Curs Relief Petrografic

18
RELIEFUL LITOLOGIC (RELIEFUL PETROGRAFIC) Totalitatea formelor de relief a caror geneza, evolutie si aspect exterior sunt conditionate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvolta alcatuieste complexul reliefului petrografic. Influenta rocilor asupra reliefului se evidentiaza prin proprietatile lor fizice si chimice, care raspund in mod cu totul specific fata de eroziune. Formele de relief pot prezenta caractere proprii unei modelari pe un singur tip de roca, iar alteori, caractere commune pentru doua sau mai multe roci, care constituie un grup aparte. Pentru studierea reliefului petrografic este necesar sa se cunoasca acele proprietati fizico-chimice, specifice fiecarei roci, care le fac sa se diferentieze intre ele. Rocile au deobicei, una dintre proprietatile fizice sau chimice mai pronuntata, din care decurg si anumite diferentieri in modul de comportare fata de roziune. De exemplu, solubilitatea mai accentuata a calcarelor permite apelor sa actioneze intens prin dizolvare, in timp ce pe argile, aceeasi apa va provoca alunecari. De asemenea, pe rocile impermeabile, infiltrarea apelor fiind aproape inexistenta, vor actiona intens siroirea si eroziunea superficiala, spre deosebire de rocile permeabile, cum sunt conglomeratele, la care situatia este invers. (Clasificarea rocilor) Dupa origine: roci magmatice, sedimentare, metamorfice Roci sedimentare: deteritice, precipitare chimica, organogene. Imp=granulometria, permebilitate, etc…. Roci magmatice: clasificare dupa modul de formare, compozitie chimica si mineralogica Roci metamorfice: sistuozitate Din punct de vedere al geomorfologiei, intereseaza o serie de proprietati ale rocilor, care influenteaza formarea anumitor tipuri de forme de relief, cum ar fi: duritatea, masivitatea, omogeitatea, permeabilitatea, siolubilitatea.

Transcript of Curs Relief Petrografic

RELIEFUL LITOLOGIC(RELIEFUL PETROGRAFIC)

Totalitatea formelor de relief a caror geneza, evolutie si aspect exterior sunt conditionate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvolta alcatuieste complexul reliefului petrografic.

Influenta rocilor asupra reliefului se evidentiaza prin proprietatile lor fizice si chimice, care raspund in mod cu totul specific fata de eroziune. Formele de relief pot prezenta caractere proprii unei modelari pe un singur tip de roca, iar alteori, caractere commune pentru doua sau mai multe roci, care constituie un grup aparte.

Pentru studierea reliefului petrografic este necesar sa se cunoasca acele proprietati fizico-chimice, specifice fiecarei roci, care le fac sa se diferentieze intre ele. Rocile au deobicei, una dintre proprietatile fizice sau chimice mai pronuntata, din care decurg si anumite diferentieri in modul de comportare fata de roziune. De exemplu, solubilitatea mai accentuata a calcarelor permite apelor sa actioneze intens prin dizolvare, in timp ce pe argile, aceeasi apa va provoca alunecari. De asemenea, pe rocile impermeabile, infiltrarea apelor fiind aproape inexistenta, vor actiona intens siroirea si eroziunea superficiala, spre deosebire de rocile permeabile, cum sunt conglomeratele, la care situatia este invers.

(Clasificarea rocilor)Dupa origine: roci magmatice, sedimentare, metamorficeRoci sedimentare: deteritice, precipitare chimica, organogene.

Imp=granulometria, permebilitate, etc….Roci magmatice: clasificare dupa modul de formare, compozitie chimica si

mineralogicaRoci metamorfice: sistuozitateDin punct de vedere al geomorfologiei, intereseaza o serie de proprietati ale

rocilor, care influenteaza formarea anumitor tipuri de forme de relief, cum ar fi: duritatea, masivitatea, omogeitatea, permeabilitatea, siolubilitatea.

Tinand cont de aceste cinci proprietati si de modul cum actioneaza factorii modelatori exogeni asupra diferitelor tipuri de roci de pe suprafata scoartei terestre, se pot individualiza cateva categorii de reliefuri petrografice. Denumirile atribuite reliefurilor petrografice poarta titulatura in functie de roca ce da specificul morfologiei pentru tipul respectiv:

- relieful granitic- relieful calcaros- relieful grezos- relieful conglomeratic- relieful argilos- relieful nisipos- relieful loessian

Marea varietate a formelor de relief întâlnite astăzi este rezultatul conlucrării unui complex de factori interni şi externi. Unul dintre aceştia este roca, care constituie

suportul pe care iau naştere diferitele forme de relief. Scoarţa terestră este alcătuită din mai multe tipuri de roci cu însuşiri caracteristice, ceea ce face ca ele să se comporte diferit la acţiunea agenţilor modelatori, eroziunea devenind diferenţială sau selectivă. Rezultatul acesteia este crearea unei mari varietăţi de forme de relief, care alcătuiesc complexul reliefului petrografic.

