şi de prezenţa infrastructurilor turistice care să favorizeze valorificarea lor economică şi a resurselor turistice reale (devenite deja atracţii turistice).Resursele turistice potenţiale sunt acele resurse naturale şi/sau antropice care pot deveni atracţii turistice. Potenţialul acestora de a deveni atracţii turistice este dat şi de prezenţa unor infrastructuri care să favorizeze valorificarea lor economic.Resursele turistice reale sunt acele resurse naturale şi/sau antropice care au devenit, într-o măsură oarecare, atracţii turistice şi ca urmare există un anumit grad de valorificare economică, astfel încât potenţialul lor turistic este deja dovedit.Termenul de resursă atractivă, se utilizează uneori în locul celei mai intens uzitate, de "fond turistic", datorită semnificaţiei sale etimologice mai profunde: în vreme ce „fondul turistic" poate include si elemente ale infrastructurii, termenul de resursa atractiva" trimite, invariabil, numai la acele elemente ale peisajului, preexistente, ce sunt inzestrate cu atributul atractivitatii. Deşi, prin aport antropic pot aparea noi resurse, fenomenul turistic debuteaza intotdeauna de la cele existente. În funcţie de particularităţile lor genetice, resursele atractive grupeaza obiectivele turistice în două categorii majore:1. resurse atractive aparţinând cadrului natural;2. resurse de provenienta antropică.

____________________Activităţile economice, indispensabile continuităţii şi afirmării civilizaţieiumane, presupun, pentru optima lor desfăşurare, edificarea unei infrastructurispecifice. Din cele mai vechi timpuri şi până azi realizarea acesteia au îmbinat, înmajoritatea cazurilor „utilul cu frumosul”. Încercarea omului, manifestată permanent,de a înzestra obiectivele cu destinaţie economică primordială cu însuşiri fizionomicedeosebite, acordă acestora o atractivitate ce poate fi exploatată în plan turistic. Caurmare, zestrea atractivă a multor edificii din această grupă trebuie căutată în arhitectura, grandoarea sau ineditul amplasării lor spaţiale. Nu se poate omite nicifaptul că la întregirea atributelor lor turistice un aport însemnat şi-l aduc uneleelemente ale cadrului natural, ele însele de un pitoresc aparte.Între obiectivele economice cu funcţie turistică amintim: poduri şi viaducte,tunele, metrouri, canale, apeducte, baraje şi lacuri de acumulare, turnuri, sediile unor firme, instituţii şi expoziţii economicePodurile şi viaductele surmontează, ca

urma apariţiei artileriei de asalt, dar şi a îmbunătăţiriitehnicilor şi mijloacelor constructive. În acest scop sunt preferate cele maiinaccesibile terenuri, care să ofere o protecţie naturală suplimentară (cum este cazulcetăţii San Marino, amplasată pe un pisc ocrotit din trei părţi de abrupturi de peste100 m înălţime, imposibil de escaladat cu mijloacele evului mediu). Zidurile cresc îngrosime şi înălţime, bastioanele şi contraforturile se înmulţesc (Constantinopolul,Viena, Buda, Suceava, Neamţ).Multe oraşe contemporane păstrează în arhitectura lor numeroase relicve alecetăţilor de odinioară. Astfel, Moscova şi-a lărgit în mai multe etape perimetrulconstruit începând de la fortăreaţa Kremlinului. Kievul a fost iniţial o aşezarefortificată, St. Petersburg a urmat aceeaşi cale, începând din 1703. Veneţia a apărut cao cetate lagunară, iar Parisul s-a răsfiat în jurul Insulei Cetăţii (Ile de la Cite), etc.Funcţia de apărare îndeplinită de majoritatea cetăţilor antice a dictat o dispoziţiespaţială preferenţială: de-a lungul frontierelor diferitelor state din vremea aceea (cumse remarcă în cazul Moldovei), la intersecţia sau pe axele de intensă circulaţie(Babilon, Palmira, Damasc), pe malurile fluviilor şi mărilor intens navigate(Constantinopol, Genova, Veneţia, Cadiz, La Rochelle, Dubrovnic) etc. Acest aspectinfluenţează pozitiv acţiunile de integrare turistică în circuite specifice.F ortificaţiile îmbracă forme diverse de la o epocă la alta, de la o regiune la alta.În această grupă de obiective se includ zidurile şi turnurile, în măsura în care ele nusunt părţi constitutive ale unor ansambluri arhitecturale analizate deja (castele, cetăţi).Cel mai important obiectiv din această categorie este Marele Zid Chinezesc, cuo lungime de peste 5000 km, singura construcţie pământeană ce poate fi văzută de peLună. Uriaşul edificiu porneşte din nordul peninsulei Liapdong şi se orientează sprevestul ţării, până în provincia Gansu. Debutul construcţiei are loc în perioada antică şicontinuă până la mijlocul sec. XVII. Zidul chinezesc rămâne cea mai grandioasărealizare antropică de la începuturile omenirii până astăzi, şi constituie unul dintre principalele obiective turistice mondiale.

Edificiile culturale şi sportive Îşi păstrează, în majoritatea cazurilor, funcţia iniţială care, prin ea însăşi devineo sursă a interesului turistic. Desigur, modificarea în timp a însuşirilor actului culturalşi metamorfozele spiritului uman au condus la apariţia unor noi tipuri de edificiiculturale, paralele cu abandonarea celor tradiţionale. De la agora s-a ajuns laamfiteatrele universităţilor sau centrelor culturale de pretutindeni.Atributele atractive ale edificiilor culturale sau sportive provin din arhitecturalor, adesea insolită, cât şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale. Din această grupă fac parte următoarele tipuri de obiective: agora sau forumul, teatrele, amfiteatrele,stadioanele, operele, universităţile, muzeele, colecţiile, bibliotecile şi caselememoriale.Agora sau forumul este o însumare de elemente arhitecturale care delimiteazăo incintă în care, în antichitate, se desfăşurau principalele evenimente din viaţaaşezării. Ea avea o formă dreptunghiulară sau pătrată şi era înconjurată de construcţiiimpunătoare. Agora Atenei, Romei sau forumul din Pompei ne oferă o imagineelocventă asupra a ceea ce a reprezentat „piaţa” centrală a vechilor metropole sauoraşe. Forumul din Pompei , cel mai bine conservat dintre toate edificiile de acestgen, are o lungime de 142 m şi o lăţime de 38 m, fiind înconjurat pe trei laturi de ogalerie sprijinită pe coloane, iar pe a patra latură de templul lui Jupiter. În incinta saexistau numeroase statui şi o tribună pentru oratori.Teatrele apar de asemenea în antichitate şi au dimensiuni notabile datoritădestinării lor ca loc de practicare a actului cultural în aer liber. În general, au formăliniară sau uşor curbată, în funcţie şi de topografia terenului în care sunt sculptate sauamenajate. Se întâlnesc în toate oraşele mai importante ale polisurilor greceşti,începând cu Atenaşi continuând cu Epidaur, Olimpia, Miceneetc.Amfiteatrele reprezintă o ridicare, la cote superioare, a masivităţii înarhitectura cu destinaţie culturală sau sportivă. De la forma liniară sau semicirculară avechiului teatru se ajunge la cea circular-ovoidală a amfiteatrelor.Pragul superior atins în înălţarea acestui tip de construcţii este cel al Colosseumului (Colizeul) din Roma, a cărui ridicare se realizează între 75-80 e.n., întimpul domniei împăraţilor Vespasian şi Titus. Are o formă eliptică (188/156 m), oînălţime de 55 m şi o capacitate de 55000 locuri. Intrarea se realizează prin 80 dearcade susţinute de coloane. Etajarea coloanelor pune în evidenţă succesiunea celor trei stiluri ale arhitecturii antice: doric în faţă, ionic la mijloc şi corintic la ultimeledouă nivele. În ferestrele arcadelor erau expuse numeroase statui.Colosseumul, ca dealtfel multe alte amfiteatre, cuprindea tribunele pentruspectatori, arena în care aveau loc luptele şi încăperile plasate sub tribune sau arenă,destinate luptătorilor şi cuştilor pentru fiare. Unele amfiteatre mai importante puteaufi transformate în bazine cu apă pentru spectacole navale. Amfiteatrul din Pompei are aceeaşi formă ovoidală (135/104 m) şi o capacitatede 12000 locuri. A fost construită în anul 80 î.e.n. fiind printre cele mai vechi dinlume. Amfiteatrele romane de acest tip se păstrează încă, pe lângă celesusmenţionate, în oraşele peninsulei italice, în sudul Franţei (Mâmes, Beziers, Arles) şi Spania (Granada, Sagunto, Pamplona), unde se desfăşoară vestitele coride.Din punct de vedere arhitectural, amfiteatrele au constituit un model pentruedificarea stadioanelor moderne, răspândite pe toate meridianele globului. Multe dinaceste construcţii se impun prin grandoare ( Maracana, din Rio de Janeiro; Lujniki din Moscova; San Siro din Milano, Olimpic din Kiev), altele prin tradiţiacompetiţiilor organizate (Wembley, în Londra) şi, în sfârşit, unele prin arhitecturainsolită (stadionul olimpic din Munchen, stadionul din Monte Carlo, Bari etc.). Stadionul olimpic din Munchenare o formă inedită derivată din desfăşurareaacoperişului său sub forma unor pânze de păianjen imaginate de Otto Frey.Dimpotrivă,stadionul Universităţii din New Haven prezintă un acoperiş sub formăde „coamă”, iar arena din Raleigh (SUA) relevă rolul estetic al formelor curbate.Clădirile operelor actuale atrag un mare număr de vizitatori dornici de aadmira unele opere sau artişti celebri. Construcţiile devin adesea doar pretexte alesatisfacerii nevoii de recreere spirituală realizată în plan mental. De altfel uneleedificii de acest gen, prin însăşi arhitectura lor modestă, fără nici o însuşire deosebită,lasă locul deplin trăirilor interioare. Exemplul operei Scala din Milano, o construcţieanonimă în arhitectura oraşului este elocvent în această privinţă.Există însă şi lăcaşuri de cultură muzicală unde aportul arhitectural încreionarea atracţiei turistice este mai substanţial, cum este cazul operelor din Viena, Paris sau New York .Universităţile au constituit, încă de la înfiinţarea lor, repere constante alecererii turistice. Ca focare de aleasă cultură, ele s-au transformat, de-a lungulsecolelor, în puncte de atracţie turistică pentru toţi cei care le-au frecventat sau pentrucei dornici de a-şi înnobila spiritul, savurând din atmosfera lor. Cele mai vechiedificii din această categorie apar în Italia evului mediu: Bologna (1119), Ravena(1130), urmate fiind de universităţile Sorbona (1200), Cambridge (1209) şi Oxford (1214), Praga, Cracovia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Kolnetc.Faima universităţilor constă atât în zestrea lor materială – arhitectura clădirilor, biblioteci, muzee, parcuri, stadioane, cât mai ales în moştenirea spirituală datoratămarilor personalităţi care au studiat sau activat în fiecare dintre ale. Cu câtcelebritatea şi numărul acestora a fost mai mare cu atât rolul instituţiei în sine estemai mare.Muzeele aparţin, prin destinaţia bunurilor înmagazinate, edificiilor culturale,adresându-se celor interesaţi de bunurile intime ale creativităţii umane. În unelecazuri, valoarea lor turistică sporeşte prin însuşirile arhitectonice ale clădirilor ce leadăpostesc ( palatul Louvre, Palatul de Iarnă). În anul 1970 în întreaga lume existaucirca 18000 muzee (6000 în ex.-USSR, 1183 în Franţa, 972 în Italia etc.).Tipologia muzeelor este dintre cele mai variată. Astfel, deosebim muzee deartă, etnografice, istorice, ale ştiinţelor naturale etc. În general, valoarea şi mărimeamuzeului este strâns legată cu posibilitatea de colectare, sistematizare şi conservareale organizatorilor. Ca urmare,muzeele naţionale vor reprezenta o concentrare avalorilor artistice de la nivelul întregii ţări, precum şi anumite piese intrate în patrimoniul ţărilor respective din exterior. Dimpotrivă, muzeele regionale(judeţene, districturale) vor dispune de exponate recoltate dintr-o regiune dată, iar cele locale din perimetrul aşezării date.Se remarcă, de asemenea, o discrepanţă notorie între bogăţia, varietatea şivaloarea exponatelor muzeelor unor ţări care au avut colonii sau dispun de o forţăeconomică de anvergură şi unele state mici şi sărace. În primul caz ele au acumulat,deseori prin rapt colonial, lucrări de artă de mare

