portal.just.roportal.just.ro/42/Documents/leaflet/DECIZII RELEVANTE... · Web viewDecizii Relevante...

Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul IV 2010

Întocmit

Grefier Documentarist,

Lucia Ana - Maria

CuprinsSecţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Contestaţie în anulare. Decizie privind măsura arestării preventive.

Repunere în termenul de recurs. Recurs tardiv formulat.

Schimbarea încadrării juridice. Recalificarea căii de atac a recursului.

Înşelăciune prin file CEC. Dubiu rezonabil. Achitare.

Omor calificat. Provocarea. Condiţii privind reţinerea acestei circumstanţe

atenuante legale.

Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu

serviciul. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor -

art. 246 cod penal. Latura subiectivă.

Vătămarea corporală din culpă. Nerespectarea măsurilor de prevedere

pentru exerciţiul unei profesii, meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite

activităţi. Caz fortuit. Conducătorul unui utilaj agricol ce-şi desfăşoară

activitatea în afara drumului public.

Infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă, comisă din culpă. Elemente

constitutive.

Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi efectele asupra măsurii

preventive luate în cauză.

Îndatorirea organelor de urmărire penală.

2

Acţiunea civilă în procesul penal. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile.

Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile. Uciderea din culpă. Societate

de asigurare de răspundere civilă.

Cod procedură penală. Nulităţile prev. de art. 197 alin .2 Cod procedură

penală.

Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Mandatul european

de arestare emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre

pronunţată în lipsă. Cetăţean român.

Acţiune civilă. Momentul constituirii ca parte civilă. Daunele morale în

cazul infracţiunilor privind convieţuirea socială.

Schimbarea compunerii completului de judecată în funcţie de încadrarea

juridică a faptei şi calificarea căii de atac ce poate fi exercitată.

3

Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Dreptul la apărare. Tergiversarea judecăţii cauzei. Dreptul la un proces

echitabil.

Incidenţa disp. art. 60 alin. 3 Codul familiei. Efectele deciziei nr.1345

pronunţată de Curtea Constituţională la data de 9.12.2008. Înţelesul

noţiunii de „ întreţinere” în accepţiunea disp.art.60 alin. 3 Codul familiei.

Competenţa de solutionare a cererilor evaluabile în bani în cazul în care din

raportul de expertiză administrat ca probă în dosar rezultă o valoare mai

mare decât cea indicată în cererea de chemare în judecată, ce ar atrage

competenţa materială a altei instanţe. Art. 112 alin. 1 pct. 3 C.pr.civilă, art. 1

pct. 1 C.pr.civilă, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civilă şi art. 181

C.pr.civilă.

Cale de atac împotriva unei hotărâri intermediare cu caracter interlocutoriu.

Inadmisibilitate.

Categorii de persoane cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art.6 din OUG.

Nr.40/1999. Situaţia chiriaşului care a încheiat iniţial un contract de

încheiere în temeiul dreptului comun şi acesta a expirat. Inaplicabilitatea

OUG.40/1999.

Nulitate absolută contract de împrumut cu o valoare ce depăşeşte suma de

100.000 lei. Calea de atac incidentă raportat la disp.art.2821 Cod pr. civilă.

4

Recurs. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. Excepţia

inadmisibilităţii recursului faţă de dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă,

invocat ca temei de drept al recursului.

Aplicarea art. 614 şi art. 6161 Cod pr. civ.

Reprezentarea părţilor în judecată. Declararea apelului de avocatul care a

asistat partea în faţa instanţei de fond.

Revendicare. Cale de atac stabilită într-un ciclu procesual anterior. Cerere

completatoare formulată ulterior. Aplicarea principiului accesorium sequitur

principale.

Greşita calificare a căii de atac. Încălcarea normelor legale imperative

privind compunerea instanţei.

Nulitatea recursului pentru nemotivare. Art. 306 c.pr.civ. raportat la art.

301, 3021 şi 303 din Codul de procedură civilă.


inadmisibilităţii recursului.

Competenţa teritorilă în soluţionarea cererii de încuviinţare a executării

silite prin poprire.

Grăniţuirea proprietăţilor

Codul de procedură civilă. Contestaţie în anulare tardiv introdusă. Art. 319

alin. 2 teza II C.pr.civilă.


necompetenţei materiale a instanţei, prev. de art. 304 pct. 3 Cod pr. civilă.

Procedura împărţelii judiciare. Art. 6739 Cod pr. civilă. Formarea şi

atribuirea loturilor în situaţia decesului pe parcursul soluţionării cauzei a

uneia dintre părţi.

Stabilirea valorii despăgubirilor în materia exproprierii

Dreptul la apărare – condiţii

Nulitate recurs – nemotivare

Contestaţie în anulare specială. Noţiunea de „greşeală materială” în sensul

art. 318 teza I Cod procedură civilă

5

Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal

Activităţi curente desfăşurate de debitor în perioada de observaţie.

Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 46 alin. 1 din Legea nr .85/2006 privind

procedura insolvenţei.

Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului. Situaţie

tranzitorie. Valoarea-prag a creanţei prevăzută de dispoziţiilor art. 3 pct. 12

din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor de conducere.

Inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate împotriva deciziilor din

recurs care nu evocă fondul.

Poprirea asigurătorie. Condiţiile necesare înfiinţării popririi.

Societate aflată în procedura insolvenţei, înregistrarea menţiunilor privind

modificarea actului constitutiv având ca obiect înstrăinarea părţilor sociale.

Instituirea răspunderii patrimoniale reglementată de dispoziţiile art. 138 din

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, la cererea lichidatorului

judiciar. Administrarea frauduloasă a averii debitorului.

Pentru a se dispune punerea sub sechestru judiciar, trebuiesc îndeplinite

cumulativ două condiţii : 1( existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a

altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil ori

6

asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună ; 2) măsura

trebuie să fie necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

Modificarea valorii prag la 45000 lei, prevăzută de dispoziţiile art. 3, pct. 12

din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 169/14.07.2010, este valoarea prag ce se are în

vedere la declanşarea procedurii

Dispoziţiile art. 138, alin. 1, pct. 5 din Legea nr. 85/2006, privind procedura

insolvenţei, în noua sa reglementare în urma modificării şi completării prin

Legea nr. 169/2010, prevăd că cererea introdusă în temeiul alin. 1 sau după

caz alin. 3 al art. 138 din lege, se va judeca separat formându-se un dosar ce

va purta acelaşi număr cu dosarul de fond la care se va adăuga cuvântul ,, bis

”, dar din modul de redactare al acestor dispoziţii şi din modul de interpretare al

lor nu rezultă că soluţionarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale se

va face după închiderea procedurii falimentului, ci doar că această cerere se

judecă separat de judecătorul sindic.

Valoarea prag a creanţelor necesară pentru introducerea acţiunilor de

deschidere a procedurii falimentului , prevăzută de legea nr. 169/2010 şi

necesitatea aplicării imediate a noului cuantum.

Răspunderea membrilor organelor de conducere potrivit art. 138 din

legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Procedura insolvenţei - Contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, cu

solicitarea reducerii creanţelor creditoarelor.

Contract de leasing. Contract tip adeziune. Clauză penală.

Autorizarea în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii

fostului administrator.

Respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei urmare admiterii

recursului. Cheltuieli de procedură.

Contencios administrativ. Actul administrativ.

Contencios administrativ. Condiţiile eliberării din funcţie a viceprimarului.

7

Contencios administrativ. Contestaţie împotriva deciziei privind cuantumul

drepturilor salariale.

Obligaţia de plată a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea

Proprietăţilor este o obligaţie de rezultat şi nu de diligenţă, prin nealocarea

de fonduri suficiente, statul îşi invocă propria culpă, ceea ce nu este legal.

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă.

Plângere împotriva Deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor. Încălcarea dreptului la apărare şi la un recurs efectiv.

Comunicarea copiilor solicitate şi plata c/val acestora. Informaţii privind

procedura în timpul anchetei penale. Scutire de la liberul acces al

cetăţenilor.

Achiziţii publice. Situaţia de forţă majoră sau de imposibilitate fortuită de a

executa contractul.

Principiul neretroactivităţii. Acte normative ale autorităţilor administraţiei

publice locale.

Cerere privind executarea obligaţiilor decurgând din contracte de achiziţie

publică. Competenţă teritorială.

8

Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

Prescripţia dreptului la acţiune. Obligaţia instanţei de a stabili natura

juridică a acţiunii în raport de obiectul acesteia pentru a verifica caracterul

său prescriptibil sau imprescriptibil

Nepronunţare asupra probelor cerute de una din părţi. Încălcarea dreptului

la apărare.

Principiul disponibilităţii. Dreptul părţilor de a administra dovezi.Sarcina

probei şi îndatoririle instanţei.

Eliberarea de copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor

referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii înainte de

preluarea acestor documente de către direcţiile judeţene ale Arhivelor

Naţionale

Efectele constatării nulităţii contractului, în cazul în care s-ar constata

aceasta nulitate, se produc numai pentru viitor, neputând fi anulate

prestaţiile executate de părţi referitoare la plata salariului, prestarea muncii,

celelalte drepturi şi obligaţii, pe durata existenţei acestui contract.9

Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie

emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii

de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în

termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia

necesară.

Sporuri salariale.Condiţionarea dreptului

Răspunderea disciplinară

Grupa de muncă. Aplicabilitatea art 3 din Decretul 167/1958 la Ordinul nr.

50/1990.

Termenul de acceptare a noului loc de munca în caz de necorespundere

profesională şi termenul de preaviz.

Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Caracterul

efectiv, cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă ocupat de cel

concediat.

Cercetare disciplinară prealabilă. Aplicarea dispoziţiilor art. 267 Codul

muncii, coroborate cu art. art. 75 din CCMUN 2007-2010 privind elementele

obligatorii ale convocării la cercetarea disciplinară - convocarea în scris a

salariatului de persoana împuternicita de angajator sa realizeze aceasta

operaţiune, precizându-se obiectul, data, ora si locul întrevederii, cu cel

puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru cercetarea disciplinară.

Competenţa stabilirii sancţiunii disciplinare în urma constatării săvârşirii

unei abateri disciplinare de către comisia însărcinată cu efectuarea

cercetării disciplinare.

Cadre didactice. Acţiune având ca obiect plata premiului aferent

diplomei ,,Gheorghe Lazăr” clasa a ii-a egal cu 15% din suma salariilor

primite în ultimele 12 luni anterioare acordării acestei distincţii. Temeiul

legal al acordării. Calitate procesuală pasivă primar şi consiliul local.

10

Suspendare plată pensie de invaliditate de gradul ii stabilită pentru un

consilier local. Posibilitatea cumulării acestei pensii de invaliditate cu

indemnizaţia de consilier local.

Neplata salariului pentru personalul contractual încadrat în funcţii

specifice,care nu sunt prevăzute de Legea-cadru nr.330/2009. Obligarea

pârâtei la daune morale. Efectele deciziilor I.C.C.J. în recursuri în interesul

legii cu privire la acordarea de daune morale în litigiile de muncă.

Refuzul casei teritoriale de pensii de a valorifica activitatea desfăşurată în

străinătate. Stabilirea stagiului de cotizare şi în raport de munca depusă în

alte ţări în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale

la care România este parte.

Reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii solicitată pe calea

unei acţiuni formulate ulterior. Abuzul de drept invocat de angajator. Data

până la care se poate solicita reintegrarea în funcţie.

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2010

11

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Contestaţie în anulare. Decizie privind măsura arestării preventive.

C.proc.pen., art. 386, 387, 388, 389 şi art.391

Calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare este admisibilă şi împotriva unei decizii care vizează recursul declarat împotriva unei încheieri prin care s-a dispus asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1003 din 11 octombrie 2010.

12

Prin decizia penală nr. 777/06 august 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul R.M.I. împotriva încheierii din data de 15 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, prin care, în baza art. 160b alin 3 Cod procedură penală s-a menţinut ca legală şi temeinică arestarea preventivă a acestuia precum şi a coinculpatului C.R.G., cercetaţi în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art.8 din Legea 39/2003 şi art. 12 alin.1,2 lit. a din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 al.2 Cod penal şi art. 33 lit. a Cod penal, art. 291 Cod penal, cu aplicarea art. 41 al.2 Cod penal, art. 215 al.1,2,3,5 Cod penal cu aplicarea art. 41 al.2 Cod penal, art. 33 lit. a Cod penal.

Ulterior inculpatul R.M.I. a formulat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare privind decizia Curţii de Apel Ploieşti, precizând că nu a fost prezentat de către administraţia locului de deţinere, la termenul de judecată, deşi acest lucru ar fi fost posibil.

Referitor la această cale extraordinară de atac, Curtea a reţinut că a fost respectat termenul prevăzut de art. 388 C.pr. pen., iar motivul pe care se întemeiază contestaţia este cel prevăzut de art. 386 lit. a Cod procedură penală, în sprijinul căreia se invocă dovezi care se află la dosar, în atare situaţie , Curtea a apreciat că, contestaţia în anulare este admisibilă în principiu, nefiind exclusă introducerea ei împotriva unei decizii pronunţate în recurs ce se referă la o măsură preventivă şi a acordat termen pentru soluţionarea pe fond.

La judecata în fond a contestaţiei, contestatorul R.M.I. a precizat că la data de 06.08.2010 nu mai trebuia să urmeze nicio procedură medicală în cadrul Spitalului Penitenciar Colibaşi şi nu a fost prezentat la instanţa de judecată doar pentru că nu a fost la timp transferat la Penitenciarul Focşani şi a depus mai multe acte medicale.

Analizând pe fond această contestaţie în anulare, Curtea a apreciat că nu este fondată, reţinând din prevederile art. 38511alin. 3 Cod procedură penală că, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere nu este obligatorie la judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive, iar pe de altă parte din cuprinsul deciziei contestate, rezultă că R.M.I. la acea dată nu a fost prezentat la Curtea de Apel Ploieşti deoarece se afla la Penitenciarul Spital Colibaşi, de unde a fost transferat la Penitenciarul Focşani în data de 09.08.2010.

[2] Repunere în termenul de recurs. Recurs tardiv formulat.

C.proc.pen., art. 3853, 38515 alin.1 lit. a)

Inexistenţa unei cauze temeinice de împiedicare pentru declararea recursului în termenul legal conduce la respingerea ca neîntemeiată a cererii de repunere în termen şi constatarea ca tardiv formulat a recursului declarat.


Prin sentinţa penală nr.776 din 21 aprilie 2009 şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din Camera de Consiliu din 05 mai 2009, Judecătoria Ploieşti a condamnat pe inculpatul G.F.V, la pedeapsa de 3(trei)ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată, prev. şi ped. de art.208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. a, g, i, cu aplic. art.41 alin.2 C. penal. Au fost aplicate disp. art.71 şi art.64 lit. a şi b C.pen., cu excepţia dreptului de a alege.

Prin decizia penală nr.104 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul G.F.V., solicitând repunerea în termenul de recurs, deoarece decizia instanţei de apel nu i s-a comunicat la adresa indicată, respectiv la sediul cabinetului avocatului său ci la o altă adresă.

În final a solicitat admiterea cererii de repunere în termenul de recurs şi pe fond admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c

13

C.pr.pen, întrucât a fost condamnat pe nedrept, nu este el autorul faptelor şi probele administrate în cauză nu au dovedit vinovăţia sa.

Potrivit art. 3853 alin. 2 rap. la art. 364 C. pr. pen., recursul declarat după expirarea termenului de 10 zile prevăzut la alineatul 1 este considerat ca fiind făcut în termen dacă întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare şi cererea de recurs a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Conform art. 177 alin. 1 şi 2 C.pr. pen., actele procedurale se comunică la adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi dacă în cursul procesului penal, printr-o declaraţie dată se indică un alt loc, instanţa are obligaţia să comunice toate actele procedurale inclusiv soluţiile pronunţate la locul indicat.

În speţă, decizia penală nr. 104 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Prahova a fost comunicată inculpatului la data de 03 mai 2010, potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 132, la adresa de domiciliu a inculpatului.

Din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că recurentul sau apărătorul acestuia ar fi solicitat în scris comunicarea actelor procedurale, inclusiv a soluţiilor pronunţate la cabinetul avocatului ales, G.A.

Este real că după pronunţarea sentinţei de condamnare, apărătorul inculpatului a formulat la data de 13 mai 2009, o cerere prin care a solicitat ca actele de procedură privind pe inculpatul G.F.V. să se comunice la cabinetul avocatului ales, însă, aşa cum se poate observa, această cerere a fost depusă după ce prima instanţă s-a dezinvestit iar la instanţa de apel nu s-a formulat o atare cerere, astfel că decizia instanţei de apel a fost comunicată în mod corect la adresa de domiciliu, fiind respectate dispoziţiile legale sus arătate, motiv pentru care critica inculpatului potrivit căreia decizia i s-a comunicat la o altă adresă este lipsită de temei.

În speţă, recurentul nu a dovedit existenţa vreunei cauze temeinice de împiedicare pentru declararea recursul în termenul legal iar împrejurarea că a fost plecat din ţară nu constituie un motiv serios de împiedicare, câtă vreme o atare cerere de recurs putea fi transmisă prin poştă sau fax şi conform art. 3852 rap. la art. 362 alin. 2 C.pr. pen. şi apărătorul ales ar fi putut să declare recurs pentru inculpat.

Ca atare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3853 alin. 2 rap. la art. 364 C.pr.pen., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de repunere în termenul de recurs.

Cum decizia instanţei de apel a fost comunicată inculpatului la data de 03 mai 2010, iar cererea de recurs a fost formulată tocmai la data de 26.05.2010, cu mult peste termenul legal de 10 zile, Curtea a respins şi recursul ca tardiv formulat în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a C. pr. pen.

[3] Schimbarea încadrării juridice. Recalificarea căii de atac a recursului.

C.pen., art. 208 alin.1, art. 213 C.proc.pen., art. 197 alin.2, art. 334

Procedeul utilizat la o instanţă de control judiciar constând în recalificarea sine die a unei căi de atac (în speţă recurs) într-o altă cale de atac (apel), cu consecinţa schimbării componenţei

completului de judecată, fără a dispune mai întâi schimbarea încadrării juridice a faptei care determină calificarea respectivă, este unul eronat, fiind sancţionat cu nulitatea absolută prev. de art. 197 alin.2 C. pr. pen.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1004 din 11octombrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 203 din 11.05.2009 a Judecătoriei Târgovişte în baza art. 213 Cod penal cu aplicarea art. 63 alin. 3 C.pen. a fost condamnat inculpatul L.C., la 1000 de lei amendă penală.

În baza art. 213 Cod penal cu aplicarea art. 63 alin. 3 C. pen. a fost condamnat inculpatul N.N. la 1000 de lei amendă penală.

14

În baza art. 14 şi art. 346 C. pr. pen. au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţi la câte 1500 de lei despăgubiri civile către partea civilă SC V.A.T. SRL.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. 3757/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, înregistrat la instanţa sub nr. 4320/315/1 07 2008 au fost trimişi in judecata inculpaţii L.C. şi N.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 C. pen.

În şedinţa publică din 09.03.2009, la cererea inculpaţilor, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice data faptei prin actul de sesizare din art. 208 alin. 1 C. pen. în art. 213 C.pen.

Analizând probele din dosar, instanţa a reţinut că inculpaţii au lucrat în cadrul SC V.A. SRL în calitate de conducători auto, având ca sarcină transportul de materiale cu autobasculantele către diferite firme beneficiare.

Potrivit fişei postului şi avizelor de însoţire a mărfii, aceştia au fost delegaţi ai firmei pentru transportul şi recepţia cantitativa si calitativa a materialului, având si atribuţii legate de completarea documentelor necesare transportului.

Deşi aveau obligaţia de a preda materialul încărcat de la punctul de lucru al societăţii la care erau angajaţi - balastiera Băleni - către SC I. SRL , aceştia au hotărât să transporte materialul încărcat în autobasculante la domiciliile lor, unde l-au folosit la ridicarea unor construcţii.

Ambii inculpaţi au fost depistaţi de către administratorul societăţii, care a constatat lipsa încărcăturii şi faptul ca cei doi angajaţi ai săi s-au abătut de la traseul stabilit.

Prin decizia penală nr. 125 din 21.06.2010 a Tribunalului Dâmboviţa s-a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, împotriva sentinţei penale nr. 203/11.05.2009 pronunţată în dosarul nr. 4320/315/2008 de către Judecătoria Târgovişte, desfiinţată în parte, în latură penală, sentinţa penală atacată şi pronunţând o nouă hotărâre, în baza art. 334 C.pr.pen. a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. în art. 208 alin. 1 C. pen. în infracţiunea prev în art. 213 C pen., formulată de inculpaţii L.C. şi N.N., la câte 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 81 C.pen. a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate pe durate de câte 2 ani şi 6 luni care reprezintă termenele de încercare stabilite potrivit art. 82 C pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii L.C. şi N.N., criticând-o pentru nelegalitate şi/sau netemeinicie, solicitând casarea ei şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În motivarea scrisă a recursurilor inculpaţii au arătat că, în primul rând tribunalul a judecat cauza în complet nelegal constituit, deoarece era sesizat cu un recurs şi nu cu un apel. În al doilea rând se arată că în mod greşit tribunalul a schimbat încadrarea juridică, întrucât inculpaţii se aflau în posesia bunurilor considerate sustrase de la partea vătămată în momentul însuşirii.

Recursurile sunt fondate.Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art.

208 C.pen., iar prima instanţă prin schimbarea încadrării juridice i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prev. de art. 213 C. pen. Totodată, ţinând seama de prevederile disp. art. 361 lit. a) şi art. 385/1 lit. a) C. pr. pen. cauza a fost dată cu drept de recurs la instanţa superioară.

În aceste condiţii dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa ca dosar de recurs, completul fiind format din trei judecători, conform legii de organizare judecătorească.

Curtea, fără a mai analiza al doilea motiv de recurs, respectiv încadrarea juridică dată faptei pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată şi în funcţie de care depinde şi compunerea instanţei, a constatat că procedeul folosit de tribunal este greşit. Astfel, aflându-se în complet de recurs, tribunalul a „calificat” calea de atac ca fiind apel păşind în continuare la acordarea unor termene şi schimbându-se completul din trei judecători în doi judecători conform noii calificări.

Se poate lesne observa că tribunalul, ca instanţă de recurs, astfel cum fusese alcătuită, a schimbat completul într-unul de apel, deşi nu a schimbat şi încadrarea juridică dată faptei şi de care depindea calificarea căii de atac. Numai încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, putea conduce la schimbarea completului din trei judecători în doi judecători, dar acest lucru s-a întâmplat cu ocazia dezbaterilor când instanţa era alcătuită în complet de apel.

În raport de aceste aspecte procedurale privind compunerea instanţei, ce sunt sancţionate cu nulitatea absolută, Curtea nu a păşit la examinarea fondului cauzei, a casat hotărârea şi a trimis

15

cauza în vederea rejudecării la tribunal în complet legal constituit privind schimbarea încadrării juridice şi judecarea pe fond a cauzei.

[4] Înşelăciune prin file CEC. Dubiu rezonabil. Achitare.

C.pen., art. 215 alin.1, 3, 4 şi art. 26 C.pr.pen., art. 11 pct.2 lit. a) şi art. 10 lit. d)

Incertitudinea justificată prin lipsa unor probe suficiente în sensul că inculpatul ar fi cunoscut că atât la momentul emiterii dar şi la data scadenţei unor file CEC nu exista provizia necesară pentru îndestularea acestora reprezintă un motiv suficient pentru instanţă de a dispune achitarea sa pentru că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv intenţia directă.


Prin decizia penală nr. 549 din 28.05.2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de inculpatul C.V.M. împotriva deciziei penale nr. 21 din 03.02.2010 a Tribunalului Prahova şi sentinţei penale nr.46 din 11.03.2009 a Judecătoriei Sinaia pe care le-a casat, numai în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat iar în baza art. 385/15 pct. 2 lit. d) C.pr. pen. a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, urmând să fie audiaţi coinculpatul M.N. şi martora F.L.F.

Pentru a dispune această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că singurul care a declarat recurs împotriva celor două hotărâri judecătoreşti a fost inculpatul C.V.M., iar din probele administrate până în prezent (înscrisuri, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor S.L., S.C.C., declaraţii date de coinculpatul M.N. în faza urmăririi penale) nu reiese cu certitudine existenţa elementului subiectiv dat de intenţia directă cu care trebuie să se săvârşească infracţiunea de complicitate la înşelăciune în convenţii şi prin folosirea de file CEC fără acoperire prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin.1, 3, 4 C. pen.

Atât timp cât în cauza de faţă inculpatul C.V.M. neagă faptul că ar fi ştiut împrejurarea că fila CEC emisă de către coinculpatul M.N. nu avea acoperire sau că ar fi ajutat în vreun fel ca după emitere să se retragă provizoriu în totul sau în parte, se constată că probatoriul necesar soluţionării corecte a cauzei nu este complet, fiind necesar a se proceda la audierea în faţa instanţelor de judecată a celuilalt inculpat – M.N. - persoană care nu a fost ascultată până în prezent pe parcursul cercetării judecătoreşti, dar şi a numitei F.L. – administrator la SC A. SRL Braşov – la care recurentul a făcut deseori referire în declaraţiile sale şi faţă de care s-a dispus disjungerea cauzei pentru cercetări separate de către Poliţia Sinaia sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 25 sau 26 rap. la art. 215 alin. 1, 3 şi 4 C.pen.

Ulterior, în cauză a fost reaudiat inculpatul C.V.M., iar în calitate de martori S.L. şi S.C.C., au fost obţinute relaţii de la OTP Bank România.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma probatoriilor administrate în cele trei faze ale procesului penal dar şi cu ocazia rejudecării de către instanţa de recurs, Curtea a reţinut următoarele.

C.V.M. a fost inculpat pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. 1,3 şi 4 C. pen., respectiv complicitate la înşelăciune în convenţii, reţinându-se în sarcina sa că l-a ajutat pe coinculpatul M.N. la încheierea unui contract de vânzare –cumpărare comercială între SC M. SINAIA şi SC A. SRL Braşov.

Astfel, s-a arătat că în calitate de delegat al acestei din urmă firme s-a deplasat în data de 30.11.2007 la sediul SC M SA Sinaia, unde în baza unei facturi de achiziţii mărfuri a ridicat produse în valoare de 34.311, 27 lei pentru a căror plată a înmânat o filă CEC ce cuprindea toate

16

datele menţionate de art. 1 şi 11 din Legea nr. 59/1934, cunoscând că pentru realizarea efectivă a plăţii nu exista la momentul emiterii disponibilul necesar în contul trăgătorului.

Din declaraţiile inculpatului, atât din faza de urmărire penală cât şi ulterior din faza cercetării judecătoreşti, rezultă că acesta nu avea cunoştinţă de contabilitatea şi disponibilul din banca al SC A. SRL Braşov, singurele persoane care aveau aceste cunoştinţă dar şi care aveau drept de semnătură în bancă erau : coinculpatul M.N. şi F.L. F.

Aceste susţineri se coroborează cu declaraţiile coinculpatului M.N., cu faptul că filele CEC cu care s-a efectuat plata către SC M. SA Sinaia nu conţin nicio scriere sau subscriere a inculpatului C.V. M., dar şi cu declaraţiile martorei S.C.C., din care rezultă că acele file CEC erau semnate şi ştampilate când le-a prezentat inculpatul.

Deşi s-au emis mai multe mandate de aducere pe numele numitei F.L.F. administratorul firmei SC A. SRL Braşov, acestea nu au fost aduse la îndeplinire, motiv pentru care această persoană nu a putut fi audiată.

Art. 26 C. pen. menţionează că este complice persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Din probele mai sus analizate, nu rezultă cu certitudine că inculpatul C.V.M. a cunoscut că atât la momentul emiterii dar şi la data scadenţei celor două file CEC nu exista provizia necesară pentru îndestularea acestora în contul SC A. SRL Braşov.

Reţinând această situaţie de fapt, Curtea a constatat că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.V.M. nu sunt întrunite elemente subiective ca acesta să fie considerat participant ca şi complice la infracţiunea de înşelăciune în convenţii în dauna părţii civile SC M. SA Sinaia, motiv pentru care a dispus achitarea sa.

[5] Omor calificat. Provocarea. Condiţii privind reţinerea acestei circumstanţe atenuante legale.

C.pen., art. 174 alin.1 şi art.175 alin.1 lit. i şi art. 73 lit. b

Simplele reproşuri şi chiar o atitudine ofensivă a victimei, dar lipsită de elemente certe de agresiune, nu pot fi asimilate şi nu se circumscriu noţiunii de provocare în sensul prevăzut de art. 73 lit. b C.p.. Aceste gesturi nu pot fi considerate acţiuni ilicite grave aşa cum le denumeşte textul de lege menţionat, şi nu sunt apte să provoace o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, o surescitare nervoasă care să îi răpească acestuia posibilitatea de control al acţiunilor sale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 95 din 01 noiembrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 258 din data de 27 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza dispoziţiilor art. 174 alin.1 şi 175 alin.1 lit. i Cod penal, a fost condamnat inculpatul S. C., la o pedeapsă de 20 ani închisoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, la data de 31 martie 2010, în timp ce se afla pe o stradă din Cartierul Bela, oraşul Pucioasa, judeţul Dâmboviţa, pe

fondul unui conflict spontan, inculpatul S. C. i-a aplicat victimei M. C. mai multe lovituri cu cuţitul, provocându-i leziuni ce au determinat la scurt timp decesul acesteia.

Raportul de constatare medico – legală nr. 62/A/2 aprilie 2010 a relevat că moartea numitului M. C. a fost violentă, fiind cauzată de şocul hemoragic – consecinţa unei hemoragii masive mixte ( internă şi externă), urmare a mai multor plăgi tăiate - înţepate, dintre care una penetrantă în zona toracelui, cu interesarea peretelui posterior a ambilor ventriculi şi a septului interventricular.

Prin acelaşi document s-a constatat că leziunile s-au putut produce prin lovire repetată cu un corp tăietor, înţepător ( cuţit, briceag ), cu lăţimea maximă a lamei de 2 – 2,5 cm şi lungimea

17

minimă de 7,5 cm, între acestea şi decesul victimei existând o legătură de cauzalitate directă, necondiţionată.

Împrejurările, modalitatea în care a fost comisă fapta şi mecanismul de producere a agresiunii, s-au stabilit cu ajutorul martorilor aflaţi la faţa locului sau în apropierea locului în care s-a săvârşit fapta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul S. C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelul nu a fost motivat în scris, iar în concluziile dezvoltate oral în faţa instanţei prin apărătorul desemnat din oficiu, apelantul inculpat a arată că motivul de apel îl reprezintă pedeapsa aplicată, pe care o consideră greşit individualizată, faţă de modalitatea producerii acestei fapte, persoana inculpatului, împrejurarea că este infractor primar, a recunoscut fapta comisă, iar partea vătămată este cea care a provocat altercaţia. Inculpatul a apreciat că se impune reţinerea în favoarea sa a disp. art. 73 lit.b c.p., şi a solicitat instanţei admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate iar pe fond, reducerea pedepsei într-un cuantum mai mic.

Curtea, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, în limitele prevăzute de art.371 alin. 1 şi 2 C.p.p., a constatat că apelul declarat este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel, relativ la situaţia de fapt, Curtea a observat că atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de fond au reţinut în mod corect şi complet împrejurările în care s-a săvârşit fapta şi au realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză, în cele două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie în forma cerută de lege.

La stabilirea acestei stări de fapt au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare a locului faptei, proces-verbal de căutare corp delict, raportul medico-legal de necropsie nr.62/A/02.04.2010, declaraţiile martorilor şi declaraţiile inculpatului, probe administrate în faza de urmărire penală, precum şi declaraţia inculpatului, (f. 22 dosar instanţă fond) şi declaraţiile martorilor din acte, probe administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Pe baza acestui probatoriu, s-a reţinut corect şi rezultă că, la data de 31 martie 2010, în timp ce se afla pe o stradă din Cartierul Bela, oraşul Pucioasa, judeţul Dâmboviţa, pe fondul unui conflict spontan, inculpatul i-a aplicat victimei mai multe lovituri cu cuţitul, provocându-i leziuni ce au determinat la scurt timp decesul acesteia.

Fapta reţinută în sarcina apelantului-inculpat a fost corect încadrată juridic, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 174 alin. 1 şi art. 175 alin. 1 lit. i Cod penal.

Din mijloacele de probă administrate rezultă incidenţa agravantei arătate, astfel că, în mod corect instanţa de fond a stabilit că fapta a fost comisă de inculpat în public, respectiv pe stradă, evidenţiind că acest loc este, prin natura şi destinaţia lui, accesibil publicului, şi se circumscrie accepţiunii noţiunii ,,în public” prevăzută în art. 152 lit. a) C. pen..

În ceea ce priveşte critica inculpatului privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor referitoare la starea de provocare, prev de art. 73 lit. b C.p., Curtea a considerat că, în contextul cauzei, nu se poate reţine în favoarea inculpatului această circumstanţă.

Astfel, potrivit art. 73 lit.b C.p. constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburării sau emoţii, determinată de o provocare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

În raport de aceste dispoziţii legale, condiţiile de existenţă ale provocării privesc: 1).existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea persoanei vătămate; 2). actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau emoţie infractorului; 3). sub stăpânirea puternicei tulburării sau emoţii infractorul să fi săvârşit infracţiunea; 4). infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.

Prin urmare, pentru reţinerea acestei circumstanţe trebuiesc dovedite toate cele patru condiţii.

18

În speţă, din coroborarea declaraţiilor inculpatului cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, reiese că, în ziua săvârşirii faptei, victima, aflând că inculpatul ar fi purtat discuţii cu un conţinut jignitor relativ la persoana sa, a încercat să lămurească acest aspect printr-o discuţie cu inculpatul. Această discuţie s-a purtat pe un ton mai ridicat, fiind auzită de martorii audiaţi în cauză, aflaţi la circa 40-50 metri. Cei doi au ajuns să se îmbrâncească, să se împingă reciproc şi, în acest context, inculpatul a scos cuţitul din buzunar şi a înjunghiat victima, aplicându-i trei lovituri de cuţit în zona capului şi a toracelui, din care una penetrantă cu interesare cardiacă.

Relevantă în acest sens este chiar declaraţia inculpatului dată în apel, în care afirmă că, în timp ce încerca să-i explice victimei lipsa de veridicitate a acelor afirmaţii cu caracter jignitor ce i se reproşau, a văzut că aceasta a dus mâna către buzunarul pantalonilor.Ştiind că poartă cuţit, s-a temut,a scos cuţitul şi a înjunghiat-o.

Prin urmare, ceea ce se susţine a fi un act provocator sunt atitudinea insistentă a victimei de a-i reproşa inculpatului o anumită conduită şi, aşa cum susţine inculpatul, interpretarea greşită a unui gest al acesteia.

Or, acest comportament, aceste acte în faţa cărora inculpatul nu s-a eschivat, nu a ezitat nici un moment, deşi avea posibilitatea să o facă ci, dimpotrivă, le-a tranşat de maniera expusă, nu pot fi asimilate şi nu se circumscriu noţiunii de provocare în sensul prevăzut de art. 73 lit. b C.p..

Simplele reproşuri şi chiar o atitudine ofensivă a victimei, dar lipsită de elemente certe de agresiune, nu pot fi considerate acţiuni ilicite grave aşa cum le denumeşte textul de lege menţionat, şi nu sunt apte să provoace o puternică tulburare sau emoţie inculpatului, o surescitare nervoasă care să îi răpească acestuia posibilitatea de control al acţiunilor sale.

Ca atare, nu se poate reţine existenţa unui act de provocare al victimei care să se circumscrie dispoziţiilor art. 73 lit. b C.p. nefiind dovedită niciuna dintre condiţiile sus-menţionate.

Referitor la individualizarea pedepsei, Curtea observă că pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată inculpatului se înscrie în coordonatele individualizării legale şi răspunde tuturor criteriilor prevăzute de art.72 c.pen..

La stabilirea acestei pedepse s-a ţinut seama de criteriile generale de individualizare, respectiv de dispoziţiile părţii generale ale Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal pentru infracţiunea comisă, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, dar şi de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează şi agravează răspunderea penală.

Astfel, Curtea constată că, pe lângă gradul de pericol social generic al infracţiunii săvârşite, determinat de importanta valorii sociale ocrotite, de subliniat este gradul de pericol social concret foarte ridicat al faptei comise, dat de circumstanţele reale arătate, ce au evidenţiat o agresivitate excesivă din partea inculpatului, de modul si mijloacele folosite, înarmat cu un cuţit a lovit o persoană de trei ori în zone vitale, răpind victimei orice posibilitate de salvare, de rezultatul produs, provocarea unor leziuni ce au condus în scurt timp la deces, dar si de datele care caracterizează persoana inculpatului, acesta nu este cunoscut cu antecedente penale şi a avut o conduită sinceră .

În raport de toate aceste elemente, se observă că adaptarea, dozarea pedepsei concrete s-a realizat de către instanţa de fond cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare, pedeapsa aplicată inculpatului fiind între limitele speciale prevăzute de lege şi asigură, totodată, prin modalitatea de individualizare a executării pedepsei aleasă de instanţă, realizarea funcţiilor şi scopului pedepsei prev.de art.52 cod penal.

Ca atare, critica formulată de inculpat este nefondată, nefiind justificată aplicarea unei pedepse mai mici în prezenţa stării de fapt reţinute.

În consecinţă, s-a respins apelul inculpatului, ca nefondat, şi s-a menţinut pedeapsa aplicată de instanţa de fond.

[6] Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246 Cod penal. Latura subiectivă.

Cod penal, art. 246

19

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art.246 cod penal, ce poate avea ca element material fie o acţiune, fie o omisiune, se comite doar cu intenţie, în ambele forme, atât intenţie directă, cât şi intenţie indirectă, autorul prevăzând că prin acestea aduce atingere unui interes legitim al părţii vătămate, rezultat pe care l-a urmărit sau l-a acceptat.

Urmarea imediată constă în producerea unei vătămări intereselor legale ale unei persoane fizice, prin interes legal înţelegându-se acela care este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă.

În situaţia în care, în cadrul procesului penal, nu se face în nici un fel dovada producerii acestei urmări imediate, deci dovada că inculpatul ar fi urmărit sau măcar ar fi acceptat posibilitatea producerii acestui din urmă rezultat, acţionând, aşa cum cere textul legal, cu ştiinţă, nu se poate reţine că există intenţia acestuia în crearea unei vătămări a intereselor legale ale persoanei vătămate.

Aşa fiind, litigiul declanşat pe baza succesiunii unor acte şi fapte materiale decurgând din raporturile de muncă, nu poate fi calificat ca având conotaţie penală şi deci, nu poate pune în evidenţă intenţia inculpatului de vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate, neputând da naştere unui raport juridic de drept penal, fiind în realitate vorba despre un litigiu specific raporturilor izvorâte din dreptul muncii.


Prin sentinţa penală nr. 457/4.11.2008 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte s-a dispus, în baza disp.art.11 pct.2 lit.a cod procedură penală raportat la art.10 lit.b cod procedură penală, achitarea pentru fiecare dintre inculpaţii : A.C. E., C. N., A.G. B., M.N.D., M.C.N., P.H., cu privire la fiecare dintre cele 47 de infracţiuni de abuz în serviciu prev.de art.246 Cod penal, cu aplic.art.33 lit.b Cod penal.

Potrivit disp.art.346 alin.4 Cod proc.penală, s-au lăsat nesoluţionate acţiunile civile formulate de către părţile vătămate B.I., B.M. J.B.A., B.E., C.L., C.E., D.E., F.M., I.G., I.V., M.E., M.A., N.G, N.M, N.I., P.N., P.I., R.C., R.M., S.I., Ş.M.,T.G., U.I, U.N., U.V., V.V., V.V., V.C., Z.N., P.V., precum şi ale părţilor vătămate C.V. (cererea de la fila 108), C.I. (cererea de la fila 111), D.M. (cererea de la fila 118), T.G. (cererea de la fila 119), M.M. (cererea de la fila 120), S.V.(cererea de la fila 124), I.V. (cererea de la fila 125), P.M. (cererea de la fila 169), N.I. (cererea de la fila 170), V.I.(cererea de la fila 171), E.C. (cererea de la fila 172), I.V. (cererea de la fila 173), I.C.(cererea de la fila 280) şi R.C.(cererea de la fila 315).

În baza disp.art.192 alin.3 Cod proc.penală, cheltuielile judiciare avansate în cauză de către stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul P.H., în calitatea sa de director al SC Transport Public SA Târgovişte, prin deciziile emise în data de 30 iunie 2005 (aflate la filele 357 – 412 în d.u.p.), a dispus desfacerea contractelor individuale de muncă a celor 47 de angajaţi ai acestei societăţi – părţile vătămate din prezenta cauză, decizii care nu au fost contestate şi nu au fost supuse unui control judecătoresc de legalitate, astfel că şi-au produs efectele.

În condiţiile în care la nivelul SC.Transport-Public-SA Târgovişte – entitate economică aflată în subordinea Consiliului Local al Municipiului Târgovişte, dar şi într-un parteneriat public-

privat cu alte societăţi comerciale (potrivit contractului din 7.01.2005 – încheiat între Consiliul Local Târgovişte şi SC B.S. SRL Bezdead şi SC T. E. SRL Târgovişte), s-a iniţiat un program de restructurare şi reorganizare a activităţii, aceasta datorită dificultăţilor economice cu care se confrunta societatea, a avut loc, în data de 8.06.2005, o şedinţă a membrilor consiliului de administraţie – inculpaţii din prezenta cauză – în care s-a discutat despre măsuri organizatorice, tehnice, economice, propunerea de organigramă pentru 2005 – 2006, şi întocmirea unui program de

20

restructurare, program ce urma a fi supus aprobării, conform prevederilor legale, cu respectarea contractului colectiv de muncă pe societate.

În cadrul demersurilor, s-a întrunit consiliul de administraţie în data de 16.06.2005, când s-a adoptat hotărârea nr.14, prin care se hotărăşte aprobarea programului de restructurare a SC.Transport-Public-SA, precum şi prezentarea acestui program spre aprobare Consiliului Local al Municipiului Târgovişte; ulterior s-a aprobat acest program de reorganizare şi restructurare al SC Transport-Public-SA prin hotărârea nr.229/29.06.2005, adoptată de Consiliul Local al Municipiului Târgovişte.

S-a considerat că faptele inculpaţilor au constat în dezbaterea unui proiect de program de restructurare, apoi a programului în sine, care ulterior a fost aprobat de autoritatea publică locală tutelară, în speţă, Consiliul Local al Municipiului Târgovişte, iar decizia de concediere colectivă nu a fost înscrisă în vreun act de dispoziţie al consiliului de administraţie în cele două şedinţe la care inculpaţii au participat, astfel că nu li s-a imputat nerespectarea normelor ce reglementează procedura concedierii colective înscrise în art. 69, 70 şi 72 din Legea nr. 53/2003.

A apreciat prima instanţă că inculpaţii nu au acţionat în calitate de angajatori, pentru a le putea fi atrasă răspunderea penală, ci în calitate de funcţionari publici.

Totodată, a constatat prima instanţă că, întrucât în urma desfacerii contractelor de muncă, părţile vătămate au primit drepturile salariale stipulate în contractul colectiv de muncă şi nu erau îndreptăţiţi la salariile compensatorii prevăzute de OG nr. 8 /2003, astfel încât nu li s-a produs o vătămare intereselor personale, cu atât mai mult cu cât nu au atacat la instanţa de judecată deciziile de desfacere ale contractelor individuale de muncă .

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, precum şi părţile vătămate criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor.

În apelul parchetului s-a susţinut că materialul de urmărire penală administrat în cauză, precum şi probele administrate pe parcursul judecăţii, au dovedit faptul că aceştia sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina lor.

În acest sens, s-a invocat faptul că hotărârea de concediere colectivă a fost luată de către consiliul de administraţie, ai cărui membrii sunt inculpaţii.

În fapt, numai consiliul de administraţie putea lua o astfel de hotărâre (în acest sens au fost ataşate la dosarul cauzei procesele verbale ale şedinţelor consiliului de administraţie din 8 iunie 2005, respectiv 16 iunie 2005), iar decizia membrilor consiliului de administraţie a fost materializată în hotărârea nr.14/16.06.2005 a consiliului de administraţie al SC Transport Public SA, semnată de către preşedinte, inculpatul A.C.E..

S-a mai susţinut şi că în cauză nu au fost respectate normele legale care reglementau concedierea colectivă – art.69 din Legea nr.53/2003, art.70, art.73, art.76 şi art.72 din aceeaşi lege (dispoziţii în vigoare la data concedierii colective), iar în ceea ce priveşte vătămarea intereselor legale ale părţilor vătămate aceasta constă în vătămarea dreptului acestora la muncă şi nu în neplata plăţilor compensatorii prevăzute prin O.G nr.8/2003. Nici aprobarea programului de restructurare al SC Transport Public SA Târgovişte de către Consiliul local al Municipiului Târgovişte nu poate fi invocată în favoarea inculpaţilor, acest act neînlăturând obligaţia inculpaţilor de a respecta prevederile legale aplicabile în situaţia concedierii colective.

S-a apreciat că, la data disponibilizării (concedierii colective), în sarcina inculpaţilor se poate reţine încălcarea mandatului specific, cu relevanţă asupra funcţionării serviciului public.

S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi condamnarea inculpaţilor pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel şi de către părţile vătămate V.I. , S.R., P.M. , M.A , V.V.I., D.E., C.E., I.V., I.G., B.I., T.G., F. M., R.M., S.M., D.M., R.C., B.A., B.E., C.L.,

R.M., B.M.J., M.El, V.V., T.G., S.I., P.V., C.V, C.I., V.C., U.C., Z.N., I.V., N.M., N.G., R.C., U.N., invocând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate, motivat de împrejurarea că inculpaţii, în calitate de funcţionari publici au îndeplinit, cu ştiinţă, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, mai multe acte cu încălcarea legii şi prin aceasta au cauzat o vătămare intereselor legale ale celor dintâi.

Astfel,s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art.69-70, 73 şi 76 Codul muncii, întrucât nu s-a întocmit un plan de măsuri sociale, nu ne-au propus programe de formare profesională, nu au

21

pus la dispoziţia sindicatului toate informaţiile privind concedierea colectivă şi nu s-au iniţiat consultări cu sindicatul referitoare la metodele şi mijloacele de evitare a concedierii colective sau de reducere a numărului de salariaţi afectaţi şi de atenuare a consecinţelor, nu s-a notificat în scris sindicatului intenţia de concediere colectivă cu cel puţin 45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere (proiect de concediere) şi nu s-a respectat termenul de preaviz de 15 zile lucrătoare, situaţie în care concedierea dispusă este lovită de nulitate absolută.

În perioada august-decembrie 2005 SC Transport Public SA Târgovişte a angajat un număr de 33 de noi salariaţi, astfel cum rezultă din tabelul întocmit de societate şi informarea prezentată de comisia constituită prin Dispoziţia Primarului Municipiului Târgovişte nr.221/13 februarie 2006, în cuprinsul căreia s-a menţionat că la disponibilizarea personalului nu s-a respectat termenul de preaviz de 15 zile, iar angajarea altor persoane s-a făcut cu încălcarea disp. art.72 Codul muncii referitoare la interdicţia de a face noi angajări după concedierea colectivă.

Prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind concedierea colectivă, părţile vătămate nu au putut beneficia de drepturile salariale pe perioada de la data disponibilizării şi până în prezent.

Instanţa de apel a procedat la audierea inculpaţilor, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate,cu excepţia inculpaţilor M.N.D., A.C. E., P. H., care nu au dat declaraţii în faza procesuală a apelului, menţinând cele declarate anterior, precum şi la completatea probelor, conform art.378 cod procedură penală, în sensul că au fost audiaţi martorii din acte C.M., M.I., C.E., Ş.Ş., A.V., iar la solicitarea instanţei la dosar au fost depuse adresa nr.6248/2.03.2010 a Oficiului Registrului Comerţului, Regulamentul de Organizare si Funcţionate al SC Transport Public SA, contractul de parteneriat public privat nr.265/7.01.2005, Hotărâre nr. 165/26.03.2009 privind aprobarea încheierii Actului Adiţional nr. 3 al Contractului de Parteneriat sus-menţionat, Regulamentul de Organizare si Funcţionare a SC Transport Public SA , actul adiţional anterior menţionat, actualizarea Protocolului de predare-primire a inventarului bunurilor mobile si imobile proprietatea publica sau privata a Municipiului Târgovişte, aferente serviciului de transport public local încheiat la 28.02.2005.

Prin decizia penală nr.88/23.04.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi părţile vătămate Ş.M., U.C., I.G., I.V., T.G., U.N., S.I., I.V., S.R., R.M., B.M.J., C.L., C.E., P.V., D.E., P.M., C.V., C.I., N.M., M.A., V.V., V.A V.I., R.C., V.I., Z.N., V.C., B.E., T.G., D.M., R.C., F.M., N.G., M.E., B I., şi B.A., împotriva sentinţei penale nr.457/04.11.2008 pronunţată de Judecătoria Târgovişte.

S-a desfiinţat sentinţa penală şi rejudecându-se cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap.la art. 10 lit. b1 cod pr.penală inculpaţii au fost achitaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 246 cod penal cu art. 33 lit. b cod penal.

În baza art. 181 şi 91 lit. c cod penal inculpaţilor A.C.E., C.N., A.G. B., M.N.D, MC.N, şi P.H., li s-a aplicat câte 1000 lei amendă administrativă.

În baza art. 998, 999 cod civil şi 346 cod pr.penală, inculpaţii au fost obligaţi în solidar cu partea civilă SC TRANSPORT PUBLIC SA, la despăgubiri civile către apelanţii părţi vătămate,conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert V.O., după cum urmează: Ş.M. – 30,734.00 lei; U.I. prin moştenitori U.C. şi B.U.F – 34,684.79 lei; I.G. – 26,665.77 lei; I.V.– 34,986.77 lei; T.G.– 34,785.45 lei; U.N. – 36,848.92 lei;S.I. – 35,641.04 lei; I.V.– 34,433.15 lei; S.R. – 29,517.72 lei; R.M.- 30,734.00 lei; B. M.J.– 28,284.67 lei; C.L. – 34,684.79 lei; C.E.– 36,739.88 lei; P.V.– 29,198.98 lei; D.E.– 36,739.88 lei; P.M.– 31,329.55 lei; C.V.– 31,212.12 lei; C.I. prin moştenitori C.E.A. şi P.(C.)E.G.– 37,025.07 lei; N.M.– 36,093.99 lei; M.A.– 33,309.15 lei; V.V. – 34,055.69 lei; R.C.– 34,936.44 lei; Z.N. – 33,804.04 lei; V.C.– 34,684.79 lei; B.E. – 30,255.88 lei; T.G. – 36,119.16 lei; D.M.– 34,433.15 lei; R.C.– 36,848.92 lei; F.M.– 36,093.99 lei; N.G. – 34,684.79 lei; M.E.– 29,517.72 lei; B.I.– 33,787.27 lei; B.A.– 42,670.26 lei; V.V.– 32,436.78 lei; V.I.– 2.818,40 lei.

În baza art. 192 pct. 1 lit. d cod pr.penală inculpaţii au fost obligaţi în solidar cu partea responsabilă civilmente la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că motivarea soluţiei dispuse de către prima instanţă este echivocă, iar instanţa s-a limitat, în cursul cercetării judecătoreşti, la audierea inculpaţilor, fără a proceda, în mod nemijlocit şi contradictoriu, la ascultarea martorilor audiaţi în

22

cursul urmăririi penale, parte dintre aceştia semnatari ai procesului verbal din 8.06.2005 ( fila 286 dosar de urmărire penala vol II ) .

Cu privire la situaţia de fapt dedusa judecăţii instanţa de apel a reţinut următoarele: aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 8.06.2005 , Consiliul de Administraţie al SC Transport Public SA Târgovişte constituit din inculpaţii A.C.E., M. D., A.B., C.N, M.C, conducerea executiva a societăţii , director general fiind inculpatul P.H si Sindicatul Şoferilor au aprobat programul de restructurare al respectivei societăţi, cu aplicarea de plaţi compensatorii conform OUG nr. 8/2003 , in acest sens pronunţându-se hotărârea nr. 14/16.06.2005 a Consiliului de Administraţie. Chiar adresa către Inspectoratul Teritorial de Munca Dâmboviţa emisa de respectiva societate ( fila 290 dosar de urmărire penala vol II ) face vorbire despre împrejurarea ca programul de restructurare s-a aprobat in şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 8. 06.2005, ca urmare fiind disponibilizaţi un număr de 61 salariaţi.