Proprietăiţ1e rocilorIn funcţie de proprietăţile lor, rocile se comportă diferit în aceleaşi condiţii

climatice, după cum în condiţii climatice diferite, aceeaşi rocă reactionează altfel la acşiunea agenţilor externi, rezultând forme de relief variate, caracteristice. Dintre proprietăţile care determină reacţia rocilor la acţiunea agenilor modelatori, amintim: coeziunea, masivitatea, omogenitatea, permeabihtatea, solubilitatea.

Coeziunea rocilor este dată de legăturile dintre particulele componente. Coeziunea rocilor sedimentare depinde de gradul lor de cimentare şi de natura cimentului. Nisipurile, pietrişurile, grohotişurile au o coeziunea scăzută, datorită absenţei unui ciment, care să lege particulele acestor roci, pe când, la unele gresii, brecii şi conglomerate, ea are valori ridicate, datorită liantului rezistent la eroziune.Natura cimentului este importantă prin gradul de solubilitate, pentru că o rocă cu ciment calcaros, solubil, este atacată mai uşor decât o rocă cu ciment silicios. De asemenea, gradul de coeziune este in funcţie de porozitatea rocii şi de dimensiunile componenţilor săi.

Datorită rezistenţei mari, în rocile compacte, eroziunea liniară este predominantă faţă de cea laterală, ceea ce explică existenţa vailor înguste şi cu versanţi înclinaţi, precum ş absenţa alunecărilor de teren şi a ravinărilor (formarea ravenelor=”şanţuri” de diferite adîncime formate sub acţiunea torenţilor, apelor de şiroire). Rocile slab coezive permit evolutia mult mai rapidă a versanţilor prin procesele absente în rocile coezive (ravinare, alunecări).

Masivitatea rocilor nu trebuie confundată cu coeziunea lor, ea fiind definită prin absenţa planurilor de discontinuitate şi a diaclazelor. Astfel, de exemplu, calcarul este o rocă coezivă dar relativ puţin masivă din cauza reţelei de fisuri şi diaclaze care o străbat. In aceeaşi situaţie sunt şi şisturile cristaline slab metamorfozate,ş isturile argiloase şi alte roci de acest tip. Spre deosebire de acestea, granitul, gnaisu1,cuarţul, andezitul etc au un grad ridicat de masivitate, deoarece reţeaua lor de diaclaze şi fisuni este redusă.

Omogenitatea, privită din punct de vedere chimic, se referă la alcătuirea rocii din acelaşi mineral. Sub aspect granulometric, ea este definită prin aceeaşi mărime a granulelor componente ale unei roci. Sub aspectul acestei proprietăţi, calcarul, de exemplu, este o rocă omogenă spre deosebire de granit, care este heterogen. În general, rocile heterogene rezistă mai puţin la acţiunea agenţilor subaerieni, decât cele omogene, întrucât ele pot cuprinde elemente cu grad de solubilitate diferit. Dizolvarea elementelor solubile are ca urmare apariţia unor mici goluri care favorizează, în continuare, acţiunea de dezagregare sau eroziunea mecanică. De exemplu, gresiile silicioase, cuartitele, formate aproape numai din silice şi având o compoziţie chimică omogenă, sunt foarte rezistente la eroziune. Granitul, format din cristale de cuarţ, feldspaţi, silicaţi de aluminiu,

mica neagră, mica albă, etc., cu grad de solubilitate diferit explică de ce arena este constituită din particule de cuarţ eliberate prin alterarea celorlalte minerale.(Arena=rezultatul procesului de descompunere a unei roci granitice, şi constituit din pietriş marunt)

Alterarea şi dezagregarea sunt principalele căi de atac ale rocilor heterogene. Legată de această proprietate a rocilor este mărimea granulelor componente, întrucât rocile formate din grăunţi fini sunt mai rezistente la alterare şi dezagregare decât rocile cu granulometrie grosieră. Aceasta proprietate priveşte nu numai rocile sedimentare ci i rocile magmatice şi cele cristaline; în acest caz ea se referă la mărimea cristalelor componente.

