Colegiul national jean monnet

Relieful glaciar

Tecsoiu andreeaIx p2Profesor: coada mihaelaReliefulglaciar montan si de calota Ghetarii, ca factor modelator al suprafetei terestre, isi imprima si astazi, ca si in trecutul geologic, amprenta in trasaturile si formele reliefului din regiunile reci ale Globului. Ghetarii situati in zonele marilor latitudini, ajungand pana la nivelul bazinelor oceanice si marine, constituie in ansamblul lor ghetarii de calota sau continentali. Masele de gheata cantonate pe varfurile muntilor inalti formeaza ghetarii montani. Cele doua calote de gheata polare, ale Groenlandei si Anctarticii, insumeaza 97% din volumul ghetii de pe Glob. Rezulta ca numai 3% din aceasta masa revine ghetarilor montani.

Relieful glaciatiunii montane Specificul si dinamica ghetarilor montani Ghetarii montani apar in general pe suprafete restranse, ajungand pana in regiunile ecuatoriale, unde stau instalati pe cele mai semete varfuri; sunt izolati in partile superioare ale diferitelor masive muntoase si ocupa cuvetele suspendate, obarsiile unor bazine hidrografice ori platouri inalte si valurite. Acolo unde temperatura medie anuala este sub 0C, exista posibilitatea formarii ghetarilor; aceasta este limita zapezilor persistente. Limita zapezilor persistente prezinta variatii de la ecuator spre poli. In regiunile ecuatoriale aceasta limita se afla la cca 5000 m, iar in zonele temperate ea coboara la 3000 m. Dar limita atinge valorile altimetrice cele mai inalte nu in zona ecuatoriala, ci in regiunile subtropicale, deoarece aici predomina miscarile descendente ale aerului, care se afla departe de starea de saturatie cu vapori de apa. La oscilarea limitei contribuie si alti factori, ca de ex gradul de izolare catre interiorul continentului. Astfel in partea de est a Tibetului si in Anzii Americii de Sud limita zapezilor persistente se ridica la 6.300-6.500 m. Cat priveste expunerea versantilor in raport cu curentii de aer umed, acest fapt apare bine ilustrat in Himalaya. Versantul lor sudic, condensand umiditatea musonului oceanic de vara, prezinta limita zapezii persistente la inaltimea de cca 4.900 m, in timp ce pe versantul nordic, orientat catre zona pustiurilor interioare ale Asiei limita se afla la app. 5.600m. Miscarea si extinderea ghetarilor montani se afla in stransa dependenta cu raporturile care se stabilesc, datorita conditiilor climatice, intre procesul de acumulare si deci de crestere a masei de gheata si cel de topire sau ablatie, care determina echilibrul glaciar. In functie de modul in care se realizeaza sau nu acest echilibru, un ghetar creste sau descreste in dimensiuni, inainteaza sau se retrage. Din acest punct de vedere un ghetar se poate diviza in doua mari sectoare, unul de acumulare, situat in partea dinspre amonte si altul de ablatie, care se afla spre avale. Limita inferioara a sectorului de acumulare coincide cu limita zapezilor persistente, fiind oarecum stabila, in timp ce limita superioara a sectorului de ablatie poate oscila mai sus sau mai jos, in functie ce conditiile locale. Exista trei cauze principale care conditioneaza topirea ghetarilor montani: radiatiile solare directe, caldura cauzata prin convectia aerului si siroirea pe masa de gheata. Orice ghetar montan, se afla in conditiile unui schimb continuu de materie: reducerea lui datorita topirii, pe de o parte si inmagazinarea de noi cantitati de precipitatii solide, pe de alta parte. Sub acest aspect, la nivelul limitei zapezilor persistente se tinde la un echilibru mobil intre acumulare si topire. Deasupra limitei zapezilor persistente, volumul acumularii creste, datorita maririi cantitatii de precipiatatii solide si a temperaturilor coborate; crescand volumul, ghetarul se deplaseaza pe panta. In acest fel, o parte din masa ghetii patrunde sub limita zapezilor persistente, avand forma unei