Aşa cum rezulta din Contractul de Parteneriat public privat nr. 265/7.01.2005 încheiat intre Consiliul Local al Municipiului Targoviste si societăţile SC Beneton Serv SRL Bezdead , SC Teomar Electronic SRL Targoviste ( filele 263-267 dosar de urmărire penala vol II) , art. 7 alin. 13 reglementează obligaţia de menţinere a personalul societăţii SC Transport Public SA Târgovişte o perioada de 6 luni , ceea ce nu s-a realizat , disponibilizarea hotărându-se la data de 8.06.2005 si având loc începând cu data de 30 06.2005 .

Mai mult decât atât, aşa cum rezulta din adresa nr. 4042/23.06.2005 Inspectoratul Teritorial de Munca Dâmboviţa ( fila 291 dosar de urmărire penala vol II), concedierea s-a făcut cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege , actul înaintat de societate neîntrunind condiţiile unui proiect de concediere colectiva conform art. 70 alin 2 Codul Muncii, depunerea respectivului proiect si concedierea efectiva nefăcându-se in termenul de 45 zile căruia i se adăuga perioada de preaviz , conform art. 70 alin. 1 coroborat cu alin. 3 Codul Muncii.

A apreciat instanţa de apel că, probele cu înscrisuri mai sus expuse coroborate cu declaraţiile inculpaţilor şi cele ale martorilor Ş.Ş., C.M., constituie probe certe, dincolo de orice îndoiala rezonabila, în sensul că inculpaţii, in calitatea lor de membrii ai consiliului de administraţie si, respectiv, de director general in cadrul SC Transport Public SA Targoviste , funcţionari publici ce exercitau o îndatorire in cadrul unui serviciu de interes public, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţa , au îndeplinit in mod defectuos actul ce a condus la concedierea colectiva a 47 de persoane , cauzându-le o vătămare intereselor legale ale acestora , vătămare constând în încălcarea dreptului la munca si in lipsirea de drepturile salariale aferente, în condiţiile în care nu erau îndreptăţiţi a beneficia de salarii compensatorii conform deciziei nr.377/2.05.2006 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

S-a apreciat de către tribunalul că, dată fiind poziţia inculpaţilor în cadrul firmelor angajatoare, aceştia deşi nu au urmărit producerea rezultatului anterior menţionat, au acceptat eventualitatea producerii lui.

Tribunalul nu a putut reţine împrejurarea ca SC Transport Public SA a făcut noi angajări pe locurile de munca ale salariaţilor concediaţi in perioada de 12 luni de la efectuarea concedierii acestora, cu încălcarea art. 72 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 , de vreme ce nu exista dovezi in acest sens , contractele individuale de munca aflate la dosarul cauzei (filele 286-302 dosar de apel ) menţionând ca angajator SC Asociaţia Investitorilor Transport Târgovişte SA, aspect confirmat în faţa instanţei de fond şi de inculpaţii A.G.B., C.N., M.N.D.şi A.C.E., sau fiind încheiate ulterior perioadei sus-menţionate.

Însă, în raport de situaţia de fapt reţinută, date fiind împrejurările comiterii faptelor, concedierea realizându-se în condiţiile în care activitatea societăţii se diminuase ca urmare a pierderii licenţelor de transport interjudeţean cu circa jumătate din necesarul de mijloace de transport si personal aferent, aspect ce rezultat din declaraţia martorului S.Ş., modul de săvârşire a acestora, inculpaţii apreciind ca persoanele vătămate vor beneficia de salarii compensatorii conform

OUG nr. 8/2003, aspect ce rezulta din procesul verbal de şedinţa încheiat la data de 8.06.2005,dar şi persoana făptuitorilor, care sunt necunoscuţi cu antecedente penale, tribunalul a apreciat că faptele acestora nu întrunesc gradul de pericol social al unor infracţiuni, dispunând achitarea acestora şi aplicarea unei sancţiuni administrative, conform art. 18/1 cod penal, respectiv amenda .

23

În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale şi că pretenţiile părţilor civile constând în drepturile salariale nerealizate de către acestea sunt întemeiate, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit pe parcursul judecăţii în primă instanţă de către expertul V.O., aflat filele 360-372 dosar fond.

Ca atare, s-au apreciat ca fiind întemeiate acţiunile civile exercitate în cadrul procesului penal de către părţile vătămate constituite părţi civile, inculpaţii fiind obligaţi în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile, astfel cum acestea au fost stabilite prin acest raport de expertiză.

Împotriva deciziei penale nr.88/23.04.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa au formulat recurs: Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, inculpaţii, părţile vătămate, părţile civile şi părţile responsabile civilmente.

1. - Recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.În motivele de recurs, Ministerul Public a susţinut că decizia atacată este netemeinică şi

nelegală, instanţa de apel apreciind în mod greşit că fapta inculpaţilor prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni.

Acţionând în modul descris prin actul de inculpare şi rezultând în mod cert vătămarea intereselor legale a unui număr de 47 de părţi vătămate, acestea au condus în final la vătămarea dreptului la muncă, drept încălcat prin concedierea colectivă şi reangajarea pe posturile vacante a altor persoane, aşa încât în raport de calitatea inculpaţilor de funcţionari publici,de gravitatea vătămării, cât şi de rezultatul produs – desfacerea contractelor de muncă a unui număr de 47 persoane, se desprinde concluzia că faptele prezintă gradul de pericol social în concret, specific unei infracţiuni.

Activitatea infracţională a inculpaţilor, astfel cum a fost descrisă, nu este lipsită de importanţă, având semnificaţie juridică penală, impunându-se condamnarea acestora.

În final, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pe fond reţinerea vinovăţiei inculpaţilor şi condamnarea acestora la pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, conform art.81 cod penal.

2.- Recursurile declarate de părţile civile şi părţile vătămate.Atât în motivele scrise, cât şi cele susţinute oral, s-a criticat decizia penală nr.88/23 aprilie

2010 a Tribunalului Dâmboviţa pentru nelegalitate şi netemeinicie invocându-se motivele prevăzute de art.385/9 alin.1 pct.10, 14 şi 18 C.pr.penală.

În primul rând, în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea unui număr de 47 de infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 1000 lei, deoarece faptele prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, conform art.18 c.penal, acestea aducând atingere relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi publice prin îndeplinirea de către funcţionarul public a îndatoririlor sale de serviciu potrivit legii, care au drept scop apărarea intereselor legitime ale oricăror persoane în raporturile sale cu acea autoritate şi pentru sancţionarea cărora este necesară aplicarea unei pedepse având în vedere că inculpaţii au săvârşit un număr de 47 de infracţiuni, în concurs real, pentru care trebuia să li se aplice pedepse cu închisoarea care puteau fi sporite până la maximul special, maxim la care se putea aplica un spor de până la 5 ani.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu inculpaţii au îndeplinit mai multe acte în mod fraudulos şi anume nu au respectat clauzele contractului nr.265/7 ianuarie 2005,au întocmit şi adoptat planul de restructurare cu încălcarea legii, în condiţiile în care SC Transport Public SA Târgovişte nu făcea parte din societăţile la care se referă dispoziţiile OUG 18/2003,au hotărât concedierea colectivă contrar dispoziţiilor legale În perioada august – decembrie 2005 SC Transport Public SA Târgovişte a angajat un număr de 33 noi salariaţi, în condiţiile în care nu s-a respectat termenul de preaviz de 15 zile pentru foştii salariaţi, iar angajarea altor persoane s-a făcut cu încălcarea

dispoziţiilor art.72 din Codul Muncii, referitoare la interdicţia de a face noi angajări după concedierea colectivă.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, s-a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile privind repararea pagubelor care au fost

24

pricinuite părţilor vătămate E.C., I.C., N.I., N.I., P.N., P.I., S.V. şi U.V., şi pe cale de consecinţă inculpaţii nu au fost obligaţi la acoperirea acestora, conform art.14 alin.3 lit.b, art.346 alin.2 C.pr.penală, în condiţiile în care s-au constituit părţi civile în faţa primei instanţe, conform tabelului aflat la filele 59 – 60, 124, 170, 172 şi 280 din dosarul de fond.

De asemenea instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la daunele morale solicitate prin acelaşi tabel nominal – 50.000 lei pentru fiecare parte civilă, contrar art.14 alin.5 şi art.346 alin.2 c.pr.penală.

O altă critică formulată în ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile este aceea că, în mod greşit, instanţa de apel nu a dispus ca sumele care urmau să fie achitate cu titlu de despăgubiri civile, să fie actualizate la data efectuării plăţii, potrivit ratei inflaţiei.

Al treilea motiv pentru care a fost criticată decizia pronunţată de tribunal se referă la faptul că inculpaţii nu au fost obligaţi la plata sumei de 2.858,55 lei reprezentând onorariul de expert, precum şi la plata sumei de 5.450 lei, respectiv a sumei de 1.000 lei, achitate cu titlu de onorariu de avocat, la fond şi în apel, aşa cum prevăd dispoziţiile art.193 alin.1 C.pr.penală.

3.- Recursurile inculpaţilor.Inculpaţii au criticat decizia instanţei de apel pe motive de nelegalitate şi netemeinicie,

susţinând că în mod eronat s-a reţinut că fapta pe care ar fi comis-o nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, în realitate nefăcându-se vinovaţi de săvârşirea nici unei infracţiuni, decizia instanţei de apel fiind motivată lacunar şi oarecum contradictoriu în raport cu situaţia de fapt rezultată din administrarea probatoriilor.

Au susţinut inculpaţii că, în faţa instanţei de apel, deşi au fost completate probele, totuşi nu au fost descoperite elemente noi şi nici o greşeală esenţială a instanţei de fond, astfel încât motivarea deciziei este echivocă, în condiţiile în care desfacerea contractelor de muncă s-a făcut cu respectarea prevederilor codului muncii, părţile vătămate primind drepturile salariale recunoscute prin contractul colectiv de muncă şi necontestând deciziile de încetare a contractelor de muncă, ci doar pe cale de acordare a plăţilor compensatorii, asupra cărora instanţa de dreptul muncii s-a pronunţat în mod irevocabil prin respingerea pretenţiilor formulate.

Mai mult, părţile vătămate au fost rechemate la lucru, în încercarea de a se înlătura efectele unui contract de parteneriat public-privat care a adus societatea în situaţia prezentată, iar aceste părţi vătămate şi nu s-au prezentat la rechemare.

S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea deciziei pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, iar pe fond menţinerea soluţiei pronunţate de Judecătoria Târgovişte.

4.Recursurile părţilor responsabile civilmente.Părţile responsabile civilmente au criticat decizia tribunalului pentru nelegalitate şi

netemeinicie, fără a depune în scris motivele pentru care au formulat aceste critici şi fără a se prezenta la judecata recursului pentru a susţine oral motivele de recurs.

Curtea a constatat că recursurile inculpaţilor sunt fondate, recursurile parchetului şi ale părţilor civile sunt nefondate, iar recursurile părţii responsabile civilmente precum şi ale unora dintre părţile vătămate sunt inadmisibile.

S-a observat, în primul rând, că instanţele de fond şi de prim control judiciar au reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt, în raport de probatoriile administrate în decursul urmăririi penale şi al judecăţii, situaţie de fapt care, de altfel, nu este contestată.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor legale care conferă semnificaţie juridică penală actelor materiale desfăşurate în concret de către inculpaţi, Curtea constată că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt prin adoptarea soluţiei de achitare pe considerentul lipsei gradului de pericol social concret al infracţiunii, iar soluţia dispusă de prima instanţă, aceea de achitare în temeiul prevăzut de art.10 lit.b C.pr.penală este legală şi temeinică.

Sub aspectul situaţiei de fapt într-adevăr, din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă cu claritate că în luna iunie 2005, inculpaţii-recurenţi A.C.E., M.N.D. şi P.H. aveau calitatea

de membri ai Consiliului de administraţie al SC Transport Public SA Târgovişte, societatea pe acţiuni având ca obiect de activitate transportul terestru, acţionarul unic fiind Consiliul Local al municipiului Târgovişte, efectuând în concret transporturi de călători atât pe raza municipiului Târgovişte precum şi în afara acestui municipiu, în zona localităţilor limitrofe.

25

Anterior datei la care se reţine că au fost comise faptele deduse judecăţii, respectiv la 7.01.2005 fusese încheiat contractul de parteneriat public privat între Consiliul Local al municipiului Târgovişte şi societăţile comerciale SC B.S. SRL Bezdead reprezentată de administrator unic C.N., SC T.E. SRL Târgovişte, reprezentată de inculpatul A.G.B. şi de M.E., contract având ca obiect reabilitarea, dezvoltarea şi modernizarea serviciului public de transport al municipiului Târgovişte.

Pe baza acestui contract, au fost desemnaţi ca făcând parte din Consiliul de administraţie toţi cei 6 inculpaţi, iar inculpatul P.H. a fost menţinut în funcţia de director general al societăţii.

După încheierea şi derularea acestui contract de parteneriat, societatea a pierdut licenţele de transport pe traseele din localităţile limitrofe municipiului Târgovişte, astfel încât la începutul lunii iunie 2005 i s-a comunicat că nu mai poate participa la licitaţia electronică pentru efectuarea transportului de persoane la nivelul judeţului, ceea ce a avut drept consecinţă reducerea cu peste 50% a activităţii de transport public de persoane, mai exact într-un procent de circa 60-65%.

În aceste condiţii la 08.06.2005, a avut loc o şedinţă a consiliului de administraţie având ca obiect restructurarea şi reorganizarea activităţii datorită restrângerii acesteia, prin neparticiparea la licitaţie pentru traseele de transport intrajudeţene, fiind elaborat un program de restructurare.

Acest program de restructurare şi reorganizare a fost aprobat de către Consiliul de administraţie al SC Transport Public Sa Târgovişte, iar apoi la 29.06.2005 a fost supus discuţiei în cadrul Consiliului Local al municipiului Târgovişte care, în şedinţa de la această dată, în baza art.46 alin.1 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, a aprobat la rândul său acest program de reorganizare.

Respectivul program de reorganizare prevedea ca începând cu data de 30.06.2005 să fie disponibilizaţi un număr de 61 de salariaţi nominalizaţi în tabelul anexă, cărora urmează să li se desfacă contractul individual de muncă, societatea nedispunând de locuri de muncă vacante la acea dată, astfel încât s-a comunicat şi către Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa prin adresa de la fila 55, volum 2 dosar urmărire penală, nu se punea problema redistribuirii persoanelor vizate pe alte locuri de muncă, conform pregătirii lor profesionale, nefiind incidentă această situaţie.

Trebuie precizat că la şedinţa Consiliului de administraţie din 08.06.2005 au participat şi 3 membri ai sindicatului şoferilor, respectiv liderul, viceliderul şi secretarul sindicatului, care fuseseră încunoştinţaţi despre reorganizare, iar aceştia au fost de acord cu programul de restructurare prin aplicarea de plăţi compensatorii, semnând procesul verbal aflat la fila 286 volum 2 dosar urmărire penală.

S-a mai stabilit ca disponibilizarea să se facă la 30.06.2005 pentru ca persoanele în cauză să poată beneficia de dispoziţiile O.U.G. 8/27.02.2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a companiilor naţionale, societăţilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.

Prin urmare, la 30.06.2005 inculpatul P.H., având la bază hotărârea consiliului de administraţie precum şi hotărârea Consiliului Local prin care fusese aprobat planul de restructurare a societăţii, a emis deciziile de încetare a contractului individual de muncă al părţilor vătămate, decizii aflate la filele 358 – 402 volum 2, dosar urmărire penală, decizii pe care persoanele vizate le-au cunoscut, semnând personal în acest sens.

Anterior emiterii acestor decizii de desfacere a contractelor individuale de muncă, prin adresa înregistrată la 22.06.2005 la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa, s-a comunicat acestei instituţii existenţa unui proiect de concediere colectivă a angajaţilor societăţii, conform art.70 alin.2 Codul Muncii, cu intenţia ca această concediere să fie urmată de acordarea plăţilor compensatorii stabilită prin O.U.G. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare.

Însă, chiar cu o zi înainte de emiterea deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, respectiv la data de 29.06.2005 Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa a emis adresa aflată la fila 56 volum 2 dosar urmărire penală, către Consiliul local Târgovişte şi SC Transport Public SA

Târgovişte, prin care a comunicat faptul că proiectul de concediere colectivă iniţiat de cele două instituţii nu întruneşte condiţiile prevăzute de Codul Muncii, deoarece termenul dintre depunerea

26

acestui proiect de concediere colectivă şi concedierea efectivă a personalului trebuie să fie de minim 45 de zile, plus perioada de preaviz, conform art.70 alin.1 şi alin.3 din Codul muncii în vigoare la acea dată.

Nu au fost elucidate condiţiile în care această comunicare din partea Inspectoratului Teritorial de Muncă Dâmboviţa a fost adusă la cunoştinţă conducerii SC Transport Public SA Târgovişte, adresa respectivă neavând viză de înregistrare ori ştampilă cuprinzând data certă.

Acest lucru rezultă chiar din cuprinsul Rechizitoriului (fila 7) în care se precizează că nu s-a putut stabili cu certitudine circuitul acestei adrese comunicată de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Dâmboviţa.

Incontestabil este însă că, la 30.06.2005 celor 47 de părţi vătămate le-au încetat contractele individuale de muncă, iar acestea nu au atacat pe cale judecătorească deciziile respective de încetare a raporturilor de muncă.

Ulterior, cele 47 de părţi vătămate, întrucât nu primiseră plăţi compensatorii conform O.U.G. 8/2003, s-au adresat instanţei de judecată, iar prin decizia civilă nr. 377/2 mai 2006 pronunţată de Curtea de apel Ploieşti – Secţia conflicte de Muncă şi asigurări sociale, irevocabilă, acţiunea promovată de părţile vătămate a fost respinsă ca neîntemeiată.

Independent însă de dispoziţiile instanţei de judecată, cuprinse în această decizie, se remarcă şi nu este contestat faptul că salariaţilor disponibilizaţi le-au fost achitate drepturile salariale cuvenite în baza contractului colectiv de muncă, după încetarea acestor contracte.

Un element esenţial în cauză este acela că, după punerea în aplicare a deciziilor de desfacere a contractelor colective de muncă, dar anterior pronunţării instanţei de dreptul muncii, SC Transport Public SA Târgovişte prin Hotărârea Consiliului de administraţie din 14.10.2005 a constatat nulitatea absolută a concedierilor colective dispuse la 16.06.2005.

Astfel, în şedinţa din 14.10.2005 consiliul de administraţie al SC Transport Public Sa Târgovişte a revenit asupra dispoziţiilor de concediere colectivă a salariaţilor şi a dispus repunerea acestora în situaţia anterioară concedierii colective, cu plata drepturilor salariale indexate la zi, aşa încât tuturor salariaţilor disponibilizaţi li s-a comunicat să se prezinte la societate pentru reînceperea activităţii începând cu data de 01.11.2005.

Acest lucru, rezultă fără putinţă de tăgadă din adresa aflată la fila 415 volum 2, dosar urmărire penală, care a fost comunicată de către SC Transport Public SA Târgovişte către A.J.O.F.M. Dâmboviţa, cu precizarea expresă că la recalcularea drepturilor cuvenite fiecărui salariat pe perioada 01.07.2005 – 01.11.2005 urmează a se avea în vedere sumele deja acordate .

Prin urmare, tuturor salariaţilor disponibilizaţi le-au fost comunicate la 17.10.2005 decizii de constatarea nulităţii absolute a hotărârilor prin care s-au dispus concedierile colective şi li s-a solicitat ca începând cu 01.11.2005 să se prezinte la sediul societăţii pentru reangajare, cu repunerea în drepturile salariale avute anterior datei la care a încetat contractul de muncă şi cu plata în continuare a drepturilor salariale calculate şi indexate la zi.

Aceste decizii le-au fost comunicate individual, la domiciliu, părţilor vătămate prin mandat poştal cu confirmare de primire, fiind deci în afara oricărui dubiu faptul că salariaţilor disponibilizaţi li s-a adus la cunoştinţă măsura anulării desfacerii contractului de muncă, precum şi solicitarea ca începând cu 01.11.2005 să se prezinte la sediul societăţii în vederea reangajării, astfel cum reiese din înscrisurile aflate la filele 420-530 volum 2, dosar urmărire penală.

Acest lucru rezultă şi din tabelul întocmit de SC Transport Public SA Târgovişte cu personalul disponibilizat căruia i s-a transmis decizia individuală scrisă de revenire în cadrul societăţii, aflat la filele 266-267 dosar apel.

Cert este însă că, doar câţiva dintre foştii salariaţi şi-au manifestat dorinţa de a se reangaja în cadrul SC Transport Public SA Târgovişte, mai exact doar 3 persoane (Ş.M., R.M.şi S.R.), în timp ce restul salariaţilor nu au înţeles să se prezinte la locul de muncă în vederea reangajării.

Acest lucru rezultă din adresa de la fila 351 dosar apel, emisă de SC Transport Public SA Târgovişte care mai clarifică şi faptul că pentru toţi salariaţii fuseseră achitate salariile pentru lunile august, septembrie şi octombrie 2005, conform contractului colectiv de muncă.

27

Ca atare, dat fiind faptul că restul salariaţilor rechemaţi pentru a fi angajaţi nu s-au prezentat, societatea, pentru continuarea activităţii, a recurs la angajarea altor persoane, întrucât între timp activitatea de transport public urban de călători ce fusese desfăşurată de către SC Transport Public SA Târgovişte a fost preluată de către SC Asociaţia Investitorilor Transport Târgovişte SRL, operând o preluare a patrimoniului între cele două societăţi, potrivit Protocolului încheiat la 01.06.2009 (filele 413-416 dosar apel).

Curtea constată că în motivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, se face vorbire de faptul că angajarea noilor salariaţi pe locurile de muncă ale celor concediaţi, nu s-a făcut cu încălcarea art.72 alin.1 din Codul muncii, neexistând dovezi în acest sens.

Cu toate acestea, în pofida acestui aspect, precum şi a împrejurării că desfacerea contractelor de muncă a avut loc în condiţiile în care activitatea societăţii se diminuase ca urmare a pierderii licenţelor de transport interjudeţean, cu circa jumătate, totuşi instanţa de apel a constatat existenţa faptei şi săvârşirea ei cu vinovăţie de către inculpaţi, însă a apreciat, prin raportare la criteriile prevăzute de art.18/1 C.penal, că faptele inculpaţilor nu prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni.

Curtea constată însă că, în aprecierea existenţei condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii penale a inculpaţilor, astfel cum acestea sunt definite potrivit art.17 C.penal, ori necesare pentru aplicarea sancţiunilor cu caracter administrativ potrivit art.18/1 alin.3 C.penal, nu se poate face abstracţie de cele două împrejurări relevate mai sus, respectiv de condiţiile concrete în care a survenit desfacerea contractelor de muncă ale părţilor vătămate, precum şi de anularea acestor decizii şi solicitarea de reîncadrare a părţilor vătămate pe posturile avute anterior, solicitare la care părţile vătămate au refuzat să răspundă.

În raport de particularităţile speţei, relevate din situaţia de fapt descrisă mai sus, curtea constată că acestea sunt elemente esenţiale în definirea atât a elementului material al laturii obiective a infracţiunii deduse judecăţii, cât şi sub aspectul urmării imediate şi mai ales al laturii subiective specifice infracţiunii.

Astfel, legiuitorul sancţionează în incriminarea prevăzută în art.246 C.penal fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Această infracţiune ce poate avea ca element material fie o acţiune, fie o omisiune, se comite doar cu intenţie, este adevărat, în ambele forme, atât intenţie directă, cât şi intenţie indirectă, autorul prevăzând că prin acestea aduce atingere unui interes legitim al părţii vătămate, rezultat pe care l-a urmărit sau l-a acceptat.

Urmarea imediată constă în producerea unei vătămări intereselor legale ale unei persoane fizice, prin interes legal înţelegându-se acela care este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă.

Or, în speţă niciuna dintre modalităţile intenţiei despre care am făcut vorbire mai sus nu subzistă în cauză, atâta vreme cât desfacerea contractelor de muncă ale celor 47 de părţi vătămate a fost dispusă nu printr-o hotărâre arbitrară ci, în urma întrunirii consiliului de administraţie al societăţii, urmată însă de supunerea acestei hotărâri discuţiilor purtate în Consiliul Local al municipiului Târgovişte care a aprobat planul de reorganizare şi restructurare al societăţii, restructurare generată de restrângerea drastică a activităţii societăţii ca urmare a pierderii unor licenţe de transport pe rute extraurbane.

În mod cert, intenţia inculpaţilor nu ar fi putut să fie aceea de a crea, prin fapta lor, o vătămare a intereselor legale ale salariaţilor, din moment ce, încă înainte ca instanţa de judecată învestită cu soluţionarea litigiului de muncă, să se fi pronunţat, aceştia au luat măsurile legale în vederea reangajării salariaţilor respectivi, iar aceştia, prin manifestare unilaterală de voinţă, au înţeles să nu răspundă solicitării societăţii.

Pe de altă parte, curtea constată că în actul de sesizare, a fost analizată latura obiectivă infracţională, menţionându-se că trimiterea în judecată a inculpaţilor se face pentru faptul că, după încălcarea dispoziţiilor legale din Codul muncii ce reglementează concedierea colectivă, au procedat la angajarea altor 33 de persoane pe posturile existente la momentul disponibilizării celor 47 de părţi vătămate, producând astfel vătămarea intereselor legale ale acestora din urmă.

28

Aşadar, câtă vreme sesizarea instanţei s-a realizat în raport de faptul că reangajarea celor 33 de terţe persoane ar fi produs vătămarea intereselor legale ale părţilor vătămate, este evident că nu se poate spune că această reangajarea ulterioară a terţilor ar putea fi disociată de disponibilizarea iniţială a părţilor vătămate, astfel că între cele două momente există o legătură unitară, indisolubilă, care pune în evidenţă inexistenţa intenţiei inculpaţilor de vătămare a intereselor legale ale părţilor vătămate.

Cu alte cuvinte, câtă vreme prin actul de sesizare a instanţei se face trimitere expresă la producerea vătămării, care s-a realizat prin reangajarea altor persoane pe posturile existente, este evident că această reangajare nu poate fi apreciată ca ulterioară momentului consumativ al infracţiunii, astfel cum lasă să se înţeleagă decizia instanţei de apel.

Dimpotrivă, prima instanţă a reţinut în mod corect împrejurarea că în cauză nu a putut fi identificată producerea vreunei vătămări a intereselor legale ale persoanelor vătămate, atâta vreme cât acestea nu au contestat pe cale judecătorească deciziile de încetare a contractelor individuale de muncă şi au primit drepturile recunoscute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

În plus, se mai observă şi faptul că la dezbaterea planului de reorganizare şi restructurare a societăţii au fost prezenţi reprezentanţi ai sindicatului salariaţilor, care au fost de acord cu măsura dispusă.

În altă ordine de idei, Curtea constată că lipseşte chiar şi condiţia urmării imediate care constă, astfel cum se susţine în motivele de recurs, în pretinsa vătămare a dreptului la muncă al părţilor vătămate.

Nu se poate accepta că s-ar fi produs o vătămare a dreptului legal la muncă al părţilor vătămate în condiţiile în care acestea, deşi au fost încunoştinţate pe bază de scrisoare recomandată cu confirmare de primire, asupra faptului că deciziile de desfacere ale contractelor de muncă au fost anulate şi asupra posibilităţii de a reveni la locul de muncă, cu plata drepturilor salariale cuvenite, totuşi, din proprie voinţă şi fără nici o explicaţie, au înţeles să nu se prezinte la rechemarea făcută.

Aşa fiind, angajarea celor 33 de persoane pe posturile pe care părţile vătămate au refuzat să se întoarcă, nu poate fi calificată ca având conotaţie penală şi deci, nu poate pune în evidenţă intenţia inculpaţilor de vătămare a intereselor legale ale acestor părţi vătămate, neputând da naştere unui raport juridic de drept penal.

Nu se poate ignora nici faptul că scopul acestei concedieri colective a părţilor vătămate a fost tocmai acela de a putea beneficia de drepturile recunoscute prin O.U.G.8/2003, act normativ având ca scop instituirea unor măsuri de protecţie socială de ordin preponderent salarial pentru angajaţii societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, cum este şi situaţia din speţă, iar datorită cronologiei desfăşurării evenimentelor, termenul de depunere a planului de restructurare nu a putut fi respectat, ceea ce a atras consecinţa imposibilităţii de recunoaştere a acestuia şi deci de beneficiere efectivă de aceste drepturi.

Însă, nu se face în nici un fel dovada că inculpaţii ar fi urmărit sau măcar ar fi acceptat posibilitatea producerii acestui din urmă rezultat, acţionând, aşa cum cere textul legal, cu ştiinţă.

Această concluzie este rezultată din faptul că aşa cum s-a menţionat mai sus, nu au fost elucidate condiţiile în care comunicarea primită de la I.T.M. Dâmboviţa( care constata nerespectarea termenului de 45 de zile necesar pentru ca, concedierea efectivă să fie urmată de plata drepturilor salariale speciale din O.U.G. 8/2003) ar fi ajuns efectiv la cunoştinţa inculpaţilor şi nu numai, eventual, a unuia dintre aceştia, circuitul parcurs de această adresă oficială nefiind stabilit cu certitudine nici până la acest moment, aşa cum de altfel se precizează chiar în actul de sesizare a instanţei.

Dimpotrivă, inculpaţii au acţionat nu cu intenţia de a produce consecinţa prejudicierii dreptului la muncă al părţilor vătămate atâta timp cât, după ce au realizat că acestea nu au putut beneficia de măsurile de protecţie specială instituite prin O.U.G. 8/2003, s-a adoptat măsura de anulare a deciziilor de desfacere a contractelor de muncă şi s-a procedat la rechemarea părţilor vătămate la locurile de muncă anterioare, căreia părţile vătămate au înţeles să nu îi dea curs.

Un element în plus care formează convingerea curţii în sensul celor expuse anterior este şi acela că părţile vătămate nu au atacat pe cale judecătorească deciziile de desfacere ale contractelor de muncă, solicitând numai plata drepturilor salariale speciale, ceea ce întăreşte concluzia că scopul

29

părţilor vătămate nu a fost acela de a reveni la locul de muncă, ci doar de a beneficia de măsurile de protecţie socială cu caracter pecuniar instituite prin actul normativ cu caracter special.

Pe cale de consecinţă, în mod judicios prima instanţă a observat că fapta comisă de inculpaţi nu este prevăzută de legea penală, fiind în realitate vorba despre un litigiu specific raporturilor

izvorâte din dreptul muncii, astfel încât soluţia de achitare dispusă de prima instanţă pe temeiul prevăzut de art.10 lit.b C.pr.penală este legală şi temeinică.

În raport de cele ce preced, Curtea a constatat că recursurile inculpaţilor sunt fondate, astfel încât în baza art.385/15 pct.2 lit.a C.pr.penală a casat decizia instanţei de apel, constatând că apelurile au fost greşit admise şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de către părţile vătămate, constituite părţi civile, Curtea a observat următoarele:

Părţile vătămate au atacat cu apel sentinţa pronunţată de prima instanţă, formulând atât cereri individuale de apel (filele 9-16 dosar apel), cât şi cereri colective (filele 17-21 dosar apel), pe care le-au semnat personal.

Ulterior, la primul termen din 06 aprilie 2009, în faţa instanţei de apel, părţile vătămate au depus un tabel în care îşi indică în mod expres calitatea de apelant sau de intimat în faţa instanţei de apel (fila 130 dosar apel).

Ca atare, pe baza acestui tabel şi efectuând şi verificarea comparativă a numelui părţilor, Curtea observă că unele dintre părţile vătămate au înţeles să nu atace cu apel hotărârea primei instanţe de judecată, dobândind astfel, potrivit propriilor precizări, calitatea de intimat, calitate în care au figurat de altfel, pe parcursul întregii faze procesuale a apelului, aşa cum rezultă din încheierile de şedinţă, în această situaţie aflând-se părţile vătămate U.V., P.N., E.C., N.I., N.I., S.V., M.C., M.M., K.I.C., T.I., P. I., I.C., ale căror declaraţii de apel nu se regăsesc de altfel la dosarul cauzei.

Aşa fiind, câtă vreme aceste părţi nu au atacat cu apel hotărârea primei instanţe, recursurile declarate de către aceste părţi vătămate împotriva deciziei tribunalului sunt inadmisibile potrivit art.385/1 alin.4 teza I C.pr.penală, care stabileşte că nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute la art.362 C.pr.penală nu au folosit calea apelului.

Aceste părţi vătămate nu se pot prevala de excepţia prevăzută la art.385/1 alin.4 teza a II-a C.pr.penală privind posibilitatea atacării cu recurs a deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit calea apelului, deoarece modificarea sentinţei dispusă de instanţa de apel nu se referă la situaţia acestor părţi vătămate, ci dimpotrivă la cea a inculpaţilor, cărora le-a fost agravată situaţia prin decizia instanţei de apel.

În consecinţă, recursurile declarate de aceste părţi vătămate împotriva deciziei instanţei de apel sunt inadmisibile, astfel că au fost respinse conform art.385/1 pct.1 lit.a C.pr.penală.

Inadmisibil este şi recursul declarat de partea responsabilă civilmente S.C. SC Asociaţia Investitorilor Transport SA Târgovişte, pentru aceleaşi considerente expuse mai sus, vizând neatacarea cu apel a deciziei pronunţate de către prima instanţă.

În plus, această parte nu a fost citată în proces la niciunul din termenele de judecată din faţa instanţei de fond ori a instanţei de apel, deoarece în această calitate de parte responsabilă civilmente, a figurat doar SC Transport Public SA Târgovişte.

Chiar dacă între cele două societăţi comerciale pe acţiuni a operat un transfer al patrimoniului, încă anterior declanşării urmăririi penale, acest aspect ar fi trebuit sesizat pe parcursul procesului penal, de către reprezentanţii societăţii îndreptăţite, ori, potrivit rolului activ, de către instanţa de fond, astfel încât, deşi, practic, în cauză actualmente, de facto, există o singură societate parte responsabilă civilmente, totuşi,de jure, decizia instanţei de apel nu poate fi atacată cu apel de către o parte care nu a fost citată şi nu a figurat în proces în această calitate.

Aşadar, recursul promovat de către partea responsabilă civilmente SC Asociaţia Investitorilor Transport SA Târgovişte a fost respins conform art.385/1 pct.1 lit.a C.pr.penală, ca inadmisibil.

În raport de argumentele expuse mai sus referitoare la neîntrunirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii penale şi civile, a inculpaţilor, Curtea a respins ca

30

nefondate, conform art.385/15 pct.1 lit.b C.pr.penală, recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de către celelalte părţi vătămate constituite părţi civile.

[7] Vătămarea corporală din culpă. Nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii, meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi. Caz fortuit. Conducătorul unui utilaj agricol ce-şi desfăşoară activitatea în afara drumului public.

C.pen., art. 47, art. 184 alin.2 şi 4

Fapta inculpatului conducător auto care, în timpul efectuării manevrei de întoarcere a utilajului agricol (tractor şi disc) aflat pe un teren agricol extravilan nu a luat toate măsurile de prevedere pentru acest tip de activitate mecanizată, faptă concurentă cu cea a victimei de a se deplasa spre cabina tractorului pentru a vorbi cu inculpatul, cu consecinţa trecerii discului peste piciorul părţii vătămate, ori a unor leziuni ce au necesitat 75-80 zile de îngrijiri, constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin.2 şi 4 C. pen.


Prin sentinţa penală nr.160/18.02.2010, Judecătoria Buzău, în baza art. 184, alin. 2 şi 4, Cod penal, cu aplicarea art. 74, lit. a, art. 76, lit. e, Cod penal l-a condamnat pe inculpatul S.V., la o pedeapsă de 4 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă săvârşită în dauna părţii vătămate Ţ.I., în data de 23.08.2008.

În baza art. 71, alin. 2, Cod penal au fost interzice inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64, alin.1, lit. a, teza a II a, lit. b, Cod penal.

În temeiul art. 81, Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionata a executării pedepsei pe o durată de 2 ani şi 4 luni ce constituie termen de încercare pentru inculpat stabilit în condiţiile art. 82, Cod penal, iar în baza art. 71, alin. 5, Cod penal s-a dispus şi suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, prevăzută de art. 64, alin.1, lit. a, teza a II a, lit. b, Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 359, Cod procedură penală s-a atras atenţia inculpatului cu privire la dispoziţiile art. 83, Cod penal.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, la data de 23.08.2008 partea vătămata Ţ.I. având de cosit o suprafaţă de lucernă pe un teren agricol ce-i aparţinea, situat în punctul ”La Duzi” între fostul SMA Movila Banului şi DN2E85, l-a rugat pe inculpatul S.V., care deţine un tractor agricol şi cositoare mecanică, să efectueze această lucrare.

Cei doi s-au deplasat la locul respectiv unde, inculpatul a început să cosească lucerna iar partea vătămata a rămas la capătul tarlalei, unde o perioadă de timp a stat la umbra unui boschet, la o oarecare distanţă de locul unde se efectua lucrarea. La un moment dat, când mai era de cosit o singură brazdă, inculpatul a ajuns la capătul suprafeţei de lucernă şi în timp ce efectua manevra de întoarcere a tractorului, în drumul de exploatare, având cositoarea mecanică în funcţiune l-a acroşat pe partea vătămată care se deplasase de la locul unde stătuse iniţial spre capătul parcelei cu cositoarea la piciorul stâng.

În urma acestei acroşări partea vătămată a căzut la pământ, imediat inculpatul a oprit tractorul mergând la partea vătămată care, iniţial a spus că nu are nimic dar sângera la piciorul stâng.

În acel moment, pe drumul de exploatare treceau cu o căruţă martorii T.D., T.I., T.M. şi T.G. care au văzut incidentul produs. Aceştia l-au urcat pe partea vătămată în căruţă, transportându-l la locuinţa sa, observând şi ei că piciorul stâng îi sângera.

31

Deoarece leziunea suferită s-a agravat, a doua zi, partea vătămată s-a deplasat la Spitalul Judeţean Buzău unde a fost internat până la data de 26.09.2008 în secţia chirurgie plastică şi reparatorie, cu diagnosticul „plagă tăiată antepicior stâng cu secţiune tendoane extensoare degete 3-4-5 şi defect tendoane. Deschiderea articulaţiei MT F1 deget 3. Defect tegumentar cca 100 cmp”. Partea vătămată a suferit mai multe intervenţii chirurgicale. Conform concluziilor raportului de expertiză medico – legal nr. 1299/0/18.11.2008 partea vătămată T.I. a suferit leziuni traumatice care au putut fi produse la 23. 08.2008, prin lovire cu corp tăietor –înţepător (coasă) şi a necesitat pentru vindecare 75-80 zile de îngrijiri medicale.

Faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, judecătoria a apreciat că la producerea rezultatului periculos şi implicit şi a prejudiciului suferit a contribuit în proporţie de 30% şi culpa părţii vătămate care nu a dat dovadă de diligenţa necesară pentru a păstra o distanţă suficient de mare faţă de atelajul care efectua lucrarea agricolă şi care, în raport de lucrarea efectuată şi de configuraţia drumului era necesar să iasă în drum pentru a efectua întoarcerea în vederea cosirii şi a ultimei brazde şi în plus întreaga activitatea (lucrare agricolă) nu era guvernată de reguli specifice şi obligatorii pentru conducătorul atelajului (drum de exploatare agricolă, nesupus regulilor generale şi legale pentru circulaţia pe drumurile publice), care la rândul lui era obligat de asemenea, să dea dovadă de vigilenţă pentru a nu cauza vătămări sau pagube altor persoane sau bunuri.

În motivarea acestei căi de atac apelantul parte vătămată a precizat că reţinerea culpei sale, în proporţie de 30 % nu se regăseşte în probatoriul administrat, motiv pentru care a solicitat desfiinţarea în acest sens a sentinţei şi în concluzie majorarea despăgubirilor civile.

Inculpatul, în motivarea apelului său a solicitat să se reţină ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei sale, cazul fortuit deoarece nu avea cum să cunoască că partea vătămată, în momentul în care el a întors tractorul , se afla în spatele acestuia. A mai precizat inculpatul că avea posibilitatea să o vadă pe partea vătămată din faţă sau spate şi în niciun caz din lateral.

A mai precizat inculpatul că cel mult culpa sa ar fi fost reţinută în proporţie de 20 %.În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, a arătat inculpatul că nu se poate reţine prev.

alin. 4 al art. 184 C.p.Prin decizia penală nr. 146/2010 Tribunalul Buzău a respins ambele apeluri, ca nefondate,

reţinând în esenţă că din probatoriile administrate, rezultă acea culpă de 30% a părţii vătămate în producerea faptei penale pentru care inculpatul a fost condamnat de prima instanţă şi în consecinţă în mod justificat despăgubirile civile au fost stabilite faţă de această situaţie de fapt.

Referitor la încadrarea juridică a faptei, tribunalul a apreciat că acesta a fost corect efectuată de către instanţa de fond.

Împotriva celor două hotîtâri a declarat recurs atât partea vătămată cât şi inculpatul criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Deşi, s-au acordat două termene de judecată nici unul dintre cei doi recurenţi nu s-au prezentat în instanţă pentru a formula criticile împotriva celor două hotărâri judecătoreşti şi nici nu au depus memorii scrise din care să rezulte care sunt aspectele de nelegalitate sau netemeinicie ale acestora.

Analizând ambele căi de atac prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului cât şi conform art. 3859 alin.3 C.p.p. Curtea le-a respins, ca nefondate.

Situaţia de fapt a fost corect reţinută de către ambele instanţe şi rezultă din coroborarea probatoriilor administrate în cauză şi expuse pe larg în ambele hotărâri judecătoreşti.

Culpa inculpatului, raportată la producerea leziunilor părţii vătămate în data de 7.08.2009, constă în faptul că S.V. deşi aşa cum declară, l-a văzut pe Ţ.I. la capătul tarlalei totuşi, nu şi-a luat măsurile de precauţie, în timpul exploatării utilajului agricol pe care-l conducea pentru evitarea oricărui eveniment.

De altfel în declaraţiile date, inculpatul sau partea vătămată nu au afirmat că S.V. i-ar fi adus la cunoştinţă lui Ţ.I., că acesta din urmă trebuie să păstreze o distanţă rezonabilă de utilajul agricol, în momentul în care trebuie să fie întors la capătul tarlalei, existând posibilitatea producerii unor accidente.

Odată cu motivarea căii de atac a apelului, inculpatul a solicitat să se reţină în favoarea sa cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei şi anume cazul fortuit.

32

Nu a rezultat însă, din motivarea formulată în scris sau din cea orală care ar fi fost acea împrejurare care nu putea fi prevăzută de către el sau de către nici o altă persoană care ar fi desfăşurat aceeaşi activitate şi ar fi avut diligenţa unui conducător de utilaj agricol obişnuit.

Singura motivare a inculpatului a fost aceea că, partea vătămată este singura vinovată pentru că s-a „băgat în cositoare”.

Din probele administrate nu rezultă că partea vătămată, singură şi-a mişcat poziţia şi a intrat în raza de acţiune a cositoarei ataşată la utilajul agricol condus de inculpat. Împrejurarea determinantă pentru care nu se poate reţine incidenţa cazului fortuit este pentru că aşa cum mai sus s-a amintit inculpatul era obligat să aducă la cunoştinţă părţii vătămate că trebuie să se situeze cât mai departe de locul unde utilajul agricol trebuie să efectueze manevra de întoarcere la capătul tarlalei.

În mod justificat, instanţele anterioare au reţinut şi culpa părţii vătămate în producerea accidentului, deoarece nici aceasta nu a avut o poziţie clară şi statică în raport de manevrele utilajului agricol condus de către S.V. în momentul întoarcerii acestuia.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a considerat că proporţia culpei fiecăreia dintre părţi a fost corect stabilită de către instanţa de fond şi menţinută de către tribunal.

Referitor la încadrarea juridică a faptei inculpatului, s-a constatat că şi aceasta a fost efectuată în mod corect de judecătorie şi menţinută de către tribunal; alin. 4 al art. 184 C.p. face referire la nerespectarea dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii.

Prin urmare, inculpatul S.V. nu a respectat dispoziţiile legale şi măsurile de prevedere privind exercitarea profesiei de conducător de utilaj agricol aflat în exploatare, nu a adus la cunoştinţă părţii vătămate că trebuie să aibă o anumită distanţă faţă de tractorul pe care-l conduce şi a acceptat să efectueze manevra de întoarcere deşi a observat-o pe partea vătămată la o distanţă destul de apropiată de locul de unde trebuia să efectueze manevra de întoarcere.

[8] Infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă, comisă din culpă. Elemente constitutive.

Cod penal, art. 276 alin.1 şi 4

Infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă prevăzută de art. 276 al.1 cod penal constă în „ distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată,...dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate”.

Faptul, relevat de concluziile expertizei pe care s-a bazat şi soluţia de achitare a primei instanţe că, întâmplător, în perioada de 4 ore cât a durat remedierea defecţiunilor, nu au circulat mijloace de transport pe calea ferată şi că există protocoale de siguranţă care impun o anumită conduită pentru personalul căilor ferate într-o situaţie de avarie, nu face să dispară starea de pericol pe care a creat-o inculpatul prin acţiunea sa de distrugere a cablurilor instalaţiei de dirijare a traficului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1284 din 15 decembrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 332 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte la 26.10.2009 în dosarul nr.4582/315/2008, în baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul M.N.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 276 alin. 4 Cod penal raportat la art. 276 alin. 1 Cod penal.

S-a luat act că prejudiciul în sumă de 2563,05 lei produs în patrimoniul parţii civile Compania Naţionala de Cai Ferate CFR SA, Regionala CF Bucuresti, Divizia Instalatii, sectia CT 2 a fost acoperit.

33

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a fost angajat ca muncitor necalificat în cadrul SC P.S.SRL Târgovişte, având ca obiect de activitate executarea de construcţii şi terasamente şi că la 20.05.2008 administratorul societăţii, numitul M C, a dat dispoziţie inculpatului să niveleze cu un buldo-escavator piatra adusă pe terenul aparţinând numitului D. D., teren aflat în vecinătatea căii ferate. M.C.s-a deplasat cu inculpatul la teren şi i-a arătat limitele terenului pe care trebuia lucrat.

După efectuarea lucrării, în timpul unei pauze, inculpatul s-a plimbat prin zonă şi a observat un fier aflat la aproximativ 5 metri distanţă de calea ferata şi s-a hotărât să-l scoată folosind buldo-escavalorul pentru a-l duce la fier vechi. În acest scop a introdus cupa utilajului în pământ în apropierea bucăţii de fier şi înspre calea ferată, fără a reuşi însă scoaterea acestuia din pământ, acţiunea inculpatului ducând la distrugerea echipamentelor de siguranţă a circulaţiei pe calea ferată.

La faţa locului au sosit organele de poliţie şi lucrători ai Staţiei CFR Aninoasa, care au efectuat o reparaţie de aproximativ 4 ore.

Situaţia de fapt a fost reţinută de către instanţa de fond pe baza probelor testimoniale, în cauză fiind audiaţi martorii T. L.şi M.V., apreciindu-se că probele se coroborează cu procesul verbal de cercetare la faţa locului şi cu declaraţia inculpatului, care a recunoscut deteriorarea cablurilor de cale ferată şi pătrunderea în zona de siguranţă a acesteia.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 276 alin. 1 Cod penal constituie infracţiune distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferata, ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate, cât şi faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 276 alin. 4 din Codul penal se pedepseşte şi săvârşirea din culpă a faptelor arătate mai sus.

Deşi s-a apreciat de către instanţa de fond că latura obiectiva a acestei infracţiuni se realizează prin distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unei linii de cale ferată sau a unei instalaţii de cale ferată în funcţiune, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, totuşi pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză s-a considerat că inculpatul trebuie achitat.

Acest raport de expertiză menţiona că fapta inculpatului nu a pus şi nici nu ar fi putut să pună în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată şi că impiegaţii de mişcare din orice staţie CFR au posibilitatea de a comunica prin staţie RTF chiar şi atunci când nu există situaţii deosebite, fiind obligaţi să comunice între ei în staţiile vecine, înainte ca trenul să depăşească semnalul de intrare în staţiile respective.

Astfel instanţa de fond a constatat că prin acţiunea inculpatului nu s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate şi a concluzionat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.276 alin.4 rap. la art.276 alin.1 Cod penal, neputând fi angajată răspunderea penală a inculpatului

Pentru considerentele exprimate, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului M. N. M. în temeiul art.11 alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit.d Cod procedură penală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de apel procurorul a arătat că hotărârea este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului.

S-a apreciat de către procuror că săvârşirea infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă prev. de art.276 alin.4 Cod penal rap. la art.276 alin.1 Cod penal rezultă cu certitudine din declaraţiile inculpatului care se coroborează cu declaraţiile martorilor M. C., T. L., M. V. şi T. A., cât şi cu menţiunile din adresele nr.1055/2008 şi 1482/2010 al Companiei Naţionale de Căi Ferate şi ale procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi că în mod greşit instanţa de fond a achitat inculpatul numai în baza concluziilor raportului de expertiză tehnică de specialitate feroviară.

În ce priveşte obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC P. S. SRL, s-a apreciat că doar inculpatul trebuia obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Tribunalul Dâmboviţa prin decizia penală nr.98/04.05.2010 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, a desfiinţat în parte hotărârea atacată sub aspectul laturii penale a cauzei, iar în temeiul disp.art.276 alin.1 rap. la art.276 alin.4 Cod penal, cu aplicarea

34

disp. art.74, 76 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul M. N.M la o pedeapsă de 3 luni închisoare, dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt că, în ziua de 20.05.2008, în jurul orelor 10,00, inculpatul, angajat al SC P.S. SRL Târgovişte, în timp ce lucra cu un buldo-escavator pe un teren situat pe strada Aleea Sinaia, a pătruns în zona de siguranţă feroviară a căii ferate Târgovişte – Pietroşiţa şi la km 37 + 950, din culpă, a distrus instalaţiile SCB de siguranţă a circulaţiei pe calea ferată.

Conform dispoziţiilor art. 276 alin.1 Cod penal constituie infracţiune distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferata, ori aşezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate, iar potrivit dispoziţiilor art. 276 alin. 4 din Codul penal se pedepseşte şi săvârşirea din culpă a faptelor arătate mai sus.

Tribunalul a apreciat că, există o evidentă contradicţie între situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi achitarea inculpatului.

Susţinerea instanţei de fond pentru justificarea acestor concluzii, în sensul că din cuprinsul expertizei tehnice de specialitate feroviară rezultă că fapta inculpatului nu a pus şi nici nu ar fi putut să pună în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată, întrucât în momentul în care s-a produs distrugerea cablurilor SCB era o pauză de circulaţie şi că între impiegatul de mişcare şi mecanicul de locomotivă trebuie să existe o permanentă comunicare prin mijloace tehnice şi că oricum mecanicul de locomotivă trebuie să oprească trenul în momentul în care nu are semnal de intrare în staţie sau semnalul este stins, nu corespunde realităţii.

Potrivit disp. art.29 alin.2 din O.U.G. nr.12/1998, privind zona de siguranţă a căii ferate „zona de siguranţă a infrastructurii feroviare publice cuprinde fâşiile de teren, în limita a 20 metri fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalaţiilor de semnalizare şi de siguranţă a circulaţiei, şi a celorlalte instalaţii de conducere operativă a circulaţiei trenurilor, precum şi a instalaţiilor şi lucrărilor de protecţie a mediului.”

Prin instituirea zonei de siguranţă legiuitorul a înţeles să protejeze infrastructura feroviară, pentru a putea evita punerea în pericol a mijloacelor de transport pe căile ferate. Acest lucru înseamnă că prin simpla pătrundere în zona respectivă se creează un pericol pentru siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată, chiar executarea unor lucrări în această zonă se realizează doar în anumite condiţii şi numai după obţinerea prealabilă a unor avize în acest sens de la organele abilitate.

Susţinerea instanţei de fond că în momentul în care s-a produs distrugerea cablurilor SCB, era o pauză de circulaţie, nefiind programat nici un tren să circule, astfel încât nu se putea pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe căile ferate, duce la concluzia că dacă nu ar fi fost pauză de circulaţie, pericolul ar fi fost iminent şi actual, ceea ce nu înlătură culpa inculpatului.