Permeabilitatea este proprietatea rocilor de a absorbi şi de a lăsa apa să treacă prin ele. Infiltraţia apei se poate face prin golurile şi fisurile din roci (gresii, bazalte) sau prin dizolvarea unor elemente solubille sau chiar a rocii (sarea, gipsul). Calcarul este permeabil atât prin fisuri şi diaclaze cât şi prin dizolvare. Permeabilitatea este maximă în rocile mobile cu particule man (pietrişuri, nisipuri) şi are valori foarte scăzute în rocile masive şi compacte (granit, cuarţ, gneis), precum şi în rocile sedimentare alcătuite din particule foarte fine (marne, argile).Rocile permeabile reduc scurgerea, favorizând infiltraţia, pe când cele impermeabile o amplifică. Infiltrarea accentuată în rocile permeabile diminuează posibilitatea producerii alunecărilor şi a ravenarii iar versanţii se menţin cu o panta accentuată (loess, nisipuri uşor consolidate). În cazul rocilor impermeabile şi moi (argile, marne) evoluţia versanţilor se face repede, întrucât atât alunecările cât şi ravinarea şi eroziunea laterală se desfăşoară cu intensitate.Dispunerea unor roci permeabile peste altele impermeabile, oferă condiţii optime pentru producerea alunecărilor de teren.

Solubilitatea rocilor este foarte variată. Astfel, rocile silicioase sunt deosebit de rezistente la dizolvare, pe când rocile carbonatice (calcar, creta) sunt solubile, mai ales dacă apa este încărcată cu acid carbonic.

Plasticitatea rocilor uşurează eroziunea liniară şi evoluţia rapidă a versanţilor prin spălarea în suprafaţă şi prin alunecări de teren. Rocile plastice se pretează la producerea alunecărilor de teren pe areale întinse. La aceste proprietăţi mai trebuie adăugate şi altele, cum ar fi gradul de fisurare, gradul de tasare (loess şi depozite loessoide), capacitatea de absorbţie a apei.În cazul rocilor sedimentare un rol important îl are grosimea stratelor (de care depinde impunerea in relief a unor forme legate de o anumita roca) şi poziţia acestora.Rocile, caracterizate prin însuşirile de mai sus, au fost împărţite în funcşie de rezistenţa lor la eroziune, pe grupe. Această clasificare a rocilor diferă de la autor la autor, putându-se recunoaşte, în general, următoarele categorii de roci:

- roci foarte rezistente: cuarţite, bazalte. Reliful format pe ele se caracterizeaza prin creste reziduale, martori de eroziune, abrupturi;

- roci rezistente: granitul, porfire, aplite, calcare silicioase, gresii foarte compacte cu ciment cuarţos. Formele de relief sunt semeţe; se menţin bine formele pozitive înalte, abrupturile şi crestele;

- rod moderat rezistente: calcare, gresii, conglomerate, brecii, şisturi argiloase. Apar forme pozitive mai puţin pregnante şi relieful carstic;

- roci cu o rezistenţă relaliv redusă: calcare cochilifere, marne, gresii necompacte, conglomerate slab cimentate. Formele de relief sunt coborâte, negative, haotice. De asemenea, pot apărea şi forme carstice;

- roci cu rezistenţă redusă la eroziune: argila, nisipul, loess,creta.

Tipuri de relief petrografic

Relieful format pe graniteGranitul este cea mai reprezentativă rocă din grupul rocilor magniatice. El se

caracterizează prin impermeabilitate şi duritate, prin faptul că este o rocă compactă şi heterogenă. La aceste proprietăţi, trebuie adăugat faptul că, datorită lipsei de plasticitate în timpul erupţiilor sau al cutărilor, granitul prezintă o serie de fisuri, care au un rol deosebit în modelarea sa.

Întrucât în compunerea granitului intră mai multe minerale cu proprietăţi diferite şi cu rezistenţe variate la acţiunea agenţilor externi, proporţia acestora poate influenţa ritmul proceselor de modelare. Astfel, cuarţul în proporţie mare, dă rezistenţă rocii, pe când biotitul, mineral mai alterabil, gonflează (se umflă) la umiditate, contribuind la dezagregarea rocii.

De asemenea, un rol important în procesul de modelare a granitelor, îl are şi mărimea particulelor minerale componente, ştiut find faptul că, cu cât cristalele sunt mai mari cu atât dislocarea lor din masa rocii se face mai uşor şi invers.

Aşa cum s-a mai arătat, prezenţa fisurilor în masa granitică ajută şi măreşte procesul şi descompunerii rocii, întrucât ele înlesnesc pătrunderea apei. In general, granitul proaspăt este o rocă foarte masivă şi rezistentă la eroziune.

