Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul II 2013

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

Cuprins

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Drept procesual penal. Partea generală. Părţile în procesul penal. Accident de circulaţie. Acţiune civilă alăturată celei penale. Inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţei a altei persoane în cadrul procesului penal. Nelegalitatea excluderii răspunderii civile a inculpatului în cadrul soluţionării acţiunii civile. Imposibilitatea anulării contractului de asigurare şi a poliţei de asigurare în cadrul procesului penal.

Casare cu trimitere pentru motivul că dispozitivul sentinţei nu se înţelege. Confiscare bunuri.

Limitele de pedeapsă în cazul incidenţei a două sau mai multe cauze de reducere a pedepsei.

Liberarea provizorie sub control judiciar. Analiza temeiniciei cererii în raport de dispoziţiile cuprinse în art.1602 alin.2 Cod proc. pen., cu referire la art. 136 alin.1 din acelaşi cod.

Daune morale. Reducere.

Neconcordanţă între minută şi dispozitiv. Consecinţe.

Drept procesual penal. Contestaţie la executare. Prin aceasta s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate prin sentinţa penală definitivă. Invocarea art. 320/1 Cod proc.penală. Respingerea cererii.

Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii de acordare.

2

Revizuire sentinţă definitivă. Căi de atac.

Inculpaţi minori cu majori. Publicitatea şedinţei de judecată. Nulitate absolută.

Spor de pedeapsă, legalitate. Aplicarea procedurii simplificate în cazul continuării judecăţii.

Căile de atac extraordinare. Revizirea. Revizuirea hotărârilor definitive în cazul deciziilor Curţii Constituţionale. Deciziei nr. 1483 din 08 noiembrie 2011 prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 alin. 1 Cod proc. penală.

Drept procesual penal. Partea specială. Punerea în executare a hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri. Modificări de pedepse în cursul executării. Art. 449 Cod procedură penală. Raportul dintre anularea şi revocarea unei suspendări sub supraveghere a executării pedepsei.

Măsura confiscării. Obligarea părţilor responsabile civilmente la cheltuieli judiciare.

Calitatea şi întinderea răspunderii Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în procesul penal.

Drept procesual penal. Partea specială. Recunoaşterea vinovăţiei şi judecata cauzei în procedura simplificată. Recurgerea la dreptul la tăcere în cadrul procedurii simplificate de judecată.

Confiscare.

Executarea hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri penale definitive. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate în cauze separate. Spor de pedeapsă.

Aprecierea probelor de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în scopul aflării adevărului.

Termenul până la care se poate constitui parte civilă.

Dispoziţii procesuale penale. Desesizarea instanţei. Retragere apel. Consecinţe privind măsurile privative de libertate.

3

Secţia a I Civilă

Cerere de strămutare întemeiată pe dispoziţiile art. 140 NCPC, formulată într-un proces înregistrat anterior intrării în vigoare a noi legi de procedură civilă. Determinarea instanţei competente material să soluţioneze cererea. Norma de drept aplicabilă.

A doua perioadă de probă. Situaţia salariatului care nu corespunde profesional în noua funcţie – va fi concediat sau va reveni la vechiul său loc de muncă.

Calitate procesuală pasivă în acordarea grupelor de muncă, întocmirea şi eliberarea adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă (potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001). Lipsa calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii

Legea aplicabilă contractelor de locaţiune al căror termen s-a împlinit anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil. Condiţii de operare a tacitei relocaţiuni.

Erori ce pot face obiectul procedurii îndreptării erorii materiale.

Răspunderea persoanei fizice titulare a unei întreprinderi individuale pentru obligaţiile acestei entităţi juridice.

Diferenţa dintre autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat

4

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Profit impozabil. Cheltuieli deductibile.

Condiţiile angajării răspunderii solidare cu debitorul insolvabil.

Posibilitatea creditorului majoritar de a desemna un alt administrator judiciar decât cel stabilit provizoriu de către judecătorul sindic.

Domeniul public. Hotărârile Consiliului Local de însuşire a inventarului bunurilor din domeniul public.

Momentul începerii producerii efectelor deciziei de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ.

Procedura insolvenţei art. 126 din Legea nr. 85/2006 - executarea silită împotriva asociaţilor cu raspundere nelimitată

- În cazul formulării de contestaţii împotriva tabelului definitiv al creantelor

- Autorizarea executării silite pentru cheltuielile de lichidare

Legalitatea actului administrativ în contextul dispozitiilor Legii nr. 50/1991.

5

Decizii Relevante

Trimestrul II 2013

6

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Drept procesual penal. Partea generală. Părţile în procesul penal. Accident de circulaţie. Acţiune civilă alăturată celei penale. Inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţei a altei persoane în cadrul procesului penal. Nelegalitatea excluderii răspunderii civile a inculpatului în cadrul soluţionării acţiunii civile. Imposibilitatea anulării contractului de asigurare şi a poliţei de asigurare în cadrul procesului penal.

Cod procedură penală

1. Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi deci, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, în raport de disp. art. 14 alin. 1 şi 2 cod procedură penală, fiind inadmisibilă aşadar admiterea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul procesului penal, atâta timp cât cadrul procesual al soluţionării acţiunii civile este strict delimitat de normele imperative procesual penale care nu permit incidenţa unei astfel de instituţii în cadrul procesului penal.

2. Pe de altă parte, obiectul acţiunii penale îl constituie antrenarea răspunderii penale a inculpatului, în calitate de autor al infracţiunii, precum şi în mod corelativ a răspunderii sale civile, alăturată celei penale. În cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, nu poate fi exclusă răspunderea civilă a inculpatului, ca subiect activ al infracţiunii ce a constituit temeiul antrenării răspunderii sale penale, fiind inadmisibil ca pentru fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, care constituie infracţiunea săvârşită de către inculpat, să răspundă, în latură civilă, în mod exclusiv, alte entităţi juridice .

3. Răspunderea asigurătorului nu poate fi exclusă în prezenta cauză nici prin efectul 7

eventualei fapte culpabile a prepusului său, atâta timp cât contractul de asigurare îşi produce depline efecte între părţile contractante, potrivit art.37 din legea 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, conform cărora ,,nicio faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legii, a legii aplicabile contractului de asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, precum şi alte elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu pot fi invocate de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare.’’

Cu alte cuvinte, eventuala acţiune ilicită a agentului de asigurări, în calitate de prepus al societăţii de asigurare, nu poate produce efecte în planul înlăturării răspunderii civile a societăţii de asigurare, care devine incidentă în temeiul contractului de asigurare ce produce efecte depline între părţile contractante, efecte care sunt stabilite tocmai în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de către una dintre părţile acestui contract de asigurare.

Prin urmare, nu poate fi exclusă valabilitatea poliţiei de asigurare în cadrul prezentului proces penal atât timp cât dispoziţiile imperative de mai sus asigură cadrul legal pentru menţinerea la acest moment a valabilităţii contractului, instanţa penală neputând proceda la anularea contractului de asigurare şi nici la limitarea efectelor acestuia, contrar dispoziţiilor legale.Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 504 din 8 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr.37/23.01.2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în temeiul dispoziţiilor art.320/1 alin.1-7 C.pr.penală coroborate cu dispoziţiile art.13 alin.1 C.penal, s-a admis cererea formulată de inculpatul P.I.D. şi în baza dispoziţiilor art.178 alin.2 C.penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.320/1 alin.7 C.pr.penală coroborate cu dispoziţiile art.13 alin.1 C.penal, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.a şi lit.b şi dispoziţiilor art.76 alin.1 lit.d din Codul penal, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în data de 07.09.2006.

În temeiul dispoziţiilor art.71 alin.1 şi alin 2 C.penal, aceluiaşi inculpat i-au fost aplicate pedepsele accesorii prevăzute de dispoziţiile art.64 alin.1 lit.a, cu excepţia dreptului de a alege, şi lit.b C.penal.

În temeiul dispoziţiilor art.81 alin.1 C.penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate, pe durata termenului de încercare prevăzut de dispoziţiile art.82 alin.1 şi alin.3 C.penal, de 3 ani, format din cuantumul pedepsei închisorii aplicate de 1 an, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 C.penal, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. În temeiul dispoziţiilor art.71 alin.5 C.penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

Prin aceeaşi sentinţă, în temeiul dispoziţiilor art.178 alin.2 C.penal, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art.74 alin.1 lit.a şi dispoziţiilor art.76 alin.1 lit.d C.penal, inculpatul P.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 1 an şi 8 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în data de 07.09.2006, fiindu-i aplicate pedepsele accesorii prevăzute de dispoziţiile art.64 alin.1 lit.a, cu excepţia dreptului de a alege, şi lit.b din Codul penal.

În temeiul dispoziţiilor art.81 alin.1 C.penal s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate, pe durata termenului de încercare prevăzut de dispoziţiile art.82 alin.1 şi alin.3 C.penal de 3 ani şi 8 luni, format din cuantumul pedepsei închisorii aplicate de 1 an şi 8 luni, la care s-a adăugat un interval de timp de 2 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 C.penal, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. În temeiul dispoziţiilor art.71 alin.5 C.penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin.1 din Legea nr.136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile art.37 din Legea nr.32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile art.7 şi cu anexa 3 din Ordinul nr.3.108/2004 emis de Comisia

8

de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată asigurătoarea SC. C.A. – S.A. la plata către partea vătămată şi civilă G.F. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.F.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G. M. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, şi la plata către partea vătămată şi civilă G.I. a despăgubirilor în cuantum de 10.000 de lei, pentru prejudiciul moral suferit.

În temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile art.7 şi cu anexa 3 din Ordinul nr. 3.108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată asigurătoarea S.C. C. A. – S.A. la plata către părţile vătămate şi civile G.F. a despăgubirilor în cuantum de 3.000 de lei, pentru prejudiciul material suferit, şi către G. I. a despăgubirilor în cuantum de 3.000 de lei, pentru prejudiciul material suferit.

În temeiul dispoziţiilor art. 61 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate şi cu dispoziţiile Ordinului nr. 113.127/2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, inculpatul P. I. D. a fost obligat la plata către partea vătămată şi civilă G.F. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I.G a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.F.G. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.M. a despăgubirilor în cuantum de 17.500 de lei, pentru prejudiciul moral suferit, la plata către partea vătămată şi civilă G.I. a despăgubirilor în cuantum de 10.000 de lei, pentru prejudiciul moral suferit.

În baza dispoziţiilor art.60-63 C.pr.civilă coroborate cu dispoziţiile art.721 din acelaşi cod, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoarea S.C. Carpatica Asig – S.A., reprezentată prin Sucursala T., împotriva chematei în garanţie D.E..

În temeiul dispoziţiilor art.60-63 C.pr.civilă coroborate cu dispoziţiile art.37 din Legea nr.32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu dispoziţiile Ordinul nr.3.108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, a fost obligată chemata în garanţie D.E. la plata către asigurătoarea S.C. C.A. – S.A. a sumei de 89.000 de lei, reprezentând suma de plată la care a fost obligată asigurătoarea în prezenta cauză, în temeiul contractului de asigurare încheiat de chemata în garanţie D.E.

Pentru a hotărî astfel, analizând probatoriul administrat în cauză, în raport de dispoziţiile legale, instanţa de fond a reţinut că în data de 07.09.2006, în jurul orei 21,00, a avut loc un accident de circulaţie pe DN 72A, în afara localităţii D., în care au fost implicate autovehiculul cu nr. de înmatriculare .............., marca Mercedes Vito, condus de inculpatul P.I.D. în acest autovehicul, pe locul de lângă inculpat, aflându-se victima G.C., în vârstă de 18 ani, şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare ...................., şi anume o autobasculantă marca Roman, condusă de inculpatul P. M.

S-a reţinut de către prima instanţă, în esenţă, că inculpatul P.I.D. în data de 07.09.2006, în jurul orei 21,00, a condus autoutilitara marca Mercedes Vitto 108 CD, cu nr. de înmatriculare ............., pe DN 72, în afara localităţii D., şi, urmare a nerespectării dispoziţiilor art.49 alin.4 lit. c şi 35 alin. 1 din O. U. G. nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare, privind circulaţia pe drumurile publice, a intrat în coliziune cu autocamionul marca Roman înmatriculată sub nr. .................., condus de inculpatul P. M., ce staţiona pe carosabil, această faptă având ca urmare moartea victimei G.C., în vârstă de 18 ani, ce se afla în autovehiculul său, faptă care, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal.

S-a mai reţinut de asemenea, că inculpatul P.M. în data de 07.09.2006, în jurul orei 21,00, după ce condusese autobasculanta marca Roman cu nr. de înmatriculare ................., pe DN 72, a oprit şi apoi a staţionat acest autovehicul aproximativ 15-20 de minute, pe carosabil, ca urmare a unei defecţiuni la acest autovehicul, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 155 şi art. 156 din H. G. nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a acestei fapte autovehiculul condus de inculpatul P. intrând în coliziune cu autovehiculul ce fusese condus de el, aceasta având ca urmare moartea victimei G.C., astfel încât fapta sa întruneşte, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 178 alin. 2 din Codul penal.

9

Asigurătoarea S.C. C.A. – S.A. a formulat în data de 19.11.2010 cererea de chemare în garanţie a numitei D.E., solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumelor la care instanţa, eventual, o va obliga, deoarece acesta se face vinovată de nerespectarea obligaţiilor contractuale şi a prevederilor legale în vigoare, Ordinul C.S.A. nr.3116/2005, încheind poliţa nr.FG00668797, ulterior producerii accidentului de circulaţie, şi să se aibă în vedere următoarele: în privinţa celor două autoturisme implicate în eveniment, doar în cazul autobasculantei cu numărul de înmatriculare ..................... există o poliţă de asigurare de răspundere civilă pentru accidente RCA, seria ...., ............, emisă de agentul S.C. C.A. – S.A. D.E., actualmente agent inactiv al societăţii, însă această poliţă nu a fost încheiată cu respectarea prevederilor contractuale, art. 7 din contractul de mandat nr. ................, precum şi cu respectarea prevederilor legale în vigoare în data respectivă, în speţă Ordinul C. S. A. nr. 3.116/2005 şi Normele de aplicare ale acestuia, ordin în care se arată că: „Răspunderea asigurătorului începe: a) din momentul plăţii primei de asigurare şi al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a asigurării, înscrisă în document, pentru asiguratul care îşi îndeplineşte obligaţiile de plată cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a perioadei de asigurare anterioare; b) după 48 de ore de la expirarea zilei în care s-a plătit prima de asigurare şi s-a eliberat documentul de asigurare, pentru persoanele care nu aveau o asigurare obligatorie RCA, valabilă în momentul plăţii.”;

În concret, faptul că agentul a încheiat poliţa cu valabilitate (răspundere) din aceeaşi zi cu cea a contractării şi încasării primei de asigurare (decontată ulterior) şi care este aceeaşi cu data accidentului, faptul că, pus probabil sub presiunea clientului, a cuprins în asigurare ca valabilitate, o perioadă de 6 luni şi o zi, incluzând, ca primă zi, tocmai data accidentului, înseamnă, fără tăgadă, că această poliţă a fost încheiată de agent exact în scopul acoperirii accidentului;

Instanţa de fond a încuviinţat cererea de introducere în cauză a lui D.E., în calitate de chemată în garanţie iar în temeiul dispoziţiilor art. 60-63 din Codul de procedură civilă coroborate cu dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoarea S. C. C.A. – S. A. împotriva chematei în garanţie D.E..

Pentru a dispune astfel prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:Dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevăd că partea poate să cheme în

garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii, cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.

Prin urmare, aşa cum se arată în întreaga doctrină juridică, chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă nu numai în cazul drepturilor reale sau de creanţă garantate legal ori convenţional, ci ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească.

Dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură civilă prevăd că dispoziţiile acestui cod constituie procedura de drept comun în materie civilă şi ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare, prin urmare dispoziţiile Codului de procedură civilă aplicându-se şi în materie penală, aşa cum doctrina juridică a arătat în unanimitate, în măsura în care materia penală nu cuprinde dispoziţii contrare.

În acest sens, instanţa de fond a constatat că nu există nici o dispoziţie în materie penală care să reglementeze inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie formulate de una dintre părţi în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate acţiunii penale.

Ca atare, cererea de chemare în garanţie formulată de asigurătoare împotriva agentului său de asigurare, ce priveşte obiectul cauzei, acesta încheind contractul de asigurare pentru autovehiculul condus de inculpatul P. M., este admisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs: Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, inculpatul P.M. asigurătorul SC C.A. SA, părţile civile G.F., G.I., G.M., G.F.G., prin reprezentant legal G.F., G.I.G., partea responsabilă civilmente SC BV S P SRL şi chemata în garanţie – D.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursurile Ministerului Public, ale părţilor civile şi ale chematei în garanţie sunt fondate, iar recursurile inculpatului, părţii responsabile civilmente şi asigurătorului sunt nefondate.

Instanţa de fond a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care

10

inculpaţii au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu, cât şi săvârşirea acestora, cu vinovăţie în forma cerută de lege, de către aceşti inculpaţi.

Pe baza mijloacelor de probă legal administrate, în mod corect s-a reţinut şi rezultă că la data de 07.09.2006 în afara localităţii D. a avut loc un accident de circulaţie, produs cu încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia autovehiculelor pe drumurilor publice din partea ambilor inculpaţi, în calitate de conducători ai celor două autovehicule ce au intrat în coliziune, impact în urma căruia victima G.C. ce se deplasa ca pasager într-unul dintre autovehicule, a suferit multiple traumatisme care au dus la încetarea sa violentă din viaţă.

Astfel, inculpat P.I.D. se afla la volanul autoutilitarei MERCEDEZ VITO cu număr de înmatriculare ………….. iar inculpatul P.M. se afla la volanul autobasculantei marca ROMAN cu număr de înmatriculare ……………., cele două autovehicule intrând în coliziune, iar potrivit raportului de expertiză criminalistică nr.224/24 iunie 2009 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, s-a concluzionat, prin cercetarea tuturor împrejurărilor şi a datelor existente, că ambii conducători auto se fac vinovaţi de producerea accidentului, chiar dacă în momentele premergătoare acestuia autobasculanta era oprită.

S-a concluzionat că viteza reală de deplasare a autoutilitarei condusă de inculpatul P.I.D. în momentele premergătoare declanşării stării de pericol iminent a fost de circa 120 km/oră, astfel încât acest inculpat putea evita producerea accidentului dacă ar fi rulat cu o viteză adaptată spaţiului frontal de vizibilitate.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul P.M., s-a arătat că deşi autovehiculul pe care îl conducea era oprit, cu toate acestea, oprirea a fost efectuată parţial pe partea carosabilă, astfel încât şi acest inculpat putea evita producerea accidentului dacă ar fi oprit la limita acostamentului, ieşind cât mai mult în afara părţii carosabile.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, care a fost criticată de către toate părţile ce au formulat calea de atac din prezenta cauză, Curtea a constatat că rezolvarea dată acesteia la primul grad de jurisdicţie este greşită din mai multe puncte de vedere:

În primul rând, Curtea a constatat că, în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie în anumitei D.E., angajat al societăţii de asigurare SC C.A. SA, ignorându-se dispoziţiile legale imperative statuate în art.14 alin.1 C.pr.penală potrivit cărora „acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente”, precum şi a celor înscrise în art.14 alin.2 C.pr.penală, potrivit cărora „acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă”.

De asemenea art.15 alin.1 C.pr.penală stabileşte titularii răspunderii civile, aceştia fiind învinuitul sau inculpatul şi persoana responsabilă civilmente, observându-se că din cadrul legal nu fac parte alţi subiecţi procesuali, cum ar fi garantul, aşa cum este cazul în speţă.

Fiind alăturată acţiunii penale, acţiunea civilă are un caracter accesoriu şi deci, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală, fiind inadmisibilă aşadar admiterea unei cereri de chemare în garanţie în cadrul procesului penal, atâta timp cât cadrul procesual al soluţionării acţiunii civile este strict delimitat de normele imperative procesual penale care nu permit incidenţa unei astfel de instituţii în cadrul procesului penal.

Pe cale de consecinţă, căile de atac promovate de Ministerul Public şi de chemata în garanţie D.E. sunt fondate sub acest aspect constatându-se că principiul legalităţii procesului penal, cât şi dispoziţiile imperative citate mai sus, nu permite exercitarea de o altă manieră a acţiunii civile alăturate celei penale, titularii răspunderii civile fiind expres nominalizaţi atât de legea procesual penală (învinuitul ori inculpatul şi partea responsabilă civilmente), cât şi de jurisprudenţa constantă stabilită în mod obligatoriu prin deciziile pronunţate de instanţa supremă în recursurile în interesul legii, jurisprudenţă în cadrul căreia nu se regăseşte posibilitatea antrenării răspunderii civile a unei persoane chemate în garanţie, în cadrul unui proces penal.

Aşa fiind, curtea, constatând că sub acest aspect instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară legii, caz de casare prevăzut de disp. art.385/9 alin.1 pct.17/1 C.pr.penală, calea de atac a fost admisă şi pe cale de consecinţă a fost respinsă ca inadmisibile cererea de chemare în garanţie a numitei D.E., cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor privind obligarea acesteia la plata sumei de 89.000 lei.

11

În al doilea rând, Curtea a observat că soluţia pronunţată la primul grad de jurisdicţie este greşită, în sensul că răspunderea asigurătorului SC C.A. SA S. - Sucursala T., este incidentă, potrivit deciziei nr.1/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, în calitate de asigurător de răspundere civilă iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile. Din acest punct de vedere, soluţia pronunţată şi motivată de către instanţa de fond, prin care s-a stabilit doar răspunderea civilă a asigurătorului, fără antrenarea răspunderii civile a inculpatului, alături de asigurător, nu este conformă deciziei pronunţate în interesul legii.

Astfel, curtea a remarcat că obiectul acţiunii penale îl constituie antrenarea răspunderii penale a inculpatului, în calitate de autor al infracţiunii, precum şi în mod corelativ a răspunderii sale civile, alăturată celei penale.

Cu alte cuvinte, deşi în cadrul acţiunilor penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unor persoane pentru încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice, ce au avut drept consecinţă săvârşirea unor infracţiuni prin care s-au produs vătămări corporale sau deces, dispoziţiile legale sau cele jurisprudenţiale conferite pe calea recursului în interesul legii, prevăd obligativitatea stabilirii răspunderii civile şi în raport de alte entităţi juridice – societăţi de asigurare sau, în absenţa existenţei unui contract valabil de asigurare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii – cu toate acestea este evident că în soluţionarea acţiunii civile, alăturate celei penale nu se poate ajunge la exonerarea de răspundere civilă a însăşi inculpatului, în calitate de autor al infracţiunii şi simultan al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Este evident că în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, nu poate fi exclusă răspunderea civilă a inculpatului, ca subiect activ al infracţiunii ce a constituit temeiul antrenării răspunderii sale penale, fiind inadmisibil ca pentru fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii să răspundă, în latură civilă, în mod exclusiv, alte entităţi juridice chiar dacă răspunderea lor civilă este atrasă alături de cea a inculpatului, prin efectul legii sau al deciziilor pronunţate pe calea recursului în interesul legii.

Aşa fiind, Curtea a constatat că la primul grad de jurisdicţie în mod greşit au fost stabiliţi ca titulari ai obligaţiilor de dezdăunare, în mod exclusiv asigurătorul, partea responsabilă civilmente şi Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, excluzându-se răspunderea civilă a inculpaţilor, faţă de care a fost pronunţată soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii ce a constituit obiectul exercitării acţiunii penale.

În realitate, inculpaţii urmează a răspunde în mod solidar, fiecare dintre aceştia alături de asigurător şi respectiv de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, iar inculpatul P.M., care a acţiona în calitate de prepus al părţii responsabile civilmente în solidar cu respectiva parte responsabilă civilmente pentru despăgubirile civile şi daunele morale către fiecare dintre părţile civile din prezenta cauză.

Astfel, s-a observat că şi sub acest aspect instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară legii, fiind de asemenea incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.17/1 C.pr.penală, ignorându-se solidaritatea răspunderii civile a autorilor faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, sens în care urmează ca hotărârea atacată a fost casată cu consecinţa obligării în solidar a inculpaţilor la plata de daune morale, în condiţiile în care s-a constatat la primul grad de jurisdicţie că despăgubirile civile în sumă de 11.000 lei au fost deja achitate de către inculpatul P.I.D. către părţile civile G.F. şi G.I. care nu au mai formulat pretenţii civile împotriva inculpatului pentru plata de despăgubiri civile.

Legat de criticile formulate de asigurător, curtea a constatat de asemenea că nu este întemeiat motivul de recurs care priveşte greşita constatare a valabilităţii poliţei de asigurare şi deci că nu poate fi exclusă răspunderea civilă a asigurătorului în prezenta cauză deoarece potrivit dispoziţiilor legale incidente la momentul producerii accidentului, răspunderea asigurătorului nu poate fi exclusă în prezenta cauză nici prin efectul eventualei fapte culpabile a prepusului său D. E., atâta timp cât contractul de asigurare îşi produce depline efecte între părţile contractante.

Astfel, potrivit art.37 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, nici o faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legii, a legii aplicabile contractului de asigurare şi a condiţiilor sau a cuantumului primelor de asigurare, precum şi alte elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu pot fi invocate de asigurător pentru anularea unui contract de asigurare.

12

Cu alte cuvinte, eventuala acţiune ilicită a agentului de asigurări, în calitate de prepus al societăţii de asigurare, nu poate produce efecte în planul înlăturării răspunderii civile a societăţii de asigurare, care devine incidentă în temeiul contractului de asigurare ce produce efecte depline între părţile contractante, efecte care sunt stabilite tocmai în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, având ca obiect săvârşirea infracţiunii de către una dintre părţile acestui contract de asigurare.

Prin urmare, nu poate fi exclusă valabilitatea poliţiei de asigurare în cadrul prezentului proces penal atât timp cât dispoziţiile imperative de mai sus asigură cadrul legal pentru menţinerea valabilităţii contractului de asigurare în prezenta cauză, instanţa penală neputând proceda la anularea contractului de asigurare şi nici la limitarea efectelor acestuia, contrar acestor dispoziţii legale.

(Judecător Cristina Georgescu)

[2] Casare cu trimitere pentru motivul că dispozitivul sentinţei nu se înţelege. Confiscare bunuri.

Cod procedură penală, art. 3859 alin.1 pct.9, art. 38515 pct.2 lit.c

Cod penal, art. 118 alin. 1 lit. e

În cazul în care în prima parte a dispozitivului sentinţei atacate s-a luat act că mai mulţi locatari din cadrul Asociaţiei de Proprietari nu s-au constituit părţi civile faţă de inculpat, iar, mai jos, în cuprinsul aceluiaşi dispozitiv s-a dispus obligarea inculpatului la despăgubiri către o parte dintre aceste persoane şi, din cuprinsul considerentelor sentinţei nu rezultă modalitatea de calcul al despăgubirilor acordate persoanelor care s-au constituit părţi civile, pentru a se putea verifica probele care au fost avute în vedere, şi nici de ce prima instanţă a dispus obligarea inculpatului la plata de despăgubiri şi în favoarea celor care nu s-au constituit părţi civile, se impune casarea cu trimitere la prima instanţă.

Totodată, dacă unele dintre persoanele păgubite nu formulează cereri de constituire de parte civilă, instanţa trebuie să analizeze dacă în cauză se impune măsura confiscării sumelor obţinute de inculpat prin săvârşirea infracţiunii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 492 din data de 1 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr.60/24 ianuarie 2013 pronunţă de Judecătoria Buzău, în baza art.334 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune prev. de art.215 alin.1, 2 C.pen., reţinută în sarcina inculpatului, în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată prev. de art.215 alin.1, 2 C.pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

In baza art.215 alin.1, 2 C.pen cu aplicarea art.41 alin.2 C.penal si art.3201 C.pr.pen, inculpatul SI a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

În baza art.71 alin.2 Cod penal, inculpatului i s-au interzis pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II a, lit.b Cod penal.

În baza art.81 - 82 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art.71 alin.5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art.64 alin.1 lit.a teza a II a, lit.b Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art.359 Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art.83 si 84 Cod penal.

S-a luat act că Asociaţia de Proprietari Nr.3 PT 16 nu s-a constituit parte civila în cauză.

13

S-a luat act că următorii locatari din cadrul Asociatiei de Proprietari Nr.3 PT 16 nu s-au constituit parte civila faţă de inculpat: PC, PD, BS, TG, GS, CT, LG, DC, NN, FA, MC, OG, MV, VR si PG.

În baza art.346, art.14 alin.3 lit.b C.pr.pen cu referire la art.998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,27 lei catre partile civile MC si MC.

În baza art.346, art 14 alin.3 lit.b C.pr.pen. cu referire la art.998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila CM.

În baza art.346, art 14 alin.3 lit.b C pr.pen cu referire la art.998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile HA si HV.

În baza art.346, art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile ADD si AD.

În baza art.346, art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila GC.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile GG si GA.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila IM.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila RI.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile TG si TG.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile RI si RA.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile BS si BS.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila TE.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile PD si PA.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila BV.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila FA.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila PC.

În baza art.346, art.14 alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile NC si NM.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile NG si NMI.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila OVM.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila BI.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila HM.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile BI si BT.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile IG si IR.

În baza art. 346, art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile MC si ME.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila OGL.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila BM.

14

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila IR.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile NS si NV.

În baza art. 346 , art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partile civile VE si VL.

În baza art.346, art 14, alin. 3, lit. b C pr. pen cu referire la art. 998 C.civ. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei catre partea civila VRE.

În baza disp. art.118 alin.1 lit. e C.pen s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 5087 lei.

În baza art.191 Cod procedură penală inculpatul a fost obligat la 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 de lei reprezentând cheltuieli aferente fazei de urmărire penala iar suma de 400 de lei cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău nr.6648/P/2012 din 25.05.2012, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului SI pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. de art.215 alin.1-2 Cod penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul SI, în perioada noiembrie 2002 - noiembrie 2008, prin inducerea în eroare a membrilor A P nr... PT 16 Buzău, şi-a însuşit suma de 18.984 lei, provenită din executarea a două contracte comerciale sau din achitarea de către unii proprietari a contravalorii operaţiunii de racordare la conducta principală de gaze a blocului unde locuiau, folosindu-se de documente fără valoare probatorie sau care proveneau din alte operaţiuni.

A fost audiat inculpatul, care a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa, solicitând judecarea în condiţiile prevăzute de art.3201 C.pr.pen.

Apreciind că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege, instanţa de fond a admis cererea formulată de către inculpat de a se judeca conform procedurii prevăzută de art.3201 C.pr.pen.

În cauza, A P nr...... pt 16 a arătat că nu înţelege să se constituie parte civila împotriva inculpatului.

La termenul de judecata din 15.11.2012, o parte din locatarii din cadrul A P nr... pt ... s-au constituit parţi civile in cauza.

La termenul de judecata din 10.01.2013, reprezentantul Ministerului Public a solicitat schimbarea încadrării juridice reţinute in cauza din infracţiunea prev. de art.215 alin.1, 2 C.pen in infracţiunea de înşelăciune în formă continuată prev. de art.215 alin.1, 2 C.pen cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.

Analizând materialul probator administrat în cauză, respectiv declaraţii martori, declaraţii învinuit, înscrisuri şi raport de expertiză contabilă, instanţa de fond a reţinut că, la data de 01.07.2002, între A P nr....., sc.... şi SC T SA B s-a încheiat un contract având ca obiect închirierea suprafeţei de 100 m.p. situată pe terasa imobilului, la un preţ de 150 USD lună.

De asemenea, la data de 21.02.2007, aceeaşi asociaţie de proprietari a încheiat un contract de prestări servicii publicitare cu SC U B SA Bucureşti, pentru afişarea unui banner la un preţ de 2720 lei anual.

În vederea încasării şi gestionării sumelor de bani provenite din cele două contracte menţionate anterior, dar şi a sumelor de bani ce urmau a fi achitate de proprietarii apartamentelor care se racordau la instalaţia principală de gaze ulterior montării acesteia a fost desemnat inculpatul SI, întrucât deţinea şi el un apartament în blocul C1, ce făcea parte din Asociaţia de Proprietari nr.3 PT 16.

Astfel, o parte din sumele încasate de inculpatul SI au fost folosite pentru reparaţii ale spaţiilor comune din blocul CI, iar o altă parte şi-a însuşit-o, inducând în eroare pe ceilalţi proprietari că banii au fost cheltuiţi în decursul timpului la diverse lucrări pentru acelaşi imobil. În acest sens, inculpatul a prezentat Adunării Generale a Asociaţiei de Proprietari mai multe documente justificative fără valoare probatorie, unele intitulate: „dare de seamă", „rezoluţia comitetului de proprietari", „situaţie financiară" şi altele, dar şi bonuri fiscale referitoare la achiziţionarea unor bunuri ce nu puteau folosi la reparaţia unor clădiri (medicamente, odorizante, produse alimentare etc).

15

Pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar din raportul depus la dosar rezultă că inculpatul SI a încasat de la cele două societăţi comerciale şi de la proprietarii care s-au racordat ulterior la instalaţia de gaze suma totală de 33.767,72 lei din care a cheltuit în interesul A P nr... suma de 14.783,57 lei. De asemenea, expertul a mai stabilit că inculpatul SI a încercat să justifice cu diverse bonuri fiscale şi înscrisuri sub semnătură privată suma de 4.487,64 lei pe care nu a folosit-o în interesul celorlalţi proprietari, astfel că valoarea totală a pagubei era de 18.984,15 lei, sumă pe care autorul şi-a însuşit-o.

Fiind audiat, inculpatul SI a recunoscut că şi-a însuşit o parte din banii proveniţi din executarea celor două contracte comerciale şi din sumele achitate de proprietarii care s-au racordat ulterior la conducta de gaze a blocului, însă nu a putut preciza cuantumul acestora.

Prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt şi vinovăţia autorului sunt pe deplin dovedite prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză. Faptul că inculpatul SI şi-a însuşit din banii tuturor proprietarilor de apartamente din blocul său rezultă din raportul de expertiză contabilă, înscrisurile depuse de părţi, dar şi din declaraţia sa de recunoaştere a faptei comise.

În ceea ce priveşte solicitarea formulată de reprezentantul Ministerului Public, de schimbare a încadrării juridice reţinute in cauza din infracţiunea prev. de de disp. art.215 alin.1,2 C.pen în infracţiunea de înşelăciune în formă continuata prev. de disp. art. 215 alin. 1,2 C.pen cu aplicarea disp. art.41 alin.2 C.pen, instanţa de fond a admis-o, având in vedere că din materialul probator administrat în cauză a rezultat că activitatea infracţională a inculpatului s-a desfăşurat în perioada noiembrie 2002 - noiembrie 2008.

S-a apreciat că, în drept, fapta inculpatului care în perioada noiembrie 2002 - noiembrie 2008, prin inducerea în eroare a membrilor A P nr... PT .... Buzău, şi-a însuşit suma de 18.984 lei, provenită din executarea a două contracte comerciale sau din achitarea de către unii proprietari a contravalorii operaţiunii de racordare la conducta principală de gaze a blocului unde locuia, folosindu-se de documente fără valoare probatorie sau care proveneau din alte operaţiuni, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune in forma continuata, prev. de art.215 alin.1-2 Cod penal cu aplicarea disp.art.41 alin.2 C.pen.

Reţinând vinovăţia inculpatului cu privire la fapta dedusa judecaţii, instanţa de fond l-a condamnat pe acesta în baza situaţiei de fapt şi a textelor incriminatorii la o pedeapsa cu închisoarea orientată către minimul special prevăzut de lege, redus conform disp. art.3201 C.pr.pen.

La stabilirea şi dozarea pedepsei, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 C.pen., respectiv împrejurările comiterii faptei, modalitatea concreta in care acestea au fost săvârşite, gradul de pericol social concret ce reiese din importanţa valorilor sociale ocrotite – relaţiile sociale care protejează patrimoniul, limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală, dar şi persoana inculpatului, care a adoptat o poziţie parţial sincera pe durata a procesului penal si nu este cunoscut cu antecedente penale.

Astfel, în baza art.215 alin.1,2 C.pen cu aplicarea disp. art.41 alin.2 C.pen. şi art.3201

C.pr.pen, a condamnat inculpatul SI la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, pedeapsă apreciată de instanţa de fond ca fiind de natură a asigura scopul coercitiv şi preventiv la care fac referire dispoziţiile art.52 C.proc.pen.

În baza art.71 C.pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a, b C.pen. cu începere de la data rămânerii definitive sentinţei şi până la terminarea executării pedepsei.

În ceea ce priveşte pedepsele accesorii, prima instanţă a apreciat că nu se impune interzicerea în totalitate a dispoziţiilor art.64 lit.a C.penal, în condiţiile în care dreptul de a alege este consfinţit şi prin art.3 din Protocolul nr.1 la CEDO, iar fapta săvârşită de inculpat nu este de o gravitate deosebită, astfel încât să conducă la interzicerea acestui drept. La aplicarea pedepselor accesorii s-a ţinut cont de criteriile de apreciere prevăzute în art.71 al.2 C.pen., de Hotarărea CEDO Hirst Vs GB şi de Decizia I.C.C.J. nr.74 din 5.11.2007.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de fond a apreciat că scopul acesteia poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie, inculpatul fiind la prima încălcare a legii penale şi fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 Cod penal, şi a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art.82 Cod penal.

16

În baza art.71 alin.5 Cod penal instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a, b Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art.359 Cod procedură penală, instanţa a atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art.83 şi art.84 Cod penal, a căror nerespectare poate atrage revocarea suspendării condiţionate a pedepsei aplicate prin sentinţă şi executarea ei alături de o nouă pedeapsă aplicată pentru o altă infracţiune săvârşită cu intenţie înăuntrul termenului de încercare sau pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre până la expirarea termenului de încercare, situaţie în care instanţa va dispune revocarea suspendării executării pedepsei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, inculpatul SI, susţinând că în mod eronat s-a reţinut că persoanele indicate în cererea de recurs, respectiv TG, BS, PD, FA, PC, MC şi OG, s-ar fi constituit părţi civile, motiv pentru care a fost obligat la plata sumei de 448,30 lei fiecare.

Din considerentele sentinţei recurate, rezultă fără niciun fel de dubiu că cei mai sus menţionaţi nu s-au constituit parte civilă, aceştia s-au mutat mai târziu în bloc, nu au fost prejudiciaţi în niciun fel, astfel că în mod greşit s-a apreciat că se impune aceştia să fie despăgubiţi.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, în latură penală, situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, aşa cum a fost prezentată mai sus.

Probele administrate se coroborează cu declaraţia de recunoaştere dată de inculpatul SI, care a arătat că îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte, fiind de acord să se judece în baza lor, potrivit procedurii prevăzute de dispoziţiile art.3201 C.pr.pen.

În ceea ce priveşte latura civilă, Curtea a reţinut că hotărârea instanţei de fond este confuză, întrucât în prima parte a dispozitivului sentinţei atacate s-a luat act că mai mulţi locatari din cadrul A P Nr.... PT ..... nu s-au constituit părţi civile faţă de inculpat, respectiv PC, PD, BS, TG, GS, CT, LG, DC, NN, FA, MC, OG, MV, VR şi PG, iar, mai jos, în cuprinsul aceluiaşi dispozitiv s-a dispus obligarea inculpatului la despăgubiri către o parte dintre aceste persoane.

Din cuprinsul considerentelor sentinţei nu rezultă modalitatea de calcul al despăgubirilor acordate persoanelor care s-au constituit părţi civile, pentru a se putea verifica probele care au fost avute în vedere, şi nici de ce prima instanţă a dispus obligarea inculpatului la plata de despăgubiri şi în favoarea celor care nu s-au constituit părţi civile.

Totodată, în condiţiile în care unele dintre persoanele păgubite nu au formulat cereri de constituire de parte civilă, instanţa de fond trebuia să analizeze dacă în cauză se impune măsura confiscării sumelor obţinute de inculpat prin săvârşirea infracţiunii.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, Curtea a admis recursul declarat de inculpat a casat în parte în latură civilă sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă spre rejudecare, în vederea soluţionării legale a laturii civile.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[3] Limitele de pedeapsă în cazul incidenţei a două sau mai multe cauze de reducere a pedepsei.

Cod proc.pen., art. 3201

Cod penal, art. 74, art. 76

În cazul incidenţei a două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, acestea se aplică succesiv şi au drept consecinţă o reducere succesivă a limitelor pedepselor stabilite de legiuitor în normele de incriminare. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor privind o cauză de reducere a pedepsei şi circumstanţele atenuante, limitele pedepsei se reduc ca urmare a aplicării

17

dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei, iar pedeapsa se coboară sub noul minim special prin aplicarea dispoziţiilor care reglementează efectele circumstanţelor atenuante.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 535 din 12 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr.203 din 14 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza

art.87 alin.1 din O.U.G 195/2002 cu aplic. 74 alin. 1 şi alin.2 lit. a) şi lit.c) Cod penal corob. cu art. 76 lit. e) Cod penal şi cu aplic. art. 3201 alin.7 Cod proc. penală, a fost condamnat inculpatul B.E., pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o imbibatie alcoolică ce depăşeşte limita legală, fapta din data de 17.04.2012 la pedeapsa de 6 (sase) luni închisoare.

Conform art.71 Cod penal i-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi art. 64 lit. b) Cod penal.

În temeiul art.81 alin.1 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată executarea pedepsei de 6 luni închisoare pe o perioadă de 2 ani si 6 luni termen de încercare conform art. 82 Cod penal.

În baza art. 71 alin.5 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare de mai sus.

Potrivit disp. art.359 Cod proc. penală s-a atras atenţia inculpatului, asupra disp. art.83 şi 84 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, că prin rechizitoriul nr. 4359/P/2012 din data de 27.11.2012, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului B.E., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o imbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală prev. şi ped. de art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002, întrucât la data de 17.04.2012, în jurul orelor 01:45 a condus autoturismul marca Dacia Nova cu număr de înmatriculare ............., pe drumurile publice având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală.

Situaţia de fapt a fost expusă pe baza următoarelor mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, testare cu aparatul alcooltest, cerere de analiză şi proces-verbal, buletin de examinare clinica, declaraţii martori, declaraţii învinuit, raport de expertiză medico-legală privind calculul retroactive al alcoolemiei.

Inculpatul prin apărător a arătat la termenul din 12.02.2013, că înţelege să se prevaleze de dispoz. art. 3201 Cod proc. penală şi judecata să aibă loc în procedura simplificată, învederând instanţei că îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală şi le cunoaşte, nemaisolicitând administrarea altor probe altor noi.

Analizând materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale dat fiind că inculpatul a înţeles să se prevaleze de procedura simplificată instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 17.04.2012, organele de politie rutieră fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv supraveghere trafic rutier pe raza comunei Sangeru, au oprit în vederea efectuării unui control de rutina autoturismul marca Dacia Nova cu număr de înmatriculare ........... condus de către inculpat pe raza comunei Sangeru. În aceste condiţii, pentru că emana halena alcoolică s-a procedat la testarea inculpatului cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,47 mg/l. Faţă de acest rezultat inculpatul a fost condus de către organele de poliţie rutieră la Spitalul Orăşenesc Mizil cea mai apropiată unitate sanitară în vederea recoltării probelor biologice de sânge şi a stabilirii în funcţie de acestea a rezultatului.

Conform buletinului de analiză toxicological la ora 02,50 inculpatul avea o imbibaţie alcoolică în sânge de 0,90 gr 0/00, iar la ora 03,50 o imbibaţie alcoolică de 0,75 gr 0/00.

Fiind audiat pe parcursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina sa, iar conform declaraţiei din data de 27.05.2012 vizând cantitatea de alcool consumată, inculpatului i-a fost admisă cererea în probatoriu privind efectuarea unei expertize medico-legale privind calculul retroactiv al alcoolemiei, expertiză prin care s-a concluzionat că inculpatul la data de 17.04.2012 avea o alcoolemie teoretică de cca 1,15 g0/00.

18

Constatând că infracţiunea prev. de art. 87 alin.1 din OUG 195/2002 există şi că a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţia specifică, în baza art. 345 alin. 1 şi 2 Cod proc. penală, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii care face obiectul judecăţii.

La individualizarea sancţiunii ce a fost aplicată, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 72 alin. 1 şi art. 52 Cod penal. În conformitate cu prevederile art. 72 Cod penal instanţa a avut în vedere, gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii.

Gradul de pericol social al faptei comise a fost apreciat de prima instanţă în în raport de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, urmarea produsă, precum şi persoana şi conduita inculpatului.

Raportat la aceste criterii instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social redus, având in vedere în aprecierea acestuia valoarea alcoolemiei stabilite conform înscrisurilor ataşate la dosar şi din care reiese că la prima recoltare inculpatul avea o alcoolemie de 0,90 gr 0/00, iar la cea de a doua recoltare 0,75 gr o/oo. Este adevărat că în speţă la cererea inculpatului s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale privind calculul retroactive al alcoolemiei, însă instanţa a considerat această probă doar ca una de natura informativă din înseşi concluziile raportului de expertiză rezultând că alcoolemia stabilita de 1,15 gr o/oo este doar una pur teoretică.

De asemenea, în complexul proces de individualizare al sancţiunii ce a fost aplicată instanţa a avut în vedere atât conduita inculpatului înainte de comiterea faptei cât şi aceea după comiterea faptei în acest sens instanţa reţinând atitudinea procesuală adoptată de către inculpat pe parcursul urmăririi penale şi aceea manifestată de către acesta în societate până la comiterea faptei, din fişa de cazier judiciar reieşind că acesta nu are antecedentelor penale.

Raportat de asemenea la circumstanţele reale şi personale, instanţa de fond a considerat că în cauză pot fi aplicate circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin.1 şi alin. 2 litera a) şi c) şi a dat eficienţă dispoziţiilor art. 76 litera e Cod penal. Faţă de împrejurarea că inculpatul înainte de începerea cercetării judecătoreşti a solicitat judecarea în procedura simplificată, înţelegând să pledeze pentru recunoaşterea vinovăţiei, asumându-şi în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, văzând dispoziţiile art. 3201 alin.7 Cod proc. penală, instanţa a apreciat că inculpatul poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, astfel că, a aplicat o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.87 alin.1 din OUG 195/2002 .

Totodată, instanţa de fond a apreciat că aplicarea unei astfel de pedepse este de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de art. 52 din Codul penal, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare eficient.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de fond a apreciat, în contextul probelor administrate, că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a acesteia în regim de detenţie, aplicarea pedepsei fiind un avertisment suficient de puternic pentru îndreptarea comportamentului social al inculpatului, care poate fi reintegrat social şi reeducat şi fără izolare în regim privative de libertate.

Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 alin. 1 Cod penal, respectiv: pedeapsa aplicată inculpatului este de 6 luni închisoare, inculpatul nu are antecedente penale, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar; experienţa unui proces penal şi riscul revocării suspendării cu consecinţa executării pedepsei într-un loc de detenţie, au fost apreciate de instanţă ca fiind suficiente pentru a-l determina pe inculpat să adopte în viitor o atitudine de respect faţă de regulile de convieţuire socială, astfel încât scopul pedepsei poate fi realizat şi fără executarea efectivă a acesteia.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, conform art. 81 alin.1 Cod penal pe durata unui termen de încercare de 2 ani si 6 luni conform art. 82 din Codul penal.

Întrucât pedepsele accesorii sunt alăturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea exerciţiului unor drepturi pe durata executării pedepsei, iar instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, instanţa a suspendat şi executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

19

În baza art. 359 Cod proc. penală, prima instanţă a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 si 84 Cod penal privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din prezenta hotărâre până la expirarea acestui termen

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. e) Cod penal. Astfel, având în vedere limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor pentru infracţiunea dedusă judecaţii, apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, în cauză fiind aplicabile disp. art. 76 alin. l lit. d) Cod penal.

Pentru considerentul arătat, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi pe fond înlăturarea aspectului de nelegalitate invocat.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de criticile invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer disp. art.3856 alin.3 Cod procedură penală, constată că aceasta este legală şi temeinică, iar recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Astfel, pornind de la critica formulată, Curtea relevă că atât Codul penal şi Codul de procedură penală cât şi legile speciale cuprind norme penale în temeiul cărora operează reducerea pedepselor stabilite de legiuitor în normele de incriminare. Aceste norme penale privesc tentativa, minoritatea, cauzele de reducere a pedepsei şi circumstanţele atenuante.

În cazul incidenţei a două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, acestea se aplică succesiv şi au drept consecinţă o reducere succesivă a limitelor pedepselor stabilite de legiuitor în normele de incriminare. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor privind o cauză de reducere a pedepsei şi circumstanţele atenuante, limitele pedepsei se reduc ca urmare a aplicării dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei, iar pedeapsa se coboară sub noul minim special prin aplicarea dispoziţiilor care reglementează efectele circumstanţelor atenuante.

Soluţia reducerii succesive a limitelor pedepselor stabilite de legiuitor în normele de incriminare se întemeiază, pe de o parte, pe argumentul că tentativa, minoritatea, cauzele de reducerea pedepsei şi circumstanţele atenuante constituie instituţii distincte, ale căror efecte nu pot fi înlăturate pe cale de interpretare.

Pe de altă parte, în cazul incidenţei dispoziţiilor circumstanţelor atenuante, raportarea la minimul special stabilit de legiuitor în norma de incriminare, iar nu la noul minim special, rezultat în urma aplicării dispoziţiilor privind cauzele de reducere a pedepsei, echivalează cu punerea într-o situaţie identică a făptuitorului care beneficiază numai de efectele circumstanţelor atenuante cu cel care beneficiază şi de cauze de reducere a pedepsei, ceea ce nu este just şi îngăduit de lege.

Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate, Curtea constată că, în cauză, instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului B.E. atât cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 Cod procedură penală cât şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a şi c Cod penal, aspecte ce nu au fost criticate prin recursul declarat. Drept urmare, au fost reduse cu o treime limitele speciale prevăzute de textul incriminator, cuprinse între un an şi 5 ani închisoare, ca urmare a aplicării cauzei de reducere, ajungând astfel să fie cuprinse între 8 luni şi 3 şi 4 luni închisoare. La acest nou minim special, de 8 luni închisoare, în mod corect instanţa fondului a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 76 lit. e Cod penal, coborând pedeapsa sub acest minim, până la 6 luni închisoare.