biserici înstil rococo, în care, abandonând tradiţia, formele diferă de funcţia lor, iar relaţia întrearhitectura interioară şi cea exterioară nu este obligatorie. El apelează la arcurielipsoidale, care fac posibilă fuziunea volumelor, reuşind spectaculoase ornamente şiefecte de lumină.Elemente inedite, pe plan arhitectural, sculptural şi pictural introduc şi bisericile San Ambroggio din Milano, construită în stil romanic în secolul XI,bisericile din Perigueux (sec. XII), Arles sau Vezelau (Franţa), precum şi cea din Kondopog (Ucraina)a cărei înălţime (70 m) o situează pe primul loc, între bisericiledin lemn, în lume. Catedralele,moscheile şi sinagogile importantă de edificiireligioase, în care grandoarea şi complexitatea arhitecturii atinge apogeul. caracteristice spaţiului european şi american, unde predominăcreştinismul. Valoarea turistică a catedralelor o dă, înainte de orice, arhitectura proprie stilului constructiv (romanic, baroc, gotic, rococo, clasic, neogotic).O capodoperă indiscutabilă este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul), construită în anul 537 şi care a fost ocrotită de cuceritorii. Aparţine stilului romanic, în care senzaţia de dilatare a spaţiului interior este evidentă. Datorită uneicupole cu diametrul de 33 m şi o înălţime de 45 m, la baza căreia se află 40 ferestre acăror lumină dau impresia că întreaga construcţie este suspendată de cer cu un lanţ deaur „(Procopiu)”.Valenţe turistice dificil de apreciat posedă basilica San Marco din Veneţia, acărei înălţare începe în secolul X şi a concentrat un aport substanţial, material şispiritual. Întreaga artă a bazinului mediteranean este onorată să înalţe un edificiu fărăseamăn. Valori artistice create în alte locuri (cai de bronz aurit aduşi de laConstantinopol, coloane de marmură policromă egiptene etc.) sunt transferate laVeneţia pentru a împodobi basilica ce ocroteşte relicvele sfântului Marcu. Superbemozaicuri interioare sunt prinse într-un fond aurit al pereţilor şi cupolelor.Aceluiaşi stil romanic, cu puternice influenţe bizantine, îi aparţin catedralele San Vitale şi Sant Apollinaire Nuovio din Ravena, cunoscute prin arhitectura lor,dar şi prin mozaicurile executate din marmură, sidef, aur, argint şi pietre preţioase.Tot în Italia, unde stilul romanic a înflorit, se află catedralele din Pisa, Florenţa (SanMiniato al Monte), Monreale etc.Influenţele romanice pătrund şi în Germania, vizibile în fizionomia artistică a catedralelor din Mainz, Worma, Limburg sau Speyer; Franţa (Angouleme,Clouny), Anglia (Durham şi Ely), Spania (Santiago de Compostela), Bulgaria(Sfânta Sofia din Sofia), Polonia (Cracovia), Croaţia (Dubrovnik)etc. Catedraladin Santiago de Compostela a devenit centrul unui mare pelerinaj („Ierusalimuloccidentului”), având formă de cruce latină, două turnuri de 75 m înălţime,numeroase porţi, capele, sculpturi, vitralii şi adăpostind mormântul Sf. Iacob.Sub influenţa renaşterii italiene, în arhitectura europeană apar două noi curente, barocul şi clasicismul, reprezentate prin numeroase edificii de tip catedrală. În Spania barocul se afirmă ca o artă naţională – stilul chiurrigueresc (de la arhitectul JoseChiurriguero) – transpus ulterior în spaţiul latino-american.Edificii baroce sunt ridicate în Spania ( Salamanca, Madrid), Germania,Austria, Rusia. Pentru Italia expresia de vârf a artei barocului o întruchipeazăcatedrala San Piedro din Roma (Vatican), cea mai vastă construcţie religioasă dinlume (15160 m2 suprafaţă, 143 m înălţime), susţinută de 868 coloane de marmură,travertin, bronz sau stuc. Nava centrală şi cupola sunt opera lui Michelandgelo, acărui celebră statuie, Pieta, se află în prima capelă din dreapta intrării.Clasicismul, un curent artistic răspândit îndeosebi în Franţa şi Anglia, are caîntruchipare de marcă cunoscuta catedrală Sf. Paul din Londra. Construcţia ei începeîn anul 1675. Se remarcă printr-o desăvârşită unitate stilistică, o cupolă de maridimensiuni şi numeroase coloane corintice.Mai numeroase şi mai variate constructiv sunt însă catedralele gotice. Dintremonumentele aparţinând acestui stil se evidenţiază: Notre Dame de Paris, Chartres, Reims şi Amiens (Franţa); Canterbury, York, Londra (Anglia); Koln, Ulm,Freiburg (Germania); Burgos, Leon, Sevilla (Spania); Milano, Siena, Orvietto(Italia), Linz, Viena, Praga, Cracovia etc.În Italia, centrul arhitecturii gotice se află la Siena, unde Jacopodella Querciadefinitivează în acest stil construcţia domului, începută în anul 1065. În perioada deconsolidare a manierei respective, desfăşurată de-a lungul secolului XIII, este înălţată catedrala romano-gotică din Orvietto, cunoscută prin policromia mozaicurilor, fineţeasculpturilor, mulţimea basireliefurilor şi picturile lui Fra Angelico. Numeroasesuperlative întruneşte însă Domul din Milano, operă a mai multor generaţii dearhitecţi italieni, francezi şi germani. Construcţia edificiului debutează în timpuldomniei ducelui Gian Galeazzo Visconti (1378-1402) şi se continuă, cu numeroaseîntreruperi, până în anul 1858. Clădirea are 148 m lungime şi 91 m înălţime, fiind ooperă fără unitate arhitecturală („o capodoperă a falselor capodopere”). Posedă peste2300 statui, numeroase arcade, contraforturi etc. Durata îndelungată a construcţiei afavorizat influenţarea puternică a goticului de către baroc. Rămâne cel mai importantobiectiv turistic al oraşului Milano. Catedrala Notre Dame a fost construită în etape succesive între anii 1163-1345şi a îndeplinit iniţial funcţia unei adevărate instituţii statale, unde se desfăşurauadunările publice sau se încoronau regi sau împăraţi (Henric IV şi NapoleonBonaparte). Poate adăposti 6500 persoane, având 130m lungime, 48m lăţime şi 69mînălţime. Armonia proporţiilor, puritatea liniilor şi eleganţa bogatelor ornamente i-audus faima pe toate meridianele, odată cu operele literare sau cinematografice, care auales-o ca loc de desfăşurare a unor acţiuni palpitante. Portalurile faţadei principalesunt bogat ornamentate cu sculpturi şi scene biblice.O altă capodoperă a goticului francez este catedrala din Chartres, ridicată pevestigiile unei biserici romanice între anii 1194-1260. Se detaşează aici numărulapreciabil de figuri sculptate, între care nu lipsesc întruchipările celor şapte arteliberale (Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Geometria, Astronomia şiMuzica), respectiv chipurile unor iluştri exponenţi ai lor (Aristotel, Cicero, Pitagora).Chartres este renumită şi prin marea suprafaţă a vitraliilor, care atinge incredibilacifră de 2500 m2, unde abundă cunoscutul „albastru de Chartres”. Un farmec aparterezervă catedrala privitorilor săi sub aspectul arhitecturii, prin cele două turle inegaleca înălţime şi diferite ca stil constructiv. Turla din dreapta intrării, mai înaltă (155 m)şi mai masivă, se ridică sub o formă dreptunghiulară mult deasupra acoperişului, pentru ca în continuare să treacă într-o formă prismatic-octogonală. Turla din stânga,înălţată mai târziu cu patru secole, este mai scundă (106 m înălţime) şi renunţă latiparul dreptunghiular, îmbrăţişând o formă poliedrică.Un loc aparte îl ocupă, în suita construcţiilor gotice din Franţa, catedrala din Strasbourg (142 m înălţime), a cărui atracţie derivă şi din asimetria produsă deneridicarea celei de a doua turle, dar şi din prezenţa orologiului astronomic, celebru prin executarea mecanismului său.În Anglia, printre monumentele gotice de mare atracţie se înscrie catedrala din Canterbury, edificată între anii 1175-1503. Lungimea mare (154 m) şi ridicarea părţiivestice mai târziu, în altă manieră, creează impresia unui edificiu compus din două biserici. Ferestrele sale sunt acoperite cu cele mai vechi vitralii engleze (sec. XII-XIII).Trăsătura tipică a goticului englez o întâlnim lacatedrala din Salisbury(1220-1270). Are 140 m lungime, 45 m lăţime, un turn înalt în centru şi o faţadă de mare bogăţie sculpturală. Catedrala Westminster din Londra, impune goticul englez prin dimensiuni(156 m lungime, 22 m lăţime), etalată îndeosebi pe înălţime şi prin elementelearhitecturii de detaliu, care conservă formele ogivale.În Germania port-drapelul construcţiilor religioase revine catedralei din Koln,construită între 1248-1280. Ea se aseamănă mult cu cea din Amiens, fapt explicat despecialişti prin originea franceză a primului său arhitect. Este cea mai înaltă clădiredin lume (156 m) executată în întregime din piatră. Pe locul doi într-o astfel deierarhie se situează catedrala din Ulm(154 m), a cărei construcţie începe în anul1337 şi se sfârşeşte în secolul XVI. Brodarea impunătorului turn este completă, de la bază până în vârful fleşei. De mare valoare este şi decorul flamboiant al marelui portal de la întrarea principală.Influenţa ordinelor călugăreşti şi a meşterilor veniţi din Franţa au transformatoraşul spaniol Burgos,vechea capitală a Castiliei, într-un oraş gotic de primărezonanţă. Construcţia vestitei sale catedrale începe în anul 1221 şi a durat trei secole.Turiştii vin la Burgos pentru a admira monumentalitatea