Dintre procesele morfogenetice, alterarea chimică şi dezagregarea au rolul cel mai important în modelarea granitelor. Eroziunea liniară este predominantă faţă de cea laterală.

Pnin alterare se produce descompunerea unor componenţi (feldspaţii sodici şi biotitul), ceea ce duce la deranjarea strcuturii şi la formarea unui pietriş cunoscut sub numele de arenă. Arena se formează în regiunile cu climă temperată şi caldă, fiind alcătuită din materiale colţuroase şi mărunte. Sub acţiunea gravitaţională ea se acumulează la baza versanţilor, unde formează o trenă. Torentii pot relua, transporta şi depune acest material pe fundul văilor mai mari, conferidu-le acestora un aspect larg, dar favorizează înmlăştinirea lor. Dacă procesul continuă, arena se transformă într-o argilă, caolin.

Procesul de alterare a granitului se desfăşoară într-un ritm rapid în condiţiile climatului umed, unde se pot forma scoarţele de alterare, care fosilizeaza relieful preexistent.

Cel de al doilea proces, dezagregarea mecanică, este foarte activ in zonele inalte ale munţilor, în condiţiile unor variaţii mari de temperatură sau a dezgheţului şi îngheuţului şi el generează forme deosebite, specifice.

Relieful format pe granite prezintă o serie de trăsături proprii, care-i individualizează de alte tipuri de relief.

Granitul este o rocă impermeabilă atunci când este nealterată, datorită lipsei de fisuri, cât şi în cazul alterării datorită argilei care o “căptuşete” la suprafaţă. Rezultă că, în orice condiţii, infiltrarea apei meteorice este redusă, find favorizată scurgerea superficială. De aici, raritatea izvoarelor in acest tip de relief.

Văile au în cazul unei evoluţii avansate, fundul plat, colmatat cu aluviuni arenacee şi cu zone de înmlăştinire cauzate de prezenţa argilei. Râurile cu debit redus creează însă văi înguste, profilul transversal având aspectul literei “V”. Versanţii văilor sunt de obicei convecşi, cu o linie de curbură foarte lină şi continuă. Profilul longitudinal al văilor prezintă o pantă uniformă şi doar in condiţiile modelării glaciare se întâlnesc o serie de rupturi de pantă.

Interfluviile sunt rotunjite, greoaie şi masive, datorită alterării care nu permite formarea de linii frânte şi muchii ascuţite.

Datorită rezisţenei sale deosebite, granitul, este una dintre rocile care păstrează foarte bine suprafeţele de nivelare. În crearea diferitelor aspecte morfologice pe granite un rol deosebit de important îl au condiţile climatice.

Modelarea granitului în regiunile temperate se caracterizează prin păstrarea formelor pozitive, întrucât in aceste condiţii climatice granitul este roca foarte rezistenta la eroziune. Acest lucru se explica prin climatul temperat care nu comportă variaţii termice diurne mari şi nici geruri puternice şi frecvente, care să determine o dezagregare intensă a acestei roci. Pe de altă parte, existenţa unui strat de sol şi a unui covor vegetal protejează roca granitică de variaţiile climatice.

În aceste condiţii, formele rezultate pe roci granitice diferă în funcţie de poziţia nivelului de bază. Astfel,în cazul platourilor înalte, predominarea eroziunii liniare faţă de cea laterală şi modelarea versanţilor, determină profilul îngust şi adâncit al văilor şi aspectul convex al versanţior. In regiunile cu energie redusă, topografia reliefului granitic

este confuza şi se caracterizează prin mici culmi cu aspect convex, văi largi şi îmbracate în arena, iar reţeaua hidrografică este ramificată, datorită impermeabilităţii rocii.

In conditiile climatului subtropical şi mediteranean (cald şi cu un anotimp uscat şi altul umed), evoluţia reliefului granitic este mult mai intensă decât în climatul temperat. Dintre procesele cu importanţă majoră, în aceste condiţii climatice, amintim: dezagregarea, favorizată de variaţiile termice diurne ş sezoniere (dintre sezonul umed şi cel secetos), alterarea, în special hidratarea şi eroziunea liniară, care împreună cu eroziunea areolară, este foarte activă în timpul ploilor torenţiale din sezonul umed.