În consecinţă, critica formulată de procuror este vădit neîntemeiată.Cum în cauză, în urma examenului de legalitate şi temeinicie exercitat din oficiu de instanţa

de control judiciar, nu au fost identificate alte aspecte care să afecteze legalitatea sau temeinicia hotărârii, Curtea, în baza art.38515 alin.(1) pct.(1) lit.b) Cod procedură penală, a respins ca nefondat recursul.

( Judecător Daniel Dinu )

[4] Liberarea provizorie sub control judiciar. Analiza temeiniciei cererii în raport de dispoziţiile cuprinse în art.1602 alin.2 Cod proc. pen., cu referire la art. 136 alin.1 din acelaşi cod.

20

Cod proc. pen., art. 1602 , art. 136 alin. 1

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 505 din 8 aprilie 2013.

Prin Încheierea de şedinţă din 5 aprilie 2013 dată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 2509/120/2013 a fost admisă cererea formulată de inculpatul S.A. şi în temeiul disp. art. 1608a alin. 2 Cod proc. penală, s-a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr.41/U/19.02.2013 emis de aceiaşi instanţă în dosarul nr. 1867/120/2013, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus ca pe timpul liberării provizorii inculpatul să se supună obligaţiilor prev. de art. 1602 alin. 3 Cod proc. penală precum şi celei cuprinse în art. 1602 alin. 31

lit. c) din acelaşi cod, atrăgându-i-se atenţia, în conformitate cu art. 1602 alin. 32 Cod proc. penală, că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţilor care îi revin se va lua faţă de el măsura arestării preventive.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin cererea formulată la data de 22 martie 2013, avocat D.D. a solicitat punerea în libertate sub control judiciar a inculpatului S.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat in formă continuată prev. de art.208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. a), g) şi alin. 3 lit. a) Cod penal, cu aplic. art. 41-42 din Codul penal, în prezent aflat în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv din cadrul I.P.J. Dâmboviţa.

În motivarea cererii s-a susţinut că inculpatul îndeplineşte condiţiile prev. de art.1602 Cod proc. penală, întrucât faptele reţinute în sarcina sa sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 18 ani, neexistând, pe de altă parte, date din care să rezulte că ar fi încercat să săvârşească alte infracţiuni sau să zădărnicească aflarea adevărului.

De asemenea, s-a subliniat că liberarea provizorie sub control judiciar se acordă întotdeauna, mai puţin în următoarele trei situaţii : în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a fi împiedicat inculpatul să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Cu privire la prima situaţie, apărătorul inculpatului a susţinut că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni, acesta nefiind cunoscut cu antecedente penale, neexistând nici posibilitatea de a săvârşi infracţiuni similare, întrucât din data de 30.08.2012 nu mai este încadrat la SC Lukoil România SRL, dar nu ca urmare a vreunei fapte comise în dauna societăţii, ci a reorganizării firmei.

Inculpatul nu are cum să influenţeze martorii în cauză şi nici nu doreşte să zădărnicească aflarea adevărului, întrucât adevărul îi profită lui, nu poate influenţa experţii sau martorii şi nici părţile, deoarece nu îi cunoaşte, iar instanţa, prin admiterea cererii de liberare sub control judiciar, poate să-i interzică să se apropie de orice persoană care are legătură cu cauza.

Mai mult, s-a susţinut că arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în temeiul disp. art.148 alin.1 lit.f) Cod proc. penală şi nicidecum, în baza art.148 alin.1 lit.b) Cod proc. penală, pentru a se putea susţine că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului şi să influenţeze părţile, martorii sau experţii.

În acelaşi timp, se precizează că nu are cum să distrugă mijloacele de probă sau să le altereze, deoarece acestea sunt deja conservate la dosarul cauzei, sub forma înregistrărilor audio, a fotografiilor şi a altor acte materiale.

Se invocă şi egalitatea de tratament juridic, întrucât cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de către ceilalţi inculpaţi cercetaţi în acelaşi dosar de urmărire penală pentru fapte similare, au fost admise, iar aceştia au fost puşi în libertate.

Totodată, apărătorul inculpatului a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, aspect confirmat şi prin adresa A P bl.U2, unde domiciliază

21

inculpatul, ataşată la dosarul cauzei şi că admiterea cererii este necesară şi din cauza problemelor de sănătate cu care se confruntă.

Au fost anexate cererii, în xerocopie, nota de lichidare nr.11857/30.08.2012, emisă de SC Lukoil România SRL, adresa A P a bl.... Bucureşti, decizia nr.568/30.07.2012 de desfacere a contractului individual de muncă a inculpatului S A, adresa SC Lukoil România SRL către Agenţia Municipală de Ocupare a Forţei de Muncă sector 4 Bucureşti, biletul de ieşire din spital, scrisoarea medicală, două buletine de analiză medicală emise pe numele inculpatului, precum şi adeverinţa nr.11962/30.08.2012, emisă de către SC Lukoil România SRL.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1607 alin.2 Cod proc. penală, inculpatul şi-a însuşit cererea formulată de către apărătorul ales în numele său, declaraţia în acest sens fiind consemnată pe cererea cuprinzând şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor art. 16010 Cod proc. penală privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii.

Tribunalul a pus în discuţie la termenul din data de 5.04.2013 admisibilitatea în principiu a cererii, în conformitate cu dispoziţiile art.1608 alin.1 Cod procedură penală.

După luarea concluziilor apărătorului inculpatului şi procurorului de şedinţă, tribunalul a admis în principiu cererea, constatând că aceasta îndeplineşte condiţiile de formă prev. de dispoziţiile art. 1606 alin.2 Cod penal şi pe cele prev. de dispoziţiile art.1602 alin.1 Cod procedură penală - infracţiunea prev. de dispoziţiile art.208 alin.1 - 209 alin.1 lit.a) şi g) şi alin.3 lit.a) Cod penal, pentru care se efectuează cercetări împotriva inculpatului, fiind prevăzută cu pedeapsa închisorii de la 4 ani la 18 ani.

Fiind ascultat, în conformitate cu dispoziţiile art. 1608a alin.1 Cod procedură penală, inculpatul a declarat că prin punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar nu se creează nici un fel de pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât nu are antecedente penale, că nu a comis infracţiunea de săvârşirea căreia este acuzat, cu menţiunea că nu poate fi vorba despre sustragerea vreunei cantităţi de motorină, atâta timp cât societatea la care a fost angajat nu i-a imputat comiterea vreunei fapte penale.

În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului nr. 632/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, prima instanţă a apreciat că cererea formulată de inculpatul S.A. este întemeiată şi a fost admisă, reţinându-se următoarele:

Inculpatul S.A., şofer la S.C. Lukoil SA, este acuzat că a sustras în mod repetat produse petroliere de tip kerosen, motorine, benzine, CTL (combustibil termic lichid) şi produse intermediare de la rafinăriile Sc Lukoil SA sau depozitele acestei societăţi, fie de la destinatarii acestor produse pe care le transporta cu autoutilitara cisternă înmatriculată sub nr. ........... şi cap tractor cu nr. ..............., pe care ulterior le-a vândut sub preţul de referinţă mai multor beneficiari, respectiv inculpaţilor C.I., C. G. şi C.D.A.

S-a reţinut că prin încheierea nr.13/18.02.2013 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.1867/120/2013 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în temeiul art.148 alin.1 lit.f) Cod proc. penală pentru o perioadă de 29 de zile, de la 19.02.2013 până la 19.02.2013 iar ulterior, prin încheierea nr.8 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa la data de 14.03.2013 arestarea preventivă a inculpatului a fost prelungită pentru 30 de zile, recursul său fiind respins ca nefondat prin încheierea pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la data de 18.03.2013.

S-a motivat că din modul de reglementare a liberării provizorii sub control judiciar prin dispoziţiile cuprinse în art.1602 alin.1 Cod proc. penală rezultă că acordarea acesteia este o facultate a instanţei, care are datoria să cerceteze în concret, dacă există sau nu în cauză datele la care fac trimitere dispoziţiile art.1602 alin.2 Cod procedură penală, în situaţia în care ele se conturează beneficiul liberării provizorii neputând fi recunoscut în favoarea titularului cererii.

Instanţei investită cu soluţionarea unei astfel de cereri îi incumbă obligaţia de a evalua dacă scopul prevăzut de dispoziţiile art.136 alin.1 Cod procedură penală – necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, poate fi realizat şi prin liberarea sa provizorie sub control judiciar, în sensul dispoziţiilor art.136 alin.2 Cod procedură penală.

În acelaşi timp, s-a motivat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost identificate patru situaţii, în prezenta cărora, instanţele naţionale chemate să se pronunţe în legătură cu liberarea provizorie a unui inculpat, sunt îndreptăţite să respingă aceste cereri : riscul ca acuzatul

22

să nu se prezinte la proces; riscul ca în cazul liberării el să încerce să împiedice desfăşurarea procesului sau să comită alte infracţiuni, ori riscul să tulbure ordinea publică.

S-a observat în acelaşi timp că prin dispoziţiile cuprinse în art.1602 Cod proc. penală, legiuitorul nu a condiţionat admiterea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, de trecerea unei anumite perioade de timp de detenţie preventivă, esenţial fiind ca cel care o promovează să îndeplinească cumulativ cerinţele textului invocat.

În egală măsură s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, o persoană împotriva căreia au fost formulate acuzaţii penale poate fi liberată în cursul procesului, condiţionat de existenţa unor garanţii că aceasta se va prezenta la proces.

Cererea inculpatului S.A. a fost examinată din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei invocate, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dar şi a dispoziţiilor cuprinse în art.1602 şi urm. Cod proc. penală şi a dispoziţiilor Deciziei nr.17/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Tribunalul a constatat că în cauza în care inculpatul S. A. este cercetat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat nu au fost decelate date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că el va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Inculpatul nu are antecedente penale, iniţial a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat şi a colaborat cu organele de anchetă, chiar dacă în faţa instanţei investită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a revenit asupra acelor declaraţii.

Nu a fost ignorat de tribunal nici faptul că în perioada în care s-a aflat în detenţie preventivă până la momentul analizării cererii de faţă (aproximativ 7 săptămâni) inculpatul a putut să reflecteze la implicaţiile faptei sale şi să conştientizeze consecinţele pe care ea le-a produs, fiind create premisele unor noi raportări la normele legii penale şi la regulile de convieţuire socială.

De asemenea, s-a motivat că în cauză nu au fost conturate date care să poată fi verificate, din care să reiasă că odată pus în libertate supravegheată inculpatul şi-ar relua acţiunile ilicite, mai ales că s-ar expune sancţiunii revocării liberării, aşa după cum prevăd dispoziţiile art.16010 alin.1 lit. b) Cod proc. penală şi nici temeiuri de a se crede că buna desfăşurare a procesului nu se poate asigura decât prin menţinerea acestuia în detenţie provizorie.

Nu au fost luate în calcul suspiciunile de ordin general care pot plana asupra oricărei persoane potrivit cărora inculpatul ar putea influenţa desfăşurarea procedurilor constatând că elemente concrete în acest sens nu există în cauză.

Nu se poate vorbi nici despre distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, toate cele administrate în cauză aflându-se în custodia şi sub paza organului de urmărire penală, neexistând nici un argument care să fundamenteze ideea zădărnicirii aflării adevărului de către inculpat, ancheta aflându-se într-un stadiu în care nu mai poate fi influenţată, instrumentarea ei depăşind fazele în care detenţia provizorie era legitimată.

A motivat tribunalul că deşi nu se contestă gravitatea faptei de care inculpatul este acuzat şi complexitatea cauzei în care este cercetat un număr mare de persoane, după mai mult de şapte săptămâni de arest preventiv nu se mai poate susţine că detenţia provizorie a acestuia mai este proporţională cu elementele amintite şi justificată de motive suficiente şi pertinente iar reacţia negativă a cetăţenilor şi pericolul pentru ordinea publică pe care lăsarea lui în libertate l-ar mai prezenta, diminuându-se într-o măsură care face posibilă liberarea sa provizorie sub control judiciar.

De altfel, s-a arătat că în Decizia nr.17/2011, se vorbeşte chiar şi despre situaţia menţinerii temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, esenţial fiind ca punerea în libertate provizorie a unui inculpat să nu afecteze buna desfăşurare a procesului.

În opinia tribunalului, nu există riscuri concrete ca odată pus în libertate provizorie sub control judiciar, inculpatul ar tulbura ordinea publică sau ar amplifica anumite stări de tensiune, care nu au fost dovedite, pentru admiterea cererii pledând şi circumstanţele personale ale acestuia.

Totodată, s-a reţinut că potrivit practicii judiciare în materie, după trecerea unei perioade de timp, detenţia preventivă nu mai poate fi menţinută exclusiv pe baza naturii şi gravităţii infracţiunii comise şi a impactului pe care aceasta l-a creat în comunitate.

23

Drept urmare, s-a concluzionat că la acest moment al procesului, imperativul prevăzut de dispoziţiile art.136 alin.1 Cod penal poate fi asigurat şi prin liberarea provizorie a inculpatului sub control judiciar, motiv pentru care în baza disp. art.1608a alin.2 Cod proc. penală, tribunalul a admis cererea, a dispus punerea inculpatului în libertate şi a impus acestuia respectarea obligaţiilor prev. de disp. art.1603 alin.1 Cod proc. penală, pentru a se asigura prezentarea în faţa organelor de anchetă şi revizuirea conduitei acestuia.

Împotriva Încheierii din 5 aprilie 2013 a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa care a criticat hotărârea primei instanţe de nelegalitate pentru cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 teza a II-a Cod proc. penală, constând în greşita aplicare a legii.

În motivarea recursului, conform art.38510 alin. 1 şi 2 Cod proc. penală, s-a susţinut că potrivit disp. art. 1602 alin. 2 Cod proc. penală, liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

De asemenea, invocându-se Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile ce au determinat arestarea subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este sau nu împiedicată de punerea în libertate provizorie, luând în considerare datele concrete ale cauzei, respectiv gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică, demonstrat prin probe, impactul social al faptei, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedentele penale şi sănătatea acestuia.

Se susţine că instanţa de fond a ignorat considerentele avute în vedere de instanţa supremă prin Decizia nr. 17/2011 întrucât a ignorat conduita procesuală oscilantă a inculpatului, care, în declaraţia dată în faţa instanţei, nu a mai recunoscut participarea la activitatea infracţională.

Pe de altă parte, s-a învederat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol social ce derivă din perioada mare de derulare a activităţii infracţionale, transformarea acesteia într-un mod de viaţă şi într-o sursă de venituri ilicite substanţiale, implicarea în activitatea infracţională a unui număr foarte mare de persoane, unele neidentificate încă, precum şi implicarea unor oameni ai legii şi folosirea unui limbaj codificat în cadrul convorbirilor telefonice pentru a desemna tipul combustibilului livrat şi cantităţile achiziţionate, pentru îngreunarea descoperirii faptelor infracţionale.

În final, s-a arătat că deşi inculpatul nu recunoaşte comiterea infracţiunii de furt calificat pentru care este cercetat la dosarul cauzei există probe şi indicii temeinice care dovedesc participaţia sa la activitatea infracţională şi prin urmare, detenţia preventivă a acestuia este în acord cu dispoziţia cuprinsă în art. 5 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru motivele invocate s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi în rejudecare, respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

În combaterea motivelor de recurs intimatul-inculpat a depus înscrisuri, respectiv decizia nr. 568 din 30 iulie 2012 emisă de Lukoil România SRL, adresa aceleiaşi societăţi comerciale către Agenţia Municipală de Ocupare a Forţei de Muncă Sector 4 Bucureşti, nota de lichidare nr. ......... din 30 august 2012 emisă de asemenea de SC Lukoil România SRL, scrisoarea medicală eliberată de Spitalul Clinic Prof. Dr. Th. Burghele Bucureşti, bilet de ieşire din spital a aceleiaşi unităţi spitaliceşti, adeverinţa nr. ......... din 30 august 2012 eliberată de SC Lukoil România SRL, caracterizare din partea A P U2, str. ....., nr. ..., sector .. Bucureşti, buletine de analiză medicală, toate în copii simple.

Curtea, examinând Încheierea din 5 aprilie 2013, în raport de critica invocată, circumscrisă cazului de casare prev. de art. 3859 pct.172 teza ultimă Cod proc. penală, pe baza materialului probator administrat până în prezent, a constatat că aceasta este legală şi temeinică sub toate aspectele iar recursul declarat de unitatea de parchet nu se justifică, reţinând următoarele:

Intimatul - inculpat S. A. este cercetat în dosarul nr.632/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat, în formă agravată şi continuată prev. de art. 208 alin. 1 - 209 alin. 1 lit. a), g) şi alin. 3 lit. a) Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, constând în aceea că, în calitate de şofer la SC Lukoil SA, a sustras, în repetate

24

rânduri, produse petroliere de tip kerosen, motorine, benzine, combustibil termic lichid şi produse petroliere intermediare fie de la rafinăriile sau depozitele acestei societăţi, fie de la destinatarii acestor produse, pe care le transporta cu autoutilitara cisternă înmatriculată sub nr. ........... şi capul tractor cu nr. ............, pe care ulterior le-a vândut, sub preţul de referinţă, mai multor beneficiari, respectiv inculpaţilor C. I., C. G. şi C. D.A.

Arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus prin încheierea nr. 13 din 18 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.1867/120/2013, pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 19 februarie 2013 până la data de 19 martie 2013, reţinându-se incidenţa disp. art. 148 alin. 1 lit. f) Cod proc. penală, respectiv existenţa unor indicii temeinice în sensul impus de art. 143 combinat cu art. 681 Cod proc. penală, din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul ar putea fi autorul infracţiunii pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Această măsură a fost ulterior prelungită de Curtea de Apel Ploieşti, care, prin încheierea din 18 martie 2013, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, a casat în parte încheierea nr. 8 din 14 martie 2013, prin care se dispusese înlocuirea măsurii arestări preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara, şi a prelungit măsura preventivă a arestării pe o durată de 30 de zile, începând cu 20 martie 2013 până la 18 aprilie 2013, inclusiv.

Curtea a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 136 alin. 2 Cod proc. penală, scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

De asemenea, potrivit art. 1602 alin. 1 Cod proc. penală, liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol stipulează că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar în raport de dispoziţiile legale sus arătate şi luând în considerare argumentele avute în vedere de instanţa supremă la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 17 din 17 octombrie 2011, s-a constatat că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, sub toate aspectele, după cum se va arăta în continuare:

Aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul S.A. este cercetat pentru comiterea infracţiunii de furt calificat în formă agravată şi continuată prev. de art. 208 alin. 1 -209 alin. 1 lit. a), g) şi alin. 3 lit. a) Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, în privinţa căreia legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii de la 4 la 18 ani, aşa încât, din perspectiva disp. art.1602 alin. 1 Cod proc. penală, cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor invocate de recurent, această cerere este, pe fondul său, întemeiată, aşa cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, întrucât deşi temeiurile care au impus luarea celei mai severe măsuri preventive subzistă, în prezent, scopul procesului penal poate fi atins şi prin cercetarea inculpatului în stare de libertate, prin impunerea obligaţiilor prev. de art. 1602 alin. 3 şi respectiv, art. 1602 alin. 31 lit. c) Cod proc. penală, ce constituie garanţii suficiente că acesta nu se va sustrage de la urmărirea penală şi nici nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.

Normele procesual penale anterior arătate ca şi Decizia nr. 17/2011 impun instanţei de judecată ca în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie să verifice în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este sau nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi numai atunci când constată incidenţa vreuneia din situaţiile arătate sub art. 1602 alin. 2 Cod proc. penală, liberarea provizorie sub control judiciar nu va fi acordată.

În cauză însă, circumstanţele legate de natura şi gravitatea acuzaţiei, impactul social al faptei asupra celorlalţi membri ai comunităţii, durata preventivă a arestului şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, respectiv, lipsa antecedentelor penale, vârsta dar şi starea precară de sănătate, converg la concluzia, la care a ajuns şi instanţa de fond, că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului este, la acest moment, oportună.

25

S-a motivat că deşi prin criticile aduse încheierii s-a susţinut că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, nu s-a indicat care sunt motivele pentru care liberarea provizorie sub control judiciar nu trebuie acordată pentru a fi incidente dispoziţiile cuprinse în art. 1602 alin. 2 Cod proc. penală şi aceasta întrucât, în opinia instanţei de control judiciar, astfel de date nu există.

Din însăşi acuzaţia adusă inculpatului, rezultă, contrar susţinerilor recurentului, că activitatea infracţională s-a desfăşurat pe o perioadă relativ redusă, că numărul persoanelor cărora inculpatul le-a înstrăinat diverse cantităţi de carburant este de trei şi toate din aceeaşi familie, respectiv C. şi prin urmare, nu poate fi vorba de un impact major asupra celorlalţi membri ai comunităţii în cazul cercetării acestuia în stare de libertate şi nici de riscul denaturării adevărului prin influenţarea celorlalţi inculpaţi din prezenta cauză, pe care, de altfel, nu îi cunoaşte.

De asemenea, s-a susţinut că activitatea infracţională a inculpatului a constituit un mod de viaţă şi o sursă importantă de venituri însă la dosarul cauzei nu există dovezi în acest sens, dimpotrivă, din înscrisurile depuse de inculpat rezultă că acesta a fost angajat cu contract de muncă pe durată nedeterminată încă din 14 aprilie 2005 până la data de 30 august 2012, când s-a decis desfacerea contractului individual de muncă, dar din motive neimputabile inculpatului ci ca urmare a desfiinţării postului ocupat de acesta.

Mai mult, deşi s-a pretins că prin fapta sa, inculpatul ar fi produs o pagubă societăţii al cărei angajat a fost, nota de lichidare nr. 11857 din 30 august 2012, eliberată de SC Lukoil România SRL face dovada că la data încetării raporturilor de muncă, inculpatul nu avea nici-un fel de datorii către această societate.

Nici atitudinea procesuală de contestare a faptei şi vinovăţiei nu constituie temei pentru respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar dat fiind că inculpatul de bucură de prezumţia de nevinovăţie consacrată prin art. 23 alin.11 din Legea fundamentală şi art. 52 Cod proc. penală şi prin urmare, sarcina administrării probelor revine, potrivit art. 2 şi art. 65 alin.1 Cod proc. penală, organului de urmărire penală şi respectiv, instanţei, inculpatul având însă dreptul să conteste lipsa de temeinicie a acestora, conform art. 66 alin.2 din acelaşi cod.

Pe de altă parte, înscrisurile depuse au făcut dovada că inculpatul S. A. a fost diagnosticat cu insuficienţă renală, fiind internat în iunie 2011 la Spitalul Clinic Prof. Dr. Th. Burghele Bucureşti iar potrivit caracterizării oferite de A P bloc .., str. ....., nr. ...., sector ...., Bucureşti, acesta se bucură de apreciere din partea vecinilor săi, aşa încât, în evaluarea tuturor datelor ce ţin de faptă şi persoana inculpatului şi ţinând cont că în cazul său, nu există date care să impună aplicarea disp. art. 1602 alin.2 Cod proc. penală, în mod corect s-a stabilit că procesul penal se poate desfăşura în continuare şi fără privarea de libertate a inculpatului, cererea formulată în temeiul disp. art. 1602

Cod proc. penală, fiind nu numai admisibilă ci şi întemeiată. Prin urmare, Curtea, constatând că încheierea primei instanţe este legală şi temeinică sub

toate aspectele iar critica invocată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nu se justifică, în temeiul disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) Cod proc. penală, a respins recursul, ca nefondat.

( Judecător Ioana Nonea)

[5] Daune morale. Reducere.

Cod proc. penal, art. 14, art. 15, art. 38515 pct. 2 lit. d

Potrivit art. 14 alin.1 cod pr.penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Conform art. 14 alin.5 cod pr. penală, acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.

Despăgubirile pentru daunele morale pretinse se acordă în raport de prejudiciul moral suferit de părţile vătămate, de leziunile produse şi de consecinţele acestora, sub toate aspectele: profesional, social, personal, financiar.

26

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 506 din 9 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr.561 din data de 24 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr.26584/200/2011, în baza art.184 alin.2,4 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin.7 Cod procedură penală, a fost condamnată inculpată V.M.V., la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate P.E., ( faptă din data de 12.09.2010). În baza art. 184 alin. 1,3 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin.7 Cod procedură penală, a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate C.S., (faptă din data de 12.09.2010). În temeiul art. 33 lit.b - art. 34 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpata sa execute pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare. În baza art. 71 alin.2 Cod penal, s-a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit.a, teza a II-a, b Cod penal, pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 81 Cod penal, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei închisorii aplicate, pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 4 luni, potrivit art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedura penală, s-a atras atentia inculpatei asupra consecintelor prevazute de art. 83 si 84 Cod penal.

În temeiul art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendarii conditionate a executarii pedepsei inchisorii, a fost suspendată si executarea pedepsei interzicerii drepturilor prevazute de art. 64 alin.1 lit.a, teza a II a, lit.b Cod penal.

În baza art. 346 Cod procedura penală, rap. la art. 14 Cod procedură penală cu referire la art. 999, 1003 Cod civil, art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995 şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, a fost obligată inculpata alături de terţul asigurător de răspundere civilă SC”BCR ASIGURĂRI VIENNA INSURANCE GROUP”SA Bucureşti, la plata de despăgubiri civile către partea vătămată constituită parte civilă P.E. - 20.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi 50.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale; către partea vătămată constituită parte civilă C.S. - 22.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 70.000 lei, cu titlu de daune morale, respinge celelalte pretenţii de natură civilă ale acesteia; la plata sumei de 17842,13 lei catre partea civila Spitalul Clinic de Urgenta Bucuresti, cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.E. şi suma de 1470,67 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, reprezentând cheltuieli de spitalizare privind aceeaşi parte vătămată.

În temeiul art.193 Cod procedură penală, a fost obligată inculpata si terţul asigurător de răspundere civilă la plata către partea civilă P.E. a sumei de 1500 lei, cheltuieli judiciare efectuate de aceasta. În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligată inculpata la cheltuieli judiciare, în sumă de 270 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de la lângă Judecătoria Buzău nr. 4772/P/2010 din data de 10.11.2011, înregistrat Judecătoria Buzău la data de 16.11.2011, sub nr. 26584/200/2011, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei V.M.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal şi art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că la data de 12.09.2010, în jurul orelor 19,30, inculpata V.M.V., în timp ce se deplasa pe DN 2 E 85 în afara localităţii Mihăileşti, judeţul Buzău, din direcţia Urziceni către Buzău, la volanul autoturismului marca „Opel Astra” cu numărul de înmatriculare ............., la Km 80+700 m, a pătruns pe sensul opus de mers, unde a intrat în coliziune cu autoturismul marca „VW Passat” cu numărul de înmatriculare ............., producând astfel un accident rutier, din care a rezultat vătămarea corporală a părţilor vătămate P.E., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, ce i-au pus în primejdie viaţa şi C.S., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 55-56 zile de îngrijiri medicale, ce nu i-au pus viaţa în primejdie.

27

În cursul judecăţii, inculpata a fost audiată, aceasta recunoscând în întregime faptele, astfel cum au fost reţinute în actul de inculpare, solicitând ca judecata să se facă conform dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală.

Partea vătămată P.E. a depus la dosar cerere de constituire de parte civila, solicitând obligarea inculpatei la plata de daune materiale si daune morale; a depus la dosar înscrisuri, în dovedirea pretenţiilor formulate.

La solicitarea acesteia, în cauza au fost audiaţi martorii G.G. si G.I..Partea vătămată C.S., de asemenea, a depus la dosar cerere de constituire de parte civila,

solicitând daune materiale si daune morale; a depus la dosar înscrisuri şi la solicitarea acesteia, au fost audiaţi martorii H.C. si S.E., fiind depusă la dosar si declaraţia extrajudiciară a martorei M.I.

Şi inculpata a depus la dosar înscrisuri, în circumstanţiere.Instanţa a respins cererea părţii vătămate C.S. de efectuare a unei expertize medico-legale,

prin care să se stabilească gradul de invaliditate al acesteia, raportându-se la actele medicale depuse la dosar, la faptul ca exista o procedura speciala de încadrare a persoanei in grad de invaliditate, pe care partea vătămată nu a făcut dovada ca a urmat-o, ca aceasta nu era încadrată în munca la data accidentului.

De asemenea, a respins cererea acesteia, de introducere în cauză a proprietarului autoturismului, ca parte responsabila civilmente, având în vedere declaraţia notarială aflata la dosar (fila 14), privind împrumutul de folosinţă al vehiculului, motivele invocate de apărătorul părţii vătămate nefiind pertinente.

A fost audiată si martora C.E., care a formulat si cerere de constituire de parte civila, susţinând ca a fost victima a accidentului rutier, suferind leziuni, fiind astfel prejudiciata si, în consecinţă, pretinzând a fi despăgubită, prin acordarea de daune materiale si morale.

Si inculpata si partea vătămată P.E. au formulat si depus la dosar concluzii scrise.Pentru a se stabili dinamica producerii accidentului, în faza de urmărire penală s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice auto de către expertul tehnic E.I.În raportul de expertiză tehnică auto nr. 1177/13.09.2011 s-au concluzionat următoarele:„Accidentul a fost cauzat de nerespectarea de către conducătoarea autoturismului „Opel” a

benzii sale regulamentare de mers, care a pătruns intempestiv pe contrasens. În pre-momentul cât şi în momentul impactului autoturismul „Opel” a circulat cu o viteză de circa 102,5 Km/h, iar autoturismul VW a circulat cu o viteză de circa 97 Km/h.

Acest accident putea fi evitat numai de către conducătoarea autoturismului „Opel” dacă îşi respecta banda sa regulamentară de circulaţie.

Locul de impact se afla pe banda acostamentului consolidat al sensului de mers pentru autoturismul „VW” la începutul urmei de scrijilire a asfaltului. Starea de pericol a fost creată de conducătoarea autoturismului Opel atunci când a pătruns pe contrasens trecând peste marcajul axial discontinuu al drumului”.

În urma evenimentului rutier, partea vătămată P.E. a suferit leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de primă expertiză medico-legală nr. A1/35/09.02.2011.

Partea vătămată a fost internată în Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău până la data de 15.09.2010, când a fost internată la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti cu diagnosticul: „Politraumatism prin accident rutier; Traumatism cranio-cerebral facial cu multiple escoriaţii; Traumatism toracic cu fracturi costale; Hemotorax drept; Pleurostomie dreapta…”.

Partea vătămată C.S. a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 55-56 zile de îngrijiri medicale conform raportului de expertiză medico-legală nr. ................ În urma examinării acesteia la data de 12.09.2010, la Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, s-a stabilit diagnosticul „Fractură metafizică distale ambe oase antebraţ stâng. Traumatism coloană vertebrală. Accident rutier”.

Numita C.E. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de îngrijiri medicale conform raportului de expertiză medico-legală nr. ..........................

Leziunile cauzate acesteia constau în „… Contuzie faţă antebraţ drept cu echimoză locală, contuzie mână dreaptă, contuzie forte genunchi drept cu echimoză locală”.

În actul medico-legal mai sus menţionat s-au concluzionat următoarele :

28

„Numita C.E. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 12.09.2010 prin lovire de corpuri dure/planuri dure, în condiţiile unui accident rutier pentru care a necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale. Leziunile traumatice nu i-au pus viaţa în primejdie”.

Tot din raportul de expertiză a rezultat că numita C.E. are o afecţiune cronic degenerativă (artroză femuro-patelară stânga) care este preexistentă traumatismului din data de 12.09.2010 şi nu are legătură cu acesta.

Numita C.E., cercetata iniţial, în cursul urmăririi penale, în calitate de învinuită, a formulat plângere penală la data de 04.11.2010 şi a solicitat despăgubiri în sumă de 80.000 lei daune materiale şi 20.000 lei daune morale, dar prin rechizitoriu s-a reţinut că aceasta nu are calitate de parte vătămată, putând să-şi valorifice pretenţiile cu privire la despăgubiri pe cale civilă.

Inculpata V.M.V. a suferit vătămări uşoare în urma accidentului şi nu a solicitat eliberarea unui certificat medico-legal.

S-au constituit părţi civile în procesul penal si Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti cu suma de 17842,13 lei reprezentând cheltuieli ocazionate cu spitalizarea victimei P.E. şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău cu suma de 821,38 lei.

Pe parcursul urmăriri penale inculpata a recunoscut că a săvârşit faptele în împrejurările mai sus menţionate, aceeaşi atitudine procesuala având si în faza judecăţii, solicitând a se aplica procedura instituita prin dispoziţiile art.320/1 Cod procedura penala.

În drept, faptele comise de inculpată care la data de 12.09.2010, în jurul orelor 19,30, în timp ce se deplasa pe DN 2 E 85, în afara localităţii Mihăileşti, judeţul Buzău, din direcţia Urziceni către Buzău, la volanul autoturismului marca „Opel Astra”, cu numărul de înmatriculare ............, la Km 80+700 m, a pătruns pe sensul opus de mers, unde a intrat în coliziune cu autoturismul marca „VW Passat” cu numărul de înmatriculare .............., producând astfel un accident rutier, din care a rezultat vătămarea corporală a părţilor vătămate P.E., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, ce i-au pus în primejdie viaţa şi C. S., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 55-56 zile de îngrijiri medicale, ce nu i-au pus viaţa în primejdie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă - 2 infracţiuni, prev.de art.184 alin.2,4 Cod penal, respectiv de art. 184 alin.1,3 Cod penal. Reţinând si vinovăţia inculpatei, în baza recunoaşterii acesteia coroborata cu celelalte mijloace de proba, indicate si analizate mai sus, instanţa a condamnat-o pe aceasta, la stabilirea şi dozarea pedepselor având în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, respectiv : limitele speciale de pedeapsă fixate de textul legal ce incriminează si sancţionează faptele, dispoziţiile generale penale aplicabile în speţă, împrejurările şi modalitatea in care au fost comise faptele, prin încălcarea unor norme rutiere obligatorii privind respectarea benzii sale regulamentare de circulaţie, urmările produse-vătămarea corporală a trei persoane, a căror integritate fizica, psihica si mentala a fost afectata, cu consecinţe asupra existentei acestora, sub toate aspectele, profesional, social, personal, financiar, dar si persoana inculpatei, care a avut o atitudine procesuală sinceră, de recunoaştere a faptelor, şi-a manifestat disponibilitatea de a despăgubi părţile vătămate, în limite rezonabile şi în măsura posibilităţilor sale financiare, nu are antecedente penale.

Aşa fiind, raportat la situaţia de fapt si de drept reţinută, în baza art.184 alin. 2,4 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin.7 Cod procedură penală, a condamnat pe inculpată la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate P.E., iar în baza art. 184 alin. 1,3 Cod penal, cu aplicarea art. 320/1 alin.7 Cod procedură penală, a condamnat-o pe aceasta la pedeapsa de 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în dauna părţii vătămate C.S., fapte din data de 12.09.2010. Fiind vorba de infracţiuni concurente, în baza art.33 lit.b, art.34 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 luni închisoare. În raport de dispoziţiile art. 71 alin. 2 Cod penal, având în vedere şi dispoziţiile deciziei CEDO din cauza Hirst Vs GB şi ale art. 3 din Protocolul nr. 1 la CEDO, decizia ICCJ nr. 74/05.11.2007, a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal, pe durata executării pedepsei închisorii. Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă, în regim de detenţie, raportat la circumstanţele reale şi personale menţionate anterior, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii

29

legale stipulate în acest sens, instanţa, în baza art. 81 Cod penal, a suspendat condiţionat executarea pedepsei, stabilind un termen de încercare de 2 ani si 4 luni, conform prevederilor art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 Cod procedură penală cu referire la art. 83 şi 84 Cod penal, s-a atras atenţia inculpatei că în cazul în care în termenul de încercare va săvârşi o nouă infracţiune se revocă beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei, care, astfel, se execută integral, fără a se contopi cu pedeapsa pentru noua infracţiune şi de asemenea, în cazul în care nu-şi execută obligaţiile civile stabilite prin sentinţă se poate revoca suspendarea executării pedepsei.

Conform art.71 alin.5 Cod penal, a suspendat si executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

Pe latură civilă, s-a reţinut că sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale şi anume : fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre ele, vinovăţia, astfel că în baza art. 346 si 14 Cod procedura penală, cu referire la art. 999, 1003 Cod civil, art. 49 şi urm. din Legea nr. 136/1995 şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 a admis în parte, acţiunile civile promovate în cadrul procesului penal şi a obligat inculpata alături de terţul asigurător de răspundere civilă SC ”BCR Asigurări Vienna Insurance Group” SA Bucureşti la plata de despăgubiri civile către partea vătămată constituită parte civilă P E - 20.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi 50.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale; către partea vătămată constituită parte civilă C.S. - 22.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 70.000 lei, cu titlu de daune morale si va respinge celelalte pretenţii de natură civilă ale acesteia; la plata sumei de 17842,13 lei catre partea civila Spitalul Clinic de Urgenta Bucureşti, cheltuieli de spitalizare pentru partea vătămată P.E. şi suma de 1470,67 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, reprezentând cheltuieli de spitalizare privind aceeaşi parte vătămată, astfel cum aceste unităţi spitaliceşti au precizat in cererile de constituire de părţi civile, la care s-au ataşat înscrisuri cu privire la cheltuielile medicale efectuate. La stabilirea sumei reprezentând despăgubiri materiale s-au avut în vedere înscrisurile depuse la dosar si depoziţiile martorilor audiaţi, precum si caracterul rezonabil al unor cheltuieli, îndeosebi medicale. Cât priveşte despăgubirile pentru daune morale pretinse, este evident că părţile vătămate au suferit un prejudiciu moral, urmare a faptelor penale comise de inculpata.

Acestora li s-a produs o suferinţă de ordin afectiv, fiind lezata integritatea fizica, psihica si mentala, cu consecinţe asupra existentei acestora, sub toate aspectele, profesional, social, personal, financiar, fiind lipsite de beneficiile unei existente normale, fireşti în aceasta etapa de viata, putându-se vorbi si de o traumă emoţională, aceste eveniment determinând şi eforturi suplimentare pe care trebuie să le depună acestea, pentru activităţi curente si de munca, de asemenea, se reţin suferinţele de ordin fizic provocate părţilor vătămate prin accidentare, numărul de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea leziunilor produse fiind considerabil, fiindu-le diminuată capacitatea de muncă;prin urmare, s-a apreciat ca fiind pe deplin justificate sumele indicate mai sus, stabilite cu titlu de daune morale pentru părţile vătămate. Ambelor părţi vătămate li s-a diminuat capacitatea de muncă, punându-se vorbi de condiţii de viaţă alterate ale acestora, trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a-şi desfăşura, în continuare, unele activităţi cotidiene şi profesionale, îndeletniciri anterioare, apreciindu-se astfel ca deplin justificate sumele indicate mai sus, stabilite cu acest titlu. Cât priveşte cererea de constituire de parte civilă formulată de C.E., a fost respinsă, apreciind că este inadmisibilă, aceasta neavând calitatea de parte vătămată în cauza, dat fiind numărul de zile de îngrijiri medicale necesar leziunilor suferite de aceasta, prin rechizitoriu dispunându-se neînceperea urmăririi penale faţă de numita V. M.V., pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.184 alin.1,3 Cod penal, în dauna persoanei vătămate C.E., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală şi, de asemenea, neînceperea urmăririi penale faţă de numita V.M.V., pentru comiterea a două infracţiuni de distrugere prev.de art.219 Cod penal, privind avarierea celor două autoturisme, întrucât lipseşte latura obiectivă ; C.E. are posibilitatea de a-si valorifica pretenţiile pe calea unei acţiuni civile separate.

În baza art. 193 alin.1 Cod procedură penală, a obligat inculpata împreună cu asigurătorul de răspundere civila să plătească părţii civile P.E. suma de 1500 lei, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate de aceasta.

30

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs inculpata V.M.V. şi părţile civile P.E. şi C.S., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, aşa cum se va arăta în continuare.

În recursurile declarate, părţile civile P.E. şi C.S., au solicitat în esenţă, admiterea recursurilor, casarea sentinţei în latură civilă şi penală, majorarea pedepselor aplicate inculpatei, precum şi a despăgubirilor civile şi a daunelor morale, până la nivelul constituirii de părţi civile.

În recursul său, inculpata V.M.V. a solicitat în esenţă, reindividualizarea pedepselor aplicate şi reducerea despăgubirilor civile şi a daunelor morale la care a fost obligată, alături de asigurător.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform art.385/6 alin.2 şi art.385/9 Cod procedură penală, a constatat că recursul declarat de inculpată este întemeiat şi a fost admis, în timp ce recursurile declarate de părţile civile P.E. şi C.S. sunt nefondate şi au fost respinse, aşa cum se va arăta în continuare :

I. – Cu privire la recursul declarat de inculpata V.M. V.Situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunilor au fost corect

reţinute de prima instanţă şi pe larg descrise mai sus, în sensul că la data de 12 septembrie 2010 în jurul orelor 19,30, în timp ce se deplasa pe DN 2 E 85, în afara localităţii Mihăileşti din judeţul Buzău, din direcţia Urziceni către Buzău, la volanul autoturismului marca „Opel Astra” cu numărul de înmatriculare ..............., la km 80 + 700 m., inculpata V.M.V. a pătruns pe sensul opus de mers unde a intra în coliziune cu autoturismul marca „VW Passat” cu numărul de înmatriculare ............., producând astfel un accident rutier din care a rezultat vătămarea corporală a părţilor vătămate P. E., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90 – 100 zile de îngrijiri medicale, ce i-au pus viaţa în primejdie şi C.S., căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 55 – 56 zile de îngrijiri medicale ce nu i-au pus viaţa în primejdie.

Probele administrate în cauză, respectiv procesul verbal de sesizare din oficiu, procesul verbal de cercetare la faţa locului şi schiţa locului accidentului, planşe fotografice, procese verbale de verificare tehnică a autoturismelor, plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, rapoartele de expertiză medico - legale, raportul de expertiză tehnică auto şi Ordonanţa de efectuare a acesteia, buletinele de analiză toxicologică alcoolemie şi procesele verbale de prelevare a probelor biologice, buletinul de examinare clinică, acte medicale, angajament de plată, poliţă de asigurare, copii permise de conducere, declaraţiile inculpatei şi fişa de cazier judiciar a acesteia, au fot bine analizate şi interpretate de prima instanţă, astfel că încadrarea juridică stabilită corespunde faptelor săvârşite.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatei, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art.72 Cod penal, privind criteriile generale de individualizare, modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunilor, pericolul social creat, circumstanţele personale ale inculpatei care nu este cunoscută cu antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală, a recunoscut şi regretat faptele comise pe întreg parcursul procesului penal şi a solicitat judecarea pe procedura simplificat prevăzută de art.320/1 Cod procedură penală.

În raport de aceste criterii de individualizare, în mod corect prima instanţă a aplicat inculpatei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de textele de lege incriminatoare, iar cu privire la modalitatea de executare a pedepsei rezultante aplicate inculpatei, s-a apreciat că scopul preventiv educativ al acesteia, în sensul disp.art.52 Cod penal, poate fi atins şi cu suspendarea condiţionată a executării.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că nu se impune reindividualizarea pedepselor aplicate inculpatei în sensul reţinerii şi de circumstanţe atenuante personale şi coborârea acestora sub minimul special, aşa cum a solicitat inculpata în recursul declarat.

Recursul declarat de inculpată este însă admisibil, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale la care a fost obligată, alături de asigurătorul SC”BCR Asigurări Vienna Insurance Group” SA Bucureşti, în sensul că într-adevăr, acestea sunt mult prea mari în raport cu infracţiunile săvârşite, consecinţele produse şi jurisprudenţa Curţii de Apel Ploieşti şi a altor instanţe din ţară în astfel de cauze. Aşa fiind, pe cale de consecinţă, în baza art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală, s-a admis recursul declarat de inculpata V.M.V., s-a casat în parte, în latură civilă sentinţa penală nr.561 din 24 mai 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău şi s-au redus daunele morale la care

31

inculpata a fost obligată alături de asigurător, către partea civilă P.E., de la 50.000 euro la 30.000 euro, iar pentru partea civilă C.S., de la 70.000 lei la 50.000 lei.

La analiza din oficiu efectuată în temeiul art.385/6 alin.2 Cod procedură penală, Curtea a constatat că nu mai sunt alte cauze de netemeinicie şi de nelegalitate, sens în care s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

II. – Cu privire la recursurile declarate de părţile civile P.E. şi C.S.Părţile vătămate P.E. şi C.S., constituite părţi civile în cadrul procesului penal au solicitat în

esenţă – aşa cum de altfel s-a arătat mai sus – majorarea pedepselor aplicate inculpatei V.M.V., dar şi majorarea despăgubirilor materiale şi a daunelor morale, până la nivelul constituirii de părţi civile.

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, respectiv majorarea pedepselor aplicate inculpatei, Curtea a apreciat - aşa cum de altfel a arătat la punctul I – că scopul preventiv educativ în sensul disp.art.52 Cod penal, al pedepsei rezultante aplicată inculpatei, poate fi atins în cuantumul şi modalitatea de executare stabilite de prima instanţă.

S-au avut astfel în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, împrejurarea că inculpata este la primul conflict cu legea penală, dar şi faptul că a manifestat o poziţie sinceră pe întreg parcursul procesului penal, recunoscând şi regretând faptele comise, contribuind la aflarea adevărului în prezenta cauză. Mai mult decât atât, inculpata nu provine dintr-un mediu cu potenţial criminogen, având studii superioare, doi copii majori şi îndeplinind funcţia de bibliotecar la Şcoala „Nicu Constantinescu” Buzău, existând astfel posibilităţi majore de reeducare şi reintegrare socială. Referitor la majorarea despăgubirilor materiale şi a daunelor morale până la nivelul constituirii de părţi civile în cadrul procesului penal, Curtea a constatat că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat, aşa cum de altfel s-a arătat şi la punctul I din prezenta decizie, motivat de faptul că oricum, acestea sunt mai mari în raport de infracţiunile săvârşite, consecinţele produse şi jurisprudenţa instanţelor din România pe de o parte, iar pe de altă parte, există riscul îmbogăţirii fără just temei, ceea ce contravine legislaţiei, doctrinei şi jurisprudenţei din România.

Ultimul motiv de recurs invocat de partea civilă C.S., referitor la efectuarea unei noi expertize medico-legale care să ateste cu certitudine starea de sănătate şi numărul total de zile de îngrijiri medicale, Curtea l-a respins, deoarece s-a apreciat că nu s-ar justifica o altă reapreciere a numărului de zile de îngrijiri medicale, partea având la îndemână o acţiune civilă pentru efecte produse pe parcurs cu privire la starea de sănătate şi la eventuale proceduri medicale de recuperare până la recăpătarea capacităţii de muncă şi a unei vieţi normale.

( Judecător Ion Stelian)

[6] Neconcordanţă între minută şi dispozitiv. Consecinţe.

Cod proc. penal, art. 309, art. 38515 pct. 2 lit. d

Potrivit art. 309 alin.1 c.pr.penală rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 550 din 16 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr.669 din data de 08 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte – Secţia penală, în dosarul nr.4071/315/2012, în baza art.178 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art.320/1 Cod procedură penală, a condamnat pe inculpatul C.I. la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea de ucidere din culpă.

32

În temeiul art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art.320/1 Cod procedură penală, a condamnat pe inculpatul C.I., la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

În baza art.34 lit.b Cod penal, rap.la art.33 lit.b Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, acesta având de executat pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare. S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a şi b Cod penal, pe durata şi în condiţiile art.71 Cod penal.

În temeiul art.81 alin.1 şi 2 Cod penal, a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 1 an şi 10 luni închisoare pe un termen de încercare de 3 ani şi 4 luni conform art.82 alin.1 Cod penal.

În baza art.71 alin.5 Cod penal, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În temeiul art.359 Cod procedură penală, s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art.83 Cod penal.

În baza art.14 rap. la art.346 Cod procedură penală, s-au admis în parte acţiunile civile formulate de părţile civile M.I., M.P., M.G., M.L., R.G., D.L., şi B.V.

A fost obligat inculpatul C.I. şi asigurătorul SC”GROUPAMA ASIGURARI” SA la plata sumei de 26.250 RON, către fiecare dintre părţile civile M.I., M.P., M. G., M.L., R.G., D.L. şi la plata sumei de 10.500 lei, către partea civilă B.V., daune morale.

Au fost admise în parte acţiunile civile formulate de Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar Arseni” şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte şi obligă inculpatul C.I. şi asigurătorul SC”GROUPAMA ASIGURARI” SA la plata sumei de 1351,5 lei către Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar Arseni” şi la plata sumei de 267,09 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte, daune materiale.

În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, a obligat inculpatul la plata sumei de 242 lei RON cheltuieli judiciare faţă de stat. În temeiul art.193 alin.2 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul şi asiguratorul la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă B.V., respectiv la plata sumei de 2000 de lei către aceasta, precum şi la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părţile civile M.I., M.P., M.G., M.L., R.G., D.L., respectiv la plata sumei de 4000 de lei către acestea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte nr.387/P/2009 din data de 10.04.2012, înregistrat la data de 27.04.2012, sub nr.4071/315/2012, s-a pus în mişcare acţiunea penală şi a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C.I. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.178 alin.2 Cod penal şi art. 184 alin.1 şi 3 Cod penal, ambele cu aplicarea art.33 lit.b Cod penal.

Prin actul de sesizare, s-a reţinut că în ziua de 17 ianuarie 2009 în jurul orei 12.00 inculpatul a condus pe DC 177 al comunei Măneşti, localitatea Ungureni înspre DN72 autoturismul cu numărul de înmatriculare ..............., iar înaintea unei curbe strânse la stânga a pierdut controlul autoturismului, care a derapat şi a lovit cu partea dreaptă 2 pietoni ce se deplasau pe carosabilul acoperit cu zăpadă pe direcţia sa de înaintare. S-a arătat că M.N. a decedat în urma accidentului, iar B.V. a suferit leziuni ce au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale.