liniştea desăvârşită întâlnită înnumeroase sectoare de galerii fosile. Referitor la acustica peşterilor se impune menţionăriirezonanţa lor deosebită, particularitate valorificată sub aspect turistic prin amenajarea unor sălide concerte în subteran, cum ar fi cele din Peştera de la Româneşti din Munţii Poiana Rusca,Jeita (Liban), Aggtelek (Ungaria), etc.Atributele morfologice de excepţie sunt date, în primul rând, de amploarea încăperilor multor peşteri. Este de ajuns ca un gol subteran să aibă dimensiuni apreciabile pentru cafascinaţia indusă vizitatorilor să fie deosebită.Săli cu dimensiuni remarcabile sunt în numeroase peşteri: Sarawak din peştera NasibBagus (Peştera Norocului) din Nord-vestul insulei Kalimantan este cea mai mare (700m lungime,190m lăţimea medie şi 100m înălţimea medie) şi voluminoasă (12 mln km), Big Rum dinPeştera Karlsbad (S.U.A.) are următorii parametri - lungimea 540m, lăţimea 330m şi înălţimea77m; Holoch Eisrienselwelt - Munţii Alpi; Av. Pierre, St. Martin - Munţii Pirinei; MamouthCave ş.a.Alte elemente spectaculare sunt galeriile largi şi înalte, specifice peşterilor străbătute derâuri cu potenţial de denudare apreciabil (Coridorul Principal din Peştera Karlsbad are 250m înlungime).O impresie favorabilă lasă şi dimensiunile largi ale intrărilor în peşteri. Mai ales acolounde ele nu sunt urmate de desfăşurări asemănătoare ale sălilor şi galeriilor.În acelaşi context se impune varietatea morfologiei majore şi de detaliu a peşterilor. Se pot delimita două grupe majore de obiective, şi anume: forme aparţinând acţiunii de sculptare acavităţilor subterane şi forme rezultate în urma acţiunii de depunere şi acumulare.Atolii sunt formaţiuni coraligene specifice zonelor intertropicale ale lumii. Aici, pe platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci, vieţuitoarele marine construiesc edificii unice, cuaspect circular, inelare în centrul cercului izolând un ochi de apă sub forma unui lac în mare sauocean. Atolul devine astfel o insulă cu centrul lichid, o oglindă în apa căreia se reflectă palmierii ce a porţiunile emerse.Frumuseţea atolilor este indiscutabilă, majoritatea fiind atraşi şi încântaţi de exotismul lor.Adică stârnesc acele motivaţii psihologice pentru care practicarea turismului înseamnă recreareadevărată.Astfel de areale se întâlnesc pe litoralul peninsulei Florida, pe ţărmurile Mării roşii, Indiei,Oceaniei. Un loc aparte revine Marii Bariere de Corali din partea estică a Australiei unde, chiar dacă activitatea organismelor cu schelet calcaros n-a dus la apariţia atolilor, se poate practica celmai spectaculos turism subacvatic din lume. Această regiune reprezintă un veritabil paradis alfaunei marine, ascunsă şi protejată de formaţiunile coraligene.Cel mai mare atol (Kwajalein) are o lungime de 283 km şi închide o lagună cu o suprafaţă de2850 km2. Insula face parte din arhipelagul Marshall, are o formă ovală, măsurând 65 km lungime şi30 km lăţime. Atolul cu cea mai mare suprafaţă de uscat (477 km2) se numeşte Christmas din grupulde insule Linee (statul Kiribati).Dunele si câmpurile de dunecaracterizează peisajul multor regiuni deşertice din lume.Dunele reprezintă valuri şi movile asimetrice de nisip construite de către vânt. Ele au variate forme(valuri de nisip, barcane, dune parabolice) şi se asociază spaţial generând câmpuri de dune extinse pe sute sau mii de km2 în Sahara, deserturile peninsulei Arabia, Australia. Le putem întâlni şi în zonele temperate ale globului, în special cele litorale, cu depozite nisipoase. Elementul cel maiatrăgător al dunelor este înălţimea lor (de la 1-5m până la zeci de metri). Cele mai înalte dune seîntâlnesc în Sahara – 200-300m. Dunele diversifică morfologic suprafaţa deşertului generând un peisaj vălurit, auster prin lipsa vegetaţiei şi aflat într-o continuă metamorfoză fizionomică_______________________________________________Activităţi umane cu funcţie turisticăPe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-omaterializare certă – ceea ce le conferă şi atributul permanenţei – potenţialul atractivde origine antropică înglobează şi o serie de activităţi şi manifestări ne materializatespaţial. În consecinţă, ele vor deveni o sursă a interesului turistic doar în anumiteintervale temporale, în perioada desfăşurării lor. Astfel de activităţi şi manifestăriumane sunt: nedeile, carnavalurile, târgurile şi expoziţiile, hramurile şi pelerinajelereligioase, festivalurile artistice, alte manifestări (festivităţi, sărbători etc.).Nedeile sunt evenimente cu adânci rădăcini în tradiţiile popoarelor, prilejuitede succesiunea ciclică a anotimpurilor, de reluarea ritmică a unor vechi trăiri şiobişnuinţe. În general ele se desfăşoară primăvara, când natura se trezeşte la o nouăviaţă. Aproape fiecare floare are nedeia sa: Înflorirea a cireşului şi crizantemelor estemotivaţia sărbătorilor sakura şi kiku pentru japonezi, cu adevărate pelerinaje floralela Tokyo, Kyoto, Yoshimo sau Koganei.Carnavalurile impresionează turiştii prin exuberanţa lor, prin descătuşareaenergetică şi de imaginaţie, atât de necesară actului recreativ. Unul dintre cele maivechi evenimente de acest gen este carnavalul de la Nisa (1294). Alt carnaval celebrueste cel de la Rio de Janeiro, ce se desfăşoară la începutul fiecărui an.T ârgurile şi expoziţiile sunt evenimente comerciale şi economice cu activitateciclică. În această perioadă devin centre de polarizare a turiştilor atât prin activităţilecomerciale desfăşurate, cât şi prin atmosfera inedită şi noutatea produselor expuse.Un mare număr de vizitatori se înregistrează la târgurile şi expoziţiile internaţionale.Dacă târgurile sunt, în general, organizate anual (Tokyo, Brno, Berlin, Bucureşti etc.)şi au un pronunţat caracter comercial, marile expoziţii, cu tentă universală, îşi aleg un pretext bine motivat (spre exemplu, expoziţia mondială de la Sevilia, din 1992, a fostdedicată celor 500 de ani de la descoperirea Americii de Cristofor Columb). Ele suntnişte bilanţuri ocazionale ale civilizaţiei umane.F estivalurile artistice (muzicale, folclorice, teatrale, cinematografice) atrag oanumită fracţiune din vizitatorii ce practică turismul cultural. Astfel, în Salzburg sedesfăşoară festivalul Mozart; în Bayreuth – festivalul lui Vagner; în Viena – festivalul lui Johann Straus, Bethoven sau Schubert. Foarte numeroase suntfestivalurile de muzică modernă, căutate de tineri (New Orleans, San Remo, etc.).Festivalurile folclorice pot avea caracter naţional sau internaţional. Între celedin urmă de mare notoritate se bucură manifestările de la Cleveland (Marea Britanie),Montoire şi Dijon (Franţa), Teruel (Spania) etc.Hramurile şi pelerinajele religioase concentrează anual, indiferent de cultulreligios practicat, mase enorme de oameni, între care numeroşi turişti. Pelerinajelespre marile citadele ale cultului creştin, budist sau islamic se instituie în fenomene derezonanţă internaţională. Astfel, spre Roma, Ierusalim, Covadogna sau Lourdes seîndreaptă milioane de creştini; spre Lhasa, Varanasi sau Kamakura – budiştii, iar spreMecca sau Medina – musulmanii. Acum, ca şi în evul mediu, pelerinajul religiosconstituie pentru turism o resursă de practicare şi de venituri apreciabilă.Într-un mod similar, însă cu totul din alt motiv, se concentrează un mare număr de turişti cu ocazia manifestărilor sportive de excepţie (olimpiadele de vară şi deiarnă; campionatele mondiale şi continentale; turneele finale ale unor competiţii etc.). Toate aceste manifestări presupun, pentru buna desfăşurare, edificarea uneiinfrastructuri – hoteluri, baze de alimentaţie publică şi agrement, stadioane, pârtii deschi etc.Există, de asemenea, o gamă largă de activităţi umane greu integrabile încategoriile precedente, dar care au o forţă de atracţie deosebită. Se are în vedere, spreexemplu, Regata Storica (Regata istorică) din Veneţia. Un alt eveniment căutat zilnicde mii de turişti ce vizitează Londra este „schimbarea gărzii” la palatul Buckingam, odefilare fastuoasă a uniformelor de epocă. Deasemenea „octoberfest”, o sărbătoare populară bavareză.

___________________Ecoturismul ca segment de piaţă. Ecoturismul este o industrie mică, dar care se extinde rapid, în cadrul

unei nişe guvernate de forţele şi de legile pieţei. El a fost promovat iniţial ca fiind echivalent cu turismul în arii naturale, iarlipsa politicilor sociale şi de mediu din unele ţări, firme şi destinaţii a condus la o confuzie generală înprivinţa sensului ecoturismului ca segment de piaţă. Astfel s-a simţit nevoia unor linii directoarespecifice şi a unor sisteme de acreditare bazate pe criteriile dezvoltării durabile, iar discuţiilereferitoare la aceste probleme sunt în plină desfăşurare.

În viziunea lui P. Eagles, turismul în arii naturale este acea formă a turismului în careactivităţile desfăşurate sunt dependente de caracteristicile cadrului natural. El are la bază douăcomponente fundamentale: un nivel calitativ ridicat al mediului înconjurător şi oferirea unor serviciispecifice. Programul de Acreditare pentru Ecoturism şi Turism în Natură din Australia a inclus îndefiniţia turismului în natură şi componenta durabilă. Putem anticipa că pe măsură ce criteriile de

R. Moldova, se vânează intens cca. 15 specii de animale terestre şi 30 specii de păsări acvatice.Suprafaţa destinată activităţilor cinegetice în republică constituie 2800 mii ha.Analizând dinamica şi structura fondului cinegetic de mamifere, se evidenţiază scăderea (până în anul 1996) a efectivelor acestor animale (în special, cerbul, mistreţul şi căpriorul), cauzafiind braconajul, fragmentarea habitatelor lor naturale şi altele. În scopul prevenirii degradăriifondului cinegetic al republicii în anul 1996 a fost interzis vânatul speciilor mai valoroase (cerbul,căpriorul şi mistreţul).Lotul de vânătoare al păsărilor îl constituie gâscă (3,1%), raţa (20,3%), lişiţa (17,8%),turturica, potârnichea etc. Resursele piscicole ale R. Moldovei, din cauza crizei economice generale, auînregistrat scăderi importante. La ora actuală republica dispune de bazine acvatice (care pot fifolosite pentru pescuitul sportiv, industrial şi recreativ) ce ocupă cca. 2,8 % din teritoriu. Principalelezone de pescuit sunt lacurile de acumulare sau cele naturale mai mari (Dubăsari, Costeşti - Stânca,Cuciurgan, Manta) şi râul Nistru, În structura principalelor specii pescuite din cursul inferior al Nistrului se evidenţiază plătica (73%), babuşca (12%) şi carasul (11%), altele specii participânddoar cu 4%.În ansamblul său, resursele faunistice nu constituie o atracţie pentru turismul de masă,singurul obiectiv cu potenţial de atracţie (grădina zoologică din Chişinău) fiind în stare precară.Doar fondul cinegetic începe să-şi contureze clientela în cadrul elitei locale. Pe de altă parte, pescuitul a căpătat în ultimul timp şi o altă motivaţie decât cea turistică (aceea de o sursă deexistenţă suplimentară). Din această cauză el nu poate fi inclus în întregime în activităţi turistico-recreative.