limbi. Aici topirea precumpaneste fata de acumulare. Capatul dinainte al limbii ghetarului se termina mai mult sau mai putin abrupt, sub forma unei frunti. Alaturi de actiunea de transport si acumulare, comune si ghetarilor de calota, eroziunea (exaratie) reprezinta un proces deosebit de important pentru modelarea reliefului de catre ghetarii din regiunile de munte. Intensitatea eroziunii creste o data cu grosimea masei de gheata si cu micsorarea pantelor. Procesul de eroziune glaciara este intensificat de contributia materialelor morenice (blocuri uriase, bolovani, pietrisuri de diferite dimensiuni), care se afla incorporate pe marginile si la fundul ghetarului. Prin intermediul acestora, ghetarul scrijeleaza peretii si patul vaii. Aceasta eroziune bruta este dublata de un proces de slefuire, determinat de gheata curata sau amestecata cu particule fine de roca, avand o granulometrie asemanatoare nisipului si care constituie faina de ghetar. Ghetarul desfasoara o puternice eroziune laterala, cat si o eroziune in sens longitudinal. Roca versantilor, afectata de inghet, prezinta fisuri mari, care inlesnesc ghetarului sa smulga mai usor blocuri de roca; eroziunea laterala largeste mult profilul transversal al vailor glaciare. Eroziunea in profil longitudinal, se deosebeste de aceea a apelor curgatoare prin faptul ca gheata actioneaza mai slab acolo unde panta este mai mare. Cand panta este mai mica, sau cand ghetarul intalneste contrapante si praguri forta lui de eroziune devine maxima. Masa de gheata, ajungand deasupra pragului se fisureaza si se fragmenteaza in blocuri, care se vor suda intre ele mai jos pe panta si apasand puternic intensifica eroziunea. In acest fel, pragurile din cadrul vailor glaciare sunt mai putin supuse eroziunii. Acest mod de a eroda, al ghetarului, in excavatiile din fata contrapantelor se numeste subsapare si creeaza profile longitudinale in trepte, compuse din praguri si bazinete sau excavatii de subsapare. Eroziunea glaciara are o intensitate diferentiata in functie de sectoarele sau partile componente ale ghetarului. Eroziunea cea mai puternica se manifesta in cadrul vailor, unde masele de gheata curg, preseaza, smulg si tarasc cantitati mari de roca. In perimetrul circurilor, eroziunea este mai redusa, ea exercitandu-se nu atat prin deplasarea ghetii, cat mai ales datorita imensei presiuni cauzata de grosimea foarte mare.Tipuri de ghetari montani Dupa aspectul exterior se deosebesc mai multe tipuri: a)Ghetarul alpin sau de vale este bine reprezentat pe varfurile inalte ale Alpilor. Se compune din: bazin de alimentare cu zapada, circul cu gheata si o limba bine dezvoltata, care coboara mult sub limita zapezilor. Zona de alimentare este acoperita de o zapada mai densa, grauntoasa, numita firn sau nv. Zona nv-ului este permanenta incepand in medie de la altitudinea de 3000 m in sus. Ea aluneca incet alimentand in permanenta circul, ce cantoneaza o mare cantitate de gheata. Din circ, gheata este evacuata continuu prin limba, care aluneca in cadrul unei vai pana la linia de topire. Datorita dezvoltarii mari a limbii, ghetarul se mai numeste si ghetar de vale. Uneori limbile prezinta ramificatii, ajungand sa ia aspect de retea. De asemenea ele se pot uni prin confluente. O caracteristica in plus a acestui ghetar este prezenta multor morene de fund. Unul din cei mai mari ghetari de vale este Fedcenko din Pamir, lung de 77 km; In Alpi, ghetarul Aletsch are 24 km. b)Ghetarul pirinean are ca specific prezenta masei de gheata numai in interiorul circului. Este mic si lipsit de limba. Restrangerea ghetarului este determinata de conditiile climatice, relativ secetoase, si de limita zapezilor persistente mai ridicata; ablatia impiedica formarea limbilor de gheata. Ghetarul fiind cantonat doar in cadrul circului a primit denumirea de ghetar suspendat sau de circ. Are multe morene