În cursul urmăririi penale, au fost administrate următoarele mijloace de probă: declaraţie inculpat, proces verbal de cercetare la faţa locului, planşă foto şi schiţa locului faptei, raport de expertiză medico-legală, buletin de analiză toxicologică alcoolemie, raport medico-legal de necropsie, certificat constatator al morţii, raport de expertiză tehnică auto, declaraţiile părţilor vătămate, declaraţii de martor şi diferite înscrisuri medicale.

În cursul judecăţii, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei şi a fost de acord ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, aplicându-se prevederile procedurale prevăzute de art.3201 Cod procedură penală. Au fost depuse înscrisuri în susţinerea laturii civile de către părţile vătămate şi au fost audiaţi pe latură civilă, martorii G.E., F.A., Ş.I. şi C.L.

A fost introdus în cauză asiguratorul SC”GROUPAMA ASIGURARI” SA, în condiţiile formulării de pretenţii civile de către Spitalului Clinic de Urgenţă „Prof. Bagdasar Arseni” şi Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte, dar şi de către moştenitorii victimei decedate M.N., precum şi de B.V.

33

Analizând ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu şi mai sus descrisă corespunde adevărului, recunoaşterea inculpatului coroborându-se cu restul ansamblului probator.

S-a reţinut astfel culpa comună a inculpatului şi a victimelor, inculpatul încălcând regulile de circulaţie prevăzute de art.31 lit.e, 35 alin.1, 48 şi 54 alin.1 din OUG nr.195/2002 coroborate cu dispoziţiile art.1, 121 alin.1, 123 lit.b şi f din HG nr.1391/2006, pietonii circulând unul lângă altul pe partea carosabilă, iar nu pe acostamentul de lângă sensul de mers aşa cum le revenea în sarcină. Chiar dacă acostamentul cât şi o parte a sensului de mers în acea direcţie erau acoperite cu gheaţă sau zăpadă, aceasta nu este o cauză care să-i exonereze pe pietoni de respectarea regulii stabilite de art.35 alin.1 şi art.72 alin.1 OUG nr.195/2002 coroborate cu art.167 lit.e din Regulamentul de aplicare al ordonanţei aprobat prin HG nr.1391/2006.

În atare condiţii şi în special cu relevanţă asupra laturii civile, instanţa de fond a reţinut că o parte mai mare din vină la comiterea accidentului a avut-o inculpatul, care a intrat în derapaj şi putea mai uşor să evite accidentul chiar dacă victimele se aflau pe carosabil iar nu pe acostament. Instanţa a reţinut o proporţie a culpei de 75% a inculpatului, pietonii având o culpă de 25% în producerea evenimentului rutier.

În drept, faptele inculpatului săvârşite cu vinovăţie întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă prevăzute de art.178 alin.2 şi art.184 alin.1 şi 3 Cod penal, faptele fiind săvârşite în concurs ideal, adică prin aceeaşi acţiune a inculpatului producându-se ambele consecinţe periculoase, accidentarea a 2 persoane (cu rezultate diferite de unde şi încadrările juridice diferite corespunzător situaţiei în care s-a aflat M.N. şi B.V.).

La alegerea pedepsei şi la individualizarea cuantumului acesteia, s-au avut în vedere, potrivit art.72 Cod penal, pericolul social concret al faptei săvârşite, determinat de lipsa de antecedente penale, de vârsta şi pregătirea inculpatului, de circumstanţele reale ale comiterii accidentului, produs urmare a circulării de către inculpat pe un drum necurăţat de gheaţă şi zăpadă pe sensul său de mers, acesta neadecvând viteza autovehiculului dar conducând cu 38 de km/h înaintea accidentului, dar şi de gravitatea faptei şi a consecinţelor produse, precum şi limitele pedepsei prevăzute de lege reduse cu o treime potrivit art.3201 alin.7 Cod procedură penală.

Instanţa de fond nu a reţinut circumstanţe atenuante în cauză, neexistând, spre exemplu dovada că inculpatul a încercat să acopere material urmările accidentului pentru familia victimei M.N., sau să plătească vreo sumă de bani pentru B.V. şi de asemenea nu este făcută dovada decât a unui comportament normal în societate înaintea accidentului, aceasta neputând constitui circumstanţa prevăzută de art.74 alin.1 lit.a Cod penal. Legiuitorul a avut în vedere circumstanţe deosebite, iar nu aplicarea generală a circumstanţei bunei conduite anterioare persoanelor care nu au antecedente penale.

Pe de altă parte, s-a considerat că nu există motive să fie aplicate pedepse mai mari decât minimul prevăzut de lege pentru infracţiunile comise având în vedere circumstanţele reale şi personale mai sus expuse, condiţii în care s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru ucidere din culpă şi 2 luni închisoare, pentru vătămare corporală din culpă, considerând că acestea duc la îndeplinirea scopurilor pedepsei prev. de art.52 Cod penal.

S-a făcut aplicarea art.34 lit.b Cod penal, rap. la art.33 lit.b Cod penal şi s-a dispus contopirea celor 2 pedepse, inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare.

Ca modalitate de executare a pedepsei, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei nefiind oportună plasarea inculpatului în mediu penitenciar, funcţia educativă a pedepsei putând fi realizată şi prin lăsarea acestuia în stare de libertate, faţă de circumstanţele sale personale mai sus menţionate.

A fost aplicată şi pedeapsa accesorie a interzicerii pe durata executării pedepsei potrivit art.71 Cod penal, a drepturilor prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi b Cod penal, apreciind că faţă de natura infracţiunii săvârşite, nu se impune şi interzicerea dreptului inculpatului de a alege dar nici a drepturilor prevăzute de art.64 lit.c-e Cod penal.

Executarea pedepsei accesorii a fost de asemenea suspendată, potrivit art.71 alin.5 Cod penal şi s-au pus în vedere inculpatului prevederile art.83 Cod penal, ce reglementează consecinţele săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni.

34

În ceea ce priveşte latura civilă, s-a constatat că au formulat pretenţii în cauză Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte, Spitalul Clinic de Urgenţă „Prof. Bagdasar Arseni” şi părţile civile persoane fizice M.I., M.P., M.G., M.L., R.G., D.L., precum şi B. V.

S-au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana inculpatului, prev. de art.998-999 Cod civil. (forma anterioară lunii oct.2011, în vigoare la momentul săvârşirii faptei).

Astfel, fapta ilicită constă în încălcarea normelor rutiere care a condus la lezarea gravă a integrităţii corporale a două persoane, una decedată şi alta ce a avut nevoie de spitalizare şi alte îngrijiri medicale.

Pentru victima decedată s-au constituit părţi civile descendenţii acesteia, mai sus indicaţi, B.V. formulând pretenţii pentru fapta comisă direct în dauna sa, iar prejudiciul a constat în cheltuielile medicale suportate de spitalele în care a fost internate partea vătămată B.V. care a avut asigurare medicală, dar şi în daunele morale produse familiei victimei decedate – lipsirea acestora intempestivă de mama lor, precum şi daunele morale cauzate celeilalte persoane accidentate – suferinţa îndurată şi disconfortul creat prin spitalizare şi urmările leziunilor suferite. Există o legătură de cauzalitate evidentă între fapta ilicită şi prejudiciul mai sus descris, iar vinovăţia inculpatului s-a reţinut sub forma culpei.

În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat de părţile civile persoane fizice, s-a constatat că nu este dovedit un cuantum al acestuia, iar instanţa se găseşte în imposibilitatea de a-l estima prin mijloace proprii.

Deşi, este posibil să fi existat cheltuieli efectuate de familia defunctei M.N. urmare a decesului acesteia, instanţa de fond a înlăturat declaraţiile martorilor G. şi F. care au arătat că înmormântarea s-a făcut în ritual ortodox şi că s-au făcut pomeni potrivit tradiţiei ortodoxe pentru aceasta.

Astfel, s-au avut în vedere atât tradiţiile victimei şi ale familiei sale – adventişti, care exclud o slujbă de înmormântare ortodoxă, ci presupun o slujbă simplă efectuată de un pastor adventist, fără o masă de pomenire, decât maxim una restrânsă în familie, iar nu cu invitarea străinilor.

De asemenea, susţinerile martorilor asupra înmormântării în tradiţia ortodoxă vin în contradicţie şi cu canoanele ortodoxe care interzic efectuarea unei slujbe de înmormântare ortodoxă, altor denominaţiuni creştine, astfel că prima instanţă a tras astfel concluzia că martorele nu cunosc ce sume de bani a cheltuit familia defunctei M.N. pentru înmormântarea acesteia, după cum nu au fost depuse nici un fel de înscrisuri în acest sens (de exemplu chitanţe, pentru coşciug sau prestarea unor servicii mortuare) ce le-ar fi fost la îndemână să le păstreze familiei victimei.

Totodată, nici în cazul părţii vătămate B.V. nu se poate estima ce a cheltuit familia acesteia din cauza accidentului şi este rezonabil de presupus că sora părţii vătămate s-a deplasat la Bucureşti, unde, o scurtă perioadă de timp a fost internată partea civilă, dar asupra sumelor de bani pe care le-ar fi avansat aceasta nu există nici o dovadă că le-ar fi suportat ulterior B.V.. Nici în acest caz nu au fost depuse astfel de înscrisuri, după cum nici nu au fost depuse bonuri care ar atesta cheltuieli medicale suplimentare celor din spital, pe care le-ar fi efectuat B.V.

Asupra cuantumului prejudiciului moral adus părţilor vătămate persoane fizice, pus în discuţie în cauză, s-a considerat că acesta se ridică la suma de 35000 de lei pentru fiecare din descendenţei victimei decedate M.N., precum şi la suma de 14000 de lei în cazul părţii vătămata B.V.

Instanţa de fond a avut în vedere relaţia apropiată a familiei victimei decedate cu aceasta din urmă şi orientarea practicii judiciare în compensarea acestui tip de prejudiciu creat prin curmarea intempestivă a vieţii unei rude apropiate familia sa, precum şi oferta făcută de asigurator fiecărui descendent, care s-a cifrat tot la 35.000 de lei. Au fost respinse susţinerile apărătorului părţilor civile descendenţi ai defunctei M.N. referitoare la obligativitatea acordării de despăgubiri în acelaşi cuantum cu nivelul acordat în alte state ale Uniunii Europene, constatând că directiva invocată 2000/26/CE nu conţine nici o prevedere în acest sens.

În cazul părţii civile B.V., instanţa de fond a considerat că prejudiciul moral este mai însemnat decât oferta de 10.000 lei a asigurătorului, având în vedere declaraţiile martorilor care au relevat şi disconfortul ulterior suportat de victimă, care, cel puţin o lună după externare nu a putut să aibă grijă de gospodărie şi a necesitat atenţie şi îngrijire permanentă din partea surorii sale, respectiv

35

că în spital, o perioadă partea vătămată a fost nedeplasabilă, ceea ce a impus un disconfort mare şi îngrijire din partea aparţinătorului, astfel că prejudiciul suferit se poate cuantifica la suma de 14.000 de lei.

Pe de altă parte, în condiţiile reţinerii unei culpe comune la comiterea accidentului, inculpatul nu a putut fi obligat decât în limita sa de culpă la repararea prejudiciului, la fel ca şi asigurătorul autoturismului care este ţinut la repararea prejudiciului în limita vinovăţiei şoferului autoturismului asigurat.

S-a constatat că în condiţiile în care exista asigurare de răspundere obligatorie pentru pagubele rezultate din accidente auto, cel ţinut să repare prejudiciul părţii vătămate, în limita de răspundere a inculpatului este societatea de asigurare, SC” GROUPAMA ASIGURARI” SA, prin achitarea primelor de asigurare transferându-se obligaţia de plată din partea celui vinovat de accident (aici inculpatul în proporţie de 75%) către societatea de asigurare.

Din perspectiva procesului penal, instanţa de fond a constatat potrivit deciziei (recurs în interesul legii) nr.29/2009 a ICCJ că trebuie obligaţi la despăgubirea prejudiciului creat urmare a infracţiunilor, atât inculpatul în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, dar şi societatea de asigurări în temeiul art.54 din Legea nr.136/1995.

Astfel, pentru părţile vătămate, contractul de asigurare al inculpatului este un act cu un terţ care nu le poate fi opus, interesul procesului penal care are ca accesoriu aici şi o acţiune civilă fiind ca partea vătămată să-şi recupereze prejudiciul fie de la inculpat, fie de la societatea de asigurări. Urmează astfel, că, dacă inculpatul plăteşte primul despăgubirile ce se datorează părţilor vătămate să-şi recupereze creanţa de la asigurator potrivit contractului de asigurare. (de lege ferenda s-a apreciat că asigurătorul ar trebui să fie singurul care trebuie să răspundă în mod direct, faţă de contractul de asigurare încheiat, pentru a se elimina eventualele blocaje şi consecinţe negative pentru persoanele fizice, ce pot interveni, însă la nivelul actual al legislaţiei trebuie respectate concluziile deciziei date în interesul legii de către ICCJ care arată că în lipsa unei schimbări a filozofiei instituţiei reglementate prin Legea nr.136/1995 o altă interpretare a legii nu este posibilă).

Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a admis în parte acţiunile civile promovate şi a obligat inculpatul şi asiguratorul (în condiţiile în care nu este atins plafonul maxim prevăzut de lege pentru anul 2009) la plata cheltuielilor medicale suportate de unităţile spitaliceşti (în cuantum de 75% din cele arătate în constituirea de parte civilă) şi la plata despăgubirilor datorate părţilor vătămate persoane fizice (în cuantum de 75% din 35.000 de lei pentru fiecare descendent al victimei M.N. şi 75% din 14.000 de lei pentru B.V.).

În ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, în baza art. 191 alin.1 Cod procedură penală, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 242 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art.193 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul şi asigurătorul la plata sumei de 2000 de lei cheltuieli judiciare efectuate de partea civilă B.V., precum şi la plata sumei de 4000 de lei faţă de părţile civile descendenţi ai victimei M.N., conform chitanţelor referitoare la onorariile avocaţiale depuse.

Instanţa de fond a constatat că asiguratorul este ţinut să acopere cheltuielile de judecată ale persoanelor prejudiciate de comiterea accidentului, conform art.26 alin.1 lit.d din anexa la Ordinul CSA nr.20/2008, acest act normativ fiind aplicabil, iar nu ordinul nr.5/2010 arătat de părţile civile M.I. M.P., M.G., M.L., R.G., D.L., ordin ulterior comiterii faptei generatoare de prejudiciu.

Pe de altă parte, atâta vreme cât inculpatul şi asigurătorul sunt obligaţi la plata a o bună parte din daunele solicitate, prima instanţă nu a considerat necesară aplicarea unei proporţii la cheltuielile judiciare efectuate de părţile civile, având în vederea asistenţa judiciară efectiv acordată acestora ce nu a depins de aprecierea efectivă realizată de instanţă asupra prejudiciului cauzat. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, părţile civile M.P., M.L., M.G., D.L., R.G., B. V., prin procurator B. I. şi M.I., precum şi inculpatul C.I., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, după cum urmează:

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă judecătoria Târgovişte a arătat că recursul vizează latura civilă a cauzei, în sensul că există neconcordanţe între dispozitivul hotărârii şi minută ce nu pot fi remediate decât prin modificarea hotărârii.

Astfel, părţile vătămate – moştenitori ai victimei M.N., s-au constituit părţi civile în cadrul procesului penal, cu despăgubiri materiale şi daune morale, fiecare, iar instanţa de fond a acordat o sumă globală cu titlu de daune morale.

36

Ulterior, cu ocazia redactării hotărârii instanţa în dispozitiv a modificat practic rezultatul deliberării şi a acordat daune morale fiecăreia dintre părţile vătămate, deşi iniţial acordase o sumă globală pentru toate părţile.

Sub acest aspect, se apreciază că o asemenea modificare adusă minutei nu constituie o îndreptare de eroare materială, aşa cum a încercat prima instanţă.

În recursurile lor, părţile civile au solicitat casarea în totalitate a sentinţei atacate şi pe latură penală, condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendare sub supraveghere, conform art.86/1 Cod penal şi stabilirea măsurilor prev.de art.86/3 Cod penal, în sarcina inculpatului, iar în latură civilă, acordarea daunelor materiale în cuantumul solicitat şi majorarea cuantumului daunelor morale acordate.

În recursul său, inculpatul C.I. a arătat că înţelege să critice sentinţa atacată în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, nu şi latura penală, cu toate că există neconcordanţă în minută şi în dispozitivul hotărârii şi în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă la care acesta a fost condamnat, aceea de 1 an şi 4 luni închisoare,iar când se dispune suspendarea condiţionată a pedepsei, instanţa face referire la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare.

În latură civilă, s-a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor acordate părţilor civile, urmând a se avea în vedere dinamica producerii accidentului, vinovăţia şi culpa comună a părţilor în producerea accidentului de circulaţie, precum şi punctul de vedere al expertului.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform art.385/6 alin.2 şi art.385/9 Cod procedură penală, a constatat că recursurile sunt întemeiate, aşa cum se va arăta în continuare :

Situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunilor au fost corect reţinute de prima instanţă şi pe larg descrise mai sus.

La soluţionarea laturii penale a cauzei, prima instanţă face referire în considerentele, dar şi în dispozitivul sentinţei la două pedepse, respectiv 1 an şi 4 luni închisoare şi 1 an şi 10 luni închisoare, situaţie care confirmă, potrivit recursurilor declarate o neconcordanţă între minută şi dispozitivul hotărârii.

În latură civilă, există de asemenea o neconcordanţă între minută (rezultatul deliberării) şi dispozitiv, atâta vreme cât în prima situaţie inculpatul a fost obligat alături de asigurătorul de răspundere civilă la plata sumei de 26.250 lei către părţile civile (deci la o sumă globală), în timp ce în dispozitiv se menţionează obligarea acestuia alături de asigurător la plata sumei de 26.250 lei, către fiecare dintre părţile civile, reprezentând daune morale.

Neconcordanţele ivite între minută şi dispozitiv, fac imposibilă verificarea sentinţei de către instanţa de control judiciar, atâta vreme cât nu se poate şti care este pedeapsa aplicată – cea de 1 an şi 4 luni închisoare sau cea de 1 an şi 10 luni închisoare – pe de o parte, iar pe de altă parte, prima instanţă nu a soluţionat în limitele legii, latura civilă a cauzei, acordând părţilor civile o sumă globală - 26.250 lei - reprezentând daune morale (aşa cum rezultă din minută), iar în considerentele şi dispozitivul sentinţei recurate a acordat această sumă, fiecăreia dintre părţile civile.

În atare situaţie, Curtea urmează ca în temeiul art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală, a admis recursurile, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă – Judecătoria Târgovişte - pentru soluţionarea legală a laturii civile şi penale a cauzei, potrivit considerentelor deciziei.

(Judecător Ion Stelian)

[7] Drept procesual penal. Contestaţie la executare. Prin aceasta s-a solicitat reducerea pedepsei aplicate prin sentinţa penală definitivă. Invocarea art. 320/1 Cod proc.penală. Respingerea cererii.

Contestaţie la executare având ca obiect reducerea pedepsei urmare aplicării disp. art. 320/1 cod pr.penală, nu poate fi admisă neinvocându-se cauza de stingere ori micşorare a pedepsei în raport de disp.art. 458 Cod proc.penală care nu sunt aplicabile.

37

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 598 din 23 aprilie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 81 din 19 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare a condamnatului prin care a solicitat reducerea cu 1/3 al cuantumului pedepsei în baza art. 320/1 Cod pr.penală, de 22 ani închisoare, rămasă definitivă.

S-a reţinut de către instanţă că, nu se poate face aplicarea disp. art. 320/1 Cod pr.penală, ci numai în cursul judecării procesului la instanţa de fond, astfel că nu sunt aplicabile disp. art. 461 alin.1 lit.d şi art. 458 alin.1 Cod pr.penală, nemaisubzistând raţiunea unei astfel de reglementări în cazul unor hotărâri rămase definitive.

Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 598 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, disp. art. 320/1 Cod proc.pen., aplicându-se doar în cursul judecării în fond, în condiţiile în care reglementarea este situată în partea specială a Codului de procedură penală şi deci, este aplicabilă doar în cursul judecării în fond.

Pe de altă parte, contestaţia la executare întemeiată pe disp. art. 461 alin.1 lit.d Cod proc.pen., vizează doar cauze de stingere ori reducere a pedepsei care se ivesc în cursul executării, ceea ce nu este cazul în speţă.

(Judecător Traian Logojan)

[8] Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii de acordare.

Cod procedură penală, art. 1602

Faptul că un inculpat a uzat de dreptul la tăcere, nedorind să dea declaraţii în faţa organelor de urmărire penală, nu se poate încadra printre situaţiile prevăzute la alineatul 2 al articolului 1602 C.pr.penală, în care liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 541 din 15 aprilie 2013.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza disp. art.1608a alin.2 C.pr.penală s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către P.N.

Din examinarea materialului probator s-au constatat îndeplinite cerinţele impuse de textul art. 1602, neexistând date în sensul celor cerute în alineatul 2, iar limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului nedepăşind 18 ani.

Astfel, din fişa de cazier judiciar a acestuia s-a constatat că nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind deci la primul contact cu legea penală, neexistând alte date care să conducă la concluzia că ar putea pe viitor să încalce, din nou, dispoziţiile legale.

S-a observat că liberarea provizorie este o facultate a instanţei şi nu un drept absolut al inculpatului, ceea ce implică un drept de apreciere a instanţei asupra cererii formulate, în funcţie de probele administrate, impunându-se, cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi a analizării îndeplinirii cerinţei prev. de art. 136 alin.2 Cod procedură penală, respectiv realizarea scopului măsurilor preventive prin liberarea provizorie sub control judiciar.

De altfel, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în recursul în interesul legii din data de 17.12.2011 că în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea

38

preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a inculpatului.

Ori, din niciun act administrat pe parcursul urmăririi penale nu se poate trage concluzia că prin punerea în libertate provizorie a inculpatului se împiedică buna desfăşurare a procesului penal.

Chiar şi în condiţiile în care s-ar menţine temeiurile avute în vedere la momentul arestării şi, ulterior, prelungirii acestei măsuri, se impune a se recunoaşte pentru inculpat dreptul prevăzut de art.5 paragraful 3 lit.c din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale de a fi liberat în timpul procesului penal.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa criticând-o pentru netemeinicie.

Parchetul a considerat că Tribunalul Dâmboviţa s-a orientat în mod greşit atât cu privire la subzistenţa temeiurilor care justifică arestarea preventivă cât şi a oportunităţii liberării provizorii sub control judiciar.

S-a subliniat că simpla îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute la art. 160/2 C.pr.penală nu poate duce automat la admiterea cererii ci, trebuie avute în vedere infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale, perioada de timp în care aceasta s-a desfăşurat etc. Astfel, acesta în calitate de şofer la XXX a revândut altor cumpărători cantităţi însemnate de benzină şi motorină, creând un prejudiciu considerabil.

Nici argumentul adus în faţa instanţei de fond privind contribuţia acestui inculpat în comparaţie cu a celorlalţi inculpaţi nu poate fi avut în vedere ca o analiză proporţională cu aceleaşi aspecte ale altor persoane cercetate în cauză atunci când este vorba de asemenea cantităţi însemnate de combustibil.

S-a subliniat de către parchet că pe parcursul urmăririi penale, acest inculpat nu a dat nicio declaraţie, deşi a fost solicitat de mai multe ori în acest sens. Astfel, chiar dacă prin lege i se garantează acest drept la tăcere, parchetul consideră că se poate aprecia că atitudinea lui este aceea de a încerca să împiedice aflarea adevărului, toate celelalte probe administrate incriminându-1 şi pe el şi în aceste condiţii, ar exista una dintre ipotezele prevăzute de textul de lege pentru care organul judiciar trebuie să aprecieze că nu se poate acorda liberarea provizorie.

Parchetul a mai susţinut că nici sub aspectul oportunităţii admiterii cererii, tribunalul nu s-a orientat în mod obiectiv deoarece, ceea ce se impune a fi examinat este dacă buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Pentru realizarea scopului măsurilor preventive trebuie să se ţină seama de gradul de pericol în concret pentru ordinea publică, ori în condiţiile în care arestarea preventivă a fost luată şi prelungită în baza art.148 alin. l lit.f C.pr.p. se justifică în continuare detenţia inculpatului. O reacţie blândă faţă de acest gen de inculpaţi ar crea un sentiment de insecuritate publică şi ar face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescenţa fenomenelor de acest gen. S-ar crea totodată neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona şi prin aceasta în mod evident s-ar pune în pericol ordinea publică aflată într-o relaţie cauzală cu actul de înfăptuire a justiţiei.

S-a solicitat admiterea recursului iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Curtea a constatat că recursul este nefondat.Potrivit art.1602 C.pr.penală, care cuprinde condiţiile generale de acordare a liberării

provizorii, aceasta se poate dispune în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani şi nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Cum inculpatul P.N. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prev. de art. 208 – 209 alin.1 lit.a,g şi alin.3 lit.a C.penal şi evaziune fiscală prev. de art. 9alin.1 lit.a din Legea 241/2005, fiind pusă în mişcare acţiunea penală doar pentru prima infracţiune, Curtea constată că, în mod corect prima instanţă a considerat că cererea inculpatului este admisibilă în principiu, fiind îndeplinită cerinţa privitoare la limitele de pedeapsă, acestea nedepăşind 18 ani închisoare.

Curtea a observat că, practic, argumentele parchetului împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă se rezumă la faptul că acest inculpat a uzat de dreptul la tăcere, nedorind să dea

39

declaraţii în faţa organelor de urmărire penală şi prin aceasta se consideră că ar împiedica aflarea adevărului în cauză, deci s-ar afla într-una dintre situaţiile prevăzute la alineatul 2 al articolului 160/2 C.pr.penală, în care liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă.

Ori, în opinia Curţii, o astfel de interpretare nu poate fi primită. Dreptul de a nu da nicio declaraţie, de a nu se auto-incrimina este un drept recunoscut de

lege prin articolul 70 alin.2 C.pr.penală, este consacrat de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului iar invocarea acestuia nu trebuie să aibă nicio consecinţă negativă pentru cel în cauză.

Persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni nu are nicio obligaţie să contribuie la propria sa învinuire, fiind atributul organelor judiciare de a-şi demonstra acuzaţiile, iar dispoziţiile articolului 160/2 alineatul 2 C.pr.penală se referă la o cu totul altă situaţie, respectiv la zădărnicirea aflării adevărului, dându-se cu titlu de exemplu că astfel de acţiuni pot fi considerate: influenţarea părţilor, martorilor, experţilor, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă şi nu refuzul de a da declaraţie.

Trebuie însă arătat că, atunci când a fost audiat de prima instanţă cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul şi-a schimbat atitudinea, arătând că este de acord să achite eventualul prejudiciu ce se va stabili în sarcina sa, asumându-şi deci săvârşirea faptei penale, arătând că acestea constau în cumpărarea a 6.000 litri de produs petrolier de la angajaţi ai SC ZZZ pe care ulterior i-a vândut.

Nici considerentele de aşa-zisă inoportunitate de punere în libertate a inculpatului nu pot fi luate în considerare de Curte, în condiţiile în care, prejudiciul invocat de către parchet în motivele de recurs, referitor la cantitatea impresionantă de 255.000 litri de produs petrolier este imputat tuturor inculpaţilor cercetaţi în dosarul de urmărire penală nr.632/P/2011 (dintre care doar 17 arestaţi iniţial) şi nu doar inculpatului din cauza de faţă, cu privire la care în încheierea de arestare s-a reţinut cantitatea de 13.740 litri produs petrolier.

Cum dispoziţiile art.136 alin.2 C.pr.penală statuează că „scopul măsurilor preventive (între care cea mai gravă este arestarea preventivă) se poate realiza şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune,” Curtea a considerat că atâta timp cât din dosar nu rezultă nici un fel de date cu privire la existenţa motivelor pentru care liberarea provizorie nu se poate acorda, soluţia primei instanţe este pe deplin justificată.

Inculpatul P.N. este o persoană fără antecedente penale, care are o familie organizată şi un domiciliu stabil unde poate fi găsit şi supravegheat, are o vârstă matură şi o experienţă de viaţă care îi permite să tragă învăţămintele necesare cu privire la consecinţele faptelor comise şi la repercusiunile ce vor exista dacă va încălca vreuna dintre obligaţiile instituite de prima instanţă prin încheierea din 12 aprilie 2013.

În plus, riscul de reluare a activităţii infracţionale este evident redus, datorită faptului că înainte cu câteva luni de luarea măsurii arestării preventive acesta încetase raporturile de muncă la societatea la care era angajat ca şofer, funcţie în care a săvârşit infracţiunea de furt de produse petroliere.

În concluzie, pentru toate argumentele prezentate, Curtea a considerat că recursul parchetului este nefundat.

(Judecător Diaconu)

[9] Revizuire sentinţă definitivă. Căi de atac. Cod procedură penală, art. 407Legea nr. 275/2006, art. 74 alin. 8

Întrucât sentinţa prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de petent împotriva încheierii judecătorului la penitenciat este definitivă, şi sentinţa prin care a fost soluţionată cererea de revizuire a acestei sentinţe este definitivă.

În aceste condiţii, recursul declarat împotriva unei astfel de sentinţe este inadmisibil, nefiind o cale de atac prevăzută de lege.

40

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 809 din 6 iunie 2013.

Prin sentinţa penală nr.615/02.04.2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art.394 C.pr.penală s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de către petentul CA cu privire la sentinţa penala nr.1599/12.09.2012 a Judecătoriei Ploieşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea formulată, petentul CA a solicitat să-i fie admisă cererea de revizuire cu privire la sentinţa penală nr.1599/12.09.2012 a Judecătoriei Ploieşti pronunţata în dosarul nr.30940/281/2012, prin care, în temeiul art.74 alin.5-8 din Legea nr.275/2006, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia sa împotriva încheierii judecătorului delegat nr.688/09.08.2012.

Instanţa de fond a fost sesizată prin referatul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, odată cu acest referat fiind înaintată şi petiţia formulată de către revizuent.

Prima instanţă a mai reţinut că, potrivit art.403 alin.1 C.pr.pen., instanţa este datoare să analizeze în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi prezenţa procurorului, dacă sunt suficiente probe pentru admiterea în principiu şi dacă cererea a fost formulată în condiţiile cerute de lege.

În cererea sa, revizuentul a învederat că nu se face vinovat de incidentul din data de 02.08.2012, fiindu-i întocmit în mod nejustificat raport de incident.

Instanţa de fond a constatat că sunt incidente dispoziţiile cuprinse în decizia LX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 574/30.07.2008, conform căreia cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art.394 C.pr.pen. este inadmisibilă.

Astfel, revizuentul nu invocă niciunul dintre cazurile prevăzute de art.394 alin.1, iar faţă de această situaţie, cererea excedând cadrului procesual stabilit de instituţia revizuirii, este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs revizuentul CA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând prin intermediul apărătorului din oficiu că există martori care ar putea arăta o altă situaţie de fapt în cadrul incidentului.

Curtea, verificând hotărârea recurată cu prioritate sub aspectul legalităţii exercitării căii de atac, a constatat că recursul declarat de revizuentul CA este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că, prin cererea formulată, petentul revizuent CA a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.1599/12.09.2012 a Judecătoriei Ploieşti, prin care, în temeiul art.74 alin.5-8 din Legea nr.275/2006, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de acelaşi petent împotriva încheierii judecătorului delegat nr.688/09.08.2012.

Potrivit dispoziţiilor art.74 alin.8 din Legea nr.275/2006 privind privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, hotărârea judecătoriei este definitivă, iar potrivit dispoziţiilor art.407 C.pr.pen., sentinţele instanţei de revizuire, date potrivit art.403 alin.3 şi art.406 alin.1, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.

Având în vedere aceste dispoziţii procesuale, relative la judecarea căilor de atac şi la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de instanţa de fond în soluţionarea unei plângeri formulate împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, Curtea a constatat că sentinţa atacată este definitivă, nefiind supusă vreunei căi de atac.

Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art.38515 alin.1 pct.1 lit.a teza a II-a Cod procedură penală, recursul declarat de revizuentul CA a fost respins ca inadmisibil, acest recurent exercitând o cale de atac în afara condiţiilor stabilite de lege.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[10] Inculpaţi minori cu majori. Publicitatea şedinţei de judecată. Nulitate absolută.

41

Cod procedură penală, art. 486, art. 290 şi art. 197 alin. 2

Judecarea unei cauze de către instanţa de fond, cu încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată, în condiţiile în care inculpatul minor a fost trimis în judecată împreună cu un inculpat major, atrage nulitatea absolută a hotărârii, conform art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. - nulitate ce nu poate fi înlăturată în niciun mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu - cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Sancţiunea nulităţii se aplică chiar dacă numai o parte a judecăţii s-a desfăşurat cu nerespectarea principiului publicităţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 845 din 12 iunie 2013.

Prin sentinţei penale nr. 144 din 15 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Buzău, prin care s-au hotărât următoarele:

În baza art. 211 alin.1, alin.2 lit. b, alin.21 lit.a, c Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, a fost condamnat inculpatul B. A., în prezent aflat în Penitenciarul Focşani, la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în data de 08.08.2012.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. c Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, în data de 08.08..2012.

Potrivit disp. art. 33 lit. a - art. 34 alin.1 lit. b Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare.

În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 10.08.2012 la zi, iar în temeiul art. 350 Cod procedură penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, conform M.A.P. nr.66/ 10.08.2012.

Conform disp. art. 71 alin.2 Cod pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a, b Cod pen., pe durata executării pedepsei închisorii.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 211 alin.1, alin.2 lit. b, alin.21 lit.a,c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal, art. 74 alin.1 lit.a - art. 76 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul O.C.T., în prezent aflat în Arestul I.P.J. Buzău, la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în data de 08.08.2012.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal, art. 74 alin.1 lit.a - art. 76 lit.c Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, în data de 08.08.2012.

Potrivit disp. art. 33 lit. a - art. 34 alin.1 lit. b Cod penal s-au contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În baza art. 71 alin.2 Cod pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a, b Cod pen., pe durata executării pedepsei închisorii, după împlinirea vârstei de 18 ani.

Conform art. 110, cu referire la art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 359 Cod procedură penală cu referire la art. 1101 alin.2 Cod penal s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prevăzute de art. 83 Cod penal. De asemenea, în temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal pe durata suspendării executării pedepsei închisorii s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, b Cod penal. S-a constatat că inculpatul este arestat preventiv în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, a reţinut următoarele:

42

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău nr. 4489/P/2012, din 29.08.2012, înregistrat la această instanţă la data de 31.08.2012, sub nr. 24674/200/2012, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor B.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi tâlhărie, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, alin. 21 lit. a şi c Cod penal, cu aplicarea art. 75, lit. c Cod penal, art. 37 lit. b Cod penal şi art. 33 lit. a Cod penal şi O.C.T, pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi tâlhărie, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, alin. 21 lit. a şi c Cod penal, cu aplicarea art. 99 şi art. 33 lit. a Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut că, în noaptea de 08.08.2012, în jurul orelor 03.00, inculpaţii B.A. şi O.C.T. au pătruns, fără drept, în locuinţa părţii vătămate L. P., de unde au sustras mai multe bunuri în valoare de aproximativ 1000 lei şi au întrebuinţat acte de violenţă împotriva părţii vătămate pentru a-şi asigura scăparea.

În cursul judecăţii, inculpaţii au fost audiaţi, inculpaţii nerecunoscând faptele în condiţiile prevăzute de art. 3201 Cod proc. pen., nefiind, astfel, incidente aceste prevederi legale. Analizând întregul material probator administrat în cauză, respectiv: actul de sesizare; proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşe fotografice; declaraţiile părţii vătămate; proces-verbal de predare-primire bunuri; proces-verbal de ridicare înscrisuri; înscrisuri privind provenienţa bunurilor sustrase; fişa de cazier judiciar a inculpatului B.A.; declaraţiile numitului C. F.; declaraţiile persoanei vătămate L. T.; declaraţiile martorilor asistenţi; proces-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare, planşe fotografice, CD-uri, corpuri delicte; proces-verbal de predare-primire bunuri; proces-verbal; act stare civilă; act medical O.C.T.; declaraţiile inculpatului B. A.; declaraţiile inculpatului O.C.T.; alte înscrisuri cu valoare probatorie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Partea vătămată L. P. locuieşte în aceeaşi curte cu fratele său L. T., dar în imobile(corpuri cladire) diferite, din municipiul Buzău, jud. Buzău.

Inculpatul minor O.C.T. locuieşte în imobilul inculpatului B.A., din luna iunie a anului 2012, cunoscându-l pe acesta relativ recent, de câteva luni de zile, întrucât a locuit o perioadă la Căminul CP2 de pe strada S.

În ziua de 07.08.2012, în urma discuţiilor purtate de către inculpatul O.C.T. cu inculpatul B. A., acesta din urmă i-a propus să sustragă un laptop din locuinţa vecinului lor, L.T.

Astfel, în jurul orelor 03.00, cei doi s-au deplasat pe strada S., la aproximativ cinci case distanţă de imobilul în care locuiau, întrucât cunoşteau că, atât partea vătămată, cât şi fratele său, sunt plecaţi de la domiciliu.

În momentul în care au plecat de la domiciliul inculpatului B.A., acesta a luat cu el o pereche de mânuşi de culoare alb cu verde, o lanternă şi o sacoşă.

Aflaţi în faţa curţii în care se aflau cele două imobile, au observat că poarta de acces era încuiată, moment în care inculpatul B.A. şi-a pus mânuşile şi a tras zăvorul cu care era asigurată poarta.

Cei doi au intrat în curtea locuinţei numitului L. P. şi au observat că un geam al locuinţei acestuia era spart.

În aceste condiţii, inculpatul B. A. a dezasigurat fereastra, pătrunzând în imobil, fiind urmat de inculpatul O.C.T..

În încăperea în care au pătruns au observat un televizor LCD marca „Samsung”, cu carcasă de culoare neagră, pe care inculpatul B. A. l-a introdus în sacoşa pe care o luase de la locuinţa sa, sacoşă pe care i-a înmânat-o inculpatului O.C.T..

Din aceeaşi încăpere, B A a luat un receiver şi cablurile aferente acestuia, un telefon mobil marca „Motorola”, de culoare roz, care se afla într-o husă, un telefon mobil marca Nokia şi încărcătorul aferent, telecomanda televizorului şi le-a introdus într-o altă sacoşă, pe care a luat-o din locuinţa părţii vătămate.

După aproximativ 30 de minute de la momentul pătrunderii, cei doi au observat că în curtea în care se afla imobilul a pătruns o persoană, care, observând lumină în imobil, a început să-l strige pe L. P..

Inculpatul B. A. a stins lanterna, cei doi aşteptând să vadă ce face persoana respectivă, pe care au identificat-o ca fiind L. T..

43

Întrucât nu i-a răspuns nimeni, numitul L. T. a realizat împrejurarea că în imobil se află persoane străine, motiv pentru care s-a deplasat către imobilul său pentru a lua un băţ, întorcându-se ulterior la imobilul fratelui său.

În momentul în care cei doi au observat că numitul L. T. se apropie de locuinţa fratelui său, inculpatul B. A. s-a deplasat într-o altă încăpere din care a luat mai multe farfurii şi căni, a deschis cu ajutorul cheilor care se aflau lângă televizor uşa de acces către curte şi a început să arunce cu aceste obiecte către L. T., una din căni chiar lovindu-l în mâna stângă, pe care a ridicat-o spre a evita să fie lovit în cap.

Totodată, şi inculpatul O.C.T. a aruncat cu farfurii spre L. T..Fiindu-i frică, numitul L. T. a fugit pe stradă, aşteptând ca cei doi să părăsească

imobilul, deplasându-se la locuinţa unui vecin de la telefonul căruia a apelat serviciul 112.După ce L. T. a părăsit curtea, cei doi au părăsit imobilul prin spatele casei, ajungând la

domiciliul lui B. A., unde au depozitat bunurile sustrase, în camera în care dormea inculpatul, în partea dreaptă a uşii.

Prima instanţă a reţinut că la data de 10.08.2012, la domiciliul inculpatului B. A. a fost efectuată o percheziţie domiciliară, unde, într-una din camerele imobilului, în colţul din dreapta, au fost găsite două sacoşe din rafie de culoare albă, în aceste sacoşe aflându-se televizorul LCD marca Samsung cu carcasă de culoare neagră, seria B32373HR, cablurile de alimentare aferente, un telefon mobil marca „Motorola”, seria IMEI 356382041773823, un receiver UPC şi mai multe cabluri de alimentare, o telecomandă aferentă televizorului, o husă de telefon mobil şi un încărcător de telefon mobil marca „Nokia”.

La dosarul cauzei a fost depusă de către partea vătămată o factură fiscală din care rezultă că la data de 12.04.2012, partea vătămată a achiziţionat acest televizor, model LCD 22 Samsung LE22D450, iar la fila 88 din dosar se află planşa fotografică în care este evidenţiat televizorul găsit în locuinţa lui BA, pe spatele acestuia aflându-se o etichetă pe care este inscripţionată seria şi tipul televizorului care corespunde cu cel indicat în factura prezentată.

Lângă bunurile sustrase a fost găsită şi o pereche de mănuşi verde cu alb, iar în şifonier a fost găsit un tricou de culoare verde, având inscripţia „nr. 7”.

Una din cele două sacoşe avea inscripţia „NI P”, iar partea vătămată L. P. a sustinut că a fost luată de cei doi din locuinţa sa.

La data de 20.08.2012 au fost restituite către partea vătămată L. P. bunurile sustrase din locuinţa acestuia, mai puţin un telefon mobil marca „Nokia”, care nu a fost găsit cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare.

Fiind audiat, inculpatul B. A. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, menţionând că bunurile găsite în locuinţa sa au fost cumpărate de aproximativ un an de zile, fără a avea documente de provenienţă ale acestora.

Din procesul-verbal de percheziţie domiciliară mai rezultă şi împrejurarea că inculpatul B. A. a încercat să fugă din locuinţa sa în momentul pătrunderii organelor de poliţie, motiv pentru care s-a folosit forţa pentru imobilizarea sa, aspecte confirmate şi de către martorul asistent I. G. C..

Inculpatul O.C.T. a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, iar în declaraţiile date în faţa organelor de poliţie în data de 10.08.2012 l-a indicat ca autor al faptei şi pe B. A. Ulterior, la data de 22.08.2012, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală acesta a revenit asupra declaraţiilor date iniţial şi-a menţinut poziţia de recunoaştere a participării sale la săvârşirea faptelor, dar a precizat că fapta a săvârşit-o împreună cu numitul C. F. şi nu cu inculpatul B. A., precizând faptul că organele de poliţie au exercitat ameninţări asupra sa pentru a-l indica ca autor si pe B. A.

Prima instanţă a motivat că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment şi pot fi calificate ca fiind cele mai plauzibile. Judecătorul fondului nu trebuie să omită să examineze declaraţiile din cursul urmăririi penale, rezumându-se să aprecieze ca fiind conforme realităţii doar declaraţiile date ulterior, în faţa instanţei, nu trebuie sa realizeze o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, iar în condiţiile în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă care să motiveze revenirea asupra primelor declaraţii şi opţiunea pentru relatarea unei alte situaţii de fapt care nu rezistă criticilor, sa analizeze cu atenţie aceasta situaţie, să realizeze o

44

examinare aprofundată a tuturor mijloacelor de probă, administrate în decursul procesului, prin coroborarea acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea susţinerilor părţilor, martorilor.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit art.63 alin.2 Cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, iar atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Astfel, prima instanţă a constatat că în drept, faptele comise de către inculpaţi, cum au fost expuse, constând în aceea că, în noaptea de 08.08.2012, în jurul orelor 03.00, au pătruns, fără drept, în locuinţa părţii vătămate L. P., de unde au sustras mai multe bunuri în valoare de aproximativ 1000 lei şi au întrebuinţat acte de violenţă împotriva părţii vătămate L. T., pentru a-şi asigura scăparea, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu şi tâlhărie, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b, alin. 21 lit. a şi c Cod penal; cu aplicarea art. 75, lit. c Cod penal, art. 37 lit. b Cod penal şi art. 33 lit. a Cod penal in cazul lui B. A. şi cu aplicarea art. 99 şi art. 33 lit. a Cod penal, în cazul inculpatului minor O.C.T..

Reţinând şi vinovăţia inculpaţilor (intenţie directa), în baza coroborării probelor administrate in cauza, analizate mai sus, instanţa de fond i-a condamnat pe aceştia, la stabilirea şi dozarea pedepselor având în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv limitele de pedeapsă ce incriminează şi sancţionează faptele, dispoziţiile legale speciale privind minoritatea şi cele privind starea de recidivă, împrejurările comiterii acestora, gradul ridicat de pericol social al faptelor relevat de modalitatea de comitere a faptelor, împreună, de un inculpat major cu unul minor, lesne de influenţat de către primul (inculpatul major l-a atras pe minor in actul infracţional), date fiind relaţiile dintre ei, în baza unei înţelegeri prealabile, pe timp de noapte, prin efracţie şi prin întrebuinţarea de acte de violenţă, pentru a-şi asigura scăparea, urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum şi persoana inculpaţilor, care au disimulat realitatea faptica, denaturând adevărul, inculpatul B. A., negând orice participaţie, nu a cooperat cu organele judiciare, din fişa de cazier judiciar aflată la dosar rezultând că acesta figurează în evidenţe cu antecedente penale, mai exact este recidivist (a fost condamnat pentru săvârşirea de infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, conform fisei de cazier judiciar acesta suferind un număr de patru condamnări; din cuprinsul fisei de cazier judiciar rezulta ca faptele din cauza de fata sunt savarsite în stare de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit.b C.pen, care este atrasă de condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 677/17 07 2007 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin decizia nr.1012/28.11.2007 a Curţii de Apel Ploieşti, condamnare din care a fost eliberat condiţionat prin sentinţa penală 698/2010 a Judecătoriei Focşani, cu un rest rămas neexecutat de 735 zile), în timp ce inculpatul minor nu figura, la data faptelor, cu antecedente, era infractor primar, a recunoscut ca a comis faptele, le-a regretat; cu privire la minor instanţa are în vedere şi constatările şi evaluările din referatul întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău.

În baza situaţiei de fapt şi de drept reţinute, instanţa i-a condamnat pe inculpaţi. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii B.A. şi O.C.T.

care au criticat soluţia primei instanţe pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie fără a arăta în scris motivele pentru care au promovat această cale de atac, astfel cum cer disp. art. 38510 alin. 1 şi 2 Cod proc. penală.

Cu ocazia dezbaterilor, recurentul-inculpat B.A., prin apărătorul desemnat din oficiu, a arătat că se consideră nevinovat, la dosarul cauzei neexistând probe din care să rezulte vinovăţia sa, declaraţiile martorilor fiind contradictorii.

Despre partea vătămată L. T. s-a arătat că aceasta iniţial a declarat că i-a văzut pe inculpaţii B.A. şi O.C.T., iar ulterior a revenit asupra acestei declaraţii, arătând că i-a văzut pe B.A. şi C. F.. Partea vătămată era în stare de ebrietate, existând astfel un dubiu cu privire la cele văzute de aceasta. Mai mult, inculpatul O.C.T. a declarat că a comis fapta împreună cu numitul C.F. şi nu cu inculpatul B.A..

45

În motivarea sentinţei s-a menţionat că s-au găsit anumite bunuri la domiciliul inculpatului B.A., însă acest lucru se explică prin faptul că cei doi, C. F. şi O.C.T., au locuit la domiciliul acestuia.

Despre persoana inculpatului s-a arătat că acesta a fost condamnat doar pentru că este recidivist, la dosarul cauzei neexistând probe care să-l incrimineze. Din actele depuse la această dată la dosarul cauzei rezultă că acesta s-a aflat în refuz de hrană şi refuz pentru examinarea sa medicală. S-a solicitat achitarea acestuia potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc. penală, întrucât faptele nu au fost săvârşite de inculpat.

Recurentul-inculpat O.C.T., prin apărătorul desemnat din oficiu, a criticat sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie, invocând, în esenţă, greşita individualizare a pedepsei, în raport de dispoziţiile art. 72 Cod penal, arătând că a recunoscut comiterea faptelor la instanţa de fond şi nu are antecedente penale, motiv pentru care apreciază că se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 861

Cod penal, scopul pedepsei putând fi atins şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate. Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile

formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform art.3856 alin. Cod procedură penală, constată că recursurile declarate în cauză, sunt fondate, însă pentru alte motive decât cele invocate de recurenţii, fiind incident cazul de casare prevăzut de 3859 pct. 4 Cod procedură penală, luat în considerare din oficiu.

      Astfel Curtea relevă că, în Titlul II, Capitolul I „Dispoziţii generale” din Partea specială a Codului de procedură penală sunt prevăzute, în art. 287 - 312, o serie de norme cu caracter de principii comune, respectiv reguli de bază ale fazei de judecată şi care asigură realizarea acestui tip de activitate procesuală în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate. Acestea sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea.

Publicitatea şedinţei de judecată este unul din cele mai importante principii ale dreptului procesual penal, întrucât asigură, pe de o parte, punerea în valoare a celorlalte principii ale activităţii de judecată (nemijlocirii, contradictorialităţii, rolului activ al instanţei), iar, pe de altă parte, dă siguranţă faptului că instanţa de judecată, în întreaga ei activitate, respectă toate garanţiile procesuale prevăzute pentru părţi şi ceilalţi participanţi la proces, în vederea aflării adevărului, oferind societăţii posibilitatea exercitării unui control permanent asupra înfăptuirii justiţiei.

Consacrarea acestui principiu este asigurată de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar pe plan intern, de dispoziţiile constituţionale ale art. 127, respectiv de art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa acestui principiu procesual, arătând că art. 6 paragraf 1 din Convenţie impune, ca o condiţie distinctă a unui proces echitabil, publicitatea acestuia - „Fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public”. În consecinţă, Curtea a statuat că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 paragraf 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei „justiţii secrete”. Prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial - derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice.