A apreciat tribunalul că, instanţa de fond era obligată să dea eficienţă şi celorlalte probe administrate în cauză, respectiv, declaraţiile inculpatului, ale martorilor, adreselor emise de CFR SA, proceselor verbale de cercetare la faţa locului şi planşelor foto.

Prin urmare, analiza materialului probator administrat pe tot parcursul procesului penal, a îndreptăţit tribunalul, ca instanţă de control judiciar, să aprecieze că soluţia instanţei de fond, de achitare a inculpatului, în temeiul art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, reprezintă rezultatul unei interpretări eronate a probelor administrate.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că fapta săvârşită de inculpatul M. N.M., în modalitatea expusă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.276 alin.4 raportat la art.276 alin.1 Cod penal, cu atât mai mult cu cât acesta nu avea voie să pătrundă în zona de siguranţă a căii ferate, iar pe perioada remedierii cablurilor SCB nu mai existau semnale şi control asupra circulaţiei pe calea ferată, funcţionarea şinelor şi a macazelor fiind perturbată, punându-se astfel în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs inculpatul M. N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în esenţă, casarea acesteia şi menţinerea soluţiei date de prima instanţă, aceea de achitare a sa în temeiul, art. 10 al.1 lit. d cod pr. penală.

35

Recurentul a arătat că instanţa de fond a fost cea care a procedat în mod corect luând de bază concluziile expertizei tehnice efectuată în cauză şi reţinând că, prin acţiunea sa nu s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată şi astfel nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 275 al.4 cod penal.

S-a precizat că expertiza efectuată demonstrează că fapta inculpatului nu reprezenta un pericol pentru calea ferată şi nici nu ar fi putut reprezenta un astfel de pericol, întrucât pe timpul cât a durat reparaţia nu a circulat nici un tren sau dacă ar fi circulat acesta nu era în pericol, deoarece conductorul nu se ghidează numai după semnale luminoase, ci are un protocol de urmat prin transmisie radio.De asemenea, ar fi trebuit să se ţină seama de faptul că zona de siguranţă a căii ferate de care vorbeşte instanţa de apel nu exista la propriu în perimetrul respectiv, cablurile de siguranţă nefiind protejate în nici un fel.

În final, recurentul a arătat că nu este vinovat de nimic, că fapta sa a reprezentat o situaţie neplăcută, fiind mânat de curiozitate atunci când a scos din pământ bucata de fier, drept pentru care soluţia corectă era aceea de achitare a sa aşa cum a dispus prima instanţă.

Examinând decizia recurată, în raport de probele administrate în cauză, de criticile recurentului inculpat ce se pot circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385/9 alin. 1 pct.18 cod pr. penală, ţinând seama şi de dispoziţiile alineatului 3 al aceluiaşi text legal, curtea a constatat că recursul inculpatului este nefondat.

Instanţele anterioare au reţinut, în esenţă, aceeaşi situaţie de fapt constând în aceea că la data de 20 mai 2008, inculpatul lucrând pe un buldo-escavator, pe terenul aparţinând SC P.S. SRL Târgovişte a depăşit perimetrul acestui teren şi, observând la o distanţă de aproximativ 5 m de calea ferată, un fier, a încercat să-l scoată din pământ pentru a-l duce la fier vechi. A introdus cupa utilajului în apropierea bucăţii de fier, înspre calea ferată, fără a reuşi scoaterea fierului din pământ, dar a distrus echipamentele de siguranţă a circulaţiei pe calea ferată ce se aflau îngropate în zona respectivă.

Inculpatul nu neagă că el este cel care, încercând să scoată acea bucată de fier, a distrus cablurile de cale ferată ce deserveau instalaţia de semnalizare şi dirijare a traficului feroviar în zona respectivă, însă susţine că prin fapta sa nu a pus în pericol siguranţa circulaţiei pe calea ferată, în acest fel nefiind întrunite elementele constitutive ale articolului 276 al.4 cod penal rap la art. 276 al.1 cod penal, această opinie fiind îmbrăţişată şi de prima instanţă ce a dispus achitarea acestuia.

Prin urmare, divergenţa între hotărârea primei instanţe şi cea a instanţei de apel este aceea, dacă prin fapta sa inculpatul a pus sau nu în pericol circulaţia pe calea ferată, prima instanţă considerând că această condiţie prev. de art. 276 al.1 cod penal nu este îndeplinită, în timp ce instanţa de apel a considerat că toate elementele constitutive ale art. 276 alin 4 rap la art. 276 al.1 cod penal sunt întrunite.

Pornind de la acest text de lege, curtea constată că acesta prevede că infracţiunea de distrugere şi semnalizare falsă prevăzute de art. 276 al.1 cod penal constă în „ distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată,...dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate”.

După cum se poate observa, nu există dubiu cu privire la faptul, că prin acţiunea sa cu buldo-escavatorul în zona de siguranţă a căii ferate, inculpatul a distrus cablurile îngropate în pământ ce deserveau instalaţiile de semnalizare şi dirijare a traficului feroviar în zona respectivă, distrugerea fiind rezultatul culpei inculpatului, deoarece este cert că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în vreun fel calea ferată sau siguranţa circulaţiei feroviare.

Rămâne deci în discuţie cea de-a doua condiţie prevăzută de textul citat, care impune ca distrugerea să fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Sub acest aspect, curtea îmbrăţişează opinia instanţei de apel potrivit căreia, atâta timp cât inculpatul a acţionat buldo-escavatorul în zona de siguranţă a căii ferate, unde nu avea ce să caute, cât acea cale ferată era destinată circulaţiei feroviare, nefiind una scoasă din uz, iar instalaţiile de dirijare a traficului (semafoarele electrice, macazele şi circuitele de cale ferată) au fost nefuncţionale o perioadă de aproximativ 4 ore cât timp a durat reparaţia, e clar că s-ar fi putut pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport pe calea ferată.

36

Faptul, relevat de concluziile expertizei pe care s-a bazat şi soluţia primei instanţe că, întâmplător, în perioada de 4 ore cât a durat remedierea defecţiunilor, nu au circulat mijloace de transport pe calea ferată şi că există protocoale de siguranţă care impun o anumită conduită pentru personalul căilor ferate într-o situaţie de avarie, nu face să dispară starea de pericol pe care a creat-o inculpatul prin acţiunea sa de distrugere a cablurilor instalaţiei de dirijare a traficului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, inculpatului i s-a indicat de către şeful său, care sunt limitele perimetrului în care trebuie să lucreze, dar acesta, din proprie iniţiativă a depăşit limitele, s-a apropiat de calea ferată cu utilajul respectiv şi a încercat să dezgroape o bară de fier în ideea că o va valorifica la fier vechi( situaţie relevată de martorii M C şi T L).

Aşa fiind, Curtea a considerat că este corectă şi pe deplin justificată probator soluţia instanţei de apel care a constatat că sunt întrunite elementele infracţiunii de distrugere din culpă prev. de art. 276 al.1 şi 4 cod penal şi inculpatul M.N. trebuie să răspundă penal pentru săvârşirea acestei fapte.

[9] Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi efectele asupra măsurii preventive luate în cauză.

C.proc.pen., art. 3201

În conformitate cu prevederile art. 3201 alin. 1 C.pr.pen., până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara că recunoaşte săvârşirea faptelor, caz în care, în conformitate cu prevederile alin. 7 din acelaşi text , poate beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Acest efect se produce numai în măsura în care instanţa apreciază că din probele aflate la dosar rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana acestuia pentru a se putea stabili o pedeapsă, fără însă ca anterior pronunţării hotărârii să existe alte efecte, cercetarea legalităţii şi temeiniciei menţinerii stării de arest dispuse în cauză având în vedere doar elementele indicate de art. 160b alin. 3 C.pr.pen., respectiv persistenţa temeiurilor care au impus luarea acestei măsuri preventive sau apariţia unora noi.


Prin încheierea de şedinţă din data de 09.12.2010, Tribunalul Buzău a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului H. M. A., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Focşani.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut următoarele:Inculpatul H. M. A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Î.C.C.J. – DIICOT – Biroul Teritorial Buzău pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 al. 2 c.pen. şi art. 3 alin.1 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a c.pen., deoarece în perioada ianuarie – iulie 2010 a procurat, deţinut fără drept şi oferit spre vânzare droguri de risc – cannabis şi rezină de cannabis şi a introdus în ţară asemenea droguri.

Drogul a fost expediat de o persoană neidentificată într-un colet ridicat de inculpata G. A. V., tranzacţia fiind realizată de inculpat.

Punga conţinea 20 de bile de rezină de cannabis şi a fost ţinută în domiciliul inculpatei G. A. V. aceasta vânzând două bile; inculpatul a fost prins în flagrant când a încercat să vândă 15 bile unui investigator sub acoperire.

A fost arestat preventiv la 28.07.2010 prin încheierea nr.9/2010 a Tribunalului Buzău, fiind reţinute dispoziţiile art. 143 şi art. 148 lit. f c.proc.pen., cu motivarea că faţă de perioada de timp în care a deţinut drogurile, lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică; măsura a fost prelungită şi ulterior menţinută după înregistrarea dosarului împreună cu actul de sesizare al instanţei.

37

S-a apreciat de tribunal că, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă. S-a mai arătat de instanţa de fond că, şi în condiţiile în care inculpatul a solicitat să fie

judecat potrivit procedurii simplificate reglementate prin Legea nr. 202/2010, declaraţiile sale nu concordă cu cele le inculpatei G.A. V., în ceea ce priveşte dacă acesta din urmă cunoştea despre conţinutul pachetului, dacă vânzarea a două bile către martorul I. C. G. s-a făcut cu cunoştinţa inculpatului, dacă se cunoaşte identitatea persoanei care a expediat parchetul, se impune aducerea martorului mai sus menţionat, precum şi a investigatorului sub acoperire.

Pentru a împiedica pe inculpat să ia legătura cu martorul, dar ţinând cont de cantitatea de rezină de cannabis deţinută de inculpat, de scopul pentru care a procurat drogul, respectiv în vederea comercializării şi obţinerii unui câştig injust, de implicaţiile sociale ale consumului de droguri, instanţa consideră că se impune menţinerea măsurii arestării preventive conform art.160b c.proc.pen.

Printre motivele fundamentale reţinute de Jurisprudenţa CEDO pentru a justifica menţinerea în acest sens aunui acuzat suspect că ar fi comis o infracţiune se numără şi cel privind riscul ca acuzatul, o dată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei – Hotărârea din 27 iunie 1968).

Acest pericol de împiedicare a înfăptuirii justiţiei rezultă din faptul că declaraţiile inculpaţilor H. şi G.A.V sunt contradictorii privind vânzarea a două bile de rezină de cannabis, dacă cea de-a doua inculpată avea cunoştinţă de conţinutul pachetului primit pe numele ei din Spania, la solicitarea inculpatului H.

Astfel, s-a apreciat de tribunal că, există riscul ca, prin punerea în libertate, inculpatul să ia legătura atât cu martorul cumpărător al celor două bile de rezină de cannabis cât şi cu inculpata G. A. V. împiedicând astfel aflarea adevărului şi buna desfăşurare a procesului penal.

Pe lângă cele expuse mai sus, s-a mai avut în vedere gravitatea faptei comise, pericolul pentru sănătatea consumatorilor, care pledează pentru menţinerea în continuarea în arest a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul H. M. A. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că la dosar nu există indicii în sensul că, în situaţia în care ar fi cercetat în stare de libertate, s-ar sustrage de la cercetarea judecătorească sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor ce urmează a fi audiaţi, cu atât mai mult cu cât a avut o poziţie sinceră.

S-a solicitat în consecinţă admiterea recursului, casarea încheierii şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului, dar şi din oficiu în limitele motivelor de casare prevăzute de art.3859 alin.3 C.pr.penală, a constatat că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:

Prima instanţă a realizat o corectă aplicare în cauză a disp. art.3002 rap. la art.160b

C.pr.penală, potrivit cărora în cursul judecăţii, atunci când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive.

În acest context, este adevărat că pe parcursul judecăţii, această măsură preventivă poate fi revocată şi după caz, înlocuită cu alta restrictivă de libertate mai uşoară, numai atunci când se constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice continuarea privării de libertate, pentru asigurarea normalei desfăşurări a procesului penal.

Recurentul - inculpat H. M. A. a fost trimis în judecată, alături de alţi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 al 2 cp. şi art. 3 alin. 1 din Legea 143/2000 cu aplic. art. 33 lit. a cp., constând în aceea că în perioada ianuarie – iulie 2010 a procurat, deţinut fără drept şi oferit spre vânzare droguri de risc – cannabis şi rezină de cannabis şi a introdus în ţară asemenea droguri. Drogul a fost expediat de o persoană neidentificată într-un colet ridicat de inculpata G. A. V., tranzacţia fiind realizată de inculpat. Punga care conţinea 20 de bile de rezină de cannabis a fost ţinută în domiciliul inculpatei G.A.V aceasta vânzând două bile, inculpatul-recurent fiind prins în flagrant când a încercat să vândă 15 bile unui investigator sub acoperire.

38

Curtea a observat că măsura arestării preventive a fost dispusă împotriva inculpatului prin încheierea nr.9/28.07.2010 pronunţată de către Tribunalul Buzău, pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 28.07.2010 şi până la 25.08.2010, inclusiv, iar ulterior, această măsură a fost prelungită apreciindu-se că în cauză sunt indicii temeinice care justifică presupunerea că inculpatul a comis infracţiunile reţinute în sarcina sa, pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani.

După sesizarea instanţei de judecată, prin Rechizitoriu în temeiul disp. art.3001 alin.1 c.p.p. rap. la art.160 alin.2 c.p.p. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi a fost menţinută această măsură. Ulterior, instanţa legal sesizată a dispus menţinerea măsurii arestării preventive, inclusiv prin încheierea recurată.

În mod corect prima instanţă a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive a recurentului nu s-au schimbat şi nici nu au încetat deoarece sub un prim aspect cerinţa prevăzută de art.143 C.pr.penală, privind existenţa probelor şi indiciilor temeinice ce atestă participaţia inculpatului la săvârşirea faptei, este în continuare satisfăcută, în acest sens remarcându-se faptul că probele administrate creează presupunerea rezonabilă că recurentul este autorul faptelor deduse judecăţii.

Din examinarea probatoriilor administrate, respectiv, procesele verbale de constatare a infracţiunii flagrante, procesele verbale întocmite de către investigatorul acoperit „I. M.”, rapoartele de constatare tehnico – ştiinţifică, procesele verbale de transcriere a convorbirilor telefonice, declaraţiile martorilor şi declaraţiile inculpaţilor, inclusiv cele date în faţa instanţei de judecată, rezultă presupunerea rezonabilă în sensul participaţiei penale a recurentului la săvârşirea infracţiunilor pentru care este dedus judecăţii, participaţie pe care de altfel acesta nu o neagă.

Ca atare, una dintre condiţiile de bază avute în vedere la momentul dispunerii măsurii preventive, aceea prevăzută de art. 143 cod procedură penală, este în afara oricărei îndoieli.

În ceea ce priveşte gravitatea faptelor, Curtea a observat că, deşi pericolul social concret al infracţiunii ca faptă socialmente periculoasă, avut în vedere de legiuitor la momentul instituirii tratamentului sancţionator, nu se confundă cu pericolul social pe care îl presupune lăsarea în libertate a inculpatului, cu toate acestea cele două noţiuni se află în legătură directă de interdependenţă deoarece potrivit jurisprudenţei Curţii Europene gravitatea pedepsei la care acuzatul se poate aştepta în caz de condamnare poate fi considerată, în mod legitim, ca fiind de natură a-l incita să fugă, pericolul de sustragere de la proces descrescând în mod necesar pe măsura trecerii timpului petrecut în detenţie. (A se vedea Cauza Hesse c. Austriei – hotărârea din 25 ianuarie 2007).

Curtea a observat că inculpatul a fost arestat preventiv în urmă cu circa 6 luni, respectiv la data de 28 iulie 2010, iar în legătură cu gravitatea particulară a faptelor reţinute în sarcina recurentului, Curtea constată că situaţia de fapt reţinută constă în aceea că a introdus în ţară, a deţinut în vederea comercializării şi a comercializat cannabis şi rezină de cannabis, substanţă aflată pe tabelul anexă al legii 143/200 privind traficul şi consumul ilicit de droguri.

Aşa fiind, rezultă cu claritate că temeiurile ce au stat la baza privării de libertate a recurentului nu s-au schimbat şi nici nu au încetat, esenţiale în această argumentare fiind, aşa cum s-a arătat, infracţiunile ce constituie obiectul sesizării – trafic şi consum ilicit de droguri, al căror impact social în special în rândul tinerilor este incontestabil - dar şi situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută în Rechizitoriu, precum şi stadiul actual al derulării procesului penal, fiind deci cu prisosinţă îndeplinită şi cea de a doua condiţie prevăzută de lege, anume de art. 148 alin.1 lit. f cod procedură penală, aşa cum în mod corect a observat prima instanţă.

Faptul că inculpatul a solicitat să beneficieze de prevederile art. 3201 C.pr.pen., text introdus prin Legea nr. 202/2010, nu este de natură a schimba elementele care sunt avute în vedere pentru a se dispune menţinerea stării de arest preventiv a acestuia, considerentele avute în vedere de către prima instanţă sub acest aspect, fiind şi în opinia Curţii pertinente.

Mai mult, aspectele indicate de către prima instanţă, investită cu soluţionarea fondului cauzei, ce au în vedere oportunitatea menţinerii măsurii preventive, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, prin evitarea alterării probelor ce mai sunt de administrat în cauză, în vederea împiedicării aflării adevărului, sunt considerate şi de către instanţa de recurs ca fiind pertinente în a justifica menţinerea acestei măsuri preventive.

39

Ca atare, în mod judicios tribunalul a constatat că temeiurile ce au stat la baza arestării preventive a recurentului impun în continuare privarea sa de libertate, astfel încât criticile fiind apreciate ca nefondate, urmează ca recursul să fie respins conform art.38515 pct.1 lit.b C.pr.penală, neexistând temeiuri pertinente pentru a se aprecia că în cauză înlocuirea măsurii arestării preventive, aşa cum a solicitat recurentul, cu o altă măsură preventivă mai uşoară, ar satisface în mod eficient exigenţele impuse de desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal, în continuare.

[10] Îndatorirea organelor de urmărire penală.

C.pr.pen., art. 3, art. 4, art. 200 şi art. 222

Primind plângerea organele de urmărire penală în virtutea rolului activ sunt datoare să strângă probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor menţionate, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora în scopul aflării adevărului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1254 din 09decembrie 2010.

Prin sentinţa penală nr.313 pronunţată la 01.10.2010 de Tribunalul Dâmboviţa, a fost admisă plângerea formulată de petenta SC A. D. SA, împotriva rezoluţiei nr. 186/P/2009 din 17.02.2010 privind scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului C.V., administrator al SC A. O. Com SRL Târgovişte, pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, rezoluţie ce a fost desfiinţată iar cauza trimisă procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale pentru faptele sesizate în plângere.

În motivarea plângerii petenta a arătat că prin rezoluţia pronunţată la 17.02.2010 procurorul a dispus doar scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societăţii A.O.Com, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 83 lit.b din Legea nr. 83/1998, respectiv pentru punerea în circulaţie fără drept a unui produs, purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice, fără a disjunge cauza şi a continua cercetările cu privire la autorul infracţiunii de contrafacere.

S-a apreciat astfel că soluţia pronunţată este nelegală, întrucât fapta prevăzută de art. 52 lit. g din Ordonanţa nr.80/2000, (introducerea pe piaţă de mărfuri pirat sau contrafăcute), nu se suprapune infracţiunii de contrafacere prev. de art. 35 alin.2 din Legea nr.84/1998 iar, chiar dacă nu s-a reţinut în sarcina persoanei care a comercializat bujiile contrafăcute, nicio faptă prevăzută de legea penală, aceste piese au legătură cu o faptă prevăzută de legea penală – contrafacerea şi nu pot reveni în circuitul civil.

Prin rezoluţia atacată s-a reţinut că în 06.05.2009, cu ocazia unui control efectuat de lucrătorii din cadrul I.P.J. Dâmboviţa, la S.C. A.O.Com S.R.L. Târgovişte, aflată în administrarea învinuitului C.V., au fost identificate expuse la vânzare, în vederea comercializării mai multe piese auto, ce păreau a fi contrafăcute, astfel că au fost ridicate pentru cercetări.

Din relaţiile transmise de SC. A.D. S.A.,a rezultat că un număr de 23 din produsele identificate, mai precis cele inscripţionate, EYQUEM RFC 52 LZ Made in France, 709 BC sunt contrafăcute, constituindu-se parte civilă cu suma de 2094,4 lei.

Materialul de urmărire penală întocmit în cauză a relevat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 249 şi art.10 lit. b Cod proc. penală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, reţinându-se aplicabilitatea disp. art. 52 din O.G. nr.80/2000, care prevăd că este interzisă introducerea pe piaţă sau comercializarea următoarelor categorii de produse şi materiale de exploatare: produse pirat sau contrafăcute, iar art. 6 stabileşte că încălcarea acestei interdicţii constituie contravenţie.

40

Judecătorul fondului a arătat că potrivit art. 83 alin.1 lit. a din Legea nr.84/1994 constituie infracţiune contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului, asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca.

Totodată, în conformitate cu alin.2 din acelaşi text, săvârşirea de către un terţ a oricărui act prevăzut la art. 35 alin.3 fără consimţământul titularului mărcii înregistrate, constituie infracţiunea de contrafacere, prin care se înţelege fabricarea, confecţionarea sau crearea unui obiect care imită o marcă înregistrată legal, adică o reproducere identică sau cvasi identică a unei mărci protejate.

Pe de altă parte, punerea în circulaţie fără drept a unui produs, purtând o marcă identică sau similară celei legal înregistrate, faptă incriminată de art. 83 alin.1 lit. b din Legea nr.84/1998, presupune orice acţiune prin care se realizează introducerea produsului în circuitul desfacerii bunului: expunerea spre vânzare, vânzarea, punerea în gaj, împrumutul sau chiar oferirea cu titlu gratuit.

Aşadar, spre deosebire de contrafacerea produsului, care presupune o activitate de creaţie a acestuia, fapta reglementată de art. 83 alin.1 lit.a, „punerea în circulaţie a obiectului”, incriminată în acelaşi text la litera b, implică prin definiţie o activitate de introducere în circuitul desfacerii bunului, a obiectului contrafăcut, creat în prealabil. Ori, interdicţia prevăzută de art. 52 lit.g din O.G. nr.80/2000 prohibeşte acţiunea de introducere pe piaţă a unor produse pirat sau contrafăcute sub sancţiunea contravenţională reglementată de art. 6 alin.1 lit. c din acelaşi text, ceea ce înseamnă că această normă s-ar putea suprapune exclusiv modalităţii normativ reglementate de art. 83 alin.1 lit. b nu şi celei prevăzute de litera a din aceeaşi normă, pe motiv că nu se poate pune semnul egal între contrafacerea unui produs şi punerea lui în circulaţie consecutivă acestei acţiuni, după distincţia deja operată.

Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat că infracţiunea reglementată de art. 83 alin.1 lit. a, alin.2 din Legea nr. 84/1998 are o existenţă autonomă de sine stătătoare, atât în raport de contravenţia prevăzută de art. 6 alin.1 lit. c rap. la art. 52 lit. g din O.G. nr. 80/2000, cât şi în raport de infracţiunea prev. de art. 83 alin.1 lit. b din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere aceste considerente şi faţă de împrejurarea că organul de cercetare penală nu a efectuat o cercetare completă rezumându-se doar la aspectul de comercializare a pieselor fără a identifica autorul sau autorii faptelor de contrafacere a acestor piese, instanţa a apreciat că plângerea formulată este întemeiată, situaţie în care va desfiinţa rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală şi va trimite cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale, urmând a se avea în vedere toate aspectele sesizate de către persoana vătămată prin plângerea formulată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs C.V. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea acestei căi de atac, recurentul a precizat că plângerea iniţială la privit pe acesta, iar prin rezoluţie s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, motiv pentru care extinderea în continuare a urmăririi penale ar echivala cu o depăşire a limitelor legale pe care o are procurorul.

Analizând recursul formulat, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, dar şi sub toate aspectele conform art. 3856 alin.3 C.p.p. Curtea a apreciat că această cale de atac este nefondată, menţionând că organele de urmărire penală şi îndeosebi procurorul, sesizate cu posibilitatea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, în virtutea rolului activ stabilit de către art. 4 şi conform principiului aflării adevărului statuat de art. 3 ambele texte din C.p.p. ar trebui şi, în speţă ar fi trebuit, aşa cum a precizat instanţa de fond să efectueze cercetare completă pentru a identifica autorii posibilelor fapte de contrafacere a pieselor comercializate de către petent şi nu să se rezume doar la acest din urmă simplu aspect pentru care C. V. a şi fost cercetat. Aceste îndatoriri ale procurorilor rezidă din art. 200 Cod procedură penală, conform căruia urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, infracţiuni care au fost menţionate în plângerea întocmită de către persoana fizică sau juridică considerată vătămată.

Fiind astfel necesară o cercetare pentru identificarea eventualilor autori a infracţiunii de contrafacere a pieselor indicate de către SC A.D. SA respectiv, 23 bujii inscripţionate EYQUEM RFC 52 LZ made în France 709 BC, în mod justificat a fost desfiinţată rezoluţia dispusă de către

41

procuror şi cauza trimisă acestuia, în vederea redeschiderii urmăririi penale pentru aceste fapte care de altfel au fost sesizate în plângere.

[11] Acţiunea civilă în procesul penal. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile. Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile. Uciderea din culpă. Societate de asigurare de răspundere civilă.

Cod proc. pen., art. 14, art. 20 Legea nr. 136/1995, art. 41 al. 1 şi art. 42 al. 1 şi 2Decizia nr. 1 / 2005 adoptată de ÎCCJ – Secţiile Unite dată în interesul legii

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în principal, iar în subsidiar şi a altor persoane care, prin efectul legii ori convenţional sunt chemate să contribuie solidar, după caz alături sau în subsidiar, pentru acoperirea pagubelor produse prin infracţiunile deduse judecăţii instanţei penale şi a căror repararea este guvernată exclusiv de legea civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 41 al. 1 şi art. 42 al. 1 şi 2 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările de răspundere civilă, astfel cum au fost interpretate inclusiv prin decizia nr. 1 / 2005 adoptată de ÎCCJ – Secţiile Unite – în interesul legii, în situaţia producerii unui accident de circulaţie, răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie coexistă cu răspunderea civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art.998 din Codul civil, deci alături de inculpatul ce a condus autovehiculul asigurat şi care prin fapta sa a cauzat efectele prejudiciabile materiale sau morale.


Prin sentinţa penală nr. 485/25.05.2010 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. 1 şi 2 Cod penal, la pedeapsa de 2 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat în condiţiile art.81-82 din acelaşi cod..

În latură civilă, s-a constatat că persoana fizică, unica moştenitoare a victimei decedate, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva inculpatului.

Cererea privind acordarea de despăgubiri morale şi materiale formulată de aceasta împotriva societăţii – asigurător de răspundere civilă pentru autovehiculul implicat în evenimentul rutier, s-a respins ca inadmisibilă.

Sentinţa primei instanţe s-a menţinut prin decizia penală nr. 176 din 23 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău, apreciindu-se că apelurile exercitate de inculpat şi partea civilă, ambele vizând obligarea asigurătorului de răspundere civilă la acoperirea despăgubirilor civile solicitate de secunda, nu sunt fondate.

Verificând hotărârile atacate,în raport de motivele de reformare invocate, ce constituie cazul de recurs înscris sub art. 3859 al. 1 pct. 18 Cod proc. penală, precum şi din oficiu în limitele aliniatului 2 şi 3 ale aceluiaşi text de lege, rezultă că fapta, împrejurările săvârşirii acesteia şi vinovăţia inculpatului s-au stabilit corect, fiind în deplină concordanţă cu probele administrate ce au fost corect analizate şi just apreciate.

S-a dovedit astfel, că deplasându-se cu un autoturism pe drumul european 85 la data de 18 august 2008, în jurul orelor 12.00, pe raza localităţii Zărneşti, judeţul Buzău, acesta s-a angajat neregulamentar în depăşirea autovehiculului care circula în faţa sa, pe sensul de mers Botoşani – Bucureşti.

42

Deoarece la momentul efectuării manevrei se deplasa cu o viteză de cca 138 km/oră şi depăşise linia continuă, intrând pe contrasens, pentru evitarea coliziunii, inculpatul a acţionat sistemul de frânare şi virare la dreapta, fapt ce a determinat părăsirea carosabilului, răsturnarea autoturismului pilotat de mai multe ori pe terenul agricol din apropiere şi revenirea pe acelaşi drum naţional.

S-a probat de asemenea, că din culpă exclusivă, pasagerii transportaţi în habitaclu, inclusiv, tatăl părţii civile au suferit grave leziuni traumatice, în cazul secundului, intervenind rezultatul letal după circa o lună de zile de la data producerii evenimentului rutier.

Prin urmare, condamnarea recurentului Anuşca Radu Ştefan pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 al. 2 Cod penal, este legală.

Şi latura civilă a procesului penal s-a rezolvat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 privind asigurarea de răspundere civilă obligatorie, inclusiv sub aspectul acţiunii civile exercitate de partea civilă, persoană fizică.

Este ştiut că acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în principal iar în subsidiar şi a altor persoane care, prin efectul legii ori convenţional sunt chemate să contribuie solidar, după caz alături sau în subsidiar, pentru acoperirea pagubelor produse prin infracţiunile deduse judecăţii instanţei penale şi a căror repararea este guvernată exclusiv de legea civilă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 41 al. 1 şi art. 42 al. 1 şi 2 din acest act normativ, astfel cum au fost interpretate inclusiv prin decizia nr. 1 / 2005 adoptată de ÎCCJ – Secţiile Unite – în interesul legii, în situaţia producerii unui accident de circulaţie, răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie coexistă cu răspunderea civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art.998 din Codul civil, deci alături de inculpatul ce a condus autovehiculul asigurat şi care prin fapta sa a cauzat efectele prejudiciabile materiale sau morale.

Prin declaraţiile date în cursul prezentului proces penal, în calitate de terţ păgubit recurenta-parte civilă a înţeles să restrângă acţiunea civilă având ca obiect recuperarea daunelor materiale şi morale suferite prin decesul tatălui său, exclusiv faţă de societatea asigurător de răspundere civilă, parte contractantă a poliţei de asigurare pentru autovehiculul implicat în evenimentul rutier din18 august 2008.

Cum dispoziţiile procedurale detaliate în precedente sunt de strictă interpretare iar potrivit art. 14 Cod proc. penală rezolvarea acţiunii civile în procesul penal urmează regimul legii civile, inclusiv principiul disponibilităţii, neexistând acţiune civilă împotriva persoanei inculpate pentru infracţiunea de ucidere din culpă comisă prin folosirea autovehiculului asigurat, în mod legal instanţele anterioare au refuzat soluţionarea unei atari cereri, bazată numai pe răspunderea o civilă contractuală şi care evident se situează în afara acţiunii penale, pendinte.

Manifestarea de voinţă echivalează cu o renunţare la procedura deschisă în faţa instanţei penale şi atrage competenţa exclusivă a instanţei civile, grefată pe executarea obligaţiilor contractuale asumate de societatea de asigurări –intimată, astfel cum au fost determinate în poliţa de asigurare încheiată pentru un autoturism implicat într-un eveniment rutier şi a cărui folosire contrară legislaţiei în vigoare ce protejează siguranţa participanţilor în trafic, a condus la decesul autorului succesibilului- parte civilă şi respectiv, producerea daunelor materiale şi morale reclamate.

Faţă de cele ce preced, rezultă că hotărârile adoptate în gradele de jurisdicţie anterioare sunt temeinice iar soluţia de respingere a cererii de constituire ca parte civilă formulată de respectiva persoană fizică, ca inadmisibilă, este conformă dispoziţiilor procedurale incidente în materie.

[12] Cod procedură penală. Nulităţile prev.de art.197 alin.2 Cod procedură penală.

Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestora de către

43

apărător, când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.


Prin sentinţa penală nr.415 din 05 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău – Secţia penală, inculpatul – minor N.L.M. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor în formă continuată, prev.de art.198 alin.1 cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal, art.99 şi urm.Cod penal.

Pentru a pronunţa o atare sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă, pe situaţia de fapt, că în luna noiembrie 2007, în trei rânduri, inculpatul N.L.M., prin constrângere a întreţinut acte sexuale orale cu minorul S.B. în vârstă de 10 ani.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, partea vătămată S.B. prin reprezentanţii legali şi inculpatul N.L.M., invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Critica parchetului a vizat încadrarea juridică a faptei reţinută de prima instanţă, ca fiind nelegală, deoarece din probele administrate rezultă că partea vătămată – minorul S.B. a fost constrâns de inculpat să întreţină raporturi intime cu acesta şi ca atare, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol prev.de art.197 alin.1 şi 3 Cod penal, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de act sexual cu un minor, prev.de art.198 alin.1 Cod penal, în infracţiunea de viol, potrivit textului de lege enunţat.

Tribunalul Buzău – Secţia penală, prin decizia penală nr.269 din 23 noiembrie 2009 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, de către inculpat şi de către partea vătămată prin reprezentanţii legali, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi conform art.334 Cod procedură penală, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, reţinută în sarcina inculpatului din art.198 alin.1 cu aplic.art.41 alin.2 şi art.99 Cod penal, în infracţiunea de viol , prev.de art.197 alin.1 şi 3 cu aplic.art.41 alin.2 şi art.99 Cod penal.

Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut cauza spre rejudecare, constatând că tribunalul este instanţa competentă din punct de vedere material să judece în fond, respectiva cauză prin recalificarea faptei ca infracţiune de viol, prev.de art.197 alin.1 şi 3 cu aplic.art.41 alin.2 şi art.99 Cod penal, dispunând repartizarea aleatorie într-un complet de fond penal.

După repartizarea aleatorie, pe fond, a fost pronunţată decizia penală nr.51 din 03 mai 2010 de către Tribunalul Buzău, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului N.L.M., pentru infracţiunea de viol prev.de art.197 alin.1 şi 3 cu aplic.art.41 alin.2, art.99 şi art.100 Cod penal, cu reţinerea disp.art.74 şi art.76 Cod penal, la pedeapsa de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat, conform art.110 Cod penal, pe termenul de încercare de 5 ani.

În latură civilă, inculpatul a fost obligat în solidar cu părţile responsabil civilmente (părinţii) la 500-.000 ROL cu titlu de daune morale şi 200 lei, cheltuieli judiciare către partea vătămată, precum şi la cheltuieli judiciare către stat.

Decizia a fost atacată cu apel de către inculpatul minor N.L.M., care prin apărătorul desemnat din oficiu a criticat soluţia ca fiind netemeinică sub aspectul modului în care a fost soluţionată latura civilă, susţinând că despăgubirile la care a fost obligat cu titlu de daune morale, au fost stabilite într-un cuantum exagerat, în raport de veniturile pe care le realizează familia sa, solicitând reducerea acestora.

Curtea de Apel Ploieşti, verificând hotărârea atacată conform art.378 alin.1 Cod procedură penală, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi din oficiu sub toate aspectele, a constatat că apelul declarat de inculpatul minor este fondat, pentru următoarele considerente :

Astfel, s-a constatat, că după repartizarea aleatorie a cauzei dispusă de Tribunalul Buzău – Secţia penală, prin decizia penală nr.269 din 23 noiembrie 2009, ca urmare a recalificării faptei din infracţiunea de act sexual cu un minor în infracţiunea de viol, judecarea în fond a cauzei s-a făcut de

44

către completul constituit din domnul judecător Gheorghe Pană, care de altfel, a făcut parte şi din completul când Tribunalul Buzău a soluţionat cauza ca instanţă de apel, pronunţând decizia penală respectivă.

În atare situaţie, Curtea a apreciat că hotărârea pronunţată în fond după desfiinţare din 03 mai 2010 de către Tribunalul Buzău – Secţia penală, de domnul judecător Gheorghe Pană - este lovită de nulitate absolută prev.de disp.art.197 alin.2 Cod procedură penală.

Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Judecătorul respectiv, luând parte la soluţionarea cauzei aflată în apel nu mai putea participa la judecarea aceleiaşi cauze după desfiinţare, ca instanţă de fond, fiind caz de incompatibilitate prev.de art.47 Cod procedură penală, cu atât mai mult cu cât la soluţionarea apelului a examinat hotărârea primei instanţe sub toate aspectele atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt, încadrarea juridică a faptei, cât şi a vinovăţiei inculpatului.

În consecinţă, Curtea, prin decizia penală nr.96 din 01 noiembrie 2010 a admis apelul declarat de inculpatul N.L.M., a desfiinţat sentinţa penală nr.51 din 03 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia penală şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru soluţionarea în complet legal constituit.

[13] Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Mandatul european de arestare emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă. Cetăţean român.

Decizia - Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, art. 27 paragraful 2Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată, art.85alin. (1); art. 87 alin. (1) lit. a); art.88 alin.2 lit.c1 ); art.88 alin.1 lit.a)-c); art.90 alin.5 şi 6; art.94; art.100Legea nr.143/200 completată privind prevenirea şi combaterea traficului ilegal de droguri şi substanţe psihotrope

Potrivit art. 27 alin.(4) teza II din Decizia Cadru nr.2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene transpusă de Statul Român în art.87, art.88 şi art.100 din Legea nr.302/2004 modificată şi completată privind cooperarea juridică internaţională în materie penală, autoritatea judiciară de executare română poate admite executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicată printr-o hotărâre pronunţată în lipsă unui cetăţean român sub condiţia ca persoana solicitată să-şi dea consimţământul la predare, deci să fie de acord să execute pedeapsa în statul membru emitent precum şi să existe garanţii că aceasta are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în respectivul stat, în prezenţa sa.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Sentinţa penală nr. 107 din 7 septembrie 2010.

Prin sesizarea formulată conform art. 89 alin. 1 rap. la art. 883 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a transmis acestei instanţe solicitarea formulată de către autoritatea judiciară Tribunalul Înaltei Curţi din Nice, Republica Franceză (Serviciul de Executare a pedepselor), privind executarea mandatului european de arestare

45

emis pe numele persoanei solicitate, cetăţean român, în scopul executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa nr.1794 din 19.05.2009 pronunţată în lipsă de Curtea Corecţională din cadrul aceleiaşi instanţe.

Curtea de apel constată că sunt întrunite condiţiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare de statele membre ale Uniunii Europene, ce au transpus Decizia Cadru nr.

2002/584/JAI din 13 iunie 2008 a Consiliului Uniunii Europene, în baza art. 90 alin. 5 şi 6 şi art. 94 din legislaţia română în materie, întrucât:

- mandatul european de arestare a fost emis la data de 26.10.2009 de Tribunalul Înaltei Curţi din Nice (Serviciul de Executare a pedepselor), deci o autoritate judiciară dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi care a transpus în legislaţia internă Decizia – Cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, a Consiliului Uniunii Europene completată;

- decizia judiciară s-a luat în vederea executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1794 din 19.05.2009 pronunţată în lipsă de Curtea Corecţională de pe Tribunalului Înaltei Curţi din Nice – Franţa şi mandatului de arestare emis la aceeaşi dată de preşedintele respectivei autorităţi judiciare, pentru săvârşirea infracţiunilor de: deţinere ilegală de stupefiante; import ilegal de stupefiante – trafic; transport ilegal de stupefiante; contrabandă cu mărfuri periculoase pentru sănătatea, morala sau siguranţa publică, fapte prevăzute şi pedepsite de Cod penal francez; Codul Sănătăţii Publice; Codul Vămilor şi Ord. Minist. din 22.02.1990; Ord. Minist. 29.07.2003;

- faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate constau în aceea că în aprilie 2009 şi pe teritoriul statului francez, într-o perioadă de timp ce nu era acoperită de prescripţie, în mod ilicit a deţinut, a importat, a transportat stupefiante, respectiv cantitatea de 1771 grame de răşină de cannabis, actele fiind descoperite la controlul vamal efectuat asupra pasagerilor români ce călătoreau cu un autocar, pe ruta: Spania-România;

- faptele cauzei sunt sancţionate şi de legea română (Legea nr. 143/2000 şi respective Codul Vamal), fiind pedepsite cu închisoarea de cel puţin 3 ani;

- pedeapsa de executat, aplicată prin sentinţa pronunţată de autoritatea judiciară franceză este închisoarea de 1 an, nu sunt incidente dispoziţiile privind prescripţia executării acesteia, iar infracţiunile reţinute nu sunt acoperite de amnistie potrivit legii române;

- potrivit art. 85 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 modificată, infracţiunea de traficul illicit de droguri şi substanţe psihotrope, stabilită în sarcina persoanei solicitate apare pe lista celor 32 de infracţiuni ce dau loc la predare între statele membre ale Uniunii Europene şi care au transpus Decizia Cadru nr. 2002/584/JAI a CUE din 13 iunie 2002, modificată şi completată;

- mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei hotărâri pronunţate în lipsă, iar autorităţile judiciare franceze au dat garanţii în sensul că persoana solicitată va fi rejudecată în Franţa, în prezenţa şi a unui avocat, dacă doreşte;

- persoana solicitată deşi se află în situaţia prev. de art. 87 alin. 1 lit. a 88 alin. 2 lit.c1 din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată şi pledează nevinovat, a consimţit voluntar la predarea sa către statul francez în condiţiile art. 90 alin. 5 şi 100 din aceeaşi lege, adoptată de Statul Român şi art. 27 paragraful 2 din Decizia - Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene completată;

- nu s-a făcut opoziţie privind identitatea persoanei solicitate şi nici nu s-a constatat vreunul dintre motivele de refuz obligatorii privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva acesteia, astfel cum sunt prevăzute sub art. 88 alin. 1 lit. a –c lit. din Legea nr. 302/2004 modificată;

Faţă de cele ce preced, fiind întrunite condiţiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare emise de statele membre ale Uniunii Europene Decizia - Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene completată, conform art.90 alin.5 şi 6 şi art.94 din legislaţia română în materie, se va admite solicitarea formulată de autoritatea judiciară franceză, ca întemeiată.

Predarea se va autoriza cu respectarea garanţiilor prevăzute de art. 87 alin. 2 lit. a şi art.100 din aceeaşi lege, art. 27 paragraf 2 din Decizia Cadru nr. 584/JAI/2002 a Consiliului Uniunii Europene 13.06.2002 completată, respectiv sub condiţia garantării că persoana solicitată are

46

posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în Franţa, în prezenţa sa şi a unui avocat, dacă va dori acest lucru, precum şi cu respectarea drepturilor conferite de regula specialităţii.

[14] Acţiune civilă. Momentul constituirii ca parte civilă. Daunele morale în cazul infracţiunilor privind convieţuirea socială.

C.proc.pen, art. 14, art. 15 şi art. 346C. civ., art. 998, art. 999 şi art. 1003

Constituirea ca parte civilă are loc până la citirea actului de sesizare, iar instanţa trebuie să se pronunţe asupra sumelor solicitate de către partea civilă neputând acorda ceea ce nu s-a cerut. Pentru acordarea daunelor morale, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de distrugere şi tulburarea ordinii publice este necesară administrarea de probe nefiind suficiente simplele susţineri ale părţii care solicită astfel de daune.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizie penală nr. 1197 din 24 noiembrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 369/ 27.04.2010 pronunţată de Judecătoria Buzău, s-a dispus condamnarea inculpaţilor după cum urmează:

I. a) - în baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, condamnarea inculpatului T.M.B., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

Inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei aplicate.

b) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpatul J.I., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal, la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare, urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de un an închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 Cod penal i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei aplicate.

c) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpatul J.C., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare, urmând ca în final să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 alin. 2 Cod penal au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei aplicate.

d) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpatul V.V.C., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal la pedeapsa de 1 an închisoare, urmând să execute în final, pedeapsa de 1 an închisoare.


II. a) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat pe inculpatul O.Ş.D., la pedeapsa de 3 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu

47

aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare,urmând ca în final să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.


Pentru fiecare dintre inculpaţi s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive, aceştia fiind puşi în libertate, pe parcursul urmăririi penale, iar atât executarea pedepselor principale cât şi acelor accesorii a fost suspendată în temeiul art. 81 şi 71 alin.5 C.pen

III. a) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, condamnă pe inculpatul D.M.D., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 6 luni închisoare, iar în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare, urmând ca în final să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 1101 alin. 2 Cod penal raportat la art. 83 Cod penal s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 918/1.10.2007 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 660/11.08.2008 a Curţii de Apel Ploieşti şi s-a dispus executarea în întregime a acestei pedepse, care nu s-a contopit cu pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.

S-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi a arestării preventive.În baza art. 71 alin. 2 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64

alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei aplicate.IV. a) - În baza art. 217 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, a condamnat

pe inculpatul G.D.I., la pedeapsa de 3 luni închisoare; în baza art. 322 alin. 1 Cod penal la pedeapsa de 6 luni închisoare; în baza art. 321 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal, la pedeapsa de 1 an închisoare, iar în baza art. 182 alin. 2 Cod penal raportat la art. 322 alin. 2 Cod penal parte vătămată-inculpat D.M.D. la pedeapsa de 2 ani închisoare, urmând ca în final să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.

În baza art. 1101 alin. 2 Cod penal raportat la art. 83 Cod penal s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 125/13.02.2008 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin neapelare şi executarea în întregime a acestei pedepse, care nu s-a contopit cu pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.

S-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi a arestării preventive, la zi şi s-a menţinut starea de arest a inculpatului .

În baza art. 71 alin. 2 Cod penal au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal pe durata executării pedepsei aplicate.

Au fost obligaţi inculpaţii în solidar către partea civilă SC T. SRL Buzău la plata sumei de 3608,95 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 500 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale şi a sumei de 1700 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat), câte 242,85 lei, fiecare.

A obligat inculpatul G.D.I. către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău la plata sumei de 189,62 lei, cu titlu de despăgubiri-cheltuieli de spitalizare privind pe partea vătămată D.M.D., cu dobânda legală aferentă până la achitarea despăgubirilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 7/8.10.2008, inculpaţii D.M.D., T.M.B. şi O. Ş. D., împreună cu doi martori s-au deplasat la barul aparţinând SC T. SRL Buzău, unde primul inculpat le-a făcut „cinste” deoarece urma să plece în Germania. În aceeaşi seară, la barul respectiv s-au deplasat şi inculpaţii G.D.I., V.V.C., J.I., J.C. şi martorul S.C.D.. Membrii celor două grupuri nu se cunoşteau dinainte, au stat la mese apropiate şi au consumat băuturi alcoolice.

La un moment dat, inculpatul D.M.D. a avut o altercaţie în zona jocurilor de noroc cu martorul N.M.I., client al barului şi observând acest lucru, inculpatul T.M.B. s-a dus să-şi ajute prietenul şi l-a lovit cu pumnul pe martor, care însă nu a formulat plângere penală pentru această faptă.

48

Ulterior, inculpatul V.V.C. a început să bată cu palmele în masă, fapt care l-a deranjat pe inculpatul O.Ş.D., care i-a cerut lui V.V.C. să înceteze. Între persoanele de la cele două mese alăturate a început o discuţie contradictorie, susţinută de membrii ambelor grupuri, inculpatul O.Ş.D. solicitându-i inculpatului J.I. să vină la masa lui, în scopul administrării unei corecţii şi iritat de răspunsul primit de la inculpatul J.I., inculpatul T.M.B. s-a ridicat de la masă şi a încercat să-l

lovească, dar acesta s-a ferit. În momentul în care a încercat să-l lovească pe J.I., inculpatul T.M.B. l-a dărâmat de pe scaun pe martorul S.C.D.

Imediat ce inculpatul T.M.B. a declanşat conflictul, inculpaţii J. I., J. C., V. V.C. şi G.D.I. s-au ridicat de la masă, acelaşi lucru făcându-l şi inculpatul O.Ş.D., care s-a îndreptat către zona conflictuală, aceeaşi atitudine având-o şi inculpatul D.M.I.

Inculpatul G.D.I. s-a înarmat cu o sticlă cu bere, inculpaţii T.M.B. şi J.C.au luat câte un scaun, inculpatul J.I., de asemenea, a luat o sticlă cu bere de pe o masă alăturată, iar inculpaţii V.V. şi D.M.T. au folosit ca armă un scaun şi o masă.

Între cele două grupuri a început o bătaie generală, inculpaţii lovindu-se reciproc, iar în timpul încăierării, inculpatul G D I i-a aplicat inculpatului D M D o lovitură în zona gâtului, cu ciobul unei sticle de bere, lovitură care i-a pus viaţa în primejdie. În cadrul aceleiaşi încăierări, inculpatul T M B a suferit leziuni care au necesitat 8-9 zile îngrijiri medicale, fără a-i fi pusă viaţa în primejdie. Scandalul fiind întrerupt de apariţia unui echipaj al jandarmeriei.

În urma conflictului s-a precizat că localul ar fi fost devastat, făcându-se trimitere la planşele foto existente la dosar, din care se poate observa mese şi scaune rupte, pete de sânge, sticle şi pahare sparte.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii T.M.B., D.M. D.O. Ş.D.,G.D.I. şi partea civilă SC T SRL Buzău.

Inculpaţii D.M.D. şi G.I. au considerat pedepsele aplicate ca fiind prea aspre faţă de modalitatea concretă de comitere a faptelor.

Inculpaţii T.M.B. şi O.Ş.D.,în şedinţa publică din 13.07.2010 au declarat că îşi retrag apelurile.

SC T SRL a criticat sentinţa instanţei de fond ca fiind nelegală dar şi netemeinică deoarece, cu toate că s-a constituit parte civilă si cu suma de 5000 Euro, inculpaţii fiind de acord cu pretenţiile sale, instanţa a acordat daune morale numai în limita sumei de 500 Euro, iar instanţa fondului nu s-a pronunţat si cu privire la dobânda solicitată aferentă sumelor cu care s-a constituit parte civilă si nici nu a procedat la indexarea sumelor solicitate cu indicele de inflaţie.

Prin decizia penală nr. 156 din 17.08.2010 Tribunalul Buzău a luat act de retragerea apelurilor inculpaţilor mai sus menţionaţi şi totodată, au fost admise apelurile declarate de către partea civilă si inculpatul G.D.I., a fost desfiinţată în parte în latură penală si în parte în latura civilă sentinţa apelată, în sensul că au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 3608,95 lei stabilită cu titlu de daune materiale,de la data rămânerii definitive a sentinţei până la achitarea integrală a debitului, fiind respinsă cererea părţii civile de majorare a despăgubirilor morale.

În baza art.139 alin.1 cod pr. penală a fost înlocuită măsura arestului preventiv dispusă faţă de inculpatul G.D.I. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prev.de art.1451 Cod pr. penală fără încuviinţarea instanţei de judecată, dispunându-se punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

A fost respins ca nefondat apelul inculpatului D.M.D., fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi instanţa de fond apreciind că şi încadrarea juridică a faptelor inculpaţilor au fost corecte şi exacte.

Referitor la pedepsele aplicate inculpaţilor s-a menţionat că acestea sunt modice, la limita minimă a textelor de lege, iar individualizarea considerată corectă dat fiind suspendarea condiţionată a executării acestora.

Apelul inculpatului G.D.I. a fost considerat întemeiat numai cu privire la starea de libertate, la acel moment procesual apreciindu-se că menţinerea acestei măsuri nu se mai impune.

Apelul părţii civile SC T SRL Buzău a fost considerat întemeiat numai cu privire la neacordarea dobânzilor aferente sumei alocate cu titlu de despăgubiri civile, motiv pentru care, fără

49

a se detalia s-a apreciat că inculpaţii trebuie obligaţi în solidar la plata dobânzilor aferente sumei, începând cu rămânerea definitivă a sentinţei si până la achitarea debitului.

S-a mai menţionat că partea civilă nu poate primi şi dobânzi si indicele de inflaţie la pagubele suferite, apreciindu-se că indicele de inflaţie se poate cere cu ocazia executării.

Cât priveşte daunele morale acestea corespund prejudiciului încercat de societate referitor la faima adusă în rândul clienţilor prin atitudinea inculpaţilor, nefiind făcute dovezi cu veniturile care ar fi scăzut din acest motiv.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs partea civilă SC T SRL Buzău, recurentul inculpat G.D.I. şi recurentul inculpat-parte vătămată D. M.D.

Partea civilă în motivare căii de atac a criticat hotărârile judecătoreşti anterioare pentru neacordarea daunelor morale în cuantumul solicitat iniţial de 5.000 euro, a coeficientului de inflaţie de la pronunţarea hotărârii în raport cu data săvârşirii faptei, precum şi neacordarea onorariului achitat avocatului pentru faza de apel .