de suprafata si interioare, dar nu prezinta morene de fund. Este tipul de ghetar specific muntilor Pirinei. Pentru muntii din Romnia, el a fost specific fazei glaciare Wrm, cand majoritatea ghetarilor si-au retras limbile, ramanand numai in circuri. c)Ghetarul de platou se intalneste foarte rar, avand forma unei mici calote de gheata. Se instaleaza in zonele cu largi excavatii ale platourilor foarte inalte, slab alimentate cu zapezi. Un astfel de ghetar se intalneste in Alpii Dauphinezi, iar in pleisocen, se pare ca a existat si pe suprafetele de nivelare inalte din M-tii Retezat. d)Ghetarul himalaian nu are un circ propriu-zis; reprezinta un caz particular al ghetarului alpin, fiind insa mai complex si de proportii. Este caracteristic pentru M-tii Himalaia, unde zona zapezilor persistente este extrem de extinsa, de la 4700 m la peste 8000 m. Ghetarii isi dezvolta limbi foarte lungi, care depasesc de multe ori 50 km, avand aspectul unor fluvii de gheata, cu frecvente confluente. Prin inseuari si transfluenta, gheata, foarte groasa trece peste cumpene, unindu-se cu ghetarii vecini. Vara, in zona de intensa ablatie se formeaza lacuri si torenti care timp de 1-2 luni sapa albii si terase in ghetar. In Himalaia se disting doua mari zone de glaciatie, una catre est, in perimetrul Vf. Chomolugna (Everest), iar cealalta catre vest spre muntii Kara-Korum. Dintre ghetari mentionam: Rakhiot, Bazhin, Sikkim, Siachen-lung de 72 km, Rongbuk. e)Ghetarul de tip Kilimandjaro, specific muntilor cu acelasi nume, se afla instalat in cratere vulcanice. Trece si peste marginile craterului, coborand sub forma de limbi dispuse radiar pe pantele conului. Privit de la inaltime el se infatiseaza ca o stea uriasa. Astfel sunt ghetarii Shira, Mawenzi si Kibo din M-tii Kilimandjaro si Lewis, Diamond, Gregory, Darwin, Joseph, Csar in Kenia. f)Ghetarul de tip norvegian este specific zonei de munti vechi ai Norvegiei, ridicati si faliati la inceputul cuaternarului si care au ramas sub forma unei platforme inaltata, cu abrupturi de mai multe sute de metri. In aceste regiuni se afla instalati ghetarii cu aspect de platosa, din care pornesc periferic limbi de gheata cu dimensiuni in general reduse. Aceste platose de gheata sunt denumite icefjeld, iar limbile icestrom. In zona limbilor de gheata apar si morene. g)Ghetarul de tip alaskian este specific regiunilor muntoase inalte din Alaska, care depasesc uneori altitudinea de 5000 m. Ghetarii aluneca pe vai si ajungand la poalele muntilor conflueaza, formand veritabile piemonturi de gheata. Sunt numiti si ghetari de piemont. Pe suprafata ghetii se depune un strat de praf rezultat din dezagregarea rocilor. Uneori apar chiar soluri, pe care se poate instala o vegetatie arborescenta. Periodic, areale ale padurilor sunt ingropate sub valuri de gheata provenite prin alunecare din sectoarele inalte. Partile care ajung la ocean se desprind din cauza mareelor, formand ghetarii plutitori, denumiti iceberg-uri. Ei nu formeaza in partile inferioare morene propriu-zise, ci acumulari aluvionare, dispuse in panze groase, ce inlesnesc procesele de solificare. In Alaska se intalnesc ghetarii Malaspina, Bering si Alsek iar in Chile San Rafael. Relieful creat de ghetarii montani Relieful generat de ghetarii montani, cuprinde forme de eroziune si de acumulare. Specific este faptul ca aceste forme se dispun intr-o anumita etajare. Forme de eroziune Circul glaciar este o depresiune, sub forma unei excavatii circulare, incadrate de pereti abrupti, la obarsia vailor glaciare, care este sau a fost ocupata de un ghetar. In circulatie au mai intrat si termeni romanesti de caldare sau zanoaga. Excavatia este creata prin presiunea exercitata de masa de gheata, prin abradarea (erodarea) patului de roca. Se deosebesc circuri de ravena, de versant sau perete, de obarsie, de vale. In functie de modul lor de grupare sau asociere pot fi deosebite: circuri compuse sau comlexe care rezulta din ingemanarea celor simple si circuri in trepte sau etajate. Intre peretele de roca al circului si masa de gheata se afla crapaturi verticale numite rimaye.