În materia administrării justiţiei penale, acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 290 alin. (1) fraza I C. proc. pen.. Importanţa sa, atât ca drept individual al acuzatului, cât şi ca garanţie procesuală este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. care instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru ipotezele de nerespectare a publicităţii şedinţei.

De la acest principiu, în procesul penal sunt recunoscute o serie de excepţii, respectiv o publicitate mediată, reprezentativă sau simbolică, restrânsă la o anumită categorie de persoane (opusă publicităţii populare care este generală şi nelimitată). Aceste excepţii au, fie un caracter de maximă generalitate (art. 290 alin. 2 C. proc. pen. - dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa ... poate declara şedinţă secretă), fie sunt limitate la anumite domenii (art. 485 alin. 2 C. proc. pen. - şedinţa separată, nepublică în cadrul procedurii cu inculpaţi minori). Datorită caracterului lor derogator, aceste excepţii sunt întotdeauna menţionate expres în dispoziţiile legale, neputând fi deduse pe cale de interpretare.

46

Problema de drept care se ridică şi care, de altfel, a fost evidenţiată de speţa de faţă, vizează caracterul public sau nepublic al şedinţei de judecată, în ipoteza în care un inculpat major, care se judecă în şedinţă publică, a fost trimis în judecată, în aceeaşi cauză, împreună cu un inculpat minor care, potrivit art. 485 alin. 2 C. proc. pen. , se judecă în şedinţa separată, nepublică.

Raportat la regula potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind prevăzute expres, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 485 alin. 2 C. proc. pen., privind nepublicitatea şedinţei de judecată, nu pot fi extinse pe cale de interpretare ori prin analogie şi la alte situaţii pe care norma juridică respectivă nu le prevede.

Această interpretare este întărită de dispoziţiile art. 486 C. proc. pen., potrivit cărora, atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, dispoziţiile speciale derogatorii ale art. 485 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd judecarea inculpatului minor în şedinţă nepublică, nu îşi mai găsesc concretizarea, aplicându-se procedura obişnuită, respectiv cea a judecării cauzei în şedinţă publică.

În cauză, din examinarea încheierilor din 25.10.2012, 22.11.2012, 20.12.2012, 17.01.2013 şi 14.02.2013 (când au avut loc dezbaterile), rezultă că şedinţele de judecată au fost lipsite de publicitate, fără a fi declarate secrete potrivit art. 290 alin. 2 Cod proc. pen., contrar textelor de lege menţionate.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea constată că judecarea prezentei cauze, de către instanţa de fond, cu încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată, în condiţiile în care inculpatul minor a fost trimis în judecată împreună cu un inculpat major, atrage nulitatea absolută a hotărârii, conform art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. - nulitate ce nu poate fi înlăturată în niciun mod şi care poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu - cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Sancţiunea nulităţii se aplică chiar dacă numai o parte a judecăţii s-a desfăşurat cu nerespectarea principiului publicităţii.

Având în vedere cele menţionate mai sus, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 38515

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de inculpaţii B.A. şi O.C.T., împotriva sentinţei penale nr. 144 din 15 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Buzău, pe care o va casa în totalitate si va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţa, pentru soluţionarea acesteia cu respectarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată, urmând ca instanţa de fond să analizeze şi celelalte motive invocate de inculpaţi.

Totodată, Curtea, constată că măsura arestării preventive a inculpatului B. A. a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, prin încheierea nr.49 din data de 10 august 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, conform disp. art. 1491 Cod procedură penală, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr.66/10.08.2012. Măsura a fost menţinută de instanţă prin încheieri ulterioare în baza art. 3001 şi 3002 rap. la 160b alin. 3 Cod procedură penală.

S-a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă cu certitudine din modalitatea concretă a săvârşirii faptelor, dar şi din împrejurarea că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală.

De asemenea, se constată că temeiurile care au impus arestarea preventivă a inculpatului se menţin şi impun şi în prezent judecarea inculpatului în stare de arest preventiv.

Aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie şi violare de domiciliu, fapte deosebit de grave, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Având în vedere natura şi gravitatea faptelor comise, împrejurările comiterii acestora, dar şi persoana inculpatului care nu este infractor primar, în antecedentele sale existând un număr de 4 condamnări pentru săvârşirea de infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului, iar faptele deduse judecăţii sunt săvârşite în stare de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit.b) Cod penal, care este atrasă de condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 677/17 07 2007 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin decizia nr.1012/28.11.2007 a Curţii de Apel Ploieşti, condamnare din care a fost eliberat condiţionat prin sentinţa penală 698/2010 a Judecătoriei Focşani, cu un rest rămas neexecutat de 735 zile.

Aşa fiind, Curtea apreciază că se impune menţinerea stării de arest preventiv a acestuia, pericolul social concret pentru ordinea publică nefiind diminuat până la acest moment.

47

La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Curtea are vedere şi temerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea să comită şi alte fapte penale, precum şi gradul de pericol social deosebit, rezonanţa socială a faptelor penale comise de inculpat, mai ales în rândul comunităţii din care provine.

Totodată, instanţa reţine că menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul BA este în concordanţă şi cu prevederile art.5 paragraful 1lit.a) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.

În privinţa inculpatului O.C.T., Curtea a luat act că acesta este arestat în altă cauză.

(Judecător Daniel Dinu)

[11] Spor de pedeapsă, legalitate. Aplicarea procedurii simplificate în cazul continuării judecăţii.

Cod pen., art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod proc. pen., art. 3201 alin. 7

În cazul în care o persoană este judecată şi condamnată pentru un număr important de infracţiuni dar care, fiecare luate în parte nu necesită aplicarea unei pedepse orientată către maximul special prevăzut de lege, în urma efectuării contopirii să-i poată fi aplicată acelei persoane un spor de pedeapsă care reprezinte un corolar al perseverenţei infracţionale a celui condamnat.

Dacă instanţa ar pronunţa o hotărâre de condamnare fără a reduce limitele de pedeapsă, întrucât a decis să continue judecata potrivit dispoziţiilor generale în vederea lămuririi împrejurărilor concrete în care s-au comis faptele, dar şi pentru a le încadra corect din punct de vedere juridic, în condiţiile în care, dacă nu ar fi procedat astfel, inculpatul ar fi beneficiat de prevederile procedurii simplificate ar fi încălcate atât drepturile inculpatului dar s-ar înfrânge totodată şi voinţa legiuitorului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 840 din 11 iunie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 799/19.12.2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în baza art.334 C.pr.pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de şantaj şi furt prev. de art.194 alin.1 Cod penal şi art.208 alin.1 Cod penal, fiecare cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal, ambele cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal, în 4 infracţiuni de şantaj prevăzute de art.194 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal (părţi vătămate TRI, DC, NA şi BM) şi respectiv furt prev. de art.210 Cod penal (parte vătămată ŞG), toate cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal.

Astfel, în baza art.194 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 99 şi urm. Cod penal, art.109 Cod penal, art.320 ind.1 alin.7 C.pr.pen. (părţi vătămate TRI, DC, NA şi BM), a fost condamnat inculpatul MG la patru pedepse de câte 6 luni închisoare.

În baza art.210 Cod penal cu aplicarea art.99 şi urm. Cod penal, art.109 Cod penal, art.320 ind.1 alin.7 C.pr.pen. (parte vătămata ŞG), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare.

S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa recurată sunt concurente cu cea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 7 luni închisoare prin sentinţa penală nr.152/04.02.2011 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi ţinând cont de prevederile art.33 lit. a Cod penal, art.34 alin.1 lit. b Cod penal au fost contopite aceste pedepse dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 7 luni închisoare pe care a sporit-o cu 7 luni, inculpatul urmând sa execute în total 5 ani şi 2 luni închisoare.

În baza art.71 alin.2 Cod penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b din Codul penal.

În temeiul disp. art.36 alin.3 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată din pedeapsa de 4 ani şi 7 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.152/04.02.2011 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti începând cu 30.09.2010 – la zi.

48

A fost anulat mandatul de executare al pedepsei închisorii nr.205/23.03.2011 emis de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în baza sentinţei penale nr.152/04.02.2011 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare.

S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.În baza art.118 alin.1 lit. e Cod penal s-a confiscat de la inculpat suma de 224 lei,

dobândită prin săvârşirea infracţiunilor.Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, în ziua de 28.12.2008, inculpatul MG

– care la acea data era internat în Complexul de Servicii Sociale „FC” din Municipiul Târgovişte – a intrat în dormitorul (modulul de tip familial) unde erau internate de asemenea, partea vătămata ŞG şi martorul DM, a ridicat salteaua de sub patul lui DM găsind suma de 230 lei, bani pe care şi şi-a însuşit pe nedrept. ŞG i-a atras atenţia ca banii îi aparţin şi a solicitat inculpatului să-i restituie suma în cauză însă acesta nu i-a înapoiat decât 40 lei. Martorului DM i-a dat suma de 5 lei, iar restul l-a păstrat pentru sine.

Anterior zilei de 18.03.2009, inculpatul a constatat că îi lipseşte mâncare din frigider şi, convins fiind că cei care au luat-o sunt părţile vătămate TRI, DC, NA şi BM, le-a cerut acestora în contul respectivelor produse, sub ameninţarea cu bătaia, să-i remită o parte din bursa lunară pe care urmau să o încaseze în zilele următoare.

Pe data de 18.03.2009, în jurul orelor 11:00, în timp ce părţile vătămate se aflau la etajul I al Complexului Social, inculpatul i-a constrâns prin ameninţarea cu acte de violenta să-i remită total sau parţial banii din bursa pe care aceştia tocmai au încasat-o, spunându-le că este în contul alimentelor pretins consumate anterior, astfel ca TIR i-a dat suma de 18 lei, DC 8 lei, NA 10 lei iar BM 8 lei.

Situaţia de fapt astfel cum a fost expusă mai sus a reţinut-o instanţa de fond din sesizarea formulată de reprezentantul Complexului de Servicii Sociale „FC” Târgovişte, declaraţiile martorilor, declaraţiile parţilor vătămate, raportul nr.2527/15.08.2008 întocmit de seful Complexului de Servicii Sociale „FC” Târgovişte, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.22/P/24.03.2009, care se coroborează cu declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului penal.

Prin coroborarea acestor probe instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului MG care, prin ameninţarea cu acte de violenţă, le-a cerut părţilor vătămate „să facă ceva” (respectiv să-i remită sume de bani) în scopul de a dobândi în mod injust un folos, ameninţări care le-au creat acestora o stare de temere ce le-a înfrânt libertatea morală, determinându-le pe fiecare în parte să-i satisfacă pretenţiile, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj prevăzută de art.194 alin.1 Cod penal.

În consecinţă a apreciat instanţa de fond că în sarcina inculpatului se impune a fi reţinute 4 (patru) infracţiuni de şantaj în loc de una singură, întrucât potrivit opiniilor unanime exprimate în doctrina şi practica judiciară, în cazul infracţiunilor îndreptate contra persoanei (cu excepţia celor contra vieţii – ceea ce nu e cazul în speţă), pluralitatea de părţi vătămate determină şi o pluralitate de infracţiuni, motiv pentru care în baza art.334 C.pr.pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice fiind reţinute tot atâtea infracţiuni de şantaj câte persoane au fost vătămate în drepturile lor (TRI, DC, NA şi BM).

De asemenea, instanţa de fond a dispus în baza art.334 C.pr.pen. schimbarea încadrării juridice în sensul solicitat de apărătorul inculpatului, din infracţiunea de furt prevăzută de art.208 alin.1 Cod penal în cea prevăzută de art.210-art.208 alin.1 Cod penal care reglementează furtul la plângerea prealabilă, întrucât aşa cum rezultă din probele administrate în cauză partea vătămata ŞG locuia la data comiterii faptei împreună cu inculpatul, în acelaşi apartament din Complexul Social „FC” din Municipiul Târgovişte.

S-a mai reţinut că faptele sus-arătate au fost comise de inculpat în timpul minorităţii, fiind comise cu discernământ, aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.22/P/24.03.2009.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat inculpatului, instanţa de fond a făcut trimitere la limitele speciale de pedeapsa prevăzute de norma incriminatoare ce au fost reduse la jumătate în baza art.109 Cod penal dar şi în continuare cu o treime în baza art.3201 alin.7 C.pr.pen., deoarece inculpatul a recunoscut în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare, solicitând ca

49

judecarea cauzei să se facă pe baza probelor administrate la urmărirea penală – astfel cum s-a consemnat în declaraţia depusă la fila 50 dosar.

Este adevărat că prezenta cauză nu a fost soluţionată conform procedurii simplificate reglementate de disp.art.3201 C.pr.pen., însă o astfel de împrejurare nu este de natură să-l lipsească pe inculpat de beneficiul acestor dispoziţii legale. Astfel, consideră instanţa de fond că aplicarea alineatului 7 al articolului menţionat nu este determinată de modalitatea în care se desfăşoară efectiv procedura judiciară, ci de poziţia subiectivă a persoanei trimise în judecată cu privire la săvârşirea infracţiunilor de care este acuzată, poziţie concretizată în recunoaşterea fără rezerve a vinovăţiei ca şi acordul de soluţionare a cauzei fără a mai fi administrate alte probe în afara celor existente în dosarul de urmărire penală, de natură să permită judecarea cu celeritate a cauzei.

Dacă s-ar admite altfel – în sensul că ar putea beneficia de o reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpatul/inculpaţii faţă de care judecata se desfăşoară exclusiv în conformitate cu art.320/1 C.pr.pen. – s-ar ajunge la o situaţie total nefavorabilă în ce-l/ce-i priveşte în ipoteza în care instanţa de judecată ar aprecia că, totuşi, este nevoie şi de administrarea altor probe pentru a se confirma întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce fac obiectul judecăţii (sub aspect subiectiv şi obiectiv), pentru ca în final să se constate ca situaţia de fapt menţionată în rechizitoriu corespunde realităţii însă se impune numai schimbarea încadrării juridice dată de procuror.

Or, în situaţia prezentată, ar fi profund inechitabil pentru inculpat – şi totodată ar contraveni voinţei legiuitorului – ca instanţa să pronunţe o hotărâre de condamnare fără a reduce limitele de pedeapsa întrucât a decis să continue judecata potrivit dispoziţiilor generale în vederea lămuririi împrejurărilor concrete în care faptele au fost comise pentru a se putea aprecia inclusiv asupra încadrării juridice, în condiţiile în care, dacă nu s-ar fi procedat de aşa manieră, acelaşi inculpat ar fi beneficiat de prevederile art.3201 alin.7 C.pr.pen.

La individualizarea pedepsei s-au mai reţinut şi datele personale ale inculpatului care îl caracterizează negativ sub aspectul periculozităţii (din fişa de cazier judiciar rezultând că a fost sancţionat administrativ de două ori pentru fapte de furt, respectiv a fost condamnat la 4 ani şi 7 luni închisoare pentru săvârşirea unei tâlhării după comiterea faptelor din prezenta, totodată este cunoscut ca având un comportament necorespunzător în societate după cum rezulta din referatul de evaluare depus la dosar), insa văzând atitudinea sincera şi cooperanta a inculpatului pe parcursul procesului penal instanţa îl va condamna pe acesta la 4 (patru) pedepse a cate 6 luni închisoare pentru fiecare infracţiune de şantaj, apreciind ca acest cuantum, orientat spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare, redus conform art.109 Cod penal şi art.320 ind.1 alin.7 C.pr.pen., corespunde gradului de pericol social al faptelor comise.

A mai precizat instanţa de fond că inculpatului nu-i poate aplica o măsură educativă întrucât acesta a împlinit între timp vârsta de 18 ani.

S-a mai reţinut că infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat în prezenta cauză sunt concurente cu cea pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 7 luni închisoare prin sentinţa penală nr.152/04.02.2011 pronunţata de Judecătoria Sector 1 Bucureşti definitivă prin decizia penală nr.587/17.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I Penala (fiind săvârşite înainte de rămânerea definitivă a acestei hotărâri).

La pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 7 luni închisoare, instanţa de fond a considerat necesar să aplice un spor de 7 luni, motivat de faptul că această rezultantă este neîndestulătoare pentru constrângerea şi reeducarea inculpatului faţă de numărul mare al faptelor penale săvârşite în concurs, raportat la ansamblul activităţii sale infracţionale, la care se adăuga şi problemele grave de comportament pe care acesta le-a prezentat încă de la o vârstă fragedă, care au contribuit la încălcarea repetată a valorilor ocrotite de legea penală (nefiind întrevăzute nici un fel de perspective de reintegrare a inculpatului în societate sau conştientizarea de către acesta a urmărilor faptelor ilicite – după cum rezulta din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa), se impune un tratament sancţionator mai sever.

Pedeapsa rezultantă a apreciat instanţa de fond că se impune a fi executată în regim de detenţie, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se dispune suspendarea executării conform art.81 sau art.86/1 Cod penal ori executarea la locul de munca în baza art.86/7 Cod penal, raportat la cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente (5 ani şi 2 luni închisoare).

50

În baza art.71 Cod penal, având în vedere şi decizia în interesul legii nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, s-au interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art.64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

În baza art.36 alin.3 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată din pedeapsa de 4 ani şi 7 luni închisoare aplicată inculpatului.

S-a dispus anularea mandatului de executare al pedepsei închisorii emis de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi emiterea unui nou mandat de executare.

S-a luat act că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.În baza art.118 alin.1 lit. e Cod penal s-a confiscat de la inculpat suma de 224 lei,

dobândită prin săvârşirea infracţiunilor (s-a avut în vedere ca inculpatul a restituit lui ŞG suma de 40 lei din cei 230 lei sustraşi).

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, precizând că pedeapsa aplicată este mult prea aspră faţă de circumstanţele sale personale, acesta arătând că este tânăr şi se poate reintegra mai uşor în societate.

Pe de altă parte prin intermediul avocatului din oficiu a solicitat înlăturarea sporului de 7 luni închisoare stabilit de instanţa de fond, cu motivaţia că pedepsele aplicate pentru infracţiunile reţinute în concurs, nu au fost stabilite la limita maximă prevăzută de textul de lege incriminator, încălcându-se prevederile art. 34 lit. b) Cod penal.

Examinând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate cât şi sub toate aspectele conform art. 385/6 alin.3 Cod procedură penală, instanţa de control judiciar a aprecia că această cale de atac este nefondată.

Probele administrate în cauză, coroborate cu declaraţiile inculpatului, au condus la concluzia că situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond.

Referitor la cuantumul pedepsei rezultante s-a constat că instanţa de fond a aplicat inculpatului pedepse orientate către minimul special prevăzut de lege pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina acestuia.

Din acest punct de vedere a apreciat instanţa de recurs, că individualizarea sancţiunilor aplicate inculpatului a fost corectă, ţinând cont atât de persoana inculpatului, care este cercetată pentru comiterea a cinci infracţiuni sub forma concursului real la o vârstă destul de tânără, iar aceste fapte penale le-a comis în dauna colegilor săi, toţi internaţi în Complexul social FC din Târgovişte.

Pedeapsa rezultantă criticată de către inculpat, s-a datorat faptului că pedepsele stabilite pentru infracţiunile din prezenta cauză sunt concurente cu pedeapsa de 4 ani şi 7 luni închisoare, aplicată acestuia pentru comiterea unei infracţiuni de tâlhărie prin sentinţa nr. 152/4.02.2011 de către Judecătoria Sectorului I Bucureşti.

În ceea ce priveşte legalitatea sporului aplicat de către instanţa de fond, Curtea consideră că nu sunt încălcate prevederile art. 34 lit. b) Cod penal, deoarece atât practica cât şi literatura juridică de specialitate, au acceptat situaţia ca în cazul în care o persoană este judecată şi condamnată pentru un număr important de infracţiuni dar care, fiecare luate în parte nu necesită aplicarea unei pedepse orientată către maximul special prevăzut de lege, în urma efectuării contopirii să-i poată fi aplicată acelei persoane un spor de pedeapsă care reprezinte un corolar al perseverenţei infracţionale a celui condamnat.

Raportat la temeinicia acestui spor şi instanţa de recurs a fost de acord că el trebuia aplicat datorită circumstanţelor personale ale inculpatului, care până la vârsta de 19 ani a săvârşit, aşa cum rezultă din cele de mai sus patru infracţiuni de şantaj, o o infracţiune de furt, dar şi o infracţiune de tâlhărie,(constatată prin sentinţa anterioară) ceea ce denotă o predispoziţie a sa în a comite de fapte antisociale.

A apreciat instanţa de recurs că pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 2 luni închisoare, poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială în conştiinţa inculpatului.

Pe de altă parte în urma examinării din oficiu s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut prevederile art. 320/1 c.pr.pen .

(Judecător Florentin Teişanu)

51

[12] Căile de atac extraordinare. Revizirea. Revizuirea hotărârilor definitive în cazul deciziilor Curţii Constituţionale. Deciziei nr. 1483 din 08 noiembrie 2011 prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 alin. 1 Cod proc. penală. Cod proc. penală, art.408/2 alin.(1) şi (2), art.320/1 alin.(1)şi (7), art. 403 alin. 3Decizia nr.1483 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 02.12.2011Decizia nr. LX/2007 ÎCCJ-Secţiile Unite, dată în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 4082 alin. (1) şi (4) Cod procedură. penală, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, sunt supuse revizuirii numai acele hotărâri definitive pronunţate în cauzele în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, consecinţă a demersurilor procedurale folosite de partea interesată conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată şi nu, în orice alte dosare penale în care părţile nu au înţeles să formuleze cereri privind sesizarea autorităţii de jurisdicţie constituţională pentru examinarea unor excepţii similare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 123 din 17 iunie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 14 din 23 aprilie 2013 a Tribunalului Dâmboviţa, în baza art.403 alin.3 Cod procedură penală s-a respins cererea prin care condamnatul, deţinut în Penitenciarul Mărgineni, a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.86/17.02.2009 pronunţată de aceeaşi instanţă, definitivă prin decizia nr.2062/2 iunie 2009 adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, condamnatul criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

S-a susţinut că cererea formulată se impunea a fi admisă deoarece în cauză sunt incidente dispoziţiile art.4082 Cod procedură penală privind revizuirea hotărârilor definitive în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv a Deciziei nr.1483 din 08 noiembrie 2011 prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 3201 alin. 1 Cod procedură penală şi de care nu a fost în măsură să ia cunoştinţă în termenul de 3 luni, de la publicarea în Monitorul Oficial, având în vedere statutul de persoană privată de libertate începând cu data de 20 martie 2008.

Apelul nu este fondat. Analiza sistematică a dispoziţiilor legale invocate, care sunt de strictă interpretare,

determină concluzia că hotărârile judecătoreşti intrate sub puterea lucrului judecat nu pot fi repuse în discuţie pe calea extraordinară de atac a revizuirii decât pentru cazurile, în condiţiile şi termenele limitativ expuse, sub art. 394 alin. 1 lit. a) - e), aliniat 2, respectiv, art. 4082 alin. (1)) şi ( 4) Cod procedură penală.

Astfel, sub un prim aspect este de observat că prin decizia nr. 1483 din 08 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 02 decembrie 2011 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile alineatului (1) al art. 3201 Cod proc. penală, în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Din actele procedurale efectuate în dosarul penal nr.4408/120/2008 al Tribunalului Dâmboviţa se constată că revizuentul a fost condamnat pentru infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. c) Cod penal, comisă în data de 20 martie 2008, prin sentinţa penală nr. 86 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa. Această condamnare a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2062/02 iunie 2009 pronunţată de ÎCCJ – Secţia penală,respingându-se recursul inculpatului, ca nefondat.

52

Prin urmare, în raport cu infracţiunea obiect al dosarului nr. 4408/120/2008, situaţia juridică a condamnatului revizuent s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, anterior datei de 25.11.2010, când a intrat în vigoare Legea nr.202/2010, prin care s-a introdus art. 3201 Cod proc. penală privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi respectiv, a beneficiului reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, actul normativ fiind promulgat şi dat publicităţii în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010. Pe de altă parte, din conţinutul art. 4082 alin. (1) şi (4) Cod procedură penală, cum constant s-a interpretat în jurisprudenţa internă, rezultă că, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, sunt supuse revizuirii numai acele hotărâri definitive pronunţate în cauzele în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, consecinţă a demersurilor procedurale folosite de partea interesată, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată şi nu, în orice alte dosare penale în care părţile nu au înţeles să formuleze cereri privind sesizarea autorităţii de jurisdicţie constituţională, pentru examinarea unor excepţii similare. Or, în speţă nu s-a susţinut şi nici nu s-a făcut dovada că după promulgarea Legii nr.202/2010, condamnatul revizuent a ridicat în faţa vreunei instanţe judecătoreşti excepţia de neconstituţionalitate a art. 3201 Cod proc.edură penală iar Curtea Constituţională ar fi adoptat o decizie prin care dispoziţiile supuse examinării s-ar fi declarat neconstituţionale, raportat la situaţia juridică din propria-i cauză, soluţionată în mod definitiv prin decizia nr. 2062/02 iunie 2009 a ÎCCJ – Secţia penală.

Aşa fiind, chiar dacă din anul 2008 acesta s-a aflat în stare de deţinere, sentinţa penală nr. 86 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Dâmboviţa nu poate fi supusă revizuirii pe baza deciziei nr.1483 din 08 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile alineatului (1) al art. 3201 Cod procedură penală, admiţându-se excepţia invocată de o altă persoană şi într-o altă cauză penală. În consecinţă, calea de atac extraordinară exercitată nu întruneşte condiţiile de admisibilitate în principiu prevăzute de lege, iar respingerea acesteia conform art. 403 alin. 3 Cod procedură penală, prin aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. LX/2007 dată în interesul legii de ÎCCJ, este legală.

(Judecător Elena Negulescu)

[13] Drept procesual penal. Partea specială. Punerea în executare a hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri. Modificări de pedepse în cursul executării. Art. 449 Cod procedură penală. Raportul dintre anularea şi revocarea unei suspendări sub supraveghere a executării pedepsei.

În cadrul unei cereri de modificare a pedepselor, formulată pe parcursul executării, nu se poate conferi prioritate unei anulări a suspendării sub supraveghere a pedepsei pronunţată ulterior momentului în care faţă de condamnat se dispusese cu autoritate de lucru judecat, revocarea aceleiaşi suspendări sub supraveghere, cu atât mai mult cu cât, din succesiunea cronologică a hotărârilor ce îl vizează pe condamnat, rezultă că o atare revocare este pe deplin operantă în raport de data săvârşirii infracţiunilor şi respectiv de data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, deoarece fapta care a atras revocarea a fost comisă în decursul termenului de încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, iar anterior dispunerii anulării suspendării sub supraveghere, se dispusese, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, revocarea suspendării sub supraveghere a executării aceleiaşi pedepse.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 857 din 13 iunie 2013.

Prin sentinţa penală nr. 149/15.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza art.449 Cod procedură penală s-a admis cererea de modificare a pedepselor formulată de către condamnatul B.G.C. deţinut în Penitenciarul Mărgineni.

53

S-au repus în individualitatea lor pedeapsele: de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.268/20.07.2012, pronunţată de către Tribunalul Prahova definitivă prin retragerea apelului la data de 21.09.2012 şi respectiv, pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.2162/26.11.2012, pronunţată de Judecătoria definitivă prin nerecurare la data de 18.12.2012, aceasta din urmă în pedepsele componente de 2 ani închisoare, 3 ani închisoare, cinci pedepse a câte 3 ani închisoare şi 3 ani închisoare, ultima ca urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti şi sporul de 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.2162/2012.

În baza art.36 Cod penal s-au contopit pedepsele de 2 ani închisoare, 3 ani închisoare şi cinci pedepse a câte 3 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare ca urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei sus-menţionat şi sporul de 6 luni închisoare, în total condamnatul având de executat 6 ani şi 6 luni închisoare.

S-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a-II-a şi b Cod penal.

S-a dedus din pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare perioada reţinerii din 13.12.2007, a reţinerii şi arestării preventive de la 15.02.2010 la 26.05.2011, precum şi perioada executată începând cu 14.06.2012 la zi.

S-au anulat mandatele de executare a pedepselor emise antrior şi s-a dispus emiterea unui nou mandat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a apreciat cererea întemeiată, întrucât faptele ce au atras aplicarea pedepselor sus-menţionate sunt concurente, fiind comise anterior condamnării definitive a inculpatului pentru vreuna dintre ele, ceea ce atrage regimul sancţionator prevăzut de art. 34 si 35 Cod penal, aspect reglementat de art. 36 alin.2 Cod penal .

Cum prevederile art. 36 cod penal au caracter obligatoriu şi nu constituie doar o facultate pentru instanţa, s-a procedat la contopirea pedepselor principale, după repunerea în individualitatea lor .

S-a mai reţinut de către instanţa de fond că, soluţia privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti se bucură de autoritatea de lucru judecat, hotărârea prin care s-a dispus acest lucru rămânând definitivă la data de 18.12.2012, anterior momentului la care s-a pronunţat anularea suspendării sub supraveghere a aceleiaşi pedepse prin sentinţa penală nr.22/23.01.2013, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.9489/105/2012.

Astfel, s-au contopit pedepsele de 2 ani închisoare, 3 ani închisoare şi cinci pedepse a câte 3 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat 3 ani închisoare ca urmare a revocării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei sus-menţionat şi sporul de 6 luni închisoare, în total condamnatul având de executat 6 ani şi 6 luni închisoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul B.G.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond în mod greşit i-a adăugat pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2469/30.01.2009 a Judecătoriei Ploieşti, fără a se ţine cont de faptul că, fapta pentru care a fost condamnat prin sentinţa menţionată mai sus, este concurentă cu cele pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 268/2012, fiind astfel aplicabile dispoziţiile privind contopirea.

În consecinţă, a susţinut recurentul că pedeapsa ce urmează să fie executată este cea de 3 ani închisoare şi nu pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare, deoarece suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost stabilită prin sentinţa penală 2469/2009 a Judecătoriei Ploieşti a fost în mod greşit revocată şi adăugată la pedeapsa rezultantă, întrucât aceeaşi suspendare sub supraveghere a aceleiaşi pedepse fusese anulată potrivit sentinţei penale 22/23.01.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, neputând opera aşadar, în mod concomitent, atât revocarea cât şi anularea aceleiaşi suspendări sub supraveghere.

Recursul este nefondat.La primul grad de jurisdicţie au fost în mod corect aplicate dispoziţiile legale ce

reglementează modificările pedepsei survenite în cursul executării acesteia, constatate prin existenţa unor alte hotărâri definitive prin care s-a relevat incidenţa concursului de infracţiuni, situaţie care atrage conform art.449 alin.1 lit.a c.pr.penală rap. la art.36 C.penal, aplicarea regulilor cumulului

54

juridic, cu stabilirea pedepsei rezultante celei mai grele, la care de asemenea, în mod corect a fost adăugată pedeapsa rezultată din revocarea suspendării sub supraveghere, revocare dispusă cu autoritate de lucru judecat, dar şi sporul de 6 luni închisoare stabilit, de asemenea, de către instanţa de judecată şi intrat în puterea lucrului judecat.

Într-adevăr, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar, mai exact a cronologiei hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare, cu menţiunea datei şi a modalităţii rămânerii definitive, precum şi a mandatelor de executare a pedepsei închisorii, se constată că iniţial, prin sentinţa penală nr. 2469/30 dec.2009 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 958/24 iun.2011 a Curţii de Apel Ploieşti, recurentului B.G.C. i-a fost aplicată pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, pe un termen de încercare de 6 ani, pentru comiterea infracţiunii de furt calificat.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 268/20.07.2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă definitiva pentru recurent prin retragerea apelului la data de 21.09.2012, acestuia i s-au aplicat pedepsele de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de asociere in vederea săvârşirii de infracţiuni si respectiv de 3 ani închisoare complicitate la furt calificat, ambele comise in perioada sept. 2009- 10dec.2009, stabilindu-se spre executare pedeapsa rezultanta 3 ani închisoare .

Tot ulterior, prin sentinţa penală nr. 2162/26.11.2012 pronunţată în dosarul nr. 27641/281/2012 de Judecătoria Ploieşti, definitiva pentru recurent prin nerecurare la data de 18.12.2012 a fost condamnat recurentul la pedeapsa rezultanta de 3 ani închisoare, pentru comiterea a 5 infracţiuni de furt calificat in datele de 1-2 octombrie 2011, 7-8 noiembrie 2011, 30-31 ianuarie 2012, 5-6 mai 2012 si 26-27 mai 2012, deci înainte de condamnarea sa definitiva pentru fapta ce a atras condamnarea iniţială.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 2469/30 dec.2009 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 958/24 iun.2011 a Curţii de Apel Ploieşti, urmată de alăturarea acestei pedepse precum şi adăugarea unui spor de pedeapsă de 6 luni, stabilindu-se în final spre executare, pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare.

Este adevărat că prin sentinţa penală nr.22/23.01.2013 pronunţată de Tribunalul Prahova şi rămasă definitivă prin nerecurare la 12.02.2013 a fost admisă sesizarea formulată de compartimentul executări penale din cadrul Tribunalului Prahova, iar în baza art.86/5 c.penal a fost anulată suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată aceluiaşi condamnat prin sentinţa penală nr.2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr.958/24.06.2011 a Curţii de Apel Ploieşti.

Tot prin această sentinţă, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr.268/20.07.2012 a Tribunalului Prahova, definitivă prin încheierea de retragere a apelului din 20.09.2012 a Curţii de apel Ploieşti, în componentele sale, constatându-se că fapta pentru care recurentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr.2469/2009 a Judecătoriei Ploieşti este concurentă cu faptele pentru care acelaşi condamnat a fost sancţionat prin sentinţa penală 268/2012 şi ca atare, făcându-se aplicarea art.36 rap. la art.33 lit.a şi art.34 lit.b C.penal, au fost contopite aceste pedepse, urmând ca în final, condamnatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

Într-adevăr, curtea constată că susţinerile condamnatului privind dispunerea atât a revocării, cât şi a anulării suspendării sub supraveghere a aceleaşi pedepse, sunt reale, în sensul că prin sentinţa penală nr.22/23.01.2013 a Tribunalului Prahova s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată recurentului prin sentinţa penală 2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti.

Însă, aşa cum n mod corect s-a observat la primul grad de jurisdicţie, această anulare este lipsită practic de efecte în cadrul cererii de modificare a pedepselor dedusă judecăţii în prezent, deoarece anterior acestei anulări se dispuse, cu autoritate de lucru judecat, revocarea suspendării sub supraveghere a aceleiaşi pedepse de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală 2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti, revocare ce s-a dispus prin sentinţa penală 2162/26.11.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, rămasă definitivă prin nerecurare.

În atare situaţie, Curtea constată că, deşi dispusă la rândul său cu autoritate de lucru judecat prin hotărâre judecătorească pronunţată în condiţiile art.449 C.pr.penală, anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare nu poate fi avută în vedere, fiind, aşa cum s-

55

a arătat, lipsită de efecte, atât timp cât la momentul acestei anulări nu s-a cunoscut întreaga succesiune a hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare.

Nu se poate ignora împrejurarea că, anterior se dispusese, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, revocarea suspendării sub supraveghere a executării aceleiaşi pedepse de 3 ani închisoare, revocare care îşi produce pe deplin efectele, fără a ne afla în ipoteza prevăzută de Decizia nr.42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.

În atare situaţie, Curtea constată că, deşi dispusă la rândul său cu autoritate de lucru judecat prin hotărâre judecătorească pronunţată în condiţiile art.449 C.pr.penală, anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare nu poate fi avută în vedere, fiind, aşa cum s-a arătat, lipsită de efecte, atât timp cât la momentul acestei anulări nu s-a cunoscut întreaga succesiune a hotărârilor judecătoreşti definitive de condamnare.

Nu se poate ignora împrejurarea că, anterior se dispusese, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, revocarea suspendării sub supraveghere a executării aceleiaşi pedepse de 3 ani închisoare, revocare care îşi produce pe deplin efectele, fără a ne afla în ipoteza prevăzută de Decizia nr.42/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.

Prin această decizie se clarifică procedura de urmat în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, stabilindu-se că în această ipoteză sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art.85 C.penal, privind anularea suspendării condiţionate.

Însă, este evident că nu ne aflăm în câmpul de aplicare al acestei decizii obligatorii, atât timp cât instanţa de fond, în cazul de faţă, nu a fost învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate săvârşite de către recurentul B.G.C.ci, a fost învestită printr-o cerere de modificare a pedepsei, survenită în cursul executării acesteia, conform art.449 C.pr.penală.

Aşa fiind, este evident că nu se poate conferi prioritate unei anulări a suspendării sub supraveghere a pedepsei pronunţată ulterior momentului în care faţă de recurent se dispusese cu autoritate de lucru judecat, revocarea aceleiaşi suspendări sub supraveghere, cu atât mai mult cu cât se observă, din succesiunea cronologică a hotărârilor ce îl vizează pe recurent, că o atare revocare este pe deplin operantă în raport de data săvârşirii infracţiunilor şi respectiv de data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, deoarece fapta care a atras revocarea a fost comisă în decursul termenului de încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În atare situaţie, Curtea constată că, soluţia dispusă de prima instanţă este legală şi temeinică întrucât revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.2469/30.12.2009 a Judecătoriei Ploieşti, îşi produce pe deplin efectele juridice raportat la succesiunea condamnărilor, fiind dispusă cu autoritate de lucru judecat, astfel încât nu pot fi primite criticile recurentului potrivit cărora această pedeapsă ar trebui la rândul ei contopită cu celelalte pedepse, ceea ce ar atrage, în opinia recurentului, consecinţa executării unei rezultante de 3 ani închisoare şi nu de 6 ani închisoare, aşa cum în mod corect s-a dispus.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de fond a stabilit în mod corect regulile aplicabile în cazul pluralităţii de infracţiuni constatată pe parcursul executării pedepsei, faţă de argumentele expuse mai sus şi că de asemenea, în mod judicios, a fost alăturat şi sporul de 6 luni închisoare, stabilit de asemenea prin hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată fiind judicios stabilită ca fiind de 6 ani şi 6 luni închisoare, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de condamnat.

(Judecător Cristina Georgescu)

[14] Măsura confiscării. Obligarea părţilor responsabile civilmente la cheltuieli judiciare.

Cod proc. penal, art. 191 alin. 3

56

Cod penal, art. 118 alin. 1 lit. e

Măsura confiscării se referă la bunurile dobândite prin săvârşirea faptei penale de fiecare inculpat şi are caracter personal, astfel încât coautorilor unei infracţiuni de furt nu li se pot confisca în solidar aceste bunuri, pentru care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Totodată, dacă în cauză nu a existat o constituire de parte civilă, părţile responsabile civilmente nu pot fi obligate în solidar cu inculpaţii la plata de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 746 din 24 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr. 43/22.03.2013 pronunţată de Judecătoria Mizil, în baza art.208 al.1- 209 al.1 lit.a, g, i cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. şi art.3201 al.7 C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul MA la pedeapsa de 1 (unu) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă din 21.12.2011.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art.71 al.2 C.pen.

În baza.art.1101 C.pen. şi art.861 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 110 C.pen.

În baza.art.71 al.5 C.pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.1.C.pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul MA să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, conform programului de supraveghere; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În baza art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.3.C.pen., s-a dispus în sarcina inculpatului MA obligaţia ca, pe durata termenului de încercare, să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, după cum va stabili de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova.

În baza art.359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.1101 al.3 teza a II-a şi 864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege sau a obligaţiilor stabilite de instanţă, ori al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor dispuse, până la expirarea termenului de încercare, de 2 ani.

În baza art.208 al.1- 209 al.1 lit.a, g, i cu aplic. art.99 şi urm. C.pen. şi art.320 1 al.7 C.pr.pen., a fost condamnat inculpatul ME la pedeapsa de 1 (unu) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, faptă din 21.12.2011.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art. 71 al.2 C.pen.

În baza.art.1101 C.pen. şi art.861 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 110 C.pen.

În baza.art.71 al.5 C.pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.1.C.pen. s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul ME să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, conform programului de supraveghere; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

57

În baza art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.3.C.pen., s-a dispus în sarcina inculpatului ME obligaţia ca, pe durata termenului de încercare, să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, după cum va stabili de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova.

În baza art.359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.1101 al.3 teza a II-a şi 864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege sau a obligaţiilor stabilite de instanţă, ori al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor dispuse, până la expirarea termenului de încercare, de 2 ani.

În baza art.14, 16 şi 346 C.pr.pen. rap. la art.1349, art.1372 Cod civil raportat la art.1357 C.civ., s-a luat act de faptul ca partea civila BV nu mai are nicio pretenţie civilă faţă de cei doi inculpaţi.

In temeiul art.118 lit.e Cod penal raportat la art.1372 Cod civil s-a confiscat de la inculpaţii MA si ME, obligaţi în solidar şi cu părţile responsabile civilmente MC, GR, MA si MM, suma de 408,34 lei obţinuta în urma valorificării unor componente ale motorului electric sustras (f39-40 dos de u.p) având în vedere faptul că restul pieselor componente au fost restituite parţii civile BV conform procesului verbal de predare primire din data de 22.12.2011(f.32 din dos de u.p).

În baza art.191 al.1,2 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul MA, în solidar cu părţile responsabile civilmente MC si GR, la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat dintre care 600 lei reprezintă onorariile apărătorilor din oficiu, în faza de urmărire penală şi în faza judecaţii .

În baza art.191 al.1,3 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul ME, în solidar cu părţile responsabile civilmente MA si MM, la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat dintre care 600 lei reprezintă onorariile apărătorilor din oficiu, în faza de urmărire penala şi în faza judecaţii.

În baza art.189 al.1 C.pen., onorariile apărătorilor din oficiu, în cuantum de câte 300 lei fiecare în faza de urmărire penala si 300 lei fiecare în faza judecaţii, au fost avansate din fondurile Ministerului Justiţiei, către Baroul Prahova.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul emis la data de 04.12.2012 în dosarul de urmărire penală cu nr. 1444/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mizil s-a dispus trimiterea în judecata a inculpaţilor MA şi MEd pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art.208 alin.1, art.209 alin.1 lit.a, g, i C.P. cu aplic. art.99 şi urm. Cod penal constând în aceea că in seara zilei de 21.12.2011, orele 20,30, au sustras din curtea locuinţei părţii vătămate BV un motor electric in greutate de 150 kg.

În motivarea actului de sesizare a instanţei s-a reţinut că la data de 22.12.2011 partea vătămata BV a sesizat organele de cercetare penală cu privire la sustragerea de către două persoane necunoscute a unui motor electric aflat in curtea imobilului său.

In urma verificărilor efectuate la centrele de colectare a materialelor feroase, respectiv Întreprindere Individuala IG din Mizil, au fost identificaţi inculpaţii minori MA si ME, care au predat la acest centru, sârma de cupru arsă, carcasa unui motor electric spartă în bucăţi şi tole de stator.

Bunurile identificate au fost ridicate împreună cu adeverinţele în original de primire şi plata pentru cantităţile de fier şi cupru, acestea fiind prezentate părţii vătămate care a recunoscut că aceste componente provin din motorul său electric.

Cu ocazia audierii în prezenţa apărătorului din oficiu, cei doi inculpaţi au declarat că în data de 21.12.2011 în jurul orelor 20,00 au plecat cu un atelaj hipo la locuinţa părţii vătămate, unde cu o zi înainte au observat în curtea acesteia un motor electric şi după ce au pătruns prin escaladarea gardului în imobil, au sustras bunul respectiv aflat la o distanţă de aproximativ 2 m de poartă, lângă un pom ornamental, iar o parte din componentele sale au fost valorificate la un centru de colectare fier pentru suma de 408,34 lei conform adeverinţelor depuse la filele 39-40 din dos de u.p, restul componentelor fiind restituite părţii vătămate .

58

Situaţia de fapt astfel reţinută prin rechizitoriu a rezultat din următoarele mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: plângerea şi declaraţia părţii vătămate, proces verbal de cercetare la faţa locului însoţit de planşele fotografice (f.17-19,23), procesul verbal de reconstituire (f.35-38), proces verbal de depistare, declaraţii de învinuiţi, fişa de cazier judiciar a inculpaţilor, procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penala (f.42-43 ) .

Prin fapta comisă, cei doi inculpaţi au cauzat părţii vătămate BV un prejudiciu material în cuantum de 3500 lei reprezentând contravaloarea motorului electric sustras, pentru care acesta s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale însă în cursul judecaţii acesta a declarat că nu mai are nicio pretenţie civilă faţă de inculpaţi. Conform dipozitiilor art.482 Cod proc penala instanţa din oficiu a dispus efectuarea referatelor de evaluare a inculpatilor minori de care Serviciul de Probatiune de pe langă Tribunalul Prahova, acestea fiind depuse la filele 49-52 din dosarul cauzei.

In şedinţa nepublică din data de 11.02.2013 inculpatul MA, asistat de ocrotitor legal MC şi inculpatul ME, asistat de ocrotitorii legali MA si MM, şi prin apărător ales, au solicitat aplicarea prevederilor art.3201 C.p.pen. declarând că recunosc în totalitate săvârşirea faptei reţinute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanţei, cunosc probele administrate în faza de urmărire, pe care şi le însuşesc şi solicită judecarea lor în baza probelor administrate în faza de urmărire penală precum şi faptul că înţeleg să repare prejudiciul creat părţii vătămate prin efectuarea de plăţi eşalonate, declaraţiile acestora fiind consemnate în scris şi ataşate la dosarul cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art.3201 CPP, până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei, că solicită ca judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte şi că nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată, situaţie în care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

La termenul de judecata din data de 11.03.2013, partea vătămată BV a depus o notă de şedinţa prin care a învederat instanţei faptul că nu mai are nicio pretenţie civilă faţă de cei doi inculpaţi (f.38).

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că potrivit actului de sesizare a instanţei la data de 22.12.2011 partea vătămata BV a sesizat organele de cercetare penală cu privire la sustragerea de către două persoane necunoscute a unui motor electric aflat în curtea imobilului său.

In urma verificărilor efectuate la centrele de colectare a materialelor feroase, respectiv Întreprindere Individuala IG din Mizil, au fost identificaţi inculpaţii minori MA şi ME, care au predat la acest centru, sârma de cupru arsă, carcasa unui motor electric sparta în bucăţi si tole de stator.

Bunurile identificate au fost ridicate împreună cu adeverinţele în original de primire şi plata pentru cantităţile de fier si cupru, acestea fiind prezentate părţii vătămate care a recunoscut că aceste componente provin din motorul său electric.

Cu ocazia audierii, în prezenta apărătorului din oficiu, cei doi inculpaţi au declarat că în data de 21.12.2011 în jurul orelor 20,00 au plecat cu un atelaj hipo la locuinţa părţii vătămate, unde cu o zi înainte au observat în curtea acesteia un motor electric şi după ce au pătruns prin escaladarea gardului în imobil, au sustras bunul respectiv aflat la o distanţă de aproximativ 2 m de poarta, lângă un pom ornamental, iar o parte din componentele sale au fost valorificate la un centru de colectare fier pentru suma de 408,34 lei conform adeverinţelor depuse la filele 39-40 din dos de u.p, restul componentelor fiind restituite părţii vătămate .

Situaţia de fapt astfel reţinută prin rechizitoriu a rezultat din următoarele mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale: plângerea şi declaraţia părţii vătămate, proces verbal de cercetare la faţa locului însoţit de planşele fotografice (f.17-19,23), procesul verbal de reconstituire (f.35-38),

59

proces verbal de despistare, declaraţii de învinuiţi, fişa de cazier judiciar a inculpaţilor, procese-verbale de prezentare a materialului de urmărire penala (f.42-43).

In drept, s-a apreciat că fapta inculpaţilor minori MA şi ME care, pe timp de noapte, prin escaladarea gardului, au pătruns în curtea locuinţei părţii vătămate BV de unde au sustras un motor electric cu o greutate de 150 kg întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art.208 al.1-209 al.1 lit.a, g, i cu aplicarea art.99 Cod penal.

In ce priveşte infracţiunea de furt calificat, sub aspectul laturii obiective, elementul material a constat în acţiunea de sustragere, ce s-a realizat în concret prin luarea motorului electric din curtea locuinţei aparţinând părţii vătămate BV, fără consimţământul acesteia, cu scopul de a îşi însuşi pe nedrept bunul respectiv.

Urmarea imediată a constat în trecerea bunului din posesia părţii vătămate în posesia inculpaţilor şi producerea unui prejudiciu în patrimoniul părţii vătămate, în cauză existând legătură de cauzalitate acţiunea de sustragere a bunurilor desfăşurată de inculpat şi urmarea imediată produsă. Întrucât fapta a fost săvârşită de mai multe persoane împreună, astfel cum reiese din materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut varianta agravată prevăzuta de art.209 alin.1 lit.a C.pen.

Totodată, instanţa a reţinut că fapta a fost să săvârşita în timpul nopţii şi prin escaladarea gardului ce delimitează curtea locuinţei părţii vătămate, motiv pentru care în cauza sunt incidente prev. de art.209 alin.1 lit.g şi i C.pen.

Sub aspectul laturii subiective, atitudinea inculpatilor s-a caracterizat prin intenţie directă, în sensul art.19 pct.1 lit.a C.pen., întrucât acestia au prevăzut şi au urmărit însuşirea pe nedrept a bunului prin acţiunea de sustragere a acestuia din sediul partii vatamate, având reprezentarea faptei şi a consecinţelor păgubitoare asupra patrimoniului parţii vătămate şi a urmărit acest rezultat.

Raportat la împrejurarea că inculpaţii MA şi MM nu au împlinit vârsta de 18 ani la data comiterii faptei respectiv de 21.12.2011, instanţa de fond a reţinut incidente cu privire la infracţiunea săvârşită de aceştia prevederile art.99 şi următoarele Cod penal.

Potrivit disp. art.100 Cod penal, faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Instanţa a reţinut că dispoziţiile art.208 raportat la art.209 Cod penal alin.1 lit.a, g şi i sancţionează fapta de furt calificat cu închisoarea de la 3 la 15 ani. Întrucât inculpaţii erau minori la data săvârşirii faptei, în raport de prevederile art.109 Cod penal, instanţa a reţinut faptul ca limitele de pedeapsă se reduc la jumătate.