D.M.D. a solicitat reducerea pedepselor aplicate şi suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante.

G.D.I. a apreciat că daunele morale acordate către partea civilă nu se justifică deoarece nu s-au administrat probe în acest sens, iar în al doilea rând a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Examinând recursurile formulate prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, cât şi conform art. 385/9 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că sunt fondate recursurile celor doi inculpaţi, prin prisma acţiunii civile formulată în cauză motiv pentru care această situaţie favorabilă a fost extinsă şi faţă de ceilalţi inculpaţi.

Referitor la situaţia de fapt, Curtea a apreciat că a fost reţinută în mod corect de ambele instanţe şi în general a fost acceptată de toate părţile angrenate în cadrul acestui proces penal, iar în faza de recurs şi de inculpatul D.M.D., care nu a mai avut de adus nicio critică în acest sens.

În primul rând, s-a constatat că deşi s-a acordat de către instanţa de apel dobânda legală aferentă sumei stabilită cu titlul de daune materiale în favoarea părţii civile, analizând dosarul Judecătoriei Buzău se constată că la momentul constituirii de parte civilă SC T SRL Buzău nu a solicitat aceste sume. Această constituire de parte civilă a avut loc în data de 10.11.2009 în faţa Judecătoriei Buzău, când prin avocat a arătat că se constituie parte civilă cu sumele menţionate în devizul de lucru nr. 157/10.10.2008 şi factura nr. 27/05.03.2009, emise de SC C. SRL, depuse la dosar, cât şi cu suma de 5.000 euro, daune morale. Deoarece dobânda legală nu s-a cerut la instanţa de fond, în mod nelegal a fost acordată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, Curtea apreciază că nejustificat au fost acordate şi daunele morale.Simplele susţineri că prin faptele penale comise de către inculpaţi aceştia au întinat

prestigiul societăţii şi au lovit în renumele acesteia, aspect care a condus la îndepărtarea clienţilor pentru multă vreme, fără administrarea unor probe certe din care să rezulte această situaţie de fapt, nu îndreptăţesc partea civilă să primească aceste daune morale şi nici instanţa să acorde astfel de despăgubiri.

În această situaţie, Curtea a considerat că nu se poate acorda onorariul apărătorului pentru partea civilă la instanţa de apel, deoarece respectiva cale de atac nu trebuia admisă în ceea ce o priveşte pe SC T. SRL Buzău, motiv pentru care inculpaţii nu ar trebui să fie obligaţi la plata acelei sume.

Apreciind că recursurile formulate de cei doi inculpaţi, sunt fondate în ce priveşte latura civilă, Curtea a considerat că este necesar a extinde aceste efecte conform art. 385/7 Cod procedură penală şi cu privire la ceilalţi inculpaţii care de asemenea au fost obligaţi la despăgubirile de mai sus către partea civilă.

Faţă de aceste considerente, Curtea a admis recursurile inculpaţilor a extins efectele acestor recursuri şi asupra celorlalţi inculpaţi, a casat în parte în latură civilă decizia penală nr. 156 din 17.08.2010 pronunţată de Tribunalul Buzău şi sentinţa penală nr. 369 din 27.04.2010 pronunţată de Judecătoria Buzău în sensul că a înlăturat obligarea în solidar a celor şapte inculpaţi la plata dobânzii legale aferentă sumei de 3608,95 lei stabilită cu titlu de daune materiale către partea civilă SC T. SRL Buzău precum şi a sumei de 500 de euro cu titlu de daune morale către aceeaşi parte civilă.

50

[15] Schimbarea compunerii completului de judecată în funcţie de încadrarea juridică a faptei şi calificarea căii de atac ce poate fi exercitată.

C. pen., art. 208 şi art. 213C.proc.pen., art. 279, 361, 3851 şi art. 3859 pct.3

Este nelegală activitatea de schimbarea compunerii completului de judecată din complet de recurs în complet de apel (doi judecători în loc de trei) datorită calificării căii de atac din recurs în apel deşi completul iniţial investit nu a schimbat şi încadrarea juridică dată faptei şi de care depindea calea de atac şi compunerea instanţei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizie penală nr. 1004 din 11 octombrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 203 din 11.05.2009 a Judecătoriei Târgovişte în baza art. 213 Cod penal cu aplicarea art. 63 alin. 3 Cod penal a fost condamnat inculpatul L.C., la 1000 de lei amendă penală.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 ind. 1 Cod penal.În baza art. 213 Cod penal cu aplicarea art. 63 alin. 3 Cod penal a fost condamnat inculpatul

N.N. la 1000 de lei amendă penală.S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 ind. 1 Cod penal.În baza art. 14 şi art. 346 Cod procedură penală au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţi la

câte 1500 de lei despăgubiri civile către partea civilă SC V.A.T. SRL.Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr.

3757/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, înregistrat la instanţa sub nr. 4320/315/1 07 2008 au fost trimişi in judecata inculpaţii L.C. şi N.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 Cod penal.

In motivarea rechizitoriului s-a reţinut ca inculpaţii au fost angajaţi în calitate de conducători auto la SC V.A.T. SRL, cu sarcina de a efectua transporturi de materiale de la punctual de lucru al firmei la diferite societăţi comerciale beneficiare, dar că, fără a avea o înţelegere prealabilă şi fără ca unul să cunoască activitatea celuilalt, aceştia şi-au însuşit fără drept materialul încărcat în autobasculantele aflate in dotare ( 25 mc de agregate minerale), transportându-l la domiciliile lor, si nu la firma beneficiara.

Analizând probele din dosar, instanţa a reţinut că inculpaţii au lucrat în cadrul SC V.A.SRL în calitate de conducători auto, având ca sarcină transportul de materiale cu autobasculantele către diferite firme beneficiare.

Potrivit fişei postului şi avizelor de însoţire a mărfii, aceştia au fost delegaţi ai firmei pentru transportul şi recepţia cantitativa si calitativa a materialului, având si atribuţii legate de completarea documentelor necesare transportului.

Deşi aveau obligaţia de a preda materialul încărcat de la punctul de lucru al societăţii la care erau angajaţi- balastiera Baleni- către SC I SRL , aceştia au hotărât să transporte materialul încărcat în autobasculante la domiciliile lor, unde l-au folosit la ridicarea unor construcţii.

Ambii inculpaţi au fost depistaţi de către administratorul societăţii, care a constatat lipsa încărcăturii şi faptul ca cei doi angajaţi ai săi s-au abătut de la traseul stabilit.

Situaţia de fapt este probata prin plângerea şi declaraţia părţii vătămate, prin avizele de însoţire a mărfii, adresa emisa de SC I. T. SRL, societatea beneficiară, din care rezultă că în

51

evidenţa sa contabilă nu figurează note de recepţie pentru cantitatea de 50 mc de agregate minerale, fişa postului, din care rezultă atribuţiile inculpaţilor, declaraţiile martorilor, care au învederat instanţei că nisipul a fost transportat de către fiecare dintre inculpaţi la domiciliile lor, dovezi care se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor, prin care aceştia recunosc că au transportat mineralele la domiciliile lor şi că le-au folosit în construcţii.

Probele au evidenţiat astfel că materialul, încredinţat inculpaţilor pentru transport şi în raport cu care exista dreptul acestora de a-l stăpâni în fapt în numele părţii vătămate, în mod temporar, în interesul acesteia, a fost însuşit de inculpaţi, astfel încât în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prevăzută şi pedepsită de art. 213 Cod penal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, care, prin decizia penală nr. 125 din 21.06.2010 a Tribunalului Dâmboviţa a fost admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, desfiinţată în parte, în latură penală, sentinţa penală atacată şi pronunţând o nouă hotărâre, în baza art. 334 Cod procedură penală a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. în art. 208 alin. 1 cod penal în infracţiunea prev în art. 213 cod penal, formulată de inculpaţii L.C. şi N.N. şi L. C., la câte 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 81 Cod penal a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate pe durate de câte 2 ani şi 6 luni care reprezintă termenele de încercare stabilite potrivit art. 82 cod penal.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra prevederilor art. 83 Cod penal.În baza art. 71 alin. 2 Cod penal a aplicat inculpaţilor pedepsele accesorii prevăzute în art.

64 alin. 1 literele a teza a-II-a şi b Cod penal, iar în baza art. 71 alin. 5 Cod penal a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepselor principale.

Au fost menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.În considerentele deciziei s-a reţinut că potrivit art. 208 alin. 1 din Codul penal, constituie

infracţiunea de furt „ luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept ”, iar conform art. 213 alin. 1 Cod penal, constituie infracţiunea de abuz de încredere „însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui ”.

Din prevederile art. 213 Cod penal, rezultă că pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere, este necesar ca detenţia bunului mobil ce constituie obiectul material al infracţiunii să se întemeieze pe existenţa unui titlu.

În speţă, faţă de situaţia de fapt existentă, această condiţie nu a fost îndeplinită, deoarece inculpaţii au primit bunul pe care şi l-au însuşit pentru a-l transporta către beneficiarii firmei la care aceştia erau angajaţi, având doar detenţia lui faptică, ceea ce nu este de natură a transfera pe seama lor posesia sau detenţia bunului, în sensul legii.

Aceste prerogative au rămas în continuare titularului dreptului, iar atitudinea inculpaţilor de a converti caracterul deţinerii într-o stăpânire în nume propriu, prin efectuarea unor date de dispoziţie, întruneşte caracteristicile unei luări a bunului mobil din posesia sau detenţia altui, în scopul însuşirii pe nedrept.

Cu alte cuvinte, inculpaţii care au primit materialul pentru a-l transporta către beneficiar, nu deţineau sau posedau aceste agregate în baza unui titlu, societatea la aceştia erau angajaţi păstrând din punct de vedere juridic, posesia şi detenţia bunului, pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere, fiind necesar, în primul rând, să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, au îndatorirea să-l păstreze, să-l restituie la termenul şi în condiţiile stabilite, ceea ce în cauza nu poate fi pus în discuţie.

Rezultă, aşadar, că în speţă subzistă elementele constitutive ale infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 Cod penal şi nu cele ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 alin. 1 Cod penal, text de lege în baza căruia instanţa de fond a dispus condamnarea inculpaţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii L.C. şi N.N.,criticând-o pentru nelegalitate şi/sau netemeinicie, solicitând casarea ei şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În motivarea scrisă a recursurilor inculpaţii arată că, în primul rând tribunalul a judecat cauza în complet nelegal constituit, deoarece era sesizat cu un recurs şi nu cu un apel. În al doilea

52

rând se arată că în mod greşit tribunalul a schimbat încadrarea juridică, întrucât inculpaţii se aflau în posesia bunurilor considerate sustrase de la partea vătămată în momentul însuşirii.

Examinând decizia atacată, în raport de probele administrate în cauză, de criticile invocate, dar prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385/9 Cod procedură penală, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate.

Cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prev. de art. 208 Cod penal, iar prima instanţă prin schimbarea încadrării juridice i-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prev. de art. 213 Cod penal. Totodată, ţinând seama

probabil de prevederile disp. art. 361 lit. a) şi art. 385/1 lit. a) Cod procedură penală cauza a fost dată cu drept de recurs la instanţa superioară.

În aceste condiţii dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa ca dosar de recurs, completul fiind format din trei judecători, conform legii de organizare judecătorească.

Curtea, fără a mai analiza al doilea motiv de recurs, respectiv încadrarea juridică dată faptei pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată şi în funcţie de care depinde şi compunerea instanţei, va constata că procedeul folosit de tribunal este greşit. Astfel, aflându-se în complet de recurs, tribunalul a „calificat” calea de atac ca fiind apel păşind în continuare la acordarea unor termene şi schimbându-se completul din trei judecători în doi judecători conform noii calificări (încheierea din 12.02.1010 – f.40).

Se poate lesne observa că tribunalul, ca instanţă de recurs, astfel cum fusese alcătuită, a schimbat completul într-unul de apel, deşi nu a schimbat şi încadrarea juridică dată faptei şi de care depindea calificarea căii de atac. Numai încadrarea juridică dată faptelor reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, putea conduce la schimbarea completului din trei judecători în doi judecători, dar acest lucru s-a întâmplat de abia cu ocazia dezbaterilor juridice, instanţa fiind alcătuită în complet de apel.

În raport de aceste aspecte procedurale privind compunerea instanţei, ce sunt sancţionate cu nulitatea absolută, Curtea nu va păşi la examinarea fondului cauzei, va casa hotărârea şi va trimite cauza în vederea rejudecării la tribunal în complet legal constituit privind schimbarea încadrării juridice şi judecării pe fond a cauzei.

53

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2010

Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

54

[1] Dreptul la apărare. Tergiversarea judecăţii cauzei. Dreptul la un proces echitabil.

Cod proc. civ., art. 156

Potrivit dispoziţiilor art. 156 Cod proc.civilă, instanţa nu este obligată să acorde în orice împrejurare un nou termen de judecată, acordarea constituind o simplă facultate prevăzută de lege. Ea este îndreptăţită să refuze admiterea cererii atunci când consideră că se urmăreşte tergiversarea judecăţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 777 din 11 octombrie 2010.

Prin decizia civilă nr. 777/11.10.2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul-reclamant C.B. împotriva deciziei civile nr. 184/11.03.2010 a Tribunalului Prahova, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 156 Cod proc.civilă, instanţa nu este obligată să acorde în orice împrejurare un nou termen de judecată, acordarea constituind o simplă facultate prevăzută de lege. Ea este îndreptăţită să refuze admiterea cererii atunci când consideră că se urmăreşte tergiversarea judecăţii.

In speţă, pârâtul a primit un termen pentru lipsă de apărare şi, în atare condiţii, faţă de dispoziţiile legale menţionate, în mod corect Judecătoria Ploieşti i-a respins cererea formulată la termenul acordat, de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului angajat în cauză.

De altfel, prima instanţă a amânat pronunţarea asupra admiterii în principiu a acţiunii, împrejurare în care pârâtul nu a fost în nici un caz prejudiciat sub aspectul lipsei apărării competente, deoarece avea posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise ( a se vedea în acest sens încheierea de amânare a pronunţării din data de 18.06.2007).

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la termenul de judecată din 19.10.2007 (acordat pentru administrarea probatoriilor încuviinţate pe cererea reconvenţională depusă după pronunţarea primei încheieri interlocutorii din data de 25.06.2007), ceea ce denotă un abuz procesual.

Pe de altă parte, procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului reglementat de art. 129 Cod proc.civilă nu înseamnă încălcarea principiului

55

disponibilităţii în procesul civil; obligaţia de a-şi proba pretenţiile revine reclamanţilor în condiţiile art. 1169 Cod civil.

Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

În acest context, pentru argumentele arătate în precedent, paratului-reclamant nu i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[2] Incidenţa disp. art. 60 alin. 3 Codul familiei. Efectele deciziei nr. 1345 pronunţată de Curtea Constituţională la data de 9.12.2008. Înţelesul noţiunii de „ întreţinere” în accepţiunea disp. art. 60 alin. 3 Codul familiei.

Codul familie, art.60 alin.3Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.4/1953- Codul familiei

Acţiunile în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, în cazul celor născuţi anterior intrării în vigoare a Legii nr.288/2007, în situaţia în care mama a convieţuit cu pretinsul tată sau dacă acesta a prestat copilului întreţinere, rămân sub incidenţa disp. art.60 alin.3 Codul familiei, fiind posibil a fi introduse în termenul de 1 an de la data încetării convieţuirii ori a întreţinerii.


Prin Decizia nr.811 din data de 18 octombrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a fost admis recursul pârâtului, a modificat în tot Decizia civilă nr.179 /11.03.2010 pronunţată de Tribunalul Prahova şi pe fond a menţinut sentinţa civilă nr. 4422/13.04.2009 a Judecătoriei Ploieşti.

Norma de drept incidentă în speţă este, astfel cum în mod corect a susţinut recurentul, cea reglementată de dispoziţiile art. 60 alin.3 Cod fam., conform căreia, în cazul în care mama minorului a convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an în care poate fi formulată acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, începe să curgă de la data încetării convieţuirii sau a sistării întreţinerii.

În cauză nu se poate considera, astfel cum în mod nelegal au reţinut judecătorii apelului, că acţiunea dedusă judecăţii este imprescriptibilă, făcând în acest sens trimitere expresă la dispoziţiile art. 60 alin. 4 Cod pr.civilă, întrucât textul de lege menţionat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, se aplică doar în cazul copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acestei lei, astfel cum s-a stabilit expres prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1345/09.12.2008, care a declarat neconstituţionale prevederile art. II din Legea 288/2007, ce au modificat disp.art.60 alin. ultim Cod fam.

56

Ori în cauză, minorul L. A. s-a născut la data de 10 decembrie 2001, deci anterior intrării în vigoare a Legii 288/2008, caz în care nu pot fi invocate dispoziţiile modificatoare ale acestui act normativ, întrucât, într-o atare împrejurare s-ar aduce atingere, astfel cum a stabilit Curtea Constituţională în decizia invocată în precedent, principiului neretroactivităţii legii civile.

În raport de aceste considerente, faţă de stabilirea incidenţei în cauză a dispoziţiile art.60 alin.3 Codul familiei, soluţia instanţei de apel, de desfiinţare cu trimitere a cauzei apare ca fiind nelegală, urmând a fi validată în acest context, criticile recurentului privind nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin.1 Cod pr.civilă şi respectiv a disp.art.60 alin.4 Cod pr.civilă şi respectiv a disp.art.art.60 alin.4 Cod pr.civilă.

Totodată, în acest context, Curtea constată, că sunt întemeiate şi criticile recurentului referitoare la caracterul confuz al motivării realizată de judecătorii apelului, întrucât, deşi tribunalul argumentează în pagina a patra a deciziei, incidenţa în cauză a disp.art. 60 alin.4 Cod fam., totuşi stabileşte ca sarcini, pentru instanţa de trimitere, administrarea de probe în vederea dovedirii convieţuirii, respectiv a prestării întreţinerii, deşi aceste cerinţe sunt reglementate de art.60 alin.3 Cod fam..

Fondată a fost apreciată şi critica referitoare la greşita interpretare a rolului activ al instanţei, deoarece, pe de o parte, instanţa de fond a discutat administrarea probelor solicitate de către intimatul-reclamant (fila nr.36 dosar fond), pronunţându-se în sensul respingerii acestor probe

ca neconcludente, iar pe de altă parte, faţă de susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată ( filele 3-4 dosar fond), în cauză nu se impunea administrarea de probatorii pentru a se stabili data la care a încetat convieţuirea sau momentul de la care nu s-a mai prestat întreţinerea minorului, toate aceste aspecte rezultând din acţiunea introductivă.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reprezentantul legal al minorului a învederat că încetarea convieţuirii sale cu reclamantul a avut loc la 6 luni după externarea de la maternitate ( deci la jumătatea anului 2002), iar afirmaţia că după

această perioadă, recurentul „ a continuat să viziteze copilul şi să ajute financiar ”, în mod corect a fost considerată de judecătorul fondului că nu poate echivala în niciun caz cu cerinţa concretă a întreţinerii prestate, prevăzută expres de disp.art.60

alin.3 Cod fam.,vizitarea şi ajutorul financiar sugerând acţiuni sporadice, ocazionale, care exclud caracterul de permanenţă, continuitate şi stabilitate prevăzut de legiuitor.

Se impune a se sublinia, sub acest aspect, că, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, în cererea de chemare în judecată nu s-a pretins că ar fi existat o convieţuire între mama minorului şi recurent, care să înlăture prescrierea dreptului la acţiune şi de asemenea, nu s-a invocat nici existenţa unei prestaţii periodice, cu caracter de întreţinere, în favoarea minorului, pe perioada celor 6 ani scurşi de la data împlinirii termenului de prescripţie a acţiunii.

În acest context, judecătorul fondului nu a făcut altceva decât să dea eficienţă principiului disponibilităţii, judecând cererea în limitele şi în cadrul stabilit de intimatul-reclamant, neexistând, prin urmare, nicio încălcare a rolului activ al instanţei, astfel cum în mod nefondat a constatat tribunalul.

Raportat la aceste considerente, Curtea, a constatat că tribunalul a realizat o aplicare şi interpretare greşită a disp.art.60 alin.4 Cod fam., art.297 alin.1 şi ale art.129 alin.5 Cod pr.civilă, împrejurare în baza căreia a stabilit incidenţa cazului de modificare prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.

(Judecător Andra-Corina Botez )

[3] Competenţa de solutionare a cererilor evaluabile în bani în cazul în care din raportul de expertiză administrat ca probă în dosar rezultă o valoare mai mare decât cea indicată în cererea de chemare în judecată, ce ar atrage competenţa materială a altei instanţe.

57

C.proc.civilă, art. 112 alin. 1 pct. 3, art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b şi la art. 181

Dacă cererea de chemare în judecată cuprinde, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. 3 C.pr.civilă, evaluarea făcută de către reclamant „prin preţuirea proprie” a obiectului litigiului, evaluare care nu este derizorie şi nici nu a fost contestată de către părţi sau de către prima instanţă, aceasta rămâne investită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, chiar dacă ulterior, prin administrarea diverselor probatorii, rezultă o valoare mai mare, care ar atrage competenţa materială a altei instanţe.


Prin decizia civilă nr. 760/06 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile formulate împotriva deciziei civile nr.215 pronunţată la 26 martie 2010 de Tribunalul Prahova, dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei Tribunalului Prahova, pentru soluţionarea căii de atac a apelului.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor de a-i lăsa, în deplină proprietate şi posesie, terenul în suprafaţă de 290 mp, estimând valoarea acestuia la suma de 1000 RON.

Conform art. 112 alin. 1 pct. 3 C.pr.civilă, în cererea de chemare în judecată trebuie indicat obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

În speţa de faţă, această operaţiune a fost făcută de către reclamant, aşa cum s-a arătat mai sus, chiar prin cererea de chemare în judecată, acesta evaluând obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv terenul ce făcea obiectul acţiunii în revendicare, la o sumă ce atrăgea, potrivit art. 1 pct. 1 C.pr.civilă, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b C.pr.civilă, competenţa judecătoriei, ca primă instanţă.

Chiar dacă ulterior introducerii acţiunii, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a constatat că valoarea obiectului cererii depăşeşte suma de 5 miliarde lei vechi, şi, ca atare, ar fi trebuit judecată în primă instanţă de către tribunal, conform art. 2 alin. 1 lit. b C.pr.civilă, instanţa anterioară nu a ţinut cont de art. 181 C.pr.civilă, potrivit căruia “instanţa investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior investirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 83/2007 a stabilit că “în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoarea, iar o atare soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor art.181 din Codul de procedură civilă fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau micşorarea cuantumului obiectului supus litigiului”.

Raportat la cele mai sus arătate, urmează a se trage concluzia că, dacă cererea de chemare în judecată cuprinde, potrivit disp. art. 112 alin. 3 C.pr.civilă, evaluarea făcută de către reclamant „prin preţuirea proprie” a obiectului litigiului, evaluare care nu este derizorie şi nici nu a fost contestată de către părţi sau de către prima instanţă, aceasta rămâne investită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, chiar dacă ulterior, prin administrarea diverselor probatorii, rezultă o valoare mai mare, care ar atrage competenţa materială a altei instanţe.

Ignorând aceste dispoziţii legale, Tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incidente în cauză disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

Se observă de către instanţa de recurs că instanţa de apel, admiţând excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, invocată din oficiu, a procedat la admiterea apelului declarat de către

58

reclamant împotriva sentinţei nr.637/2009 a Judecătoriei Ploieşti, a anulat această sentinţă şi a constatat că Tribunalul Prahova este competent să judece cauza, în primă instanţă, dispunând repartizarea aleatorie a dosarului.

Deşi motivarea deciziei este în concordanţă cu dispozitivul acesteia, nefiind astfel incidente disp. art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, Curtea de Apel constată că în mod greşit Tribunalul Prahova a soluţionat apelul declarat de către reclamant pe cale de excepţie, constatând necompetenţa primei instanţe, deşi trebuia să analizeze motivele de apel cu care fusese investit, aceasta echivalând cu o nepronunţare asupra fondului cauzei.

Această situaţie impune aplicarea disp. art. 312 alin. 3 teza II C.pr.civilă şi art. 312 alin. 5 C.pr.civilă, potrivit cărora în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, se dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate analiza motivele referitoare la fondul cauzei, invocate de către recurentul-reclamant, câtă vreme acestea nu au format obiectul controlului judiciar în calea de atac a apelului, analizarea lor, direct în calea de atac a recursului, putând conduce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului acesteia la un proces echitabil, astfel cum este consfinţit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de considerentele mai sus arătate, Curtea de Apel a admis recursurile declarate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 3 şi 5 C.pr.civilă, şi, pe cale de consecinţă, a trimis cauza,

spre rejudecare, Tribunalului Prahova, pentru ca această instanţă să soluţioneze calea de atac a apelului, astfel cum a fost investită.

(Judecător Grecu Mioara )

[4] Cale de atac împotriva unei hotărâri intermediare cu caracter interlocutoriu. Inadmisibilitate.

Căile de atac sunt guvernate de principiul legalităţii.Potrivit acestuia posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare

ale acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători.Aşa fiind menţionarea din eroare în dispozitiv a unei căi de atac nu deschide părţii

respectiva cale dacă legea nu o acordă.


Prin Decizia nr. 803/14 octombrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-pârât şi a respins recursul declarat reclamanta F.D.V. împotriva Deciziei civile nr. 211 din 12 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul F.R., ca inadmisibil.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, după cum se reţine din actele dosarului acţiunea cu care a fost investită iniţial Judecătoria Târgovişte a avut ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei.

Împotriva încheierii interlocutorii, precum şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă au declarat apel ambele părţi.

La data de 12.05.2010 Tribunalul Dâmboviţa – Secţia civilă a pronunţat o hotărâre intitulată „decizie” prin care a respins apelul apelantei reclamante, a admis apelul apelantului pârât, a modificat în parte încheierea interlocutorie a Judecătoriei Târgovişte în sensul includerii în masa de partaj a unui autoturism şi a dispus efectuarea în cauză a unei expertize auto pentru evaluarea autoturismului şi întocmirea unor noi propuneri de lotizare.

59

În respectiva hotărâre instanţa de apel a învederat că decizia este supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare.

După cum se ştie căile de atac sunt guvernate de principiul legalităţii.Potrivit acestuia posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare ale

acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători.Aşa fiind menţionarea din eroare în dispozitiv a unei căi de atac nu deschide părţii

respectiva cale dacă legea nu o acordă.Ori, în speţa dedusă judecăţii prin hotărârea intitulată „decizie” tribunalul ca instanţă de apel

nu a dat dezlegare decât aspectelor vizând compunerea masei bunurilor comune.Această hotărâre chiar dacă are un caracter interlocutoriu în sensul că leagă instanţa de

judecată nu poate fi recurată în mod separat ci numai împreună cu decizia finală prin care se va dispune şi cu privire la împărţeala propriu-zisă, în urma efectuării lucrărilor de specialitate dispuse.

Pentru motivele arătate Curtea a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de intimat.Pe cale de consecinţă şi având în vedere dispoziţiile art. 312 al. 1 Cod pr. civ. Curtea a

respins recursul ca inadmisibil.

(Judecător Adriana Maria Radu )

[5] Categorii de persoane cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art.6 din O.U.G. nr.40/1999. Situaţia chiriaşului care a încheiat iniţial un contract de încheiere în temeiul dreptului comun şi acesta a expirat. Inaplicabilitatea O.U.G. nr. 40/1999.

O.U.G. nr. 40/1999

Din interpretarea art.6 din OUG. Nr. 40/1999 rezultă că acesta este aplicabil unei categorii de persoane expres identificate, respectiv celor care au încheiate contracte de vânzare – cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995, contracte ce au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească şi care ocupă în mod efectiv locuinţa.

În speţă, recurenţii nu se încadrează în această categorie întrucât contractul de vânzare – cumpărare al acestora nu a fost anulat (deşi a făcut obiectul unei acţiuni în constatarea nulităţii) ci în comparaţia cu titlul fostului proprietar a fost considerat mai puţin caracterizat şi prin urmare dispoziţiile legale menţionate anterior nu le sunt aplicabile.

În condiţiile în care a existat un contract de închiriere întocmit potrivit dispoziţiilor dreptului comun (astfel cum s-a expus în precedent) chiriaşul nu se mai poate prevala de dispoziţiile legale în materie, ci îi sunt aplicabile prevederile art.23 din Legea nr.114/1996 care statuează că în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere (aşa cum se întâmplă în speţa dedusă judecăţii) chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual.

În plus, a obliga reclamanta în acest caz să încheie contract de închiriere cu pârâţii înseamnă a o împiedica pe prima să îşi exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului imobil, ceea ce determină o încălcare a proprietăţii ocrotită şi garantată prin Constituţie, art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţii fundamentale şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, rupându-se totodată, echilibrul just care trebuie să existe între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.


60

Prin decizia civilă nr.756/6 octombrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulat de R.V. şi R.A. în contradictoriu cu SC D.I.G. SRL împotriva deciziei civile nr. 20/15 ianuarie 2010 a Tribunalului Prahova pentru următoarele considerente :

Nemulţumirea recurenţilor exprimată prin calea de atac promovată porneşte de la premisa că în ceea ce îi priveşte le sunt aplicabile dispoziţiile art.6 din O.U.G. nr.40/1999 şi, în atare context, se justifică obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de închiriere pentru imobilul în litigiu pe o perioadă de 4 ani.

Este de necontestat împrejurarea că recurenţii, în temeiul Legii 112/1995 au cumpărat un apartament situat în Ploieştii, str.Anton Pann, nr.3 compus din 2 camere, în baza contractului nr 776/N/17.01.1997, însă ca urmare a unei acţiuni în revendicare a imobilului în litigiu formulată de moştenitorii fostului proprietar, prin decizia civilă nr.1142/13.09.2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, aceştia au fost obligaţi să lase reclamantei I. M. în deplină proprietate spaţiul menţionat anterior.

La momentul respectiv instanţa a procedat la compararea titlurilor de proprietate prezentate de ambele părţi ( având în vedere că titlul familiei R. nu fusese anulat) şi a dat eficienţă celui mai bine caracterizat, respectiv celui prezentat de moştenitorii fostului proprietar.

Potrivit art.6 din O.U.G. nr.40/1999, act normativ de care se prevalează recurenţii în demersul lor adresat instanţei, “în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi desfiinţate prin hotărâre judecătorească, proprietarul

recunoscut în justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa, în baza Legii 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”.

Sub un prim aspect, se impune a se face precizarea că din interpretarea textului de lege expus în precedent rezultă că acesta este aplicabil unei categorii de persoane expres identificate, respectiv celor care au încheiate contracte de vânzare – cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995, contracte ce au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească şi care ocupă în mod efectiv locuinţa.

În speţa dedusă judecăţii, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel recurenţii nu se încadrează în această categorie întrucât contractul de vânzare – cumpărare al acestora nu a fost anulat (deşi a făcut obiectul unei acţiuni în constatarea nulităţii) ci în comparaţia cu titlul fostului proprietar a fost considerat mai puţin caracterizat.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect şi prin extrapolare s-ar considera că recurenţii pot fi consideraţi ca făcând parte din categoria celor menţionaţi anterior, trebuie precizat că, în ceea ce îi priveşte, dispoziţiile art.6 din O.U.G nr.40/1999 nu mai sunt incidente.

În prezenta cauză, se constată că după ce I. M. fosta proprietară care a vândut construcţia reclamantei SC D.I.G. SRL) a fost pusă în posesia imobilului ce a făcut obiectul acţiunii în revendicare, la data de 15.05.2007 a încheiat un contract de închiriere cu pârâţii privind spaţiul în litigiu pe o perioadă de 1 an, stipulându-se în cuprinsul acestui act că la expirarea termenului părţile îl pot prelungi de comun acord, cu obligaţia renegocierii chiriei lunare.

Din analiza acestui înscris rezultă fără putinţă de tăgadă că el a fost încheiat potrivit dreptului comun, fără a se face vreo menţiune în cuprinsul său cu privire la O.U.G. nr.40/1999. Astfel s-au inserat clauze vizând preţul chiriei, obligaţia locatarului şi locatorului, stipulându-se totodată că părţile pot decide unilateral încetarea contractului înainte de termen notificând intenţia celeilalte părţi cu 60 de zile înaintea încetării efective, iar la expirarea perioadei de închiriere sau în caz de reziliere a contractului, locatarii se obligă să predea locatoarei spaţiul liber, curat, nemodificat, pe bază de proces verbal.

În condiţiile în care a existat un contract de închiriere întocmit potrivit dispoziţiilor dreptului comun (astfel cum s-a expus în precedent) chiriaşul nu se mai poate prevala de dispoziţiile legale în materie, ci îi sunt aplicabile prevederile art.23 din Legea nr.114/1996 care statuează că în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere (aşa cum se întâmplă în speţa dedusă judecăţii) chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual.

În atare context, în mod corect instanţa a respins cererea reconvenţională a pârâţilor şi a dispus evacuarea lor din imobil, situaţie în care criticile formulate apar ca nefondate.

61

Curtea a stabilit că o atare soluţie se impune plecând şi de la considerentul că, în condiţiile în care proprietarul actual nu doreşte încheierea unui contract de închiriere cu recurenţii, admiterea cererii reconvenţionale ar reprezenta o încălcare gravă adusă principiului libertăţii contractuale întrucât acesta nu poate fi obligat să încheie un contract locativ, iar instanţa nu are temei pentru a se substitui voinţei reclamantei în acest sens.

În plus, a obliga reclamanta să încheie contract de închiriere cu pârâţii înseamnă a o împiedica pe prima să îşi exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului imobil, ceea ce determină o încălcare a proprietăţii ocrotită şi garantată prin Constituţie, art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţii fundamentale şi art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, rupându-se totodată, echilibrul just care trebuie să existe între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că recursul formulat este nefondat, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă invocate de recurenţi în calea de atac promovată, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, l-a respins ca atare, menţinând ca legală decizia atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)

[6] Nulitate absolută contract de împrumut cu o valoare ce depăşeşte suma de 100.000 lei. Calea de atac incidentă raportat la disp. art. 2821 Cod proc. civilă.

Judecarea căii de atac declarat împotriva sentinţei prin care a fost soluţionată o acţiune având ca obiect un contract de împrumut cu o valoare peste 100.000 lei de către Tribunal în complet de recurs şi nu de apel, conduce la pronunţarea unei hotărâri afectate de nulitate absolută şi supusă casării, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 1 Cod pr. civilă.


Prin decizia civilă nr. 851/26.10.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1777/2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cauzei în complet legal constituit, ca apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, instanţa de fond a fost investită de către reclamanţii G.N. şi G.I. cu o cerere privind constatarea nulităţii absolute a unui contract de împrumut şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, obiectul contractului fiind reprezentat de suma de 40.000 dolari USA, echivalentul a 1.294.800.000 lei, cu termen de restituire la data de 15.06.2003.

Având în vedere faptul că s-a indicat în contractul de împrumut în mod expres valoarea împrumutului în monedă naţională, respectiv suma de 1.294.800.000 lei, Curtea a constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 2821 Cod pr.civilă potrivit cărora calea de atac ce trebuia exercitată împotriva sentinţei ar fi fost recursul.

Prin urmare, nu a putut fi reţinută susţinerea intimatului în sensul că trebuie avută în vedere suma de bani exprimată în monedă străină, raportată la cursul leu/dolar de la data sesizării instanţei, atâta timp cât s-a menţionat în mod expres în contractul de împrumut şi echivalentul în lei al sumei împrumutate. Se putea lua în considerare suma împrumutată raportată la cursul leu/dolar de la data sesizării instanţei numai în situaţia în care în contract nu se menţiona în mod expres şi echivalentul în lei al sumei împrumutate.

62

În atare situaţie, în mod greşit tribunalul a soluţionat calea de atac exercitată împotriva sentinţei pronunţată de judecătorie drept recurs în loc de apel, pronunţând astfel o hotărâre în complet format din trei judecători în loc de doi judecători, cum prevede legea, încălcând normele legale imperative privind compunerea instanţei, fiind incident motivul de casare prev. de art. 304 pct.1 Cod pr.civilă.

Faţă de aceste considerente a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimat având în vedere că decizia pronunţată de tribunal este lovită de nulitate, în condiţiile art.105 alin.2 Cod pr.civilă, fiind supusă casării potrivit art. 312 alin.2 Cod pr.civilă.

(Judecător Violeta Stanciu )

[7] Recurs. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. Excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod pr.civilă, invocat ca temei de drept al recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 302 ( 1) pct. c Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod stabilesc că modificarea unor hotărâri se poate cerere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii .


Prin decizia civilă nr. 850 pronunţată la 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului-reclamant şi a inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă, a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamantul AR, împotriva deciziei civile nr. 151 din 8 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta SG şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 137(1) Cod pr. civilă s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor invocate de intimată prin întâmpinare , pe care le-a respins având în vedere următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie absolută întrucât vizează lipsa unei condiţii de fond a exerciţiului dreptului la acţiune.

Pentru a putea fi însă analizată în recurs este necesar ca instanţa să fi fost legal investită cu soluţionarea excepţiei, or, în cauză pârâta nu a exercitat calea de atac a apelului şi nici în recurs nu poate fi supusă controlului o atare solicitare invocată „ omisso medio”.

Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de nulitatea înscrisă în art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, aceasta nu poate fi primită, întrucât, recurentul formulând prezenta cale de atac a invocat cazul de modificare mai sus arătat ceea ce presupune analizarea de către instanţa de control a eventualelor motive de nesocotire a unor dispoziţii de drept în soluţionarea cauzei.

În considerarea celor mai sus arătate, Curtea a constatat că legalitatea deciziei atacate nu a fost afectată, motiv pentru care a respins recursul declarat de reclamant, luându-se act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.

(Judecător Constanţa Ştefan)

[8] Aplicarea art. 614 şi art. 6161 Cod pr. civ.63

Administrarea de dovezi pe linia îndeplinirii dispoziţiilor art.614 cod pr. civilă în conformitate cu care “în faţa instanţelor de judecatăpărţile se vor înfăţişa în persoană afară numai dacă unul dintre soţi executăo pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate, în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar”.

Dispoziţiile art.6161(4)cod pr. civilă conform cărora “dacă procedura a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul indicat în cerere…”.


Prin decizia civilă nr.823 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel a admis recursul declarat de pârâta G.A. împotriva deciziei civile nr.239 din 8 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul reclamant G.F., a casat decizia sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că în mod greşit tribunalul a considerat ca fiind tardiv apelul declarat de către recurentă, dat fiind faptul că anexat cererii de apel aceasta a produs dovezi, filele 14, 22 – 34 dosar apel, respectiv contractul de angajare la lucru din data de 14.11.2005 tradus şi o serie de permise de lucru în fotocopii netraduse, cu care s-a făcut dovada că

în perioada soluţionării cererii de divorţ intentată de către intimat, aceasta nu se afla în ţară şi drept consecinţă, nu avea cunoştinţă de acţiunea formulată.

Mai mult decât atât, s-a reţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că aceste documente depuse la dosar nu sunt însoţite de ştampila organelor ce le-au emis, dimpotrivă la fila 12 dosar apel există o procură specială ce poartă ştampila, atât a şefului secţiei Consulare de la Tel Aviv, cât şi a Ambasadei României din acelaşi oraş, pe verso, datată 13.10.2009, prin care recurenta împuternicea pe avocatul său să o reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte cererea de apel în acţiunea de divorţ formulată de către intimat, prin aceasta făcând dovada şederii sale în continuare în Grecia, în imposibilitate de a se prezenta.

Drept consecinţa celor arătate, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod pr. civilă, raportat la dispoziţiile art.315 Cod. pr. civilă, Curtea a admis recursul formulat de pârâta G.A., a casat decizia pronunţată de Tribunalul Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se soluţiona cererea de apel, pe fond, cu procedura legal îndeplinită, fiind întemeiată şi cererea de repunere în termenul de declarare a apelului.

(Judecător Aurelia Popa)

[9] Reprezentarea părţilor în judecată. Declararea apelului de avocatul care a asistat partea în faţa instanţei de fond.

Pentru promovarea apelului sau recursului, avocatul are nevoie de o împuternicire specială, în acest scop, numai în situaţia în care nu a reprezentat sau asistat partea la judecata cauzei în faţa instanţei de fond. Astfel, avocatul nu numai că are dreptul, dar chiar obligaţia profesională să exercite şi să semneze, pentru cei reprezentaţi, cererea de apel sau recurs, întrucât de îndeplinirea acestui act procedural depinde păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor al timp, cum rezultă din art. 69 Cod pr. civilă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 876 din 02 noiembrie 2010.

64

Prin decizia civilă nr. 876/2 nov. 2010,Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul ca nefondat, reţinând că potrivit art.69 alin.2 Cod pr.civilă, avocatul care a asistat o parte la judecata pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen,…, el putând să exercite orice cale de atac.

De asemenea, potrivit art.71 Cod pr.civilă, mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, ci dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

În speţă, cum avocat R.A. a asistat pe numitul R.V. la instanţa de fond, ea putea chiar fără mandat, să declare apel împotriva sentinţei instanţei de fond, cu atât mai mult cu cât mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al numitului R.V..

Însă este important de reţinut că soluţia de casare şi trimitere a cauzei spre rejudecare pronunţată de instanţa de apel, este legală şi temeinică întrucât apelul a fost declarat nu numai de R.V. ci şi de R.V., instanţa de control judiciar fiind legal investită.

Pe de altă parte, motivele reţinute de instanţa de apel respectiv nemotivarea hotărârii şi a încheierii de admitere în principiu, contrarietatea între soluţiile date cererii reconvenţionale şi cererii de intervenţie, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, aspect pe care instanţa de apel putea să-l pună în discuţie şi din oficiu.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat şi în baza art. 3123 Cod pr.civilă l-a respins ca atare.

(Judecător Violeta Stanciu)

[10] Revendicare. Cale de atac stabilită într-un ciclu procesual anterior. Cerere completatoare formulată ulterior. Aplicarea principiului accesorium sequitur principale.

Cu ocazia soluţionării căii de atac promovată de către reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 7061/04.12.2007 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit cu caracter irevocabil că dat fiind obiectul pricinii şi anume revendicare şi în raport de valoarea terenului şi de dispoziţiile art. 2821 Cod pr. civ. calea de atac este recursul.

Deşi pe parcursul soluţionării cauzei a fost formulată o cerere completatoare având ca obiect anularea intabulării şi a cărţii funciare a pârâtului, dintre cele două petite cel principal este cel având ca obiect revendicare, întrucât de modul de soluţionare a acestuia depinde şi evidenţa de carte funciară.

Într-o atare situaţie, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale calea de atac pentru întreaga hotărâre este cea prevăzută pentru capătul de cerere principal.


Prin Decizia nr. 901/11 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe invocată din oficiu, a admis recursul formulat de pârâtul I.M., împotriva Deciziei civile nr. 210 din 23 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia civilă, în contradictoriu cu reclamantul M.A şi pârâtul M.Ş., a casat decizia atacată şi a trimis cauza la acelaşi tribunal ca instanţă de recurs.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, după cum se reţine din actele şi lucrările dosarului litigiul a parcurs de mai multe ori ciclurile procesuale.

Ori, cu ocazia soluţionării căii de atac promovată de către reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 7061/04.12.2007 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit cu caracter irevocabil că dat fiind obiectul pricinii şi anume revendicare şi în raport de valoarea terenului şi de dispoziţiile art. 2821 Cod pr. civ. calea de atac este recursul.

65

În alte cuvinte în cauza pendinte s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat care este calea de atac faţă de hotărârea de primă instanţă.

De altfel din actele dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia civilă la data de 12.05.2010 şi în care a fost pronunţată decizia ce face obiectul prezentului recurs se constată că reclamantul a declarat de asemenea recurs, fără a rezulta de ce instanţa a soluţionat calea de atac ca apel.

Este adevărat că faţă de principiul legalităţii căilor de atac, acestea sunt date de lege, iar nu de parte, dar în cauză această problemă fusese deja stabilită din primul ciclu procesual aşa cum s-a menţionat mai sus.

Sub aspectul susţinerilor părţilor din faţa Curţii în sensul că pe parcursul soluţionării cauzei a fost formulată o cerere completatoare de către reclamant Curtea reţine că, în adevăr acesta a solicitat, în fond după prima casare cu trimitere şi anularea intabulării şi a cărţii funciare a pârâtului I.M..

Numai că dintre cele două petite cel principal este cel având ca obiect revendicare, întrucât de modul de soluţionare a acestuia depinde şi evidenţa de carte funciară.

Într-o atare situaţie, în aplicarea principiului accesorium sequitur principale calea de atac pentru întreaga hotărâre este cea prevăzută pentru capătul de cerere principal.

Ori, faţă de capătul de cerere având ca obiect revendicare s-a stabilit că singura cale de atac este cea a recursului.

Aşadar, hotărârea judecătorească pronunţată cu privire la întreaga cauză este supusă numai recursului.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere dispoziţiile art. 312 al. 3 teza II Cod pr. civ. coroborat cu art. 304 pct. 3 Cod pr. civ. Curtea a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu.

Pe cale de consecinţă Curtea a admis recursul, fără însă a se pronunţa cu privire la nici una din criticile formulate de vreme ce este instanţă necompetentă material, a casat decizia şi a trimis cauza Tribunalului Buzău – Secţia civilă ca instanţă de recurs.

(Judecător Adriana Maria Radu )

[11] Greşita calificare a căii de atac. Încălcarea normelor legale imperative privind compunerea instanţei

Cod proc. civ., art. 282 alin.1, 2821 alin.1 şi art. 304 pct.1

Calificarea greşită nu poate priva partea de o cale de atac prevăzută de lege. A considera altfel, ar însemna lipsirea părţii de un grad de jurisdicţie, iar calificarea dată de instanţă să nu poată fi supusă controlului judecătoresc în condiţiile art.282 Cod procedură civilă, ceea ce nu este admis. Mai mult decât atât, ar însemna încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art.6 din C.E.D.O.


Prin decizia civilă nr. 868/1.11.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de reclamantul P.M.G. împotriva deciziei civile nr. 463/8.06.2010 a Tribunalului Buzău, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare Tribunalului Buzău ca instanţă de apel.

Prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantul P.M.G., prima instanţă a fost investită cu o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civil, având ca obiect suprafaţa de 128 ha teren arabil, situată pe raza satului Zilişteanca, comuna Poşta Câlnău, judeţul Buzău.

66

În aceste condiţii, calificarea căii de atac, ce se poate exercita împotriva sentinţei civile nr.2612/2.04.2010 a Judecătoriei Buzău, se face prin raportare la valoarea obiectului litigiului, respectiv a 128 ha teren arabil situat pe raza comunei Poşta Câlnău, judeţul Buzău.

Întrucât reclamantul nu şi-a respectat obligaţia legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecăţii şi, în mod corelativ, nici instanţa de judecată nu şi-a respectat obligaţia instituită de art.129 alin.4 şi 5 Cod pr.civilă, nepunând în vedere părţii, pe parcursul procesului, să-şi îndeplinească această obligaţie, la stabilirea valorii obiectului litigiului se va avea în vedere, conform dispoziţiilor art.31 din Legea 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. 212/2008, expertiza întocmită de camerele notarilor publici.

Astfel, raportat la locul situării terenului - comuna Poşta Câlnău, judeţul Buzău şi categoria de folosinţă a acestuia - arabil (astfel cum s-a menţionat de reclamant în acţiune) valoarea orientativă a obiectului litigiului este de 384.000 lei (128 ha x 10.000 m.p.= 1.280.000 m.p.; 1.280.000 m.p. x 0,30 lei/m.p. = 384.000 lei).

Dat fiind faptul că în cazul în speţă nu s-a efectuat o expertiză topografică pentru identificarea cu exactitate a terenului, valoarea medie de piaţă stabilită nu se poate majora sau diminua cu maxim 35%.

În acest context, faţă de dispoziţiile art.282 alin.1 Cod pr.civilă şi art. 2821 alin.1 Cod pr.civilă, sentinţa civilă nr.2612/2.04.2010 a Judecătoriei Buzău este supusă apelului, în competenţa de soluţionare a Tribunalului Buzău.

Ori, în speţă, Tribunalul Buzău a judecat ca instanţă de recurs, în compunerea de 3 judecători, prevăzută de lege pentru judecarea recursului şi nu ca instanţă de apel, în compunerea de 2 judecători, aşa cum se impunea în lumina dispoziţiilor legale menţionate, încălcând astfel

normele legale imperative privind compunerea instanţei, ceea ce determină incidenţa cazului de casare prevăzut de art.304 pct.1 Cod pr.civilă.


[12] Nulitatea recursului pentru nemotivare.

C.proc.civ., art. 306 raportat la art. 301, 3021 şi 303

Nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, atrage neluarea lor în seamă şi, pe cale de consecinţă, determină nulitatea recursului, deoarece neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul reglementat de lege, atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei.


Prin decizia civilă nr. 899/ din data de 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a constatat nul recursul formulat împotriva deciziei civile nr.344 pronunţată la 2 iunie 2010 de Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prin decizia nr. 344 pronunţată la 2 iunie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca nefondat apelul, declarat împotriva sentinţei civile nr. 8728/07.10.2009 a Judecătoriei Ploieşti, iar împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, fără a arăta care sunt motivele acestuia, acestea fiind depuse la data de 2 noiembrie 2010.

Potrivit art. 301 C.pr.civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, cum a fost cazul în speţa de faţă, întrucât, în cazul acţiunilor de divorţ art. 619 C.pr.civilă prevede termenul special de 30 de zile în care poate fi atacată hotărârea pronunţată.

67

Conform art. 302/1 C.pr.civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Tot astfel, art. 303 C.pr.civilă arată că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

În speţă, din procesul-verbal de predare şi din dovada de comunicare (aflată la fila 34 dosar apel) rezultă că recurentului i s-a comunicat decizia civilă nr. 344 pronunţată la 2 iunie 2010 de Tribunalul Prahova, la data de 15 iunie 2010.

Deşi pârâtul a declarat recurs împotriva hotărârii mai sus menţionată în termenul legal de 30 zile, motivele le-a depus abia la data de 2 noiembrie 2010 (fila 17 din dosarul de recurs).

După cum se poate lesne observa, din analiza cererii de recurs ataşată la dosarul cauzei, fila 4, pârâtul-recurent nu a indicat niciunul din motivele de recurs limitativ şi expres prevăzute de art. 304 C.pr.civilă şi nu a dezvoltat, în nici un caz motivele de nelegalitate sau netemeinicie, pentru ca instanţa să aibă posibilitatea de a le încadra în vreunul din cazurile în care se poate solicita recurarea unei hotărâri, precizând doar că sentinţa a fost pronunţată fără ca reclamanta să probeze, cu înscrisuri şi martori, capetele de acuzare.

În condiţiile în care, raportat la data comunicării deciziei atacate, motivarea recursului s-a realizat după expirarea termenului de 30 zile de la acest moment, fără a se respecta prevederile art. 303 C.pr.civilă, Curtea a apreciat că sunt incidente prevederile art. 306 C.pr.civilă, potrivit căruia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică care pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părţilor.

Din interpretarea dispoziţiilor legale expuse anterior, rezultă că, nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, atrage neluarea lor în seamă şi, pe cale de consecinţă, determină nulitatea recursului, deoarece neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul reglementat de lege, atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Cum în speţa de faţă, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de recurs a constatat că nu sunt incidente niciunul din motivele de ordine publică prevăzute de lege şi care ar atrage nulitatea hotărârilor atacate, iar recursul nu a fost motivat în înţelesul textelor legale susmenţionate, Curtea, a admis excepţia nulităţii recursului şi a constatat nul recursul declarat de către pârât.

(Judecător Grecu Mioara)

[13] Recurs. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. Excepţia inadmisibilităţii recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 137 Cod pr. civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Potrivit dispoziţiilor. art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii .


Prin decizia civilă nr. 946 pronunţată la 30 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, a admis

excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul S. C., invocată de recurenţii-pârâţi M.D. şi MV.

68

A respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul SC, împotriva deciziei civile nr. 299 din 12 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii MD, MV, SM, ŞS, PV, PL. A respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M (S) D, şi de pârâţii MD, M V, împotriva deciziei civile nr. 299 din 12 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii S M, Ş S, P V, P L.