(sunt formate datorita diferentelor termice dintre peretele stancos mai cald si gheata. Circurile se dezvolta cu precadere in vecinatatea limitei zapezilor persistente; de asemenea un rol important in evolutia lor il are orientarea sau expunerea versantilor. In multe din fostele circuri glaciare, care au functionat in pleistocen, se afla azi cantonate lacuri glaciare denumite popular turi, zanoage sau ochiuri. Custurile (karling-uri in limba germana) sunt creste montane inguste, zimtate, situate la contactul dintre doua circuri glaciare vecine; sunt formate prin eroziune glaciara si procese periglaciare. Pot prezenta parti mai joase numite sei de transfluenta (prin care masa de gheata din interiorul unui circ cu pozitie altimetrica mai mare, poate sa debuseze intr-un circ vecin, situat mai jos) si parti mai inalte ace, piramide, muchii inguste si zimtate (care rezulta din fragmentarea custurilor prin procese crionivale). Valea glaciara reprezinta fagasul prin care curge limba ghetarului. In linii generale, ea se aseamana cu un uluc sau jgheab urias, al carui profil transversal prezinta forma de U. Uneori vaile glaciare pot avea si forma literei V (cazul unor vai glaciare din M-tii Vosgi), sau profil complex, adica de V si de U.In afara de vaile glaciare mari, exista si cele afluente, care se termina brusc deasupra vaii principale, colectoare. Ele au primit denumirea de vai suspendate sau troghuri. Un aspect deosebit il prezinta vaile glaciare imbucate formate dintr-un uluc larg, in interiorul caruia a fost sculptata o vale mai recenta si mai stramta. Profilul longitudinal al vaii glaciare are mari deniverari, formand praguri pe rocile mai dure si cuvete sau bazinete largi pe rocile mai moi. Ele rezulta din procesul de subsapare glaciara. Primul prag este cel care separa circul de valea glaciara. Adancirea cuvetelor din spatele pragurilor, permite ghetii sa creasca in grosime si sa actioneze mai mult in contrapanta prin subsapare. Cea mai mare cuveta se afla in partea inferioara a vaii, fiind denumita bazinet terminal. Dupa retragerea limbii glaciare, aceste bazinete se umplu cu apa formand lacuri (lacurile Geneva si Constanta din Alpi). Cu timpul lacurile se pot colmata, aparand campii reduse ca suprafata. La partea superioara, in dreptul pragurilor se dezvolta crapaturi in masa ghetarului, denumite crevase. Rocile valurite, cunoscute si sub denumirea de spinari de berbeci (roches moutonnes) apar sub forma unor ondulari pe pragurile glaciare. Ele se datoresc slefuirilor si striatiunilor adanci trasate de ghetarul incarcat cu materiale morenice, dure, in timpul curgerii.Formele de acumulare Ghetarii smulg, in timpul inaintarii lor, cantitati mari de materiale, din peretii si fundul circurilor si vailor glaciare, pe care le transporta in interiorul masei lor. Ei transporta, de asemenea, cantitati mari de nisipuri si praf, aduse de vant. In ansamblu, morenele reprezinta o aglomerare de blocuri eterogene, implantate intr-o masa de materiale mai fine, argilo-nisipoase, care sunt transportate de ghetari si depuse acolo unde gheata se topeste. In functie de pozitia lor in interiorul vaii glaciare morenele sunt: frontale (terminale) materiale depuse sub forma unui arc de cerc in fruntea limbii de gheata; laterale materiale depuse sub forma de diguri abrupte pe marginea vaii glaciare; mediane depuse in partea centrala a vaii glaciare. In functie de pozitia lor in masa de gheata pot fi: de suprafata (transportate de ghetar pe spinarea sa); de fund (iau nastere din materialele smulse de ghetar pe parcursul zonei de frecare cu fundul vaii); interne (rezulta din