Având in vedere faptul că ambii inculpaţi au recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina lor solicitând judecarea lor în baza probelor administrate în faza de urmărire peană şi conform procedurii simplificate prevăzute de art.3201 Cod proc pen, instanţa de fond a făcut aplicarea disp. art.3201 alin.7 Cod proc pen, minimul de pedeapsă situându-se, în urma reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsa stabilite conform prevederilor art.109 Cod pen, între 1 an şi 6 luni, iar maximul de pedeapsă la 7 ani şi 6 luni.

Gradul de pericol social al faptei săvârşite de inculpaţi este ridicat prin prisma faptului că legiuitorul a incriminat această infracţiune pentru a asigura protejarea patrimoniului persoanelor private şi publice, având în vedere şi frecventa comiterii unor astfel de fapte.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat fiecărui inculpat s-a ţinut seama de criteriile prev de art.72 Cp constând în dispoziţiile generale ale Codului Penal care reglementează minoritatea ca o cauza de atenuare a pedepsei ce se va aplica, gradul ridicat de pericol social ce derivă din modalitatea concretă de punere în executare a rezoluţiei infracţionale, prin cooperarea mai multor persoane, noaptea, prin escaladare , limitele de pedeapsa prevăzute de lege pentru infracţiunile comise precum si de circumstanţele personale ale inculpaţilor.

Referitor la inculpatul ME în referatul întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova s-a concluzionat că acesta provine dintr-o familie marcata atât de probleme

60

materiale cât şi de natură educaţională iar precaritatea financiara care afectează întreaga familie a determinat că toţi membrii să fie preocupaţi în ceea ce priveşte modalităţile de obţinere a resurselor materiale, fiind neglijat procesul de educare şi supraveghere necesar a fi acordat minorului care nefiind susţinut în acest sens nu a manifestat interes şi nici nu a urmat nicio formă de învăţământ, astfel că dezvoltarea sa a fost afectată de mediul familial deficitar în care a crescut, de carenţele educaţionale context în care acesta prezintă şanse reduse de reintegrare pe piaţa muncii .

Având în vedere cele expuse instanţa a apreciat ca nefiind suficientă pentru îndreptarea inculpatului ME aplicarea unor măsuri educative, ci se impune a fi aplicată acestuia pedeapsa cu închisorii, orientate către minimul special prevăzut de textele sancţionatoare, minim obţinut după aplicarea în prealabil a dispoziţiilor art.109 Cod penal raportat la art.320 1 Cod proc pen, ţinând cont şi de faptul că inculpatul se afla la primul incident cu legea penală, context în care s-a apreciat că aplicarea unei pedepse de 1 an si 6 luni închisoare este necesară şi suficientă pentru atingerea scopurilor acesteia prev. de art. 52 Cod penal, dispunând totodată aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art. 71 al.2 C.pen.

Cu privire la modalitatea de executare date fiind circumstanţele personale ale inculpatului ME, atitudinea acestuia, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare, sens în care în temeiul art.1101 C.pen. şi art.861 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 110 C.pen., iar în baza.art.71 al.5 C.pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În temeiul art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.1.C.pen. instanţa a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul ME să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, conform programului de supraveghere; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.3.C.pen., s-a dispus în sarcina inculpatului ME obligaţia ca, pe durata termenului de încercare, să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, după cum se va stabili de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova.

În temeiul art.359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.1101 al.3 teza a II-a şi 864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege sau a obligaţiilor stabilite de instanţă, ori al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor dispuse, până la expirarea termenului de încercare, de 2 ani.

In ceea ce îl priveşte pe inculpatul MA, în referatul întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova s-a concluzionat că acesta provine dintr-o familie numeroasa marcată de probleme materiale, conjugale (mama minorului părăsind domiciliul conjugal când inculpatul avea 5 ani, acesta rămânând în grija tatălui fără ca mama sa să se mai implice în procesul de creştere şi educare) precum şi de probleme de natură educaţională mai ales că problemele financiare care afectează întreagă familie au determinat ca toţi membrii să fie preocupaţi în ceea ce priveşte modalităţile de obţinere a resurselor materiale, fiind neglijat procesul de educare şi supraveghere necesar a fi acordat minorului care nefiind susţinut în acest sens nu a manifestat interes şi nici nu a urmat nicio formă de învăţământ, astfel că dezvoltarea sa a fost afectată de mediul familial deficitar în care a crescut, de carenţele educaţionale context în care acesta prezintă şanse reduse de reintegrare pe piaţa muncii .

Având în vedere cele expuse instanţa de fond a apreciat ca nefiind suficientă pentru îndreptarea inculpatului MA aplicarea unor măsuri educative, ci se impune a fi aplicată acestuia pedeapsa cu închisorii, orientate către minimul special prevăzut de textele sancţionatoare, minim obţinut după aplicarea în prealabil a dispoziţiilor art.109 Cod penal raportat la art.320 1 Cod proc pen, ţinând cont şi de faptul că inculpatul se afla la primul incident cu legea penală, context în care apreciază că aplicarea unei pedepse de 1 an si 6 luni închisoare este necesară şi suficientă pentru atingerea scopurilor acesteia prev. de art. 52 Cod penal .

61

Cu privire la modalitatea de executare, date fiind circumstanţele personale ale inculpatului MA, atitudinea acestuia, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executare, sens în care temeiul art.1101 C.pen. şi art.861 C.pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 2 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art.110 C.pen., iar în baza.art.71 al.5 C.pen. s-a dispus executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În temeiul art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.1.C.pen. instanţa de fond a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul MA să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, conform programului de supraveghere; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

În temeiul art.1101 C.pen. rap. la art.863 al.3.C.pen., s-a dispus în sarcina inculpatului ME obligaţia ca, pe durata termenului de încercare, să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare, după cum va stabili de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova.

În temeiul art.359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.1101 al.3 teza a II-a şi 864 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege sau a obligaţiilor stabilite de instanţă, ori al sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor dispuse, până la expirarea termenului de încercare, de 2 ani.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa a reţinut faptul că deşi în cursul urmăririi penale partea vătămata BV s-a constituit parte civilă pentru suma de 3500 lei cu titlu de daune materiale, instanţa având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează acţiunea civilă, luându-se act de declaraţia părţii vătămate depusă la termenul de judecata din data de 11.03.2013, în sensul că nu mai are nicio pretenţie civilă faţă de cei doi inculpaţi (f.38).

Întrucât inculpaţii MA şi ME erau minori la data săvârşirii faptei, devin incidente prevederile art.1372 C.civ., cu privire la angajarea răspunderii civile a părinţilor cu privire la faptele săvârşite de către copii minori.

Având în vedere faptul că partea vătămata BV a declarat că nu mai are nico pretenţie (de altfel la dosarul cauzei nu au fost depuse nici un fel de înscrisuri care să dovedească pretinsul prejudiciu în cuantum de 3500 lei) iar potrivit procesului verbal din data de 22.12.2011 părţii vătămate i-au restituit părţile componente ale motorului electric care nu au fost valorificate de către cei doi inculpaţi la centrul de colectare fier vechi pentru suma de 408,34 lei (conform chitanţelor fiscale de la filele 39-40 dos de u.p), instanţa a apreciat că în temeiul art.118 lit.e C.p singura suma cu privire la care s-a dispus confiscarea de la inculpaţii MA si ME, obligaţi în solidar şi cu părţile responsabile civilmente, o reprezintă preţul de 408,34 lei primit în urma valorificării unor componente ale motorului electric sustras, aceasta suma reprezentând un bun obţinut prin săvârşirea infracţiunii de furt.

De altfel, declaraţiile inculpaţilor şi ale părţilor responsabile civilmente în sensul că sunt de acord să achite prejudiciul material în cuantum de 3500 lei pentru care partea vătămata s-a constituit parte civilă, au fost făcute anterior manifestării voinţei părţii vătămate în sensul că nu mai are nicio pretenţie civila fată de inculpaţi.

In temeiul art.191 al.1,2 C.pr.pen. raportat la art.1372 Cod civil a fost obligat inculpatul MA, în solidar cu părţile responsabile civilmente MC si MR, la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat dintre care 600 lei reprezintă onorariile apărătorilor din oficiu, în faza de urmărire penală şi în faza judecaţii.

În temeiul art.191 al.1,3 C.pr.pen. raportat la art.1372 Cod civil a fost obligat inculpatul ME, în solidar cu părţile responsabile civilmente MA si MM, la plata sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat dintre care 600 lei reprezintă onorariile apărătorilor din oficiu, în faza de urmărire penala şi în faza judecaţii.

În baza art.189 al.1 C.pen., onorariile apărătorilor din oficiu, în cuantum de câte 300 lei fiecare în faza de urmărire penală şi 300 lei fiecare în faza judecaţii, au fost avansate din fondurile Ministerului Justiţiei, către Baroul Prahova.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil.62

În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil a arătat că hotărârea pronunţată de Judecătoria Mizil este nelegală în ceea ce priveşte confiscarea în solidar a inculpaţilor cu părţile responsabile civilmente a sumelor de bani obţinute din valorificarea bunului sustras şi pentru care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză şi cu privire la modul în care instanţa a obligat inculpaţii în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Astfel, la primul termen de judecată cei doi inculpaţi asistaţi de apărători au declarat că doresc să fie judecaţi potrivit procedurii simplificate prev. de art.3201 C.pr.pen., recunosc fapta pentru care au fost deduşi judecaţii, cunosc probele administrate în cursul urmăririi penale, pe care şi le însuşesc, şi doresc să fie judecaţi în baza acestora.

Din probele administrate în cauză rezultă că la data de 22.11.2011 pe timp de noapte şi escaladare, cei doi inculpaţi, au sustras din curtea locuinţei părtii vătămate, care nu s-a constituit parte civilă în cauza, un motor electric în valoare de 3500 lei, pe care, după ce l-au dezmembrat, au valorificat componentele rezultate la societatea IG din oraşul Mizil.

Constatând săvârşirea faptei cu vinovăţie, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor la pedepsele menţionate, a constatat că partea vătămata nu s-a constituit parte civilă în cauză, dispunând, în baza art.118 lit.e c.p. confiscarea de la cei doi inculpaţi în solidar cu părţile responsabile civilmente a sumei de 408,34 lei, reprezentând suma obţinută în urma valorificării bunului rezultat prin săvârşirea faptei pentru care au fost condamnaţi.

Şedinţele de judecata sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege potrivit disp. art. 290 al.l c.p.p. În Codul de procedură penală sunt reglementate două cazuri de excepţie de la regula publicităţii: situaţia când se declara şedinţa secretă în ipotezele şi conform regulilor instituite de art.290 al.2-4 c.p.p. şi situaţia în care în şedinţă are loc judecata inculpatului minor, când şedinţele de judecată se desfăşoară separat şi sunt nepublice, potrivit disp. art. 485 al.1 si 2 cp.p. Contrar acestor dispoziţii, cei doi inculpaţi au fost judecaţi in şedinţa publică, deşi potrivit dispoziţiilor menţionate, şedinţa ar fi trebuit să fie separată şi nepublică.

Dispunând confiscarea sumei ce reprezenta c/val. bunului sustras şi vândut, instanţa de fond a greşit atunci când a obligat pe cei doi inculpaţi în solidar între aceştia şi între aceştia şi părţile responsabile civilmente, la suma de 408,34 lei în loc să fie stabilite şi confiscate sumele ce au revenit fiecăruia dintre inculpaţi, măsura confiscării speciale fiind o sancţiune de drept penal, cu caracter personal, principiul obligaţiei solidare operând numai în materia despăgubirilor civile, astfel că hotărârea pronunţata este nelegală sub acest aspect.

Confiscarea specială indiferent dacă poartă asupra lucrului însuşi sau asupra c/val cestuia, constituie o măsura de siguranţă şi are caracter personal.

În consecinţă, coautorii infracţiunii de furt nu pot fi obligaţi în folosul statului în solidar nici între aceştia şi nici în raport cu părţile responsabile civilmente, ci proporţional cu sumele obţinute din valorificarea bunurilor sustrase şi pentru care partea vătămata nu s-a constituit parte civilă în cauză.

De asemenea, conf. art.24 al.3 c.p.p, pot avea calitatea de părţi responsabile civilmente, numai persoanele care răspund potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta comisă de cei doi inculpaţi. În măsura în care răspund solidar pentru despăgubirea părţii vătămate constituită parte civilă în cauză, în temeiul art.191 al.3 c.p.p. părinţii celor doi inculpaţi, in calitate de părţi responsabile civilmente, puteau fi obligaţi în solidar cu fiii lor la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Partea vătămată neconstituindu-se parte civilă, neexistând o acţiune civilă alăturată celei penale, părintii celor doi inculpaţi au participat în proces în calitate de reprezentanţi legali ai acestora şi nu în calitate de părţi responsabile civilmente, astfel că obligarea acestora în solidar cu fiii lor să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat este greşită.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.pr.pen., a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil este fondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpaţilor, atât în latură penală cât şi în latură civilă, aşa cum s-a arătat mai sus.

63

Cu privire la măsura confiscării, instanţa de fond a procedat în mod greşit, având în vedere că această măsură se referă la bunurile dobândite prin săvârşirea faptei penale de fiecare inculpat şi are caracter personal, astfel încât coautorilor unei infracţiuni de furt nu li se pot confisca în solidar aceste bunuri, pentru care partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Totodată, întrucât în cauză nu a existat o constituire de parte civilă, părţile responsabile civilmente nu puteau fi obligate în solidar cu inculpaţii la plata de cheltuieli judiciare avansate de stat, având în vedere dispoziţiile art.191 alin.3 C.pr.pen.

Faţă de aceste considerente, în baza art.38515 pct.2 lit.d C.pr.pen., Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Mizil împotriva sentinţei atacate şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 03.04.2013 pronunţată de către aceeaşi instanţă, pe care le-a casat în parte şi rejudecând, a dispune confiscarea de la fiecare dintre inculpaţii intimaţi MA şi ME a sumei de câte 204 lei, reprezentând beneficiu obţinut din săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.

S-a înlăturat obligarea părţilor responsabile civilmente de la plata, în solidar cu inculpaţii, a cheltuielilor judiciare avansate de stat la instanţa de fond, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[15] Calitatea şi întinderea răspunderii Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în procesul penal.

Legea nr.32/2000, art. 251

Cod proc. penal, art. 24

Fondul este chemat în temeiul legii, respectiv disp. art. 251 din Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, să despăgubească victimele accidentului în locul şi pentru inculpat şi nu alături sau în solidar cu acesta. El are rolul de a despăgubi partea păgubită, fără a avea în cauză poziţia unui codebitor solidar, căruia să-i fie aplicabile prevederile art.1052 şi art.1053 Cod civil (în vechea reglementare), potrivit cărora obligaţia solidară se împarte între codebitori, codebitorul solidar, care a plătit datoria în totalitate, neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 695 din 16 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr.1083/18 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, în baza disp. art. 178 alin.1, 2 şi 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală, a fost condamnat inculpatul M. I., la o pedeapsă de 3 ani si 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la data de 06/07.09.2008.

Conform art.71 Cod penal i-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi art. 64 lit. b) Cod penal.

În baza disp. art. 184 alin.1şi 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă la data de 06/07.09.2008.

Potrivit disp. art.71 Cod penal i-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi art. 64 lit. b) Cod penal.

În temeiul disp. art. 86 alin. 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală, inculpatul M. I. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere la data de 06/07.09.2008.

Conform art.71 Cod penal i-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi art. 64 lit. b) Cod penal.

64

În baza art. 33 lit. a) Cod penal s-a constatat că cele trei infracţiuni sunt concurente şi în temeiul art. 34 alin. 1 lit. b) Cod penal s-a dispus contopirea celor două pedepse aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani si 4 luni închisoare.

Potrivit disp. art.71 Cod penal i-a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi art. 64 lit. b) Cod penal.

În latură civilă, în temeiul art. 14 alin. 3 lit. b) şi alin. 5 Cod procedură penală cu referire la art. 998-999 Cod civil s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de părţile civile G.A. şi G.G. şi s-a dispus obligarea inculpatului M.I. împreună cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 70.000 lei reprezentând daune morale către părţile civile.

Totodată, s-a respins acţiunea civilă exercitată de către partea civilă G.C.V., ca nefondată.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 14 alin. 3 lit. b) şi alin. 5 Cod procedură penală cu referire la art. 998-999 Cod civil s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civila O.M. şi s-a dispus obligarea inculpatului M.I. împreuna cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 65.000 lei către partea civila, din care suma de 45.000 lei reprezentând daune materiale si suma de 20.000 lei reprezentând daune morale.

Conform disp. art. 14 alin. 3 lit. b) Cod procedură penală cu referire la art. 998- 999, Cod civil inculpatul a fost obligat împreună cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 353,04 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenta Sfântul Pantelimon.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău nr. 637/P/2008 din 20.01.2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului M.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă şi de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere prev. de art.178 alin. 1,2,3 Cod penal, art. 184 alin. 1 şi 3, art. 85 alin. 1 ş i art.86 alin. l din O.U.G. nr. 195/2002 rep., toate cu aplic. art. 33 lit. a) Cod penal.

Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, inculpatul M.I. la data de 06.09.2008, a condus pe drumurile publice un ansamblu de vehicule format dintr-un tractor marca UTB 650 şi o remorcă, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie în sânge de 2%, iar la intersecţia unui drum de câmp din zona satului Zoita cu DN 2E85, la km 125+880 m, în afara localităţii Posta Calnau, s-a angajat în traversarea parţii carosabile, fără a acorda prioritate de trecere autoturismului marca Volvo cu nr. de înmatriculare .............., condus de partea vătămata O.M., fiind implicat intru-un accident de circulate din care a rezultat decesului victimei G.R.C., aflat în calitate de pasager în autoturismul marca Volvo precum şi vătămarea corporala a parţii vătămate O.M. care a suferit leziuni ce au necesitat 40-45 de îngrijiri medicale.

A fost audiat inculpatul care a arătat ca recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa astfel cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, solicitând judecarea sa în baza disp. art. 3201 Cod proc. penală.

Apreciind ca sunt întrunite in mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege, instanţa a admis cererea formulata de către inculpat de a se judeca in baza disp. art. 320 1 Cod proc. penală.

În cauza a fost introdusă în calitate de parte responsabila civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

În cauză s-au constituit părţi civile, părinţii victimei G.C., G.A. şi G. G cu suma de 850.000 lei reprezentând daune morale, fratele victimei, G. C. cu suma de 450.000 lei daune morale şi partea vătămată O.M. cu suma de 45.000 lei reprezentând daune materiale provocate de avarierea în totalitate a autoturismului proprietate personală marca Volvo, 60.000 lei daune morale şi 45.000 lei reprezentând venitul nerealizat in perioada de aproximativ 3 luni cat timp a fost inapt de muncă.

Analizând întregul material probator administrat în cauză instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 06.09.2008, inculpatul M.I. a condus pe drumurile publice un ansamblu de vehicule format dintr-un tractor marca UTB 650 si o remorca, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie în sânge de 2%, iar la intersecţia unui drum de câmp din zona satului Zoita cu DN 2E85, la km 125+880 m, in afara localităţii Posta Calnau , s-a angajat în traversarea părţii carosabile, fără a acorda prioritate de trecere autoturismului marca Volvo cu nr.

65

de înmatriculare ............., condus de partea vătămată O.M., fiind implicat întru-un accident de circulaţie din care a rezultat decesului victimei G.R.C., aflat în calitate de pasager în autoturismul marca Volvo precum şi vătămarea corporală a parţii vătămate O.M. care a suferit leziuni ce au necesitat 40-45 de îngrijiri medicale.

Fiind audiat în faza de cercetare judecătoreasca, inculpatul a recunoscut situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de către instanţă.

Prima instanţă a constatat că în drept, faptele inculpatului elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă şi de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere prev. de art.178 alin. 1,2,3 Cod penal, art. 184 alin. 1 şi 3, art. 85 alin. 1 şi art.86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., toate cu aplic. art. 33 lit. a) Cod penal.

Reţinând vinovăţia inculpatului cu privire la faptele dedusă judecaţii, instanţa de fond l-a condamnat pe acesta în baza situaţiei de fapt şi a textelor incriminatorii la o pedeapsa cu închisoarea orientată către minimul special prevăzut de lege, astfel cum a fost modificat în baza disp. art. 3201

Cod proc. penală.La stabilirea şi dozarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de

individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal şi anume: împrejurările comiterii faptelor, respectiv modalitatea concreta în care acestea au fost săvârşite, inculpatul conducând pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere şi aflându-se sub influenta băuturilor alcoolice, gradul de pericol social concret al acestora ce reiese din importanţa valorilor sociale ocrotite - relaţiile sociale care privesc respectul datorat vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii şi siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală dar si de persoana inculpatului care a adoptat o poziţie parţial sinceră pe durata procesului penal dar care nu este cunoscut cu antecedente penale.

Astfel, în baza disp. art. 178 alin.1, 2 si 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală, s-a dispus condamnarea inculpatului M.I. la o pedeapsă de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la data de 06/07.09.2008, pedeapsă apreciată de natura a asigura scopul coercitiv si preventiv la care face referire dispoziţiile art. 52 Cod penal.

În temeiul disp. art. 184 alin.1şi 3 Cod penal cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă la data de 06/07.09.2008, pedeapsă apreciată de natura a asigura scopul coercitiv şi preventiv la care face referire dispoziţiile art. 52 Cod penal.

În baza disp. art. 86 alin. 1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea disp. art. 3201 Cod proc. penală, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere la data de 06/07.09.2008, pedeapsă apreciată de natura a asigura scopul coercitiv şi preventiv la care face referire dispoziţiile art. 52 Cod penal.

În baza art. 33 lit. a) Cod penal, s-a constatat că cele trei infracţiuni sunt concurente şi în baza art. 34 alin. 1 lit. b) Cod penal s-a dispus contopirea celor trei pedepse aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 4 luni închisoare.

Cu privire la acţiunea civilă exercitată în cauză, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 14 alin.1 Cod proc. penală obiectul acţiunii civile îl constituie tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente pentru paguba cauzată de inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, fapta inculpatului constituind atât temei al răspunderii penale cât şi temei al răspunderii civile ca fapt ilicit. Astfel, soluţionarea acţiunii civile s-a făcut potrivit disp. art. 998 şi art. 999 C. civ, care prevăd faptul că orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.

Din prevederile legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie sa fie întrunite cumulativ mai multe condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi existenta vinovatei celui care a cauzat prejudiciul. Prejudiciul trebuie să aibă caracter cert şi să nu fi fost reparat încă.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă promovată de părinţii şi de fratele victimei, potrivit capitolului 19 din Rezoluţia 75-7 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei „în urma decesului victimei n-ar trebui să se acorde o astfel de reparare altor persoane decât tată şi mamă, soţ şi soţie,

66

logodnic şi copiii victimei; chiar în aceste cazuri, repararea ar trebui supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima, în momentul decesului”. Astfel, din probele administrate în prezenta cauză, a rezultat că între victimă şi părinţii săi au existat relaţii de afecţiune deosebite, motiv pentru care instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă promovată de aceştia şi în baza art. 14, alin. 3, lit. b) şi alin. 5, Cod proc. penală cu referire la art. 998-999 Cod civil şi s-a dispus obligarea inculpatului M I împreuna cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 70.000 lei reprezentând daune morale către părţile civile şi faţă de disp. legale menţionate a respins acţiunea civilă promovată de fratele victimei G.C..

Referitor la constituirea de parte civilă formulată în cauză de partea vătămată O.M. cu suma de 45.000 lei reprezentând contravaloarea autoturismului marca Volvo cu nr. de înmatriculare HG-51-YPZ, proprietatea părţii vătămate, care a fost avariat în totalitate ca urmare a evenimentului rutier care a avut loc la data de 06.09.2008, astfel cum rezultă din fotografiile care au fost realizate cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, instanţa a apreciat-o ca fiind întemeiată, motiv pentru care a admis-o.

În ceea ce priveşte constituirea de parte civilă a părţii vătămate O.M. cu suma de 45.000 lei reprezentând venitul nerealizat în perioada de aproximativ 3 luni cat timp a fost inapt de munca, instanţa de fond a reţinut că la dosarul cauzei a fost depus în copie un contract de muncă încheiat la data de 01.11.2004 cu R L din care rezultă că salariul lunar al părţii vătămate era în valoare de 5833,33 lire lunar, însă din declaraţia martorului audiat în cauza la propunerea părţii vătămate, F.F.V., acesta nu a putut preciza instanţei locul de munca actual al părţii vătămate şi nici perioada în care aceasta nu a putut să lucreze, motiv pentru care a respins cererea părţii vătămate apreciind ca prejudiciul invocat nu are caracter cert.

Referitor la constituirea de parte civilă cu suma de 60.000 lei daune morale prima instanţă a reţinut ca Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează negativ participarea acesteia viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu situaţia sa anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Ca atare, urmare vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, partea civilă a suferit şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata unor daune morale a căror întindere a fost stabilită de către instanţa în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi de intensitatea suferinţelor cauzate, la suma de 20.000 lei.

În baza art. 14 alin. 3 lit. b) Cod procedură penală cu referire la art. 998- 999 Cod civil inculpatul M.I. a fost obligat împreună cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata sumei de 353,04 lei despăgubiri civile reprezentând daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenta Sfântul Pantelimon.

Faţă de culpa infracţională a inculpatului, instanţa, în baza art. 191 Cod procedură penală, prima instanţă l-a obligat pe acesta la 550 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând cheltuieli judiciare aferente fazei de urmărire penală şi 350 de lei aferente fazei de judecată, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

Împotriva sentinţei penale nr.1083/18 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, inculpatul M.I., Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi părţile civile G.C.V., G.A.L., G.G. şi O.M..

Prin motivele scrise de recurs, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău a criticat sentinţa sub două aspecte de nelegalitate, respectiv greşita soluţionare a laturii civile şi omisiunea prelevării probelor biologice în conformitate cu prevederile Legii nr.76/2008.

În privinţa primului motiv s-a arătat că reglementarea juridică a răspunderii civile a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, guvernată de dispoziţiile Legii nr. 32/2000 şi a normelor adoptate în temeiul acesteia, reprezintă o transpunere a legislaţiei comunitare şi urmăreşte obiectivul înscris în preambulul directivei 2009/103/CE, ca victima să nu rămână nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu e asigurat.

Prin interpretarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, coroborate cu cele ale art. 24 din Codul de procedură

67

penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 3/15.06.2010 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii că în procesul penal, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de autovehicule neasigurate.

Se arată că, din analizarea în întregime a textului Deciziei nr. 3/15.06.2010, reiese cu claritate faptul că nu este o facultate a instanţelor de judecată de a dispune obligarea Fondului la plata despăgubirilor civile ci o obligaţie a acestora, cuvântul „poate" referindu-se strict la delimitarea celor două situaţii posibile: în cazul în care partea vătămată se constituie parte civilă, Fondul poate fi obligat la plata despăgubirilor solicitate, iar în cazul în care partea vătămată nu se constituie parte civilă, Fondul nu poate (evident) să fie obligat la plata unor despăgubiri.

Totodată, art. 11 din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (puse în aplicare prin Ordinul nr.1/2008 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor) prevede că drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente se exercită asupra Fondului, care are legitimare procesuală pasivă privind obligaţia de despăgubire, în limitele şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare iar, conform art. 13, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate.

Prin urmare, normele invocate conduc la concluzia ca Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii va putea fi obligat singur la plata despăgubirilor iar, după plata acestora, se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva condamnatului autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor achitate.

Având în vedere aceste aspecte, se apreciază că în mod greşit, în speţa de faţă inculpatul a fost obligat împreună cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata despăgubirilor materiale şi morale solicitate de părţile civile. De asemenea, se apreciază că despăgubirile morale solicitate de partea civilă G.C.V. (fratele victimei decedate în accidentul rutier produs) sunt în parte justificate, astfel încât instanţa trebuia să admită în parte acţiunea acestuia.

În ceea ce priveşte obligarea inculpatului împreună cu Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii la plata despăgubirilor civile reprezentând daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon, se constată că în cuprinsul aceloraşi norme (cele puse în aplicare prin Ordinul nr.1/2008) se prevede în mod expres la art. 5 alin. 4 că „nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să solicite de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate".

De asemenea, art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevede în mod expres faptul că „persoanele care, prin faptele lor aduc dauna sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistenţa medicală acordată".

Interpretând cele două texte legale, se consideră că, în cauzele de acest gen, la plata despăgubirilor materiale solicitate de unităţile medicale, nu poate fi obligat Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nici singur, nici alături de inculpat, ci doar inculpatul, singur.

În privinţa celei de-a doua critici, se arată că, art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de date Genetice Judiciare prevede în mod expres la alin. 1 faptul că „prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în anexa este dispusă de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare", prelevarea realizându-se, conform alin 2 „la eliberarea din penitenciar".

Din interpretarea celor două aliniate ale aceluiaşi articol, rezultă că norma legală menţionată impune o obligaţie în sarcina instanţei de judecată (şi nu îi acordă o facultate) în cazul în care condamnatul va executa pedeapsa închisorii în regim privativ de libertate.

Întrucât în anexa la Legea nr. 76/2008 este menţionată şi infracţiunea de ucidere din culpă, iar instanţa de judecata 1-a condamnat pe inculpatul M I la o pedeapsă cu închisoarea pe care acesta o va executa în regim privativ de libertate, se apreciază că hotărârea judecătorească recurată este nelegală sub aspectul omisiunii instanţei de a se pronunţa cu privire la prelevarea probelor biologice de la inculpat.

68

Recurenţii-părţi civile părţile civile G.C.V., G.A.L., G.G. şi O.M.., prin apărător ales, au solicitat admiterea recursurilor formulate, casarea în parte a sentinţei şi în rejudecare, acordarea unor despăgubiri corespunzătoare părinţilor victimei şi fratelui acesteia, respectiv redozarea acestora pentru partea civilă O.M., întrucât apreciază că soluţia primei instanţe este contestabilă, cuantumul despăgubirilor acordate neputând compensa şi nici repara prejudiciul moral suferit de acestea.

S-a arătat că din probele administrate în cauză, respectiv proba testimonială cu martori şi proba cu înscrisuri, rezultă că relaţia afectivă dintre victimă şi părţile civile a fost una normală, firească, neputându-se ajunge la o reparare justă şi echilibrată a suferinţei pricinuite prin săvârşirea infracţiunii.

Totodată, s-a mai arătat că aprecierea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să se facă în raport de gravitatea faptei şi a circumstanţelor în care a fost comisă. G.C.V. a fost cel care a avut procură de la celelalte părţi civile, a venit în ţară pentru acest eveniment şi s-a ocupat de toate demersurile necesare în astfel de cazuri. Părţile civile au fost în imposibilitatea morală de a se prezenta la instanţa de fond, neputând fi în prezenţa autorului faptei.

Recurentul-inculpat nu a motivat în scris recursul, iar cu ocazia dezbaterilor, prin apărătorul său ales, a criticat sentinţa atât în ceea ce priveşte latura penală a cauzei cât şi cu privire la latura civilă a acesteia.

În ceea ce priveşte latura penală a cauzei s-a arătat că, deşi faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului prezintă un pericol social deosebit, nu s-ar fi impus aplicarea unei pedepse cu executare în regim privativ de libertate.

S-a mai arătat că inculpatul este o persoană care munceşte pământul, la momentul producerii accidentului acesta venea cu tractorul spre casă, circulând pe un drum de câmp. Apreciază că instrumentarea dosarului prezintă anumite hibe, din punctul său de vedere existând o culpă comună a părţilor.

Deşi inculpatul a beneficiat la soluţionarea cauzei în fond de aplicarea dispoziţiilor art. 3201 Cod proc. penală, această împrejurare nu împiedică instanţa să analizeze circumstanţele reale ale comiterii faptei şi să constate existenţa unor elemente ce pot fi benefice situaţiei juridice a inculpatului. Inculpatul nu este genul de persoană pentru a cărei reeducare să fie necesară executarea pedepsei în regim privativ de libertate. Acesta are doi copii minori, iar în toate activitatea sa nu a avut nicio abatere.

În aceste condiţii, apreciază că instanţa de control judiciar ar putea dispune aplicarea dispoziţiilor art. 861 Cod penal, desfăşurarea acestui proces fiind suficientă pentru reeducarea acestuia.

Totodată, apreciază că şi partea vătămată prezintă o culpă în producerea accidentului, având în vedere viteza cu care circula pe timp de noapte, când vizibilitatea este redusă, un ghinion teribil făcând ca accidentul să se producă tocmai în timpul când inculpatul traversa acel drum public.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, recurentul apreciază că aceasta este parţial corect soluţionată, având în vedere că prima instanţă nu a acordat despăgubiri fratelui victimei, deşi este cunoscut faptul că membrii unei familii sunt împreună şi la bine şi la greu.

Totodată, apreciază că instanţa de fond a greşit şi atunci când a acordat despăgubiri morale părţii civile O.M., pronunţând o soluţie nelegală. Recurentul-parte responsabilă civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, a criticat sentinţa pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea parţială a sentinţei penale numai în ceea ce priveşte latura civilă, şi în rejudecare, menţinerea cuantumului daunelor morale acordate părţilor civile G.A. şi G.G., care au fost corect cuantificate de instanţa de fond, menţinerea cuantumului daunelor morale acordate părţii civile O.M., care au fost corect cuantificate de instanţa de fond, înlăturarea obligării Fondului la plata pretenţiilor materiale nedovedite cu înscrisuri în sensul dispoziţiilor art. 1191 vechiului Cod Civil acordate părţii civile O.M., înlăturarea obligării FPVS la plata cheltuielilor de spitalizare şi obligarea inculpatului în solidum cu FPVS la plata despăgubirilor civile către părţile civile.În motivarea recursului s-a arătat că modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond este justă şi temeinică, iar cu privire la daunele materiale acordate părţii civile O.M. s-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice auto care să stabilească suma care se cuvine cu titlul de despăgubire ca urmare a avarierii autoturismului înmatriculat în Marea Britanie.Totodată, recurentul a solicitat să se constate că unităţile spitaliceşti care au prestat servicii medicale vor putea recupera cheltuielile efectuate direct de la persoana vinovată pentru crearea prejudiciului, fără însă a beneficia de garanţia Fondului.S-a mai arătat că avantajele unei astfel de obligări „in solidum" a inculpatului şi a FPVS sunt importante prin prisma acţiunii în regres pe care urmează să o promoveze Fondul faţă de partea responsabilă de producerea prejudiciului: astfel, pe lângă degrevarea activităţii instanţelor de judecată mai intervine şi posibilitatea Fondului de a pune direct în executare hotărârea, mărindu-se şansele de a putea recupera de la inculpat sumele achitate cu titlul de despăgubire.În plus, aceasta va duce la o simplificare a activităţii proprii a FPVS, având avantajul de a scuti Fondul de plata unor taxe de timbru în cadrul acţiunii de regres, taxe care - în cazul acţiunilor de regres bazate pe o hotărâre penală - în mod invariabil sunt solicitate de instanţele civile.

69

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele, conform art.3856 alin.3 şi art.3859 Cod procedură penală, constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău este fondat în parte, urmând a fi admis ca atare, iar recursurile declarate de inculpat, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi părţile civile sunt nefondate, pentru considerentele care succed:

Astfel, în privinţa stării de fapt se constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă, din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care inculpatul-recurent a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, cât şi săvârşirea acestora, cu vinovăţie în forma cerută de lege.

În cauză, judecata a avut loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ca urmare a declaraţiei inculpatului de recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, declaraţie dată conform dispoziţiilor art. 3201 alin.2 Cod procedură penală, şi în urma căreia acesta a beneficiat de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, conform alineatului 7 al aceluiaşi articol.

Încadrare juridică stabilită de instanţa de fond este, de asemenea, adecvată stării de fapt reţinute şi dispoziţiilor legale ce reglementează faptele inculpatului, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă şi de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere prev. de art.178 alin. 1,2,3 Cod penal, art. 184 alin. 1 şi 3, art. 85 alin. 1 şi art.86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., toate cu aplic. art. 33 lit. a) Cod penal.

Prin urmare, instanţa de fond a soluţionat corect acţiunea penală, reţinând în mod judicios vinovăţia inculpatului în producerea evenimentului rutier soldat cu uciderea unei persoane şi vătămarea corporală a alteia, culpabil fiind în mod exclusiv, deoarece ambele rapoarte de expertiză tehnică auto efectuate în cauză, precum şi celelalte mijloace de probă administrate (ex. procesul verbal de cercetare la faţa locului), au clarificat pe deplin dinamica accidentului precum şi posibilităţile legale de evitare a acestuia de către părţile implicate.

Pe de altă parte, în faţa primei instanţe inculpatul a uzat de aplicarea art.320/1 C.pr.penală, astfel încât Curtea nu poate primi criticile inculpatului referitoare la existenţa unei culpe comune, prin reţinerea şi a culpei părţii vătămate O.M. în producerea accidentului, având în vedere că inculpatul şi-a însuşit probele administrate în faza de urmărire penală şi a solicitat să fie judecat în baza acestor probe, pe baza cărora s-a stabilit culpa sa exclusivă.

Referitor la critica de netemeinicie circumscrisă cazului de casare prev. de art. 385 9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. privind greşita individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare, formulată de inculpat, se constată că, potrivit acestui text de lege, hotărârea penală este supusă casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art.72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Procesul de individualizare a pedepselor constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea, şi presupune atât analizarea aspectelor defavorabile cât şi a celor favorabile inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art.72 Cod penal. Pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită trebuie în acelaşi timp individualizată pentru a răspunde principiului proporţionalităţii în sensul unui raport echitabil şi echilibrat între fapta comisă şi răspunderea penală şi a unei corecte, necesare şi corespunzătoare adecvări a pedepsei la scopul legii penale, în condiţiile prevăzute de art.52 Cod penal.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită cât şi referitor la comportamentul infractorului care trebuie astfel să se convingă că nerespectarea legii presupune pedepsirea sa şi să evite în viitor comiterea unor alte fapte antisociale.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic şi legal, în contextul concret al cauzei, având în vedere situaţia de fapt reţinută şi datele care caracterizează persoana inculpatului, Curtea constată că instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acesteia, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen..

70

Astfel, raportat la gravitatea faptelor comise, dată în primul rând de natura infracţiunilor deduse judecăţii, fiind vorba de infracţiuni contra vieţii şi de pericol, dar mai ales de împrejurările concrete în care aceasta s-au săvârşit, respectiv inculpatul a condus un ansamblu de vehicule, format din tractor şi remorcă, fără a poseda permis de conducere şi după ce a consumat băuturi alcoolice care i-au provocat o alcoolemie aproape triplă faţă de limita legală admisă, s-a angajat în traversarea unui drum european (E85) intens circulat, pe timp de noapte, fără a se asigura şi fără a avea posibilitatea să fie observat de ceilalţi participanţi la trafic, încălcând astfel nu numai regulile privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi cele mai elementare reguli de conduită preventivă în timpul desfăşurării unei activităţi, fiind o reală sursă de primejdie pentru cei din jur, Curtea apreciază că pedepsele stabilite de instanţa de fond, orientate către minimul special prevăzut de lege, corespund criteriilor generale de individualizare judiciară, fiind de natură să-şi atingă scopul prevăzut de art.52 Cod penal.

În plus, în prezenţa stării de fapt reţinute şi a consecinţele produse, respectiv pierderea unei vieţi omeneşti, vătămarea corporală a altei persoane şi distrugerea de bunuri, nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare, justificate doar de lipsa antecedentelor penale sau de o conduită anterioară bună, şi care ar avea drept consecinţă coborârea pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege.

Or, în atare situaţie, fiind aplicată pedeapsa rezultantă minimă de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru cele trei infracţiuni săvârşite de inculpat, legea nu permite o altă modalitate de executare a pedepsei, în sensul că nu se pot aplica dispoziţiile art. 81, 861 sau 867 Cod penal, care condiţionează aplicarea unei pedepse de cel mult 3 ani pentru concursul de infracţiuni.

Ca atare, critica formulată de inculpat este nefondată, nefiind justificată aplicarea unei pedepse mai mici inculpatului sau schimbarea modalităţii de executare în contextul real şi a circumstanţelor ce caracterizează persoana acestuia.

Cât priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, Curtea constată că, sub aspectul întinderii daunelor morale şi materiale, prima instanţă a realizat o analiză temeinică a materialului probator administrat şi a evaluat corect despăgubirile materiale şi daunele morale suferite de părţile civile, suma de 70.000 lei acordată cu titlu de daune morale părţilor civile G.A. şi G.G., ca şi sumele de 45.000 lei daune materiale şi 20.000 lei daune morale acordate părţii civile O.M., fiind just individualizate şi temeinic argumentate. În acest sens, în privinţa daunelor morale, corect au fost avute în vedere legăturile strânse ce au existat între victimă şi părinţii săi G.A. şi G.G., fiind de netăgăduit că aceştia au fost afectaţi de moartea intempestivă a victimei, existenţa cotidiană a acestora fiind marcată în mod negativ, cu consecinţe ireversibile asupra vieţii de familie, aspecte în raport de care Curtea constată că suma acordată acestor părţi cu titlu de daune morale este deplin justificată, reprezentând o compensare a suferinţei si o satisfacţie echitabilă pentru părţi.

Totuşi, trebuie subliniat că respectarea principiilor echităţii şi reparării pagubei fără ca aceasta să genereze o îmbogăţire nejustificată, drept criterii obiective de evaluare a daunelor morale, impune ca la întinderea acestora să fie luate în considerare circumstanţele concrete în care s-a produs accidentul rutier, persoana victimei şi statutul său social, inclusiv sursele sale de subzistenţă şi disponibilitatea ajutorării familiei sale, inclusiv a părinţilor săi. În aceste circumstanţe, în lipsa unor dovezi care să justifice acordarea despăgubirilor solicitate în cuantum de 850.000 lei, Curtea constată că suma acordată de prima instanţă răspunde principiilor echităţii şi reparării pagubei fără ca aceasta să genereze o îmbogăţire nejustificată.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în cazul părţii civile O.M., suma de 20.000 lei acordată cu titlu de daune morale reprezintă o compensare a suferinţei si o satisfacţie echitabilă, având în vedere că această parte a suferit leziuni ce au necesitat 40-45 zile îngrijiri medicale.

Ca atare, criticile recurentelor părţi civile G.A., G.G. şi O.M. privind majorarea cuantumului daunelor morale sunt nefondate.

Tot nefondată este şi critica părţii civile G.C.V. privind respingerea cererii de acordare de despăgubiri pentru daune morale către această parte, cât timp s-a dovedit că, fiind fratele victimei, locuia şi lucra de mai mult timp într-o altă ţară, având o viaţă separată, păstrând legături sporadice cu victima. În acord cu recomandările formulate în capitolului 19 din Rezoluţia 75-7 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, Curtea consideră că nu se pot acorda despăgubiri cu

71

titlu de daune morale doar pe temeiul existenţei unor raporturi de rudenie cu victima accidentului de circulaţie, fără a dovedi existenţa unor legături strânse de afecţiune. Însă, chiar şi în această situaţie, acordarea despăgubirilor se justifică numai membrilor care fac parte din familia ,,restrânsă” (părinţi, soţie, copii), nu şi către membrii familiei ,,lărgite”, care nu ar putea cunoaşte limite.

Totodată, Curtea observă că şi criticile inculpatului referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale părţii vătămate O.M. din perspectiva reţinerii unei culpe comune în producerea accidentului, nu sunt fondate, în condiţiile în care nu s-a reţinut o culpă a acestei părţi în producerea accidentului.

Referitor la critica părţii responsabile civilmente Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii privind despăgubirile materiale acordate aceleiaşi părţi, Curtea, contrar susţinerilor recurentului, constată că atât existenţa cât şi întinderea prejudiciului material suferit de partea civilă O.M. au fost dovedite.

În acest sens, reţine că, potrivit contractului aflat la dosarul de urmărire penală (filele de la sfârşitul dosarului nenumerotate în ordine), autoturismul marca Volvo, cu nr. ............, aparţinea părţii civile O.M., fiind achiziţionat cu suma de 12.950 lire sterline, iar din procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice anexate rezultă a acest bun a fost avariat în proporţie de peste 80%.

Prin urmare, acordarea sumei de 45.000 lei cu titlu de despăgubire materială reprezentând contravaloarea bunului distrus este temeinic justificată.

Cât priveşte motivul de recurs formulat de procuror, referitor la antrenarea răspunderii solidare cu inculpatul a Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii la plata despăgubirilor civile, Curtea consideră că acesta este fondat, fiind invocată corect decizia nr.3/15 iunie 2010 pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite în susţinerea lui.

Astfel, prin decizia menţionată, admiţându-se recursul în interesul legii s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art.25/1 din Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, coroborate cu art.24 c.pr.penală, că în procesul penal Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente şi poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate, decizia fiind obligatorie, potrivit art.414/5 alin.4 C.pr.penală.

Atâta vreme cât această decizie stabileşte în mod expres că Fondul poate fi obligat singur la plata despăgubirilor, excluzându-se în mod expres şi neîndoielnic obligarea acestuia în solidar cu inculpatul la plata acestor despăgubiri, prin formularea dispozitivului deciziei de maniera „poate fi obligat singur iar nu în solidar cu inculpatul”, Curtea apreciază că prima instanţa a greşit obligând inculpatul împreună cu Fondul la despăgubiri către părţile civile.

Din acest punct de vedere, Curtea consideră că nu se mai pot face discuţii asupra calităţii Fondului de parte responsabilă civilmente în procesul penal şi nici asupra obligării exclusive a acesteia la plata despăgubirilor civile stabilite în favoarea părţilor civile, câtă vreme se exclude în mod indubitabil obligarea inculpatului în solidar cu Fondul la plata acestor despăgubiri.

În plus, în opinia Curţii, calitatea de parte responsabilă civilmente nu atrage automat o răspundere pe temeiul solidarităţii cu inculpatul în privinţa prejudiciului civil. În acest sens, se au în vedere în primul rând dispoziţiile art. 24 alin. 3 Cod proc. pen., potrivit cărora partea civilmente responsabilă este persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. Aşadar, răspunderea acestei părţi este angajată, îndeobşte, pentru fapta altuia şi nu pentru fapta sa, putându-se vorbi de o solidaritate procesuală nu şi de o răspundere civilă solidară.

În al doilea rând, pornind de la regulile care guvernează răspunderea civilă, se observă că răspunderea solidară nu poate fi angajată în afara ideii de culpă a persoanei chemată să răspundă solidar. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1003 Cod civil (în vigoare la data faptei), potrivit cărora ,,când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”.

Or, în privinţa răspunderii Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii nu s-a pus şi nu se poate pune în discuţie existenţa unei culpe proprii, cât timp nu se are în vedere o faptă proprie, ci o răspundere pentru fapta altuia, iar în cadrul acestei răspunderi temeiul nu este culpa Fondului prezumată sau dovedită rezultată dintr-un raport juridic sau de orice altă natură între acesta şi

72

persoana culpabilă de producerea daunei, ci legea care obligă Fondul să desdăuneze victimele accidentului. Prin urmare, în acest caz se poate vorbi de o răspundere obiectivă, dincolo de orice culpă, desprinsă din lege, şi nu o răspundere subiectivă sau mixtă, ce are ca temei culpa codebitorului solidar.

Aşadar, Fondul este chemat în temeiul legii, respectiv disp. art. 251 din Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, să despăgubească victimele accidentului în locul şi pentru inculpat şi nu alături sau în solidar cu acesta. El are rolul de a despăgubi partea păgubită, fără a avea în cauză poziţia unui codebitor solidar, căruia să-i fie aplicabile prevederile art.1052 şi art.1053 Cod civil (în vigoare la data faptei), potrivit cărora obligaţia solidară se împarte între codebitori, codebitorul solidar, care a plătit datoria în totalitate, neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia.

După plata despăgubirilor, Fondul se subrogă, integral, în drepturile victimei, putând urmării inculpatul pentru întreaga sumă desdăunată.

Sub acest aspect Curtea constată că, art.13 din Legea nr.32/2000 stabileşte că după plata despăgubirilor Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligaţia să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.

Acesta constituie izvorul legal al dreptului de regres conferit Fondului şi prin urmare, acest drept de regres nu are nevoie de o altă consacrare prin hotărâre judecătorească, atâta timp cât el decurge din însăşi dispoziţiile legale.

Prin urmare, neexistând temei pentru justificarea răspunderii solidare, Curtea constată că se impune reformarea hotărârii primei instanţe sub acest aspect, urmând a se dispune obligarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, în calitatea de parte responsabilă civilmente, singur, la plata despăgubirilor către părţile civile şi nu împreună cu inculpatul, această modalitate fiind conformă deciziei nr.3/15 iunie 2010 pronunţată de ÎCCJ – Secţiile Unite.

Relativ la motivul de recurs ce vizează greşita obligare a Fondului la plata cheltuielilor de spitalizare, Curtea reţine că instanţa de fond a stabilit o atare obligaţie având în vedere disp. art.25/1 din Legea nr.32/2000 potrivit cărora scopul Fondului este de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente în situaţia în care, vehiculul ce a provocat accidentul nu a fost identificat sau proprietarul acestui vehicul nu avea asigurare de răspundere civilă, deşi avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.

În speţă, una dintre situaţiile prevăzute de acest text legal este fără dubiu, incidentă, atâta vreme cât inculpatul nu încheiase asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru autovehiculul care a provocat accidentul.

Curtea mai observă că, potrivit art.313  alin.1 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către casele de asigurări şi constituie venituri ale fondului de asigurări sociale de sănătate.

Din economia celor două texte legale, rezultă fără echivoc dreptul unităţii medicale, ca terţă persoană păgubită prin accidentul produs de inculpat, de a-şi recupera prejudiciul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate, şi obligaţia corelativă a Fondului de a acoperii, acest prejudiciu, urmând ca şi această despăgubire să fie recuperată de la inculpat.