Având în vedere dispoziţiile art. 137 Cod pr.civilă, în conformitate cu care instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricini, Curtea, examinând această excepţie cu prioritate, a constatat că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Împotriva sentinţei civile nr.1382/26.11.2007 pronunţată de Judecătoria Sinaia au declarat apel reclamanta S D şi pârâţii M D şi MV, reclamantul SC neînţelegând să uzeze de această cale de atac, ceea ce înseamnă că soluţia pronunţată de Judecătoria Sinaia l-a mulţumit.

În aceste condiţii, acesta nu poate ca, omisso medio, să formuleze critici împotriva hotărârii instanţei de fond direct în recurs pentru prima dată, astfel că recursul declarat de acesta alături de recurenta reclamantă SD, este în privinţa sa inadmisibil.

Aşa fiind, excepţia inadmisibilităţii recursului reclamanţilor în ce-l priveşte pe reclamantul Stanca Constantin, a fost întemeiată şi a fost admisă. Examinând pe fond recursurile declarate de reclamanta M (S) D, şi de pârâţii MD şi MV, Curtea a constatat că sunt nefondate pentru considerentele arătate în cuprinsul deciziei.

(Judecător Eliza Marin)

[14] Competenţa teritorilă în soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite prin poprire.

Cererea de încuviinţare a executării silite prin poprire, în aplicarea principiului disponibilităţii în faza a doua a procesului civil, e, după caz, la alegerea creditorului popritor, de competenţa instanţei de la domiciliul debitorului sau de la sediul terţului poprit.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Sentinţa nr. 10CC din 04 noiembrie 2010.

În soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria Buzău şi

Judecătoria Câmpina, în cauza privind cererea formulată de petentul Biroul Executorului Judecătoresc FRANCU MIHAI cu sediul în localitatea Câmpina, str. 1 Decembrie 1918, nr. 19, bl.R.59, ap. 4 jud. Prahova, în dosarul de executare nr. 134/2010, privind încuviinţarea executării silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 7450 din 4 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău, secţia civilă, în dosarul nr. 6633/200/2009, privind pe creditorul C. V. domiciliat în Buzău, B-dul. Unirii, bl.4.C,et.5,ap.9 jud. Buzău şi debitorul D. C. domiciliat în Buzău, Cartier Broşteni, bl.D.5, et.2, ap.9 jud. Buzău, în contradictoriu cu terţul poprit SC A cu sediul în Câmpina, prin sentinţa nr. 10CC pronunţată în şedinţa din Camera de consiliu din data 4 noiembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a constatat că Judecătoria Câmpina este competentă să soluţioneze pricina în fond, deoarece:

Potrivit art. 453 alin. 1 poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Alin.(1) face aplicarea principiului disponibilităţii în faza a doua a procesului civil.Aşadar, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului .În consecinţă, nu orice executor poate să înfiinţeze poprirea , ci, la alegerea creditorului popritor, are competenţă executorul de la domiciliul sau sediul debitorului ori terţului poprit.Odată făcută această alegere, nici debitorul şi nici terţul poprit nu o pot contesta, excepţia de necompetenţă teritorială neputând fi invocată nici de instanţă din oficiu.

69

Din considerentele susmenţionate, reţinând că în speţă creditorul a învestit cu cererea de executare silită prin poprire pe executorul judecătoresc de la domiciliul terţului poprit, conform art.22 c.proc.civ. Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul Biroul Executorului Judecătoresc FRANCU MIHAI cu sediul în localitatea Câmpina, în dosarul de executare nr. 134/2010, privind încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 7450 din 4 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Buzău, Secţia civilă, în dosarul nr. 6633/200/2009, privind pe creditorul C.V.şi debitorul pe D. C., în favoarea Judecătoriei Câmpina, instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul terţul poprit.

(Judecător Marilena Panait)[15] Grăniţuirea proprietăţilor.

Codul civil, art. 584

În sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 584 Cod civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acţiune în justiţie, stabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Într-o asemenea acţiune, judecătorul nu are a se pronunţa asupra existenţei dreptului de proprietate (în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuieşte dreptul de proprietate, al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărţitor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 955 din 06decembrie 2010.

Prin decizia civilă nr. 955/6.12.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de reclamanţii B.D. şi B.I., a modificat în tot decizia civilă nr. 411/30.06.2010 a Tribunalului Prahova şi, pe fond, a menţinut sentinţa civilă nr. 301/4.02.2009 a Judecătoriei Vălenii de Munte.

În sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 584 Cod civil, circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof, de a pretinde vecinului său, prin acţiune în justiţie, stabilirea hotarului real ce separă fondurile învecinate şi marcarea acestuia prin semne materiale vizibile.

Într-o asemenea acţiune, judecătorul nu are a se pronunţa asupra existenţei dreptului de proprietate (în întregul său), ci asupra formei terenului care alcătuieşte dreptul de proprietate, al cărui contur este fixat, decisiv, prin linia hotarului despărţitor.

Operaţiunile judiciare ale grăniţuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului şi aşezarea semnelor de hotar.

Într-adevăr, planurile cadastrale pot avea relevanţă într-o asemenea acţiune, dar numai dacă ele oferă date concludente care pot uşura operaţiunea de identificare a hotarului real.

Ori, în speţă, neexistând planuri cadastrale cu terenurile deţinute de părţi, se iau în considerare expertizele judiciare topografice.

Atât expertiza topografică ing. Sandu Alexandrina (efectuată în faţa primei instanţe), cât şi expertiza topografică ing. Popescu Dumitru (efectuată în faza apelului) concluzionează că suprafaţa reală a terenurilor este mai mică decât cea menţionată în actele de proprietate, dar părţile au căzut de acord asupra amplasamentului fiecărui teren.

În acest context, faţă de argumentele arătate în precedent, în mod legal prima instanţă a dispus grăniţuirea proprietăţilor părţilor.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 Cod proc.civilă raportat la art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, a admis recursul, a modificat în tot decizia civilă nr. 411/30.06.2010 a Tribunalului Prahova şi, pe fond, a menţinut sentinţa civilă nr. 301/4.02.2009 a Judecătoriei Vălenii de Munte.


70

[16] Codul de procedură civilă. Contestaţie în anulare tardiv introdusă. Art. 319 alin. 2 teza II C.pr.civilă.

Potrivit art. 319 alin. 2 teza II C.pr.civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. 998 din 15 decembrie 2010.

Prin decizia civilă nr. 998/15.12.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare a deciziei civile nr.1012 pronunţată la 9 decembrie 2009 de Curtea de Apel Ploieşti, respingând contestaţia ca fiind tardiv formulată.Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că decizia civilă nr. 1012/9.12.2009 a fost comunicată contestatorului la data de 28.12.2009, conform dovezii de primire şi procesului-verbal de predare aflat la dosarul nr. 399/282/2008 al Curţii de Apel Ploieşti - fila 47, aceasta fiind o hotărâre irevocabilă, ce nu a cuprins dispoziţii ce necesitau aducerea la îndeplinire pe cale de executare silită.

Faptul că acesta a luat cunoştinţă de decizia contestată, este confirmat şi de cererea prin care a solicitat revizuirea aceleiaşi decizii, cerere înregistrată la 10.12.2009 şi care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 13/15.01.2010 a Curţii de Apel Ploieşti.

Potrivit art. 319 alin. 2 teza II C.pr.civilă, împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de

15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, legiuitorul a înţeles să impună condiţii şi termene stricte în ceea ce priveşte introducerea şi admisibilitatea contestaţiei în anulare.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că AC, contestatorul, a luat cunoştinţă de decizia atacată încă din data de 28.12.2009, astfel încât, termenul de 15 zile impus de către legiuitor a fost cu mult depăşit, câtă vreme contestaţia în anulare a fost depusă la data de 17.11.2010, motiv pentru care, în baza art. 137 C.pr.civilă şi făcând aplicarea art. 312 alin. 2 teza II C.pr.civilă, instanţa, a admis excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei în anulare, pe care a respins-o, ca fiind tardiv formulată.

(Judecător Grecu Mioara Iolanda)

[17] Recurs. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. Excepţia necompetenţei materiale a instanţei, prev. de art. 304 pct. 3 Cod pr. civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 Cod pr. civilă, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.


Prin decizia civilă nr. 962 din 7 decembrie 20101 Curtea de Apel Ploieşti, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu.

71

A admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice –prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, de pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1062 din 7 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamantul A. H. T. şi în consecinţă a casat sentinţa civilă nr. 1062/7 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Prahova - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ.

Examinând cu prioritate această excepţie conform disp. art. 137 Cod pr. civilă, Curtea a constata că prin acţiunea formulată reclamantul intimat chemând în judecată Statul Român prin M.F.P. prin DGFP Prahova, Guvernul României – Cancelaria primului Ministru şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat obligarea M.F.P. să pună la dispoziţia A.N.R.P. suma de 791.912 lei reprezentând despăgubiri acordate prin efectul Legii nr. 290/2003, obligarea Cabinetul Primului Ministru să dispună plata acestor despăgubiri către intimatul-reclamant, iar A.N.R.P. să facă plată efectivă a sumei actualizată cu coeficientul inflaţiei din ziua plătii, arătând că aceste despăgubiri i-au fost acordate prin Hotărârea 415/18 dec. 2007 a Comisiei Judeţene Prahova de aplic Legii nr. 290/2003.

Legea nr. 290/27 iunie 2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmarea stării de război şi aplicarea Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10.02.1947, prevede la art. 8 alin 2 că, Comisiile Judeţene şi ale Mun. Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de atribuire în natură ori pentru acordarea de despăgubiri sau compensaţii, după caz, şi la alin. 3 prevede că nemulţumirile împotriva hotărârii comisiei, îndreptăţesc persoana respectivă să fac contestaţie la Comisia Centrală în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Alin. 5 din acelaşi articol prevede că hotărârile Comisiei Centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în termen de 30 zile de la comunicare, la Secţia de Contencios administrativ al tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.Întrucât aceste norme legale au caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie - reprezentant de prev. ar.t 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prin care se prevede competenţa

exclusivă a Secţiei de Contencios Administrativ al tribunalului, în o primă instanţă, în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contestatara hotărârilor ANRP- Serv. pentru aplicarea Legea nr. 290/2003, pentru identitatea de raţiune, competenţa materială este aceeaşi în privinţa oricăror acţiuni întemeiate pe prevederile respectivei legi – Legea nr. 290/2003.

În acest sens a stabilit şi ICCJ – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal prin Decizia 1148/2.03.2010 şi la fel prin Decizia nr. 2084/22.04.2010, în speţă fiind vorba de un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.

(Judecător Eliza Marin)

[18] Procedura împărţelii judiciare. Art. 6739 Cod pr. civilă. Formarea şi atribuirea loturilor în situaţia decesului pe parcursul soluţionării cauzei a uneia dintre părţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 6739 Cod procedură civilă la formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.


72

Prin decizia civilă nr. 988 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul declarat de reclamanţii OP, OC, OL (moştenitori ai defunctului O Ghe -decedat pe parcursul procesului), împotriva deciziei civile nr. 462 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii O P, O M prin curator special S N, OV , a modificat în parte decizia civilă nr. 462 din 22 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova, în sensul că lotul 2 stabilit de instanţa de apel s-a atribuit recurenţilor ,a menţinut restul dispoziţiilor deciziei şi a obligat intimaţii la 500 lei cheltuieli de judecată către recurenta OP.

Curtea, a constatat că recursul este fondat şi a fost admis în următoarele limite: Susţinerea invocată de recurenţi vizând încălcarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii de către instanţa de apel, care a dispus partajul conform unei variante de lotizare nesolicitată de niciuna dintre părţi şi nepusă în discuţia acestora, a fost respinsă.

La alegerea variantei, tribunalul a avut în vedere respectarea, pe cât posibil, a criteriilor înscrise în art. 6739 Cod pr.civilă, aşa încât casa de locuit să fie atribuită pârâtei O M, în vreme ce anexa grajd revine în lotul comun al reclamantului decedat, respectiv a moştenitorilor acestuia precum şi al intimatului OV.

S-a ţinut seama totodată şi de valoarea mai mică a sultelor datorate pentru egalizarea loturilor în varianta omologată de instanţă, spre deosebire de varianta solicitată de apelantul pârât.

A fost găsită fondată însă critica privind stabilirea lotului reclamantului decedat pe parcursul procesului.

În cauză, în faza de judecată a apelului, la data de 15 ianuarie 2010, ca urmare a decesului reclamantului O G au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, respectiv O P, O C şi O L.

În condiţiile în care calitatea procesuală a reclamantului a fost preluată de moştenitorii acestuia, în mod greşit în dispozitivul deciziei pronunţate de tribunal se stabileşte lotul reclamantului decedat, situaţie de natură să-i prejudicieze pe recurenţii reclamanţi în executarea unei atare hotărâri.

În consecinţă, decizia a fost în parte modificată în sensul că lotul 2 stabilit de instanţa de apel s-a atribuit recurenţilor în calitate de moştenitori ai defunctului O G, şi lui O V.

S-a menţinut în rest decizia şi în baza dispoziţiilor art. 274 Cod pr.civilă intimaţii au fost obligaţi la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către recurenta O P.

(Judecător Constanţa Ştefan)

[19] Stabilirea valorii despăgubirilor în materia exproprierii

Despăgubirea ce trebuie plătită în ipoteza bunurilor expropriate reprezintă o compensaţie pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului obiect al exproprierii şi ea constituie o garanţie acordată acestuia, care îşi păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.

Cert este că, în absenţa unei indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile convenţiei. În speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a omologat lucrarea prin care s-a stabilit o valoare a terenului expropriat de 18 €/mp, iar în faţa instanţei de control judiciar, din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că doi dintre cei trei experţi au stabilit o valoare a terenului expropriat de 19 €/mp, având în vedere „valoarea de piaţă” a imobilului în litigiu, valoare care, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, constituie baza de evaluare şi reprezintă „suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi evaluată la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.

În acest context Curtea a considerat că suma de 18 €/mp reprezintă valoarea reală a bunului expropriat la momentul efectuării expertizei şi se justifică obligarea Statului la plata sa,

73

plecând şi de la jurisprudenţa CEDO, care, în cauza James ş.a. contra Regatului Unit, a statuat că, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, adică să fie convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta.


Prin decizia civilă nr.256/8 decembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul S.R. prin C.N.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr.840 pronunţată la 13 martie 2008 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii R.E.A., C.G.R. şi C.S. pentru următoarele considerente : Nemulţumirea apelantei exprimată prin calea de atac promovată a vizat printre alte aspecte şi stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Soluţionarea cererii de despăgubire este supusă dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, iar potrivit art. 25, cuantumul acestora se stabileşte printr-o expertiza realizată de o comisie formată din trei experţi: unul desemnat de instanţă, altul numit de expropriat şi cel de-al treilea numit de expropriator.

În ceea ce priveşte cuantumul propriu-zis al despăgubirilor cuvenite expropriatului, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, acesta se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.

Detaliind această dispoziţie legală, la alineatul 2 al aceluiaşi text de lege, s-a statuat că la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii şi instanţa de judecată vor avea în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.

O atare despăgubire reprezintă o compensaţie pentru paguba suferită de proprietar ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra bunului obiect al exproprierii şi ea constituie o

garanţie acordată acestuia, care îşi păstrează aceeaşi valoare a activului patrimonial, prin înlocuirea dreptului real pierdut în urma exproprierii, cu o sumă certă.

Cert este că, în absenţa unei indemnizări, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile convenţiei.

În speţa dedusă judecăţii, se reţine că instanţa de fond a omologat lucrarea prin care s-a stabilit o valoare a terenului expropriat de 18 €/mp. În faţa instanţei de control judiciar a rezultat că doi dintre cei trei experţi au stabilit o valoare a terenului expropriat de 19 €/mp, având în vedere „valoarea de piaţă” a imobilului în litigiu, valoare care, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, constituie baza de evaluare şi reprezintă „suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi evaluată la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.

Prin urmare, opinia expertului a cărei lucrare a fost avută în vedere de tribunal cu ocazia pronunţării hotărârii, a fost confirmată şi în apel de opinia majoritară (care a calculat o valoare a despăgubirilor de 19 €/mp, faţă de 18 €/mp cât s-a reţinut prin sentinţa atacată), motiv pentru care instanţa şi-a însuşit punctele de vedere ale acestora.

Deşi apelanţii în susţinerea demersului lor s-au prevalat de o serie de adrese emise de diverse birouri notariale din care ar rezulta că pentru terenul situat în extravilanul localităţii Râfov preţurile incluse în contractele de vânzare încheiate erau mai mici de 18 Euro/mp (fără a se depune însă aceste contracte) s-a observat că prin adresa nr.179/7.05 2009 B.N.P. M.M.G. a învederat că pentru teren situat în extravilanul localităţii Râfov preţurile de tranzacţionare au fost de 18 Euro/mp şi respectiv 27 Euro/mp, depunându-se în acest sens la dosar unul din actele întocmite.

În atare situaţie instanţa a considerat că suma de 18 €/mp reprezintă valoarea reală a bunului expropriat la momentul efectuării expertizei şi se justifică obligarea Statului la plata sa, plecând şi

74

de la jurisprudenţa CEDO, care, în cauza James ş.a. contra Regatului Unit, a statuat că, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, adică să fie convenabilă pentru realizarea ţelului ei legitim şi nedisproporţionată faţă de acesta.

Un alt argument pentru care instanţa s-a oprit la această valoare a terenului, de 18 €/mp, a fost acela că pentru terenuri din aceeaşi zonă, aparţinând aceluiaşi reclamant, în baza unor decizii irevocabile (deciziile nr. 9760/2.12.2009, nr. 3862/18.06.2010), instanţa supremă a apreciat că preţul de vânzare obişnuit pentru terenuri din aceeaşi zonă cu cel în cauză este de 18 €/mp.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a stabilit că, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, în sensul că nu urmăreşte „un scop legitim” sau „nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit”.

Câtă vreme, în prezenta cauză, s-a făcut dovada că într-o serie de hotărâri aceloraşi părţi, pentru un teren similar (în ceea ce priveşte categoria de folosinţă) din aceeaşi zonă, li s-au stabilit despăgubiri de 18 €/mp, apreciindu-se că acestea respectă dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a însuşi la ora actuală punctul de vedere al expertului expropriatorului care a calculat un preţ de cca 3€/mp, înseamnă a aplica fără justificare un tratament diferit aceleaşi persoane, aflată într-o situaţie similară, ceea ce, implicit, ar determina o încălcare a art. 14 din Convenţie.

În baza argumentelor expuse în precedent, instanţa a considerat că valoarea terenului expropriat stabilită la instanţa de fond, de 18 €/mp, răspunde cerinţelor stabilite de art. 26 din Legea nr. 33/1994, neputând fi reţinut punctul de vedere al apelantei, că aceasta nu reflectă valoarea de piaţă a terenului sau că ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor pe seama pârâţilor.

În raport de toate aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile formulate , motiv pentru care, în temeiul art.296 C.pr.civilă a respins apelul formulat, ca nefondat, menţinând ca legală sentinţa atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)

[20] Dreptul la apărare – condiţii

Articolul 156 Cod procedură civilă spune că (1) „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.

(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise”.

Prin urmare, având în vedere expresia folosită de legiuitor „instanţa poate” înseamnă că instanţa nu este obligată să admită cererea pentru lipsă de apărare, ci poate să aprecieze temeinicia motivelor invocate de părţi şi să respingă cererea dacă nu este întemeiată.

Admiterea cererii de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare este condiţionată de îndeplinirea în prealabil, a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, obligaţie personală a părţii, ce nu are legătură cu asistenţa juridică acordată de avocaţi.

Dacă partea care a solicitat amânarea nu este prezentă, iar instanţa a găsit că cererea de amânare este neîntemeiată şi a respins-o în lipsa solicitării părţii, nu poate, din oficiu, să amâne pronunţarea pentru ca partea să depună concluzii scrise. (Decizia civilă nr. 980/9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).


.Prin decizia civilă nr. 980 din 9 decembrie 2010 curtea a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor, reţinându-se că este nefondată critica recurenţilor-pârâţi potrivit căreia li s-a încălcat dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, deoarece, pe de o parte apelul acestora a fost înregistrat la Tribunalul Prahova la data de 24 februarie 2010, aşa cum rezultă din fişa de repartizare aleatorie,

75

iar primul termen de judecată a fost la 7 septembrie 2010, prin urmare au avut timp suficient (peste 6 luni de zile) să discute cu un avocat, cu atât mai mult cu cât au avut apărător ales la instanţa de fond şi puteau lua legătura cu acesta.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 156 alin.1 Cod pr.civilă, instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, ori cererea apelanţilor pârâţi pentru lipsă de apărare nu s-a încadrat în dispoziţiile legale mai sus arătate, cu atât mai mult cu cât au avut cunoştinţă de termenul de judecată însă din data de 1 martie 2010, aşa cum rezultă din dovezile de citare (filele 7, 11 dosar apel).

Este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să amâne pronunţarea pentru a le da posibilitatea să depună concluzii scrise, deoarece potrivit alineatului 2 al articolului 156 Cod pr.civilă, când instanţa respinge cererea de amânare, va amâna pronunţarea, la cererea părţii, ori din cuprinsul cererii pârâţilor (fila 16 dosar apel) nu rezultă că ar fi solicitat acest lucru.

Rezultă aşadar că judecata apelului s-a făcut cu respectarea procedurii de citare, părţile fiind legal citate, respectându-se şi drepturile lor procesuale prin analizarea tuturor motivelor de apel invocate, răspunzându-se criticilor apelanţilor, hotărârea fiind dată cu respectarea dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod pr.civilă.

De altfel, este ştiut că potrivit dispoziţiilor art. 723 alin.1 Cod pr.civilă, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Este de asemenea nefondată şi critica potrivit căreia nu ar exista mandat legal pentru P I, persoană pusă sub interdicţie, deoarece tutorele PMI are acest mandat astfel că a existat o reprezentare legală în cauză.

Şi afirmaţiile recurenţilor-pârâţi potrivit cărora intimatul-reclamant P I este lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu sunt nefondate deoarece aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin dispoziţia nr.9935 din 28 iunie 2007 a fost instituită tutelă pentru acesta şi a fost numit în calitate de tutore fiul său numitul PMI care are atribuţia de a administra toate veniturile şi bunurile sale şi numai în interesul lui.

De altfel intimatul-reclamant a răspuns prin tutorele său, iar în cazul partajului judiciar nu este necesar încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, refuzul acestei instituţii nu poate duce la împiedicarea împărţelii.

Este nefondată şi critica privind existenţa autorităţii de lucru judecat în baza sentinţei civile nr. 13073/1983 pronunţată în dosarul civil 11930/1983 al Judecătoriei Ploieşti, deoarece nu sunt întrunite cele trei condiţii legale pentru a opera această excepţie, respectiv obiect, cauză, părţi.

Astfel prin prezentul dosar s-a solicitat ieşirea din indiviziune asupra terenului bun succesoral asupra căruia autorii părţilor au rămas în indiviziune în urma partajului judecătoresc parţial asupra construcţiilor soluţionat prin sentinţa mai sus amintită, tocmai starea de indiviziune menţinută asupra terenului a generat acest din urmă proces.

Şi critica potrivit căreia prezentul partaj ar fi afectat de nulitate pentru neparticiparea unui coindivizar este nefondată, deoarece în afara părţilor din proces un alt coindivizar nu există, persoana invocată, respectiv PM, a înstrăinat terenul supus partajului, drepturile sale asupra imobilelor partajate prin sentinţa civilă nr. 13073/1983 au fost înstrăinate intimaţilor-reclamanţi P.

Varianta de lotizare omologată de către instanţă este corect aleasă, deoarece aceasta respectă dispoziţiile art. 741 Cod civil şi art. 6739 Cod pr.civilă, s-a respectat mărimea cotelor părţi, natura bunului imobil, astfel că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor, variantele 1 şi 2 din raportul de expertiză Băiuţă Nicolae.

Susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că nu s-au omologat variantele 1 şi 2 din raportul de expertiză nu pot fi primite deoarece chiar aceştia nu au fost de acord cu aceste variante, ba mai mult au pus concluzii de respingerea acţiunii, astfel de concluzii fiind puse de altfel de apărătorul ales şi cu ocazia dezbaterii în fond a recursului.

Celelalte aspecte legate de modul de formare a loturilor în sensul fărâmiţării peste măsură a terenului şi alte aspecte de ordin tehnic, au fost rezolvate prin expertiza efectuată, la întocmirea

76

variantei de lotizare s-a avut în vedere că atât reclamanţii, cât şi pârâţii au în proprietate exclusivă o parte din construcţia edificată pe acest teren.

Susţinerile legate de modalitatea de administrare a probatoriilor sunt aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, care nu mai pot fi analizate în această fază extraordinară a recursului.

Concluzionând, curtea apreciază că recursul pârâţilor este nefondat şi va fi respins, ca atare, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod pr.civilă.

(Judecător Constanţa Pană)

[21] Nulitate recurs – nemotivare

Articolul 306 (1) Cod procedură civilă arată că „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alin. (2)”.

Instanţa de recurs nu poate să deducă motivele de nemulţumire ale părţii şi să facă o verificare de ansamblu a hotărârii, chiar dacă numai în ce priveşte nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 304, iar în capitolul din Codul de procedură civilă ce i-a fost rezervat, nu există un text similar celui înscris în art. 292 alin.2 Cod pr.civilă.

Dacă indicarea greşită a motivelor de recurs atrage nulitatea recursului, atunci când dezvoltarea lor nu face posibilă încadrarea din oficiu a acestora cu atât mai mult neindicarea motivelor de recurs, atrage această sancţiune.( Decizia nr. 1012/16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).


Prin decizia civilă nr. 1012 din 16 decembrie 2010, a fost admisă excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-reclamant şi s-a constatat nul recursul pârâţilor.

Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit.c Cod procedură civilă, cererea de recurs trebuie sa cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul si dezvoltarea lor.

Recursul se motivează, conform art.303 C. procedură civilă, prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind arătate limitativ de art. 304 pct.1-9 Cod procedură civilă.

Totodată, art. 306 alin.1 Cod procedură civilă prevede ca recursul este nul daca nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor care se refera la motive de ordine publica.

Prin urmare, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, dar si dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecata al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Numai indicarea greşită a motivelor de recurs obliga instanţa la o încadrare corecta a acestora, în condiţiile art. 306 alin.3 Cod procedură civilă, o asemenea obligaţie nefiind stabilita în sarcina instanţei în situaţia în care recurentul nu indica nici un motiv de recurs din cele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.

In cauza, recurenţii nu s-au conformat dispoziţiilor înscrise in art. 3021 si 304 Cod procedură civilă întrucât, în declaraţia de recurs, nu au indicat vreun motiv din cele prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres si limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea, va constata nul recursul.

77

(Judecător Constanţa Pană)

[22] Contestaţie în anulare specială. Noţiunea de „greşeală materială” în sensul art. 318 teza I Cod procedură civilă

Potrivit art. 318 teza I cod pr. civ. hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare speciale când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

Această dispoziţie legală are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, greşeli de fapt, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia nr. din 16.12.2010.

Prin Decizia nr. a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respinsă ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC GCS I. SRL, privind Decizia civilă nr. 746 din 4 octombrie 2010 pronunţată de aceiaşi instanţă, în contradictoriu cu intimaţii AVAS, SC C.I., şi AVAS. – D.V..

Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 746/04.112010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost admis recursul declarat de AVAS – intima în prezenta contestaţie, a fost modificată în tot hotărârea instanţei de apel şi menţinută sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Împotriva aceste decizii a formulat contestaţie în anulare petenta din dosarul de fond, indicând drept temei juridic al căii extraordinare de atac dispoziţiile art. 318 al. teza I Cod pr. civ.După cum se ştie contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare şi comună.Ca orice cale extraordinară de atac acesta nu poate fi promovată decât pentru motivele prevăzute expres de lege.

Ori, potrivit textului de lege invocat chiar de contestatoare ca temei juridic pentru demersul său judiciar şi care reprezintă sediul materiei pentru contestaţia în anulare specială, hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu respectiva cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

Această dispoziţie legală are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, greşeli de fapt, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale.

Aşa cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţă eroarea la care face referire art. 318 teza I Cod pr. civ. trebuie să fie în legătură cu aspecte formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, pe calea contestaţiei în anulare specială nefiind admisibil a se examina justeţea soluţiei pronunţate.

Ori, aspectele învederate de contestatore în cuprinsul contestaţiei vizează tocmai modul în care instanţa de recurs a soluţionat cauza cu care a fost investită, susţinerile sale încadrându-se în categoria celor care ţin de judecata propriu-zisă.

Astfel, potrivit susţinerilor contestatoarei greşelile materiale constau în neobservarea şi neanalizarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei, respeciv a rapoartelor de evaluare ce descrieau şi evaluau imobilele afectate de cele trei ipoteci.

Aşa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente aceste aspecte vizează eventuale greşeli de judecată, iar nu greşeli materiale în sensul dispoziţiilor art. 318 teza I Cod pr. civ.Pentru toate motivele arătate şi având în vedere dispoziţiile art. 320 Cod pr. civ. Curtea a respins contestaţia în anulare ca nefondată.

78

(Judecător Adriana Maria Radu)

79

Decizii RelevanteTrimestrul IV 2010

Secţia Comercială şi de Contencios

Administrativ şi Fiscal

[1] Activităţi curente desfăşurate de debitor în perioada de observaţie. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 46 alin. 1 din Legea nr .85/2006 privind procedura insolvenţei.

Neîncadrându-se în sfera activităţilor curente, exemplificate de dispoziţiile art. 3 pct. 14 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, creanţele asociaţilor reprezentând creanţe subordonate conform art. 123 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, acestea trebuie înscrise la masa credală cu respectarea ordinii de preferinţă, în raport de această ordine putând fi efectuată şi plata lor.

Cât timp nu s-a făcut dovada că plata a fost efectuată de debitor în desfăşurarea activităţilor curente, erau îndeplinite cerinţele pentru anularea plăţii efectuate de administratorul-asociat unic către el-însuşi, în baza dispoziţiilor art. 46 alin. 1 din aceeaşi lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1560 din 7 octombrie 2010.

80

În temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea insolvenţei 85/2006, administratorul judiciar S. A. IPURL a formulat cerere de anulare a plăţilor efectuate după deschiderea procedurii de administratorul societăţii SC D. SRL.

În motivarea cererii administratorul arată faptul că societatea debitoare a efectuat operaţiuni de încasări şi plăţi prin contul deschis la Raiffeisen Bank, conform extraselor de cont şi registrul de casă din luna mai 2009 şi situaţiile anexate în perioada 04.05.2009-29.05.2009, încasând suma de 37.490 lei de la SC I. L. SRL, reprezentând contravaloare chirie spaţiu. Din această sumă au fost achitate comisionul bancar în sumă de 204,35 lei , furnizori în sumă de 1786 lei şi 35.500 lei au fost ridicaţi în numerar de asociatul unic, reprezentând aportul asociatului.

În luna mai 2009, după deschiderea procedurii, administratorul societăţii a efectuat plăţi în sumă de 35.500 lei către sine, reprezentând datorii către asociatul unic, pentru care nu a fost depusă nici o cerere de creanţă, în condiţiile în care debitoarea avea datorii restante către creditorii bugetari în sumă de 7.949 lei şi în condiţiile în care nu au fost acoperite cheltuielile cu procedura, conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 85/2006.

S-au anexat situaţia plăţilor prin casă şi bancă, iar în temeiul art. 46 din Legea 85/2006 s-a solicitat anularea plăţii sumei de 35.500 lei şi obligarea administratorului statutar F. C. la restituirea acestei sume.

Prin sentinţa nr. 253 din 20 mai 2010 Tribunalul a admis cererea de anulare a plăţilor efectuate după deschiderea procedurii de administratorul societăţii SC D. SRL, formulată de administratorul judiciar S. A. IPURL, anulându-se plata sumei de 35.500 lei făcută către F. C. şi l-a obligat pe acesta la restituirea sumei respective şi aducerea acesteia la masa credală.

Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a apreciat că pârâtul F. C. nu a făcut dovada că plata sumei de 35.500 lei, efectuată după deschiderea procedurii, a reprezentat plata către creditori, pentru continuarea desfăşurării activităţilor curente, aceasta nefiind efectuată sub supravegherea administratorului judiciar.

Cum plata acestei sume, aşa cum a arătat iniţial pârâtul, s-a făcut către el însuşi în calitate de asociat, ca datorie a societăţii către acesta, judecătorul sindic a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.46 din Legea nr.86/2006, plata fiind nulă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul F. C., care a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Astfel, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că plăţile au fost efectuate cu încălcarea prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, întrucât după deschiderea procedurii insolvenţei societatea a desfăşurat în continuare activitate sub administrarea sa, la data de 15.05.2009 depunându-se la A.F.P., sub numerele 20592 şi 20593, declaraţii privind obligaţii de

plată către bugetul de stat, obligaţii născute în urma activităţii desfăşurate după deschiderea procedurii insolvenţei şi care au fost înscrise la masa credală.

În consecinţă, a apreciat recurentul, activitatea desfăşurată de el se încadrează în prevederile art. 49 alin. 1 lit. a din Legea insolvenţei nr. 85/2006 şi, în conformitate cu art. 46, plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule, în afara cazurilor prevăzute la art. 49.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii formulată de lichidatorul judiciar.

Curtea a reţinut că prin sentinţa nr. 110/12.03.2009 a judecătorului-sindic s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei SC D. SRL, fiind desemnat administrator judiciar S. A. IPURL.

În luna mai 2009 administratorul debitoarei, F.C., a încasat de la debitorii societăţii în insolvenţă suma de 35.500 lei, conform situaţiei plăţilor rezultând din documentele contabile ale debitoarei şi extrasele de cont; această sumă a fost ridicată ulterior de acelaşi administrator, fără a fi înştiinţat administratorul judiciar, cu titlu de retragere aport asociat.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, pe perioada de observaţie debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii

81

curente: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h) şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.

Prin perioada de observaţie se înţelege perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării în faliment, astfel cum este definit termenul în dispoziţiile art.3 pct.15 din acelaşi act normativ.

De asemenea, activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate; b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora; c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.

Pe de altă parte, conform art. 46 din Legea 85/2006 toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic.

Or, cât timp recurentul-pârât nu a făcut dovada că această sumă a fost plătită de debitor în desfăşurarea activităţilor curente, astfel cum acestea sunt exemplificate mai sus, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a constatat îndeplinite cerinţele pentru anularea plăţii efectuate de administratorul-asociat unic către el-însuşi.

Curtea a constatat totodată că, deşi iniţial pârâtul a susţinut că suma de 35.500 lei a fost destinată plăţii chiriei şi întreţinerii spaţiului închiriat de debitoare, în faţa instanţei de recurs a confirmat că plata constituie, în fapt, aportul său la capitalul debitoarei, astfel cum este înscrisă operaţiunea în evidenţele contabile ale societăţii.

Or, neîncadrându-se în sfera activităţilor curente, potrivit dispoziţiilor legale mai sus reţinute, creanţele asociaţilor reprezentând creanţe subordonate conform art. 123 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, acestea trebuie înscrise la masa credală cu respectarea ordinii de preferinţă, în raport de această ordine putând fi efectuată şi plata lor.

Afirmaţiile recurentului privind depunerea declaraţiilor privind obligaţiile de plată către bugetul de stat au fost considerate nerelevante, astfel încât, constatând încălcarea dispoziţiilor legale imperative şi îndeplinirea condiţiilor de constatarea nulităţii plăţii, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.

[2] Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea creditorului. Situaţie tranzitorie. Valoarea-prag a creanţei prevăzută de dispoziţiilor art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Potrivit art. 149 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii , şi cu codul de procedură civilă, care prin art. 725 arată că dispoziţiile noi de procedură se aplică din momentul intrării lor în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.

Modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă o normă de procedură, de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie, cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu se solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru o valoare modică în actualele condiţii economice de blocaj financiar.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1998 din 25 noiembrie 2010.

82

Creditoarea A.F.P. a solicitat instituirea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC V. T. SRL.

În motivarea cererii a arătat că debitoarea se află în stare de insolvenţă prin incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, fiind în încetare de plăţi de peste 30 de zile, creanţa datorată fiind de 34.653 lei, conform titlului executoriu depus la dosar.

În drept au fost invocate dispoziţiilor art. 26, 31, 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Debitoarea nu a formulat contestaţie în termenul prev. de art. 33 alin.2 din Legea 85/2006. Prin sentinţa nr. 1430/14.10.2010 Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei

A.F.P. în contradictoriu cu debitoarea SC V. T. SRL.Pentru a pronunţa această sentinţă judecătorul sindic a reţinut că pentru deschiderea

procedurii de insolvenţă se impune dovedirea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.1 şi art. 3 din Legea 85/2006.

În baza art. 3 pct.1 lit. a din lege insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori, iar în baza art.3 pct.12 “cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie”.

A mai reţinut că acest ultim articol privind valoarea prag a creanţei a fost modificat prin Legea nr.169 din 14 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial la data de 21 iulie 2010, stabilindu-se o valoare prag de 45.000 lei, iar cererea creditoarei vizând creanţa de 34.653 lei este situată sub valoarea prag prevăzută de lege, neîndeplinind condiţia prev. de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs creditoarea, care a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recurenta a arătat că prin cererea nr. 82094/18.02.2010 a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei privind pe debitoare, întrucât are de recuperat o creanţă în sumă totală de 34.653 RON, iar din actele dosarului rezultă că debitoarea se află în stare de insolvenţă prin incapacitate vădită de plată a datoriilor certe şi exigibile cu sumele de bani disponibile, fiind în încetare de plaţi de peste 30 zile, aşa cum prevede art. 31 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Precizează că a solicitat ca debitoarea să fie supusă procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, având în vedere că este titulara unei creanţe la bugetul consolidat al statului în cuantum mai mare de 30.000 RON, valoare prag prevăzută de lege la momentul depunerii cererii, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă, neachitată nici până în prezent, ca o consecinţa a stării de insolvenţa care durează de peste 30 de zile.

Consideră că judecătorul sindic a apreciat eronat probele administrate în cauză, întrucât valoarea prag a fost majorată de la 30.000 lei la 45.000 lei conform noului act normativ care a intrat

în vigoare la data de 24.07.2010, însă cererea a fost introdusă în data de 23.02.2010, cu mult timp înainte de apariţia ultimelor modificări.

Curtea a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. 1 coroborate cu art. 3 pct. 6 şi 12 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, în sensul că un creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii de insolvenţă este acela care are împotriva patrimoniului debitorului de recuperat o creanţă minimă de 45.000 lei .

Este adevărat că la data depunerii cererii de către creditoare valoarea prag a creanţei pentru admisibilitatea cererii era de 30.000 lei, art. 3 pct. 12 suferind modificări cu privire la valoarea prag a creanţei prin Legea nr. 169/2010.

Criticile invocate de recurentă au fost considerate nefondate, având în vedere că potrivit art. 149 din Legea 85/2006 dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii, şi cu codul de procedură civilă, care prin art. 725 arată că dispoziţiile noi de procedură se aplică din momentul intrării lor în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.

Modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă o normă de procedură, de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie, cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu

83

se solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru o valoarea modică în actualele condiţii economice de blocaj financiar, urmărindu-se şi degrevarea instanţelor de soluţionarea unor cauze de mică importanţă.

La data analizării cererii creditoarei în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate impuse de lege se aflau în vigoare noile cerinţe impuse de art. 3 pct. 12 din Legea 85/2006, care impunea ca şi condiţie de deschidere a procedurii ca valoarea prag a creanţei invocate de creditor să fie de minim 45.000 lei, iar creanţa de recuperat era sub acest prag.

Pe de altă parte, adoptarea acestei soluţii înlătură discriminarea ce s-ar putea crea prin aplicarea unui tratament diferenţiat debitorilor aflaţi în aceeaşi conjunctură, înrăutăţindu-se situaţia celor care au o datorie mai mică, dar împotriva cărora ar trebui deschisă procedura insolvenţei, conform vechii legi, în raport cu cei care ar avea o datorie mai mare, în speţă de peste 30.000 lei, dar nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 85/2006 republicată, aşa cum a fost modificată la data de 24.07.2010 prin Legea nr. 169/2010.

În această situaţie Curtea, în raport cu art. 312 din Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

[3] Procedura insolvenţei. Răspunderea membrilor organelor de conducere. Legea 85/2006, art. 138 lit d şi e

În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.


Creditoarea AVAS B a solicitat autorizarea comitetului creditorilor S.C. N 91 S.R.L. pentru depunerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâţilor E. I. şi a E.I.C. foşti administratori ai debitoarei, pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 alin.1 lit. d şi e din Legea 85/2006.

Prin sentinţa nr. 1201/17.09.2010 judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Prahova a respins ca neîntemeiată cererea formulată de AVAS, privind angajarea răspunderii pârâţilor E.I. şi E.I.C. pentru plata pasivului debitoarei SC N 91 SRL.

S-a reţinut că în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 alin 1 lit. d şi e din Legea 85/2006 deoarece din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că cifra de afaceri, respectiv veniturile din exploatare ale debitoarei au scăzut an de an, ca o consecinţă a lipsei de disponibilităţi pentru activitatea de aprovizionare. Lipsa de lichidităţi a fost cauzată şi de volumul dobânzilor şi comisioanelor calculate şi reţinute de BRD Filiala Câmpina din Contul curent al societăţii, ceea ce a condus la faptul ca societatea să nu poată achita datoriile către bugetul de stat şi asigurările sociale, în unele cazuri.

Expertul a mai arătat că aşa cum rezultă din balanţele de verificare, pentru ca societatea să poată continua activitatea de aprovizionare – producţie - desfacere comercială şi a asigura în unele cazuri sumele necesare pentru plata dobânzilor şi a comisioanelor calculate şi încasate de bancă, administratorii au împrumutat societatea periodic, an de an cu diverse sume de bani. Lipsa de lichidităţi a făcut ca la data de 31 decembrie 2007 data intrării în procedura de insolvenţă, suma împrumutată şi nerestituită de societate către administratorii să fie de 73.060 lei.

84

Faţă de probele administrate, instanţa de fond a reţinut ca în cauză nu rezultă culpa administratorilor în ceea ce priveşte starea de insolenţă a societăţii debitoare, şi ca atare cererea creditoarei s-a constatat a fi neîntemeiată.

Împotriva sentinţei 1201/17.09.2010 a declarat recurs AVAS., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de antrenare a răspunderii promovate împotriva pârâţilor administratori şi obligarea acestora în solidar la plata sumei de 54.587, 96 lei.

Susţine recurenta că instanţa de fond la pronunţarea soluţiei nu a avut în vedere ca prin OUG nr.95/14.10.2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003 a fost reglementată cesiunea creanţelor bugetare restante existente în evidenţele CNAS la data de 30.06.2003 pentru care aceasta deţine titluri executorii legal constituite, către AVAS.

Mai arată creditoarea, administratorii societăţii au continuat activitatea în societate cu orice preţ, prin orice mijloace, chiar dacă acestea erau vădit ruinătoare pentru societate şi nu puteau decât sa întârzie încetarea de plaţi, fără a duce la evitarea ei.

Neachitarea obligaţiilor financiare ale societăţii, chiar şi în condiţiile în care administratorii au împrumutat societatea an de an cu diverse sume de bani în vederea procurării de lichidităţi, pe fondul contractării unor credite ce nu puteau fi restituite, a reprezentat un mijloc ruinător de a procura societăţii fonduri.

Mai arată recurenta că administratorii, faţă de situaţia în care se afla societatea trebuia să ceară aplicarea procedurii insolvenţei atâta timp cât pasivul era mai mic şi creditorii aveau astfel posibilităţi mai mari de îndestulare.

Contrar acestor obligaţii, pârâţii au preferat ca sursă de finanţare arieratele bugetare şi creditele neperformante obţinute cu scopul de a întârzia încetarea de plăţi.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, susţine recurenta, rezultă că pârâţii se fac vinovaţi de ajungerea societăţii în încetare de plaţi, întrucât nu şi-au îndeplinit toate obligaţiile legale privind administrarea societăţii, dispunând efectuarea unor operaţiuni care practic au determinat încetarea de plăţi, fapte prevăzute de art.138 alin.(1) lit d şi e din Legea nr.85/2006.

Recursul este nefondat .S-a reţinut că răspunderea membrilor organelor de conducere din cadrul societăţii debitoare

aflată în faliment poate fi dispusă numai în condiţiile art. 138 din Legea 85/2006 . Textul alin. 1 al art. 138 din Legea 85/2006 enumera categoriile de persoane cărora le sunt

aplicabile dispoziţiile acestui articol şi anume membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele arătate expres în continuare în text .

Din examinarea faptelor enumerate la alin. 1 rezultă că ele pot fi, în mod obiectiv, săvârşite numai de asemenea persoane, legal investite, cu atribuţii de conducere, de autoritate şi de dispoziţiile sau de supraveghere, precum şi de acele persoane care au uzurpat asemenea prerogative. În cazul societăţilor comerciale supuse regimului Legii 31/1990 organele de conducere vizate de art.

138 sunt cele menţionate în art. 70-73 din Capitolul I al Titlului III, administratorii societăţii, indiferent de forma acesteia.

Dar răspunderea organelor de conducere, nu poate fi dispusă decât în condiţiile art. 138 din Legea 85/2006, şi în cazul dovedirii săvârşirii faptelor enumerate în acest text.

Prin motivele de recurs, creditoarea AVAS arată ca şi fapte săvârşite de administratorii societăţii cele prevăzute de art. 138 alin 1 lit. e şi d din Legea 85/2006.

Arată recurenta, că foştii administratorii în exercitarea atribuţiilor lor, abuzând de prerogativele conferite de lege, au mărit în mod fictiv pasivul societăţii şi că din analiza situaţiei pe care au făcut-o având în vedere bilanţul contabil din data de 31.12.2007 (primit de la DGFP Prahova ) a constatat ca debitorul avea active imobilizate de 2.165 lei, stocuri de 26.043 lei şi creanţe de recuperat de 12.604 lei, bunuri şi respectiv titluri de creanţa pe care administratorii societăţii nu le-au pus la dispoziţia lichidatorului judiciar în vederea valorificării şi recuperării lor.

Dar, din expertiza dispusă a fi efectuată în cauză de către instanţa de fond, rezultă că starea de insolvenţă a societăţii nu poate fi imputată administratorilor acesteia.

Astfel, arată expertul prin concluziile sale, urmare verificării documentaţiei societăţii rezultă că documentaţia prin care s-a solicitat de creditoarea DGFP deschiderea procedurii de insolvenţă

85

conţine date eronate în ceea ce priveşte patrimoniul societăţii. Din bilanţul contabil al anului 2007 rezultă că valoarea activelor imobilizate era de 210 lei, stocurile de 0 lei iar creanţele de recuperat de 15 lei .

Ca atare susţinerea recurentei că administratorii societăţii au deturnat o parte din activul societăţii în sensul că nu au pus la dispoziţia lichidatorului, activele şi bunurile societăţii în vederea valorificării sunt nefondate, deoarece practic acestea nu existau la data de 31 decembrie 2007 .

Din verificările făcute de expertul numit în cauză rezultă că nu se poate reţine în sarcina administratorilor nici fapta prevăzută de art. 138 alin 1 lit. d, deoarece pentru activitatea economico financiară aferentă anului 2005, 2006 şi 2007, debitoarea a respectat dispoziţiile Legii 82/ 1991 în ceea ce priveşte întocmirea şi tinerea situaţiilor financiar contabile.

Ca atare, din toate probele administrate în cauză, rezultă aşa cum a reţinut şi instanţa de fond că administratorii societăţii debitoare nu au nici o culpă în ajungerea societăţii în stare de faliment, acest lucru s-a datorat unor cauze independente, cum ar fi scăderea cifrei de afaceri şi respectiv a veniturilor încasate care a dus la imposibilitatea aprovizionării societăţii pentru continuarea activităţii şi plăţii datoriilor .

Cum pentru instituirea răspunderii prevăzută de art. 138 este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii pe lângă calitatea cerută de lege şi săvârşirea uneia sau a mai multor fapte ilicite prevăzute limitativ de art. 138 alin.1, existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie, condiţii care nu se regăsesc în cauză, sentinţa instanţei de fond prin care cererea creditoarei a fost respinsă este legală, motiv pentru care în conformitate cu art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul creditoarei urmează a fi respins ca nefondat.

[4] Inadmisibilitatea cererii de revizuire formulate împotriva deciziilor din recurs care nu evocă fondul

Cod procedură civil, art. 322 pct.


Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti la nr. 66.1,2/114/2006, revizuenta SC B. SA a formulat cerere de revizuire a deciziei nr.887 din data de 19 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct.2 C.pr.civilă.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat că, potrivit art. 322 pct.2 Cod procedură civilă, revizuirea se poate cere şi atunci când instanţa „nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut”, prin lucru cerut se înţeleg numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele

acestuia şi au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii. Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de toate celelalte, ce pot fi formulate de părţi în proces, constă în aceea că prin pronunţarea asupra lor instanţa poate pune capăt litigiului, statuând prin admitere sau respingere, în acea parte a hotărârii care poate fi pusă în executare - dispozitivul.

Revizuenta a mai arătat că debitoarea SC B. SA şi administratorul judiciar SC F.& F. I. C. IPURL au formulat la data de 26.09.2007 cereri de închidere a procedurii insolvenţei în dosarul nr.66/114/2006 al Tribunalului Buzău. Cererile de închidere a procedurii insolvenţei erau întemeiate, aşa cum rezultă din expertiza tehnică contabilă dispusă de judecătorul sindic, expertiză care a scos în evidenţă că debitoarea SC B. SA şi-a achitat toate datoriile din plan şi pe cele curente. În legătură cu creanţa de 3.676.725 lei solicitată de D.G.F.P. Buzău, expertiza arată că acest creditor a refuzat preluarea bunurilor proprietatea sa, conform dispoziţiilor planului de reorganizare judiciară.

Ulterior, prin sentinţa nr.585/25.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, expertiza contabilă a fost confirmată, instanţa constatând că debitoarea SC B. SA nu datorează nicio sumă de bani creditorului D.G.F.P. Buzău, creanţa fiind stinsă prin novaţie. Cu toate acestea nici Tribunalul Buzău şi nici Curtea de Apel Ploieşti nu s-au pronunţat asupra acestei cereri.

86

Revizuenta a mai arătat că cererea de revizuire este admisibilă, deoarece prin această decizie pricina s-a judecat în recurs, fiind administrate probe cu înscrisuri nou care au fost determinante în pronunţarea soluţiei de către instanţa de control judiciar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă prevăd expres că „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”,astfel că hotărârea a cărei revizuire se solicită evocă fondul, fiind pronunţată pe baza unor înscrisuri administrate în recurs, care au fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei, astfel că sunt îndeplinite cerinţele art. 322 pct.2 Cod procedură civilă.

Examinând cererea de revizuire, Curtea a reţinut următoarele:Prin sentinţa nr. 40 din 12 ianuarie 2010 Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de

creditorul D.G.F.P. Buzău, însuşită de către D.G.F.P. Constanţa şi în temeiul art. 105 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus începerea procedurii falimentului debitorului SC B. SA Buzău, în temeiul art.107 alin 2 din Legea privind procedura insolvenţei, a desemnat lichidator pe R.S. SPRL, cu o retribuţie de 600 lei sau 10 % din vânzări care va îndeplini atribuţiile prevăzute de art.25 din Legea nr. 85/2006, a dispus, în temeiul art.107 alin.2 din Legea privind procedura insolvenţei, dizolvarea societăţii debitoare şi ridicarea dreptului de administrare al debitorului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs debitoarea SC B. SA şi administratorul judiciar F. & F. I. C. IPURL,, iar prin decizia nr. 887/19 mai 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondate ambele recursuri, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare invocate.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. 1 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile expres prevăzute de pct. 1-9.

Rezultă că se poate formula cerere de revizuire numai împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Condiţia de admisibilitate a cererii de revizuire formulată împotriva unei hotărâri pronunţată în recurs este aşadar ca hotărârea atacată cu revizuire să evoce fondul, întrucât, faţă de motivele expres prevăzute de art. 304 pct. 1-9, revizuirea nu poate privi decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei dedus judecăţii, motivele de revizuire vizând ca regulă situaţia de fapt.

Aceasta înseamnă că s-a efectuat o examinare a raportului juridic dedus judecăţii, prin prisma probelor administrate în cauză, condiţia fiind îndeplinită atunci când prin hotărârea a cărei revizuire se solicită s-a admis recursul, s-a casat sau modificat hotărârea recurată şi instanţa de recurs a evocat fondul, atunci când instanţa de recurs a stabilit o altă stare de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare.