____________________Monumente, statui, plăci commemorative Alcătuiesc o grupare aparte de obiective turistice de provenienţă antropică, acăror edificare este legată de nevoia elogierii şi comemorării unor personalităţi şievenimente istorice, culturale, artistice. În categoria monumentelor (termen utilizatfrecvent pentru a defini totalitatea vestigiilor istorice, religioase, culturale de excepţiesau elemente rare ale cadrului natural) se include doar acele realizări simbolicemenite a rememora şi perpetua în timp imaginea şi trăsăturile oamenilor şievenimentelor de rezonanţă în spiritualitatea unui popor. Din această grupă fac partearcurile de triumf, coloanele (obeliscurile), grupurile statuare, statuile şi busturile, plăcile comemorative etc.Arcurile de triumf au cunoscut o înflorire remarcabilă în lumea romană, undemarile victorii ale împăraţilor prilejuiau arhitecţilor ridicarea unor astfel demonumente. Tradiţia ridicării arcurilor de triumf datează din perioada republicii, fărăca vreunul dintre acestea să se păstreze până astăzi. De asemenea, primele construcţiidin vremea imperiului,arcul dedicat bătăliei de la Actium şi Arcul Spartic, al lui Augustus, au dispărut ca urmare a transformărilor arhitectonice ale Forului roman Astăzi turiştii pot admira Arcul lui Titus, ridicat în urma victoriei asupra evreilor înanul 81 e.n. Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Septimius Severus, Arcul lui Constantin cel Mare, Arcul lui Galerius de la Salonic sau Arcul lui Tiberius dinOrange.Caracteristica fundamentală a tuturor acestor edificii, derivată din însăşi funcţialor de celebrare, este decorarea cu scene în relief, inscripţii, dedicaterii, panouridecorative etc. Un interes major pentru turiştii români îl stârneşte Arcul lui Costantin, înălţat în anul 315 şi decorat cu numeroase scene ale luptelor lui Traiancontra dacilor (remarcabile sunt cele patru statui de daci sau scena în care Traian primeşte o solie a acestora condusă de Decebal).Moda arcurilor de triumf s-a transmis în perioada modernă. Astfel, NapoleonBonapart iniţiază construcţiaarcului de triumf din Place de l’Etoile, ce va fiterminat abia în anul 1836. Stilul construcţiei este academic, cu reminiscenţe barocesau clasice romane. Masivitatea sa este deosebită (50 m înălţime, 45 m lăţime)depăşind cu mult edificiile asemănătoare. În piaţa Tuilleries, din Paris se află arcul de triumf Carrusel . Monumente similare s-au construit la Bombay (Poarta Indiei), Phenian, Bucureşti, Chişinău etc.Coloanele ca monumente glorificatoare îşi găsesc primele ilustrări în artaantică indiană (coloana cu inscripţii alui Asoka, din sec. VII î.e.n., de la Nandangarh).Cea mai cunoscută realizare din acest domeniu rămâne însă Columna lui Traian, păstrată aproape intactă în forul construit de către învingătorul dacilor.Înălţarea monumentului este de 38 m, corpul său cilindric fiind înfăşurat într-o frizăspiralată de 200 m lungime, cu 165 scene şi peste 2500 persoane. Statuia lui Traian ceaureola monumentul s-a distrus în evul mediu, fiind înlocuită în sec. XVI cu statuiaSf. Petru. Ca autor al columnei este considerat vestitul arhitect Apolodor din Damasc.Coloana lui Marcus Aurelius are ca model Columna lui Traian. Este terminatăîn anul 193, iar destinul celor două statui din vârful său (a împăratului şi Faustiniei)este asemănător celei dintâi: sunt înlocuite în evul mediu, cu statuia Sf. Pavel.Reliefurile ce o împodobesc ilustrează războaiele împăratului cu germanii şi sarmaţii.Printre columnele de mare rezonanţă istorică şi turistică menţionăm coloanaVendome din Paris, dedicată lui Napoleon şi coloana din Trafalgar Scuare, atribuită amiralului Nelson.Grupurile statuare, statuile şi busturile au ca obiect a celebrării personalităţişi evenimente de excepţie. Marii conducători de popoare şi oşti, mari creatori încultură şi artă sau ştiinţă, învingătorii în explorarea pământului, a spaţiului, în marilecompetiţii sportive etc. sunt de regulă imortalizaţi în veşnicia bronzului. Statuile şi busturile lor înnobilează localităţile în care s-au născut sau locurile prin care autrecut.Există şi statui cu valoare de simbol, în care se elogiază fapte şi trăsături umane(statuia ostaşului necunoscut) după cum există statui înfăţişând personaje sau subiectemitologice (Sf. Gheorghe omorând balaurul) etc.Grupurile statuare îşi propun reliefarea fie a unui eveniment deosebit (bătălii, jertfe, iniţierea unor direcţii noi în cultură sau artă) fie o succesiune de evenimente.Atracţia statuilor sau grupurilor statuare este conţinută în primul rând în valoarea lor ca operă de artă, în monumentalitatea şi ineditul construcţiei în sine,acesteia adaugându-se şi zestrea atractivă de origine subiectivă, legată de personalitatea şi renumele celui care le-a dat viaţa. Dacă celebrele opere ale luiPhidias nu s-au păstrat (statuia lui Zeus din Olimp, statuia Atenei de pe Acropole)cele a lui Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi sunt şi astăzi. Dintre statuile şi grupurilestatuare asaltate de turişti în marile metropole menţionăm în primul rând StatuiaLibertăţii din New York, un simbol al lumii libere şi descătuşării conştiinţei umane;grupul statuar din Piaţa Spaniei din Madrid ai cărui protagonişti sunt, în primul rând,Cervantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza; statuia regelui Vaclav din Praga;statuile împăraţilor romani din Forul roman; statuia lui Churchill din faţaParlamentului britanic etc.Plăcile commemorative conţin mesaje despre personalităţi şi evenimente, careau trăit sau au avut loc în punctul respectiv. Ele se aplică unde mărturiile maiconsistente lipsesc, fără a se putea realiza un muzeu sau contactul cu locul respectiv afost episodic. Plăcile comemorative premerg adesea acţiunile de înfiinţare a unor colecţii sau muzee, respectiv de ridicare a unor busturi sau statui.Din această categorie fac parte acele realizări umane destinate a înfrumuseţa, acrea o ambianţă reconfortabilă, a înnobila peisajul. De asemenea, tot din aceastăgrupă fac parte anumite edificii cu funcţie recreativă, de desfăşurare a actului turisticîn sine. Ambele grupe de obiective sunt legate strâns de desfăşurarea fenomenuluituristic pe care-l stimulează şi promovează. Din obiectivele cu o astfel de funcţie fac parte: parcurile de recreere, parcurile de agrement, cazinourile, fântânile.Parcurile de recreere reprezintă sectoare înverzite în vatra unor marimetropole, unde locuitorii acestora regăsesc atmosfera necesară destinderii şirecreerii. Au suprafeţe variabile, în funcţie de presiunea „foamei de terenuri” pentruconstrucţii şi de tradiţia ataşamentului faţă de natură al poporului respectiv. Fiecaredin marile oraşe deţine unul sau mai multe parcuri de acest tip (Hyde Parck,Cişmigiu, Fontainbleau). Amintim de asemenea parcurile de vânătoare ale castelelor (Versailles, Chambord, Chenonceaux).Parcurile de agreement presupun edificarea, într-un cadru cât mai apropiat denatură, a unei infrastructuri de agrement. Astfel, parcul Prater din Viena posedănumeroase mijloace şi instalaţii menite unei activităţi de agrementare cât mai variată.Din această grupă fac parte şi „Disneyland-urile” din Orlando, California, Paris sauTokyo, unde este întreaga lume fabuloasă a lui Walt Disney. Anual le viziteazămilioane de oameni de toate vârstele.Cazinourile sunt adevărate instituţii de agrement şi distracţie, axate pe unconsum turistic rafinat. Apar în marile staţiuni turistice, tradiţia spunându-şi adeseacuvântul (cazinourile din Monte Carlo, Baden-Baden, Karlovy Vary, Nisa, Cannes).În Statele Unite extinderea acestora a condus la apariţia unor adevărate oraşe aleagrementului (Las Vegas, Atlanta, Salt Lake City