În legătură cu temeiul legal invocat de către procuror sub acest aspect, Curtea relevă că Ordinul nr.1/2008 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nu poate să modifice sau să adauge la lege, iar aceasta din urmă nu distinge între persoanele păgubite prin accidente.

Aşa fiind, Curtea constată că prima instanţă în mod judicios a procedat la stabilirea obligaţiei de dezdăunare ce incumbă Fondului, în favoarea unităţii spitaliceşti, critica fiind, sub acest aspect, neîntemeiată.

Analizând şi ultimul motiv de recurs formulat de procuror, privind omisiunea instanţei de fond de a dispune prelevarea de probe biologice de la inculpat, Curtea constată că acesta este fondat.

Astfel, în art.7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a prevăzut expres că prin hotărârea de condamnare se dispune

73

de instanţa de judecată prelevarea probelor biologice de la persoanele persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în anexa legii, iar în această anexă, la pct.5 este înscrisă infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 178 Cod penal. Aşa fiind, sub acest aspect, Curtea, cu majoritate, în baza art.38515 alin.(1) pct.(2) lit.d) Cod procedură penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău împotriva sentinţei penale nr.1083/18 octombrie 2012 pronunţată de Judecătoria Buzău, pe care a casat-o în parte, în sensul celor menţionate.

(Judecător Daniel Dinu)

[16] Drept procesual penal. Partea specială. Recunoaşterea vinovăţiei şi judecata cauzei în procedura simplificată. Recurgerea la dreptul la tăcere în cadrul procedurii simplificate de judecată.

După exprimarea manifestării de voinţă, în sensul însuşirii probelor administrate la urmărirea penală, recunoaşterii vinovăţiei din partea inculpatului şi solicitării judecării cauzei în procedură simplificată, recurgerea la dreptul la tăcere nu poate avea, în nici un caz, semnificaţia înlăturării efectelor recunoaşterii vinovăţiei, cu consecinţa respingerii cererii de judecată a cauzei în procedură simplificată.

Atât timp cât inculpatul, având asistenţă juridică asigurată prin intermediul apărătorului ales, a recunoscut vinovăţia sa prin exprimarea personală a voinţei de judecată a cauzei în procedură simplificată, în condiţiile prevăzute de art. 320/1 al.1 C.pr.penală, recurgerea la dreptul de a nu da nici o declaraţie nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea de a nu da o altă declaraţie decât cea de recunoaştere a vinovăţiei, care fusese deja dată şi semnată de către inculpat în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

Nu se poate pune deci problema unei incompatibilităţi între judecarea cauzei în procedură simplificată şi conţinutul dreptului la tăcere, atât timp cât, cele două instituţii juridice au sediul materiei diferit, precum şi conţinut şi efecte diferite, iar recurgerea la dreptul la tăcere, după exprimarea voinţei privind judecarea în procedură simplificată, nu poate avea efectul anulării manifestării de voinţă privind recunoaşterea vinovăţiei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 748 din 24 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr. 82/22.01.2013 pronunţată de Judecătoria Ploieşti a fost condamnat inculpatul C.M.C. după cum urmează:- pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prev. de art. 87 al.1 din O.U.G. 195/2002, cu aplicarea art. 320/1 alin. 7 C.p.p., faptă din data de 29.11.2011, la pedeapsa de 10 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 71 şi 64 lit. a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.p.

Pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prev. de art. 86 alin.1 din OUG 195/2002, rep. cu aplicarea art. 3201 alin. 7 C.p.p., faptă din data de 29.11.2011, la pedeapsa de 10 luni închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art.71 şi 64 lit.a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.p.

Pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prev. de art.89 al.1 din OUG nr.195/2002 cu aplic.art.3201 al.7 Cpp, faptă din data de 29.11.2011, la 2 (doi) ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi prev. de art. 71 şi 64 lit. a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege în alegerile legislative, prev. de art. 64 al. 1 lit. a C.p.

S-a constatat că inculpatul a săvârşit cele trei infracţiuni în concurs, conform art.33 lit.a,b Cod penal.

În baza art.34 al.1 lit.b Cp, s-au contopit pedepsele aplicate mai sus inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2(doi) ani închisoare.

74

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 lit. a şi b C.p., cu excepţia dreptului de a alege, prev. de art. 64 al.1 lit. a C.p.

În temeiul art. 86/1 al.1,2 C.pen., s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 86 ind. 2 al.1 C.pen.

În temeiul art. 71 al. 5 C.pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatei, pe durata termenului de încercare de mai sus.

În baza art. 86/3 C.p. s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova conform programului de supraveghere;- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art.359 C.pr.pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art.86 ind. 4 C.pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din prezenta hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, la data de 29.11.2011, in jurul orelor 02,10, inculpatul , fără a poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule, a condus autovehiculul marca F. cu numărul de înmatriculare ........... pe DN 1 B pe raza localităţii A.P.şi pătrunzând în incinta staţiei de distribuţie carburanţi L.A. 1 situată la intersecţia acestui drum cu DN 1 D pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi a lipsei deprinderilor practice necesare, a intrat în coliziune cu bara de protecţie a unei pompe din incinta staţiei, accidentul soldându-se cu avarierea autovehiculului. După producerea accidentului, învinuitul a plecat la domiciliu unde a fost găsit de către organele de poliţie în jurul orelor 02,55.

A fost testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind la orele 02,58 de 0,80 mg/l alcool pur în aerul expirat, fiind fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, unde i-au fost recoltate două probe biologice de sânge la orele 03.30 şi 04.30. Conform Buletinului de analiză toxicologică a alcoolemiei nr. 2581/2582 din data de 30.11.2011, în urma analizării probelor recoltate, au rezultat valorile de 1,70 gr.0/00, şi respectiv de 1,50 gr.°/oo alcool pur în sânge.

Deşi între momentul conducerii autovehiculului (ora 02.10) şi cel al recoltării probei de sânge s-a scurs un interval de timp de circa 1 oră şi 20 de minute, coroborat şi cu rezultatul testării aerului expirat (0,80 mg/l, adică echivalentul a cea 1,60 g/l alcool în sânge), în condiţiile în care din punct de vedere ştiinţific, eliminarea/oxidarea alcoolului ingerat nu ar fi putut genera o scădere suficient de mare în perioada de timp mort, s-a desprins concluzia că învinuitul a condus având o îmbibaţie de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge.

Înainte de începerea cercetării judecătoreşti instanţa de fond a adus la cunoştinţă inculpatului posibilitatea pe care o are de a solicita instanţei ca soluţionarea cauzei să se facă în procedura simplificată în baza probelor care au fost administrate în faza de urmărire penala, în măsura în care acesta îţi însuşeşte probele şi recunoaşte faptele, astfel cum au fost descrise în actul de sesizare.

Inculpatul prin apărător a arătat la termenul din 08.01.2013, că înţelege să se prevaleze de dispoz. art 320 ind.1 c.p.p şi judecata să se facă în procedura simplificată, învederând instanţei că îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală şi le cunoaşte, ne mai solicitând alte probe noi, înţelegând totodată să recunoască în totalitate şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 322 C.pr.penală înainte de a îi fi consemnată poziţia inculpatului, instanţa i-a explicat acestuia in ce constă învinuirea ce i se aduce prin actul de sesizare.

Instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 320 ind.1 C.pr.penală alin.1 referitoare la împrejurarea că până la începerea cercetării judecătoreşti, daca instanţa se consideră lămurită, iar inculpatul recunoaşte în totalitate şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa şi nu mai solicită probe noi fiind de acord cu cele administrate în cursul urmăririi penale pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, a procedat la audierea inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptelor.

75

Prin raportare la declaraţia inculpatului dar şi faţă de împrejurarea că instanţa s-a considerat lămurită, probele administrate în cursul urmăririi penale fiind suficiente şi edificatoare în cauza, stabilind vinovăţia dincolo de orice dubiu, a admis cererea acestuia şi a păşit la soluţionarea cauzei în procedura simplificată.

Faţă de împrejurarea că inculpatul înainte de începerea cercetării judecătoreşti a solicitat judecarea în procedura simplificată, înţelegând să pledeze pentru recunoaşterea vinovăţiei asumându-şi în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare al instanţei,văzând dispoziţiile art. 320 ind.1 alin.7 C.pr.penală, instanţa a apreciat că inculpatul poate beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege. Instanţa a reţinut de asemenea circumstanţele reale şi personale ale cauzei şi limitele de pedeapsă stabilite de lege şi, având în vedere şi dispoziţiile procedurale, a aplicat inculpatului pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege şi a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 10(zece) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.86 al.1 din OUG 195/2002, la o pedeapsă de 10 (zece) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin1 OUG 195/2002, la o pedeapsă de 2(doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.89 al.1 OUG 195/2002, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea aceea de 2 (doi) ani închisoare, apreciind că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este mai eficientă pentru reeducarea inculpatului, în considerarea atât a faptului că acesta va fi obligat să se prezinte la un organism specializat, care este abilitat prin lege să realizeze reinserţia socială a celor condamnaţi cât şi a faptului că, în ipoteza în care inculpatul va persista în activitatea infracţională, va executa, alături de pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi inculpatul C.M.C.

Recurentul inculpat C.M.C., prezent personal în faţa instanţei de recurs, a declarat că înţelege să-şi retragă calea de atac.

Recursul declarat de Ministerul Public vizează nelegalitatea sentinţei atacate, susţinându-se că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor, în speţă, realizându-se o greşită aplicare a disp. art. 320/1 C. pr.penală, care reglementează judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

În acest sens s-a argumentat că, în faţa primei instanţe, inculpatul a arătat că doreşte să fie judecat în baza procedurii simplificate, respectiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 320/1 cod pr.penală, dar nu a dat nicio declaraţie, rezervându-şi dreptul la tăcere, fără să recunoască săvârşirea faptelor în faţa judecătorului.

Însă, din analiza dispoziţiilor art. 320/1 al.1 şi 2 cod pr. penală rezultă că pentru judecarea în procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei rezultă fără echivoc că inculpatul trebuie să facă un demers preliminat şi anume să recunoască personal şi în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei.

Simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a se recurge la procedura instituită de disp. art. 320/1 al.1 cod pr. penală nu conduce de plano la urmarea acestei proceduri şi aplicarea unei pedepse în limitele prev. de art. 320/1 alin. 7 cod pr. penallă, instanţa de judecată fiind cea care verificând condiţiile impuse de dispoziţiile art. 320/1 cod pr. penală dispune urmarea acestei proceduri.

Din acest punct de vedere se consideră că judecarea în procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este compatibilă cu natura juridică a conţinutului dreptului la tăcere care presupune dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la fapta ce i se atribuie ori învinuirea ce i se aduce şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare. Dreptul la tăcere a apărut şi a urmărit tocmai a proteja orice persoană ca prin propriile declaraţii să nu devină obiect al unui proces penal.

Procedura simplificat a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei introdusă prin Legea 202/2010 are un fundament cu totul opus dreptului la tăcere, are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă inculpatul declară personal sau prin înscris autentic înainte de citirea actului de sesizare a instanţei că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu, solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Mai mult decât atât, procedura instituită de instanţa de judecată de a se da citire declaraţiilor inculpatului din faza de urmărire penală, raportat la refuzul acestuia de a da o declaraţie în faţa judecătorului, consideră că este o total greşită şi în afara legii.

76

Admiterea judecării inculpatului C.M.C. în procedura simplificată instituită de disp. art. 320 ind. 1 C.p.p., în condiţiile în care acesta nu a recunoscut în faţa instanţei săvârşirea faptelor, prin citirea declaraţiilor inculpatului de la urmărire penală consideră că este în contradicţie totală cu argumentele ce au stat la baza adoptării acestei proceduri, respectiv pledoaria de vinovăţie a inculpatului raportat la reducerea limitelor pedepsei.

Or, în acest caz, în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, rezervându-şi dreptul la tăcere, instanţa a greşit când a admis cererea de judecare în procedura simplificată, judecata trebuia să urmeze după procedura de drept comun.

Se solicită instanţei de control judiciar admiterea căii de atac, desfiinţarea în parte a sentinţei în sensul criticilor formulate, si pronunţarea unei hotărâri legale.

Recursul este nefondat.Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă

interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă legal administrate în cele două faze ale procesului penal din care rezultă atât existenţa faptelor pentru care recurentul inculpat C. M.C. a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acestora cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpat, mijloacele de probă, astfel cum au fost evidenţiate de către prima instanţă în considerentele sentinţei atacate, coroborându-se cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, soluţia de condamnare fiind legală, iar pedeapsa just individualizată.

În ceea ce priveşte criticile formulate, în prezenta cale de atac, curtea constată că nu există motive de reformare a sentinţei atacate şi că disp. art. 320/1 C.pr.penală, au fost în mod just aplicate la primul grad de jurisdicţie, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege în acest sens.

Astfel, din încheierea de amânare a pronunţării de la data de 08.01.2013 aflată la fila 17 dosar fond, rezultă că după aducerea la cunoştinţă de către prima instanţă a posibilităţii judecăţii cauzei în procedură simplificată prin aplicarea disp. art. 320/1 C.pr.penală, prin însuşirea probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa de judecată a constatat că inculpatul, personal şi-a exprimat voinţa în sensul însuşirii probelor administrate în faza urmăririi penale şi a recunoaşterii vinovăţiei sale, solicitând ca judecata să se realizeze în baza probelor administrate la urmărirea penală, conform art. 320/1 alin.1 C.pr.penală.

Poziţia exprimată personal de către inculpat, asistat de apărătorul său ales a fost consemnată în declaraţia de inculpat, aflată la fila 15 dosar fond, declaraţie semnată personal de către inculpat.

Este adevărat că, în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării se face menţiunea că după recunoaşterea vinovăţiei şi după citirea actului de sesizare a instanţei, punându-i-se în vedere inculpatului dreptul de a nu face nici o declaraţie, inculpatul a arătat că nu doreşte să dea declaraţie, însă curtea constată că o atare menţiune nu este de natură a anula sau înlătura efectele recunoaşterii vinovăţiei, precum şi judecata cauzei în procedura simplificată, atât timp cât voinţa exprimată personal de către inculpat este certă sub acest aspect, iar celelalte condiţii prevăzute de lege în ceea ce priveşte judecata cauzei în procedură simplificată sunt în mod cert îndeplinite.

Din acest punct de vedere, curtea constată că, după exprimarea manifestării de voinţă, în sensul însuşirii probelor administrate la urmărirea penală, recunoaşterii vinovăţiei şi solicitării judecării cauzei în procedură simplificată, recurgerea la dreptul la tăcere nu poate avea, în nici un caz, semnificaţia înlăturării efectelor recunoaşterii vinovăţiei, cu consecinţa respingerii cererii de judecată a cauzei în procedură simplificată.

Practic, inculpatul a recunoscut vinovăţia sa prin exprimarea personală a voinţei de judecată a cauzei în procedură simplificată, în condiţiile prevăzute de art. 320/1 al.1 C.pr.penală, care s-a constatat la primul grad de jurisdicţie ca fiind în mod just aplicabile în speţă, astfel încât recurgerea la dreptul de a nu da nici o declaraţie nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea de a nu da o altă declaraţie decât cea de recunoaştere a vinovăţiei, care fusese deja dată şi semnată de către inculpat în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine, în mod solid argumentat, că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile prev. de art. 320/1 C.pr.penală, ci dimpotrivă, aceste condiţii sunt pe deplin îndeplinite în speţă, raportat la voinţa expresă manifestată de inculpatul dedus judecăţii, neputându-se conferi o altă semnificaţie răspunsului inculpatului la întrebarea adresată la primul grad de jurisdicţie referitor la dorinţa sa de a da o altă declaraţie, decât aceea că, urmare a recunoaşterii vinovăţiei, orice altă declaraţie apărea ca fiind superfluă, nemaifiind necesară o astfel de precizare

77

în contextul în care recunoaşterea vinovăţiei nu este pusă sub semnul întrebării, ci a survenit în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, având asistenţă juridică asigurată prin intermediul apărătorului ales şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege în acest sens.

Cu alte cuvinte, nu se poate pune problema unei incompatibilităţi între judecarea cauzei în procedură simplificată şi conţinutul dreptului la tăcere, atât timp cât, cele două instituţii juridice au sediul materiei diferit, precum şi conţinut şi efecte diferite, iar recurgerea la dreptul la tăcere, după exprimarea voinţei privind judecarea în procedură simplificată, neputând avea efectul anulării manifestării de voinţă privind recunoaşterea vinovăţiei.

(Judecător Cristina Georgescu)

[17] Confiscare.

Cod penal, art. 118 lit. b) şi lit. e)

Pentru a se dispune confiscarea unui autoturism aparţinând unui inculpat în cazul infracţiunilor de trafic de substanţe cu efect trebuie ca acesta să fie adaptat traficului şi nu un simplu mijloc de transport chiar dacă este al inculpatului iar banii obţinuţi în urma acestei infracţiuni pot fi confiscaţi numai dacă sunt probe din care să rezulte sumele astfel obţinute şi nu în baza unor simple presupuneri.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr.

Prin sentinţa penală nr.2273 din data de 07.12.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art.16 al 1 din Legea 194/2011, cu aplicarea art.41 alin 2 C pen şi art 320 ind 1 alin 7 C pr pen, au fost condamnaţi inculpaţii LAB şi TŞA, la câte o pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de disp art 64 lit a şi b C pen, cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă complementară.

De asemenea, în baza art 16 al 1 din Legea 194/2011, cu aplicarea art 41 alin 2 C pen şi art 320 ind 1 alin 7 C pr pen, a fost condamnată inculpata MACI, faptă din perioada septembrie 2011-iunie 2012, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art.71 alin.2 C. pen. s-a aplicat inculpaţilor pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art.64 lit.a) şi lit.b) C. pen , cu excepţia dreptului de a alege.

Conform disp art 86 ind 1 alin 1 şi 2 C pen , s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată inculpaţilor, pentru un termenul de încercare 5 ani şi 6 luni, pentru inculpata MACI termenul de încercare a fost calculat în cuantum de 3 ani şi 6 luni.

În baza disp art 86 ind 3 C pen, pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpaţii să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, la datele care se vor stabili de acest serviciu; să anunţe Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi despre orice deplasare care depăşeşte 8 zile , precum şi de întoarcerea din deplasare; să comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Prahova schimbarea locului de muncă şi justificarea acestei schimbări; să comunice aceluiaşi serviciu informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele acestuia de existenţă.

În baza disp art 86 ind 3 al 3 C pen, pe durata termenului de încercare, inculpaţilor li s-au impus şi alte obligaţii: să nu frecventeze locurile în care are cunoştinţă că se consumă, se oferă pentru consum sau se comercializează substanţe de natură a produce efecte psihoactive; să nu intre în legătură direct sau indirect cu persoanele de la care a procurat substanţe de natură a produce efecte psihoactive şi cu cele despre care are cunoştinţă că sunt interesate în achiziţionarea sau în comercializarea de asemenea substanţe.

În baza disp art 359 alin 1 C pr pen şi art 86 ind 4 C pen, s-a atras atenţia inculpaţilor asupra consecinţelor nerespectării măsurilor la care au fost obligaţi.

78

În baza disp art 71 al 5 C pen, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

În baza art.118 pct.1 lit.b) Cod penal s-a dispus confiscarea cantităţilor de: 1,78 gr substanţă şi 284 punguţe cu substanţă cristalină de culoare albă; 27 punguţe etichetate “ Pure by Magic Limited Edition, ce conţineau 28,97 gr pulbere cristalină; 37 punguţe sigilate , cu fragmente vegetale, ce conţin 12,95 gr materie, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi XLR-11; 0,50 gr materie vegetală, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi XLR-11; 0,47 gr materie vegetală, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi XLR-11; 43 pliculeţe inscripţionate “ Spice Solid Gold”, goale; 25 pliculeţe neinscripţionate, goale, cantităţile de 54,15; 202,60; 96,79; 99,42; 262,20; 417,86 grame, toate de materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 646 grame şi 230,02 grame pulbere ambalată în punguţă de material plastic transparent; 1,39 grame pulbere cristalină ambalată în punguţă de material plastic; 90 punguţe neetichetate, sigilate, ce conţin 30,66 grame; 0,45 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic1

În baza art. 118 lit. e) Cod penal, s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a sumei de 4.609 lei (suma de 1.159 lei ridicată de la inculpatul LAB, sumele de 2.510 lei şi 940 lei ridicate de la inculpatul TŞA) ca beneficiu dobândit în urma săvârşirii infracţiunii.

În baza art. 165 alin 7 Cod procedură penală s-a ridicat sechestrul asigurator instituit asupra autoturismelor: marca ..........., proprietatea inculpatului LAB; marca Opel Corsa proprietatea inculpatei MACI şi autoturismul marca Renault proprietatea inculpatului TŞA.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în perioada septembrie 2011- iunie 2012, inculpatul TŞA a achiziţionat produse cu substanţe psihoactive, în speţă materie vegetală şi substanţă pulverulentă din Belgia, Anglia sau China şi le expedia prin intermediul firmelor de curierat rapid la diferiţi dealeri secundari din întreaga ţară, luând legătura cu aceştia prin intermediul telefonului mobil sau unui site, aparţinând inculpatului, (convorbirile telefonice referitoare la aceste tranzacţii fiind purtate într-un limbaj codificat).

Pentru a nu putea fi identificat când ridica coletele de la firmele de curierat rapid, inculpatul TŞA solicita comenzile sub un alt nume, în speţă DŞ, însă numărul de telefon indicat pe coletul aparţinând destinatarului era cel al inculpatului TŞA. În acest sens semnificativ este AWB-ul coletului primit de inculpat la data de 03.08.2012 din Belgia, document care a fost recuperat de ofiţerii de poliţie în urma supravegherilor operative solicitate în cauză, fiind aruncat la un coş de gunoi de către inculpat.

Inculpatul TŞA, după ce primea comenzile de la diferiţi dealeri secundari, porţiona aceeaşi substanţă în pliculeţe din material plastic, autosigilante şi le ambala cu denumiri diferite, în speţă M, SG, M, DJ, sau B, în funcţie de comenzi, acestea fiind vândute la preţul de 8-10 lei/plic, în funcţie de mărimea comenzii.

Prin intermediul telefonului mobil, inculpatul TŞA a luat legătura cu inculpatul LAB, care începând cu luna septembrie 2011 a solicitat lunar astfel de substanţe, achiziţionând marfă în valoare de aproximativ 1200 lei/comandă, având şi solicitări de produse în valoare de 4000 lei în luna iunie 2012 şi respectiv 2400 lei în luna august 2012, dată la care a fost prins în flagrant când a ridicat coletul de la o firma de curierat rapid, unde au fost identificate în colet 301 plicuri autosigilante din material plastic transparent, care conţineau substanţă pulverulentă de culoare albă şi 150 de ambalaje de culoare portocaliu cu galben, fiecare având inscripţia SG OB SSA.

Suma de 2400 lei a fost achitată inculpatului TŞA prin intermediul firmei de curierat rapid de către inculpatul LAB şi inculpata MACI în mod egal, urmând astfel ca jumătate din marfă să fie restituită acesteia din urmă de către inculpatul LAB.

Inculpatul LAB oprea o mică cantitate de substanţă pentru consum propriu, iar mare parte o vindea la diferiţi clienţi, fiind identificaţi numiţii PMB, HG, PLG, inculpata MACI şi inculpatul DRD, cărora le-au fost vândute diferite cantităţi de substanţă contra sumei de 20 lei/plic.

La data de 26.04.2012, colaboratorul investigatorului sub acoperire, cu nume de cod NF a procurat de la inculpatul LAB zece ambalaje din carton inscripţionate SO GB SSA în care se aflau zece pliculeţe din material plastic transparent autosigilante, care conţineau o substanţă pulverulentă cristalizată de culoare albă, contra sumei de 300 lei.

Cele 10 ambalaje au fost înaintate către Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul IGPR, care prin Raportul de Constatare Tehnico Ştiinţifică a concluzionat că

79

în proba înaintată s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive 4-MEC ( methilecathinonă ) care face parte din clasa catinonelor.

La data de 07.06.2012, colaboratorul investigatorului sub acoperire, cu nume de cod NF a procurat de la inculpatul LAB un ambalaj din carton inscripţionat SOl GB SSA în care se afla un pliculeţ din material plastic transparent autosigilante, care conţinea o substanţă pulverulentă cristalizată de culoare albă şi un ambalaj de carton inscripţionat PbM – limited Edition, în care se afla un pliculeţ din material plastic transparent, autosigilant care conţinea o substanţă pulverulentă cristalizată de culoare albă, toate contra sumei de 50 lei.

Cele două ambalaje au fost înaintate către Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor din cadrul IGPR, care prin Raportul de Constatare Tehnico Ştiinţifică nr.2157176 din data de 20.06.2012 a concluzionat că în proba înaintată s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive 4-MEC ( methilecathinonă ) care face parte din clasa catinonelor.

Inculpatul LAB se deplasa cu autoturismul proprietate personală marca BMW singur sau împreună cu inculpata MACI în orice locaţie era solicitat. O mare parte din grupul de prieteni ai inculpatului LAB ştia că acesta era implicat în activităţi de vânzare de astfel de substanţe şi că era cunoscut ca cel mai important dealer din Ploieşti, aşa cum reiese şi din depoziţiile martorilor LGB, ADV, HG precum şi din depoziţia inculpatei MACI.

Inculpata MACI oprea o mică cantitate de substanţă pentru consumul propriu, iar restul o vindea la diferiţi clienţi cu suma de 30 lei/plic, printre consumatori fiind identificaţi DCI, MID, IBP, DRD, VRA şi PLG, aceasta deplasându-se cu autoturismul proprietate personală marca Opel Corsa oriunde era solicitată. De asemenea, mai mulţi prieteni din anturajul său ştiau că este implicată în activităţi de vânzare de astfel de produse, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor ADV, DAD şi HG.

Inculpatul DRD achiziţiona substanţe ce produc efecte psihoactive de la inculpatul LAB, contra sumei de 20 lei/plic şi le revindea la preţul de 30-35 lei/plic, în funcţie de clienţi, printre cumpărători fiind identificat numitul HG. Atât inculpatul LAB şi MACI cât şi martorii ADV şi DIC cunoşteau faptul că inculpatul este implicat în astfel de activităţi .

În cauză au fost efectuate un număr de patru percheziţii domiciliare la locuinţele inculpaţilor, fiind identificate mai multe bunuri, produse şi substanţe, după cum urmează:

La locuinţa inculpatei MACI au fost găsite un număr de 16 pliculeţe din material plastic transparent autosigilante care conţineau o substanţă pulverulentă cristalizată de culoare albă, în care s-a pus în evidenţă substanţa psihoactivă 4-MEC (methilecathinonă) care face parte din clasa catinonelor.

La locuinţa inculpatului TŞA s-au identificat mai multe bunuri - înscrisuri, un laptop, sume de bani şi mai multe produse şi substanţe care au fost înaintate către Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor, o parte din probele ridicate de la acest inculpat conţinând compusul 4 MEC, făcând parte din clasa catinonelor .

Prin adresa cu nr 14351/17.09.2012 emisă de autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor s-a comunicat că inculpaţii LAB, MACI, DRD şi TŞA nu au depus nici o cerere de autorizare în vederea efectuării de operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Fiind audiaţi, inculpaţii au solicitat judecarea lor conform disp. art.320 ind.1 C. pr. pen.În drept, s-a apreciat că faptele inculpaţilor care în perioada septembrie 2011-iunie 2012 la

intervale diferite de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale au comercializat produse ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile Legii nr.194/2011, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.16 alin 1 din Legea 194/2011, coroborat cu art.41 alin.2 C. pen.

Conform art.118 pct.1 lit.b) C. pen., s-a confiscat de la inculpaţi următoarele bunuri: - 1,78 gr substanţă şi 284 punguţe cu substanţă cristalină de culoare albă, ambalate şi sigilate cu sigiliul tip MI nr 50109, introduse în Camera de Corpuri delicte din cadrul IGPR, dovada seria H, nr 0022894 din data de 08.10.2012 în care s-au pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi 4-MEC; - 27 punguţe etichetate “ Pure by Magic Limited Edition, ce conţin 28,97 gr pulbere cristalină în care s-au pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi 4-MEC; 1,56 gr pulbere cristalină în care s-au pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi 4-MEC; 37 punguţe sigilate, cu fragmente vegetale, ce conţin 12,95 gr materie, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi

80

XLR-11; 0,50 gr materie vegetală, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi XLR-11; 0,47 gr materie vegetală, în care s-a pus în evidenţă existenţa substanţei psihoactive noi XLR-11; 43 pliculeţe inscripţionate “ Spice Solid Gold”, goale; 25 pliculeţe neinscripţionate, goale; 54,15 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 202,60 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 96,79 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 99,42 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 417,86 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 646 grame pulbere ambalată în punguţă de material plastic transparent; 230,02 grame pulbere ambalată în punguţă de material plastic transparent; 262,20 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic transparent; 1,39 grame pulbere cristalină ambalată în punguţă de material plastic; 90 punguţe neetichetate, sigilate, ce conţin 30,66 grame; 0,45 grame materie vegetală ambalată în punguţă de material plastic, toate substanţele prevăzute la punctul 2 fiind depuse la Camera de Corpuri Delicte din cadrul IGPR, dovada seria H nr 0022895/08.10.2012.

Totodată, potrivit art.118 lit.e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a sumei de 4609 lei (suma de 1159 lei ridicată de la inculpatul LAB, sumele de 2510 lei şi 940 lei ridicate de la inculpatul TŞA) ca beneficiu dobândit în urma săvârşirii infracţiunii .

În ce priveşte confiscarea specială a autoturismelor de care s-au servit inculpaţii în comiterea infracţiunii instanţa de fond a reţinut că obligativitatea confiscării, consacrată prin lege, implică existenţa unei stări de pericol, aşa cum prevede art. 111 C. pen.

Acest pericol - prezent în toate ipotezele vizate prin art. 118 C. pen. şi care explică formularea imperativă a textului - poate fi de grade diferite. Există lucruri - de exemplu, cele produse prin fapta prevăzută de legea penală sau cele ce sunt deţinute în contra dispoziţiilor legale - care prin însăşi provenienţa sau natura lor generează o intensă stare periculoasă, caracterizată printr-o mare potenţialitate ca pericolul comiterii altor infracţiuni să devină realitate şi astfel, odată încadrate în art. 118 lit. a) sau lit.e) C. pen., trebuie confiscate, fără a se putea dovedi lipsa pericolului social. Sunt însă şi alte lucruri - cum sunt cele ce au servit sau au fost destinate la săvârşirea unei infracţiuni - în privinţa cărora prezumţia existenţei unei stări de pericol de natură să impună confiscarea, este mai puţin puternică; la acestea, intensitatea pericolului rezultat din deţinerea lor poate prezenta numeroase şi variate grade, în raport cu felul lucrului şi cu destinaţia lui, cu modul în care a fost dobândit, cu persoana în mâinile căreia s-a aflat, cu rolul acesteia în săvârşirea faptei etc, în aceste cazuri - numai în acestea - prezumţia stării de pericol nu exclude aprecierea gravităţii pericolului şi, în raport cu intensitatea mai redusă a acestuia, concluzia că măsura confiscării speciale nu se impune .

Instanţa de fond a apreciat că atunci când fapta are ca obiect bunuri de dimensiuni foarte mari, ori foarte grele, sau deosebit de numeroase, pentru consumarea infracţiunii poate fi indispensabilă folosirea unui mijloc de transport, cu care acestea să fie ridicate şi transportate în vederea comercializării, căci altfel nu ar fi posibilă nici realizarea laturii obiective a infracţiunii. De aceea s-a precizat că, în situaţiile de acest fel, se poate considera că vehiculul "a servit la săvârşirea infracţiunii" şi, ca atare, este confiscabil dacă, bineînţeles, este îndeplinită şi condiţia prevăzută în art. 111 C. pen., referitoare la existenţa unei stări de pericol, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Astfel cum rezultă din situaţia de fapt mai sus expusă, vehiculele inculpaţilor nu au servit la săvârşirea infracţiunilor pentru care aceştia sunt cercetaţi, acestea fiind folosite numai pentru deplasarea acestora.

În consecinţă, s-a apreciat că autoturismele folosite la deplasare, aflate în proprietatea inculpaţilor nu constituie în sensul art 118 alin 1 lit b) C. pen, bunuri folosite în orice mod la săvârşirea infracţiunii ci numai bunuri folosite ca mijloc de transport de către inculpaţi.

S-a mai făcut trimitere la faptul că aceste autoturisme nu au fost modificate sau adaptate în vreun mod în vederea săvârşirii infracţiunilor nefiind dovedit nici pericolul social ştiut fiind că scopul oricărei măsuri de siguranţă este înlăturarea unei stări periculoase, în toate cazurile în care un lucru se încadrează în vreuna din prevederile art. 118 C. pen.

Pentru aceste argumente, instanţa de fond, în baza art 165 alin 7 C. pr. pen., a ridicat sechestrul asigurator instituit asupra autoturismelor inculpaţilor.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs printre alţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-D.I.I.C.O.T.-Serviciul Teritorial Ploieşti criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

81

În motivarea căii de atac, printre alte motive procurorul a precizat că instanţa de fond nu a dispus confiscarea sumelor de bani obţinute de către inculpaţi din săvârşirea infracţiunilor.

Dacă instanţa de fond ar fi dispus astfel ar fi trebuit să menţină sechestrul asigurător dispus asupra autoturismelor inculpaţilor.

A precizat în acest sens procurorul că suma de bani obţinută de către inculpatul LAB din comiterea infracţiunilor şi care trebuia să fie confiscată este de 20.000 lei, suma obţinută şi care trebuie să fie confiscată de la MACI de 10.000 lei iar cea obţinută şi care trebuie să fie confiscată de la TŞA este de 20.000 euro şi 15.000 lei.

A precizat procurorul că pedepsele ar fi trebuit să fie aplicate într-un cuantum mai mare iar executarea acestora să fie în regim privativ de libertate.

Examinând recursul formulat, de procuror prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conform art.3856 alin.3 C. pr. pen., instanţa de control judiciar a apreciat că este sunt nefondat pentru următoarele motive:

Probele administrate în cauză, au condus instanţa de control judiciar la concluzia că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţa de fond.

De altfel, situaţia de fapt şi încadrarea juridică nu au fost criticate de către nici unul dintre recurenţii din prezenta cauză.

Primul motiv al recursului formulat de către procuror referitor la faptul că nu au fost confiscate de la inculpaţi sumele obţinute în urma comiterii infracţiunilor sa- apreciat a fi nefondat.

Astfel deşi prin motivele de recurs procurorul a indicat anumite sume pe care inculpaţii le-ar fi obţinut în urma comiterii infracţiunilor, nu a indicat modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la respectivele sume şi/sau probele pe care le-a avut în vedere pentru a cuantifica aceste sume de bani.

Pe de altă parte, s-a constat că nici în rechizitoriu prin care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu s-a reţinut că în urma derulării activităţii infracţionale inculpatul LAB a obţinut suma de 20.000 lei, MACI a obţinut suma de 10.000 lei iar TŞA suma de 20.000 euro şi 15.000 lei. Procurorul prin actul de sesizare a instanţei solicitând confiscarea de la inculpaţi numai a sumei de 4.609 lei, solicitare căreia de altfel instanţa de fond i-a dat curs ţinând cont de prevederile art.118 lit.e) C. pen.

În consecinţă, neexistând probe din care să rezulte sumele pe care procurorul le individualizează în motivele de recurs, instanţa de control judiciar a apreciat că acest motiv de către procuror este nefondat.

(Judecător Florentin Teişanu)

\

[18] Executarea hotărârilor penale. Schimbări în executarea unor hotărâri penale definitive. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente judecate în cauze separate. Spor de pedeapsă.

Cod procedură penală, art. 449 alin. 1 lit. a)Cod penal, art. 36 alin. 2 şi 3 rap. la art. 34 alin.1 lit.b)

Dispoziţiile instanţelor anterioare privind sporurile de pedeapsă aplicate prin sentinţele penale, pronunţate în cazul infracţiunilor concurente, judecate separat, repuse în discuţie conform art.449 alin.1 lit.a) Cod procedură penală, nu reprezintă autoritate de lucru judecat.

Raportat la întinderea pedepsei celei mai grele determinate conform art. 36 alin.2 comb. cu art.34 alin.1 lit.b) teza ultimă Cod penal, instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de contopire a

82

pedepselor este obligată să efectueze propriul examen asupra circumstanţelor cauzei şi să aprecieze, dacă pentru prevenirea comiterii infracţiunilor de acest gen şi reeducarea condamnatului, se impune sau nu adăugarea unui spor de pedeapsă.

În caz afirmativ, cuantumul acestuia poate fi egal cu unul din sporurile anterioare, mai mic sau mai mare, singura condiţie fiind aceea de a nu depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 728 din 21 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr.109 din 18.03.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-a admis cererea privind contopire a pedepselor formulată de condamnatul, deţinut în Penitenciarul Mărgineni, privind pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. nr.1209 din 27.05.2011 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 102/L/10.02.2012 a CA Braşov şi sentinţa penală nr.80/S/25.11.2011 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, definitivă la 10.09.2012 prin decizia penală nr.2730/10.09.2012 a ÎCC J. Ca urmare, s-a procedat la descontopirea pedepselor rezultante de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.1209 din 27.05.2011 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 102/L/10.02.2012 a CA Braşov, în pedepsele componente de 3 ani şi 6 luni închisoare, 6 luni închisoare şi 981 zile închisoare neexecutată din pedeapsa de 9 ani, aplicată prin sentinţa penală nr.132/S/19.03.2003 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr.5164/12.11.2003 a ICCJ, 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi sporul de 6 luni închisoare.

De asemenea, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi b), d) şi e) Cod penal, aplicată prin sentinţa penală nr. 80/S/25.11.2011 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov, definitivă la 10.09.2012 prin decizia penală nr.2730/10.09.2012 a ÎCCJ, în pedepsele componente de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi b), d) şi e) Cod penal, 10 ani închisoare şi sporul de 1 an închisoare.

În baza art. 33, 34 lit. a Cod penal s-au recontopit pedepsele anterior menţionate, aplicându-se pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi b), d) şi e) Cod penal,

Totodată, s-au menţinut sporurile de 6 luni şi 1 an închisoare, aplicate prin cele două sentinţe penale, care s-au adăugat la pedeapsa rezultantă de 15 ani închisoare, dispunându-se ca, în final, condamnatul să execute pedeapsa rezultantă de 16 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit. a) teza a II a şi b), d )şi e) Cod penal, ca pedeapsă complementară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul, criticând-o ca fiind netemeinică, între altele, şi cu privire la menţinerea prin cumul aritmetic a sporurilor de 6 luni şi 1 an închisoare, considerându-se că măsura contravine dispoziţiilor art.34 litera b) Cod penal privind determinarea cuantumului sporului de pedeapsă, în cazul concursului de infracţiuni, judecate în cauze separate.

Recursul este fondat.Prima instanţă a constat, în mod legal, că în prezenta cauză sunt întrunite dispoziţiile art. 449

alin.1 lit.a) Cod proc. penală ce impun, la cerere sau din oficiu, modificarea pedepselor pronunţate prin cele două sentinţe penale, în sensul contopirii acestora conform art. 36 alin. 2 şi 3 raportat la art. 34 alin. 1 litera b) Cod penal.

Infracţiunile reţinute în dosarele penale nr. 34431/2010 al Judecătoriei Braşov şi nr. 232/1372/2011 al Tribunalului pentru minori şi familie Braşov sunt concurente real în sensul art. 33 lit.a) Cod penal, deoarece la data de 5.01.2011 recurentul a săvârşit infracţiunile de viol, prev. de art. 197 alin.1 şi 3 Cod penal şi lipsire de libertate prev. de art.189 alin.2 Cod penal, deci mai înaintea pronunţării deciziei penale nr. 102/R/10.06.2012 a CA Braşov prin care a rămas definitivă sentinţa penală nr. 1209/27.05.2011 a Judecătoriei Braşov, prin care a fost condamnat pentru infracţiunile de furt calificat prev. de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. a) şi i) Cod penal şi ruperii de sigilii prev. de art. 243 alin.1 Cod penal, comise la 11.07.2008.

Aşadar, operaţiunea de contopire a pedepselor stabilite prin hotărârile anterior menţionate, în ce priveşte determinarea pedepsei celei mai grele de 15 ani închisoare, s-a realizat în mod corect, dispoziţiile art. 34 lit.b) comb. cu art. 39 alin.2 Cod penal, respectându-se întocmai.

83

Menţinerea sporurilor de 6 luni şi 1 an închisoare şi adăugarea acestora, prin cumul aritmetic la pedeapsa rezultantă stabilită în condiţiile anterior menţionate contravine însă, regulilor privind calculul pedepselor de executat reglementat prin dispoziţiile art. 36 alin.2 comb. cu art. 34 alin.1 lit. b) teza ultimă Cod penal.

Analiza sistematică a acestor norme de drept penal, justifică concluzia că sub acest aspect, dispoziţiile instanţelor anterioare nu reprezintă autoritate de lucru judecat, iar instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de contopire a pedepselor nu este obligată să menţină atari sporuri de pedeapsă, cu atât mai mult în cuantumul stabilit, prin hotărârile penale adoptate.

Dimpotrivă, aceasta are latitudinea ca, raportat la întinderea pedepsei celei mai grele determinate conf. art. 34 litera b) Cod penal, să procedeze la efectuarea propriului examen asupra circumstanţelor cauzei, să aprecieze dacă pentru prevenirea comiterii infracţiunilor de acest gen şi reeducarea condamnatului, se impune sau nu adăugarea unui spor de pedeapsă de până la 5 ani închisoare.

În caz afirmativ urmează să stabilească cuantumul acestuia, care poate fi egal cu unul din sporurile anterioare, mai mic sau mai mare, singura condiţie fiind aceea de a nu depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente.

Rezultând aşadar, că în limitele expuse sentinţa primei instanţe este afectată de nelegalitate în sensul cazului de casare prev. de art. 3859 alin.1 pct. 14 Cod proc. penală, se va proceda la reformarea acesteia în parte şi rejudecându-se cauza, conf. art. 38515 pct. 2 lit.d) Cod proc. penală, pe fond, faţă de natura şi gravitatea faptelor stabilite prin cele două sentinţe, precum şi perseverenţa manifestată de recurent în încălcarea legii penale, se va reţine ca fiind justificată concluzia privind oportunitatea adăugării unui spor de pedeapsă.

Drept consecinţă, conform art.34 alin.1 litera b) teza ultimă Cod penal, se va dispune ca acesta să execute pedeapsa rezultantă principală cea mai grea de 15 ani închisoare, la care se va adăuga un spor de 1 an închisoare.

( Judecător Elena Negulescu)

[19] Aprecierea probelor de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în scopul aflării adevărului.

Cod proc.pen., art. 63 alin. 2

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrare, în scopul aflării adevărului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 676 din 13mai 2013.

Prin sentinţa penală nr. 271 din data de 7.11.2012, pronunţată de Judecătoria Răcari, în temeiul disp. art. 11 pct.2 llit.a c.pr.penală, rap. la art. 10 lit.c c.pr.penală, s-a dispus achitarea inculpatului I.I., pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prev. de art. 217 c.pr.penală, iar în baza art. 11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit.a c.pr.penală, acelaşi inculpat a fost achitat pentru infracţiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin.1 – 209 alin.3 lit.c c.p.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.I., pentru săvârşirea celor două infracţiuni arătate mai înainte constând în aceea că, la data de 5.01.2011 cel în cauză, folosindu-se de un baros a distrus un stâlp de susţinere a reţelei electrice şi a sustras fierul din armătura acestuia pentru a-l comercializa la un centru de colectare fier vechi.

84

Situaţia de fapt a fost reţinută de către organul de urmărire penală pe baza declaraţiilor de recunoaştere ale inculpatului, coroborate cu declaraţii de martori şi cu procesele verbale de constatare încheiate de organele de poliţie.

În cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul I.I., a revenit asupra declaraţiei de recunoaştere dată în faza de urmărire penală, susţinând că nu se face vinovat de faptele pentru care a fost trimis în judecată.

De asemenea şi martorii audiaţi pe situaţia de fapt au revenit asupra declaraţiilor de la urmărirea penală arătând că nu-şi amintesc de faptul că, l-ar fi văzut pe inculpat doborând stâlpul de susţinere a reţelei electrice şi că ar fi sustras fierul din armătura acestuia.

În raport de poziţia inculpatului şi a martorilor, instanţa de fond a reţinut că materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi readministrat în cursul judecăţii creează un dubiu cu privire la existenţa faptelor ceea ce îi profită acestuia, motiv pentru care a dispus achitarea pentru cele două fapte reţinute în sarcina acestuia.

Sentinţa a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, susţinând netemeinicia acesteia pe considerentul că, în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatului pentru faptele pentru a fost trimis în judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, a apreciat că soluţia de achitare a inculpatului, este într-adevăr greşită şi asta s-a datorat înlăturării nejustificate a probelor administrare în faza de urmărire penală, în speţă a declaraţiilor unor martori pe considerentul că, în faza de judecată aceştia nu şi le-au mai menţinut sau pentru că ele diferă de cele relatate în faza cercetării judecătoreşti.

În aplicarea disp. art. 62 Cod pr.penală, în vederea aflării adevărului, prin lămurirea cauzei sub toate aspectele instanţa este obligată să analizeze şi motivele pentru care unii martori nu-şi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea faptei.

Curtea a considerat că prima instanţă în mod nelegal a concluzionat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească, trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărirea penală, în condiţiile în care o dispoziţie legală imperativă, prevede că probele nu au o valoare prestabilită.

Nu în ultimul rând, s-a dovedit în practică, de cele mai multe ori că, declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale, în acest sens, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mai multe rânduri în decizii de speţă.

Pentru aceste considerente s-a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari este fondat fiind admis conform art. 385/15 pct.2 lit.d c.pr.penală.

Drept consecinţă, a fost casată în parte sentinţa primei instanţei şi s-a dispus condamnarea inculpatului I.I, la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru cele două infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată a cărei executare a fost suspendată condiţionat conform art. 81-83 c.p.

( Judecător Vasile Mărăcineanu)

[20] Termenul până la care se poate constitui parte civilă.

Cod proc.pen., art. 15 alin.2, art. 38515 pct.1 lit.b

Potrivit art. 15 alin.2 cod pr.penală, constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 721 din 20 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr.28 din data de 12 februarie 2013 pronunţată de Judecătoria Rm.Sărat – Secţia penală, în dosarul nr.2697/287/2012, în baza art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplic.art.41 alin.2, art.13 Cod penal şi art.320/1 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr.202/2010 a fost condamnat inculpatul P.G., la pedeapsa de 1 an inchisoare.

În baza art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani.

85

S-au aplicat disp. art.71- 64 lit.a teza a II-a si lit.b Cod penal şi art.71 alin.5 Cod penal.A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabila civilmente SC” GC” SRL la

6.383 lei către partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău şi la 800 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu avocat oficiu (avocat D.L.) în faza de urmărire penală) ce va fi avansat din fondul MJ.

La rămânerea definitiva a hotărârii s-a dispus a se comunica copie de pe dispozitiv la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr.159/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm.Sărat, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale si trimiterea în judecată a inculpatului P.G., pentru comiterea infracţiunii de stopaj la sursa prev.de art.6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei, s-a arătat că inculpatul în calitate de administrator al SC”G C”SRL Rm.Sărat, în perioada 2005-2010 a calculat, înregistrat, reţinut şi nu a virat la bugetul consolidat al statului în termen de 30 zile de la reţinere, suma de 7.845 lei ce reprezintă impozite si contribuţii cu reţinere la sursă (respectiv impozit salarii 2934 lei; CAS asiguraţi - 2.420 lei, şomaj angajator - 462 lei; şomaj angajaţi - 202 lei, sănătate asiguraţi –1.827 lei, constituie infracţiunea de stopaj la sursa, prevăzută si pedepsită de art.6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea ar.41 alin.2 Cod penal.

Examinând actele si lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că în anul 2005, inculpatul a înfiinţat SC „GC” SRL cu sediul în municipiul Rm.Sărat, judeţul Buzău, având ca principal obiect de activitate lucrări de construcţii.

La data de 1 februarie 2011 lucrătorii din cadrul Politiei Rm.Sărat, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul ca inculpatul în calitate de administrator al SC”G C”SRL a calculat, reţinut si înregistrat în contabilitatea societăţii sumele datorate cu titlul de impozite si contribuţii cu reţinere la sursa dar nu le-a virat la bugetul consolidat al statului pe care l-a prejudiciat cu suma de 15.124.

S-a mai reţinut că inculpatul pentru a se sustrage verificărilor financiar – contabile din partea organelor competente în luna mai 2010 inculpatul a cesionat părţile sociale numitului G.M.T. si acesta a înfiinţat si înregistrat la Registrul Comerţului SC”GT D”SRL cu sediul în Rm.Sărat, str. Gen. C P, nr.4, judeţul Buzău.

Potrivit situaţiei comunicată de Administraţia Finanţelor Publice Buzău, a rezultat că societatea administrată de către inculpat a înregistrat următoarele obligaţii fiscale neachitate, respectiv : impozit salarii - 2.934 lei : CAS asiguraţi - 2.420 lei, şomaj angajator - 462 lei, şomaj angajaţi - 202 lei, CASS asiguraţi –1827 lei, în total 7.845 lei .

Până la data cesionării societăţii, respectiv luna mai 2010, inculpatul nu a achitat nici o suma din contribuţiile datorate.

Fiind interogat, inculpatul a recunoscut faptele comise şi a solicitat să se facă aplicarea disp. art.320/1 din Legea nr.202/2010, respectiv ca procesul să se judece pe baza actelor administrate in faza de urmărire penală.

În drept, fapta inculpatului care în calitate de administrator al SC „G C” SRL Rm.Sărat, în perioada 2005 - 2010 a calculat, înregistrat, reţinut şi nu a virat la bugetul consolidat al statului în termen de 30 zile de la reţinere suma de 7.845 lei, ce reprezintă impozite si contribuţii cu reţinere la sursă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de stopaj la sursă, faptă prev. si ped. de art. 6 din Legea nr.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev.de art.6 din Legea nr.241/2005 s-a constatat, raportat la perioada în care au fost reţinute şi nevirate sumele de bani 2005-2010, că cel puţin două acte materiale au fost comise dat fiind obligativitatea impusă de textul de lege ca sumele datorate să fie virate în terme de 30 de zile de la scadenţă, fiind incidente prev. art. 41 alin. 2 Cod penal.