Decizia pronunţată în recurs, a cărei revizuire se solicită, decizie prin care curtea a respins recursurile ca nefondate, nu evocă fondul.

Instanţa de recurs nu a efectuat o examinare a raportului juridic dedus judecăţii, prin prisma probelor administrate în cauză, prin stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reţinută la fond, a constatat că motivele de nelegalitate a sentinţei recurate sunt nefondate şi a respins recursurile, pentru considerentele menţionate, ca nefondate.

Pentru aceste motive, faţă de dispoziţiile art. 322 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea a constatat că cererea de revizuire este inadmisibilă, considerente pentru care a respins cererea de revizuire formulată împotriva deciziei nr.887 din data de 19 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, ca inadmisibilă.

[5] Poprirea asigurătorie. Condiţiile necesare înfiinţării popririi.

Cod procedură civilă, art.591 alin

Poprirea asigurătorie este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o

87

terţă persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor. Pentru înfiinţarea popririi asigurătorii sunt necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: creanţa să fie constatată printr-un act scris; creanţa să fie exigibilă, reclamantul să facă dovada că a intentat acţiunea civilă.


Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Prahova la data de 09.08.2010 şi înregistrată sub nr.4439/105/2010, reclamanta SC GC SRL a chemat în judecată pârâta SC R SRL pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor pârâtei debitoare până la concurenţa sumei de 4.500.000 lei.

În motivarea cererii de poprire asiguratorie se arată că, în baza contractului de execuţie nr. 483/05.05.2008 au fost emise facturi fiscale de 9.092.904,12 lei semnate şi ştampilate de debitoare.

Ulterior, debitoarea a recunoscut creanţa şi printr-o plată parţială, datorând în continuare suma de 8.520.404,28 lei. Prin sentinţa nr. 74/2010 constatând îndeplinirea condiţiilor caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei Tribunalul Prahova a admis cererea şi a ordonat debitoarei să plătească în 10 zile suma de 8.520.404,28 lei, debitoarea formulând două cereri distincte de anulare a ordonanţei de plată şi exercitându-şi în continuare drepturile procesuale cu rea-credinţă, pentru a evita pe cât posibil achitarea restanţelor contractuale. Constatând aceste încercări de tergiversare reclamanta a arătat că a solicitat înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor debitoarei, iar în dosarul 3190/105/2010, soluţionat prin încheierea din 07.07.2010 s-a admis cererea acesteia şi au fost obligaţi la plata unei cauţiuni de 400.000 lei. În aceste condiţii, pentru a evita înfiinţarea popririi, debitoarea a propus o convenţie privind eşalonarea plăţii debitului, pe care reclamanta arată că a acceptat-o, având în vedere posibilităţile unui debitor de a amâna judecarea cauzei, încheindu-se astfel contractul de tranzacţie din 15.07.2010. Din această cauză reclamanta arată că nu a mai depus cauţiunea la care instanţa o obligase, poprirea fiind desfiinţată de drept. După încheierea acestei convenţii debitoarea nu a achitat decât primele două rate, în valoare de 1.500.000 lei pentru ca ulterior, să refuze îndeplinirea obligaţiilor asumate. Pentru aceste motive reclamanta a solicitat admiterea cererii, fără obligarea la plata unei cauţiuni, iar, dacă instanţa consideră necesară stabilirea unei cauţiuni solicită stabilirea unui cuantum rezonabil.

Pe cale de întâmpinare, pârâta SC R SRL a solicitat respingerea cererii de înfiinţare a popririi formulată de reclamantă.

În motivarea acesteia, a arătat că reclamanta nu are o creanţă contra sa. Astfel, împotriva sentinţei 74/2010 pârâta a formulat cerere în anulare, aflată pe rol, cale de atac fiind formulată şi împotriva măsurii de instituire a popririi prin încheierea din 07.07.2010. În paralel, între reprezentanţii societăţilor s-au desfăşurat negocieri pentru soluţionarea amiabilă a litigiilor, ce au condus la încheierea contractului de tranzacţie judiciară din 15.07.2010. Or, potrivit art. 4 din acesta, reclamanta trebuia să nu întreprindă nicio măsură de executare a sentinţei 74/2010 şi a

încheierii de poprire din 07.07.2010, sub sancţiunea plăţii de daune interese evaluate la 6.000.000 lei clauză penală. Or, accesând portalul Judecătoriei Ploieşti arată că a observat existenţa unei cereri de încuviinţare a executării silite împotriva pârâtei-reclamantă, făcută de reclamanta pârâtă la 19.07.2010, deci cu încălcarea art. 4 din convenţia dintre părţi. Faţă de aceste aspecte, la 04.08.2010 a notificat reclamanta cu privire la încălcarea obligaţiei de „a nu face” asumată prin tranzacţie şi la invocarea clauzei penale de 6.000.000 lei care conduce la compensarea legală a sumelor pe care le mai avea de plătit şi la solicitarea de achitare din partea acesteia a diferenţei de 1.500.000 lei.

Pârâta-reclamantă reconvenţional mai precizează că până la acea dată îşi respectase angajamentele din convenţie, plătind primele 2 rate stipulate în aceasta, a doua la data de 30.07.2010. Ca urmare a acestor aspecte pârâta - reclamantă reconvenţional a arătat că a operat o compensare legală a celor două creanţe, ea nedatorând o sumă reclamantei pârâte.

Pe cale de cerere reconvenţională pârâta - reclamantă SC R SRL a solicitat instituirea unei popriri asigurătorii asupra sumelor deţinute de partea adversă la terţii Raiffeisen Bank SA şi BCR SA, până la concurenţa sumei de 1.500.000 lei.

În motivarea acesteia, a arătat că deţine împotriva reclamantei-pârâte o creanţă de 1.500.000 lei, aşa cum a explicat în întâmpinare, creanţa este constatată prin înscris (contractul de tranzacţie

88

judiciară din 15.07.2010), este exigibilă şi există acţiune pe rol (acţiunea în anulare înregistrată sub nr. 1796/105/2010).

Prin încheierea pronunţată în data de 18 august 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate cererile formulate.

Prima instanţă a constatat că potrivit art. 597 Cod procedură civilă poprirea asiguratorie se poate înfiinţa în aceleaşi condiţii cu sechestru asigurător şi că potrivit art. 591 alin. 1 Cod procedură civilă creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi exigibilă poate solicita înfiinţarea sechestrului asigurător, dacă dovedeşte că a intentat acţiune, el putând fi obligat la plata unei cauţiuni.

Tribunalul a reţinut că, în speţă, problema esenţială pentru stabilirea necesităţii înfiinţării popririi asigurătorii, până la aprecierea oportunităţii acesteia priveşte existenţa creanţei (eventual constatată şi prin act scris) invocată în favoarea lor de ambele părţi cu interese contrare şi în acest context a analizat raporturile juridice dintre părţi.

A constatat că tranzacţia din 15.07.2010, are rolul de a modifica raporturile juridice dintre părţi şi de a le clarifica, că nu reprezintă o „tranzacţie judiciară”, aşa cum este intitulată, pentru simplul motiv că încă nu a ajuns să fie prezentat instanţei, dar este totuşi „legea părţilor”, care puteau modifica în modul dorit raportul juridic dintre ei. S-a mai reţinut că este disputat de părţi rămânerea acestuia în fiinţă sau încetarea sa, reclamanta-pârâtă arătând că acesta a încetat de drept pentru neplata ratelor, conform art. 8 din contract (revenindu-se deci la situaţia anterioară şi implicit la exigibilitatea obligaţiilor şi probarea lor cu înscrisurile anterioare contractului), pârâta-reclamantă arătând dimpotrivă că respectivul contract a fost încălcat de partea adversă care, în aceste condiţii îi datorează, conform art. 4 6.000.000 lei despăgubiri (clauză penală).

S-a mai reţinut că şi într-o argumentare şi în cealaltă esenţială este respectarea de către reclamantă-pârâtă a obligaţiei de a nu face, asumată prin contract, or, în ceea ce priveşte condiţia actului scris, corolar al condiţiei existenţei creanţei, era evident că aceasta nu se referă doar la existenţa unui contract între părţi (pe care, de altfel, una dintre părţi îl consideră încetat şi implicit consideră o revenire la situaţia anterioară, guvernată din punct de vedere probatoriu de alte înscrisuri), ci la un înscris care emană de la debitor sau care îi poate fi opus în mod direct, iar nu în urma unor constatări ulterioare de fapt şi de drept, cum este cazul în speţă, unde pentru stabilirea creanţei (respectiv a părţii debitoare sau creditoare) este necesară analizarea operării/neoperării unei situaţii de încetare a contractului „de tranzacţie judiciară” din 15.07.2010.

Instanţa de fond a mai menţionat că, simpla existenţă a acestor condiţii, ce pot fi asimilate unor condiţii de admisibilitate, nu justifică instituirea popririi, temeinicia (oportunitatea) măsurii trebuind a fi dovedită, conform principiilor generale edictate de art. 1169 Cod civil, de cel ce o solicită şi că, logica instituirii măsurilor asigurătorii este uşurinţa în executarea silită ulterioară a obligaţiei, art. 596 Cod procedură civilă arătând că „valorificarea bunurilor sechestrate (implicit poprite) nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu executoriu”.

Dacă pentru executarea silită ulterioară nu ar apărea necesară o astfel de indisponibilizare, instanţa nu ar trebui să o dispună, pentru a nu limita liberul exerciţiu al dreptului de proprietate debitorului urmărit, peste ceea ce e absolut necesar executării obligaţiilor sale. O interpretare contrară a normei, în sensul limitării extrem de facile a atributelor dreptului de proprietate ale debitorului, limitată la verificarea formală a existenţei condiţiilor de admisibilitate ar fi contrară reglementării constituţionale şi legale a dreptului de proprietate (este evident că înscrierea unui popriri limitează vădit posibilităţile economice de a dispune de patrimoniul său, ale celui poprit).

S-a mai reţinut că părţile nu au făcut nici dovada unei periclitări a unei eventuale executări ulterioare a sumelor solicitate şi, cum, pentru stabilirea caracterului cert al creanţei invocate este necesară analiza raporturilor contractuale dintre părţi, instanţa considerând că instituirea unei măsuri asigurătorii care să împiedice partea asupra căreia s-ar institui să dispună de fondurile sale până la soluţionarea litigiului pe fond nu ar putea fi benefică nici circuitului economic şi nici creditorilor sau debitorilor părţilor.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta.Prima critică a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art.304 pct. 5

Cod procedură civilă, instanţa de fond încălcând principiile disponibilităţii şi contradictorialităţii 89

procesului civil, precum şi cel al dreptului la apărare al reclamantei, întrucât, deşi a menţionat în mod expres caracterul cert al creanţei sale rezultă din Contractul de execuţie lucrări şi actele subsecvente lui (facturi, situaţii de lucrări, etc.), instanţa de fond a lăsat necercetată aceasta apărare întemeindu-şi soluţia doar în raport cu contractul de tranzacţie din 15.07.2010. Totodată, mare parte din împrejurările avute în vedere de instanţa la motivarea hotărârii recurate nu au fost puse în discuţia părţilor, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii conform căruia toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor şi al dreptului la apărare.

Cel de-al doilea motiv de recurs priveşte faptul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile referitoare la instituţia popririi asigurătorii „confundând” condiţiile de fond (existenţa creanţei, actul scris, exigibilitatea, existenţa unei acţiuni judiciare având ca obiect pretenţii) cu „condiţiile de formă”, mai mult a ignorat, susţinerile sale prin care a arătat ca dovada existentei creanţei sale certe este făcută de contractul de execuţie lucrări încheiat între părţi şi de înscrisurile subsecvente acestuia, însuşite de debitoare (facturi, situaţii de lucrări, etc.), motivând hotărârea luata exclusiv având în vedere Contractul de Tranzacţie Judiciara din data de 15.07.2010. Convenţia menţionată a fost încheiată în scopul „stingerii litigiului dintre părţi pe cale amiabilă” însă aceasta, în ceea ce priveşte creanţa sa, a produs doar efecte declarative şi nu constitutive de drepturi, contractul de tranzacţie neavând ca scop să le confere drepturi noi, ci numai să recunoască dreptul său de creanţa preexistent.

S-a mai arătat că în motivarea hotărârii se tratează ambele părţi ca şi când caracterul creanţelor ar fi identic, dar creanţa sa există şi este certă, indiferent de îndeplinirea obligaţiei de „a nu face”, ea avându-şi izvorul în Contractul de Execuţie lucrări şi actele emise în baza acestuia, în vreme ce îndeplinirea /neîndeplinirea obligaţiei de a nu face asumată de ea are relevanţă exclusiv pentru o viitoare, eventuală creanţă a pârâtei care s-ar naşte doar în eventualitatea în care s-ar constata ca şi-ar fi încălcat obligaţia.

Recurenta-creditoare a precizat că pârâta şi-a încălcat obligaţia de plată a ratei din data de 05 august 2010, fapt ce nu a fost contestat de aceasta, ceea ce a condus la încetarea de drept a convenţiei. În condiţiile în care, prin notificarea adresată la data de 04.08.2010, debitoarea invoca încălcarea de către recurentă a obligaţiei de „a nu face”, creanţele reciproce ale părţilor nu ar fi putut fi supuse compensării, decât în situaţia în care creditoarea ar fi recunoscut aceasta încălcare. Ori, prin notificarea transmisa debitoarei la data de 05.08.2010 au adus acesteia la cunoştinţa ca nu au încălcat nicio obligaţie asumată şi, în aceste condiţii, eventuala creanţa a debitoarei nu era una certa (nici măcar nu exista) şi nu putea interveni compensarea, având în vedere dispoziţiile art. 1144 şi urm. Cod Civil.

În ceea ce priveşte temeinicia instituirii popririi asigurătorii, aceasta a fost constatată de instanţa de judecată prin admiterea cererii de înfiinţare a popririi asigurătorii (Dosar nr. 3190/105/2010), iar oportunitatea rezultă din multitudinea de cereri de insolvenţă formulate împotriva debitoarei de alţi creditori şi aflate pendinte pe rolul Tribunalului Giurgiu, prin care se solicită deschiderea procedurii insolvenţei, din faptul ca are o creanţa scadentă de mai mult de 7

luni, că pârâta încearcă amânarea judecării cauzei privind creanţa sa şi din faptul că, după o „tăcere” mai mare de doua luni (03 mai-15 iulie) în care parata nu a achitat nimic din debitul restant, la momentul admiterii primei cereri de poprire asiguratorie (comunicată în 14.07.2010), au „găsit” resursele necesare să achite o parte din restanţa, acea măsură asiguratorie fiind singurul act prin care pârâta a putut fi „convinsă” să plătească.

S-a solicitat admiterea recursului şi în principal să se caseze hotărârea şi rejudecând cauza pe fond să se dispună înfiinţarea popririi asigurătorii asupra sumelor datorate de terţii popriţi debitoarei sale, respingerea cererii reconvenţionale.

În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că nu există motive de casare a hotărârii recurate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, admiterea cererii de poprire, menţinerea restului dispoziţiilor hotărârii atacate în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale.

În faţa instanţei de recurs, la primul termen de judecată din data de 05 octombrie 2010, debitoarea a învederat instanţei că nu a fost citată la adresa indicată prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond şi ca urmare a citării la o adresă greşită procedura de citare nu a fost îndeplinită, nici la fond şi nici în recurs.

90

La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2010, debitoarea a declarat recurs împotriva încheierii pronunţate la data de 18 august 2010, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii atacate, înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti deţinute de către reclamanta-pârâtă la terţii popriţi până la concurenţa sumei de 1.500.000 lei şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată - taxa de timbru şi onorariu avocat.

În motivare, s-a susţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 597 raportat la art. 591 alin. 1 Cod de procedura civila, respectiv că deţine împotriva reclamantei pârâte o creanţă în cuantum de 1.500.000 lei, că aceasta a fost constatată printr-un înscris, respectiv contractul de tranzacţie judiciara din 15.07.2010; că această creanţă rezultă dintr-un contract comercial şi prin urmare, conform art. 43 Cod Comercial, este exigibila fără trecerea vreunui termen şi că, pe rolul Tribunalului Prahova se afla dosarul nr. 1796/105/2010 având ca obiect acţiunea în anulare împotriva sentinţei comerciale nr. 74/15.02.2010, cu termen la data de 13.09.2010.

Recurenta a precizat că a formulat o cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub numărul 5547/105/2010 prin care a solicitat să se constate intervenită compensarea legala pentru suma de 4.500.000 lei şi obligarea pârâtei să le achite suma de 1.500.000 lei cu titlu de daune, cu termen de soluţionare la data de 18.05.2011.

Recurenta-pârâtă a formulat şi întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de creditoare şi admiterea recursului.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:

Motivul de recurs, formulat de reclamantă, referitor la faptul că instanţa de fond a încălcat principiile disponibilităţii şi al contradictorialităţii procesului civil, precum şi cel al dreptului la apărare este nefondat întrucât judecătorul a soluţionat litigiu în baza cererilor formulate de părţi şi în limitele sesizării, a acordat ambelor părţi dreptul de a se apăra dând posibilitatea acestora de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei.

Criticile care vizează fondul cauzei sunt fondate având în vedere faptul că judecătorul fondului a apreciat greşit că este important să fie analizate raporturile juridice dintre părţi şi nu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de lege pentru înfiinţarea popririi asigurătorii.

Poprirea asiguratorie este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor.

Pentru înfiinţarea popririi asigurătorii sunt necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: creanţa să fie constatată printr-un act scris; creanţa să fie exigibilă, reclamantul să facă dovada că a intentat acţiunea civilă (art.591 Cod procedură civilă).

Recurenta-reclamantă a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege, creanţa sa fiind exigibilă, constatată prin contractul de execuţie lucrări nr. 483/05.05.2008 şi a

facturilor emise în baza acestui contract, precum şi prin contractul de tranzacţie încheiat ulterior şi a făcut dovada că a formulat acţiune împotriva debitoarei, aflată pe rolul Tribunalului Prahova.

Mai mult, această creanţă a fost constatată şi de către instanţă, prin pronunţarea sentinţei nr. 74/2010, iar procesul se află în continuare pe rolul Tribunalului Prahova, fără posibilitatea valorificării titlului obţinut de către creditoare, în condiţiile formulării cererilor în anulare de către debitoare.

În scopul amânării executării somaţiei de plată, debitoarea a formulat două cereri distincte de anulare a sentinţei, la data de 06.04.2010 pe rolul Tribunalului Prahova fiind înregistrată o cerere în anulare a ordonanţei, cu nr.1796/105/2010, iar la data de 08.04.2010 aceeaşi debitoare a introdus o altă cerere în anulare a aceleiaşi ordonanţe, la aceeaşi instanţă, acţiune înregistrată sub nr.1861/105/2010, cu unicul scop de a se folosi de anumite prevederi procedurale în vederea amânării judecării cauzelor.

Constatând încercările numeroase ale debitoare de tergiversare a judecării cererii în anulare, creditoarea a solicitat tribunalului Prahova înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti deţinute de debitoare la terţii popriţi până la concurenţa sume de 6.000.000 lei. S-a format dosarul nr.3190/105/2010 soluţionat prin încheierea din 07.07.2010, când

91

instanţa a admis cererea obligând recurenta-reclamantă să achite o cauţiune de 400.000 lei. Pentru a evita înfiinţarea popririi asigurătorii asupra conturilor sale debitoarea a propus creditoarei o convenţie privind eşalonarea plăţii debitului restant. În aceste condiţii a fost încheiat un contract de tranzacţie judiciară în data de 15 iulie 2010 prin care s-a eşalonat plata debitului restant. Pentru acest motiv nu s-a mai depus cauţiunea la care instanţa o obligase pe creditoare, poprirea fiind desfiinţată de drept.

După încheierea convenţiei, debitoarea a achitat doar primele două rate din contract, adică 1.500.000 lei, pentru ca ulterior, invocând nerespectarea de către creditoare a obligaţiilor asumate prin contract a refuzat să-şi mai îndeplinească obligaţiile de plată pentru suma recunoscută ca fiind datorată.

Interpretând raporturile juridice dintre părţi instanţa de fond a dat prioritate contractului de tranzacţie încheiat de părţi în vederea soluţionării în mod amiabil al litigiului, reţinând că pentru stabilirea creanţei este necesar să se analizeze dacă a operat sau nu o situaţie de încetare a contractului de tranzacţie din 15 iulie 2010.

Aceste aspecte puteau fi invocate în analizarea cererii reconvenţionale, având în vedere faptul că debitoarea invocă o creanţă ce rezultă din contractul de tranzacţie dar în ceea ce o priveşte pe reclamantă care a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de lege, s-a apreciat greşit că verificarea formală a existenţei condiţiilor de admisibilitate ar fi contrară reglementării constituţionale şi legale a dreptului de proprietate. Rămânerea în fiinţă sau încetarea contractului de tranzacţie nu influenţează creanţa recurentei-reclamante care are alt izvor, prin contractul invocat de debitor procedându-se la eşalonarea plăţii.

Garanţia realizării creanţei sale atunci când va executa hotărârea judecătorească, constând în indisponibilizarea sumelor, se acordă creditorului nu debitorului.

Din dovezile administrate în cauză rezultă tendinţa de tergiversare de către intimată a îndeplinirii obligaţiilor pe care le are faţă de reclamanta-recurentă, recunoscute şi prin contractul de tranzacţie.

Termenele obţinute în acţiunea în anulare, tranzacţia încheiată şi neexecutată dovedesc faptul că intimata-recurentă, încearcă să se sustragă de la urmărire.

Mai mult, faptul că împotriva acestuia s-au formulat mai multe cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, creditorii invocând creanţe certe, lichide şi exigibile, dovedesc faptul că aceasta nu-şi onorează obligaţiile scadente cu regularitate, astfel că reţinerea instanţei de fond în sensul că nu s-a făcut dovada unei periclitări a unor eventuale executări ulterioare a sumelor solicitate nu este susţinută de probatorii sau de buna-credinţă a intimatei în încheierea şi executarea convenţiilor.

Instanţa investită cu cererile de poprire asigurătorie nu poate analiza conduita cărei părţi a creat situaţia conflictuală dintre acestea şi nici motivul încetării contractului de tranzacţie, ci numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Reaua-credinţă invocată de reclamanta-recurentă constând în aceea că debitoarea nu a respectat nici termenele de plată stabilite iniţial prin contract, fapt ce condus la pronunţarea sentinţei din somaţia de plată, şi nici termenele de plată convenite prin Contractul de Tranzacţie judiciară din 15 iulie 2010, ar fi prezentat relevanţă în situaţia în care creanţa sa nu ar fi fost scadentă.

Prin urmare şi în situaţia în care instanţa de fond ar fi dat eficienţă contractului de tranzacţie încheiat între părţi în vederea executării obligaţiei de către debitoare, se impunea admiterea cererii şi înfiinţarea popririi asigurătorii.

Măsura popririi asigurătorii care are un caracter temporar, numai până la finalizarea procesului principal, oferă posibilitatea adoptării unor măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice pe debitor ca în timpul procesului să-şi diminueze activul patrimonial.

Aşa cum susţine debitoarea-recurentă la data de 30 iulie 2010 datora reclamantei conform contractului de tranzacţie suma de 4.500.000 lei, dar pretinde la rândul său că reclamanta îi datorează sumele rezultate din clauza penală inserată în contractul încheiat tocmai în vederea executării creanţei rezultată din contractul de execuţie lucrări nr. 483/05.05.2008.

92

Sumele pretins datorate de reclamantă debitoarei-recurente nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, întrucât nu sunt certe, lichide şi exigibile şi nu putea interveni compensarea, având în vedere dispoziţiile art. 1144 şi urm. Cod Civil.

Creanţa debitoarei este o creanţă eventuală existenţa acesteia depinzând de modul de soluţionare a acţiunii introduse de recurenta-debitoare, de culpa în neexecutarea contractului de tranzacţie.

Convenţiile de înlăturare, limitare sau agravare a răspunderii nu au nici un efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.

Scopul clauzei penale este determinarea prin convenţia părţilor a întinderii prejudiciului în caz de neexecutare şi nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera printr-o altă prestaţie - clauză penală decât cea principală.

Până când nu se va stabili vinovăţia creditorului pentru sumele solicitate de debitor, deci până nu se va stabili că s-a produs încălcarea obligaţiei contractuale asumate, nu există o creanţă care să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune poprirea asiguratorie.

Clauza penală este datorată când sunt îndeplinite toate condiţiile acordării de despăgubirii, condiţii ce vor fi analizate de instanţa investită cu cererea debitoarei.

Faţă de aceste considerente Curtea, în temeiul art.312 raportat la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, a admis recursul creditoarei împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 august 2010 pronunţate de Tribunalul Prahova şi a încuviinţat, în temeiul art. 597 Cod procedură civilă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii pe conturile debitoarei-intimate, aflate la terţii popriţi-intimaţi până la concurenţa sumei de 4.500.000 lei.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 597 alin. 2, 591 alin. 1 şi art. 592 alin. 2 cod procedură civilă sa stabilit în sarcina creditoarei o cauţiune ce urmează a fi achitată în termen de 48 ore de la comunicarea deciziei. Nedepunerea cauţiunii se sancţionează cu desfiinţarea popririi în condiţiile prevăzută de art.592 alin.4 Cod procedură civilă .

În baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă s-a respins ca nefondat recursul formulat de debitoare, împotriva aceleiaşi încheieri, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzută de art. 304 Cod procedură civilă.

[6] Societate aflată în procedura insolvenţei, înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului constitutiv având ca obiect înstrăinarea părţilor sociale.

Legea nr.85/2006, art.42 abrogat ulterior prin Legea nr.277 din 7 iulie 2009

Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă care interzice, sub sancţiunea nulităţii, înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului-sindic, nu poate fi invocată abrogarea ulterioară a acestei interdicţii, debitorul având obligaţia să respecte toate hotărârile şi măsurile dispuse pentru derularea proceduri insolvenţeii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2010

Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 15.07.2010, împotriva rezoluţiei Directorului O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nr.4256/28.06.2010, petenta SC R P SRL a solicitat anularea acesteia şi admiterea cererii nr.26506/08.06.2010 privind înstrăinarea părţilor sociale.

În motivarea plângerii, petenta arată că a solicitat înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului constitutiv datorită înstrăinării părţilor sociale, dar cererea i-a fost respinsă pentru că, societatea fiind sub incidenţa Legii 85/2006 privind insolvenţa, trebuia să respectate dispoziţiile sentinţei nr.214/2009 în sensul că trebuia să se prezente acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.

S-a precizat că prin pct.147 al Legii nr.277/2009 a fost abrogat în întregime art.42 al Legii nr.85/2006, astfel că nu mai există atribuţia judecătorului sindic de încuviinţare a cesiunii părţilor sociale.

93

Prin sentinţa nr.808 pronunţată în data de 3 august 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins plângerea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin pct.147 al Legii nr.277/2009 a fost într-adevăr abrogat în întregime art.42 al Legii nr.85/2006 care prevedea că după deschiderea procedurii potrivit art.33, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile ori părţile lor sociale sau de interes deţinute de debitorul care face obiectul acestei proceduri.

Tribunalul a constatat că, în cauză prin sentinţa nr.214/2009 pronunţată de judecătorul-sindic în dosarul nr.1291/120/2009 al Tribunalului Dâmboviţa, s-a prevăzut obligaţia pentru asociaţii societăţii petente de a se prezenta acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.

Instanţa de fond a considerat că abrogarea art.42 din Legea nr.85/2006 nu poate conduce la ideea că este interzis judecătorului-sindic să dispună asupra aprobării înstrăinării părţilor sociale şi pentru aceste considerente, atâta timp cât printr-o sentinţă rămasă irevocabilă a fost stabilită existenţa acordului judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, s-a constatat că în mod corect ORC a solicitat petentei să prezinte acest acord.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R P SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a susţinut că la data de 8 iunie 2010 reclamanta a depus la registrul comerţului cererea nr.26506 de înregistrare a menţiunilor referitoare la modificarea actului constitutiv, dar prin rezoluţia nr.4256 din data de 28 iunie 2010, ORC Dâmboviţa a respins cererea sa, motivând că societatea se află sub incidenţa legii insolvenţei şi că are nevoie de acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale.

În continuare s-a arătat că sentinţa de deschidere a procedurii a fost pronunţată în data de 12 mai 2009, dată la care erau în vigoare dispoziţiile art.42 ale Legii 85/2006 şi că la data de 14 iulie 2009 s-a publicat Legea nr.277/2009, care la punctul 147 a abrogat în întregime art.42.

Recurenta menţionează că în mod eronat s-a respins cererea sa, întrucât în conformitate cu prevederile Legii nr.277/2009 nu mai avea nevoie de acordul judecătorului sindic pentru a înstrăina părţile sociale efectuate după deschiderea procedurii.

În acest context susţine că sunt două probleme de drept supuse judecăţii, respectiv problema capacităţii juridice şi principiul interdicţiei aplicării ultraactive (după abrogare) a unei legi vechi.

În ceea ce priveşte problema capacităţii juridice, se arată că nu există o condiţionare expresă în cadrul legii aplicabile şi în această situaţie nu se pot impune condiţii în baza unei legi abrogate şi principiul interdicţiei nu are valabilitate, întrucât este interzis ca legea veche să guverneze acte juridice efectuate după ieşirea sa din vigoare.

Recurenta susţine că au formulat plângere împotriva rezoluţiei Directorului O.R.C. de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, dar tribunalul, în mod eronat, a precizat că au nevoie de acordul

judecătorului sindic şi că sentinţa de deschidere a procedurii prevedea această interdicţie, deşi au arătat că aceste atribuţii au fost retrase prin lege.

S-a mai arătat că orice judecător sindic nu exercită decât atribuţiile pe care i le încredinţează legea, iar nu atribuţiile pe care i le-a retras legea, neputând să persiste în exercitarea acestor atribuţii pe care şi le-a conferit printr-o sentinţă doar pentru că aşa prevedea la acel moment legea.

Mai mult, s-a menţionat că o situaţie juridică dispusă printr-o sentinţă în baza legii de atunci, încetează de drept prin abrogarea acelei dispoziţii legale, nesupravieţuind abrogării art.42, nefiind prioritară, în detrimentul Legii nr.277/2009 şi neavând o forţă juridică superioară unei legi.

Se motivează că raţiunea abrogării interdicţiei înstrăinării părţilor sociale şi a abrogării atribuţiilor judecătorului sindic pentru acest caz este aceea că proprietatea părţilor sociale nu împiedică deloc aplicarea în continuare a prevederilor Legii 85/2006 şi că, în cazul în speţă, recurenta se află în executarea unui plan de reorganizare, prin cesiune se aduce un aport la capital.

În baza art.115 Cod procedură civilă, pârâta ORC de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a susţinut că recursul este nefondat.

94

Intimata-pârâtă a arătat că prin rezoluţia de amânare din data de 10 iunie 2010 directorul ORC a solicitat acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, întrucât exista o sentinţă pronunţată anterior abrogării art.42 din Legea insolvenţei care impunea acest acord.

Intimata a precizat că atât recursul, cât şi plângerea au fost formulate de reclamantă prin administrator special, fără a fi înregistrat în registrul comerţului şi fără a fi desemnat printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor.

S-a mai susţinut că, având în vedere că reclamanta nu şi-a precizat cererea de chemare în judecată şi nici nu a depus niciun document în susţinerea cererii, în mod corect în temeiul art.7 alin.6 din OUG nr.116/2009, directorul ORC a respins cererea prin rezoluţia nr.4256/28 iunie 2010.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Judecătorul fondului a reţinut corect situaţia de fapt şi a aplicat corespunzător dispoziţiile legale incidente soluţionării cauzei raportat şi la faptul că anterior modificării legii s-a pronunţat o hotărâre ce a rămas irevocabilă şi obligatorie pentru părţi.

Astfel, la data de 15 martie 2010 s-a adoptat Hotărârea Adunării Generale a asociaţilor societăţii în care se aproba înstrăinarea părţilor sociale şi s-a încheiat contractul de cesiune părţi sociale înregistrat cu nr.108/15.03.2010, contract care avea ca obiect transferul părţilor sociale ale societăţii debitoare.

Transferul părţilor sociale, are efect, pentru părţi, la data încheierii contractului de cesiune şi a Hotărârii a Adunării generale şi pentru terţi, la data efectuării publicităţii actului de transfer a părţilor sociale.

La data Hotărârii şi a contractului de cesiune nu era în vigoare art.42 din Legea nr.85/2006 (abrogat prin Legea nr.277 din 7 iulie 2009), însă exista sentinţa pronunţată în dosarul de insolvenţă nr.1291/120/2009, prin care se interzicea administratorului debitoarei sub sancţiunea nulităţii să se înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, părţile sociale deţinute de debitoare.

Prin urmare, la data Hotărârii şi a contractului de cesiune (15 martie 2010), recurenta trebuia să obţină acordul judecătorului sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, în caz contrar, cesiunea fiind sancţionată cu nulitatea.

Contractul de cesiune trebuia să respecte prevederile legale în vigoare, la data întocmirii lui, nu la data înregistrării în registrul comerţului iar recurenta avea nevoie pentru a proceda legal la înstrăinarea părţilor sociale de acordul judecătorului sindic.

Prin cererea înregistrată în data de 8 iunie 2010 sub nr.26506, recurenta a solicitat înregistrarea în registrul comerţului a Hotărârii asociatului unic nr.104/15.03.2010, având ca obiect cesiunea părţilor sociale. S-a depus la dosarul societăţii şi Procesul verbal din data de 3 august 2009, încheiat de administratorul judiciar, prin care s-a propus ca administrator special, administratorul statutar al societăţii.

Prin rezoluţia de amânare din data de 10 iunie 2010 s-a solicitat acordul judecătorului-sindic pentru înstrăinarea părţilor sociale, dat fiind faptul că societatea este sub incidenţa Legii nr.85/2006 şi că, prin sentinţa nr.214 pronunţată în data de 12 mai 2009 de Tribunalul Dâmboviţa

în dosarul nr.1292/2009, judecătorul-sindic a dispus interzicerea înstrăinării părţilor sociale fără acordul său.

Tot prin rezoluţia de amânare din 10 iunie 2010 s-a solicitat să se precizeze în scris obiectul cererii de înregistrare, şi anume dacă se solicită înregistrarea administratorului-special, dat fiind faptul că cererea de înregistrare nu era completată corespunzător, iar în situaţia în care se solicitat înregistrarea administratorului-special să se prezinte documentele prevăzute de art.190 alin.4 coroborat cu art.161 şi 162 din Normele Metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare şi de eliberare a informaţiilor, aprobate prin Ordinul Ministerului Justiţieinr.2594/C din 10 octombrie 2008 ( hotărârea adunării generale semnată de asociaţii societăţii petente, prin care se desemnează administratorul special, declaraţia pe propria răspundere dată de administratorul special în una din formele prevăzute de lege, pentru deţinerea acestei calităţi).

La termenul din data de 28 iunie 2010 petenta-recurentă nu a procedat la precizarea obiectului cererii, şi nu a depus niciun document în susţinerea cererii, motiv pentru care în temeiul

95

art.7 alin.6 din OUG nr.116/2009, directorul ORC de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea nr.26506/08.06.2010 prin rezoluţia nr.4256/28.06.2010.

Instanţa de fond a respins corect plângerea formulată de debitoare având în vedere faptul că aceasta nu s-a conformat solicitărilor mai sus menţionate şi nici dispoziţiilor legale în vigoare şi nu a respectat hotărârea irevocabilă a judecătorului-sindic prin care i se interzicea înstrăinarea părţilor sociale.

Faptul că ulterior s-a abrogat dispoziţia legală în baza căreia se interzicea înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului sindic nu-i poate profita recurentei fiind ţinută de hotărârea irevocabilă care este obligatorie pentru ea.

Este de neînţeles refuzul recurentei de a se adresa judecătorului-sindic având în vedere faptul că recurenta se află în procedura generală de insolvenţă, s-a desemnat administratorul judiciar şi are obligaţia să respecte toate hotărârile şi măsurile dispuse pentru derularea procedurii.

Existând o hotărâre judecătorească care interzice, sub sancţiunea nulităţii, înstrăinarea părţilor sociale fără acordul judecătorului-sindic, nu poate fi invocată abrogarea ulterioară a acestei interdicţii.

Reţinând că sentinţa recurată este temeinică şi legală, sub aspectul tuturor criticilor formulate, Curtea în baza dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat în cauză nefiind incident niciunul din motivele prev. de art. 304 Cod procedură civilă.

[7] Instituirea răspunderii patrimoniale reglementată de dispoziţiile art. 138 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, la cererea lichidatorului judiciar. Administrarea frauduloasă a averii debitorului.

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art.138 lit. a, c şi d

Lipsa evidenţelor contabile coroborată cu datele din ultimul bilanţ din care rezultă active circulante, disponibilităţi băneşti şi un profit net mult mai mare decât pasivul debitorului indică o administrare frauduloasă a averii acestuia fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1959 din 23 noiembrie 2010

Prin acţiunea înregistrată în cadrul dosarului de faliment nr.893/105/2009, la data de

25.01.2010, reclamantul lichidator judiciar a chemat în judecată pe pârâtul S N solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună instituirea răspunderii personale a pârâtului pentru pasivul societăţii debitoare în cuantum de 73.599 lei, conform art.138 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.

În motivarea acţiunii a arătat că prin sentinţa nr.436/25.02.2009 Tribunalul Prahova - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei, iar prin sentinţa nr.1569/02.11.2009 instanţa a dispus intrarea debitoarei în faliment prin procedura simplificată şi apreciază că fostul administrator statutar al debitoarei, se face vinovat de săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006, întrucât nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu dispoziţiile art.6 alin.1, art.20 şi art.22 din Legea nr.82/1991 a contabilităţii, deşi această obligaţie îi revenea conform art.73 alin.1 lit.c şi alin.2 din Legea nr.31/1990 actualizată.

A mai arătat că pârâtul nu a depus la Direcţia Finanţelor Publice Prahova bilanţul contabil pe anul 2008 şi nici situaţiile financiare pe anii 2007 şi 2008 la registrul comerţului, deşi Legea nr.31/1990 instituie în sarcina administratorilor societăţii obligaţia de ţinere corectă a registrelor contabile, prevederile art.71 statuând că administratorii sunt răspunzători în mod solidar faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.

96

S-a susţinut că neţinerea corectă a contabilităţii face imposibilă pentru administratorul judiciar să identifice dificultăţile financiare cu care s-a confruntat societatea şi că pârâtul, prin neîntocmirea actelor contabile, a dovedit că nu cunoştea ori a ignorat întinderea reală a debitului, fiind astfel prezumat de lege a fi în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale.

Reclamantul a menţionat că, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art.138 alin.1 lit. a şi c din Legea nr.85/2006, se constată că potrivit informaţiilor afişate pe site-ul oficial al Ministerului de Finanţe, debitoarea era înregistrată în evidenţele fiscale, la nivelul anului 2007, cu active circulante în valoare de 303.667 lei, creanţe în valoare de 302.344 lei şi disponibilităţi băneşti în cuantum de 1.323 lei, că în anul 2007 debitoarea a avut un profit net de 134.998 lei, şi faptul că pârâtul nu a utilizat aceste sume pentru acoperirea datoriilor conduce la concluzia că acesta a dat dovadă de o ineficientă utilizare a resurselor, a folosit bunurile şi creanţele societăţii în interes propriu, că nu a încercat să redreseze activitatea societăţii debitoare, dispunând continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetare de plăţi, determinând acumularea de datorii către instituţiile statului şi prin nedeclararea insolvenţei, pârâtului îi sunt imputabile majorările şi penalităţile calculate.

S-a arătat că în privinţa prejudiciului cauzat prin faptele enumerate, existenţa şi întinderea acestuia sunt dovedite prin tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitoarei şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăţi şi că între faptele pârâtului şi prejudiciul cauzat există un raport de cauzalitate, fiind astfel îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prev. de art.998-999 din Codul civil.

În final, a arătat că debitul înregistrat în tabelul definitiv al creanţelor îşi are originea în fapta ilicită a pârâtului iar răspunderea personală a acestuia poate fi antrenată pentru întregul pasiv de 73.599 lei.

Prin sentinţa nr.1054 pronunţată în data de 30 iunie 2010, judecătorul sindic a admis cererea de instituire a răspunderii patrimoniale formulate de lichidatorul judiciar, al debitoarei SC R SRL împotriva pârâtului S N şi a dispus instituirea răspunderii pârâtului pentru pasivul societăţii debitoare în sumă de 73.599 lei.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, în exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul a analizat cauzele şi împrejurările care au dus debitoarea în stare de insolvenţă, a întocmit tabelele creanţelor împotriva averii debitoarei şi a efectuat demersuri pentru identificarea şi valorificarea bunurilor din patrimoniul societăţii .

S-a constatat, din rapoartele întocmite că administratorul statutar nu şi-au îndeplinit obligaţia de a depune la dosar actele prevăzute de Legea 85/2006, iar din verificările efectuate de lichidatorul judiciar la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Prahova, rezultă că societatea nu a mai depus bilanţurile contabile pe anul 2008 şi nici situaţiile financiare pe anii 2007 şi 2008 la registrul comerţului, astfel că în lipsa depunerii documentelor contabile nu au putut fi identificate şi evaluate bunurile societăţii.

Judecătorul-sindic a constatat întrunite în mod cumulativ cerinţele legii, în sensul că pârâtul a avut calitatea de administrator al societăţii debitoare, iar neîndeplinirea obligaţiei de neprezentare a actelor menţionate de art.28 din Legea 85/2006, respectiv a evidenţei contabile a debitoarei, coroborată cu neidentificarea activelor ce figurează în patrimoniul societăţii care prin valorificare ar fi acoperit parţial creanţele creditorilor, duc la concluzia că pârâtul a cauzat starea de insolvenţă a

debitoarei – lipsa evidenţelor contabile şi activelor imobilizate indicând o administrare frauduloasă a averii debitoarei.

S-a reţinut că debitoarea a încheiat anul 2007 cu un profit net de 134.998 lei, însă pârâtul nu a utilizat această sumă pentru acoperirea datoriilor, dând dovadă de o proastă administrare şi folosind bunurile şi creanţele societăţii în interes propriu şi că, în acest mod debitoarei, şi implicit creditorilor care nu-şi pot acoperi creanţele le-a fost cauzat un prejudiciu constând în pasivul neacoperit al societăţii.

Pe cale de consecinţă, fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006, tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi a dispus obligarea pârâtei la suportarea unei părţi din pasivul societăţii debitoare, respectiv suma de 23.807 lei ce nu a fost justificată şi nu a fost regăsită faptic în conturile societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul S N, susţinând că cererea de atragere a răspunderii este neîntemeiata, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii personale reglementată de

97

Legea nr.85/2006, nefiind dovedită existenta faptei ilicite, nu s-a stabilit cuantumul unui prejudiciu generat de fapta ilicita şi nu s-a dovedit existenta unui raport de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu.

Se mai susţine că cererea formulată de către lichidatorul judiciar, cu toate că este întemeiata în drept pe dispoziţiile Legii nr.85/2006, face trimiteri la răspunderea contractuala reglementata de Legea nr.31/1990 şi în această situaţie este necesară o clarificare a naturii juridice a răspunderii reglementata de art.138 şi urm. din Legea nr.85/2006, întrucât aceasta reprezintă acea forma a răspunderii civile care îşi are izvorul intr-un contract civil care prevede în sarcina unei persoane anumite obligaţii.

Menţionează că, în cazul răspunderii statuate în baza art.138, legea nu sancţionează încălcarea unor obligaţii contractuale, ci sancţionează fapte cu vădit caracter ilicit şi în acest context, condiţiile generale sunt: existenta faptei ilicite, existenta prejudiciului, stabilirea raportului de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, iar condiţiile speciale: cel răspunzător sa fii fost membru al organelor de conducere, fapta să fie dintre cele limitativ enumerate de lege şi să fi contribuit la ajungerea societăţii în insolvenţa.

Recurentul a precizat că nu s-a dovedit existenta faptei ilicite, deşi în cerere se vorbeşte despre toate faptele incriminate prin art.138, dar nici una dintre aceste fapte nu a fost dovedită.

În privinţa lit.d şi e, este necesar să se dovedească un interes personal în continuarea activităţii, interes ce nu se poate prezuma, dar pentru aceasta este necesara dovedirea faptei ilicite relativă la ţinerea contabilităţii şi la modul în care aceasta a contribuit sau nu la ajungerea în stare de insolvenţă.

Recurentul susţine că lichidatorul judiciar nu face niciun fel de referire şi la dovezile care au stat la baza formulării cererii, fapt consacrat în practica judiciară instanţa de control judiciar, în speţă Curtea de Apel, a statuat că neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea respectiv, nedepunerea documentelor contabile la organele fiscale, nu este un motiv pentru a solicita răspunderea organelor de conducere ale societăţii debitoare, iar acest fapt este sancţionat de organul fiscal cu amenda.

Pârâtul mai arată că nu s-a dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului, acesta fiind unul dintre cele mai neglijate aspecte în practica aplicării art.138. De regulă, contrar dispoziţiilor legale, se ajunge spre sfârşitul procedurii când se constată că nu sunt suficiente fonduri se solicita acoperirea întregului debit, iar conform dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie cert şi determinat sau determinabil. În cererea lichidatorului nu se face nicio referire la modul în care se stabileşte cuantumul prejudiciului şi pentru ce câtime a acestuia se solicita răspunderea sa.

Recurentul susţine că nu s-a stabilit legătura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu, întrucât prin cererea lichidatorului raportul de cauzalitate este de fiecare data prezumat, fără a avea o baza legala.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva administratorului S N.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Răspunderea reglementată de art. 138 din lege este menită să asigure acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă şi îşi are premisele în raportul administratorului judiciar asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului şi a persoanei căreia i-ar fi imputabilă.

Potrivit art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor sale de conducere care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului.

Răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei poate fi angajată numai dacă prejudiciul produs creditorilor a fost cauzat prin săvârşirea uneia dintre faptele ilicite reglementate limitativ de acest text de lege.

98

Lichidatorul judiciar a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale faţă de administratorul societăţii debitoare, întemeiată pe dispoziţiile art.138 alin.1 lit.a, c şi d din Legea nr.85/2006, motivat de faptul că acesta nu a depus bilanţurile contabile pe ultimii trei ani, nu a ţinut contabilitatea societăţii debitoare potrivit Legii nr.82/1991, a efectuat acte de comerţ în interes personal şi nu a dat curs la solicitările de a furniza date pentru elucidarea cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă.

Prima instanţă în mod corect a reţinut, că administratorul societăţii debitoare nu a respectat prevederile art.1 alin.1 din Legea contabilităţii nr.82/1991, în sensul de a organiza şi a conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.138 alin.1, lit. a) şi d) din Legea nr.85/2006.

Din actele dosarului a rezultat că societatea, prin administrator, a rulat sume mari de bani în numerar fiind înregistrat în anul 2007 cu active circulante în valoare de 303.667 lei, creanţe în valoare de 302.344 lei şi disponibilităţi băneşti de 1.323 lei, încheind anul cu un profit net de 143.998 lei.

Curtea reţine că, după anul 2007, administratorul societăţii nu a achitat nici un debit şi nici nu a depus bilanţul contabil, mai mult nu a prezentat nici lichidatorului actele şi documentele contabile ale societăţii debitoare pentru perioada cuprinsă între anii 2007 şi 2008, motiv pentru care se constată îndeplinite condiţiile art.10 alin.1 din legea contabilităţii, potrivit cărora răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului acestei societăţi.

Susţinerile recurentului în sensul că cererea de atragerea răspunderii nu este dovedită, nu poate fi reţinută, întrucât lichidatorul judiciar a prezentat judecătorului-sindic dovezile săvârşirii de către pârâtul-recurent a faptelor pentru care a solicitat angajarea răspunderii acestuia şi a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul produs creditorilor, faptele ilicite, raportul de cauzalitate dintre faptele respective şi lipsa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile precum şi vinovăţia pârâtului-recurent

Aspectele referitoare la contabilitatea societăţii şi actele contabile solicitate sunt menţionate în raportul administratorului judiciar, în cererea de atragere a răspunderii, fără ca administratorului statutar să facă dovada existenţei unei alte situaţii de fapt care să conducă la concluzia că nu a săvârşit faptele pentru care i-a fost antrenată răspunderea.

Nefiind dovedită o altă situaţie de fapt, nu se poate exclude aplicarea dispoziţiilor art. 138 din Legea insolvenţei aceasta fiind o răspundere civilă delictuală specială ce se angajează numai în condiţiile şi pentru faptele limitativ prevăzute de lege. Recurentul susţine că nu s-a dovedit săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, şi nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciului respectiv, dar nu face nicio dovadă în acest sens şi nici nu depune actele contabile care să combată dovezile administratorului judiciar.

Prin urmare judecătorul-sindic a reţinut corect că lipsa evidenţelor contabile şi a activelor imobilizate indică o administrare frauduloasă a averii debitoarei fiind incidente în cauză prevederile art.138 alin.1 lit. a, c şi d din Legea nr.85/2006.

Faţă de cele anterior menţionate şi din înscrisurile aflate la dosar, Curtea a constat că susţinerile recurentului sunt nefondate, fiind infirmate de probele administrate în cauză, situaţie în care în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incident niciunul din motivele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

[8] Pentru a se dispune punerea sub sechestru judiciar, trebuiesc îndeplinite cumulativ două condiţii : 1( existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună ; 2) măsura trebuie să fie necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

99

Potrivit dispoziţiilor art. 598 Cod procedură civilă, ori de câte ori există un proces, asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.


Prin încheierea din 4 august 2010, Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar R.S SPRL, în numele şi pentru SC B SA – societate în faliment, în contradictoriu cu pârâta SC C.V.P. SRL şi s-a încuviinţat punerea sub sechestru judiciar a următoarelor autovehicule,aflate în posesia pârâtei SC Casa de vinuri Pietroasa SRL :

Autoturism Peugeot,cu numărul de înmatriculare BZ-06-MLY,Autoturism Matiz,cu numărul de înmatriculare BZ-04-UHK, Autoturism Nubira II,cu numărul de înmatriculare BZ-07-DBV, Autoturism Cielo, cu numărul de înmatriculare BZ-06-TCN,Autoturism Dacia,cu numărul de înmatriculare BZ-05-FPD, Autoturism Nubira,cu numărul de înmatriculare BZ-06-NGE, Autoturism Mercedes, cu numărul de înmatriculare BZ-04-UJI, Autoturism Mercedes, cu numărul de înmatriculare BZ-04-XIS, Tractor UTB, cu numărul de înmatriculare BZ-04-RYX, Autoturism Matiz, cu numărul de înmatriculare BZ-05-TFR, Autoturism Peugeot, cu numărul de înmatriculare BZ-06-MWK, Autoturism Peugeot, cu numărul de înmatriculare BZ-06-MWJ, Autoturism Dacia, cu numărul de înmatriculare BZ-05-FPC, Autoturism Daewoo, cu numărul de înmatriculare BZ-06-THB, Cisternă, cu numărul de înmatriculare BZ-06-VCY, Autoturism Dacia, cu numărul de înmatriculare BZ-06-MWL, Autoturism Mercedes, cu numărul de înmatriculare BZ-06-MSN, Autotractor Volvo, cu numărul de înmatriculare BZ-06-NBG şi a încredinţat paza bunurilor sechestrate numitului P.V., pe care l-a desemnat administrator-sechestru, cu atribuţiile prevăzute de art.600 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin factura fiscală seria BZBAC nr.41185 din 23 decembrie 2009,SC B SA, în calitate de vânzător,a transmis către SC CVP SRL, în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra autovehiculelor pentru care s-a solicitat înfiinţarea sechestrului judiciar şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.598 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora ”Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal,asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil,ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună,instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze,la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului,dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”.

Prin urmare, se arată în hotărâre că pentru a se putea dispune punerea sub sechestru judiciar, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii ; 1).existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal,asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună; 2). măsura trebuie să fie necesară pentru conservarea

dreptului respectiv, aceste dispoziţii fiind îndeplinite deoarece între părţi s-a derulat un proces având ca obiect anularea unui contract de vânzare cumpărare, deci a existat un proces asupra proprietăţii bunurilor, fiind îndeplinită prima condiţie, cea de-a doua condiţie cu privire la necesitarea punerii sub sechestru judiciar pentru conservarea dreptului, fiind de asemenea îndeplinită întrucât SC B SA se află în procedura de faliment, conservarea dreptului de proprietate asupra bunurilor fiind cu atât mai necesară.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar a încuviinţat punerea sub sechestru judiciar aflate în posesia pârâte SC CVP SRL şi în temeiul dispoziţiilor art. 600 alin. 2 Cod procedură civilă, a dispus încredinţarea pazei bunurilor sechestrate, numitului PV, pe care l-a desemnat administrator sechestru, cu atribuţiile prev. în dispoziţiilor art. 600 alin. 3 Cod procedură civilă.