Văile săpate în granite, în aceste regiuni, sunt largi şi pot avea un profil concav, deoarece diferenţa dintre eroziunea liniară şi modelarea versanţilor nu mai este atât de mare ca şi în regiunile temperate. De asemenea, trebuie amintite micile excavaţiuni rotunjite, denumite taffoni, întâlnite în regiunile tropicale umede şi în cele mediteraneene.Pentru regiunile cu climat cald şi umed, formele cele mai caracteristice date de granit sunt “căpăţânile de zahăr”, care au aspectul unor obeliscuri şi sunt întâlnite astăzi în Golful Rio de Janeiro, India, Madagascar şi în alte parţi. De asemenea, alterarea chimică foarte intensă are ca rezultat fosilizarea reliefului prin formarea unei groase scoarţe de alterare.

Dezagregarea prin îngheţ - dezgheţ este procesul principal de modelare a reliefului granitic in regiunile reci (polare şi montane înalte). Ca urmare, formele rezultate sunt ascuţite. Se întâlnesc pereţi verticali, creste, turnuri, custuri, iar produsele dezagregării se acumulează la baza versanţilor sau sunt evacuate de gheţari.În concluzie, se poate spune că granitul imprimă o notă specifică peisajului geografic, condiţionată de masivitatea sa, de gradul de fisuraţie, de condiţiile climatice şi de acţiunile fizice şi chimice ale agenţilor subaerieni. Relieful granitic se caracterizează, în general, prin forme greoaie, cu interfluvii rotunjite, versantii convecşi, văi cu fundul larg şi acoperit cu arenă.

La noi în ţară acest tip de relief se întâlneşte în Dobrogea de Nord şi sub forrnă de insule în Carpaţi.

Relieful dezvoltat pe roci metamorficeSe ştie că rocile metamorfice se formează prin metamorfozarea termică sau

dinamică a rocilor sedimentare şi a celor magmatice. De aici reiese şi marea lor varietate. Vom prezenta mai jos relieful format pe principalele tipuri de roci, cele mai expresive şi mai des întâlnite din această grupă.

Şisturile cristaline se caracterizează prin şistuozitate, ceea ce permite desfacerea rocii în pachete, pe planurile de şistuozitate, care oferă o suprafaţă mare de acţiune a agenţilor externi, degradarea rocii producându-se intens.

Ca şi în alte cazuri, modelarea şisturilor cristaline este influenţată de condiţiile climatice. În climatul temperat, la altitudini joase, alterarea, dezagregarea şi procesul de creep (=alunecare lentă a materialului, sol sau roci, pe panta unui versant cu înclinare mică) joacă un rol important în modelarea reliefului dezvoltat pe aceste roci. Rezultă culmi rotunjite cu aspect greoi, interfluvii plate ce menţin bine - datorită rezistenţei şi rigidităţii rocilor - suprafeţele de eroziune.In condiile climatului alpin, dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ găseşte, în cazul şisturi1or cristaline, un mediu în care acţionează cu intensitate, datorită infiltrării apei pe planurile de şistuozitate. Formele rezultate sunt cele de creste, abrupturi, colţi, vârfuri zvelte, etc.

Formele modelate pe şisturi cristaline sunt variate, datorită diferenţelor de şistuozitate şi de rezistenţă a acestora, de comportarea lor diferită la eroziune.

Gnaisul este o rocă cristalină felspatică cu structură granulară şi cu o şistuozitate mai redusă decât a şisturilor cristaline. Duriatea sa mai mare şi structura fac ca aspectele reliefului dezvoltat pe gnais să se asemene cu cele din regiunile granitice, find însă mai puţin expresive.

Datorită structurii sale microgranulare, gnaisul rezistă bine descompunerii fizico-chimice, dar din cauza texturii sale rubanate (alternanţa de benzi deschise la culaore cu altele închise la culoare) este mult mai puţin rezistent, decât granitul, la eroziunea verticală. Ca urmare, cursurile de apa se adancesc mai repede, formând văi mai profunde şi cu versanţi puternic înclinaţi. Formele de relief vor avea aspect masiv, cu versanţi convecşi. Datorită proporţiei mai mari a feldspaiţilor, depozitele de alterare au un caracter argilos, pe ele putându-se dezvolta şiroirea până la roca de bază.În condiţiile climatuluil alpin, pe gnaise pot apărea forme semeţe datorită aceloraşi cauze ca şi în cazul granitului şi a şisturilor cristaline.

In climatul tropical cu un sezon umed, gnaisele sunt mai rezistente la alterare decât granitele, datorită structurii lor microgranulare, dar eroziunea liniară se produce mai repede decât pe granite, de unde şi morfologia se caracterizează prin văi adănci şi înguste.

La noi în ţară, relieful dezvoltat pe roci metamorfice este întâlnit în “fâşia” şisturilor cristaline din Carpaţii Orientali, în Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali. Un relief tipic dezvoltat pe gnaise este în Masivul Cozia (gnais ocular de Cozia).