elemente de artă constructivă, îndomeniul rutier şi feroviar, discontinuităţile impuse de desfăşurarea unor reţelehidrografice, întinderi lacustre, strâmtori marine sau fragmentări profunde alereliefului. Precursoarele podurilor de astăzi sunt punţile realizate între un mal şi altuldin trunchiuri de arbori sau frânghii împletite.Primele poduri, în înţelesul actual al noţiunii, le datorăm romanilor care,stăpânind tehnica prelucrării pietrei şi dozării lianţilor, precum şi cunoaşterea rolului bolţilor în stabilitatea edificiilor, au împânzit marele imperiu cu astfel de realizări, cedăinuie în unele locuri, până astăzi. Una dintre ele este opera lui Apollodor dinDamasc şi a unit malurile Dunării, printr-o succesiune de 20 piloni uniţi cu arcuri, laDrobeta-Turnu Severin, pod din care se păstrează doar câteva vestigii. Mult mai bineconservate sunt podurile romane din Italia („Aelius”, „Fabriucius” sau „Costius” de peste Tibru), Spania (Alcantara, pe Tajo; Merida, pe Guadiana, podul din Cordobasau de la Cangas de Onis), Franţa (Saint Chamas, Vaisson la Romaine, Cherchell).Latura estetică a podurilor romane era amplificată prin decorarea lor cu coloane,statui sau turnuri fortificate. Numărul şi importanţa podurilor creşte în evul mediu, concomitent cuintensificarea circulaţiei şi comerţului. Acum apar adevărate bijuterii de artăconstructivă cum sunt cele de la Carcassone, Cahora, Orthez, Sospel, Avignon(Franţa); Cordoba (Spania), Limburg (Germania), Lucerna (Elveţia). Multe dintre eleerau prevăzute şi cu fortificaţii. Tot în evul mediu se înalţă vestitele poduricomerciale din Veneţia (Rialto), Florenţa (Ponte Vecchio), Bath (Pluthney Bridge),Paris (Notre Dame) în arcadele cărora apar prăvăliile negustorilor.Stilurile diferitelor epoci îşi pun peceta şi asupra liniilor podurilor. Astfel,„Pont Neuf” – cel mai vechi pod parizian peste Sena – şi podul din Toulouse suntridicate în stil renascentist, podurile de la Chalon sur Saone, Wurzburg sau Roma(San Angelo) au influenţe baroce sau clasice etc.O revoluţie adevărată se produce în construirea podurilor odată cu introducereaarmăturilor metalice şi betonului precomprimat, care permit construirea unor edificiide mare amploare şi spectaculozitate. Primul pod metalic este Podul Artelor dinParis, înălţat între anii 1802-1804.Un model aparte de poduri este cel basculant compus din una sau două travee acăror ridicare are menirea de-a facilita trecerea navelor. Cel mai cunoscut pod basculant este Tower Bridge din Londra, iar cel mai mare se află la Chicago, cu odeschidere de 79 m.O notă de pitoresc incontestabil o introduce tendinţa de suspendare a întregului pod sau a unor sectoare principale, suspendare realizată prin cabluri de susţinereancorate la extreme sau de piloni centrali. Recordul îl deţine podul Akashi Kaikyo(1990 m), ce uneşte insulele Honshu şi Shikoku (Japonia), urmat de Humber Bridge din Anglia (1410 m), podul din Hong Kong (1377 m), Verazzano Norrows (NewYork, 1298 m) şi podul de peste strâmtoarea Bosfor (1074 m). În faza de proiect seaflă podul ce va lega Sicilia de peninsula italică la Messina (3320 m).Un alt parametru de interes turistic este şi înălţarea podurilor, apreciată de laoglinda apei, recordul mondial deţinându-l Royal Gorge Bridge, construcţie ce uneştemalurile canionului râului Arkansas (321 m). Deosebit de pitoreşti sunt şi podurile peste fiordurile norvegiene, la care traveele basculante sunt înlocuite cu tronsoanelecurbate deasupra canalului navigabil. Podul The Skybridge (Podul Suspendat) estecea mai înaltă construcţie suspendată din lume, având şi cea mai mare înălţime faţăde sol (170 m). El leagă cele două turnuri Petronas din capitala malaysiană KualaLumpur, între etajele 41 şi 42ale clădirii şi măsoară 57 m lungime.Tunelele sunt lucrări de artă întâlnite frecvent în regiunile muntoase şi colinareale Europei, Americii sau Asiei. Au menirea de-a scurta traseele căilor feroviare şirutiere şi de-a surmonta pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de bariereleorografice. Peisajul marilor tunele, intens iluminate este feeric, deşi aerisirea lor, cutoate tehnologiile actuale este departe de-a înlătura în totalitate noxele rezultate dinarderea carburanţilor.In anul 1993 s-a dat în folosinţă tunelul pe sub Marea Mânecii (Eurotunel) celeagă Franţa cu Anglia, cu o lungime de 51500 m.Dintre tunelele rutiere amplasate în regiuni pitoreşti menţionăm tunelul MontBlanc – 11600 m (între Elveţia şi Franţa), Frejus (între Franţa şi Italia), Pas de laCasa (în construcţie între Franţa şi Spania) etc.Cel mai lung tunel din lume este Catskill Mountaun (New York) şi contribuiela alimetarea cu apă a metropolei new-yorkeze.Metrourile se aseamănă mult cu tunelele, diferenţierile provenind dinamplasarea celor din urmă în subasamentul marilor metropole şi din apariţia staţiilor intermediare cu o arhitectură dintre cele mai interesantă. În funcţie de anulinaugurării, principalele metrouri din lume sunt amplasate în: Londra (1863), NewYork (1868), Chicago (1892), Budapesta (1896), Paris (1900), Viena (1902), Berlin(1902), Madrid (1912), Tokyo (1927), Moscova (1935), Roma (1955), Rio de Janeiro (1972), Bucureşti (1979) etc. Metroul din Londra se desfăşoară la peste 435 km galerii. Este amplasat lamedie şi mare adâncime (16-65 m). Metroul din Paris măsoară 233 km şi se remarcă prin adâncimea redusă şifrumuseţea viaductelor peste Sena (Austerlitz, Bercy). Metroul din New York leagă insulele Manhattan şi Long Island pe sub fluviulHudson. Are cea mai mare lungime din lume (580 km) şi peste 483 staţii. Metroul din Moscova are în total cca 230 km lungime şi 141 staţii, însă al arefaima de cel mai utilizat sistem de transport subteran (cca. 3 miliarde călători anual).Canalele sunt căi hidrografice amenajate de către om, pentru unirea a douărâuri, lacuri sau mări, în scopul navigaţiei, pentru irigaţii, precum şi pentrualimentarea cu apă. Rolul lor economic este de necontestat, acestuia adăugându-i-seînsă şi o importanţă turistică. Facilitând circulaţia navală, canalele înlesnescconcomitent circulaţia turistică. Iar în contextul trecerii lor printr-un peisaj pitoresc,atractivitatea lor creşte mult. Şi, nu în ultimul rând, numeroase canale, în totalitatesau pe sectoare, devin o sursă de agrement specifică. Între cele mai cunoscute canaledin lume se impun: Suez, Panama, Dunăre - Marea Neagră, Corint, Kiel, Rin - Main -Dunăre, Marele Canal Chinez etc.Canalul Suez desparte Asia de Africa legând Marea Mediterană cu MareaRoşie. Construcţia sa a început în urmă cu 5000 ani de faraonii egipteni. În Canalul Panama străbate istmul omonim, legând oceanele Atlantic şi Pacific.Este opera aceluiaşi Ferdinand de Lesseps şi are următoarele dimensiuni: 81 kmlungime, 300 m lăţime şi 12,5 m adâncime. Traseul canalului intersectează o regiune pitorească, din care nu lipsesc masivele muntoase (Culebra) sau lacurile (Catun şiMiraflores). Poziţia mai ridicată a lacurilor respective – adevărate oaze economice şituristice – faţă de nivelul oceanelor a impus construcţia a numeroase ecluze duble. Canalul Dunărea-Marea Neagră (64,2 km lungime, 120 m lăţime maximă, 7m adâncime). A fost inaugurat la 25 mai 1984, fiind o verigă a căii fluviale dintreMarea Neagră şi Marea Nordului. Poate deveni un domeniu turistic de prim rang prinedificarea unei infrastructuri de profil pe malurile sale.Apeductele sunt nişte construcţii subterane sau subaeriene având drept scopalimentarea cu apă a localităţilor de la izvoarele situate în afara acestora. Apar încădin antichitate, când transportul apei de la mari distanţe a necesitat edificarea unor aducţiuni de proporţii. De o mare popularitate se bucură apeductul roman din Segovia(Spania), cu o lungime de 728 m şi o lăţime de peste 30 m. A fost construit în timpulîmpăratului Traian (98-117 e.n.) din peste 20400 blocuri de granit dispuse sub formăde arcuri şi piloni. Funcţionează şi astăzi când menirea sa iniţială este mult depăşităde cea turistică. La Nâmes, în Franţa, se află apeductul Pont du Gard, edificat înanul 20 î.e.n. El traversează valea râului cu acelaşi nume, având o lungime de 275 m.Se prezintă ca o construcţie triplu etajată, înălţimea totală atingând 49 m.Barajele şi lacurile de acumulare sunt obiective cu funcţie dublă, economicăşi turistică, având o largă răspândire îndeosebi în regiunile muntoase străbătute dereţele fluviale cu debite mari. Atracţia exercitată asupra turiştilor se datorează, pe deo parte, formei, dimensiunilor şi poziţiei spaţiale a barajului, iar pe de altă parte,configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din amontele acestuia. Înălţimea şilungimea barajelor sunt două elemente strâns legate cu puterea lor de atracţie.Turnurile au atribuţii polivalente, metamorfozate în timp într-o gamă variatăde ipostaze. De la obeliscurile egiptene ca simboluri religioase, la coloanele triumfaleale antichităţii romane, de la minaretele islamice la clopotniţele creştine, de lafoişoarele evului mediu la farurile porturilor – imaginea turnului a îmbrăcat meniridiverse menţinându-şi însă specificul: etalarea pe verticală a siluetei construcţiei. Înconsecinţă, nu se greşeşte încadrând edificii din această grupă la categoriile deobiective analizate anterior, din punct de vedere economic şi, evident turistic, ieşindîn relief două tipuri şi anume: farurile şi turnurile de televiziune.Farurile apar încă în antichitatea timpurie odată cu intensificarea circulaţieimaritime în bazinele limitrofe oicumenei. Ca prototip al tuturor construcţiilor destinate orientării navigatorilor rămâne