86

La alegerea pedepsei, precum şi la individualizarea cuantumului acesteia, conform art.72 Cod penal, s-au avut în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, faptul că inculpatul este la prima încălcare a legii penale, precum şi circumstanţele personale ale acestuia, care a recunoscut fapta comisă.

Avându-se în vedere aceste aspecte, în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 al.2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 (un) an închisoare.

S-au aplicat disp.art.71 - 64 lit.a teza a II-a, lit. b şi c Cod penal şi art.71 alin. 5 Cod penal. Conform art.359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor

art.864 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.În baza art.346 Cod procedură penală, cu art. 21 alin.2 Cod procedură penală, raportat la

art.1382 Cod civil, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la 6.383 lei, reprezentând contribuţii de natura stopajului la sursă, către DGFP Buzău.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, deoarece în mod greşit prima instanţă l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G C SRL, la plata sumei de 6.383 lei, către partea civilă şi nu la plata sumei de 17.518 lei, reprezentând impozitul şi taxe cu reţinerea la sursă ( impozit pe veniturile din salariu, CAS asiguraţi, şomaj angajator, şomaj asiguraţi, sănătate asiguraţi ), fapte prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În atare situaţie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei, în latură civilă şi obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 17.500 lei, despăgubiri civile şi nu la 6.383 lei, aşa cum a stabilit în mod greşit prima instanţă.

Curtea examinând hotărârea recurată în raport de situaţia de fapt reţinută, de probele administrate, de criticile formulate, precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 385/6 al.2 şi art. 385/9 c.pr.penală, a constatat că, recursul este nefondat aşa cum se va arăta în continuare:

Situaţia de fapt, împrejurările şi modalitatea de săvârşire a infracţiunii au fost corect reţinute de prima instanţă şi pe larg descrise mai sus, în sensul că, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm.Sărat nr. 159/P/2011 din 13.08.2012, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului P.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 al.2 c.p., deoarece, în perioada 2005-2010, a calculat, înregistrat, reţinut şi nu a virat la bugetul consolidat al statului în termen de 30 de zile de la reţinere, suma de 7845 lei, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, respectiv: impozit salariu – 2.934 lei; CAS asiguraţi - 2.420 lei; şomaj angajator – 462 lei; şomaj angajaţi – 202 lei; sănătate asiguraţi – 1.827 lei; Până la pronunţarea sentinţei inculpatul a achitat din prejudiciul total suma de 1.462 lei, având un rest neachitat de 6.383 lei.

Potrivit disp. art. 15 alin.2 c.pr.penală, constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare.

În speţă, prin actul de acuzare în sarcina inculpatului s-a reţinut un debit de 7.845 lei, inculpatul a fost audiat la termenul din 13.11.2012, iar cererea de constituire de parte civilă şi anexe, filele 23-26 dosar instanţă fond, a fost depusă pentru termenul din 22.01.2013, peste termenul prevăzut de art. 15 alin.2 C.pr.penală.

În raport de cele arătate mai sus şi, având în vedere şi situaţiile comunicate de Administraţia Finanţelor Publice Buzău ( fişa sintetică totală ), la data de 30.09.2009 societatea figura cu obligaţii neachitate către stat în cuantum de 7.845 lei, debit corespunzător pentru perioada cât inculpatul P.G. a avut calitatea de administrator al societăţii.

Aşa fiind, pe cale de consecinţă, în baza art. 385/15 pct.1 lit.b c.pr.penală, recursul declarat de partea civilă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, a fost respins ca nefondat.

(Judecător Ion Stelian)

[21] Dispoziţii procesuale penale. Desesizarea instanţei. Retragere apel. Consecinţe privind măsurile privative de libertate.

87

În situaţia în care se retrage apelul de către inculpat, instanţa de apel fiind desesizată nu se mai pronunţă asupra măsurilor preventive.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Incheierea din 16 august 2013.

Prin sentinţa penală nr. 218 din 31 mai 2013 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare, starea de arest fiind menţinută conform art. 350 cod pr.penală, iar în temeiul art. 88 cod penal, a fost computată durata reţinerii şi arestării preventive începând cu 10 aprilie 2013 la zi.

Inculpatul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, pe care însă l-a retras la 13 august 2013, în faţa instanţei de apel.

S-a formulat cerere de îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitiv în legătură cu nepronunţarea instanţei de apel asupra măsurilor procesuale preventive.

Cererea a fost respinsă prin încheierea Curţii de Apel din 16 august 2013, întrucât, prin retragerea apelului de către inculpat, instanţa de apel s-a desesizat cu privire la acest inculpat, astfel că devine executorie în drept în tot, sentinţa împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului, situaţie în care toate măsurile procesuale dispuse de instanţa de fond devin executorii de drept, hotărârea fiind definitivă şi cu privire la măsurile privative de libertate, situaţie în care instanţa de apel nu se mai poate pronunţa asupra acestora, fiind incidente disp. art. 369 cod pr.penală.

( Judecător Traian Logojan)

88

Decizii RelevanteTrimestrul II 2013

Secţia I Civilă

89

[22] Cerere de strămutare întemeiată pe dispoziţiile art. 140 NCPC, formulată într-un proces înregistrat anterior intrării în vigoare a noi legi de procedură civilă. Determinarea instanţei competente material să soluţioneze cererea. Norma de drept aplicabilă.

Cod proc.civ., art. 39 alin. 2, art. 158NCPC, art. 24, art. 140Legea nr. 76/2012, art. 3 alin. 1

În raport de norma tranzitorie specială reglementată de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, soluţia aplicării legii vechi trebuie generalizată pentru toate cererile formulate în cadrul şi în legătură cu un proces început anterior datei de 15.02.2013, chiar dacă în legătură cu aceste cereri se constituie, că în speţa de faţă, un dosar nou, după intrarea în vigoare a noului cod.

În acest context, este evident că nu trebuie confundată noţiunea de „proces” cu aceea de „dosar”, judecătorul cauzei fiind singurul în măsură să determine legea aplicabilă în mod real respectivei cereri, prin raportare la criteriul statuat de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, criteriu ce este uşor verificabil prin sistemul informatic (ECRIS), întrucât reprezintă data înregistrării procesului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Sentinta civilă nr. 14CC din 8 aprilie 2013.

Curtea de Apel Ploieşti a fost învestită în dosarul nr. 220/42/2013 cu soluţionarea cererii de strămutare formulată de petentul PCM, în calitate de reclamantă în dosarul nr. 5555/315/2012 al Tribunalului Dâmboviţa, pentru bănuială legitimă.

În motivarea în fapt a cererii, petenta a învederat că are suspiciuni că judecata cauzei a fost influenţată la instanţa de fond şi urmează a fi influenţată şi în recurs, fiind de notorietate atât relaţiile primarului din comuna Aninoasa cu judecători ai Tribunalului Dâmboviţa, cât şi cele ale tatălui petentei cu persoane care pot influenţa justiţia locală.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 140 Cod pr. civilă.La data de 4.04.2013, intimatul PND a depus concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea

cererii de strămutare.La primul termen de judecată, din data de 8.04.2013, Curtea, din oficiu, în temeiul

dispoziţiilor art. 137 Cod pr. civilă şi ale art. 158 Cod pr. civilă, coroborat cu art. 39 alin. 2 Cod pr. civilă, raportat la art. 24 Noul Cod de procedură civilă, a invocat şi a pus în discuţia părţilor, excepţia de necompetenţă materială a instanţei.

La aceeaşi dată, Curtea a pronunţat sentinţa civilă nr. 14 CC, prin care a declinat competenţa de soluţionare a cererii de strămutare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 555/315/2012 al Tribunalului Dâmboviţa, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Sub un prim aspect, Curtea a notat că, potrivit prevederilor art. 24 Noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.

De asemenea, norma tranzitorie specială reglementată de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, statuează expres că dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare (15.02.2013).

În speţă, cererea de strămutare a fost formulată în cadrul unui proces ce a fost înregistrat pe rolul instanţei de judecată la data de 12.03.2012 şi care, în prezent, se află în faza procesuală a recursului, conform datelor expuse în însăşi cererea de strămutare, date ce au fost preluate de pe site-ul Tribunalului Dâmboviţa (fila 8 dosar).

În acest context, a arătat Curtea, ne aflăm prin urmare, în situaţia în care din punct de vedere legislativ, atât Noul Cod de procedură civilă, cât şi norma tranzitorie specială statuată de Legea nr.

90

76/2012, condiţionează expres aplicarea normelor noului cod de existenţa unui proces început ulterior datei de 15.02.2013 (data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), iar din punct de vedere procedural, cererea de strămutare nu poate fi asimilată noţiunii de „proces”, aceasta reprezentând, conform doctrinei, alături de instituţiile delegării şi administrării unei dovezi prin comisie rogatorie, un caz de prorogare judecătorească a competenţei.

Prin urmare, a notat Curtea, în raport de norma tranzitorie specială reglementată de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, soluţia aplicării legii vechi trebuie generalizată pentru toate cererile formulate în cadrul şi în legătură cu un proces început anterior datei de 15.02.2013, chiar dacă în legătură cu aceste cereri se constituie, că în speţa de faţă, un dosar nou, după intrarea în vigoare a noului cod.

În acest context, este evident că nu trebuie confundată noţiunea de „proces” cu aceea de „dosar”, judecătorul cauzei fiind singurul în măsură să determine legea aplicabilă în mod real respectivei cereri, prin raportare la criteriul statuat de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, criteriu ce este uşor verificabil prin sistemul informatic (ECRIS), întrucât reprezintă data înregistrării procesului.

În considerarea acestor argumente de fapt şi de drept, reţinând că în speţa pendinte judecăţii, data înregistrării procesului este 12.03.2012, Curtea a stabilit că în cauză cererea de strămutare este supusă, conform normei tranzitorii speciale reglementată de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 1865, astfel cum acesta a fost modificat şi actualizat prin Legea nr. 219/2005 şi Legea nr. 202/2010.

În acest cadru legislativ, Curtea a reamintit că potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 2 Cod pr. civilă, cererea de strămutare întemeiată pe bănuială legitimă este de competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, în raport de natura de ordine publică a acestor norme de competenţă materială, Curtea a procedat, în temeiul dispoziţiilor art. 137 şi art. 158 Cod pr. civilă, raportat la art. 39 alin. 2 Cod pr. civilă, la declinarea competenţei de soluţionare a cererii de strămutare în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea astfel pronunţată nefiind supusă, conform dispoziţiilor art. 158 alin. 8 Cod pr. civilă, niciunei căi de atac.

(Judecător Andra Corina Botez)

[23] A doua perioadă de probă. Situaţia salariatului care nu corespunde profesional în noua funcţie – va fi concediat sau va reveni la vechiul său loc de muncă.

Codul muncii, art. 32 alin. 2

Potrivit art.32 alin.2 Codul muncii, prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitate într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.

Prin dispoziţiile art.32 alin.2 Codul muncii, legiuitorul nu a reglementat însă situaţia în care salariatul nu va corespunde profesional în noua funcţie - va fi concediat sau va reveni la vechiul său loc de muncă. Cum nici o prevedere a Codului muncii nu dă un răspuns la această problemă de drept, doctrina juridică s-a exprimat în sensul ca părţile, printr-o clauză contractuală, să lămurească acest aspect.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1564 din 4 iunie 2013

91

Prin decizia civilă nr. 1564/4.06.2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „X” S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2481/6.12.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit art.32 alin.2 Codul muncii, prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitate într-un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.

Sub un prim aspect, Curtea reaminteşte că excepţia prevăzută de textul de lege menţionat se regăseşte în cazul în speţă, reclamanta debutând la acelaşi angajator într-o nouă funcţie, respectiv cea de şef departament mărfuri alimentare/nealimentare, conform actului adiţional nr. 7/1.06.2012, la contractul individual de muncă nr. 10074/I/V/30.11.2009.

Prin dispoziţiile art.32 alin.2 Codul muncii, legiuitorul nu a reglementat însă situaţia în care salariatul nu va corespunde profesional în noua funcţie - va fi concediat sau va reveni la vechiul său loc de muncă.

Cum nici o prevedere a Codului muncii nu dă un răspuns la această problemă de drept, doctrina juridică s-a exprimat în sensul ca părţile, printr-o clauză contractuală, să lămurească acest aspect.

Din lecturarea actului adiţional nr. 7/1.06.2012, Curtea constată că acesta nu cuprinde nici o clauză referitoare la situaţia expusă anterior.

În acest context, coroborând intenţia legiuitorului în stabilirea regulilor privind utilizarea perioadei de probă (prevenirea abuzurilor din partea angajatorului, având menirea de a asigura dreptul la stabilitate în muncă) cu trei dintre principiile fundamentale ale dreptului muncii (neîngrădirea dreptului la muncă, negocierea condiţiilor de muncă, protecţia salariaţilor) Curtea apreciază că soluţia judecătorului fondului, de reintegrare a reclamantei pe funcţia de execuţie avută anterior încheierii actului adiţional nr. 7/1.06.2012, respectiv de lucrător comercial, este legală.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea, în baza art. 312 alin.1Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[24] Calitate procesuală pasivă în acordarea grupelor de muncă, întocmirea şi eliberarea adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă (potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001). Lipsa calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii.

Ordinul nr. 50/1990 emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii – pct.6Ordinul nr. 590/2008 emis de Ministerul Muncii, familiei şi Egalităţii de Şanse – pct.4Legea nr. 263/2010 – art. 158 alin.2

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Procesul civil presupune existenţa unei persoane care este chemată în judecată, întrucât se pretinde că ar fi încălcat sau contestat dreptul afirmat ori faţă de care se doreşte realizarea unui interes ocrotit de lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1411 din 22 mai 2013.

Prin decizia civilă nr. 1411/22 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.Gh. împotriva sentinţei civile nr. 2281/14.11.2012 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind-o ca fiind legală.

92

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Procesul civil presupune existenţa unei persoane care este chemată în judecată, întrucât se pretinde că ar fi încălcat sau contestat dreptul afirmat ori faţă de care se doreşte realizarea unui interes ocrotit de lege.

Or, în cazul în speţă, cum în mod corect a reţinut prima instanţă, calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa nu este justificată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor pct. 6 din Ordinul nr. 50/1990 emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii (pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se în cadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării) nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi/sau a II-a de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective.

Pe de altă parte, conform pct. 4 din anexa Ordinului nr. 590/2008 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse (pentru aprobarea procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000) angajatorul este singurul răspunzător de legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în adeverinţele pe care le emite.

Din coroborarea dispoziţiilor legale anterior menţionate cu cele ale art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, se reţine că pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa nu are nicio atribuţie referitoare la acordarea grupelor de muncă, întocmirea şi eliberarea adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi /sau a II-a de muncă (potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001) ci numai la valorificarea acestor adeverinţe, în situaţia în care au fost emise conform legii.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin. 1 Cod proc. civilă, forma actuală) a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[25] Legea aplicabilă contractelor de locaţiune al căror termen s-a împlinit anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil. Condiţii de operare a tacitei relocaţiuni.

Legea nr. 71/2011Codul civil de la 1864, art.1437 şi art. 1452

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2011, normele Noului Cod Civil se aplică numai contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a acestuia.

Raportat la vechea reglementare legală - art. 1437 şi art. 1452 din Codul civil de la 1864 - dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului după expirarea termenului contractual şi fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune. Dacă nu este îndeplinită această a doua condiţie, respectiv locatorul şi-a exprimat în mod neechivoc voinţa de a nu mai prelungi contractul de închiriere, prin promovarea unei cereri de chemare în judecată pentru rezilierea contractului şi evacuare a recurenţilor din imobilul în litigiu, nu poate opera tacita relocaţiune.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1067 din 11 aprilie 2013

93

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, sub nr. 5024/281/2011, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu paratul MP obligarea acestuia la încheierea contractului de închiriere pentru suprafaţa cu destinaţie de locuinţă (prelungirea contractului 97620/15.08.1991).

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat ca în anul 1991 a obţinut o locuinţă din fondul MP pe care au ocupat-o în baza contractului de închiriere 97620/15.08.1991. acest contract a fost prelungit de mai multe ori.

Reclamanţii au mai precizat că prin sentinţa 6018 din data de 06.05.2010 s-a reziliat contractul de închiriere pe motiv că nu a fost achitată chiria, hotărâre care nu este irevocabilă întrucât au promovat calea de atac a recursului.

Reclamanţii au mai arătat că au fost în nenumărate rânduri în audienţă la Consiliul Local, arătând că este singura locuinţă a acestora şi că nu dispun de posibilităţi materiale pentru a închiria un alt spaţiu de închiriere.

Reclamanţii au învederat că au achitat chiria restantă şi că nu se mai justifică rezilierea contractului şi evacuare acestora din locuinţă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1075 , Legea 114/1996; legea 241/2001, OG 8 /2004.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.Prin sentinţa civilă nr. 1675/7.02.2012, Judecătoria Ploieşti a respins cererea ca neîntemeiată.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:Între părţi s-a încheiat contractul 4507 din data 04.04.2008 având ca obiect închirierea de către

pârâtă către reclamanţi a imobilului din Ploieşti, str. Gral eremia Grigorescu, nr. 2, bl. 26, sc.A, ap.21, judeţul Prahova. Acest contract s-a încheiat pentru perioada 10.03.2008-07.07.2009.

Prin sentinţa civilă 6018 pronunţată în dosarul 9071/281/2009 instanţa a admis acţiunea precizată, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere 4507/04.04.2008, evacuarea pârâţilor, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1548 lei contravaloare reprezentând contravaloare chirie restantă şi majorări de întârziere. Prin decizia civilă 28 din data de 13.01.2011 a fost respins apelul ca nefundat. În prezent dosarul se află în etapa recursului la Curtea de Apel Ploieşti.

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice civile.

Conform art. 948 cod civil condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Unul din principiile voinţei juridice în dreptul civil românesc este principiul libertăţii actelor juridice numit şi principiul autonomiei de voinţă consacrat de art. 969 cod civil. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu acte juridice, să stabilească aşa cum doresc conţinutul actelor juridice, să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.

Pe cale de consecinţă, în lipsa acordului valabil de voinţă al părţilor, instanţa nu poate obliga o parte să încheie un contract, deoarece nu este îndeplinită cerinţa referitoare la consimţământ şi ar reprezenta o atingere adusă libertăţii contractuale şi, în consecinţă, a principiilor constituţionale. Proprietarului nu i s-ar putea impune de către instanţa judecatorească în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul. Ca element al voinţei juridice, consimţămantul nu este susceptibil de transfer sau substituire, din cauza caracterului său subiectiv, personal, fiind strâns legat de persoana umană.

In speţă, reclamantul nu a precizat în baza căror dispoziţii din Codul civil instanţa ar putea face acest lucru, fiind evident că prevederile art. 1073-1077 C.civ., care sunt invocate, nu permit în realitate instanţei posibilitatea de a obliga o parte să-şi dea consimţământul la încheierea unui act juridic.

Chiar şi în cazul acţiunilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic instanţa nu înlocuieşte sau suplineşte voinţa unei părţi la încheierea contractului ci complineşte forma a ceea ce părţile au convenit deja.

Temeiul de drept indicat de reclamanţi prin apărător, art. 1809-1810 din noul cod civil se referă la tacita relocaţiune, care nu a operat în cauză având în vedere că contractul 97620/15.08.1991 a fost prelungit până la data de 07.04.2009 şi că există pe rolul instanţei un litigiu pendinte de reziliere şi

94

evacuare, pârâta manifestându-şi astfel voinţa de a nu reînnoi contractul desfăcut prin efectul expirării termenului.

De asemenea reclamanţii nu au indicat articolul din Legea 114/1996 în virtutea căruia instanţa ar putea obliga pârâta la încheierea unui nou contract de închiriere.

Pentru aceste motive instanţa a respins cererea ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi

netemeinicie.În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că sentinţa pronunţată este nelegală şi

netemeinică, fiind consecinţa interpretării greşite ce guvernează contractul de locaţiune – art. 1075 C.civ., art. 1809, art. 1810 din Noul Cod civil, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 241/2001, O.G. nr. 8/2004.

La termenul din 4.10.2012, instanţa a recalificat calea de atac ca fiind apel.Prin decizia civilă nr. 552 din 11 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a respins apelul ca

nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:Apelanţii au invocat dispoziţiile art. 1075 C.civ., art. 1809 şi art. 1810 din Noul Cod civil,

Legea nr. 114/1996, Legea nr. 241/2001, O.G. nr. 8/2004.Niciunul dintre actele normative invocate nu prevede posibilitatea obligării unei persoane de a

încheia un contract de închiriere.Conform art. 129 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind

Codul civil, dispoziţiile art. 1810 din Noul Cod civil, invocate de către apelanţi, sunt aplicabile tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a Codului civil.

Termenul contractului de închiriere a expirat la data de 7.04.2009, anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, astfel încât dispoziţiile acestuia privind tacita relocaţiune nu sunt aplicabile în cauză.

Prin contractul de închiriere încheiat la data de 27.03.2008, înregistrat sub nr. 4507/4.04.2008, s-a stabilit termenul închirierii imobilului situat în P, str. GEG nr. , bl. , sc. , et. , ap. , jud. P, de la data de 10.03.2008 la data de 7.04.2009.

Potrivit art. 3 din contract, există posibilitatea de prelungire a contractului pe baza declaraţiei de venituri şi a actelor doveditoare, conform prevederilor legale; în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual.

Potrivit art. 1437 şi art. 1452 din Codul civil de la 1864, dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului după expirarea termenului contractual şi fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune.

Tacita relocaţiune operează un nou contract de locaţiune.Tacita relocaţiune are loc în condiţiile primului contract, chiria fiind cea iniţială, noua

convenţie considerându-se însă încheiată fără termen.Întrucât noul contract se consideră încheiat fără termen, acesta poate fi denunţat unilateral de

către oricare din părţi.Cererea de chemare în judecată pentru rezilierea contractului şi evacuare constituie o

manifestare neechivocă a voinţei de denunţare a contractului.Intimatul-pârât nu şi-a asumat obligaţia de a încheia un nou contract de închiriere iar o astfel

de obligaţie nu este prevăzută nici de lege.Având în vedere aceste considerente, în baza art. 296 C.civ., Tribunalul a respins apelul ca

nefondat.Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru

motive de nelegalitate şi netemeinicie, invocând art. 304, tezele 7 şi 9 Cod procedură civilă. Prin recursul declarat au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond

admiterea acţiunii, obligarea intimatei la încheierea contractului de închiriere cu destinaţia de locuinţă a apartamentului din P, str. G. E G nr. , bl., ap. , respectiv prelungirea contractului de locaţiune nr. ............

A expus situaţia de fapt, arătând că deţin apartamentul în litigiu încă din anul 1991, apartament în care locuiesc şi în prezent. În anul 2008 acest contract a fost prelungit pentru o perioadă de 1 an de zile. În cursul anului 2009 s-a constatat că nu ar fi achitat chiria iar intimata a formulat acţiune civilă ce a format obiectul dosarului nr. 9071/281/2009 iar prin sentinţa civilă nr. 6018 pronunţată în acest dosar, s-a dispus rezilierea contractului, evacuarea lor şi obligarea la plata

95

sumei de 1548 lei cu titlu de chirie, această cauză fiind în prezent suspendată, astfel că nu se poate considera că este o hotărâre definitivă şi irevocabilă pentru care se vor folosi celelalte elemente existente, ca probatoriu la dosarul cauzei.

Au arătat în continuare că potrivit contractului de închiriere nr. 4507 din 4 aprilie 2008, au beneficiat de încă o perioadă de un an de zile de eficienţa acestui contract, astfel că acesta urma să-şi producă efectele până în anul 2009 şi că pe toată perioada locaţiunii au plătit chiria , existând înscrisuri doveditoare la dosar şi mai mult, Primăria nu a pus niciodată în executare această sentinţă, încasând în continuare chiria, deci, implicit, a acceptat ca recurenţii să ocupe în continuare acest spaţiu, ceea ce apreciază aceştia că reprezintă o acceptare tacită a unei situaţii de fapt, care în materia locaţiunii echivalează cu tacita relocaţiune.

Critică decizia pronunţată de instanţa de apel, deoarece motivează respingerea apelului pe considerentul că nu poate obliga intimata la încheierea unui contract sau la prelungirea din 4 aprilie 2008 deşi există dispoziţiile art. 1073-1077, care îi dă această posibilitate.

Au arătat în continuare că sunt numeroase situaţii în care cealaltă parte se opune la încheierea, executare, unui act şi cu toate acestea, instanţa constatând îndeplinite condiţiile contractului, adică plata chiriei, nu consideră că există nici un impediment, ca intimata, care în realitate nu a făcut opoziţie expresă la admiterea acţiunii, să nu poată admite acţiunea, situaţie faţă de care invocă principiul nediscriminării.

Susţinând ca temei juridic disp. art. 1073-1077 Cod procedură civilă precum şi celelalte acte normative, consideră recurenţii că sunt întrunite toate elementele contractului, ca instanţa să poată obliga primăria la încheierea contractului, apreciind că şi materia tacitei relocaţiuni este aplicabilă în cauză, întrucât acceptarea de către intimată a plăţii chiriei cât şi rămânerea în spaţiul în litigiu este o dovadă certă că implicit, intimata recunoaşte prelungirea contractului.

Au solicitat deci, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii, obligarea intimatei la încheierea contractului de închiriere cu destinaţia de locuinţă a apartamentului din P, str. GE G nr. , bl., ap. , respectiv prelungirea contractului de locaţiune nr. .............

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, decizia atacată şi motivele recursului, a reţinut următoarele:

Un prim motiv de recurs pe care se întemeiază cererea recurenţilor îl reprezintă art.304 pct.7 C.pr.civ. (vechi) – hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Curtea a constatat că este nefondată critica întemeiată pe această dispoziţie legală întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde toate motivele care au format convingerea instanţei, expuse într-o succesiune clară şi logică, cu analiza tuturor criticilor cuprinse în cererea de apel. Mai mult, recurenţii nu precizează care ar fi motivele străine de natura pricinii ori contradictorii pe care se întemeiază hotărârea atacată, situaţie în care, curtea va respinge ca nefondată această critică.

Celălalt motiv de recurs invocat în cauză este reprezentat de art.304 pct.9 C.pr.civ. (vechi) – hotărârea este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

Curtea a constatat nefondată şi critica întemeiată pe acest text de lege.Susţin recurenţii că în prezenta cauză ar opera tacita relocaţiune în ce priveşte imobilul situat

în Pl, str. G E G nr. , bl. , sc. , et. , ap. , jud. P.Corect a reţinut tribunalul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera aceasta.Astfel, un prim aspect este acela că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod Civil,

întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2011, aceste norme legale se aplică numai contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a acestuia. Ori, în speţa de faţă contractul de închiriere a fost încheiat pe perioadă determinată, termenul său expirând la data de 7.04.2009, anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.

Raportat la vechea reglementare legală - art. 1437 şi art. 1452 din Codul civil de la 1864 - dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului după expirarea termenului contractual şi fără ca locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune.

În prezenta cauză nu este îndeplinită tocmai această a doua condiţie, în sensul că locatorul şi-a exprimat în mod neechivoc voinţa de a nu mai prelungi contractul de închiriere, prin promovarea

96

unei cereri de chemare în judecată pentru rezilierea contractului şi evacuare a recurenţilor din imobilul în litigiu.

Singură, plata chiriei şi după expirarea termenului contractului de închiriere nu poate reprezenta o condiţie suficientă pentru prelungirea tacită a acestui contract, în lipsa acordului de voinţă al proprietarului imobilului.

Nu poate fi vorba nici de un principiu al nediscriminării, aşa cum se invocă în motivele de recurs, atâta vreme cât situaţiile la care se face referire reprezintă simple afirmaţii, fără probe concrete, din care să rezulte că în situaţii identice s-a procerdat în manieră diferită.

Corect a reţinut tribunalul şi faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige un proprietar, în momentul expirării termenului de închiriere, să prelungească acest contract împotriva voinţei sale.

Faţă de aceste considerente, curtea, văzând disp. art.304 pct 7 şi 9 şi 312 alin.1 C.pr.civ. (vechi), a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[26] Erori ce pot face obiectul procedurii îndreptării erorii materiale.

Art.281 Cod procedură civilă

Potrivit prevederilor art.281 Cod procedură civilă (vechi), pe calea procedurii reglementate de acest articol pot fi îndreptate doar erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea si susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum si orice alte erori materiale din hotărâri ori încheieri, neputând fi corectate greşeli de fond, de judecată reflectate în hotărâre, deoarece acestea vor putea fi remediate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1054 din 11 aprilie 2013.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 15.05.2012, Judecătoria Ploieşti a admis cererea şi a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul Sentinţei civile nr. 5683 pronunţată la data de 09.04.2012 în dosarul cu numărul de mai sus, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 426,97 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, si nu la plata sumei de 3437,11 lei, cum s-a reţinut eronat prin hotărâre, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.

Pentru a pronunţa această încheiere, Judecătoria Ploieşti a reţinut că prin sentinţa civilă nr.5683, pronunţată la data de 09.04.2012, în dosarul nr. 9591/281/2011, instanţa a admis acţiunea precizată, a dispus ieşirea din indiviziune a părţilor conform variantei I din raportul de expertiză topo refacere-efectuat în cauză de expert P D şi obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 426,97 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că din eroare s-a inserat obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 3437lei, reprezentând cheltuieli de judecată si nu la plata sumei de 426,97 lei.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a constatat că cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, astfel încât, în temeiul art. 281 C.pr.civ., a admis cererea şi, pe cale de consecinţă, a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că a obligat pârâta la plata câtre reclamant a sumei de 426,97 lei, reprezentând cheltuieli de judecată şi nu la plata sumei de 3437 lei, cum în mod greşit s-a consemnat.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat apel reclamantul M A, arătând ca este nelegală şi netemeinică.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 523 din 3 octombrie 2012, a admis apelul declarat de reclamantul MA, împotriva încheierii de îndreptare eroare materiala pronunţata de Judecătoria Ploieşti în şedinţa din camera de consiliu din data de 15.05.2012, în dosarul nr. 9591/281/2011, în

97

contradictoriu cu pârâtul MP şi a schimbat în tot încheierea atacată în sensul că a respins sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs pârâtul MP considerând-o netemeinică şi nelegală.

Susţine recurentul că instanţa de apel in mod greşit a respins cererea de îndreptare eroare materiala formulata din oficiu de către instanţa de fond , având in vedere ca instanţa de fond corect a formulat cererea si a modificat soluţia instanţei de fond pe aspectul cheltuielilor de judecata.

Menţionează recurentul ca instanţa de fond corect a apreciat ca suma ce trebuie achitata de acesta este de 496,97 lei si nu de 3437,11 lei suma ce reprezintă cheltuieli de judecata .

Mai învederează recurentul faptul că ca reclamantul - apelant a făcut dovada prin chitanţe doar pentru suma de 496,97 si nu pentru suma de 3437, 11 lei cât a apreciat instanţa de apel.

Având in vedere ca reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecata în suma de 3437,11 lei se solicită admiterea recursului si menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond în ceea ce priveşte cheltuielilor de judecata.

Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate în recursul declarat de pârâtă, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Corect a reţinut tribunalul că s-a dispus nelegal îndreptarea erorii materiale din sentinţa civilă nr. 5683/9.04.2012, în condiţiile în care există o vădită contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Potrivit prevederilor art.281 Cod procedură civilă (vechi), pe calea procedurii reglementate de acest articol pot fi îndreptate doar erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea si susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum si orice alte erori materiale din hotărâri ori încheieri, neputând fi corectate greşeli de fond, de judecată reflectate în hotărâre, deoarece acestea vor putea fi remediate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Apare evident faptul că judecătorul fondului a încercat să modifice cuantumul sumei ce a fost iniţial stabilită, cu titlul de cheltuieli de judecată, ceea ce echivalează cu o modificare a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, aşa cum corect a reţinut tribunalul şi această modificare nu este admisibilă pe calea procedurii de îndreptare a erorii materiale.

Faţă de aceste considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.304 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul declarat în cauză ca nefondat.

[27] Răspunderea persoanei fizice titulare a unei întreprinderi individuale pentru obligaţiile acestei entităţi juridice.

OUG nr.44/2008, art. 26

Potrivit disp. art. 26 din OUG nr. 44/2008, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În cazul în care nu s-a făcut dovada existenţei patrimoniului de afectaţiune, persoana fizică titulară răspunde pentru obligaţiile întreprinderii individuale cu întreg patrimoniul său.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1616 din 5 iunie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. 4448/120/15.07.2011, reclamanta BV a solicitat în contradictoriu cu pârâta BCM – întreprindere individuală, prin reprezentantul acesteia, încheierea contractului de muncă în formă scrisă conform art. 16 alin. 1 din

98

Codul muncii, pentru perioada 01.06.2008 – 30.05.2011, obligarea pârâtei la efectuarea înscrierilor şi menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă pentru aceeaşi perioadă, obligarea pârâtei la plata contribuţiilor datorate către fondurile de asigurări, potrivit legii, la plata drepturilor salariale reprezentând orele lucrate sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbători legale, actualizate cu indicele de inflaţie, datorate înlăuntrul termenului de prescripţie, la achitarea indemnizaţiei aferente concediului de odihnă pentru perioada lucrată, actualizată cu indicele de inflaţie şi la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada mai sus menţionată între părţi au existat raporturi de muncă, reclamanta lucrând ca vânzător la magazinul pârâtei din Târgovişte, str. M fără forme legale, în sensul că nu s-a încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă, astfel că potrivit art. 16 alin. 2 Codul muncii se prezumă că acesta a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată, iar părţile pot face dovada prestaţiilor şi prevederilor contractuale prin orice mijloc de probă, iar pentru perioada lucrată a încasat sume de bani corespunzătoare salariului minim pe economie, pentru o durată normală a timpului de lucru, adică 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu toate că programul de lucru includea şi zilele de sâmbătă şi duminică, cu acelaşi număr de ore, prin rotaţia personalului.

Reclamanta a mai precizat că orele de muncă suplimentară efectuate în perioada respectivă nu au fost compensate de angajator în nici una din variantele Codului muncii, art. 119-120, la fel şi pentru zilele de sărbătoare legală, respectiv 1 Decembrie, a doua zi de Crăciun, 2 Ianuarie şi a doua zi de Paşti, angajatorul neplătind nici indemnizaţia pentru concediul de odihnă cuvenită.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 16 alin. 1 şi 2 , art. 40 art. 120, art. 137 alin. 2, art. 287 din Codul muncii şi OUG nr. 44/2008, ataşându-se în copie actul de identitate al reclamantei, adresa ITM Dâmboviţa nr. 186/01.07.2011, relaţii de la Oficiul Registrului Comerţului cu privire la întreprinderea individuală.

Cererea introductivă a fost precizată, faţă de relaţiile de la Oficiul Registrului Comerţului, transmise prin adresa nr. 26862/27.09.2011 în sensul că I.I. BCM a fost radiată din data de 27.07.2011, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a persoanei fizice BCM, pentru pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că în intervalul 01.06.2008 -30.05.2011 a prestat activitate pentru pârâtă, ce urmează a fi obligată la plata drepturilor salariale cuvenite şi neîncasate, reprezentând orele lucrate sâmbăta şi duminica şi în zilele de sărbătoare legală, actualizate cu indicele de inflaţie, datorate în termenul general de prescripţie, la plata indemnizaţiei aferente concediului de odihnă, actualizată cu indicele de inflaţie şi la efectuarea înscrierilor şi menţiunilor în Registrul General de Evidenţă a Salariaţilor, conform art. 4 alin. 2 teza din HG nr. 500/2011, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, motivarea cererii fiind aceeaşi ca şi cea iniţială.

Pârâta a formulat o întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deoarece Întreprinderea Individuală a fost radiată la 01.08.2011, răspunderea titularului Întreprinderii Individuale intervenind doar în condiţiile Legii insolvenţei nr. 85/2006.

S-a mai arătat că reclamanta nu a avut raporturi de muncă cu această Întreprindere Individuală, astfel că nu are nici un fel de obligaţii faţă de reclamantă, iar înscrierea în Registrul General de Evidenţă a Salariaţilor se poate realiza doar de către un angajator căruia i-a fost atribuit în prealabil un element de identificare fiscală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115Cod procedură civilă şi a fost însoţită de depunerea în copie a certificatului de radiere şi a rezoluţiei nr. 5196/27.07.2011 a O.R.C. Dâmboviţa.

În şedinţa publică din 16.11.2011 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, întrucât potrivit disp. art. 26 din OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate „persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, s-a considerat de către instanţă că legea atribuie calitate procesuală şi persoanei fizice titulare a întreprinderii individuale, chiar şi în caz de radiere a acesteia, astfel că pentru obligaţiile ce decurg din raporturile desfăşurate între reclamantă, în calitate de angajată şi întreprinderea individuală, reclamanta poate chema în judecată şi persoana fizică titulară.

99

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa nr.364 din 6 februarie 2013, a admis cererea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată şi modificată ulterior, a constatat că în perioada 01.06.2008 - 30.05.2011 reclamanta a prestat activitate pentru Întreprinderea Individuală BCM, ce a aparţinut pârâtei, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.666 lei brută şi actualizată conform indicelui de inflaţie pentru perioada respectivă, ce reprezintă drepturi salariale cuvenite pentru zilele nelucrătoare şi de sărbători legale şi a sumei de 1920 lei brută şi actualizată ce reprezintă indemnizaţie concediu de odihnă aferentă aceleiaşi perioade, în total valoare brută actualizată - 21.586 lei.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a obligat pârâta să efectueze menţiunile corespunzătoare în Registrul de evidenţă al salariaţilor, conform art.4 al.2 teza II din HG 500/2011 şi la plata sumei de 1650 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta BCM, criticând-o pentru nelegalitate.Referitor la motivul de recurs privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurenta a

arătat, instanţa a trecut cu foarte multă uşurinţă peste această excepţie, fără a ţine cont că, chiar în prevederile Legii nr. 85/2006 indicată în motivare, după radiere entitatea juridică întreprinderea individuală nu mai există, iar ea, în nume propriu, identificată prin CNP, nu figurează şi nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al acestei entităţi.

În ceea ce priveşte certificatul de radiere, trebuie reţinut că acesta este un veritabil certificat de deces al entităţii juridice întreprinderea individuală BCM ce a avut ca şi CUI nr. 13742753.

Prin rezoluţia nr. 5196 din 27.07.2011 directorul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a dispus radierea din registrul comerţului a entităţii juridice, iar instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere prevederile Legii nr. 85/2006 privind insolvenţa şi OUG nr. 44/2008, şi în consecinţă să admită lipsa calităţii procesuale pasive respingând cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, firma la data respectivă fiind nu numai lichidată ci şi radiată.

De altfel, Noul Cod Civil preia în mod admirabil prevederile Decretului nr. 31/1954 cât şi prevederile vechiului Cod civil (1865), la art. 25 reglementând faptul că persoanele juridice care sunt supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise, astfel că întrucât rezoluţia nr. 5196 din 27.07.2011 nu a fost atacată cu plângere, conform prevederilor legale, în termen de 15 zile la judecătorie, termen ce pentru terţele persoane a curs de la data publicării acesteia.

Mai mult decât atât, recurenta a menţionat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 26 din OUG nr. 44/2008 în sensul că persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale în calitate de titulară a întreprinderii individuale, doar pentru perioada în care această entitate juridică este în fiinţă, iar coroborat cu prevederile Legii nr. 85/2006 privind radierea, întreprinderea individuală a fost descărcată de gestiune şi de orice alte obligaţii, fără a se reţine de către ORC Dâmboviţa vreo obligaţie în sarcina sa.

După rămânerea definitivă a rezoluţiei ante-menţionată a ORC Dâmboviţa, recurenta a arătat că, în nume propriu, nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru o entitate juridică identificată prin înregistrare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a învederat că sentinţa atacată este criticabilă sub aspectul cuantumului sumei şi al interpretării probelor.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi textele legale incidente, Curtea a reţinut următoarele:

Un prim motiv de recurs se referă la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de recurenta din prezenta cauză.

Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a respins această excepţie, făcând aplicarea disp. art. 26 din OUG nr. 44/2008 , potrivit cărora persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost

100

constituit şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei patrimoniului de afectaţiune, astfel că recurenta răspunde pentru obligaţiile întreprinderii individuale cu întreg patrimoniul său.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că entitatea juridică a fost radiată şi şi-a încetat astfel existenţa, astfel că intimata reclamantă nu se putea îndrepta cu acţiunea împotriva recurentei, persoană fizică.

Astfel, acţiunea formulată în prezenta cauză a fost depusă la instanţă la data de 15.07.2011, când I.I. BMC exista ca entitate juridică, radierea întreprinderii fiind cerută de recurentă la data de 27.07.2011, după emiterea şi comunicarea citaţiilor în prezenta cauză.

Prin urmare, recurenta persoană fizică este în situaţia de a răspunde, potrivit disp. art. 26 din OUG nr. 44/2008 şi are calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune.

Pe fondul cauzei, curtea va constata, de asemenea că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

Existenţa raporturilor de muncă dintre părţi în perioada 01.06.2008 – 30.05.2011 au fost dovedite cu probele administrate în cauză (martori, procesul verbal încheiat de ITM Dâmboviţa cu nr. 572/01.07.2011, facturile emise de SC V SRL Târgovişte pentru perioada august 2008 – mai 2011).

Probele amintite mai sus formează convingerea instanţei că intimata reclamantă a lucrat şi în perioada sărbătorilor, precum şi sâmbăta şi duminica, aşa cum a pretins prin acţiune.

Recurenta, căreia îi revenea sarcina probei, potrivit disp. art.272 din Codul Muncii, nu a depus nici un document din care să rezulte plata drepturilor salariale solicitate prin acţiune şi nici perioadele efective în care reclamanta a prestat activitate.

Susţinerea că actele contabile ale întreprinderii individuale au fost sustrase, motiv pentru care nu au fost prezentate expertului, nu poate fi primită, atâta vreme cât exista obligaţia refacerii acestor acte în termen de cel mult 30 de zile de la constatarea dispariţiei acestora, potrivit disp. art.22 din Ordinul 1040/2004 al Ministerului Finanţelor Publice.

Cuantumul drepturilor salariale solicitate de reclamantă prin acţiune a fost, prin urmare, corect stabilit de expertiza efectuată în cauză şi omologată de tribunal, în baza materialului probator administrat în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, curtea, văzând disp. art.304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ.(vechi), a respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.

(Judecător Mirela Grigore)

[28] Diferenţa dintre autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat.

Art. 1201-1202 vechiul Cod Civil preluate de art. 424-426 Noul Cod Procedură Civilă

Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Puterea de lucru judecat se referă la modalitatea în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte din raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit asupra respectivelor împrejurări izolate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 994 din 10 aprilie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 5027 pronunţată la data de 22 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâtul M.A.N şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, întrucât a intervenit autoritatea de lucru judecat, reţinând că reclamanţii au

101

mai formulat o acţiune cu acelaşi obiect ca cea analizată şi în prezenta cauză, acţiune finalizată cu sentinţa nr.960/12.05.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul nr.2834/105/2010, rămasă definitivă prin decizia nr.1297/22.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care a fost admis recursul unităţii angajatoare şi respinsă acţiunea ca fiind neîntemeiată.

Cum autoritatea de lucru judecat constituie un obstacol în calea readucerii în faţa instanţei de judecată a unei acţiuni anterior soluţionate, interzicând judecata repetată a aceleiaşi pricini, tribunalul, constatând tripla identitate de elemente prevăzute de art.1201 C. civil, a admis excepţia autorităţii lucrului judecat în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi şi a respins acţiunea promovată de aceştia, întrucât a intervenit autoritatea de lucru judecat.

Prin decizia nr. 994 din data de 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile reclamanţilor, reţinând următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dacă, pentru perioadele deduse judecaţii, se încadrează în grupa a II-a de muncă, în ce procent din timpul efectiv de lucru, având în vedere meseriile avute, activităţile desfăşurate şi condiţiile efective de lucru.

Într-un dosar anterior, aceiaşi reclamanţi au solicitat ca instanţa de judecată să constate că se încadrează la grupa I-a de muncă, cele două acţiuni având un obiect diferit.

În mod greşit, instanţa de fond a dispus respingerea acţiunii apreciind că există tripla identitate, reglementată de art. 1202 Cod civil, respectiv: de părţi, de obiect şi de cauză, deşi nu erau îndeplinite condiţiile legale în acest sens.

Conform art. 1201 C.civ., constituie lucru judecat atunci când două cereri de chemare în judecată au acelaşi obiect, sunt întemeiate pe aceeaşi cauză şi poartă între aceleaşi părţi, acest principiu corespunzând necesităţii de stabilitate juridică.

Trebuie să se facă distincţie între autoritatea de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii şi puterea de lucru judecat, care se referă la modalitatea în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte din raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit asupra respectivelor împrejurări izolate. Ca atare, Curtea a apreciat că nu există identitate de obiect pentru scopul final urmărit, care constituie recunoaşterea unei alte grupe de muncă şi, în baza art. 312 lin. 1 Cod pr. civilă, a admis recursul, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

( Judecător Veronica Grozescu)

102

Decizii Relevante

Trimestrul II 2013

Secţia a II – a Civilă, de Contencios

Administrativ şi Fiscal

103

[29] Profit impozabil. Cheltuieli deductibile.

Legea nr. 571/2003, art. 24 alin. 4 lit. a şi art. 5

Terenurile nu reprezintă active amortizabile, în conformitate cu art. 24 alin. 4 lit. a din Legea nr. 571/2003, nefiind incidente prevederile art. 24 alin. 5 lit. a din Legea nr. 571/2003, care prevăd că prin valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înţelege costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros şi nici prevderile pct. 53 alin. 1 lit. a, pct. 54 alin. 1, pct. 64, alin. 1, pct.92, alin. 1 din OMFP nr. 1752/2005.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 5462 din 27 mai 2013.

Prin sentinţa nr. 1623 din 25.09.2012, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanta SC SC SRL, a anulat decizia de impunere nr. 135 din 15.02.2011 emisă de pârâta DGFP Prahova şi decizia nr.301 din 22.07.2011 emisă de pârâta ANAF-Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor, a obligat pârâtele DGFP Prahova şi ANAF la restituirea către reclamantă a sumei de 46.310 lei şi 1500 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele.Curtea a constatat că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurente, prevăzute

de art. 3041 şi art. 304 pct. 9 Cod de procedura civilă; în mod legal şi temeinic reclamanta a considerat deductibile fiscal pentru determinarea profitului impozabil cheltuielile în cuantum de 166.000 lei reprezentând comision identificare locaţie construire depozit, prevăzut în Contractul de comision nr. 73 din 07.01.2008.

Reclamanta a încheiat contractul de comision nr. 73/07.01.2008, urmat de acte adiţionale, prin care SC PCP SRL se obliga faţă de reclamantă, în calitate de beneficiar, să presteze activităţi de consultanţă în identificarea şi intermedierea unei locaţii în vederea constituirii unui depozit de materiale de construcţii, show- room, birouri, identificarea antreprenorului, negocierea unor costuri rezonabile pentru beneficiar astfel încât să poată fi acceptate, întocmirea proiectului pentru hala depozitare, hală producţie vopseluri, show room, birouri, valoarea contractului fiind de 50.000 euro plus TVA.

Aferent serviciilor, SC PCP SRL a emis către reclamantă trei facturi, o factură reprezentând servicii de consultanţă, o factură cu valoare negativă de 60.330 lei, reprezentând storno parţial din prima factură şi o factură reprezentând lucrări de consultanţă. Intimata reclamantă a stornat din contul 231 „Imobilizări în curs de execuţie" şi a înregistrat pe costuri, în contul 628 „Alte clieltuieli cu servicii executate de terţi", suma de 166.000 lei reprezentând comision identificare locaţie construire depozit.

Reclamanta a achiziţionat în anul 2008 de la SC GD SRL un teren în suprafaţa de 11.800 mp, în valoare de 714.000 eur, în vederea realizării unei investiţii, construirea unui depozit de

104

materiale de construcţii, show-room şi birouri. Pentru justificarea serviciilor de identificare a terenului, reclamanta a prezentat organelor de control fiscal adresa emisă de SC PCP SRL nr. 5/ 28.01.2008, prin care reclamanta era informată asupra faptului că prestatorul a identificat două suprafeţe de teren, fiind prezentate locaţiile, facilităţile şi caracteristicile, acestora (suprafaţa, categoria, preţul, deschiderea, adâncimea, şi proprietarul), sugestia că, în cazul în care este agreată una din suprafeţe, decizia să fie luată cât mai repede datorită creşterii preţurilor.

Cu privire la studiul de fezabilitate, pentru realizarea unui amplasament industrial-comercial Spatii de depozitare materiale construcţii, show-room şi spatii administrative în zona DN3, localitatea P, susţinerile recurentelor, privind faptul că acesta nu a fost prezentat în cadrul inspecţiei fiscale, cât şi în cadrul procedurii administrative, sunt fondate, întrucât reclamnata avea obligaţia să depună documentele fiscale până la finalizarea controlului pentru a putea fi verificată autenticitatea şi realitatea acestora.

Cu toate acestea, chiar în lipsa acestui studiu de fezabilitate, cheltuielile efectuate de reclamantă pentru serviciile prestate la pct. A din contract sunt cheltuieli deductibile potrivit prevederilor legale, susţinerile recurentelor privind faptul că reclamanta a înregistrat în mod greşit în contul de cheltuieli suma de 166.000 lei, considerând-o eronat deductibilă fiscal la calculul profitului impozabil, fiind nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, într-un an fiscal, iar potrivit art. 21 alin. 1 Cod fiscal, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

În mod corect tribunalul a mai reţinut că, independent de denumirea serviciilor, respectiv consultanţă, asistenţă, intermediere, contează natura acestora şi destinaţia lor, art. 21 alin. 4 lit. m Cod fiscal conţine o enumerare exhaustivă a diverselor servicii, care din motivele expuse nu pot justifica deducerea cheltuielilor.