Relieful dezvoltat pe roci sedimentareRelieful specific nisipurilorNisipul este o rocă psefitică necimentată, caracterizată prin permeabilitate şi

necoerenţă. Particulele componente, luate fiecare separat, sunt foarte dure şi rezistente la alterare, dar lipsa unui liant face ca roca, în ansamblul ei, să fie uşor atacată de agenţii externi. Datorită necoerenţei particulelor, precum şi a golurilor existente între acestea, nisipurile sunt foarte permeabile. Prin umectare până la saturaţie sau prin îngheţare, ele devin însă impermeabile.

Datorită permeabilităţii accentuate a nisipului, circulaţia internă a apelor este intensă, pe când cea superficială este intermitentă. Din această cauză, văile nu se pot adânci până la nivelul freatic, reţeaua hidrografică primind, astfel, un caracter intermitent. Văile sunt rare şi separate de vaste interfluvii uniforme.În schimb, procesul evoluţiei versanţilor se desfăşoară foarte repede prin deplasarea firicelelor de nisip sub impulsul unor forţe cât de slabe (vânt, picături de ploaie). Din combinarea proceselor amintite rezultă morfologia regiunilor nisipoase, caracterizată prin vai largi şi evazate, versanţi slab înclinaţi, cursuri de apă cu caracter intermitent, ce se pierd in propriie “aluviuni”.

In urma infiltraţiei apei în nisipuri se formează concreţiunile (ca urmare a cimentării particulelor de nisip), cunoscute sub numele de trovanţi sau bălătruci. Aceste concreţiuni, când sunt numeroase, joacă un rol deosebit în morfologia regiunilor nisipoase, întrucât ele se comportî intocmai ca un strat mai rezistent intercalat în masa nisipurilor. Ele permit, ca atare, menţinerea unor pante mai accentuate, protejând totodată stratul de nisip de sub ele.

În morfologia nisipurilor, un rol important îl au condiţiile climatice în care este modelat relieful, natura componenţilor şi vegetaţia.Dintre factorii climatici, cel mai intens îţi pune amprenta asupra morfologiei nisipurilor, precipitaţiile. Cu cât climatul este mai secetos şi vântul mai puternic cu atât relieful eolian, reprezentat prin toate formele sale, va fi mai bine exprimat.

În regiunile temperate umede, în prezenţa vegetaţiei, este caracteristică forma convexă a versanţilor, care sub protecţia covorului vegetal şi a păturii de sol, se menţine un timp mai îndelungat şi aspectul neted şi larg al interfluviilor, datorită reţelei hidrografice rare.

Morfologia nisipurilor depinde şi de natura particulelor ce compun această rocă. Astfel, nisipurile silicioase sunt cele mai mobile, creepul (alunecarea pe versant) find foarte activ, pe când nisipurile argiloase au o stabilitate mai mare, datorită prezenţei particulelor de argilă, care dau o consistnţă oarecare rocii prin legarea particulelor silicioase. În acest caz, nisipurile argiloase se comportă într-un mod deosebit; pe ele se pot produce şiroiri şi alunecări reduse datorită scăderii permeabilităţii lor.

In cazul existenţei în masa de nisip a unor intercalaţii de pietriş, gresii sau conglomerate, prin şiroire se formează piramide de pământ.

Relieful format pe loessLoessul este o rocă aleuritică cu structură prăfoasă, permiţând o circulaţie activă a

apei. Relieful dezvoltat pe formaţiunile de loess este influenţat de structura poroasă a rocii, ceea ce uşurează mult procesul de levigare; de prezenţa în masa rocii a unor substanţe chimice ce pot fi uşor dizolvate şi transportate pe verticală de către apa din precipitaţii, deranjând în acest fel structura internă a rocii şi de cantitatea mare de argilă, care face ca loessul bine umectat sa fie plastic şi impermeabil.

Dintre procesele morfogenetice, trei au importanţă deosebită în modelarea reliefului loessian: surparea, tasarea şi sufoziunea.

Surparea acţonează intens şi continuu în loess datorită faptului că în această rocă apar o serie de fisuri verticale, ce dau naştere unor desprinderi din versanţii văilor, care, cu timpul, prin lărgirea crăpăturilor, se prăbuşesc. De asemenea, prăbuşirile mai pot avea loc şi ca urmare a infiltraţiei apei, care generează o serie de goluri subterane. Rezultatele acestui proces sunt abrupturile verticale ale văilor cu o serie de material haotic depus la baza lor.