valoare, aparţinând statelor subjugate, iar în al doilea şi-au adjudecat, inclusiv prin licitaţii publice, opere de artă prezentate spre vânzare, deoarece traficul cu astfel de opere este deosebit de intens.Este cauza unor muzee engleze, franceze, spaniole, americane sau ruseşti, ce estestrăină de aspectele susmenţionate.Dintre muzeele de artă renumite ale lumii menţionăm: Louvre (Paris), British Museum (Londra), Prado (Madrid), Ermitaj (St. Petersburg), Galeria Tretiakov(Moscova), Musee Royal des Beaux Arts (Bruxelles), Riyks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan (New York)etc. Muzeul Louvreeste găzduit de palatul omonim. În anul 1989 la el esteadăugată piramida de sticlă din curtea interioară, ce joacă rolul de intrare principală.Muzeul are şase secţii mai importante: arhitectura greacă şi romană, antichitateaegipteană, antichitatea orientală, sculptură, obiecte de artă şi mobilier, pictură. Dintreexponatele celebre menţionăm statuile Venus din Milo şi Victoria din Samotrache;fragmente din frizele Parthenonului, Codul lui Hammurabi, statui de sclavi deMichelangelo. Extrem de bogate sunt exponatele sălilor de pictură aparţinând luiLeonardo da Vinci (Mona Lisa), Veronese, Titzian, Rebrandt, Rubens, Gericault,Delacroix, Ingers, Rousseau, Degas, Monet, Modiglani etc. British Museuma fost înfiinţat în anul 1753, într-o clădire ridicată în stilneoclasic. El înglobează o bibliotecă de peste 5 milioane de cărţi, 70000 manuscrise,10000 incunabule. Muzeul are 12 secţii (manuscrise, antichităţi orientale, greceşti şiromane, evul mediu şi etnografie, monezi şi medalii, hărţi, paleontologie etc.). Caexponate de referinţă servesc piatra de la Rosette, pe baza căreia francezulChampollion a descifrat hieroglifele egiptene, statui şi frize ale Parthenonului, basoreliefuri egiptene etc. Extrem de valoroasă este colecţia de mumii egiptene. Muzeul Ermitaj este amplasat în clădirea Palatului de Iarnă. Palatul are, cuadăugările ulterioare, 230 m lungime, 140 m lăţime şi 22 m înălţime. Însumează 1057săli desfăşurate pe o suprafaţă de 9 ha. Se detaşează prin valoarea lor secţiilecuprinzând arta şi cultura rusă, arta italiană (tablouri aparţinând lui Leonardo daVinci, Titzian, Tinteretto), spaniolă (El Greco, Ribera, Velasques, Murillo), olandezăşi flamandă (Rembrandt, Rubens, Bruegel, Jordaens), germană (Holbein, Durer),franceză (David, Jorrot, Renoir, Gauguin), engleză, chineză (statui din Grota celor 1000 de Budha de la Mo Gao), indiană etc. Numărul total al exponatelor muzeuluidepăşeşte 2,7 milioane.Pe lângă muzeele de profil complex, există numeroase instituţii din aceeaşicategorie profilate pe expunerea unor anumite valori artistice, cum ar fi picturile( Nationel Galery din Londra), sculpturile, stampele. Din această categorie fac parteşimuzeele figurilor de ceară unde adevăraţi artişti au înlocuit marmura sculpturilor cu ceară. Atracţia lor o constituie statuile şi grupurile statuare ale marilor personalităţidin diferite domenii ale artei, culturii, politicii, sportului etc. Primul muzeu de acest gen a fost fondat de către Madame Tussaud la Londra. Acest muzeu insolit cuprindetrei secţii majore şi anume: cea dedicată personalităţilor din domeniul artei, culturii şisportului şi o secţie ce oglindeşte personalităţi nefaste ale istoriei mondiale. Astfel demuzee au proliferat în numeroase oraşe europene ( Amsterdam, Chenonceaux etc.).Un real interes prezintă, îndeosebi pentru turiştii străini,muzeele etnografice ce pun în valoare fondul arhaic al culturii fiecărui popor.Specificitatea muzeelor poate merge şi mai în profunzimea lucrurilor. Apar astfel muzee dedicate unor ocupaţii, cum ar fi fabricarea ceasornicilor ( Muzeul ceasurlor din Ploieşti; din Elveţia), aurăritul ( Muzeul aurului din Brad ); unor obiecte mai mult sau mai puţin rare ( Muzeul pantofilor din Gottwaldov - Polonia, Muzeul spaghetelor din Imeria – Italia; Muzeul păpuşilor – Delhi; Muzeul căilor de comunicaţie din Berlinetc.).Muzeele istoricese axează îndeosebi pe prezentarea obiectelor descoperite prin săpături arheologige ( Muzeul de Arheologie din Florenţa), a documentelor şiobiectelor legate de anumite evenimente şi personalităţi politice.Frecventate de turişti sunt şi muzeele dedicate ştiinţelor naturii ( zoologice,botanice, geologice, complexe, oceanografice). Cunoscute sunt Museum of Sciencedin Londra, Muzeul de Oceanografie din Monte Carlo, Grigore Antipa şi Muzeul Geologic din Bucureşti etc.Spre deosebire de muzee-instituţii ce înglobează fie o mare complexitate deexponate, fie o bogăţie de exponate din aceeaşi categorie,colecţiile se axeazăîndeosebi pe anumite domenii, cum ar fi pictura, sculptura, etnografie. Numărulexponatelor este limitat, deşi valoarea lor poate fi deosebită. În general, ele apar caurmare a unor iniţiative particulare. Într-o anumită fază a acumulării valorilor de artă,colecţiile pot avea şi un caracter heteroclit, mai ales cele etnografice.Casele memorial sunt edificii cu funcţie turistică de o mare varietate aatracţiei. Pot înmagazina referinţe privind personaje politice, artistice, culturale etc.Ele înglobează un cumul de obiecte şi mărturii despre viaţa şi personalitatea celuicare s-a născut sau a locuit în respectivul edificiu. În unele situaţii construcţiile însine posedă o valoare arhitecturală recunoscută.Bibliotecile reprezintă o concentrare masivă de documente scrise pe diferitesuporturi materiale, în diferite grafii şi stiluri. Prezintă mare interes cărţile rare,manuscrisele originale, incunabulele. Renumele Bibliotecii din Alexandria s-atransmis în timp atât prin valoarea şi numărul exponatelor sale cât şi prin odiseeaedificiului în timp.

Resursele turistice etnografice.Ocupă un loc distinct în cadrul obiectivelor turistice de provenienţă antropică,în primul rând prin specialitatea lor, ştiut fiind că fiecare etnie posedă un patrimoniu propriu, spiritual şi material, rezultat din evoluţia conştiinţei sale în timp şi a răspândirii populaţiei în spaţiu. Din această cauză, turiştii proveniţi din afarateritoriului locuit de poporul respectiv, aparţinând altor etnii, vor asimila acest patrimoniu.O altă caracteristică a resurselor etnografice este îmbinarea permanentă aedificiilor şi obiectivelor cu funcţie atractivă cu manifestările, ce se desfăşoară într-uncadru oferit, frecvent, de primele. Apare, aşadar, o simbioză a materiei cu spiritul.Destinul turistic al patrimoniului etnografic relevă astăzi situaţii aparent paradoxale: ponderea sa minimă se regăseşte în ţările cele mai puternic industrializateşi urbanizate, în vreme ce resursele cele mai bogate se află în ţările în curs dedezvoltare. Aceasta deoarece cultura populară veritabilă este apanajul vieţii ruralecontinue şi viguroase, cu tradiţii conservate şi îmbogăţite prin experienţa propriilor creatori. Pe când, oraşul şi viaţa urbană au modificat condiţiile şi au îndepărtat omulde practicile ancestrale din care a rezultat folclorul. Nu este deci de mirare că ţări precum Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, Germania etc. au o zestreturistică etnografică modestă. Pentru unele dintre aceste ţări, cu o imigraţie puternică,faptul apare uşor explicabil: dezrădăcinarea populaţiei emigrate din matriceacontextului naţional a coincis cu renunţarea la propriile tradiţii.Între elementele atractive etnografice o importanţă majoră prezintă: ocupaţiileşi meşteşugurile, obiceiurile, portul, jocurile şi cântecele populare, arhitectura şiinstalaţiile tehnice ţărăneşti, aşezările.O cupaţiileşi meşteşugurile relevă o mare diversitate tipologică atât la nivelnaţional, cât, mai ales, pe plan mondial. Modul cum populaţia rurală îşi asigurăexistenţa, diferă de la un tip de relief la altul, de la o regiune climatică la alta (cu totulaparte sunt ocupaţiile în zona de câmpie în raport cu cea montană; în regiunile caldeîn comparaţie cu cele temperate sau reci). Atractivitatea acestora este conţinută înmodul lor de practicare, în ustensilele folosite, în modificările induse peisajuluinatural, în rezultatul final al activităţii umane. De asemenea, zestrea lor atractivă semultiplică în momentul în care ocupaţiile şi meşteşugurile devin pretextul afirmăriiunor alte manifestări etnografice, îndeosebi a obiceiurilor, jocurilor şi cântecului popular. Astfel de ocupaţii şi meşteşuguri sunt: cultura plantelor, creştereaanimalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, vânătoarea, pescuitul, albinăritul,aurăritul, olăritul, cojocăritul, fierăritul.Cultivarea pământului cu mijloace şi tehnici tradiţionale reprezintă de regulă o„noutate” pentru turiştii ce se deplasează dintr-o regiune geografică în altă regiune.Cultura „cu băţul” din zonele calde, tropicale, pe terenuri răpite, periodic, junglei,relevă cu totul alte trăsături faţă de cultura plantelor cu plugul de lemn sau fier înarealele temperate; sisteme de irigaţii tradiţionale din sudul şi estul Asiei se alăturăculturilor în terase (de mare efect peisagistic) din aceleaşi regiuni. Însăşi sistemul deintercalare a culturilor pe o suprafaţă dată are repercusiuni favorabile asupra esteticiiterenurilor în cauză (date fiind fizionomia, perioada de înflorire, policromia diferită).Creşterea animalelor îmbracă şi ea nuanţe multiple. Transhumanţa din zonelesubpolare şi cele ale deşerturilor şi semideşerturilor calde şi reci, dintre văile şiculmile