În privinţa reclamantei nu este incidentă niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 21 alin. 4 lit. m Cod fiscal, pentru a nu fi considerate deductibile fiscal pentru determinarea profitului impozabil cheltuielile în cuantum de 166.000 lei, reprezentând comision identificare locaţie construire depozit, prevăzut în Contractul de comision încheiat cu SC PCP.

A fost justificată necesitatea prestării serviciilor aferente pct. A din Contractul de comision nr. 73 din 07.01.2008, în baza acestor servicii reclamanta a realizat achiziţia unui teren, fiind încheiat ulterior contractul de achiziţionare de la SC GDG SRL Voluntari a terenului în suprafaţa de 11.800 mp, în valoare de 714.000 euro.

Susţinerile recurentelor privind faptul că acest comision reprezintă o cheltuială direct atribuibilă achiziţiei terenului, fiind o componentă a costului de achiziţie a terenului în cauză, care trebuie capitalizată în valoarea terenului, şi nu înregistrată în contul de cheltuieli deductibile fiscal, sunt nefondate, iar organele de inspecţie fiscală au considerat în mod greşit că sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi punctele 53, alin. 1, lit. a, 54 alin. 1, 64 alin. 1, 92 alin. 1 din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

Potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol, însă terenurile nu reprezintă active amortizabile, în conformitate cu art. 24 alin. 4 lit. a din acelaşi act normativ, care precizează că nu reprezintă active amortizabile terenurile, nefiind incidente aşadar prevederile art. 24 alin. 5 lit. a din Legea nr. 571/2003, care prevăd că prin valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înţelege costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros şi nici prevderile pct. 53 alin. 1 lit. a, pct. 54 alin. 1, pct. 64, alin. 1, pct.92, alin. 1 din OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, care prevăd că la data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate ia valoarea de intrare, care se stabileşte astfel: a) cost de achiziţie - pentru bunurile procurate cu titlu oneros (pct. 53 alin. 1); costul de achiziţie al bunurilor cuprinde preţul de cumpărare, taxele de import şi alte taxe..., cheltuielile de transport si alte cheltuieli care potfi atribuibile direct achiziţiei bunurilor respective (pct.54 alin.1); activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii şi

105

deţinute pe o perioadă mal mare de un an, care trebuie evaluate la costul de achiziţie sau la costul de producţie (pct. 64 alin. 1); o imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată iniţial la costul său determinat potrivit regulilor de evaluare din prezentele reglementări, în funcţie de modalitatea de intrare în entitate (pct. 92).

Pe cale de consecinţă, susţinerile pârâtelor în sensul că aceste cheltuieli se recuperau prin amortizare sunt nefondate.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

[30] Condiţiile angajării răspunderii solidare cu debitorul insolvabil.

OUG nr.92/2003

Legiuitorul a stabilit, în vederea angajării răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, şi condiţia existenţei controlului direct sau indirect, astfel că doar îndeplinirea cumulativă şi a acestei condiţii, alături de cea prevăzută de dispoziţiile art. 27 al.3 lit.c din OG 92/2003, poate determina angajarea răspunderii solidare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 6756 din 20 iunie 2013.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1773/105/2012, reclamanta SC LL SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta DGFP PRAHOVA, revocarea în tot a deciziei nr.1489/3.10.2011 privind atragerea răspunderii solidare a S.C. LL S.R.L. cu debitorul principal S.C. LC S.R.L., revocarea în tot a deciziei nr.16/09.01.2012, anularea tuturor actelor de executare ulterioare îndreptate împotriva SC LL SRL şi exonerarea de la obligaţia de plată în solidar cu debitorul principal S.C. LC S.R.L. a sumei de 261.628 lei, cu plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în data de 16.11.2011, autoritatea deliberativa a A.N.A.F.-DGFP PRAHOVA a dispus emiterea deciziei nr. 1489/03.10.2011 privind atragerea răspunderii solidare a S.C. LL S.R.L. cu debitorul principal S.C. LC S.R.L. pentru suma de 261.628 lei, motivat de faptul că în perioada octombrie 2010 - martie 2011 a avut 3 salariaţi (T V, B C şi MCA).

Reclamanta a arătat că a angajat în data de 1.04.2011 pe B C şi MCA, procentul fiind de 66%, astfel fiind îndeplinită condiţia prevăzuta la art. 27 alin. 3 lit. C din OG 92/2003(R) referitoare la raporturile de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţi.

A mai arătat reclamanta că măsura atragerii răspunderii solidare cu debitorul principal SC LCSRL este motivată de nerespectarea dispoziţiilor art. 27 alin. 3 lit. c din OG 92: 2003(R) privind Codul de procedură Fiscală.

Reclamanta a formulat cerere de suspendare a deciziei nr. 1489/03.10.2011 până la pronunţarea instanţei de fond, iar prin sentinţa nr.1065 pronunţata la data de 14.12.2011 în dosarul nr.10880/105/2011, instanţa a admis cererea de suspendare şi a constatat că există dovada unei împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

DGFP PRAHOVA prin decizia nr.1489/03.10.2011 a reţinut în mod greşit cĂ S.C. L CS.R.L. este controlată de S.C. L L S.R.L., în condiţiile în care cele două societăţi nu se află sub control comun, iar aprecierea că în fapt ar fi îndeplinită condiţia controlului comun, motivat de faptul că cele două societăţi desfăşoară aceleaşi obiect de activitate nu este fondată întrucât fiecare dintre societăţi are obiect propriu de activitate, nu există nicio dovadă privind anularea actului

106

constitutiv al niciuneia dintre societăţile comerciale menţionate care să fi fost promovată pe motiv de obiect ilicit al acestora şi nu s-a făcut niciodată de către pârâtă o verificare la SC LCSRL care să ateste sfera de activitate a acesteia şi existenţa unei identităţi a acesteia cu cea a SC LL SRL.

Mai mult, aşa cum se reţine în procesul-verbal încheiat la 26.08.2011 ce a stat la baza emiterii deciziei nr.1489/03.10.2011, nu există raporturi juridice de folosinţă sau de orice altă natură prin care SC L L SRL să utilizeze în activitatea sa, sau să dobândească în orice mod active ale SC L CSRL şi prin aceasta să prejudicieze în vreun fel activitatea debitorului SC L C SRL de natură a genera insolvabilitatea acestuia.

A mai arătat reclamanta că toate contractele individuale de muncă dintre SC L L SRL şi angajaţii săi sunt contracte proprii încheiate în data de 1.04.2011, dată la care nu avea nicio datorie faţă de AFP-DGFP Prahova, aceasta a stabilit în sarcina de plată a SC L C SRL obligaţii fiscale de plată la data de 20.04.2011 prin decizia de impunere nr.2591.

B C şi C A s-au angajat la SC LLSRL la data de 1.04.2011, iar anterior sau ulterior acestei date nu au avut în acelaşi timp niciodată calitatea de angajat sau prestator de serviciu ai debitoarei SC L C SRL şi ai SC L L SRL. Aceste 2 persoane au plecat din cadrul SC L CSRL ca urmare a demisiei datorată neînţelegerilor cu asociaţii S M şi SFS deţinători a 65,15% din SC L C SRL, iar încetarea raporturilor de muncă s-a realizat la 1.04.2011.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1922 din 30 octombrie 2012, a admis acţiunea, a anulat decizia nr.1489/2011 şi decizia nr.16/2012 şi a exonerat reclamanta de plata sumei de 261628 lei.

Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, onorariu de avocat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizia 1489/3.10.2011 pârâta DGFP Prahova a constatat îndeplinită cel puţin una din condiţiile prevăzute de art.27 alin.3 din OG 92/2003 R, deoarece prin procesul-verbal 6585/26.08.2011 s-a stabilit că, potrivit statelor de plată, în perioada octombrie 2010 – martie 2011 SC L C SRL Ploieşti a avut 3 salariaţi (T V, B C şi M C A).

SC L L SRL Ploieşti a angajat la data de 1.04.2011 pe B C şi M C A, procentul fiind de 66%.

S-a reţinut de către organele fiscale îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 27 alin.3 lit.c din OG 92/2003 R, referitoare la raporturile de muncă cu cel puţin jumătate din angajaţi.

Tribunalul a constatat din înscrisurile depuse de reclamantă că nu este întrunită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 27 alin.3 lit.c din Codul de procedură fiscală, deoarece BC şi MC A nu au avut în acelaşi timp calitatea de angajat sau prestator de servicii ai debitoarei SC L C SRL.

Aceşti doi angajaţi, la data de 1.04.2011 când s-au angajat la SC L L SRL, nu mai aveau calitatea de angajaţi ai debitorului SC L C SRL.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea 554/2004, tribunalul a admis acţiunea şi a anulat deciziile 1489/2011 şi 16/2012, a dispus exonerarea reclamantei de plata sumei de 261.628 lei, deoarece nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art.27 alin.3 lit.c din Cod procedură fiscală privind concomitenţa raporturilor de muncă. Într-adevăr, răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală are natura unei răspunderi civile delictuale şi de esenţă acestei răspunderi este săvârşirea de către persoanele fizice sau juridice prevăzute de art. 27 a unor fapte ilicite care au determinat insolvabilitatea unui debitor. Angajarea celor două persoane în data de 1.04.2011, în condiţiile în care la acea dată nu mai aveau calitatea de angajaţi ai SC L Com SRL, iar SC L C SRL nu mai avea nicio datorie la bugetul de stat nu constituie o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară a SC L L SRL pentru plata obligaţiilor fiscale ale SC L Com SRL.

În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod pr.civilă, tribunalul a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, s-a arătat că în mod eronat prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de dispoziţiile art.27 al.3 din OG 92/2003 pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantei cu SC LCom SRL, în realitatea fiind îndeplinită condiţia de la litera c, întrucât în reclamanta a angajat la data de 1.04.2011 pe

107

numiţii B C şi M C A, procentul fiind astfel de 66%, fiind astfel îndeplinită condiţia precizată, referitoare la încheierea de raporturi de muncă cu cel puţin jumătate dintre angajaţii debitorului.

Recurenta a mai arătat că legiuitorul nu a impus condiţia ca desfăşurarea raporturilor de muncă să aibă loc concomitent.

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respimngerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că sentinţa primei instanţe este legală şi temenică, aceasta constantând în mod corect faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii sale solidare cu SC L CSRL, solicitând prin concluzii scrise obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În susţinerea întâmpinării, intimata a depus la dosar sentinţele nr.1922/2012 şi nr.1065/2011 ale Tribunalului Prahova, decizia nr.1689/2012 a Curţii de Apel Ploieşti, precum şi certificatul de atestare fiscală nr.16789/2013.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :

Principala critică a recurentei vizează modalitatea de interperatre, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art.27 al.3 din OG 92/2003, în opinia DGFP Prahova fiind îndeplinite condiţiile legale pntru angajarea răspuinderii solidare a reclamantei cu SC L C SR.

Curtea a reţinut că dispoziţiile legale precizate prevăd că „Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:    c) are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului”.

Din examinarea sistematică şi gramaticală a dispoziţiilor legale precizate, Curtea a constatat că legiuitorul a stabilit, în vederea angajării răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, două condiţii cumulative, astfel că doar îndeplinirea amândurora poate determina angajarea răspunderii solidare.

Or, în cuprinsul motivelor de recurs recurenta a făcut referire doar la cea de-a doua condiţie, reglementată de litera „c”, referitoare la existenţa raporturilor de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului, fără să facă dovada îndeplinirii primei condiţii.

Curtea a constatat că, în condiţiile în care SC L COM SRL are în structura sa organizatorică 3 asociaţi, respectiv S M - 34,85%, CNG – 34,85% şi S F S -30,3%, iar reclamanta are ca asociat unic pe C N G – 100%.

Cum controlul direct sau indirect este definit de dispoziţiile art.27 al.4 din OG 92/2003 ca fiind „ control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi comerciale ori a unei asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale ori consiliul director al unei asociaţii sau fundaţii;  control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane ”, Curtea consideră că este evident faptul că această primă condiţie legală nu este îndeplinită, reclamanta nedeţinând majoritatea drepturilor de vot în adunarea generală a asociaţilor SC L COM SRL, ci doar 34,85%, şi nici în consiliul de administraţie al acesteia şi nefăcându-se dovada că se află, alături de debitoare, sub controlul comun al uneia sau mai multor persoane, aşa cum acesta este definit prin dispoziţiile legale mai sus citate.

Ca urmare, neîndeplinirea primei condiţii legale analizate, face de prisos analiza celeilalte condiţii, referitoare la existenţa raporturilor de muncă sau civile de prestări servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului, întrucât, indiferent de îndeplinirea sau neîndeplinirea ei, nu se poate angaja răspunderea solidară a reclamantei cu SC L CVOM SRL, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiţii legale menţionate anterior.

În concluzie, Curtea a considerat că sentinţa recurată este legală şi temenică, astfel că, faţă de dispoziţiile art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 c.pr.civilă, a respins recursul, ca nefondat.

.(Judecător Ionel Stănescu)

108

[31] Posibilitatea creditorului majoritar de a desemna un alt administrator judiciar decât cel stabilit provizoriu de către judecătorul sindic.

Legea nr.85/2006

Legiuitorul a dat expres posibilitatea creditorului majoritar de a confirma administratorul judiciar provizoriu stabilit de instanţă sau de a decide desemnarea altuia. Judecătorul sindic era obligat să ia act de îndeplinirea condiţiilor legale şi de voinţa creditorului majoritar, voinţă independentă de capacităţile profesionale ale administratorului judiciar provizoriu, respectiv de capacitatea acestuia de a-şi îndeplini sau nu atribuţiile în materie.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 4773 din 26 aprilie 2013.

Prin sentinţa nr.1068 din 08.11. 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a admis cererea formulată de creditoarea U.A.T. oraşul Pucioasa pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului SC CGS C SRL, iar în temeiul art.33 alin.6 din Legea privind procedura de insolvenţă, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului SC CGS C SRL, fiind desemnat administrator judiciar CII TV.

În cadrul derulării procedurii insolvenţei, la termenul din data de 14 martie 2013, creditorul C S a solicitat înlocuirea administratorul judiciar desemnat de judecătorul sindic şi numirea în calitate de administrator judiciar pe CIE IUPRL.

Prin încheierea din data de 14 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins solicitarea creditorului C S, judecătorul sindic apreciind că administratorul judiciar CII T V este în măsură să ducă la îndeplinire atribuţiile ce-i revin potrivit legii. De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a admis solicitarea de a se desemna creditorul C S în calitate de preşedinte al comitetului creditorilor.

Împotriva încheierii precizate a declarat apel creditorul CS, solicitând desfiinţarea acesteia, în sensul dispunerii confirmării administratorului judiciar CI E IPURL, propus de către recurent.

În motivarea apelului, s-a arătat că apelantul are calitatea de creditor majoritar, având o creanţă garantată faţă de debitoare, că la adunarea creditorilor de la data de 25.02.2013 nu a confirmat administratorul judiciar provizoriu numit de către judecătorul sindic, ci, în baza dispoziţiilor art.19 al.2 din Lege anr.85/2006, a desemnat ca şi administrator judiciar pe C IE IPURL, precum şi că, deşi s-a luat act de punctul său de vedere, totuşi la termenul de judecată din data de 14.03.2013 instanţa a respins solicitarea sa, de înlocuire a administratorului judiciar.

Apelantul a mai arătat că în prezenta cauză nu a fost formulat o cerere de înlocuire a administratorului judiciar, conform art.22 al.2 din Legea nr.85/2006, ci s-a formulat o cerere de confirmare a administratorului judiciar numit de creditorul majoritar şi adunarea creditorilor, precum şi că legea precizată face distincţie clară între confirmarea şi înlocuirea administratorului judiciar.

În susţinerea apelului, apelantul a depus la dosar înscrisuri, respectiv extras de pe portalul Tribunalului Dâmboviţa, precum şi extrase de carte funciară, cu anexe.

Prin întâmpinare, administratorul judiciar TVE a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că ea are, potrivit dispoziţiilor art.20 al.1 lit.g din Legea nr.85/2006, ca atribuţie referitoare la adunările creditorilor convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor, că la data de 25.02.2013, având în vedere că recurentul nu a confirmat administratorul judiciar provizoriu, nu s-a mai putut trece mai departe la restul punctelor de pe ordinea de zi, ci doar s-a reţinut punctul său de vedere, precum şi că nu are cunoştinţă despre motivele care au stat la baza

109

deciziei judecătorului sindic, însă probabil recurentul creditor nu a prezentat motive temeinice de înlocuire a administratorului judiciar provizoriu.

La termenul de judecată din data de 26.04.2013, Curtea, în raport de dispoziţiile art.8 din Legea nr. 85/2006, constată că a fost învestită cu soluţionarea unui recurs, în mod greşit fiind denumită apel calea de atac exercitată de creditor. De altfel, în sistemul Ecris cauza a fost repartizată aleatoriu ca fiind recurs.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea a constatat următoarele :

Prin sentinţa nr.1068/8.11.2012, judecătorul sindic a admis cererea formulată de către UAT Or. Pucioasa şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei debitoarei SC

GCS C SRL, fiind numit administrator judiciar provizoriu CII T V.Din tabelul preliminar al creanţelor întocmit de către acesta, rezultă că recurentul are

calitatea de creditor majoritar, având o creanţă chirografară garantată în sumă de 971.495 lei, reprezentând aprox. 88 % din totalul creanţelor înregistrate (1.100.348,68 lei).

La termenul stabilit pentru prima adunare a creditorilor debitoarei, 25.02.2013, creditorul majoritar precizat a învederat că nu înţelege să confirme administratorul judiciar provizoriu stabilit de instanţă, propunând numirea CI E IPURL, ocazie cu care administratorul judiciar provizoriu a luat act de punctul său de vedere.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 14.03.2013, acesta din urmă a adus la cunoştinţa judecătorului sindic această împrejurare, iar recurentul creditor a solicitat înlocuirea administratorului judiciar provizoriu, însă instanţa de fond a respins cererea, pe motiv că „CII T este în măsură să ducă la îndeplinire atribuţiile ce-i revin potrivit legii”.

Curtea a constatat, alături de superficialitatea motivării respingerii cererii, că judecătorul sindic a nesocotit dispoziţiile art.19 al. 2 ind.1 din Legea nr.85/2006, conform cărora „Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi să îi stabilească remuneraţia”.

Aşadar, legiuitorul a dat expres posibilitatea creditorului majoritar de a confirma administratorul judiciar provizoriu stabilit de instanţă sau de a decide desemnarea altuia.

În condiţiile în care recurentul era creditor majoritar, în mod greşit judecătorul sindic a trecut peste voinţa acestuia, exprimată la prima adunare a creditorilor, de a nu confirma administratorul judiciar provizoriu desemnat de către instanţă şi de a numi un altul, în persoana C I E IPURL.

În acest sens, Curtea a apreciat că judecătorul sindic era obligat să ia act de îndeplinirea condiţiilor legale şi de voinţa creditorului majoritar, voinţă independentă de capacităţile profesionale ale administratorului judiciar provizoriu, respectiv de capacitatea acestuia de a-şi îndeplini sau nu atribuţiile în materie.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale precizate şi a celor prevăzute de art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c.pr.civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte încheierea recurată, în sensul admiterii cererii creditorului C S şi desemnării C I E IPURL, în calitate de administrator judiciar, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

(Judecător Ionel Stănescu)

[32] Domeniul public. Hotărârile Consiliului Local de însuşire a inventarului bunurilor din domeniul public.

Legea nr. 554/2004

110

Hotărârile consiliului local de însuşire a inventarului bunurilor din domeniul public sunt numai acte prealabile, nefiind acte administrative, în sensul art. 3 lit. c din Legea nr. 554/2004, actul administrativ care produce efecte juridice cu privire la regimul juridic al proprietăţii publice fiind hotărârea de Guvern.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 6221 din 13 mai 2013.

Prin sentinţa nr.3171/8.10.2012, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Consiliul Local al Comunei V, a admis acţiunea formulată de reclamanţii MC, MG şi MC împotriva pârâtului, a anulat în parte Hotărârile Consiliului Local V nr. 19/8/19/1999, nr. 11/25 mai 2001 şi nr. 12/14.06.2006, în sensul de a se scoate, din inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al comunei V, suprafaţa de 5000 mp, proprietatea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Comunei V.Curtea a constatat că sentinţa recurată este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut

de dispoziţiile art. 304 pct. 9, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale menţionate, considerente pentru care, având în vedere şi dispoziţiile art. 306 alin. 2, art. 312 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa şi va respinge acţiunea ca inadmisibilă.

Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, iar actul administrativ este, conform art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Prin cele două hotărâri, Consiliul Local al Comunei V a însuşit inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei, respectiv a abrogat, a modificat, a completat poziţii din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunei.

Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Comunei V a fost atestat de Guvernul României prin Hotărârea nr. 1350/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 276/2002, modificată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 166/2007, publicată în MO nr. 359/2007.

Din prevederile art. 3 şi art. 21 din Legea nr. 213/1998 rezultă că hotărârile autorităţii administraţiei publice locale, de însuşire a bunurilor care fac parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, pregătesc adoptarea actului final, hotărârea de guvern, ale cărei efecte juridice vizează caracterul bunurilor, anume apartenenţa acestora la proprietatea publică a comunei, oraşului sau judeţului, după caz.

Hotărârile autorităţii administraţiei publice locale, consiliului local în cauză, privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public, sunt acte prealabile adoptării de către Guvern a hotărârii de atestare a apartenenţei bunurilor la domeniul public, având natura juridică a unor acte preparatorii, care nu produc efecte juridice proprii, fiind supuse aprobării prin actul de autoritate al Guvernului.

Actul administrativ care consfinţeşte apartenenţa la domeniul public de interes local, care finalizează procedura regimului juridic al bunurilor, atestând apartenenţa la domeniul public, şi supus regimului juridic al proprietăţii publice, este actul de autoritate al Guvernului, emis în temeiul art. 108 din Constituţia României şi art. 21 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, hotărârea de guvern.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

[33] Momentul începerii producerii efectelor deciziei de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ.

111

Nulitatea actului administrativ cu caracter normativ, pronunţată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu produce efectele fireşti retroactive, ci doar ex nunc, pentru viitor, începând cu momentul aducerii sale la cunoştinţă, prin publicarea în Monitorul Oficial al României.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 4683 din 13 mai 2013.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II a civila de contencios administrativ si fiscal, reclamantul Consiliul Judeţean Dâmboviţa a chemat in judecata pârâta SC N S T SRL, pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 88.876,00 lei reprezentând taxa specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene, cu penalităţile aferente până la data introducerii prezentei acţiuni.

În motivarea cererii s-a arătat ca la data de 18.12.2008, Consiliul Judeţean Dâmboviţa a adoptat Hotărârea nr.146, prin care se instituie o taxa speciala de reparare si întreţinere a drumurilor judeţene, ţinându-se cont de starea de degradare a drumurilor judeţene, cauzata in principal de transportul agregatelor minerale produse de balastierele care îşi desfăşoară activitatea in judeţul Dâmboviţa, dar si de faptul ca din actualele venituri ale Consiliului Judeţean Dâmboviţa, nu se poate asigura finanţarea corespunzătoare a reparării si întreţinerii drumurilor judeţene.

Art.2, din Anexa la HCJD nr.146/2008, prevede faptul ca agenţii economici care au ca obiect de activitate exploatări de cariera si balastiera situate in judeţul Dâmboviţa, titulare de licenţa/permis datorează bugetului judeţului Dâmboviţa o taxa speciala, denumita taxa speciala de reparare si întreţinere a drumurilor judeţene.

Din cuprinsul acestui articol reiese faptul ca, indiferent ca un agent economic foloseşte sau nu in activitatea de exploatare de cariera si balastiera drumuri judeţene, acesta este obligat să achite taxa speciala de reparare si întreţinere a drumurilor judeţene.

De asemenea, in cuprinsul anexei la hotărâre in art.5 s-a precizat procedura de încasare a taxei. Balastierele au obligaţia de a depune trimestrial, până pe data de 20 a lunii următoare o situaţie care să cuprindă cantitatea de agregate minerale (in metri cubi) excavată şi facturată, din acel trimestru, cantitate ce se regăseşte in facturile emise. Achitarea facturii emise se va face in termen de 10 zile de la primirea acesteia, dar nu mai târziu de ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui care se datorează taxa.

Conform art.6 din anexa HCJD 146/2008, pentru neplata in termen a taxei se vor percepe majorări de întârziere, în conformitate cu legislaţia in vigoare.

Societatea debitoare a fost înştiinţată prin adresa nr.12637/12.10.2010, că figurează in evidenţele contabile cu debitul in valoare de 88.876,00 lei ca urmare a neplăţii facturii nr.175/09.06.2009 in valoare de 33.574,00 lei şi a facturii nr.250/19.08.2009 in valoare de 55.302,00 lei, ambele reprezentând taxa specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene in cuantum de 1 leu/mc excavat şi facturat

S-a arătat că pârâta a fost convocată la conciliere in data de 21.06.2011 la sediul reclamantului, in vederea stingerii litigiului pe cale amiabilă, insă aceasta nu s-a prezentat, fapt ce reiese din procesul verbal de conciliere directă nr.7210/31 05 2011.

La data de 03.11.2011 reclamantul a depus la dosar precizări la acţiune in sensul că îşi majorează valoarea câtimii pretenţiilor la suma de 144.638,69 lei, suma de 55.934,28 lei reprezentând penalităţi recalculate până la data introducerii prezentei acţiuni.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii şi invocă excepţia nulităţii absolute a HCJD nr.146/2008, motivat de faptul că aceasta creează o situaţie discriminatorie, dat fiind faptul că vizează o categorie limitată de beneficiari şi nu toţi beneficiarii unui serviciu cum ar fi legal conform legislaţiei in vigoare.

Arată, de asemenea, că acţiunea este neîntemeiată, ca urmare a contradicţiilor dintre modul in care se stabileşte taxa prin hotărârea propriu zisa si anexa la aceasta, contradicţii care fac imposibila verificarea cuantumului acesteia.

Prin completarea la întimpinare, se arata ca sunt 700 de agenţi economici care au ca obiect de activitate exploatare cariera si balastiera, insa taxa impusa de Consiliul Judeţean Dâmboviţa, nu

112

vizează decât 5% din aceştia, ori pentru a fi legala, taxa trebuie sa fie impusa tuturor celor 700 de agenti economici. Solicita a se lua interogatoriu reclamantei in acest sens si a se depune de aceasta numărul agenţilor economici cărora li s-a aplicat aceasta taxa.

La termenul din data de 26 ianuarie 2012, s-a depus la dosar răspunsul la interogator însoţit de înscrisuri, răspuns din care rezulta ca Direcţia Economica, Contabilitate si Control Financiar a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, a emis facturi reprezentând c/valoarea taxei speciale de reparare si întreţinere drumuri judeţene, pentru 49 de agenţi economici, cum reiese din tabelul pe care îl anexează.

A arătat ca au fost trimise acorduri către toţi agenţii economici, insa doar cu 10 din aceştia s-au încheiat acorduri, unul din agenţi, fiind intimata în cauza.

Prin sentinţa nr. 2521 din 28 iunie 2013 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulata de reclamantul Consiliul Judeţean Damboviţa, în contradictoriu cu pârâta SC N S TSRL. Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat ca cererea este nefondata deoarece la data de 18.12.2008, Consiliul Judeţean Dâmboviţa a adoptat hotărârea nr.146, prin care a instituit, începând cu anul 2009, o taxă specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene, datorată trimestrial de către societăţile comerciale care au ca obiect de activitate exploatări de carieră şi balastieră şi care desfăşoară această activitate pe raza administrativ-teritorială a Judeţului Dâmboviţa (art.2) şi s-a aprobat procedura privind instituirea şi perceperea acestei taxe (art.1), procedură prevăzută în anexa la Hotărâre, hotărârea menţionată fiind supusă controlului de legalitate, fiind pronunţate decizii care au constatat legalitatea acesteia, dar şi decizii care au anulat această hotărâre, respectiv Decizia civilă nr.464 pronunţată la data de 03.03.2011 de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în Dosarul nr.4969/2/2010.

Sub aspectul regimului juridic ce le guvernează, actele juridice se împart în acte pentru a căror executare, atunci când ea nu se realizează de bună voie, cel în drept trebuie să se adreseze unui organ de stat, instanţă de judecată, pentru a obţine un titlu executor susceptibil de realizare prin forţa de constrângere a statului şi acte juridice a căror executare se realizează direct prin forţa de constrângere a statului, fără o formalitate deosebită, ele constituind un titlu executor.

Actele administrative intră în această a doua categorie, caracterul executoriu al actelor administrative existând indiferent de faptul că ele creează drepturi sau obligaţii în beneficiul unui subiect de drept. Cauzele care determină acest caracter sunt: emiterea actului în realizarea puterii de stat, ceea ce îi conferă de drept caracterul executoriu, caracter ce poate lipsi numai dacă legea sau alte acte superioare prevăd aceasta şi prezumţia de legalitate de care beneficiază.

În dreptul administrativ regula este caracterul executoriu al actelor şi excepţia lipsa acestui caracter dacă normele prevăd o atare situaţie.

Acest caracter este consacrat legislativ prin prevederea posibilităţii de a suspenda executarea unui act administrativ prevăzută de art. 14-15 din Legea nr.554/2004. În cauză nu s-a invocat o astfel de suspendare şi nu există vreo dispoziţie legală care să lipsească actul în cauză de caracterul executoriu.

Totodată, actul administrativ în cauză nu generează şi raporturi civile sau de dreptul muncii a căror existenţă juridică este hotărâtă de părţile contractante sau de către organele de jurisdicţie. Caracterul executoriu al actelor administrative există chiar din momentul adoptării lor legale. Deşi executoriu, actul administrativ se va pune în realizare numai după aducerea lui la cunoştinţă şi cu totul excepţional înaintea încunoştinţării subiectului interesat. Hotărârea de faţă a fost adusă la cunoştinţă pârâtului prin publicare.

Potrivit dispoziţiilor art.23, din Legea nr.554/2004, Teza I, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, text de lege care este incident în cauză, deoarece Hotărârea nr.146/18.12.2008, emisă de Consiliul Judeţean Dâmboviţa este un act administrativ, cu caracter normativ, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 2 alin.(1), lit.c, din Legea nr.554/2004.

Din interpretarea art. 23 teza I din L. nr. 554/2004, s-a reţinut că rezultă că prin sintagma ,,general obligatorii” se înţelege opozabilitatea erga omnes a acestor hotărâri judecătoreşti, prin excepţie de la regula relativităţii hotărârilor, aşa încât hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt opozabile tuturor, fără a se circumscrie unor anumite categorii de subiecte de drept

113

sau unui anumit litigiu, iar în această situaţie, Decizia civilă nr.464, pronunţată la data de 03.03.2011 de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în Dosarul nr.4969/2/2010, produce efecte şi faţă de pârâta din prezenta cauză, chiar dacă nu a fost parte în Dosarul nr.4969/2/2010, efectele erga omnes producându-e pentru viitor, deci începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat actul respectiv.

S-a apreciat deasemeni că raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ normativ în perioada executării acestuia până la data anularii irevocabile a acestuia rămân în fiinţă, însă întrucât pârâta SC N S T SRL nu a achitat debitele, Hotărârea nr. 146/18.12.2008 nu a produs efecte faţă de aceasta, neexistând o executare a obligaţiilor care îi reveneau în temeiul acestui act.

În această situaţie, chiar dacă efectele se produc pentru viitor, având în vedere că în cauză nu a existat nici o executare din partea pârâtei, reclamantul nu poate solicita ca pârâta să îşi îndeplinească nişte obligaţii stabilite prin actul administrativ care a fost anulat.

Raţiunea acestei norme (art.23 din Legea 554/2004) rezidă potrivit regulii de interpretare logică per a contrario în aceea ca obligaţiile ce au fost deja executate în temeiul unui act administrativ care a fost ulterior anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, să nu fie supuse restituirii.

Această situaţie este distinctă însă de ipoteza susţinută de reclamant, a obligării intimatei la plata facturilor pe perioada iunie 2009 si august 2009, anterior anularii hotărârii Consiliului Judeţean Dâmboviţa, întrucât nu se poate face abstracţie de împrejurarea ca la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, din punct de vedere juridic, actul administrativ a fost desfiinţat (anulat), iar executarea urmează a se realiza în viitor, când hotărârea nu mai este în fiinţă, deşi priveşte un interval de timp pentru care nu se constatase încă ineficacitatea sa.

Dacă demersul pendinte ar fi fost promovat anterior anulării hotărârii menţionate şi s-ar fi obţinut obligarea piritei la plata sumelor facturate, acesta ar fi beneficiat de protecţia legii corespunzător textului citat, mai ales că reclamanta nu a fost împiedicată ca la finele anilor fiscali 2009 şi 2010 să acţioneze în judecată pârâta, care nu a răspuns înştiinţărilor de a se conforma actului administrativ.

În condiţiile în care unele instanţe de contencios administrativ au anulat hotărârea în cauză (decizia civilă nr.464/03.03.2011), iar altele au menţinut-o (decizia nr.611/17.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti), s-a dedus în opinia tribunalului, că pentru viitor acest act administrativ este desfiinţat.

Punctul de vedere avansat de reclamant nu poate fi primit deoarece antrenează o interpretare întemeiată pe distincţia unei situaţii, distincţie care nu este prevăzută de lege (art. 23, precizat), respectiv că pentru perioada anterioară anulării hotărârii nr.146/18.12.2008, se poate obţine obligarea în viitor a agenţilor economici la executarea ei.

Relativ la nepublicarea în Monitorul Oficial a deciziei irevocabile nr.464/03.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi la împrejurarea că nu ar produce efecte juridice faţă de terţe persoane, inclusiv faţă de pârâtă, cu trimitere la decizia nr.914/23.06.2009, a Curţii Constituţionale, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată susţinerea potrivit căreia prin nepublicarea în Monitorul Oficial, decizia nu produce efecte faţă de terţi.

După cum s-a arătat în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, „publicitatea impusă prin dispoziţiile art.23 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, constituie soluţia pe care legiuitorul a înţeles să o adopte tocmai în scopul preîntâmpinării unor litigii repetitive purtând asupra aceluiaşi obiect. De aceea, cercul vicios pe care îl prefigurează autorul excepţiei (s-a susţinut că după ce un act administrative a fost anulat ca nelegal de o instanţă judecătorească, conducătorul respectivei autorităţi administrative poate să emită, ulterior, un nou act administrativ care să reia în totalitate vechea formulare şi să îl repună în circuitul actelor normative) nu are suport în realitate, întrucât autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrative în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative cu caracter normativ i se dă eficienţă inclusiv prin textul art. 23.”

Prin urmare autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate nu a fost înlăturată prin faptul că acesta nu este publicată în monitorul oficial, iar scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a se evita promovarea unei cereri cu acelaşi obiect, emitentului unui act administrativ impunându-i- se

114

forţa obligatorie a unei hotărâri irevocabile de anulare a unui asemenea act, în virtutea calităţii sale de parte în dosar.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea judecătorească pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul cu nr. 4969/2/2010, prin care a fost anulată Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 146/2008, nu poate produce efecte faţă de terţele persoane juridice ori faţă de pârâtul din proces, efectele juridice ale unei asemenea hotărâri irevocabile de anulare a unui act administrativ putând fi recunoscute doar inter partes, precum şi că obiectul acţiunii de faţă 1-a reprezentat pretenţiile aferente unei perioade de timp anterioare pronunţării hotărârii precizate anterior, astfel că soluţia de respingere a acţiunii este netemeinică şi nelegală.

Recurentul a mai arătat că, potrivit art. 2 din Anexa la Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 146/2008, agenţii economici care au ca obiect de activitate exploatări de carieră şi balastieră situate în judeţul Dâmboviţa, titulare de licenţă/permis datorează bugetului judeţului Dâmboviţa o taxă specială, denumită taxă specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene, precum şi că din cuprinsul acestui articol reiese faptul că indiferent că un agent economic foloseşte sau nu în activitatea de exploatare de carieră şi balastieră drumuri judeţene, acesta este obligat să achite taxa specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene.

Consiliul Judeţean Dâmboviţa a adoptat Hotărârea nr. 146/18.12.2010, prin care a instituit, începând cu anul 2009, o taxă specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene în cuantum de lleu/ m.c. excavat şi facturat, stabilit în sarcina agenţilor economici ce desfăşoară activităţi de exploatare carieră şi balastieră pe raza teritorial-administrativă a judeţului Dâmboviţa, iar în art. 5 al anexei la hotărâre se precizează procedura de încasare a taxei, potrivit căreia balastierele au obligaţia de a depune trimestrial, până pe data de 20 a lunii următoare o situaţie care să cuprindă cantitatea de agregate minerale (în metri cubi) excavată şi facturată, din acel trimestru, cantitate ce se regăseşte în facturile emise, achitarea facturii emise făcându-se în termen de 10 zile de la primirea acesteia, dar nu mai târziu de ultima zi a primei luni din trimestrul următor celui pentru care se datorează taxa. Totodată, conform art. 6 din anexa la Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 146/2008, pentru neplata în termen a taxei se vor percepe majorări de întârziere în conformitate cu legislaţia în vigoare. Recurentul a mai arătat că a adoptat hotărârea nr. 146/2008 ţinând cont de starea proastă a drumurilor judeţene cauzată în principal de transportul agregatelor minerale produse de către balastierele de pe raza judeţului Dâmboviţa, care a generat afectarea gravă a structurii de rezistenţă a locuinţelor situate de-o parte şi de alta a acestor drumuri, că principali beneficiari ai activităţii de escavare a agregatelor minerale sunt societăţile comerciale care au ca obiect de activitate exploatări de cariere şi balastieră, că din veniturile actuale ale Consiliului Judeţean Dâmboviţa nu se poate asigura finanţarea corespunzătoare a reparării şi întreţinerii drumurilor judeţene, precum şi că, potrivit art. 21 şi art. 31 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de prescripţie special a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale este de 5 ani.

Recurentul a precizat că raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ în cauză, până la data anulării irevocabile a acestuia de către instanţa de contencios administrativ, rămân în fiinţă, aspect precizat de dispoziţiile art 23 din Legea nr. 554/2004.

Prin note scrise, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că motivele de recurs sunt pur formale, acestea regăsindu-se în toate cauzele similare promovate de către reclamant, că acţiunea acestuia – având ca obiect obligarea pârâtei să comunice situaţia cantităţii de agregate minerale excavată şi facturată – a fost respinsă irevocabil, precum şi că suma solicitată este nejustificată.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea a constatat următoarele:

Prin acţiunea precizată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 144.638,69 lei, reprezentând taxă specială de reparare şi întreţinere drumuri judeţene şi penalităţi aferente, taxă stabilită prin Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 146/2008, care în

115

cuprinsul art.2 din Anexă prevedea faptul că agenţii economici care au ca obiect de activitate exploatări de carieră şi balastieră situate în judeţul Dâmboviţa, titulare de licenţă/permis datorează bugetului judeţului Dâmboviţa o taxă specială denumită taxă specială de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene.

Curtea a reţinut că instanţa de fond a respins acţiunea, motivat, în esenţă, de faptul că hotărârea nr.146/2008, ca act administrativ cu caracter normativ, a fost anulată prin decizia nr.464/3.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, astfel că, neexistând vreo executare din partea pârâtei, reclamantul nu mai poate solicita executarea vreunei obligaţii stabilită prin hotărârea anulată.

Aşadar, Curtea a apreciat că problema care se ridică în prezenta cauză este aceea de interpretare a modului de aplicare a deciziei Curţii de Apel Bucureşti, respectiv a modalităţii în care aceasta îşi produce efectele juridice, prin prisma dispoziţiilor art.23 din Legea nr.554/2004.

Astfel, potrivit textului legal menţionat,  “hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor......”.

În ce priveşte caracterul general obligatoriu, Curtea a apreciat că acesta apare ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, care produc efecte juridice inter partes litigantes, respectiv între părţile între care s-a purtat judecata.

Aşadar, faţă de acest caracter, rezultă că hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care s-au anulat acte administrative cu caracter administrativ pot fi invocate şi în alte cauze şi de către alte părţi decât cele faţă de care s-au pronunţat, concluzie din care rezultă că decizia nr. 464/3.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal se poate aplica, de principiu, în prezenta cauză.

În ce priveşte sintagma „au putere numai pentru viitor”, Curtea a considerat că aceasta trebuie interpretată având în vedere, pe de-o parte principiul conform căruia, de regulă, hotărârea judecătorească produce efecte retroactive, prin ea constatându-se drepturi preexistente (cu excepţia acţiunilor în constituire de drepturi), iar pe de altă parte principiul retroactivităţii nulităţii, conform căreia nulitatea produce efecte retroactive, actul considerându-se desfiinţat de la momentul încheierii lui.

Or, raportat la aceste repere, Curtea a apreciat că sintagma analizată trebuie interpretată în sensul că nulitatea actului administrativ cu caracter normativ, pronunţată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu produce efectele fireşti retroactive, ci doar ex nunc, pentru viitor, începând cu momentul aducerii sale la cunoştinţă, prin publicarea în Monitorul Oficial.

Aşadar, nulitatea actului administrativ cu caracter normativ nu poate fi opusă efectelor juridice produse anterior momentului menţionat anterior, ci doar efectelor juridice produse ulterior acestuia.

Cum în cauză pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant privesc o perioadă anterioară publicării deciziei nr.464/2011 în Monitorul Oficial al României ( februarie 2012)– aspect ce rezultă cu evidenţă din data emiterii facturilor invocate în cererea introductivă şi momentul până la care s-au stabilit accesoriile aferente taxei speciale (filele nr.13,14, 23, 30-31)-, Curtea apreciază că în mod eronat prima instanţă a dat eficienţă anulării hotărârii nr.146/2008, respingând în acest sens acţiunea.

Totodată, Curtea a constatat că obligaţia plăţii taxei speciale de reparare şi întreţinere a drumurilor judeţene era reglementată, la momentul emiterii facturilor emise de către reclamant, de un act administrativ cu caracter normativ (hotărârea nr.146/2008), care producea efecte juridice şi se bucura pe deplin de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, precum şi că hotărârea precizată stabilea cu claritate titularii obligaţiei de plată (în rândul cărora se încadrează şi intimata-pârâtă intimata) şi procedura de încasare a acesteia, inclusiv obligaţia plăţii de majorări de întârziere pentru neplata la termen a taxei.

Cum pârâta nu a făcut dovada achitării taxei speciale stabilită în mod corect în sarcina sa de către reclamant, Curtea a considerat că acţiunea acestuia este întemeiată, astfel că a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi, pe fond, a obligat pârâta la plata sumei de 144.638,69 lei, reprezentând taxă specială de reparare şi întreţinere drumuri judeţene şi penalităţi aferente.

116

(Judecător Ionel Stănescu)

[34] Procedura insolvenţei art. 126 din Legea nr. 85/2006 - executarea silită împotriva asociaţilor cu raspundere nelimitată - În cazul formulării de contestaţii împotriva tabelului definitiv al creantelor - Autorizarea executării silite pentru cheltuielile de lichidare

Legea 85/2006, art. 126

Nulitatea actului administrativ cu caracter normativ, pronunţată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu produce efectele fireşti retroactive, ci doar ex nunc, pentru viitor, începând cu momentul aducerii sale la cunoştinţă, prin publicarea în Monitorul Oficial al României.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 5724 din 29 mai 2013.

Prin decizia nr.5724/29 mai 2013 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele M E, A S, S D şi R.V, în contradictoriu cu intimatele M S, B A, S A, M E, D V, intimatul lichidator C.I.I. P GH, al debitoarei SC M & CO SNC.

Potrivit art. 126 din Legea nr. 85/2006 în cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanţe, împotriva grupului sau a societăţii judecătorul-sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în executare de lichidator, prin executor judecătoresc.

După cum se observă scopul executării silite împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată îl constituie plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat, iar prevederile legale mai sus menţionate nu condiţionează autorizarea executării silite de efectuarea unor verificări prealabile cu privire la averea asociaţilor.

Faptul că recurentele au formulat contestaţie împotriva tabelului definitiv consolidat este lipsit de relevanţă juridică în cauză şi nu este de natură să afecteze legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, în condiţiile în care dispoziţiile art. 126 din lege nu condiţionează această autorizare decât de întocmirea tabelului definitiv consolidat,’’ pentru plata creanţelor’’, fără nicio referire la eventualele contestaţii ce se pot formula împotriva acestuia, în temeiul art. 75 din lege.

Mai mult, pentru soluţionarea cu cât mai multă acurateţe a cauzei, Curtea a acordat termen de judecată, în vederea soluţionării acestei contestaţii respinse, de altfel, de către judecătorul sindic.

Curtea nu va reţine nici critica recurentelor potrivit căreia autorizarea executării silite nu poate fi acordată pentru cheltuielile de lichidare, întrucât acestea urmează să fier acoperite din fondul de lichidare.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 toate cheltuielile aferente procedurii insolvenţei, inclusiv cele privind notificarea,convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului.

Potrivit alineat 4 al aceluiaşi articol(de care se prevalează recurentele), în lipsa disponibilităţilor, în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioadă de cel puţin 3 luni, aprobat de judecătorul sindic.

De asemenea, în cazul falimentului creanţele vor fi plătite în ordinea prevăzută de art. 123 din Legea nr. 85/2006, unde la pct. 1 sunt enumerate: taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin legea insolenţei, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservare şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi la plata remuneraţiilor persoanelor angajate, printre care se află administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar.

117

În speţă, judecătorul sindic a aplicat corect dispoziţiile legale în materie şi a autorizat executarea silită şi pentru cheltuielile de procedură.

Hotărârea de autorizare a executării silite este pusă în executare de către lichidator prin intermediul executorului judecătoresc .

Aşa fiind, pe măsura încasării sumelor din executarea silită, executorul judecătoresc este obligat să vireze aceste sume în contul averii debitoarei indicat de lichidator. Distribuţia ulterioară a acestor sume reprezintă o operaţiune specifică procedurii falimentului, care nu a fost închisă.

Prin urmare, aceste sume vor intra în averea debitoarei din care vor fi suportate toate cheltuielile aferente procedurii insolvenţei (potrivit art.4 alin. 1 din lege).

Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art. 312 c. pr. Civ. a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.

(Judecător Mariana Tănăsescu)

[35] Legalitatea actului administrativ în contextul dispozitiilor Legii nr. 50/1991.

Legalitatea unui act administrativ se apreciază prin prisma documentelor care au stat la baza emiterii lui, textul aplicabil ,în cauză, fiind cel arătat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 50/1991. Prin dispoziţiile Legii nr. 50/1991 s-a conturat fără echivoc opţiunea legiuitorului în privinţa lucrărilor de construcţii care nu au caracter provizoriu, cum este cazul în speţă, în sensul că este necesar ca solicitantul cererii privind emiterea autorizaţiei de construire să fie titularul unui drept real principal.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 4607 din 24 aprilie 2013.

Prin decizia nr. 4607/24.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins ca nefondat recursul declarat de terţul intervenient G G în contradictoriu cu reclamanţii Ş A M, V I S, şi T G Z ,pârâţii P C R prin primar, C L R şi primarul comunei R.

S-a reţinut de către Curte că instanţa de fond a arătat în mod corect, în considerentele sentinţei atacate că autorizaţia de construire este nelegal emisă, ca urmare a faptului că a dat naştere unui drept de a edifica o construcţie unei persoane care nu are calitatea de proprietar sau deţinător legal al terenului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1, art. 7 şi următ. din Legea nr. 50/1991.

Art. 1 din actul normativ invocat prevede că „executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil – teren şi/sau construcţii – identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel”.

Tot astfel, în anexa 2 a Legii nr. 50/1991 sunt definiţi numai termenii de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii.

Cu privire la dreptul de execuţie a lucrărilor de construcţie se menţionează următoarele: Dreptul asupra construcţiei şi/sau terenului care conferă titularului dreptul de a obţine, potrivit legii, din partea autorităţii competente autorizaţia de construire/desfiinţare:

1.dreptul real principal: drept de proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute (dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie, certificat de moştenitor, act administrativ de restituire, hotărâre judecătorească);

118

2. drept de creanţă dobândit prin: contract de cesiune, comodat, concesiune, locaţie. Emiterea autorizaţiei de construire în baza unui contract de comodat/locaţiune se poate face numai pentru construcţii cu caracter provizoriu şi acordul expres al proprietarului de drept.

Analizând textele anterior citate, Curtea a constatat că prin dispoziţiile Legii nr. 50/1991 s-a conturat fără echivoc opţiunea legiuitorului în privinţa lucrărilor de construcţii care nu au caracter provizoriu, cum este cazul în speţă, în sensul că este necesar ca solicitantul cererii privind emiterea autorizaţiei de construire să fie titularul unui drept real principal.

În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, recurentul pârât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului, actul juridic de care se prevalează, intitulat „contract de înţelegere” (depus în faţa instanţei de recurs) nefiind de natură a opera un transfer al dreptului de proprietate asupra terenului (aspect pe care de altfel recurentul nici nu-l contestă).

După cum s-a arătat şi în doctrină, legalitatea unui act administrativ se apreciază prin prisma documentelor care au stat la baza emiterii lui, textul aplicabil în cauză fiind cel arătat la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 50/2991, prima instanţă apreciind corect faptul că actul atacat nu a fost eliberat cu respectarea exigenţelor acestor prevederi.

În condiţiile în care prin documentele depuse, recurentul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, este lipsit de relevanţă juridică faptul că asupra terenului există un litigiu în desfăşurare.

Aşa zisele efecte ale „contractului de înţelegere” de care face vorbire recurentul prin motivele de recurs şi eventuala opozabilitate faţă de titularul dreptului de proprietate al imobilului nu sunt de natură să confere solicitantului o justificare legală şi pertinentă pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art. 312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa atacată ca legală şi temeinică.

(Judecător Mariana Tănăsescu)

119