Cel de al doilea proces, tasarea, găseşte în loess, cele mai favorabile condiţii, rezultatul find crovurile, mici depresiuni de formă ovală sau sinuoasă, cu diametrul de la câţiva zeci de metri la câţva kilometri, dar cu adâncimi reduse, de pâna la 5 m. Unirea mai multor crovuri dispuse pe acelaşi aliniament are ca rezultat formarea văilor de crovuri. De asemenea, dezvoltarea crovurilor conduce la formarea unor depresiuni mai mari, cunoscute sub numele de padine.

În urma procesului de sufoziune, apar în loess hornurile, hrubele sufozionale, pâlniile şi, în faza cea mai avansată a acestui proces, văile sufozionale.

Apa de infiItraie, prin levigare, conduce la formarea unor concreţuni la baza depozitului de loess, cunoscute sub numele de “papuşi de loess”.

Ca urmare a proprietăţilor loessului şi a proceselor care afectează această rocă, relieful din terenurile loessoide se caracterizează prin interfluvii netede, uşor vălurite datorită proceselor de tasare, văi cu maluri şi versanţi verticali, cu prispe verticale de desprindere, cu “stâlpi” de loess desprinşi de restul versantului, cu o îngramădire de material haotic sau sub formă de pseudoterase. Văile, datorită marii permeabilităţi a loessului, sunt deobicei seci, au fundul plat, mărginit de versanti abrupţi. Când ele curg pe un substrat impermeabil (marne, argile), aceştia funcţionează ca un nivel de baza în evoluţia reliefului de pe formaţiunile loessoide.

Dezvoltarea verticală a formelor de relief este strâns legată de grosimea stratului de loess. Când procesele care actionează în loess au ajuns la baza sa, mai cu seamă dacă substratul este impermeabil, evoluţia reliefului se face lateral. Din acest moment stratul de loess începe să fie treptat îndepărtat, rămând în faza finală doar sub forma unor martori.

Datorită asemănărilor care există între modelarea în calcare şi cea în loess, s-a dat denumirea de clastocarst ansamblului de forme rezultate în formaunile loessoide.

Pe glob, loessul este foarte răspândit în China, unde are o grosime de câteva sute de metri, în America de Sud, America de Nord. La noi în ţară, acest tip de relief se întâlneşte în Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Banat.

Relieful dezvoltat pe argile şi marneArgila şi marna sunt roci pelitice consolidate, cu duritate redusă. Dintre

caracteristicile acestor roci, următoarele au un rol important în modelarea lor de către agenţii subaerieni:

- impermeabilitatea, când sunt umectate şi aviditatea de apă, când sunt uscate;- prezintă variaţii de volum, în sensul că argilele umectate gonflează (se umflă), iar când sunt uscate, datorită reducerii volumului, apar în masa lor o serie de crăpături;- plasticitatea, când sunt bine umectate;- coerenţa, care se opune rostogolirii particulelor unele peste altele (ca in cazul nisipurilor).Alunecările şi şiroirile sunt procesele morfogenetice care găsesc în argile şi marne

condiţii propice de dezvoltare, creind forme ce individulizează relieful dezvoltat pe aceste roci de alte tipuri de relief. Alunecările se manifestă sub toate formele, ducând la o

evoluţie rapidă a versanţilor, iar şiroiri1e crează relieful de tip “badlands1” in condiile unor ploi torenţiale şi a lipsei totale sau a unui covor vegetal sărac. Acest tip de relief - bandlands - este reprezentat printr-o reţea de ravene adânci ramificate, separate între ele prin creste înguste şi unghiulare.

O mare importanţă în modelarea reliefului pe marne şi argile îl are clima, în mod deosebit cantitatea şi regimul precipitaţilor.

În regiunile temperate, adâncirea reţelei hidrografice se face uşor şi repede în marne şi argile, dar şi versanţii evoluează la fel de rapid sub impulsul denudaţiei, al alunecărilor şi al şiroirilor. De aici, relieful cu trăsături de maturitate sau chiar de bătrâneţe. Văile sunt largi, cu fundul bine dezvoltat, pe care curg râuri leneşe şi întortochiate, cu caracter sezonier (datorită alimentării lor din precipitaţii), cu multe zone mlăştinoase sau chiar bălţi temporare. Versanţii sunt slab înclinaţi, cu profil concav, interfluviile largi şi teşite, iar energia reliefului este redusă. În ansamblu, relieful dezvoltat pe argile şi marne este monoton şi doar alunecările masive mai schimbă acest aspect.

La noi în ţară, acest tip de relief este întâlnit mai ales în Podişu1 Transilvaniei şi in Podişu1 Moldovenesc.