100

Împotriva încheierii a declarat recurs pârâta SC CVP SRL, criticând încheierea pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiilor art. 300 pct. 6 Cod procedură civilă, pe motiv că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut de către reclamantă, prima instanţă a admis cererea reclamantului, numind administrator sechestru o persoana fizică fără nici o legătură cu societatea recurentă şi care nu a fost menţionată prin cererea reclamantului.

Arată recurenta că, încheierea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind rezultatul aplicării greşite a legii, deoarece a pronunţat o hotărâre de instituire a sechestrului judiciar fără să fie îndeplinită condiţia impusă de art. 598 Cod procedură civilă şi anume necesitatea ca măsura să fie pentru conservarea bunurilor în cauză, întreg patrimoniul SC B SA a fost preluat de lichidatorul judiciar, R S SPRL, potrivit proceselor verbale din perioada 28.05.2010 – 6.06.2010, lichidator care a inventariat unilateral patrimoniul preluat, fără prezenţa vreunui martor şi neaducând la cunoştinţa Adunării Creditorilor reclamantei această situaţie.

Mai arată recurenta că, intimatul nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că autovehiculele pentru care s-a solicitat instituirea sechestrului judiciar se află în posesia recurentei, mai mult din fotografiile depuse la dosar rezultă că anumite autovehicule din cele pentru care s-a solicitat instituirea sechestrului, se află în posesia reclamantei la punctul de lucru situat în Buzău, şos. Spătarului nr. 5.

Se solicită admiterea recursului, modificarea încheierii şi respingerea cererii de sechestru judiciar.

Recursul este nefondat.Criticile recurentei că hotărârea este lipsită de temei legal şi că este rezultatul aplicării

greşite a legii, autovehiculele nu se află în posesia sa, ci în posesia lichidatorului judiciar şi că instanţa a numit un administrator judiciar ce nu are nici o legătură cu societatea recurentă şi că nu sunt îndeplinite dispoziţiilor art. 598 şi urm. Cod procedură civilă, sunt nefondate.

Cu factura fiscală seria BZBAC nr. 41185/23.12.2009, SC B SA în calitate de vânzător a transmis către CVP SRL, în calitate de cumpărător, dreptul de proprietate asupra autovehiculelor asupra cărora s-a solicitat instituirea sechestrului judiciar.

În mod corect şi legal, prima instanţă a reţinut că erau îndeplinite condiţiile cumulative prev. de dispoziţiilor art. 598 Cod procedură civilă şi anume prima condiţie constând în existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal şi a doua condiţie constând în aceea ca măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului respectiv, întrucât între părţi s-a derulat un proces având ca obiect anularea unui contract de vânzare cumpărare, deci un proces asupra proprietăţii, fiind îndeplinită prima condiţie şi SC B SA se află în procedura de faliment, conservarea dreptului de proprietate asupra bunurilor apare cu atât necesară, astfel că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prev. de art. 598 Cod procedură civilă.

În ce priveşte, numirea administratorului judiciar, aşa cum s-a arătat mai sus, lichidatorul judiciar prin cererea depusă la termenul din 4.08.2010 a solicitat ca în temeiul dispoziţiilor art. 600 alin.2 Cod procedură civilă, să se desemneze în calitate de administrator sechestru, numitul P.V., administratorul provizoriu al parcului auto al debitoarei, astfel că şi critica recurentei, sub acest aspect, este nefondată.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate recursul a fost respins ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312, alin. 1 Cod procedură civilă, în cauză neevidenţiindu-se nici un motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

[9] Modificarea valorii prag la 45000 lei, prevăzută de dispoziţiile art. 3, pct. 12 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/14.07.2010, este valoarea prag ce se are în vedere la declanşarea procedurii.

Modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă deschiderea procedurii insolvenţei, reprezintă o normă de procedură de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie, cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării acesteia.

101


Prin sentinţa nr. 1399/13.10.2010, pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a respins cererea creditoarei AFP privind deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea SC H. SRL , ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut că debitoarea datorează bugetului de stat, de peste 90 de zile, suma de 30.090 lei conform titlurilor executorii şi celorlalte înscrisuri depuse la dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi art. 3 alin. 1 pct. 6 şi 12, orice creditor cu o creanţă certă, lichidă şi exigibilă,veche de mai mult de 90 de zile, cu un cuantum minim de 45.000 lei RON poate introduce o cerere împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă.

Pentru deschiderea procedurii de insolvenţă se impune dovedirea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.1 şi art. 3 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În baza art. 3 pct.1 lit. a din lege, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori, iar în baza art.3 pct.12 cuantumul minim al creanţei, pentru care putea fi introdusă cererea creditorului, este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie.

Acest ultim articol privind valoarea prag a creanţei, ca şi termenul ce se scurge de la data creanţei au fost modificate prin Legea 169 din 14 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr.505 din 21 iulie 2010, care a intrat în vigoare la data de 25 iulie 2010.

Faţă de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, judecătorul sindic a analizat starea de insolvenţă a societăţii la momentul la care acesta pronunţă sentinţa.

Astfel, în situaţia tranzitorie determinată de modificarea valorii prag între data introducerii cererii şi data soluţionării cererii, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile legale în vigoare la data la care se soluţionează cererea de deschidere a procedurii.

Prin urmare,s-a constatat că cererea vizând creanţa de 30.090 lei, situată sub valoarea prag prevăzută de lege, de 45.000 lei, nu îndeplineşte condiţia prev. de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006 şi în baza dispoziţiilor art. 33 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 s-a respins cererea creditoarei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea AFP care a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod greşit s-a apreciat de către prima instanţă că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, respectiv pragul minim de 45.000 lei, deoarece cererea pentru declanşarea procedurii insolvenţei a fost înregistrată la data de 08 martie 2010, dată la care pragul minim prevăzut de lege pentru declanşarea procedurii era de 30.000 lei şi cum creanţa sa era de 30.090 lei, se încadra în valoarea prag prev. de disp.art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 pentru deschiderea procedurii.

A învederat recurenta că modificarea ulterioară de către legiuitor a valorii prag la 45.000 lei, respectiv la 21.07.2010, nu avea relevanţă, întrucât trebuiau analizate condiţiile de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii de la data înregistrării acesteia la instanţă şi nu în raport de data soluţionării.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei, admiterea cererii şi deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii debitoare.

Recursul este nefondat.Dispoziţiile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

169/14.07.2010, prevăd că valoarea prag pentru deschiderea procedurii insolvenţei, este de 45.000 lei şi cum creanţa recurentei era de 30.090 lei, creanţa se situa sub valoarea prag prevăzută de lege , de la data soluţionării cererii, în mod corect şi legal prima instanţă a considerat că valoarea prag ce se are în vedere la declanşarea procedurii este valoarea de 45.000 lei.

În mod judicios judecătorul sindic a apreciat că modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă o normă de procedură, de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie,cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării

102

acesteia,fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu se solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru o valoarea modică în actualele condiţii economice de blocaj financiar, urmărindu-se şi degrevarea instanţelor de soluţionarea unor cauze de mică importanţă, acesta fiind procedeul adoptat şi de CEDO, prin aplicarea Protocolului 14 adiţional la Convenţie (Cauza a Vladimir Korelev c. Rusiei,din 27.07.2010).

Pe de altă parte, adoptarea acestei soluţii înlătură discriminarea ce s-ar putea crea prin aplicarea unui tratament diferenţiat debitorilor aflaţi în aceeaşi conjunctură, înrăutăţindu-se situaţia celor care au o datorie mai mică, dar împotriva cărora ar trebui deschisă procedura insolvenţei, conform vechii legi, în raport cu cei care ar avea o datorie mai mare, în speţă de peste 30.000 lei, dar nu ar intra sub incidenţa legii nr. 85/2006 rep., aşa cum a fost modificată la data de 21.07.2010 prin OUG nr. 169/2010.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a constatat că sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau de modificare din cele prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, astfel că în baza art. 312, alin. 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul.

[10] Dispoziţiile art. 138, alin. 1, pct. 5 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, în noua sa reglementare în urma modificării şi completării prin Legea nr. 169/2010, prevăd că cererea introdusă în temeiul alin. 1 sau după caz alin. 3 al art. 138 din lege, se va judeca separat formându-se un dosar ce va purta acelaşi număr cu dosarul de fond la care se va adăuga cuvântul ,, bis ”, dar din modul de redactare al acestor dispoziţii şi din modul de interpretare al lor nu rezultă că soluţionarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale se va face după închiderea procedurii falimentului, ci doar că această cerere se judecă separat de judecătorul sindic.

A dispune închiderea procedurii falimentului societăţii debitoare şi prin aceeaşi hotărâre să se dispună convocarea comitetului creditorilor pentru punerea în discuţie a cererii AVAS de atragere a răspunderii patrimoniale, înseamnă a lipsi de eficienţă juridică dispoziţiile art. 138 alin. 1, pct. 6, art. 140 şi art. 141 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care prin sentinţă judecătorul sindic a descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi lichidatorul judiciar şi în raportul final s-a prevăzut că debitoarea are de recuperat creanţe de la debitoarele sale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2203 din 15 decembrie 2010.

Prin sentinţa nr. 459/05 octombrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia comercială şi de Contencios Administrativ, a admis în parte obiecţiunile la raportul final, formulate de creditoarea AVAS Bucureşti, în baza art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006, a dispus convocarea comitetului creditorilor pentru punerea în discuţie a cererii AVAS Bucureşti privind atragerea răspunderii

administratorului statutar al societăţii debitoare, cerere ce va fi înregistrată şi judecată separat de prezenta cauză, în temeiul art. 132 alin.2 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus închiderea procedurii falimentului debitorului SC E SA Pucioasa şi radierea debitoarei din registrul comerţului.

Prin aceeaşi hotărâre în temeiul art.136 din Legea privind procedura insolvenţei, a descărcat de îndatoririle şi responsabilităţile procedurii pe judecătorul sindic, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă P. M., creditori, debitoare şi averea sa, în temeiul art. 135 din Legea privind procedura insolvenţei, a dispus notificarea sentinţei debitorului, D G F P Dâmboviţa şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă T.D., pentru efectuarea menţiunilor de închidere a procedurii şi de radiere, precum şi publicarea prin Buletinul procedurilor de insolvenţă şi în baza art.142 alin.2 din lege, a dispus ca sumele de bani obţinute din executarea silită ce urmează a fi

103

recuperate de la debitoarele SC C SA şi respectiv SC R M I SRL, să fie repartizate creditorilor potrivit tabelului definitiv al creanţelor.

Prima instanţă a reţinut că la data de 7 septembrie 2010, lichidatorul judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă P. M., desemnat să administreze procedura falimentului debitorului SC E SA Pucioasa, a solicitat să se dispună închiderea procedurii, ca urmare a aprobării raportului final de lichidare şi a distribuirii tuturor sumelor obţinute şi constatând că s-a întocmit raportul final de lichidare şi bilanţul general, care au fost aprobate prin încheierea din 5 octombrie 2010, conform art. 129 din Legea privind procedura insolvenţei, că toate bunurile din averea debitorului au fost lichidate şi toate sumele au fost distribuite conform Raportului asupra fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor şi recuperarea de creanţe şi a Tabelului de distribuire final aprobat, dovada plăţilor fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a dispus în temeiul art. 132 alin.2 din Legea privind procedura insolvenţei, închiderea procedurii falimentului şi radierea debitorului din registrul comerţului.

Totodată a descărcat lichidatorul de orice îndatoriri şi responsabilităţi, conform art.136 din Legea privind procedura insolvenţei şi faţă de obiecţiunile formulate de creditoarea AVAS Bucureşti la raportul final, judecătorul sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.169/14.07.2010, dacă lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin.1, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor, ori dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor şi potrivit dispoziţiilor art.138 alin.5 din aceiaşi lege, cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale se va judeca separat, formându-se un dosar care va purta acelaşi număr cu dosarul de fond şi căruia i se va adăuga cuvântul,, bis’’.

Se reţine prin sentinţă că noile dispoziţii vizează tocmai creşterea celerităţii soluţionării dosarelor de insolvenţă, ceea ce a determinat legiuitorul să dispună judecarea separată a acestor cereri, prin formarea unui alt dosar, o asemenea procedură nu vizează bunurile societăţii debitoare, care au fost de altfel valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, ci bunurile organelor de conducere sau supraveghere din cadrul societăţii sau ale oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, bunuri din a căror valorificare urmează a fi acoperite creanţele creditorilor, astfel cum sunt înscrise în tabelul definitiv al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar, astfel încât în raport de noile dispoziţii procedura insolvenţei poate fi închisă, urmând ca în baza dispoziţiilor art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar să convoace comitetul creditorilor pentru a hotărî asupra cererii formulate de creditoarea AVAS privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii debitoare, iar în situaţia în care se va decide formularea unei asemenea cereri, aceasta urmează a fi înregistrată şi judecată separat potrivit dispoziţiilor art.138 alin.5 din Legea nr.85/2006.

Se arată prin sentinţă că întrucât din raportul final întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că la acest moment există două dosare de executare silită împotriva debitorilor SC C SA şi respectiv SC RO M I SRL urmează ca în baza dispoziţiilor art.142 alin.2 din legea insolvenţei, sumele de bani ce vor fi obţinute în cadrul executării silite să fie distribuite de executorul judecătoresc către creditori potrivit tabelului definitiv al creanţelor.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea AVAS Bucureşti, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, deoarece

hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 138-140 din Legea nr. 85/2006 rep. şi în aceste condiţii măsura închiderii falimentului nu este legală, întrucât această procedură poate fi închisă numai după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, a organelor de conducere a debitorului şi după executarea silită a administratorilor societăţii debitoare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 139-140 din lege, în speţă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului statutar al societăţii debitoare, formulată de către preşedintele comitetului creditorilor nu a fost soluţionată de către judecătorul sindic.

În mod greşit, arată recurenta, judecătorul sindic a considerat că cererea de atragere a răspunderii administratorului să fie examinată ulterior cererii de închidere a procedurii, deoarece din analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 138 alin. 1, art. 140, art.136, art. 142 alin. 1, art.2 şi art. 5 din Legea nr. 85/2006, rezultă că procedura de instituire a răspunderii patrimoniale a membrilor

104

organelor de conducere ale faliţilor este parte componentă a procedurii prevăzută de Legea nr. 85/2006, că hotărârea prin care se instituie răspunderea patrimonială se pronunţă în raport cu debitorul, sumele recuperate în urma punerii în executare a hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic prin care s-a instituit răspunderea patrimonială, sunt distribuite de lichidatorul judiciar conform art. 123 din lege, că întreaga procedură de valorificare a bunurilor şi de distribuire a sumelor obţinute în cadrul acestei lichidări este în sarcina lichidatorului.

În acest context, arată recurenta, motivaţia instanţei de fond că se poate închide procedura falimentului, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra răspunderii organelor de conducere, este greşită şi contrară dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din lege, privind executarea silită a persoanelor responsabile în temeiul art. 138 din lege şi împrejurarea că executarea silită a creanţelor debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 142 din lege, nu se face de către lichidatorul judiciar, ci de executorul judecătoresc, nu înseamnă că judecătorul sindic nu are obligaţia de a pune în vedere lichidatorului judiciar că execute titlurile de creanţă pe care debitorul le are faţă de debitorii săi, din dispoziţiile art. 142 alin. 2 din lege, rezultă că executarea silită trebuie începută de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvenţă şi că ea ar putea fi continuată după închiderea procedurii de creditori, în cadrul procedurii de executare silită instrumentată de executorul judecătoresc.

Noile modificări ale Legii nr. 85/2006, arată recurenta, sunt în sensul promovării cererii de angajare a răspunderii patrimoniale de către administratorul/lichidatorul judiciar sau de către comitetul creditorilor ca organ reprezentativ, tocmai pentru apărarea intereselor tuturor creditorilor înscrişi la masa credală, şi atâta timp cât lichidatorul judiciar este în posesia unui titlu executoriu acesta este obligat în îndeplinirea atribuţiilor sale legale, să-l pună în executare, tocmai pentru acoperirea pasivului debitoarei, procedura insolvenţei profitând în mod echitabil tuturor creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe.

Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei sub aspectele învederate în recurs.Curtea a constatat că recursul este fondat.Potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 85/2006, privind procedura

insolvenţei, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 169/2010, se prevede că, dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor, ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor şi în aceleaşi condiţii, acţiunea poate fi introdusă de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Dispoziţiile art. 138 alin. 1 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 169/2010, prevăd că cererea introdusă în temeiul alin. 1 sau, după caz alin. 3 se va judeca separat, formându-se un dosar care va purta acelaşi număr cu dosarul de fond şi căruia i se va adăuga cuvântul ,, bis ”.

Prin urmare, din noile dispoziţii prevăzute de art. 138 alin. 1 pct. 3 şi 5 din Legea nr. 85/2006, rezultă că acţiunea privind atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societăţii debitoare, în condiţiile în care lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului sau a hotărât că nu este cazul să introducă o atare acţiune, poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor sau de un creditor

desemnat de adunarea creditorilor şi în aceleaşi condiţii, acţiunea poate fi introdusă de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

În speţă, lichidatorul judiciar în raportul final şi în răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul final de creditoarea AVAS Bucureşti, a concluzionat că nu a constatat fapte de natura celor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale, or, în această situaţie acţiunea de atragere a răspunderii patrimoniale, potrivit noilor modificări ale legii, poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor sau de un creditor desemnat de aceeaşi adunare sau de creditorul ce deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, astfel că în mod greşit judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii falimentului, înainte de soluţionarea cererii formulate de către AVAS, privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii debitoare.

105

Dispoziţiile art. 138, alin. 1 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, în noua sa reglementare în urma modificării şi completării prin Legea nr. 169/2010, prevede că cererea introdusă în temeiul alin. 1 sau după caz alin. 3 al art. 138 din lege, se va judeca separat formându-se un dosar ce va purta acelaşi număr cu dosarul de fond la care se va adăuga cuvântul ,, bis ”, dar din modul de redactare a acestor dispoziţii şi din modul de interpretare al lor, nu rezultă că soluţionarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale se va face după închiderea procedurii falimentului, ci doar că această cerere se judecă separat de judecătorul sindic.

A se proceda în acest mod, cum a procedat prima instanţă, în sensul că a închis procedura falimentului societăţii debitoare şi prin aceeaşi hotărâre a dispus convocarea comitetului creditorilor pentru punerea în discuţie a cererii AVAS de atragere a răspunderii patrimoniale, înseamnă a lipsi de eficienţă juridică dispoziţiile art.138 alin. 1 pct. 6, art. 140 şi art. 141 din Legea nr. 85/2006, cu privire la declararea recursului în condiţiile în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii, cu privire la destinaţia sumelor obţinute în urma angajării răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă, a luării măsurilor asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanelor urmărite conform art. 138, în condiţiile în care prin sentinţa recurată judecătorul sindic a descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi lichidatorul judiciar şi în raportul final s-a prevăzut că debitoarea are de recuperat creanţe de la debitoarele sale SC C SA Ploieşti şi SC R M I SRL Târgovişte, astfel că s-ar încălca grav dispoziţiile art.138 alin. 1 pct. 6, art. 140 şi art. 141 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a admis recursul creditoarei AVAS, a casat în parte sentinţa cu privire la închiderea procedurii falimentului debitoarei SC E SA şi a trimis cauza pentru continuarea procedurii la aceiaşi instanţă de fond – Tribunalul Dâmboviţa, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei cu privire la admiterea în parte a obiecţiunilor la raportul final formulate de creditoarea AVAS.

[11] Valoarea prag a creanţelor necesară pentru introducerea acţiunilor de deschidere a procedurii falimentului , prevăzută de legea nr. 169/2010 şi necesitatea aplicării imediate a noului cuantum.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 3 pct. 12


Potrivit art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, valoarea prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 45000 lei, iar pentru salariaţi de 6 salarii medii brute pe economie/salariat.

Prin Decizia nr. 1944/22.11.2010 Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat, recursul formulat de creditoarea D. G. F. P. Prahova, împotriva sentinţei nr.1360 pronunţată în data de 1 octombrie 2010 de judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu debitoarea SC T. C. SRL.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele: Cum bine a motivat prima instanţă, prin Legea nr.169/2010 publicată în Monitorul Oficial

din data de 21 iulie 2010 s-a modificat valoarea prag a creanţelor necesare pentru introducerea acţiunii de deschidere a procedurii falimentului.

Astfel, aceasta a crescut de la suma de 30000 lei, cât a fost la data introducerii acţiunii, la suma de 45.000 lei.

În vederea îndeplinirii condiţiilor deschiderii procedurii se ia în consideraţie cuantumul de la data pronunţării sentinţei, aplicându-se principiul aplicării imediate a legii de procedură.

Cum, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, reglementează norme de procedură aplicabile insolvenţei şi cum acestea sunt de aplicare imediată, în mod corect prima instanţă a analizat condiţia valorii prag de deschidere a procedurii insolvenţei, prevăzut la art.3 pct.12 din lege, la data pronunţării sentinţei.

106

Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art.312 (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.

[12] Răspunderea membrilor organelor de conducere potrivit art. 138 din legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

Cod civil, art. 998-999

Necesitatea demonstrării raportului de cauzalitate dintre săvârşirea faptei şi apariţia stării de insolvenţă, potrivit art. 998-999 Cod civil.


Prin Decizia nr. 2151/13.12.2010 Curtea de Apel Ploieşti, a respins ca nefondat, recursul declarat de creditoarea A.V. A.S., împotriva sentinţei nr. 441 din data de 28.09.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata debitoare S. A. M., prin lichidator judiciar SCIPI SAL ACTIV IPURL, creditoarea D. G. F. P. D., şi pârâţii G. G., M.N., E. I., B. G.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:Analizând raportul lichidatorului judiciar asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la

apariţia stării de insolvenţă a debitoarei S. A. M., se reţine că acestea sunt de obiective şi anume: înregistrarea de pierderi din activitate, retragerea asociaţilor şi a terenurilor, lipsa bazei materiale şi a resurselor financiare. Astfel, s-a evidenţiat că din analiza indicatorilor economico-financiari în evoluţie se observă că în perioada 1999-2003 s-au înregistrat pierderi în activitatea debitoarei, activitatea s-a întrerupt în 2003, asociaţii s-au retras din societate împreună cu terenurile proprietatea lor, ceea ce a condus la imposibilitatea desfăşurării activităţii în lipsa resurselor financiare şi lipsei bazei materiale pentru desfăşurarea activităţii ca urmare a vânzării tuturor activelor prin executare silită de către creditorii Casa de Asigurări de Sănătate şi DGFP Dâmboviţa.

De asemenea, lichidatorul învederează că nu s-au constatat fapte de natura celor prevăzute de art. 138 din legea insolvenţei.

Astfel, toate aceste cauze care au dus la încetarea de plăţi sunt obiective, neputându-se aplica în cauză prevederile art. 138 lit. c şi d aşa cum s-a solicitat în cererea de atragere a răspunderii şi anume, continuarea în interes personal a unei activităţi care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi şi respectiv neţinerea contabilităţii conform legii.

Cum bine a motivat prima instanţă în cauză se face aplicarea art. 998-999 Cod civil, fiind necesar a se demonstra dacă organele de conducere au săvârşit aceste fapte şi dacă faptele respective au condus debitoarea la incapacitate de plăţi. Or, lichidatorul a arătat în mod constant că există cauze obiective care au determinat starea de insolvenţă.

Ca atare, în cauză nu se pune problema aplicării unor prezumţii, dimpotrivă se pune problema dovedirii în concret a vinovăţiei, a faptei ilicite, a cuantumului concret al prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, independent de aplicarea acestui gen de răspundere pentru cea mai uşoară culpă.

Aşa fiind, Curtea constatând că motivele de recurs sunt nefondate, văzând şi dispoziţiilor art. 312 (1) Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.

[13] Procedura insolvenţei - Contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, cu solicitarea reducerii creanţelor creditoarelor.

Conform art. 73 din Legea 85/2006, , contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 10 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor insolvenţei a tabelului preliminar, indiferent de procedura aleasă (generală sau simplificată), text de lege nerespectat în speţa de faţă.

107


În cadrul dosarului de faliment nr.7666/105/2008 la data de 15.05.2009 debitoarea SC SC SRL a formulat contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, solicitând reducerea creanţelor creditoarei UTB la suma de 922.634,52 lei, a creditoarei SC SE SRL la 14.586,26 lei, a creditoarei SC ARSRL la 271.363,67 lei, a creditoarei SC T.C. G SA la 785.983 lei, a creditoarei SC GC SA la 673.992,37 lei, a creditoarei SC CC SRL la 53.347,10 lei, a creditoarei SC RO 2003 SRL la 59.411,75 lei, a creditoarei SC PS SRL la 26.876,48 lei, a creditoarei SC ULC IFN SA la 434.254,31 lei, a creditoarei SC CM.CO SRL la 15.833,59 lei, a creditoarei SC US SRL la 28.485,93 lei, a creditoarei SC HR SRL la 37.430,32 lei, a creditoarei GSNN” la 33.110 lei, a creditoarei AFP Ploieşti la 914.608,93 lei, a creditoarei SC MCG S SRL la 13.926 lei, a creditoarei SC LA F SRL la 8.887,20 lei, a creditoarei SC HI SRL la 724,48 lei, a creditoarei SC CTC SRL la 63.289,68 lei, a creditoarei SC LE SRL la 55.281,47 lei, a creditoarei SC FS SRL la 24.303,86 lei, a creditoarei SC AP SRL cu 208.866,15 lei.

În motivarea contestaţiilor, debitoarea-contestatoare a arătat, în esenţă, că în tabelul preliminar au fost eronat preluate datele din cererile creditorilor şi din notele contabile ataşate rezultă că sumele aferente acestor creditori sunt cele menţionate în contestaţii.

La termenul de judecată din data de 02.06.2010 creditoarea UTB SA a invocat excepţia tardivităţii contestaţiilor formulate de către debitoare şi a solicitat respingerea acestora ca fiind tardiv formulate.

Prin sentinţa nr. 962 din 14 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova a fost admisă excepţia tardivităţii contestaţiilor debitoarei, invocată de creditoarea UTB S.A şi au fost respinse contestaţiile debitoarei SC SC & CSRL la tabelul preliminar al creanţelor întocmit de administratorul judiciar EI IPURL, ca tardiv formulate.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.73 alin.3 din Legea nr.85/2006 contestaţiile trebuie depuse la tribunal cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită, prin sentinţa de deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de creanţe atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată.

S-a mai reţinut că prin sentinţa nr.202/23.01.2009 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.766/105/2008, s-a stabilit data de 06.05.2009, ca termenul pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor, iar în conformitate cu textul anterior enunţat, debitoarea trebuia să formuleze contestaţie la data de 27.04.2009, însă toate contestaţiile au fost formulate la data de 12.05.2009, astfel încât judecătorul-sindic a apreciat că excepţia tardivităţii formulării contestaţiei de către creditoarea UTB SAS ca fiind întemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 962/14.06.2010 au formulat recurs debitoarea SC SC & C SRL şi EI IPURL, în calitate de administrator judiciar al debitoarei.

Recurenta SC SC & CRL critică sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitând ca acesta să fie cercetat şi prin prisma dispoziţiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă.

Arată că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a respins toate contestaţiile formulate de societatea debitoare la tabelul preliminar, ca tardiv formulate. Prin sentinţa nr. 202/2009 judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii falimentului stabilind data

limită de depunere a creanţelor - 06.03.2009; data limită de verificare a creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar - la 06.04.2009; termenul de soluţionare a contestaţiilor - 01.05.2009 şi 06.05.2009 afişarea tabelului definitiv al creanţelor. Nerespectarea unuia din termenele fixate iniţial de către un participant la procedura colectivă atrage decalarea tuturor termenelor fixate iniţial.

Învederează că termenul fixat pentru soluţionarea contestaţilor a fost acordat într-o zi nelucrătoare, 01.05.2005 fiind declarată sărbătoare naţională, iar termenul din 06.04.2009 până la care administratorul judiciar trebuia să verifice declaraţiile de creanţă, să întocmească şi să afişeze tabelul preliminar nu a fost respectat de către acesta, tabelul preliminar fiind întocmit la data de 24.04.2009. Abia la termenul din 29.04.2009 instanţa a dispus afişarea şi comunicarea tabelului

108

preliminar, însă instanţa nu a stabilit un alt termen pentru depunerea contestaţiilor şi soluţionarea lor, termenul de depunere a contestaţiilor trebuia să fie considerat cel de 10 zile anterioare datei fixate de instanţă pentru continuarea procedurii, respectiv 05.06.2010.

Recurenta mai susţine că, nulitatea invocată nu poate avea efect decât în raport cu partea care o invocă, respectiv numai în legătură cu contestaţia introdusă de UTB SA nu şi cu privire la celelalte contestaţii ce privesc alţi creditori. O parte din creditorii trecuţi în tabelul preliminar, respectiv SC SE SRL, SC PS, SC CC SRL şi HI au acceptat erorile cuprinse în declaraţiile de creanţă, aşa cum au fost cuprinse în tabelul preliminar.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.Administratorul judiciar EI IPURL Ploieşti, critică sentinţa recurată pentru nelegalitate şi

netemeinicie, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a respins toate contestaţiile formulate de societatea debitoare la tabelul preliminar, ca tardiv formulate.

Prin sentinţa nr.202/2009 judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii falimentului stabilind data limită de depunere a creanţelor - 06.03.2009; data limită de verificare a creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar - la 06.04.2009; termenul de soluţionare a contestaţiilor - 01.05.2009 şi 06.05.2009 afişarea tabelului definitiv al creanţelor. Nerespectarea unuia din termenele fixate iniţial de către un participant la procedura colectivă atrage decalarea tuturor termenelor fixate iniţial.

Învederează că termenul fixat pentru soluţionarea contestaţilor a fost acordat într-o zi nelucrătoare, 01.05.2005 fiind declarată sărbătoare naţională, iar termenul din 06.04.2009 până la care administratorul judiciar trebuia să verifice declaraţiile de creanţă, să întocmească şi să afişeze tabelul preliminar nu a fost respectat de către acesta, tabelul preliminar fiind întocmit la data de 24.04.2009. Abia la termenul din 29.04.2009 instanţa a dispus afişarea şi comunicarea tabelului preliminar, însă instanţa nu a stabilit un alt termen pentru depunerea contestaţiilor şi soluţionarea lor, termenul de depunere a contestaţiilor trebuia să fie considerat cel de 10 zile anterioare datei fixate de instanţă pentru continuarea procedurii, respectiv 05.06.2010.

În subsidiar, recurenta arată că nulitatea invocată nu poate avea efect decât în raport cu partea care o invocă, respectiv numai în legătură cu contestaţia introdusă de UTB SA nu şi cu privire la celelalte contestaţii ce privesc alţi creditori. O parte din creditorii trecuţi în tabelul preliminar, respectiv SC SE SRL, PS, SC CC SRL şi HI au acceptat erorile cuprinse în declaraţiile de creanţă, aşa cum au fost cuprinse în tabelul preliminar.

Intimata UTB SA, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală. Faptul că din motive obiective administratorul judiciar nu a putut întocmi şi afişa tabelul preliminar la data stabilită de judecătorul sindic nu poate reprezenta un fapt care să ducă la îngrădirea drepturilor persoanelor interesate de a formula contestaţii. Administratorul judiciar a formulat o cerere de prorogare a termenelor care a fost admisă de către judecătorul sindic, în sensul că a fixat termenul pentru depunerea tabelului preliminar este 21.04.2009, iar cel pentru depunerea tabelului definitiv este 21.05.2009; faţă de modificările admise de judecătorul sindic, debitoarea putea să formuleze contestaţie până la data de 12.05.2009, însă acest termen limită nu a fost respectat. Termenul pentru formularea contestaţiilor este un termen imperativ care trebuie respectat de toţi participanţii la procedura insolvenţei.

Curtea, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, dar şi a normelor legale, incidente în soluţionarea cauzei, conform prevederilor art. 312

alin. 1 Cod procedură civilă, va admite recursurile, va casa sentinţa atacată, va respinge excepţia tardivităţii şi va trimite cauza spre rejudecare pe fond, pentru următoarele considerente:

Întrucât recurentele au aceleaşi motive de recurs, cele două recursuri vor fi analizate împreună.

Practic, critica esenţială se referă la faptul că prin sentinţa recurată s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, iar primul termen fixat pentru soluţionarea contestaţiilor, a fost data de 1 mai 2009, zi nelucrătoare.

Acesta a fost termenul pentru soluţionarea contestaţiilor, dar ceea ce într-adevăr a greşit judecătorul instanţei de fond constă în stabilirea datei de 6.04.2009 - dată până la care

109

administratorul judiciar, desemnat, trebuia să verifice declaraţiile de creanţă, să întocmească, să afişeze şi să comunice tabelul preliminar.

Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, instanţa dispune afişarea şi comunicarea tabelului preliminar la 29.04.2005, fără a mai stabili şi alt termen de depunere a contestaţiilor şi judecarea lor.

Conform art. 73 din Legea 85/2006, la acea dată, contestaţiile trebuiau depuse la tribunal în termen de 10 zile de la publicarea în Buletinul procedurilor insolvenţei a tabelului preliminar, indiferent de procedura aleasă(generală sau simplificată), text de lege nerespectat în speţa de faţă.

Prin urmare, Curtea va aprecia că eronat s-a admis excepţia tardivităţii invocată de intimata UTB SA, contestaţiile recurentelor fiind depuse în termen legal, iar efectele acestei nulităţi, vizează numai contestaţia depusă de către această societate.

Concluzionând, întrucât ambele recurente critică, în principal, sentinţa pentru că judecătorul sindic a admis excepţia tardivităţii, invocată de SC UTB SA, curtea analizându-le concomitent, va aprecia că recursurile sunt întemeiate iar ca o consecinţă a acestui fapt, va casa sentinţa, va respinge excepţia tardivităţii, pentru considerentele expuse mai sus, adică încălcarea evidentă a prevederilor art. 73 din Legea 85/2006, modificată şi conform art. 304 raportat la art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., va trimite cauza la acelaşi tribunal pentru soluţionarea pe fond a cauzei. Totodată, instanţa investită cu rejudecarea pe fond a cauzei va avea în vedere şi celelalte critici aduse sentinţei criticate.

[14] Contract de leasing. Contract tip adeziune. Clauză penală.

Cod civil, art. 1066 OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, art. 15

Din dispoziţiile OG nr. 51/1997 nu rezultă obligaţia utilizatorului de a plăti pe lângă ratele de leasing datorate până la data restituirii bunului mai sus şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală, clauza contractuală de plată a ratelor de leasing ce ar fi fost datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale. fiind în mod evident excesivă şi stabilită printr-un contract tip adeziune, debitoarea neavând posibilitatea efectivă de a negocia cu finanţatorul – creditoarea, aspect ce rezultă din redactarea condiţiilor generale, tipizate, care au fost numai aduse la cunoştinţă utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2146 din 10decembrie 2010.

Prin sentinţa nr. 684 pronunţată la data de 26.04.2010 de Tribunalul Prahova în dosarul nr.4282/105/2009, s-a deschis procedura simplificată de faliment împotriva debitoarei SCUCM SRL.

Creditoarea UCLC IFN SA a formulat cerere de admitere a creanţei în cuantum de 40.094,48 lei, cu motivarea că aceasta rezultă din contractul de leasing financiar nr. 24981/UTILCOM-1-001, a încheiat în data de 24.01.2007 între creditoare şi debitoarea SCUCM

SRL şi care a avut ca obiect finanţarea unui autoturism marca Skoda Octavia, este compusă din valoarea facturilor neachitate emise în perioada 12.12.2008 - 18.06.2009 cu titlu de rate leasing, asigurări şi costuri recuperare bun totalizând 4.554,93 lei; daune-interese scadente la data deschiderii procedurii de insolvenţă în valoare de 35.419,05 lei, echivalentul în lei al sumei de 8.599,78 euro, calculate în conformitate cu clauza penală prevăzută la art. 4 din condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, clauză ce îşi produce efectele în situaţia aplicării pactului comisoriu expres de gradul 4, şi anume când contractul este reziliat de plin drept, fără intervenţia instanţei şi fără punerea în întârziere şi cheltuielile de judecată în valoare de 120,3 lei.

110

La data de 28.07.2010, lichidatorul judiciar a comunicat creditoarei că a înregistrat în tabelul preliminar creanţa sa în valoare de 4.554,93 lei, constituită doar din suma reprezentând facturile emise şi neachitate, fără a fi incluse sumele reprezentând daune - interese în valoare de 35.419,05 lei şi valoarea cheltuielilor de judecată, cu motivarea că suma de 35.419,05 lei, ce reprezintă contravaloarea ratelor nescadente, nefacturate, calculate până la finalul contractului precum şi valoarea reziduală nefacturată, sunt sume nejustificate, deoarece Ordonanţa Guvernului 51/1997 prevede recuperarea sumelor ce au fost calculate în temeiul contractului, până la reposesie, or creditoarea, deşi nu a arătat clar, a realizat intrarea în posesie asupra bunului şi a reziliat contractul, ratele nefacturate către debitoare dar cerute după rezilierea contractului sunt sume necuvenite.

În ceea ce priveşte clauza penală, care acordă dreptul la ratele nescadente în condiţiile în care bunul este la creditoare şi contractul este reziliat, precum şi inexistenţa dreptului utilizatorului de a rezilia contractul, s-a reţinut că acestea sunt clauze abuzive, în contradicţie cu art.5 din Codul civil.

Creditoarea UCLC IFN SA a formulat contestaţie şi a solicitat înregistrarea creanţei în sumă totală de 40.094,48 lei reprezentând creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în tabelul definitiv al creanţelor.

Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a respins contestaţia formulată de creditoare la tabelul preliminar al creanţelor.

Examinând relaţiile contractuale derulate între părţi, dispoziţiile contractuale din Contractul de leasing financiar nr. 24981/UTILCOM-1-001 încheiat în data de 24.01.2007, încheiat între creditoare şi debitoare, s-a constatat că la art. 4.1 sunt prevăzute situaţiile de reziliere sau denunţare unilaterală a contractului, de către creditoare, în calitate de finanţator, iar în art. 4.2 se arată că în această situaţie utilizatorul va plăti cu titlu de daune-interese toate ratele de leasing ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul ar fi executat în totalitate şi, la cererea finanţatorului, toate cheltuielile suportate de finanţator.

Judecătorul sindic a constatat în mod corect că această ultimă prevedere are natura unei clauze penale, întrucât este determinată întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care vor fi acoperite prin rezilierea contractului de leasing, ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare de către utilizator a obligaţiilor sale, prin stabilirea anticipată a echivalentului prejudiciului creditoarei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1066 Cod civil, clauza penală fiind un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu instanţa de judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul şi având posibilitatea de a micşora proporţional cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor, conform disp.art.1070 Cod civil, însă instanţa este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art.5 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Conform dispoziţiilor art. 4.2 din Contractul de leasing încheiat între părţi, în această situaţie utilizatorul va plăti cu titlu de daune-interese toate ratele de leasing ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul ar fi executat în totalitate şi, la cererea finanţatorului, toate cheltuielile suportate de finanţator.

Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, prin dispoziţiile menţionate, a avut în vedere plata sumelor datorate până la data restituirii bunului, în timp ce dispoziţiile contractuale prevăd la art. 4.2 că daunele interese vor fi egale cu toate ratele de leasing ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul ar fi executat în totalitate şi, la cererea finanţatorului, toate cheltuielile suportate de finanţator.

Astfel cum s-a reţinut de judecătorul sindic, nu se poate vorbi de o obligaţie „neîndeplinită” pentru viitor, contractul fiind reziliat, iar bunul restituit.

111

Nu rezultă din dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 obligaţia utilizatorului de a plăti pe lângă ratele de leasing datorate până la data restituirii bunului mai sus şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală, clauza contractuală de plată a ratelor de leasing ce ar fi fost datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale. fiind în mod evident excesivă şi stabilită printr-un contract tip adeziune, debitoarea neavând posibilitatea efectivă de a negocia cu finanţatorul – creditoarea, aspect ce rezultă, aşa cum în mod temeinic a reţinut judecătorul sindic, din redactarea condiţiilor generale, tipizate, care au fost numai aduse la cunoştinţă utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.

Nu se poate reţine nerepararea prejudiciului produs creditoarei, întrucât urmare rezilierii contractului de leasing are loc plata ratelor datorate până la această dată şi restituirea bunului.

Curtea a constatat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, prin respingerea contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor ca neîntemeiată instanţa de fond a interpretat în mod corect contractul de leasing încheiat între părţi, a aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 privind atribuţiile judecătorului sindic, în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti şi a rolului activ al judecătorului, şi a respins recursul ca nefondat.

[15] Autorizarea în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii fostului administrator.

Legea nr.85/2006, art.138

Promovarea unei cereri de autorizare în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii fostului administrator, de către comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor se face numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.


Prin cererea formulată în dosarul nr.2619/114/2009 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, având ca obiect procedura falimentului debitorului SC CMSRL, creditoarea DGFP Buzău a solicitat, în temeiul art.138 alin.(3) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, autorizarea în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii fostului administrator al debitorului PCG.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că lichidatorul judiciar nu a făcut dovada că fostul administrator al societăţii debitoare a folosit activele societăţii în scopul prevăzut de lege. Din acest motiv, în adunarea generală a creditorilor din 21 iunie 2010, nu a fost de acord cu aprobarea Raportului final şi a bilanţului general al lichidării SC CM SRL.

Prin încheierea din data de 24 iunie 2010, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis cererea creditoarei DGFP Buzău şi în temeiul art.138 alin.(3) din Legea privind procedura insolvenţei, a autorizat-o în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii debitoare, PCG, pentru administrarea societăţii debitoare şi a stabilit termen pentru examinarea stadiului procedurii la data de 30 septembrie 2010, cu citarea părţilor lipsă.

Judecătorul sindic a reţinut că în adunarea creditorilor din 10 februarie 2009 s-a încercat constituirea comitetului creditorilor, însă acesta nu s-a putut constitui, în tabelul creditorilor fiind înscrişi numai doi creditori, respectiv SC AS SRL şi DGFP Buzău.

În raportul amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei SC CMSRL, administratorul judiciar CM a arătat că, potrivit ultimului bilanţ încheiat la data de 30 iunie 2008, debitorul avea următoarele active: creanţe de încasat în valoare de 118.602 lei şi disponibilităţi băneşti în conturi în sumă de 2.641 lei şi întrucât nu a intrat în posesia actelor financiar-contabile, nu a putut fi identificată o persoană care se face responsabilă de ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, a precizat că, după primirea documentelor contabile, va cerceta acest aspect şi va formula o opinie definitivă.

112

În raportul refăcut asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, lichidatorul judiciar a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei de către administratorul statutar rezultă că societatea a intrat în stare de insolvenţă ca urmare a faptului că SC DB SRL Constanţa datorează cea mai mare parte din creanţele societăţii şi că a formulat plângere penală împotriva administratorului statutar al acestei societăţi, Stoica Marius, în vederea recuperării daunei suferite. Nu există fapte ce pot conduce la atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii, în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006.

Judecătorul-sindic a reţinut însă că la 30 iunie 2008 societatea debitoare figura cu disponibilităţi băneşti în valoare contabilă netă de 2.641,00 lei şi că avea de încasat creanţe în sumă totală de 8.149 lei, îndestulătoare pentru acoperirea pasivului debitoarei, în sumă de 118.602,00 lei, şi a apreciat că cererea formulată de creditoarea DGFP Buzău în temeiul art.138 alin.(3) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, poate fi admisă.

Conform art.138 alin.(3) din Legea nr.85/2006, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea pentru stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze această acţiune şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.(1) ameninţă să se prescrie.

Dacă în tabelul definitiv de creanţe sunt înscrişi prea puţini creditori sau din alte motive nu se poate constitui comitetul creditorilor, aşa cum s-a întâmplat în speţă, creditorii debitorului insolvent vor putea exercita personal toate atribuţiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului,inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acţiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere. Orice altă interpretare ar fi de natură să creeze consecinţe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privaţi de posibilitatea recuperării integrale sau în proporţie cât mai mare a creanţelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient de mare pentru a forma un comitet.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs debitorul PCG.În motivarea recursului, recurentul că atât acţiunile întreprinse de acesta, în calitate de fost

administrator la organele competente cât şi opiniile şi concluziile lichidatorului judiciar desemnat de instanţă, în persoana domnului CM, concluzii inserate şi în Raportul Final al lichidării SC CM SRL arată clar motivul şi cauzele insolvenţei, respectiv prejudiciul cauzat de SC DB SRL din Constanţa.

În calitatea pe care o avea de administrator al SC CM SRL a întreprins imediat acţiunile legale, formulând plângere penala împotriva societăţii constănţene şi a administratorului acesteia, numitul SM.

A susţinut recurentul că interpretând exhaustiv şi neprincipial art.138, alin.3 din Legea nr.85/2006, creditorul se referă practic la suma de 2641 lei, sumă ce figura la acea dată ca disponibilitate bănească în conturi, omiţând probele prezentate la dosarul cauzei, direct şi/sau predate conform legii lichidatorului judiciar însă, aşa cum a arătat, respectiva sumă a fost cheltuită strict în interesul societăţii alături de alte sume suportate din buzunarul propriu.

Lichidatorul judiciar a menţiona clar în Raportul Final al lichidării SC CM SRL că pentru suma ce face obiectul interesului reclamantei DGFP Buzău, cei 2641 lei, pentru 967,36 recurentul a adus probe constând în chitanţe şi facturi, suma de 1673,64, reprezentând diferenţa fiind predată lichidatorului judiciar prin Planul de distribuire.

De asemenea, a menţionat recurentul că dincolo de această sumă şi din banii proprii a efectuat multe alte cheltuieli în interesul societăţii, toate având ca principal scop recuperarea prejudiciului suferit şi cauzat de SC DB SRL Constanţa, constând în: cheltuieli telefonice, drumuri

la IGP Buzău dar şi la sediul AS în vederea consultării pentru recuperarea prejudiciului suferit de ambele părţi, cheltuieli cu consultanţă juridică în vederea identificării unor căi legale de recuperare a prejudiciului menţionat, cheltuieli de transport, cheltuieli poştale.

Recurentul a mai solicitat instanţei să ia în considerare faptul că nu a trecut cheltuielile telefonice în contabilitate din lipsa facturilor şi/sau din sosirea acestora cu întârziere la sediul social al SC CMSRL, acest lucru făcând practic imposibilă operarea în termenele legale a acestor cheltuieli în contabilitate, (lucru pe care reprezentanta DGFP Buzău ar trebui să-l cunoască bine) nu

113

avea cum să amâne predarea declaraţiilor fiscale către Administraţia Fiscală pe motivul lipsei sau întârzierii unei facturi, chiar dacă aceasta demonstra o cheltuială făcută în interesul societăţii pe care o administra.

Având în vedere toate aceste aspecte, precum şi prevederile legale în vigoare şi în special art.138, alin.3 din Legea 85/2006, recurentul a solicitat respingerea cererii creditorului ca fiind nefondată şi lipsită de probe, această acţiune fiind un drept conform legii, însă un drept nesusţinut de realitate, nesusţinut practic şi fondat în spiritul şi în litera legii.

Curtea de apel a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:În tabelul creditorilor au fost înscrişi doi creditori, respectiv SC AS SRL şi DGFP Buzău, în

adunarea creditorilor din 10 februarie 2009 s-a încercat constituirea comitetului creditorilor, însă acesta nu s-a putut constitui,

În raportul amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei SC CM SRL administratorul judiciar CM a arătat: - potrivit ultimului bilanţ încheiat la data de 30 iunie 2008, debitorul avea următoarele active: creanţe de încasat în valoare de 118.602 lei şi disponibilităţi băneşti în conturi în sumă de 2.641 lei. - întrucât nu a intrat în posesia actelor financiar-contabile, nu a putut fi identificată o persoană care se face responsabilă de ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, urmând ca, după primirea documentelor contabile, să cerceteze acest aspect şi să formuleze o opinie definitivă.

Creditoarea DGFP Buzău a solicitat, în temeiul art.138 alin.(3) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, autorizarea în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii fostului administrator al debitorului PCG, cu motivarea că lichidatorul judiciar nu a făcut dovada că fostul administrator al societăţii debitoare a folosit activele societăţii în scopul prevăzut de lege. Din acest motiv, în adunarea generală a creditorilor din 21 iunie 2010, nu a fost de acord cu aprobarea Raportului final şi a bilanţului general al lichidării SC CM SRL.

Judecătorul sindic a apreciat în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art.138 alin.(3) din Legea privind procedura insolvenţei că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru autorizare în vederea introducerii acţiunii privind atragerea răspunderii administratorului debitoarei,.

În raportul refăcut asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei SC CM SRL, administratorul judiciar CM a arătat că, potrivit ultimului bilanţ încheiat la data de 30 iunie 2008, debitorul avea următoarele active: creanţe de încasat în valoare de 118.602 lei şi disponibilităţi băneşti în conturi în sumă de 2.641 lei.

A mai reţinut lichidatorul judiciar că din actele depuse la dosarul cauzei de către administratorul statutar rezultă că societatea a intrat în stare de insolvenţă ca urmare a faptului că SC DBSRL Constanţa datorează cea mai mare parte din creanţele societăţii şi că a formulat plângere penală împotriva administratorului statutar al acestei societăţi, SM, în vederea recuperării daunei suferite.

Singurul activ din patrimoniul SC CM SRL îl constituie creanţa pe care debitoarea o are de încasat de la SC DB SRL Constanţa - în faliment.

A concluzionat lichidatorul judiciar că din analiza documentelor contabile rezultă că nu au fost mişcări patrimoniale de natură a fi anulate de către lichidatorul judiciar şi cu privire la atragerea răspunderii personale a fostului administrator că nu există fapte ce pot conduce la atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii, în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006.

În conformitate cu dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică,

ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportată de membri organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.

Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, Comitetul Creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor poate cere judecătorului sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a

114

patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) ameninţă să se prescrie.

Promovarea unei asemenea cereri de către comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor se face aşadar numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, condiţii neîndeplinite în cauză, astfel:

- cu privire la primul caz, acesta nu există, întrucât lichidatorul judiciar, în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor ce au dus la apariţia stării de insolvenţă a arătat şi a analizat cauzele care au dus la apariţia stării de insolvenţă, concluzionând că nu există fapte ce pot conduce la atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii, în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006.

- cu privire la al doilea caz, acesta nu există, de asemenea, întrucât lichidatorul nu a omis să formuleze acţiunea în răspundere, care nu ameninţă să se prescrie, ci a menţionat că nu există fapte, potrivit art.138 din Legea nr.85/2006, care să poată duce la atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că sentinţa recurată, de autorizare a creditorului pentru a introduce acţiunea în răspundere a administratorului, este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi a respins cererea de autorizare.

[16] Respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei urmare admiterii recursului. Cheltuieli de procedură.

Legea procedurii insolvenţei nr. 85/2006, art. 4, art.33

Potrivit dispoziţiilor art.33 din Legea nr. 85/2006, dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei.


Creditoarele SC PLR IFN SA şi SC PBA SRL au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 31 coroborat cu art. 3 pct. 1 lit. a, pct. 6 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006 modificată şi completată, deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei SC CSS SRL.

Prin sentinţa nr. 386 din data de 23 martie 2010, Tribunalul Buzău a luat act de cererea de renunţare la judecata contestaţiei formulată de debitoare, a admis cererea formulată de creditoare şi în temeiul art. 33 alin. 6 din Legea privind procedura insolvenţei a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei SC CSS SRL .

Tribunalul a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 31 coroborat cu art. 3 pct. 1 lit. a, pct. 6 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006, întrucât creditoarele deţin împotriva debitoarei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, de 25.336,27 lei, de mai mult de 30 de zile, superioară valorii prag prevăzută de lege la data introducerii acţiunii, respectiv 09.07.2009.