patrunderea morenelor de suprafata in corpul ghetarului). In spatele valului morenaic se observa un fel de movile denumite drumlin-uri, care se formeaza prin depunerea gramezilor de morene existente in interiorul masei de gheata la topirea totala a partii frontale.Formele de acumulare fluvio-glacira Apele rezultate din topirea ghetarului se incarca cu material morenaic fin, pe care il transporta la diferite distante si cu care cladeste o serie de forme denumite fluvio-glaciare. Aceste depozite se dispun in largi amfiteatre sau mari conuri de dejectie, mult aplatizate, care se ingemaneaza formand campii fluvio-glaciare sau sandre. In ele apele curgatoare pot forma ulterior terase fluvio-glaciare.Relieful ghetarilor de calota Activitatea ghetarilor de calota (continentali) prezinta multe elemente comune cu cea a ghetarilor montani. Glaciatiunea actuala de calota ocupa suprafete intinse in Antarctica, Groenlanda, Islanda, Spitzberg, in i-le Franz Iosef, Noveia Zemlia, Severnaia Zemlia.Tipurile actualilor ghetari de calota Dupa extindere, morfologie si dinamica, actualii ghetari de calota pot fi grupati in patru tipuri: anctartic, groenlandez, islandez si Spitzberg. Tipul antarctic In Antarctica calota are aap. 14 mil.kmp. In jurul Antarcticii gheata de pe continent se prelungeste mult si in apa oceanului, formand o platosa relativ unitara, inalta uneori de 90 m, numita banchiza; din ea se desprin blocuri imense de gheata numite aisberguri (iceberguri). In unele zone periferice apar tot mai multe stanci deasupra ghetii (nunatak-uri), crevase si vai canion. Materialul detritic rezultat din dezagregarea rocilor ce compun nunatak-ul va fi preluat de catre masa de gheata in miscare si depus sub forma de morene glaciare. Gheata calotei antartice este pleisocena. Topirea ei ar ridica nivelul oceanului planetar actual cu circa 15 m. Prezenta ei in zona Polului sudic determina anumite particularitati curentilor marini si vanturilor, care influenteaza regimul climatic al Globului. Tipul groenlandez este cantonat in Groenlanda, ocupand din suprafata insulei. Zonele litorale raman descoperite, iar intre ele si calota se interpune o fasie muntoasa. In afara calotei de gheata neteda (icefield) cu grosimi de 2500-3000 m, are limbi de gheata ce coboara spre ocean (icestrom) unde dau aisberguri; deasupra masei de gheata sunt varfuri muntoase (nunatak-uri). In zonele periferice ale calotei glaciare se intalnesc: crevase, fiorduri, morene, krioconite (praf de natura vulcanica), cursuri subglaciare care local devin supraglaciare. Tipul islandez ocupa partial insula islandeza si are caracter discontinuu datorita eruptiilor vulcanice si gheizerelor. Ghetarii sunt marunti si imprastiati pe intreaga suprafata a insulei. Eruptiile subglaciare duc la topirea masiva a ghetii si la formarea unor bazine acvatice sub sau inglaciare. Cand drenarea acestor ape de catre raurile subglaciare sau inglaciare se face brusc, au loc inundatii catastrofale. Tipul Spitzberg este alcatuit din ghetari alpini pe vaile din munti si ghetari de platou la exterior.Relieful de eroziune Ghetarii de calota exercita o tripla activitate: de eroziune (exaratie), de transport si de depunere. Formele rezultate sunt vizibile mai ales dupa retragerea ghetarilor. Formele de eroziune sunt reprezentate prin: fjelduri, fiorduri, roci mutonate, nunatak-uri. Fjeld-urile sunt campii inalte sau podisuri, dezvoltate pe un substrat dur, care a fost netezit partial de ghetari. Deasupra lor se ridica martori (monadnock-uri) sau stanci reziduale (nunatak-uri). Fiordurile apar ca niste golfuri lungi si ramificate, ce patrund in interiorul uscatului pe zeci de km; au rezultat prin inundarea de catre mare a unor vai glaciare adanci, dupa topirea calotei glaciare ce acoperea zona limitrofa. Rocile mutonate (roches moutonnes) sunt stanci slefuite, ovale sau circulare