În condiţiile unui climat uscat, cu ploi violente şi bogate (climatul continental excesiv şi cel mediteraneean), şi în absenţa unui covor vegetal, pe marne şi argile se formează rigole adânci, mărginite de maluri înclinate puternic şi separate de interfluvii ascutite. Acest tip de relief este cunoscut sub numele de “bad-lands” în Dakota, “terres noires” în Alpii de Sud şi “pământuri rele” la noi, în Subcarpaţii Buzăului.

Relieful specific gresiilor şi conglomeratelorGresia este o rocă psamitică consolidată, cu rezistenţă şi permeabilitate medie.Dintre proprietăţile gresiilor, de care depinde modelarea lor, se pot aminti:- mărimea particulelor componente, în sensul că cele cu elemente mai mici sunt

mai rezistente;- natura cimentului (gresii calcaroase, argiloase, silicioase etc), de care depinde

duritatea şi rezistenţa rocii la acţiunea agenţilor externi;- permeabilitatea gresiilor prezentând, în acest sens, grade variate de

permeabilitate în funcţie de natura cimentului şi mărimea particulelor componente;- dispunerea lobr in strate, de obicei cu calităţi diferite, precum şi prezenţa unor

strate de altă natură intercalate în masa lor, ceea ce favorizează eroziunea diferenţială;- prezenţa unor diaclaze, de mărimi variabile, în masa acestor roci, are ca urmare

infiltrarea apei şi degradarea reliefului format pe ele.Dintre procesele morfogenetice, cu cea mai mare intensitate se manifestă, în

cadrul gresiilor, alterarea şi dezagregarea cărora li se adaugă surparea.De aici rezultă morfologia regiunilor dezvoltate pe gresii, caracterizată prin văi

rare şi largi, cu versanţii concvecşi sau aproape verticali şi cu valori mari ale energiei reliefului, datorită perrmeabilităţii rocii. În funcţie de natura cimentului, relieful grezos se apropie de unul din tipurile principale de relief: gresiile argiloase de relieful dezvoltat pe 1 Badlands („regiuni rel”e) este un termen care se referă la o regiune argiloasă aridă, care este supus unui proces intens de eroziune realizată în special prin acţiunea apei şi vântului. Forma de relief geologică tipică badlandsului sunt canioanele, defileele, cheile. Regiunea are în general o coloraţie tipică de la negru-albăstrui până la galben roşiatic.

argile, gresiile calcaroase de relieful dezvoltat pe calcare (de fapt se şi vorbeşte de un pseudocarst dezvoltat pe asemenea formaţiuni), etc. Gresiile păstrează bine atât nivele structurale cat şi cele de eroziune.

Dispunerea gresiilor în straturi groase şi orizontale favonizează apariţia formelor de relief plate cu contrasturi între platourile interfiuviale netede şi văile adânci, înguste şi cu versanţi abrupţi. Dispunerea gresiilor în strate monoclinale, generează un relief structural reprezentat prin cueste şi suprafeţe structurale, iar când în compunerea compiexului grezos apar strate cu rezistenţe diferite, în urma eroziunii diferenţiale, este creată o serie variată de forme structurale. Prezenţa unui strat de gresie, mai rezistent, în complexul unor roci mai moi (argile, marne, nisipuri) generează apariţia unor poliţe structurale pe versanţii văilor.

Relieful carsticPrin noţiunea de carst se înţelege totalitatea proceselor care au loc în rocile

dizolvabile sub acţiunea apei şi a căror rezultat este formarea unui relief specific. Termenul de carst derivă de la Podişul Karst, unde el defineşte atât roca (calcar) cat şi procesele şi formele legate de ea.

Apa este agentul modelator cel mai important al scoartei terestre. Pe linga actiune mecanica ce o exercita in mod normal (de transport si de acumulare) asupra rocilor solubile, ea actioneaza si prin dizolvare. Pe calcare a gasit insa un teren extrem de favorabil, din cauza solubilitatii ceva mai mari a acestora. Fiind o roca dura si rigida, in timpul miscarilor tectonice ale scoartei, calcarul s-a crapat si s-a rupt. Astfel s-a format in masa de roca o retea deasa de fisuri si diaclaze ; pe aici ataca apa care, tunci cand curge pe o suprafata de calcar si gaseste o crapatura, incepe sa-i dizolve peretii, o scobeste si inainteaza tot mai adanc, pana intalneste un strat de roca mai dura sau impermeabila. Acesta este mecanismul de formare a pesterilor –forme ale reliefului endocarstic-