porţilor decorate cu statui şi basoreliefuri (cunoscut este cel numit „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”), picturilelui Murillo, Jordanes, El Greco etc. Nu fără motive Th. Gautier considera catedraladin Burgos ca una dintre „cele mai frumoase din lume”. În interiorul ei se aflămormântul lui Rodrigo Diaz de Bolivar, cunoscut sub numele cavaleresc de CidCampeador, întruchiparea celor mai nobile idealuri ale evului mediu spaniol.„La Pulcra leonina” – catedrala din Leon– şi-a derulat edificarea de-a lungulmultor generaţii, între anul 1205 şi sfârşitul secolului XV. Impresionează aici puternica luminozitate asigurată de cele 862 vitralii şi 60 rozaşe de mari proporţii.Influenţa catedralei din Chartres se vădeşte nu numai în mulţimea vitraliilor, ci şi înarhitectura celor două turle, cea din stânga întrării, mai veche, eminamente gotică, iar cea din dreapta trădând un amestec de stiluri de la gotic la baroc.Cea mai impozantă catedrală gotică din Spania se află la Sevilia(116mlungime, 76m lăţime). Construcţia se datează din anul 1401. Cupolele, capelele şi porţile sunt monumentale şi înfrumuseţate cu numeroase decoraţii. În faţa porţii principale se află mormântul lui Cristofor Columb, iar în interior – picturi deJordaens, Valdes Real şi Murillo.Paralel construcţiilor gotice sau ce aparţin barocului din Europa apuseană, înrăsăritul continentului înfloreşte arta rusă şi a slavilor de sud, în care sunt sintetizateinfluenţe apusene şi orientale. Catedrale monumentale se înalţă la Kiev (Sfânta Sofia), Novgorod, Vladimir, Moscova (Vasile Blajenâi, Uspenski), St. Petersburg (Kazan, Sf. Isaak), Suzdal. religioase reprezentative pentru lumea islamică.Se întâlnesc, sub formă de vestigii, şi în vechile teritorii cucerite de musulmani înEuropa sau Africa. Cunoscute prin măreţia şi mozaicurile lor sunt: Moscheea Albastră şi Moscheea Valid din Istambul; Moscheea Kalean din Buhara; Moscheile Ibn Tulun, Al-Azhar şi Hasan din Cairo; Marea Moschee din Cordoba(785 e.n.), Moscheea Omeazilor din Damasc(705-715), Moscheile Bibi-hanâm şi Sir-dor din Samarkand; Moscheea Selimiye din Edirne, Moscheea El Mansur din Marakech, Moscheea Şahului din Ispahan (Iran); Moscheea lui Mohamed de la Medina etc. Un element de atracţie al moscheilor sunt minaretele, turnuri de o supleţeşi înălţime remarcabilă, destinate chemării credincioşilor la rugăciune. Minaretulmoscheii Kalean din Buhara are o înălţime de 46 m şi o scară în spirală ce duce sprevârf, ornamentată cu desene geometrice. Extrem de picturale şi pline de atracţie suntminaretele Moscheii Albastre din Istambul. Sinagogile diseminate din Israel(Ierusalim, Tel Aviv, Haifa), dar şi în numeroase alte ţări europene, unde diasporaevreiască a fost sau este numeroasă. arhitectonice, centrate în jurul unui edificiude cult din categoria bisericilor şi a catedralelor. Pe lângă funcţia religioasă propriu-zisă, mănăstirile sunt şi habitate caracteristice, producătoare de bunuri şi atracţiituristice (articole de artizanat, hramuri, pelerinaje). În îndelungata lor existenţă audevenit centre de cultură şi învăţământ, acumulând valori istorice (tipărituri,manuscrise, cărţi vechi etc.).Dintre obiectele turistice din această categorie, sunt foarte atractive alemănăstirilor româneşti, prezente în toate provinciile istorice ale ţării. Dar mai cuseamă în Bucovina şi Subcarpaţii Moldovei unde, în secolele XV-XVI a înflorit oartă constructivă de mare originalitate (în perioada domniei lui Ştefan cel Mare şiPetru Rareş).Pe treapta superioară a oricărei ierarhii valorice se situează Mănăstirea Voroneţ ,a cărei biserică a fost ridicată în decurs de numai patru luni ale anului 1488.Dimensiunile edificiului, în raport cu cele ale catedralelor menţionate anterior suntmodeste: 25,5 m lungime şi 10,5 m lăţime. Dar unitatea stilistică îi conferămasivitate, derivată şi din elansarea turlei şi proporţiile bine calculate. Frumuseţeafără seamăn a frescelor exterioare fac din Voroneţ o capodoperă a artei arhitecturaleromâneşti (monument UNESCO). Picturile exterioare includ diverse scene şi personaje biblice. Celebră este vasta compoziţie „Judecata de Apoi”, inclusă între bijuteriile artei mondiale. Unitatea ansamblului, monumentalitatea viziunii şiexpresivitatea execuţiei o înscriu la loc de frunte între toate realizările similare.În timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost ctitorite, refăcute şi fortificate şialte mănăstiri, cum ar fi Humor, Pătrăuţi, Probota, Neamţ, Bistriţa sau Putna, cea dinurmă ocrotind mormântul voievodului şi spre care se îndreaptă, într-un pelerinaj, mii de români de pretutindeni. Există o altă grupă de edificii religioase, care aumenirea de-a adăpostirămăşiţele pământeşti ale anumitor personalităţi sau chiar oameni de rând. Din această grupă fac parte stupele, tumulii, mausoleele, piramidele şi cimitirele.Atractivitatea tuturor acestor obiective, constă în arhitectura construcţiilor, dar şi însimbolul material al perenităţii în lumea concretă a unor personalităţi de excepţie.Printre cele mai vechi edificii din această categorie se înscriu stupele sau dagobele, movile de pământ de mari proporţii, acoperite cu sculpturi, statui, coloanesau porticuri. Dintre stupele renumite amintim: marea stupă a lui Aşoka din Sanchi(sec. III î.e.n.), stupele din Sarmath şi Amaranti (India); stupa Shwe Dagon dinRangcon, placată cu aur şi pietre preţioase; stupele chineze de la Xi’an şi Sangyesi. În peisajul est-european locul stupelor este luat de de pământasemănătoare, dar neacoperite, astfel că ele s-au conservat mai precar sau acoperitecu alunecările de teren monticulare.Expresia superioară a artei funerare o constituie mausoleele (topic provenit dela regele Cariei, Mausol, a cărei soţie a ridicat, după moartea regelui, un somptuosmonument de acest gen la Halicarnas, devenit una dintre minunile lumii antice). Întâlnim astfel de construcţii în Grecia antică, India – Taj Mahal din Agra, mausoleullui Hirmayaun din New Delhi, China, Coreea (Phenian), Rusia (mausoleul dinKremlin), în Japonia mausoleele şogunior din Nikko şi Edo, Sofia, Paris etc.Piramidele au aceeaşi funcţie ca şi mausoleele, dar arhitectura lor îmbracătrăsături particulare. Ea se impune prin masivitate, rigoare şi grandoare – dovadăfiind şi conservarea lor de-a lungul mileniilor. Ele sunt înfăşurate într-o aurămisterioasă, menită a ascunde locul anumitor încăperi, greu de identificat, chiar cusprijinul mijloacelor tehnice actuale.Piramidele egiptene sunt concentrate, mai ales, la Gizeh, suburbie actuală acapitalei Cairo. Ansamblul de la Gizeh cuprinde construcţiile funerare ale lui Keops(Khuful) şi Mikerinos, ridicate între anii 2613-2494 î.e.n. Marea piramidă a lui Keopsavea iniţial o înălţime de 148,2 m, iar lungimea ei – 232,8 m. Astăzi, din cauzadistrucţiei, ele ating cote mai mici. Armonia acestor edificii se explică prin estetizareatuturor cunoştinţelor tehnice ale antichităţii şi materializarea lor cu o preciziegeometrică.Piramidele maya din America Centrală datează din secolele II-III e.n., cândaceastă civilizaţie a atins pragul superior al înfloririi sale. Multe secole după cucerireaspaniolă obiectivele au fost ascunse în păienjenişul junglei tropicale. Remarcabilesunt piramidele de la Chichen Itza, construcţie, peste care la fiecare 52 ani seacoperea cu o nouă piramidă peste cea veche, rezultând un monolit arhitectural cu 8-10 straturi suprapuse. Alt centru cu piramide fastuoase este Teotihuacan, cu PiramidaSoarelui (235 m lungime şi 65 m înălţime), Piramida Lunii etc. O caracteristică a piramidelor mayaşe sau aztece este dispunerea lor sub formă de trunchi de piramidă, platforma superioară jucând rolul unui observator astronomic sau de desfăşurare aunor ritualuri.Cimitirile atractivitate constă îndorinţa de reculegere şi rememorare lângă mormintele din incinta lor, aparţinând,unor personalităţi de excepţie. Ca exemple menţionăm cimitirul Piere Lachaise,Arlington, Bellu etc. În alte cazuri ele atrag prin valenţele arhitecturale alemormintelor cum este cazul Cimitirului monumental din Pisa.

_______________Conceptul de ecoturismideea de ecoturism, printre care: durabilitate, responsabilitate, protejare, conservare, atitudine prietenoasă faţă de mediu şi nu în ultimul rând „verde”, un cuvânt la modă pentru această nouă industrie. De aici şi numeroase confuzii între ecoturism şi termeni ca: turism durabil, turism responsabil, turism alternativ, turism verde, geoturism. Dacă termenul de turism durabil a fost clarificat pe larg în

certificare turistică vor fi acceptate şi implementate la nivel global, această definiţie va fi şi singura

acceptată: ”Turismul care pune accent pe cunoaşterea zonelor naturale şi care asigură utilizareadurabilă a resurselor naturale.”27

Întrucât tot mai mulţi turişti şi-au manifestat dorinţa de a-şi petrece timpul liber în mijloculnaturii, segmentul de piaţă a devenit suficient de vast pentru a permite fragmentarea sa în patru nişedistincte: ecoturism, turism de aventură, turism în medii sălbatice şi camparea28, diferenţiate în funcţiede motivaţia principală a călătoriei. Fiecare dintre aceste segmente are un echipament specializat,necesităţi informaţionale distincte, impact diferit asupra mediului.

Turismul de aventură (cel mai puţin orientat spre

principii ecologice) este călătoria în locurinoi şi palpitante cu intenţia de a căuta aventura. Turiştii care practică această formă de turism nuurmează un program fix, preferând spontaneitatea şi incertitudinea. Turismul de aventură includeadesea activităţi cum ar fi: alpinism, scufundări sub-acvatice, ciclism extrem, kayak-canoe, etc.,necesitând rezistenţă şi abilităţi fizice. Deşi acest tip de turism se desfăşoară de obicei în mijloculnaturii, el implică puţin sau deloc protejarea şi conservarea mediului.

Turismul în medii sălbatice înseamnă

călătoria în locuri neatinse de om, nepoluate, pentru acunoaşte şi a te bucura de natură, pentru a observa animalele, păsările şi peştii în mediul lor natural.Aceste călătorii implică utilizarea unor mijloace de locomoţie nepoluante ca mersul cu bicicleta, cubarca, cu animale de tracţiune, pe jos. Acest tip de călătorie trezeşte interesul pentru frumuseţilenaturii, dar contribuie puţin la conservarea echilibrului fragil al naturii.

Camparea presupune călătoria într-un spaţiu aflat undeva între

civilizaţie şi sălbăticie, de celemai multe ori cu familia sau prietenii şi folosind uneori ca mijloc de locomoţie automobilul (car-camping)29. Motivaţia principală este relaxarea în mijlocul naturii, dar utilizarea automobilului indicăo lipsă a preocupării pentru protejarea mediului.

Ecoturismul se deosebeşte de turismul în natură prin accentul pus

pe conservare, educare,responsabilitate şi implicarea activă a comunităţii locale. Un turist în arii naturale poate merge să observe comportamentul păsărilor, însă un ecoturist va merge să privească păsările însoţit de un ghid

etc). Farul din Alexandria, una din cele şapteminuni ale lumii antice, ridicat în timpul domniei lui Ptolemaios al II-lea (283-246î.e.n.). El a fost ridicat pe insula Pharos, avea 140 m înălţime, iar lumina sa eravizibilă de la 60 km. A dăinuit până în anul 1375 când, în urma unor cutremure adispărut definitiv. Astăzi litoralele maritime ale lumii sunt împânzite de astfel deconstrucţii singuratice rămase ca relicve ale unui timp revolut, noile tehnologii deorientare (radar, infraroşii) scoţându-le din uzul general.Mult mai pitoreşti şi mai atrăgătoare, datorită şi rolului lor de repereinconfundabile în topografia marilor metropole, sunt turnurile de televiziune. Şi încazul acestora există un prototip: Tour Eiffel , construit pentru a celebra ExpoziţiaUniversală din anul 1889. demolarea sa ulterioară a fost îndepărtată prin amplasareaunor staţii de radio şi telecomunicaţie. Înălţimea turnului depăşeşte 320 m, iar greutatea sa atinge 7175t.Printre turnurile de televiziune cu înălţimi apreciabile menţionămTurnul Ostankino din Moscova (537 m), turnul de televiziune din Berlin (365 m), turnul de televiziune din Montreal etc.