modelate de ghetarii prin morenele de fund, fixate in masa de gheata.Formele de acumulare glaciara Formele de acumulare sunt mult mai extinse si mai variate decat cele de exaratie. Ca pozitie acestea se dezvolta pe suprafata ocupata anterior de ghetari (morena de fund); in domeniul morenei frontale si la exteriorul morenei (proglaciare, fluvio-glaciare). Genetic, in relieful de acumulare glaciara se includ si formele create de raurile alimentate de ghetari. Relieful morenei de fund Reprezinta o campie cu aspect valurit, cu forme pozitive (drumlin-uri, esar-uri, kames-uri) cat si zone depresionare (lacuri, balti, mlastini, turbarii). Drumlinurile se refera la formele cu aspect colinar, orientate pe directia deplasarii ghetarilor. Intre ele exista zone de inseuari, lacuri sau sectoare mlastinoase. Lungimea fiecarei coline oscileaza intre 400-1000 m, latimea intre 150-200 m, iar inaltimea relativa intre 10-40 m. In plan au aspect oval. De obicei drumlinurile se gasesc grupate, numarul lor fiind de ordinul sutelor si miilor. Dispunandu-se unul in cotinuarea celuilalt si in acelasi timp unul langa altul, aceste forme confera reliefului trasaturi particulare, asemanatoare dunelor lineare. Oesar-urile (eskers) se infatiseaza ca o ingramadire de pietre cu aspect de dig serpuit; orientarea lor corespunde sensului deplasarii ghetarilor. Se aseamana cu niste rambleuri de cale ferata. Kamesurile sunt tot forme fluvio-glaciare, pozitive cu aspect mamelonar sau de movile. Se dezvolta in imediata apropiere a morenei frontale. Campiile morenice sunt alcatuite din argile nisipoase si blocuri, au suprafata neteda sau usor valurita si presarata cu lacuri sau balti. Relieful morenic deluros ocupa spatii izolate pe fondul campiilor morenice si are o distributie haotica. Movilele sunt rotunde sau ovale. Aceste forme au rezultat din depunerea pe suprafata reliefului subglaciar, a morenelor cantonate in crapaturile ghetarilor de calota. Vaile si lacurile sunt nenumarate. Vaile sunt slab evoluate, prezinta profil transversal in forma de V, praguri si cascade. Lacurile care ocupa alaturi de balti si mlastini o mare suprafata (in Finlanda 9% din suprafata tarii) se prezinta fie sub forma de sabe legate de rauri scurte fie izolate. Relieful morenei frontale Salpausselka si pradolinele. Ghetarii de calota au transportat importante cantitati de morene in zonele lor periferice, sau frontale. In morfologia actuala a Finlandei se pastraza bine asemenea lanturi de morene frontale, denumite salpausselka. Latimea acestor culmi deluroase este de cativa km, inaltimea relativa de peste 60-80 m, iar lungimea de ordinul catorva sute de km. Versantul dinspre ghetar este mai abrupt, in timp ce versantul dinspre avale este mai prelung, mai lin. Intre ele se dezvolta culoare depresionare ce poarta denumirea poloneza de pradoliny (pradoline). Latimea lor este de cativa km, iar lungimea de ordinul sutelor si miilor de km.Elba, Oderul si alte rauri din N Germaniei si Poloniei curg local pe vechi pradoline. Blocurile eratice reprezinta bucati mari de roca, raspandite in cadrul morenei frontale. Ele se pot depune si pe fundul oceanului fiind aduse de banchize si iceberguri. Formele fluvio-glaciare (proglaciare) Campiile de sandre sunt zone acumulative construite de catre torentii glaciari la periferia morenei frontale. Pe suprafata campiei, care atinge ordinul sutelor si miilor de hectare, ulterior raurile isi sapa terase, coborand nivelul panzei freatice. Astfel particulele fine, uscate, pot fi antrenate pe diferite cai (indeosebi eoliana) generand campiile de loess. Zoliile sunt forme depresionare in cadrul campiilor de sandre. Cursurile fluvio-glaciare au antrenat cu ele si blocuri de gheata, pe care le depun dupa o anumita distanta, acoperindu-le ulterior cu aluviuni. Este acea gheata moarta sau fosila care prin topire creeaza zoliile.