munţilor îşi are propriile trăsături reflectate în modul de edificare a stânelor,în practicile de exploatare pastorală a terenurilor. Inventarul uneltelor folosite şiobiceiurile legate de această ocupaţie sunt foarte variate şi pitoreşti.Exploatarea şi prelucrarea lemnului este o ocupaţie şi totodată un meşteşug,materialul exploatat fiind ulterior transformat prin prelucrare artizanală într-un număr foarte mare de produse de uz casnic sau decorativ. Se întâlneşte, cu predilecţie lalocuitorii din regiunile montane, în special acolo unde predomină esenţele de lemnuşor prelucrabile, mai ales cele de răşinoase.Vânătoarea Pentru unele comunităţi umane, aflate într-un stadiu incipient alevoluţiei civilizaţiei sau pentru anumite regiuni lipsite de alte resurse ea rămâne încăo ocupaţie de prim ordin (junglele amazoniene şi central-africane, regiunile polare şisubpolare, deşerturile verzi ale Siberiei şi Americii de Nord). Din punct de vedereetnografic prezintă interes diferitele tehnici şi mijloace utilizate în timpul vânătorii.Modul ingenios de construire şi amplasare a capcanelor, armelor folosite pentrudoborârea vânatului sunt adesea de mare originalitate. Vânătoarea presupune şi prelucrarea şi valorificarea trofeelor, în special a blănurilor. Centrele comerţului cu blănuri din Canada sau Siberia atrag numeroşi turişti interesaţi în procurarea acestora. Pescuitul reprezintă şi el o sursă de hrană. Şi în acest caz, atracţia turistică estedată de gama tehnicilor şi uneltelor folosite. Astfel, pe râurile de munte se practică„răstocirea” (schimbarea cursului apei pe un anumit sector) pescuitul cu ostia, undiţa, plasa, cu sacul. În zonele litorale inventarul creşte, pescuitul devenind o ocupaţie principală. Albinăritul. Aria sa de dezvoltare este largă, de la câmpie la poalele munţilor.Cea mai veche formă de practicare este „bărcuitul” sau vânătoarea stupilor sălbatici.În acest scop se utilizau ştiubeie din trunchiuri de copac, lingura şi cornul de bărcuit.O astfel de practică poate fi întâlnită şi astăzi în Nepal, unde colonii uriaşe de albinesălbatice îşi amplasează stupii în nişele unor abrupturi stâncoase de zeci şi sute demetri înălţime. Aurăritul are două forme majore de practicare şi anume exploatarea aurului însubteran şi recoltarea lui din nisipurile aurifere. Au mai rămas doar şteampurile şiinventarul deosebit de bogat al uneltelor pe care această ocupaţie s-a sprijinit mileniila rând. Pentru adunatul aurului din aluviuni stau mărturie numeroase movile dinluncile râurilor. Exemple de astfel de regiuni pot servi Alaska, California, Australiaetc.Olăritul este o practică veche la majoritatea popoarelor lumii. Grecii, romanii,indienii sau chinezii produceau obiecte din ceramică din necesităţi practice, ajungândla performanţe artistice. Amforele greceşti sau romane conţineau apă şi cereale,vinuri sau uleiuri. Între ocupaţiile cu tente arhaice, practicate încă prezintă interes cojocăritul, vărăritul, torsul şi ţesutul etc. apreciate de călători prin nota de inedit şicalitatea produselor rezultate.Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale, în care diferiteleevenimente din viaţa obştii sau individului sunt înălţate la statutul de simbol şi practică oraculară. Ele sunt asociate ciclicităţii anotimpului (obiceiurilor calendaristice de iarnă sau primăvară), evenimentelor familiare sau individuale(obiceiurilor de naştere, obiceiurilor de nuntă sau înmormântare). În cadrulobiceiurilor calendaristice, de iarnă, cele mai multe celebrează Crăciunul (la creştini)şi venirea noului an. Obiceiurile familiare marchează principalele momente din viaţaomului şi se desfăşoară într-o succesiune logică de la naştere până la moartea acestuia. Obiceiurile de nuntă sunt de o varietate fără seamăn, îmbinând elemente cucaracter economic, juridic, ritualic şi folcloric într-un mare spectacol popular. Peţitul,cununia, petrecerea propriu-zisă sunt punctate cu felurite datini, ce diferă de la o zonăetnografică la alta.Portul, jocurile şi cântecul popular,diferenţiază un popor de alt popor, oetnie de alta. Se poate concluziona, că fiecărei etnii îi corespunde o anumită particularitate a costumaţiei tradiţionale (costumul scoţian este total diferit de celromânesc sau tailandez). Există şi varietăţi în cadrul portului popular al aceluiaşi popor, fiecare zonă etnografică având un costum şi manifestări proprii.Din punct de vedere turistic, costumele, jocurile şi cântecele populare sunt oresursă de a cărei valoare excepţională, din păcate, nu ne dăm seama. Deşifestivităţile folclorice internaţionale de la Cleveland din SUA, Montoire, Dijon dinFranţa, Suedia, Marea Britania sau Turcia, unde ansamblurile româneşti au cuceritmarile premii edificatoare în acest sens.Arhitectura şi instalaţiile tradiţionale. Arhitectura populară relevă anumite particularităţi regionale, ca expresie a unei concepţii anumite asupra frumosului şiutilului. Într-o evoluţie milenară se distilează o filozofie proprie asupra habitatului,dar şi sensului existenţei umane. Instalaţiile tradiţionale (mori, pive, vâltori etc.), suntla rândul lor, de o mare complexitate şi varietate.

capitolul precedent, vom încerca în continuare să aducem lumină şi în cazul celorlalţi termeni menţionaţi. Termenul de „turism responsabil” atrage atenţia asupra faptului că cea mai mare parte a activităţilor turistice nu sunt responsabile: populaţia locală este exploatată, resursele naturale şi culturale nu sunt respectate şi ocrotite. Termenul este folosit adesea ca echivalent al turismului durabil şi sugerează faptul că toţi cei implicaţi într-o activitate turistică, turişti sau prestatori, trebuie să adopte o atitudine responsabilă faţă de destinaţia turistică. O variantă asemănătoare este „ turismul conştient”, care încurajează o înţelegere mai profundă a naturii, oamenilor şi locurilor. Un alt termen întâlnit adesea este cel de „turism alternativ”. Problema în acest caz este cătermenul se defineşte prin ceea ce nu este, adică turismul tradiţional. Turiştii nu îşi descriu interesele ca fiind alternative, iar serviciile sau destinaţiile pe care le aleg sunt tot cele care îi motivează de obicei: natura, religia, educaţia, aventura, etc. Intenţia şi în acest caz nu este de a desemna o nouăformă de turism ci de a sugera un alt fel de comportament, o mentalitate alternativă celei predominante în turismul clasic. Termenul „turism verde” este folosit de obicei ca o versiune neacademică a turismului durabil. Societatea „National Geografic” a lansat termenul de „geoturism”, ca fiind: „forma de turism care sprijină sau îmbunătăţeşte caracteristicile geofizice ale unui spaţiu – mediul înconjurător, cultura, estetica, patrimoniul şi bunăstarea locuitorilor.” Definirea ecoturismului Pe măsură ce ecoturismul se dezvoltă şi câştigă popularitate, apar diferite obstacole care vortrebui surmontate. Problema unei definiţii specifice este unul dintre ele. Dificultatea provine din faptulcă ecoturismul nu poate fi descris doar prin activitatea desfăşurată, aşa cum se întâmplă cu alte formede turism (turism de aventură, turism balnear, turism de afaceri, etc.). Ecoturismul incorporeazăîntotdeauna activităţi diverse în mijlocul naturii (drumeţii, ascensiuni montane, observareavieţuitoarelor în habitatul lor natural, etc.), dar poate include şi activităţi culturale. Ecoturismul are şio importantă componentă educaţională, este o şansă de a învăţa respectul pentru natură şi pentrucultura locală, iar pentru unii o şansă de auto-reflecţie inspirată de frumuseţea împrejurimilor. Un altaspect caracteristic ecoturismului este obţinerea beneficiilor pentru comunitatea locală. Aceastaînseamnă angajarea personalului de pe plan local, aprovizionarea cu produse locale, implicarealocalnicilor în luarea deciziilor şi organizarea activităţilor turistice. Una dintre primele definiţii ale ecoturismului întâlnite în literatura de specialitate este cea datăîn anul 1988, în cadrul Programului din Belize iniţiat de Rio Bravo Conservation &Management Area: „ecoturismul este o forma de turism cu impact scăzut asupra mediului, bazat pe apreciereaacestuia şi unde se depune un efort conştient în vederea reinvestirii unei părţi adecvate din venituripentru conservarea resurselor pe care se bazează. Este o formă de turism durabil şi care asigură beneficii populaţiei locale.” Societatea nternaţională de Ecoturism (TIES) a elaborat în 1991 o definiţie mai succintă:„călătoria responsabilă în arii naturale, care conservă mediul şi susţine bunăstarea populaţieilocale.” În 1996, Uniunea Mondială pentru Conservare formulează propria definiţie astfel:„Ecoturismul este călătoria responsabilă faţă de mediu în zone naturale relativ nealterate, cu scopulaprecierii naturii (şi a oricăror atracţii culturale trecute şi prezente), care promovează conservarea,are un impact negativ scăzut şi asigură o implicare socio-economică activă şi aducătoare de beneficiipentru populaţia locală.” Lista definiţiilor ar putea continua, pentru că fiecare organizaţie sau autor a încercat săimpună o variantă proprie. Deşi anumite detalii variază, majoritatea definiţiilor ecoturismului reflectăo formă distinctă de turism, care întruneşte patru criterii de bază. Putem reprezenta aceste criterii într-un mod sugestiv prin patru cercuri parţial suprapuse, aşa cum se observă în figura nr. 2. Dacă un proiect sau produs turistic îndeplineşte toate aceste criterii, atunci ne aflăm cusiguranţă în faţa unui produs ecoturistic autentic, însă acest lucru se întâmplă destul de rar în practică.Multitudinea definiţiilor şi lipsa unui sistem unitar de acreditare duc la diferite interpretări din parteacelor implicaţi. Chiar dacă ei sunt de acord asupra criteriilor de bază, ponderea acestora în produsulturistic este diferită. Spre exemplu, proiectele întreprinse de unele grupuri de conservare pot aveastrategii de protejare a mediului foarte eficiente, dar tind să înlăture participarea locală, neglijeazăacţiunile de marketing şi dau dovadă de o slabă cunoaştere a industriei turistice. Pe de altă parte, marifirme de turism oferă vacanţe în natură care sunt foarte profitabile, dar fără a întreprinde acţiuni deconservare şi fără a implica populaţia locală în organizarea produsului turistic. Desigur, nu putemspune că serviciile turistice care nu includ toate cele patru componente au întotdeauna o calitatescăzută, spunem doar că nu reprezintă o activitate ecoturisticăParticipanţii la Summit-ul Mondial al Ecoturismului , desfăşurat la Quebec în mai 2002, aurecunoscut faptul că ecoturismul respectă principiile turismului durabil referitoare la impactuleconomic, social şi de mediu, formulând în plus câteva principii specifice

• Ecoturismul contribuie activ la conservarea patrimoniului natural şi cultural.

• Ecoturismul include comunităţile locale în activităţile de planificare, dezvoltare şi operare şi contribuie la bunăstarea lor.

• Ecoturismul implică explicaţii complete şi interesante pentru vizitatori, privind resursele naturale şi culturale.

• Ecoturismul este destinat în special vizitatorilor individuali precum şi grupurilor organizate de mici dimensiuni.

Principiile ecoturismului

Minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, impact ce arputea distruge destinaţia turistică.Educarea turistului cu privire la importanţa conservării.Sublinierea importanţei unor operatori responsabili, care săcoopereze cu populaţia şi cu autorităţile locale, în vedereasatisfacerii nevoilor comunităţii.Furnizarea de fonduri pentru conservare şi pentru managementulariilor naturale protejate.Accentuarea necesităţii unei zonări turistice regionale şi a planificăriifluxurilor de turişti pentru regiunile sau ariile naturale ce vor devenidestinaţii ecoturistice.Necesitatea utilizării studiilor sociale şi de mediu, precum şi a unorprograme de monitorizare pe termen lung, pentru evaluarea şiminimizarea impactului.Lupta pentru maximizarea beneficiilor economice ale ţării gazdă, alecomunităţilor şi firmelor locale şi mai ales ale locuitorilor din zonaariilor naturale şi protejate.Asigurarea unei dezvoltări a turismului care nu depăşeşte o anumitălimită a schimbării din punct de vedere social şi al mediului, limitădeterminată de cercetători în colaborare cu rezidenţii.Utilizarea unei infrastructuri dezvoltate în armonie cu mediul naturalşi cultural, minimizând utilizarea combustibililor fosili şi conservândvegetaţia şi fauna locală.

.