Prin decizia nr. 993 din 4 iunie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul debitoarei, a modificat sentinţa recurată şi pe fond a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei ca neîntemeiată.

Instanţa de recurs, a reţinut faptul că potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006, în forma aflată în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate, cuantumul minim al

creanţei debitorului trebuie să fie de 30.000 lei, această condiţie a cuantumului minim al creanţei, necesar pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, nu este îndeplinită, creanţa pretinsă de creditoare fiind în cuantum de 25.336 lei la momentul pronunţării hotărârii, inferior cuantumului minim cerut de lege.

115

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că în mod greşit judecătorul sindic a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi a admis recursul şi a modificat sentinţa recurată, iar pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 22 iunie 2010 Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de contencios administrativ a luat act de soluţia instanţei de recurs şi conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 85/2006 a dispus plata către administratorul judiciar SP BA SPRL a sumei de 2.216,25 lei reprezentând cheltuieli cu procedura insolvenţei ce vor fi suportate din averea debitoarei.

Curtea a constatat, în recursul formulat de debitoare împotriva acestei încheieri, cu privire la suportarea cheltuielilor de procedură, că în mod nelegal Tribunalul a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea procedurii insolvenţei nr. 85/2006, toate cheltuielile aferente procedurii, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului.

Or, Curtea de apel Ploieşti a admis recursul debitoarei, a modificat sentinţa prin care judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii insolvenţei şi pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că în mod greşit judecătorul sindic a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii generale a insolvenţei.

Astfel, sunt incidente dispoziţiile art.33 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de insolvenţă, respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei.

Cum cererea creditorului, respinsă de instanţa de recurs, este considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea 85/2006, care presupun suportarea cheltuielilor de procedură a insolvenţei de debitoarea aflată în această procedură, în această situaţie impunându-se să fie suportate cheltuielile de partea care a provocat aceste cheltuieli, care se află în culpă procesuală, prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, şi anume de către creditoarele a căror cererea a fost respinsă.

Pentru toate aceste motive, curtea a constatat că încheierea recurată este nelegală în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata cheltuielilor de procedură, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.4 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în parte încheierea recurată şi a înlăturat obligaţia de suportare din averea debitoarei a sumei de 2.216,25 lei, a obligat creditoarele la plata către administratorul judiciar a sumei de 2.216,25 lei reprezentând cheltuieli cu procedura insolvenţei.

[17] Contencios administrativ. Actul administrativ.

Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 2 lit. c

Răspunsul instituţiei publice la petiţiile prin care sunt semnalate aspecte legate de desfăşurarea activităţii la nivelul entităţii respective nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi între petiţionar şi instituţia respondentă, astfel că nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin.1 lit. c din Legea 554/2004, ci reprezintă o corespondenţă administrativă, neputând face obiectul controlului de legalitate din partea instanţei de contencios administrativ.


Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub numărul 2972/105/2009, reclamanta SV prin mandatar UDS, a chemat în judecată pârâţii Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, A.P. şi Agenţia Domeniilor Statului Ploieşti, ANCPI Bucureşti, Primăria Oraşului Boldeşti Scăieni – prin primar şi OD– director la ADS Prahova, solicitând instanţei de

116

judecată să dispună anularea adeverinţei cu nr. 4263/22.06.2007, plata daunelor în cuantum de câte 100.000 lei de către pârâţii Primăria Oraşului Boldeşti Scăieni, ANCPI şi ADS, plata daunelor în cuantum de câte 100.000 lei de către pârâţii Primarul Oraşului Boldeşti Scăieni, PA şi OD.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în adeverinţa mai sus arătată s-a susţinut că terenul din tarlaua 37, parcela 1615 în localitatea Boldeşti Scăieni, judeţul Prahova, ar fi în patrimoniul statului (administrat de ADS şi inventariat la SC ROVIT VALEA CALUGAREASCA SA). Titularul dreptului de proprietate potrivit acestei adeverinţe ar fi statul şi nu reclamanta.

Prin sentinţa nr. 199/13.04.2010 Tribunalul Prahova a admis excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu de instanţă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SV în contradictoriu cu pârâţii OFICIUL DE CADASTRU şi PUBLICITATE IMOBILIARA PRAHOVA, AP, ADS.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că viza aplicată pe adeverinţa nr. 4263/2007 nu este act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. c din Legea 554/2004.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SV prin mandatar UDS, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 şi a art. 299 şi următoarele din C.proc.civ.

Recurenta reclamantă critică soluţia instanţei de fond, întrucât nu a intrat pe fondul cauzei, în motivarea hotărârii instanţa nu a făcut decât să copieze susţinerile uneia din parţi, fără a evidenţia existenţa unui raţionament propriu.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii introductive, excepţie întemeiată de pârâtul OCPI pe argumentul că actul atacat nu este unul administrativ (apreciere însuşită şi de către instanţă), apreciind că această excepţie este neîntemeiată.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat anularea înscrisului „adeverinţă” cu nr. 4263/22.06.2007, respectiv a vizei ce poartă menţiunea: „în evidenţele OCPI figurează terenurile mai jos menţionate la SC ROVIT SA Valea Călugărească”, olografă, semnată de către Directorul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, Dl. A P şi care poartă ştampila acestei instituţii.

Principiul disponibilităţii constă în posibilitatea părţilor de a dispune de obiectul procesului – dreptul material, precum şi de mijloacele procesuale de apărare ale acestui drept. Limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) şi la părţi (persoanele între care există raportul juridic litigios) sunt fixate de către reclamant.

Cât priveşte obiectul, art. 129 alin.6 Cod procedură civilă prevede că în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Ca atare, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului fixat de reclamant.

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este cel menţionat mai sus.Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, actul

administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice (…).

Or, astfel cum s-a pronunţat în mod constant şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, răspunsul instituţiei publice la petiţiile prin care sunt semnalate aspecte legate de desfăşurarea activităţii la nivelul entităţii respective nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi între petiţionar şi instituţia respondentă, astfel că nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin.1 lit. c din Legea 554/2004, ci reprezintă o corespondenţă administrativă, neputând face obiectul controlului de legalitate din partea instanţei de contencios administrativ.

În cauza de faţă, prin adresa emisă se face o comunicare a unei situaţii ce reiese din documentele instituţiilor publice, neputându-se susţine producerea unei vătămări .

Aşa fiind în mod corect prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea întrucât actul atacat nu are caracterul unui act administrativ.

117

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat, în cauză nefiind incidente motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 312 Cod procedură civilă.

[18] Contencios administrativ. Condiţiile eliberării din funcţie a viceprimarului.

Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali, art.69 alin.1 lit. d şi alin.4 şi 5Legea nr.215/200, art.57 alin.4

De vreme ce pentru sancţiuni mai uşoare cum sunt mustrarea şi avertismentul este necesară aducerea la cunoştinţă consilierilor a motivelor de sancţionare cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţei, această condiţie se impune cu necesitate şi în cazul aplicării sancţiunii celei mai severe. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.69 din Legea nr.393/2004, dispoziţiile alin.4 fiind de natură a adăuga cerinţe suplimentare de ordin material privind faptele pentru care se poate dispune eliberarea din funcţie a viceprimarului care se adaugă condiţiilor de ordin procedural prevăzut la alin.2 al art.69 din Legea nr.393/2004.

Eliberarea din funcţie a viceprimarului se poate realiza conform art.69 alin.4 din Legea nr.393/2004 numai dacă se face dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ – teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială respectivă. Textul de lege invocat răstoarnă aşadar sarcina probei şi obligă emitentul hotărârii de eliberare din funcţie să facă această dovadă.


Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr.891/105/2010, reclamantul UGA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local B şi Primăria B prin Primar, anularea HCL nr.4/11.02.2010 prin care s-a decis eliberarea sa din funcţia de viceprimar, reîncadrarea sa în funcţia deţinută şi obligarea Primăriei B de a-i plăti contravaloarea indemnizaţiilor cuvenite ca viceprimar de la data de 11.02.2010 şi până la reîncadrarea sa efectivă.

Prin sentinţa nr. 316 din 11 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis acţiunea formulata de reclamantul U G A şi a anulat HCL nr.4/11.02.2010 dispunând reîncadrarea reclamantului în funcţia de viceprimar.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta Primăria prin primar, la plata către reclamant a contravalorii indemnizaţiilor cuvenite ca viceprimar de la data de 11.02.2010 şi până la data reîncadrării efective şi obligaţi pârâţii către reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 lei.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Primăria, prin Primar şi Consiliul Local, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de recurs arată că hotărârea face o analiză critică a temeiului de drept invocat în H.C.L. nr.4/11.02.2010, ajungând la concluzia greşită că dispoziţiile art.57, al.4 din legea nr.215/2001 - republicată, nu-şi au aplicabilitate în cauză şi că, temeiul de drept corect ar fi dispoziţiile art. 69, al. 1, lit. D şi al.4 şi 5, din legea nr.393/2004 actualizată, care se regăseşte şi în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Local, respectiv în dispoziţiile art. 118, al.4 şi 5.

Or, instanţa de fond a omis să se refere la principiul de drept potrivit căruia legea specială se completează şi se coroborează cu legea generală. în speţă, legea generală a Administraţiei Publice Locale-nr.215/2001 republicată - completează legea specială privind Statutul aleşilor locali-nr.393/2004 - în baza căreia a fost elaborat şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al

Consiliului Local. în acest sens se exprimă şi al.5 al art.69, din legea nr.393/2004, care precizează că la eliberarea din funcţie se aplică în mod corespunzător prevederile legii nr.215/2001.

118

În consecinţă, instanţa de fond putea constata că temeiul de drept este incomplet şi avea posibilitatea să dispună completarea de rigoare, iar nu anularea H.C.L. nr.4/11.02.2010, pentru că indicarea unui ternei de drept incomplet nu constituie un motiv de anulare a unui act administrativ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă reclamantul UGA a solicitat anularea H.C.L. nr.4/11.02.2010 prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de viceprimar, avându-se în vedere expunerea de motive nr.3345/9.02.2010 a Primarului com. B şi prevederile art.118 alin.1, lit. d, art.118 alin.4 şi 5 din HCL B nr.17/2008, art.49 alin.1 şi art.57 alin.4 din Legea nr.215/2001.

Potrivit art.118 alin.1 lit. d şi art.118 alin.4 şi 5 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului local al comunei B, pentru abateri grave şi repetate, săvârşite în exercitarea mandatului de viceprimar, persoanei în cauză i se poate aplica sancţiunea eliberării din funcţie. Aplicarea sancţiunii poate fi făcută numai dacă se face dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale comunei sau ale locuitorilor comunei.

Aceste dispoziţii legale se regăsesc şi în dispoziţiile art.69 alin.1 lit. d şi alin.4 şi 5 din Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali, eliberarea din funcţia de viceprimar a reclamantului reprezentând o sancţiune, aşa cum impun textele legale mai sus-menţionate, nefiind aplicabile dispoziţiile art.57 alin.4 din Legea nr.215/2001, privind schimbarea din funcţie a viceprimarului, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Astfel, potrivit art.69 alin.1 din Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali, pentru abateri grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului de viceprimar persoanei în cauză i se poate aplica drept sancţiune disciplinară supremă eliberarea din funcţie, dar aceasta la propunerea motivată a primarului, iar motivele care justifică propunerea de sancţionare vor fi aduse la cunoştinţă consilierilor cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţei, dispoziţii legale care în speţă nu au fost respectate întrucât expunerea de motive privind eliberarea din funcţie a fost înregistrată sub nr.3345/9.02.2010, nefiind astfel îndeplinită condiţia aducerii la cunoştinţa consilierilor a motivelor care justificau propunerea de sancţionare cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţei.

Deşi aceste dispoziţii legale vizează cazul aplicării sancţiunilor prevăzute de art.69 alin.1 lit. a) şi b) iar nu litera d) instanţa de recurs apreciază că de vreme ce pentru sancţiuni mai uşoare cum sunt mustrarea şi avertismentul este necesară aducerea la cunoştinţă consilierilor a motivelor de sancţionare cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţei, această condiţie se impune cu necesitate şi în cazul aplicării sancţiunii celei mai severe. Această concluzie se desprinde şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.69 din Legea nr.393/2004, dispoziţiile alin.4 fiind de natură a adăuga cerinţe suplimentare de ordin material privind faptele pentru care se poate dispune eliberarea din funcţie a viceprimarului care se adaugă condiţiilor de ordin procedural prevăzut la alin.2 al art.69 din Legea nr.393/2004.

Alături de acest motiv de nelegalitate instanţa de recurs mai reţine şi faptul că eliberarea din funcţie a viceprimarului se poate realiza conform art.69 alin.4 din Legea nr.393/2004 numai dacă se face dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ – teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială respectivă. Textul de lege invocat răstoarnă aşadar sarcina probei şi obligă emitentul hotărârii de eliberare din funcţie să facă această dovadă. Or, în cauza de faţă depunerea hotărârii contestate, a procesului verbal al şedinţei din data de 11.02.2010 şi a voturilor consilierilor prezenţi nu reprezintă documente suficiente pentru a dovedi un comportament necorespunzător în existenţa unor abateri grave care să justifice eliberarea viceprimarului din funcţie în temeiul art.118 alin.1 lit.d , art.118 alin.4 şi 5 din HCL B nr.17/2000, raportat la art.69 alin.1 lit.d din Legea nr.393/2004 şi art.69 alin.4 din Legea nr.393/2004.

Nici declaraţiile depuse în faţa instanţei de recurs nu sunt de natură a reţine în sarcina intimatului încălcarea Constituţiei, a legilor ţării sau prejudicierea intereselor ţării, ale unităţii administrativ – teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială respectivă. Din

aceste declaraţii nu rezultă decât poate un comportament mai autoritar, dar dispoziţia legală nu sancţionează acest comportament.

119

Pe de altă parte, din conţinutul unor declaraţii depuse în recurs, se poate deduce că au fost date după pronunţarea hotărârii atacate. Astfel, numitul Ionescu-Luca Cătălin „declară câteva lucruri privind comportamentul domnului consilier şi fost viceprimar UGA” (fila 39).Or, aceste probe trebuiau să existe la momentul întocmirii referatului privind eliberarea din funcţie, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că H.C.L. nr.4/11.02.2010 este nelegală prin nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art.69 alin.2 din Legea nr.393/2004 şi este netemeinică în condiţiile în care intimatul Consiliul Local nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor cuprinse la art.69 alin.4 din Legea nr.393/2004.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.

[19] Contencios administrativ. Contestaţie împotriva deciziei privind cuantumul drepturilor salariale.

Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă aceste, art. 27

Împotriva hotărârilor pronunţate de colegiul de conducere al curţii de apel sau, după caz, de colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză ori, după caz, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că norma ce stabileşte competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti are caracter absolut, iar părţile nu pot deroga.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Sentinţa nr. 277 din 15 decembrie 2010.

Prin acţiunea formulată reclamanta DMR a chemat în judecată pârâţii CURTEA DE APEL PLOIEŞTI, MINISTERUL JUSTIŢIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună revocarea în totalitate a DECIZIEI NR. 328 din 09 august 2010 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Ploieşti, în sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicată în perioada 03.07.2010-31.12.2010, în ceea ce priveşte cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Curţii de Apel Ploieşti şi anularea HOTĂRÂRII NR. 16 (EXTRAS) din data de 22 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere din cadrul Curţii de Apel Ploieşti şi pe cale de consecinţă:

- obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salaríale cuvenite şi cele încasate efectiv pentru perioada menţionată mai sus, respectiv 03.07.2010-31.12.2010, drepturi ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie existent la data punerii efective în executare

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Ploieşti de a efectua menţiunile corespunzătoare privind înlăturarea diminuării de 25% în carnetul de muncă;

120

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea acţiunii, a arătat reclamanta că, prin decizia nr. 328 din 09 august 2010 dată de Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus ca în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Curţii de Apel Ploieşti să se diminueze cu 25%.

Precizează că prin contestaţia înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, a sesizat autoritatea emitentă a actului administrativ atacat, arătând că decizia nr. 328 din 09 august 2010 este nelegală şi netemeinică şi pe cale de consecinţă a solicitat revocarea acesteia.

Prin adresa nr. 4235/A/2010 din 13.09.2010 a Curţii de Apel Ploieşti i s-a adus la cunoştinţă că prin Hotărârea nr. 16/22.09.2010 Colegiul de conducere al instanţei a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 328/2010 a Curţii de Apel Ploieşti, comunicându-i un extras din Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 14/2010.

La data de 17.11.2010, Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Ploieşti.

Analizând excepţia invocată prin prisma actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză, faţă de art. 137 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 27 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de stabilire a drepturilor salariale, la colegiul de conducere al curţii de apel sau, după caz, la colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză ori, după caz, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin.1 se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că norma ce stabileşte competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti are caracter absolut, iar părţile nu pot deroga.

Cum reclamanta din prezenta cauză a solicitat revocarea în totalitate a DECIZIEI NR. 328 din 09 august 2010 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Ploieşti, în sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicată în perioada 03.07.2010-31.12.2010, în ceea ce priveşte cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Curţii de Apel Ploieşti şi anularea HOTĂRÂRII NR. 16 (EXTRAS) din data de 22 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, iar nu anularea ordinului Ministrului de Justiţie prin care s-a stabilit diminuarea cu 25 %, competenţa în soluţionarea prezentei cauze aparţine Curţii de Apel Bucureşti potrivit dispoziţiilor menţionate mai sus.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art.158 Cod procedură civilă, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de Ministerul Justiţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

121

[20] Obligaţia de plată a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o obligaţie de rezultat şi nu de diligenţă, prin nealocarea de fonduri suficiente, statul îşi invocă propria culpă, ceea ce nu este legal

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 1798 din 3noiembrie 2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ sub nr. 2802/2010, reclamanta M.C.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., obligarea acesteia la plata sumei de 157.702 lei, reprezentând prima tranşă de 40% din suma de 394.255 lei, stabilită prin Hotărârea nr. 68/19.06.2008, emisă de Comisia Judeţului Buzău pentru aplicarea Legii nr.290/2003, urmând a se dispune totodată actualizarea acestei sume în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum.

În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că prin hotărârea nr. 68/19.06.2008, Comisia Judeţului Buzău pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a admis cererea sa nr.21274/2004, propunând acordarea de compensaţii băneşti în valoare de 394.255 RON şi în conformitate cu dispoziţiile art.18 din HG nr. 1120/2006, a solicitat pârâtei plata compensaţiilor de care beneficiază în temeiul susnumitei hotărâri, până la acest moment pârâta refuzând efectuarea plăţii primei tranşe de plată, motiv pentru care a formulat acţiunea.

Pârâta în conformitate cu dispoziţiile art.115 Cod procedură civilă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată potrivit următoarelor argumente: deşi nu se contestă drepturile ce i se cuvin reclamantei, plata acestora se face în conformitate cu dispoziţiilor art.18 alin.5 din HG 1120/2006, respectiv „în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat”, acordarea măsurilor reparatorii se face în raport de posibilităţile economice şi financiare ale ţării, astfel că solicită respingerea acţiunii.

Prin sentinţa nr. 934 din data de 24.06.2010, pronunţată de Tribunalul Buzău, a admis acţiunea formulată de reclamanta M.C.C. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 157.702 lei reprezentând prima tranşă de 40% din suma de 394.255 lei stabilită prin Hot nr.68/09.06.2008 emisă de Comisia jud. Buzău pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei începând cu 24.06.2010.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Hotărârea nr.68/19.06.2008, emisă de Comisia judeţului Buzău pentru aplicarea Legii nr.290/2003 a fost aprobată cererea şi s-a dispus plata de compensaţii în cuantum de 394.255 lei reclamantei M.C.C., pârâta necontestând caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, recunoscând că beneficiara hotărârii nr.68/19.06.2008 are dreptul la despăgubiri, dar plata nu poate fi efectuată decât în limitele sumelor alocate din buget în acest scop.

S-a mai reţinut prin hotărâre că potrivit dispoziţiilor art.18 din HG nr.1120/2006 plata despăgubirilor se face eşalonat, în două tranşe pe parcursul a 2 ani consecutiv, astfel : 40% în primul an şi 60% în anul următor, reţinând că suma stabilită prin decizie este irevocabilă, iar până în prezent pârâta nu a achitat nici una din cele două tranşe din această sumă, deşi avea obligaţia de a o achita potrivit art. 1073 Cod civil iar apărarea pârâtei este în contradicţie cu principiul executării cu bună credinţă de către stat a obligaţiilor ce-i revin faţă de proprii cetăţeni, că obligaţia de plată este o obligaţie de rezultat şi nu una de diligenţă, ca prin nealocarea de fonduri suficiente, statul îşi invocă propria culpă, acţiunea fiind admisă.

Totodată, tribunalul a reţinut că actualizarea sumei se impune în cauză pentru identitate de raţiune cu scopul pentru care a fost prevăzută această actualizare, considerente pentru care a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 157.702 lei, reprezentând prima tranşă de 40% din suma de 394.255 lei, stabilită prin Hot nr.68/09.06.2008, emisă de Comisia Jud. Buzău pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei începând cu 24.06.2010.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.R.P., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că în mod greşit a fost admisă acţiunea şi obligată recurenta la prima tranşă de 40% din suma stabilită prin Hotărârea Comisiei Judeţene Buzău de aplicare a Legii nr. 290/2003, întrucât deşi suma s-a stabilit prin Hotărârea Comisiei Judeţene,

122

potrivit art. 18 alin. 5 din H.,G. nr. 1120/2006, compensaţiile băneşti stabilite prin Hotărârea comisiei Judeţene ori a Municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat.

Astfel a arătat recurenta, potrivit dispoziţiilor normative mai sus menţionate, dacă cuantumul despăgubirilor nu depăşeşte 50.000 lei RON, despăgubirile se achită integral; dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.000 lei RON şi 100.000 lei RON, ele se achită eşalonat în 2 tranşe pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel 60% şi 40% în anul următor şi dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei RON, compensaţiile se achită eşalonat în 2 tranşe pe parcursul a 2 ani consecutiv şi anume 40% în primul an şi 60% în anul următor, prin urmare din aceste dispoziţii legale rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie.

În aceste condiţii, a arătat recurenta, nu poate fi considerat refuz nejustificat de a soluţiona o cerere potrivit art. 2 lit. i din Legea nr. 554/2004, astfel că greşit a fost admisă acţiunea în lipsa fondurilor băneşti aprobate anual prin bugetul de stat cu destinaţia achitării compensaţiilor băneşti prevăzute de H.G. nr. 1120/2006, considerente pentru care solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.

Curtea, examinând sentinţa prin prisma criticilor din recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, a constatat că sunt nefondate criticile aduse sentinţei de către recurentă.

Recurenta nu contestă faptul că prin hotărârea nr. 68/19.06.2008, emisă de Comisia Judeţeană Buzău pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a fost aprobată cererea intimatei reclamante şi s-a dispus plata de compensaţii în cuantum de 304.255 lei, astfel că, creanţa intimatei era certă, lichidă şi exigibilă şi ea trebuia achitată potrivit dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr. 1120/2006, eşalonat în două tranşţe, pe parcursul a 2 ani consecutiv, respectiv 40% în primul an şi 60% în anul următor.

Cum cuantumul despăgubirilor la care intimata-reclamantă avea dreptul a fost stabilit printr-o decizie irevocabilă a Comisiei Judeţene Buzău de aplicare a Legii nr. 290/2003 şi cum până la data formulării acţiunii nu i s-a achitat intimatei niciuna din cele două tranşe, deşi au trecut 2 ani de la data stabilirii compensaţiilor băneşti, în mod corect şi legal prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat recurenta pârâtă să plătească intimatei reclamante prima tranşă de 40% din cuantumul compensaţiilor băneşti, obligaţia de plată a recurentei pârâte, fiind o obligaţie de rezultat şi nu una de diligenţe, prin nealocarea de fonduri suficiente, statul îşi invocă propria culpă, ceea ce nu este legal.

Pentru toate aceste considerente, recursul formulat s-a privit ca nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., a fost respins ca atare, în cauză neevidenţiindu-se nici un motiv de casare sau de modificare din cele prevăzute de art. 304 C.pr.civ.

[21] Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 322 pct.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, constituie o aplicare a principiului disponibilităţii şi a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform cărora instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.


Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 3919,2/105/2009, revizuenta SC Z SA a solicitat revizuirea deciziei nr.1493 din data de 30 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti.

123

În motivarea cererii s-a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut. Astfel, s-a susţinut că în faţa instanţei de fond recurenţii au invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocând 2 motive, respectiv că terenul nu se afla în patrimoniul SC Z SA la data emiterii certificatului, iar acest teren nu era necesar activităţii societăţii potrivit obiectului de activitate al acesteia.

În faţa instanţei de recurs, recurenţii au susţinut pentru prima dată, că imobilele construcţii ai căror proprietari sunt, nu se află pe terenul în litigiu (pentru că au invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate), instanţa aflându-se în eroare cu privire la acest aspect.

În legătură cu acest motiv de recurs, în concluziile scrise depuse la dosar, revizuenta din prezenta cauză a solicitat instanţei de recurs să facă aplicarea dispoziţiilor art. 294 alin.1 Cod pr.civilă, recursul fiind inadmisibil, recurenţii investind instanţa de recurs cu cerere nouă, care nu a fost supusă analizei instanţei de fond.

Pe acest aspect, se arată că instanţa de recurs nu a analizat susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 294 alin.1 Cod pr.civilă ce vizau inadmisibilitatea recursului.

O altă critică formulată de revizuentă se referă că faptul că înlăturarea aplicabilităţii art.4 alin.1 din Legea nr. 554/2004 - text invocat de recurenţi ca temei de drept al excepţiei de nelegalitate cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al revizuentei - face inutilă examinarea motivelor care ţin de fondul cauzei invocate prin motivele de recurs.

S-a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a hotărârii atacate, recursul declarat de pârâţii P A şi P M fiind inadmisibil, el încălcând principii şi drepturi fundamentale.

Intimaţii au depus concluzii scrise, solicitând, în esenţă, respingerea cererii de revizuire ca nefondată şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Examinând cererea de revizuire prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a legislaţiei incidente în cauză, Curtea a constat următoarele:

Codul de procedură civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art. 322 - 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 din Codul de procedură civilă revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Deşi revizuenta a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2 din art. 322 Cod procedură civilă respectiv „instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, în esenţă, susţinerile din cererea de revizuire reprezintă critici referitoare la modul în în care instanţa de judecată a interpretat materialul probator administrat în cauză, precum şi la modul în care s-a făcut interpretarea şi aplicarea normelor juridice incidente în speţă.

Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă constituie practic o aplicare a principiului disponibilităţii, dar, reprezintă şi o aplicare a principiului consacrat de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, conform căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

În aplicarea riguroasă a art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi. Recursul pârâţilor viza sentinţa prin care s-a respins excepţia de nelegalitate, sentinţă atacabilă cu recurs aşa cum se precizează şi în dispozitivul sentinţei respective.

În cauză instanţa de recurs s-a pronunţat asupra exceptiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectând cadrul procesual fixat de părţi şi limitativ acestui cadru procesual a soluţionat recursul declarat de pârâţi.

Astfel, prin decizia nr.1493 din data de 30 septembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâţi împotriva sentinţei nr. 155 din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanta SC Z SA şi pârâtul C J P şi, în consecinţă, a modificat în tot sentinţa, admiţând excepţia de nelegalitate şi a constatat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC Zorile SA seria PH nr. 0293/ 19.04.2006 .

124

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a constatat că certificatul de atestate a dreptului de proprietate a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv legea 15/1990 şi HG 834/1991.

S-a mai reţinut că potrivit art. 15 alin. 2 din legea 15/1990 - bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. La rândul său, H.G. 834/1991, hotărâre dată în aplicarea prevederilor art. 19 şi 20 din legea 15/1990 arată că „terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană”

Ca atare, certificatul de atestare a dreptului de proprietate se putea emite în favoarea reclamantei-intimate numai dacă dovedea că îndeplineşte cele doua condiţii prevăzute de art. 1 din HG 834/ 1991, respectiv dacă făcea dovada că terenul în cauză se afla în patrimoniul său la data înfiinţării acesteia şi că îi este necesar desfăşurării activităţii.

SC Z SA s-a înfiinţat începând cu 1 noiembrie 1990, prin Decizia nr. 703/ 25 octombrie 1990 emisă de Consiliul Judetean Prahova . Prin art. 5 din decizia de înfiinţare se arată că SC Z SA preia întregul activ al ICS M P. Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că prin Decizia nr 29 din 22 aprilie 1983 Consiliul Popular Oraş Plopeni a transmis fără termen şi fără plata din administrarea sa la ICS M P bunuri imobiliare, enumerate în decizie.

Din toată documentaţia depusă la dosar, care a însoţit decizia nr. 29/ 1983 de predare a mijloacelor fixe şi circulate către ICS M P nu a rezultat că s-au predat şi preluat şi suprafeţe de teren. Or, pentru terenurile proprietate de stat, nu se putea emite certificat de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intimatei, acestea fiind exceptate prin art. 3 şi 4 din HG 834/ 1991 .

Instanţa de recurs a concluzionat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria PH nr 0293/2006 este un act nelegal, întrucât a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute în art. 1 din HG 834/ 1991, în sensul că nu s-a făcut dovada că terenurile pentru care s-a atestat dreptul de proprietate în favoarea intimatei SC Zorile SA la data înfiinţării acesteia ca societate comercială, erau cuprinse în patrimoniul acesteia.

Considerentele pe care instanţa de recurs şi-a întemeiat hotărârea sunt argumente care au determinat convingerea instanţei asupra adevărului şi justeţii soluţiei pronunţate.

Prin prisma acestor considerente, analizând motivele de recurs formulate de revizuentă pentru a se putea stabili în concret ce anume s-a solicitat prin recursul pe care pârâţii l-au promovat, instanţa de revizuire reţine că recurenţii au cerut, prin recursul pe care l-au formulat, să se admită excepţia de nelegalitate şi să se constate nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC Zorile SA seria PH nr. 0293/ 19.04.2006 .

Faţă de cele precizate Curtea a reţinut că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat o corectă rezolvare a cererilor formulate de părţi, în limita cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa şi a respins ca nefondată cererea de revizuire.

[22] Plângere împotriva Deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. Încălcarea dreptului la apărare şi la un recurs efectiv

OUG nr. 34/2006Constituţia României

Posibilitatea atacării deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor doar cu plângere la curtea de apel, conform dispozţtiilor art. 283 al.1 din OUG 34/2006, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare şi la un recurs efectiv şi nici a principiului „tratamentului egal” al tuturor participanţilor prevăzut de dispoziţiile art.2 al.2 lit.b din OUG nr. 34/2006.

125


Prin contestaţia depusă de SC TC SA, în calitate de ofertant la procedura de cerere de oferte organizată de către autoritatea contractantă Consiliul Local al comunei M., în vederea atribuirii contractului de achiziţie publică având ca obiect „Contract de furnizare tractor, remorcă monoaxă, încărcător frontal echipat cu cupă de materiale grele”, s-a solicitat anularea deciziei de respingere a ofertei sale, obligarea autorităţii contractante la reevaluarea ofertelor, desemnarea câştigătorului, ţinând cont de factorii de evaluare publicaţi şi sancţionarea reprezentantului autorităţii contractante pentru neîndeplinirea dispoziţiilor Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prin decizia nr.5133/C8/5892 din 5.10.2010, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în temeiul dispoziţiilor art. 278 alin.2 şi 4 din OUG nr.34/2006, a admis contestaţia formulată de SC TC SRL şi a dispus anularea raportului procedurii, a comunicărilor privind rezultatul procedurii, precum şi reevaluarea ofertelor, cu respectarea celor evocate în motivare. În temeiul art.278 alin.6 din OUG nr.34/2006, a dispus continuarea procedurii de atribuire în cauză.

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că, prin decizia nr.4610/C8/5103, 5180/02.09.2010, Consiliul a admis contestaţia SC TC SRL şi dispus reevaluarea ofertelor, ca, urmare a acestei decizii, autoritatea contractantă a anulat rezultatul procedurii şi comunicările anterioare, reevaluând ofertele, iar potrivit raportului procedurii de atribuire, comisia de evaluare a reţinut aceleaşi argumente ca şi cu prilejul primei evaluări, iar din documentele ataşate de autoritatea contractantă la dosar, nu rezultă motive în plus şi documente suplimentare care să conducă la concluzia parcurgerii etapei de reevaluare a ofertelor, din raportul procedurii rezultand că autoritatea contractantă a acţionat pur formalist, anulând actele în cauză, fără insa a ţine seama de motivaţia pentru care Consiliul a dispus anularea acestora.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere autoritatea contractantă Consiliul Local al comunei M, solicitând admiterea plângerii, anularea deciziei nr.5133/C8/5892/5.10.2010 a CNSC, iar pe fond respingerea contestaţiei formulată de SC T. C. SRL împotriva deciziei de respingere a ofertei emisă în cadrul procedurii de cerere de ofertă - organizată în vederea atribuirii contractului de achiziţie publică având ca obiect „contract de furnizare tractor, remorcă monoaxă, încărcător frontal echipat cu cupă de materiale grele şi lamă de deszăpezire”.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că decizia contestată este nelegală şi netemeinică, întrucât Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor i-a încălcat dreptul la apărare şi la un recurs efectiv, drept protejat de dispoziţiile art.6 şi 13 din Convenţie şi art.21, 48 şi 128 din Constituţia României, încălcând totodată şi principiul „tratamentului egal” al tuturor participanţilor prevăzut de dispoziţiile art.2 al.2 lit.b din OUG 34/2006, întrucât decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu poate fi atacată decât cu plângere la curtea de apel.

Petentul a mai învederat că Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi-a depăşit competenţa funcţională, întrucât acesta a motivat amplu concluzia că oferta contestatoarei ar fi conformă cu cerinţele caietului de sarcini, câtă vreme singura abilitată prin lege să evalueze ofertele este comisia de evaluare înfiinţată de către autoritatea contractantă, astfel că Consiliul s-a substituit comisiei de evaluare a recurentului, precum şi că în mod nelegal acesta a declarat oferta contestatoarei ca fiind conformă, fără însă să verifice realitatea acesteia. În plus, soluţia precizată este şi netemeinică, întrucât în realitate oferta SC TC SA nu satisface cerinţele caietului de sarcini, ale cărui cerinţe sunt considerate ca fiind minimale, mai ales că autoritatea contractantă a înţeles să achiziţioneze un tractor de 72 cp şi nu unul de 94 cp, în caietul de sarcini nespecificându-se că se intenţionează achiziţionarea unui tractor de minim 72 cp.

S-a mai arătat că această condiţie a fost impusă de autoritatea contractantă avându-se în vedere costurile de exploatare, mai ales că supradimensionarea motorului conduce în mod implicit la creşterea consumului de combustibil, că în caietul de sarcini s-a solicitat un rezervor de 70- 100 l, în timp ce rezervorul tractorului ofertat de către contestatoare are o capacitate de 150 l, fiind compus din două rezervoare legate între ele, care pot fi separate la cerere.

Examinând materialul probator administrat în cauză, prin prisma motivelor invocate de petent în plângere şi a dispoziţiilor art.304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

126

În ce priveşte critica privind încălcarea dreptului la apărare şi la un recurs efectiv, ca urmare a posibilităţii atacării deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor doar cu plângere la curtea de apel, Curtea a reţinut că accesul la structurile judecătoreşti şi la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competenţă şi procedură de judecată, stabilite de lege – aspect statuat de către Curtea Constituţională în decizia nr.1/1994, unde s-a arătat că “ liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte..., că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, ca legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege…” precum şi că regula art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social”.

De asemenea, Curtea Constituţionala a mai statuat, referior la asigurarea egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, că “ în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice…, precum şi că accesul liber la justiţie nu presupune ca în toate cauzele “să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie - şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite ”.

Pentru aceste considerente, faţă de faptul că dispoziţiile art.283 al.1 din OUG 34/2006 reglementează doar calea de atac a plângerii împotriva deciziilor pronunţate de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, Curtea a apreciat că susţinerile petentului, menţionate anterior, sunt neîntemeiate.

În ce priveşte depăşirea competenţei funcţionale a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, şi substituirea comisiei de evaluare de către acesta, ca urmare a aprecierii conformităţii ofertei contestatoarei cu cerinţele caietului de sarcini, Curtea a considerat că această critică este neîntemeiată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.278 al.2 din OUG 34/2006, Consiliul “examinează din punctul de vedere al legalităţii şi temeiniciei actul atacat “.

Or, în condiţiile în care contestatoarea SC TC SA a contestat la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, printre altele, decizia autorităţii contractante prin care a fost respinsă oferata sa, este firesc şi logic să examineze legalitatea şi temenicia respingerii acestei oferete, operaţiune care presupune verificarea conformităţii ofertei cu cerinţele documentaţiei de atribuire, respectiv ale caietului de sarcini.

Este corect faptul că doar comisia de evaluare procedează la evaluarea ofertelor în cadrul desfăşurării procedurii de achiziţie publică, însă în eventualitatea contestării evaluării unei oferte Consiliul poate şi trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia acestei evaluări, raportat la dispoziţiile legale şi la cele din documentaţia de atribuire.

Curtea a considerat că o acceptare a susţinerilor petentului – conform cărora CNSC nu putea să se pronunţe asupra conformităţii ofertei contestatoarei cu cerinţele caietului de sarcini -, ar conduce la concluzia imposibilităţii Consiliului de a verifica modalitatea de evaluare a ui ofertelor de către comisia autorităţii contractante, fapt ce ar scoate activitatea comisiei de evaluare în afara

127

controlului de legalitate şi temeinicie al CNSC, concluzie inacceptabilă şi contrară dispoziţiilor art.278, precizate anterior.

Referitor la legalitatea şi temeinicia concluziei Consiliului de apreciere a conformităţii ofertei SC TC SA cu cerinţele caietului de sarcini, Curtea a reţinut că această împrejurare a fost constatată iniţial prin decizia Consiliului nr.4610/2.09.2010, în cadrul căreia s-a reţinut, în esenţă, că “următoarele caracteristici tehnice, tip motor, Euro III, capacitate cilindrică de 4000 cm3, 94 CP sunt conforme cu cerinţele caietului de sarcini, puterea motorului fiind chiar superioară, iar în ce priveşte capacitatea rezervorului, nu se poate reţine că o capacitate mai mare nu ar respecta cerinţele autorităţii contractante şi necesităţile sale concrete.”.

Curtea a constatat că petentul-autoritate contractantă nu a contestat această decizie, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art.280 al.3 din OUG 34/2006, conform cărora “decizia Consiliului este obligatorie pentru părţi”, considerentele acesteia fiind opozabile şi obligatorii pentru autoritatea contractantă.

De altfel, principalul motiv pentru care Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia SC T. C. SA prin decizia 5133/5.10.2010, care formează obiectul prezentei plângeri, îl constituie faptul că autoritatea contractantă nu a ţinut cont de motivaţia pentru care Consiliul a admis iniţial contestaţia (prin decizia 4610/2010) – considerente citate anterior - , acţionând pur formalist, în sensul anulării actelor contestate şi emiterii unei noi decizii, în care a menţinut aceleaşi considerente iniţiale, a căror nelegalitate şi netemeinicie a fost constatată de Consiliu.

In plus de caracterul obligatoriu al considerentelor deciziei nr.4610/2010, ca urmare a necontestării acesteia, şi de obligaţia autorităţii contractante de conformare faţă de acestea, cu ocazia reluării procedurii de achiziţie şi a reevaluării ofertelor, Curtea a apreciat că susţinerile Consiliului, exprimate în decizia contestată, sunt corecte.

Astfel, din caietul de sarcini rezultă că autoritatea contractantă a urmărit achiziţionarea unui tractor având ca specificaţii tehnice, printre altele, motor minim Euro III, capacitate cilindrică cuprinsă în intervalul 3000-4000 cm3, 72 CP şi rezervor de motorină de 70-100 litri, în timp ce din oferta contestatoarei SC T. C. SA rezultă că aceasta a ofertat pentru un tractor cu motor minim Euro 3, capacitate cilindrica de 4000 cm3, putere de 94 CP şi rezervor de 150 de litrii, care era compus din două rezervoare de 75 l şi care se puteau eventual separa.

Curtea a considerat că diferenţa dintre caietul de sarcini şi oferta contestatoarei o reprezintă puterea motorului şi capacitatea rezervorului, precum şi că sunt corecte considerentele Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform cărora specificaţiile ofertate de contestatoare sunt superioare şi nu încalcă cerinţele din caietul de sarcini, faţă de dispoziţiile art.35 şi 36 din OUG 34/2006.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că decizia contestată este legală şi temeinică, Curtea a respins plângerea ca nefondată.

[23] Comunicarea copiilor solicitate şi plata c/val acestora. Informaţii privind procedura în timpul anchetei penale. Scutire de la liberul acces al cetăţenilor.

Informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sunt scutite de la liberul acces al cetetenilor doar în conditiile prevazute de art.12 al.1 lit.d din Legea nr.544/2001, respectiv doar daca prin aducerea la cunostinta a acestora se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Buzău sub nr. 2000 114/29.04.2010, reclamantul C. G. E. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, solicitând pronunţarea unei

128

sentinţe prin care să se dispună obligarea la furnizarea informaţiilor solicitate, la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului de a primi informaţii de interes public şi, respectiv, la plata eventualelor cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că în data de 07.03.2010, prin poşta electronică, reclamantul a adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău o cerere prin care a solicitat comunicarea unor informaţii ce privesc activitatea instituţiei, la care nu a primit nici un răspuns, precum şi ca cererea de acordare a daunelor morale are un caracter accesoriu în raport de capătul principal de cerere, dauna morală produsă constand în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, prin îngrădirea dreptului de a primii informaţiile de interes public.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, fata de dispozitiile art. 89 alin.2 din Legea nr.304/2004, excepţia inadmisibilităţii acţiunii - întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 544/2001- şi excepţia tardivităţii actiunii, conform art. 22 din Legea nr. 544/2001, iar pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 884 din data de 17 iunie 2010, Tribunalul Buzău a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria, a respins ca fiind rămas fără obiect capătul de cerere privind comunicarea informaţiilor publice referitoare la soluţiile dispuse de procuror în dosarele 3123/P/2003, 1826/P/2004 şi 4594/P/2004 formulat de reclamantul C. G. E., a respins ca fiind inadmisibil capătul de cerere privind comunicarea referatelor întocmite de organul de cercetare în dosarele nr. 4466/P/2008, 3719/P/2008, 3863/P/2008 şi declaraţiile persoanelor audiate în dosarul nr. 4466/P/2008, A. A. şi T.M., formulat de reclamant, a respins capătul de cerere privind furnizarea de informaţii publice referitoare la dosar 4592/2006 al Judecătoriei Buzău, de asemenea, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la 3.000 lei daune morale, precum şi cel privind obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, ca aceasta este neîntemeiată, întrucât, în conformitate cu art. 89 alin.2 din Legea nr. 304/2004, Parchetul de pe lângă judecătorie nu are personalitate juridică.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin cererea comunicată electronic în data de 07.03.2010, reclamantul C. E. G. a solicitat Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău comunicarea următoarelor informaţii : rezoluţiile dispuse de procuror în dosarele nr. 3123/P/2003, 1826/P/2004 şi nr. 4594/P/2004, referatele întocmite de organul de cercetare penală în dosarele nr.4466/P/2008, nr. 3719/P/2008 şi nr. 3863/P/2008, precum şi declaraţiile persoanelor audiate în dosarul nr. 4466/P/2008, respectiv A. A. şi T. M. De asemenea, reclamantul a solicitat informaţii privitoare la stadiul soluţionării cererii de revizuire formulată la data de 30.11.2009 împotriva sentinţei penale nr. 1857 din 04.10.2006 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 4582/2006, precizând că până la data formulării prezentei cererii nu a primit nici o citaţie de la instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire.

S-a mai reţinut, din nota întocmită de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, că dosarul nr. 3123/P/2003 se află la Judecătoria Buzău întrucât a fost formulată plângere împotriva soluţiei conform art. 2781 Cod pr. Penală, ca în data de 16.10. 2007 reclamantul C. G. E. a depus o cerere pentru eliberarea unor fotocopii de pe referatele organului de cercetare penală şi rezoluţiile procurorilor dispuse în dosarele 3716/P/2001 şi nr. 3123/P/2003, cerere ce a fost aprobată de Primul procuror adjunct, precum şi că, potrivit aceleiaşi note, reclamantului i-au fost comunicate la data de 13.10.2004, respectiv 29.05.2006 soluţiile adoptate în dosarele nr. 1826/P/2004 şi nr. 4594/P/2004, respectiv ordonanţa nr. 961/II/2/2004 şi rezoluţia dispusă de procuror.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind comunicarea referatelor întocmite de organul de cercetare în dosarul nr. 4466/P/2008, nr. 3719/P/2008 şi nr. 3863/P/2008 şi declaraţiile persoanelor audiate în dosarul nr. 4466/P/2008 A. A.şi T. M., prima instanţă a considerat că este inadmisibil, întrucât, potrivit art. 12 alin.1 lit. f) din Legea nr. 544/2001, informatiile mentionate sunt exceptate de la liberul acces al cetatenilor.

129

S-a mai reţinut că în data de 30.11.2009, reclamantul a formulat o cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 1857 din 04.10.2006 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. 4582/2006, astfel că avea dreptul să se adreseze acestei instanţe referitor la stadiul în care se află soluţionarea cererii sale, şi nu pârâtului Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000 lei daune morale, tribunalul l-a respins întrucât, potrivit art. 22 alin.2 din Legea nr. 544/2001, numai în cazul în care instanţa obligă partea să furnizeze informaţiile de interes public solicitate, poate obliga autoritatea sau instituţia publică să plătească daune morale şi patrimoniale, reclamantului nu i-a fost încălcat dreptul de a avea acces la informaţiile de interes public prevăzut de art. 1 din Legea nr. 544/2001.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C. G. E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat că prin sentinţa recurată au fost încălcate dreptul reclamantului la un proces echitabil şi dreptul de a primi informatii de interes public, întrucât pârâtul nu i-a comunicat niciodată referatele organului de cercetare penală şi declaraţiile persoanelor audiate în dosarul nr.4466/P/2008, că informaţiile solicitate nu mai pot fi exceptate de la comunicare întrucât procedurile judiciare au încetat cu mult timp în urmă, precum şi că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca pârâtul să fie obligat să transmită informaţiile de interes public solicitate de reclamant şi să-i plătească acestuia daune morale pentru încălcarea dreptului de a primi aceste informaţii.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că şi-a îndeplinit obligaţia legală şi a comunicat informaţiile solicitate de către reclamant, precum şi că acţiunea reclamantului nu este admisibilă faţă de dispoziţiile art.12 lit.f din Legea nr.544/2001.

Din oficiu, Curtea a pus în vedere pârâtului, la termenul de judecată din data de 1.11.2010 să depună la dosar înscrisurile la care a făcut referire în întâmpinare şi în cuprinsul notei nr.768/2010, înscrisuri ce ulterior au fost depuse şi comunicate recurentului la solicitarea acestuia, pentru a lua cunoştinţă de ele.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispozitiilor art. 304 şi art. 3041 C.pr.civilă, Curtea a considerat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În mod corect instanţa de fond a considerat că reclamantului i-au fost comunicate soluţiile procurorului pronunţate în dosarele nr.3123/P/2003, nr.1826/P/2004 şi nr.4594/P/2004, aspect confirmat de comunicările depuse la dosar în faţa instanţei de recurs, astfel că această cerere a reclamantului a rămas fără obiect.

În ce priveşte susţinerea recurentului – în sensul că nu i-au fost comunicate rezoluţiile în integralitatea lor, referatele organelor de urmărire penală şi declaraţiile persoanelor audiate în cauza învederată în cererea adresată pârâtului -, Curtea a reţinut că, prin adresa nr.740/II/6/2010 din data de 6.05.2010 comunicată reclamantului, i s-a adus acestuia la cunoştinţă faptul că i-au fost efectuate copii xerox de pe înscrisurile solicitate, urmând ca reclamantul să se deplaseze la sediul pârâtului să le ridice şi să achite contravaloarea acestora.

Referitor la acest ultim aspect, Curtea a reţinut că atitudinea pârâtului - de condiţionare a comunicării copiilor de pe înscrisurile solicitate de plata c/val. acestora - nu este abuzivă, ci îşi găseşte pe deplin acoperire în dispoziţiile art.9 al.1 din Legea nr.544/2001.

În condiţiile în care adresa este anterioară formulării prezentului recurs, Curtea a considerat că neprezentarea reclamantului la sediul pârâtului, în scopul menţionat anterior, îi este exclusiv imputabilă lui, astfel că se poate reţine în prezentul recurs că intimatul pârât şi-a îndeplinit obligaţiile de furnizare a informaţiilor solicitate de către recurentul reclamant.

În ce priveşte critica recurentului - referitoare la neaplicabilitatea dispoziţiilor art.12 lit.f din Legea nr.544/2001 faţă de referatele organelor de cercetare penală şi declaraţiile persoanelor audiate de acestea -, Curtea a considerat că, de principu, aceasta este corectă, întrucât dispoziţiile legale menţionate stabilesc că „ se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 11 ind.1, informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce

130

atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces”.

Or, interpretând gramatical şi sistematic aceste dispoziţii, în raport cu întreaga reglementare a Legii nr.544/2001, rezultă că, de vreme ce cauzele respective au fost deja soluţionate, nu se mai poate pune problema afectării caracterului echitabil al procesului penal sau a afectării intereselor legitime ale părţilor implicate în acesta.

Ca urmare, Curtea a reţinut că în mod eronat instanţa de fond a apreciat inadmisibilitatea cererii de comunicare a informaţiilor menţionate anterior, ca urmare a exceptării lor de la liberul acces al cetăţenilor.

Însă, având în vedere aspectul menţionat anterior – privind obligaţia recurentului de a se deplasa la sediul pârâtului pentru a ridica copiile înscrisurilor solicitate şi de a achita c/val. acestora -, Curtea a considerat că nu se impune modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, din două considerente.

Astfel, în primul rând soluţia respectivă ar fi pur formală, de vreme ce soluţia de respingere a cererii ar fi aceeaşi, iar apoi Curtea a considerat că este ţinută de respectarea principiului non reformatio în pejus, aşa cum prevăd dispoziţiile art.315 al.4 din Codul de procedură civilă, astfel că respingerea cererii respective ca neîntemeiată ar conduce, teoretic, la agravarea situaţiei recurentului reclamant în propria sa cale de atac.

În ce priveşte stadiul de soluţionare al cererii de revizuire formulată de către reclamant, Curtea a considerat, pe de-o parte, că instanţa de fond a reţinut corect posibilitatea reclamantului de a se adresa instanţei competente să o soluţioneze, pentru a afla stadiul de soluţionare a acesteia (respectiv dacă se află sau nu pe rolul său), precum şi că prin adresa nr. 740/II/6/2010 din data de 6.05.2010, reclamantului i-a fost comunicat faptul că cererea de revizuire este înregistrată sub nr.1267/III/2009 şi se afla în lucru la această unitate de parchet.

Referitor la cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale, Curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins-o, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor de angajare a răspunderii delictuale a pârâtului, prevăzute de art.998,999 Cod civil, sub aspectul vinovăţiei pârâtului şi, în special, al existenţei prejudiciului produs prin fapta ilicită a pârâtului.

În acest sens, Curtea a constatat că, deşi sarcina probei îi revenea, totuşi recurentul reclamant nu a administrat dovezi din care să rezulte existenţa prejudiciului moral suferit, precum şi întinderea acestuia, mai ales faţă de împrejurarea că reclamantul nu s-a prezentat la sediul pârâtului, la solicitarea acestuia, pentru a ridica înscrisurile solicitate şi a achita c/val. copierii acestora, astfel că în cauză devin incidente dispoziţiile art.1169 Cod civil.

Pentru toate aceste considerente, faţă de dispozitiile legale menţionate anterior şi cele ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul, ca nefondat.

[24] Achiziţii publice. Situaţia de forţă majoră sau de imposibilitate fortuită de a executa contractul

OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, art. 42 alin. 3, art 46 alin. 2, art. 204 alin.11

Faptul comunicat autorităţii contractante de societatea căştigătoare a procedurii de licitaţie deschisă cu fază finală de licitaţie electronică, privind împrejurarea că, dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006, care prevăd imposibilitatea de

131

încheiere a contractului datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul.


Intimata EDM SA, în calitate de autoritate contractantă, a organizat procedura de licitaţie deschisă cu fază finală de licitaţie electronică, pentru atribuirea contractului de lucrări „Modernizare coronament şi izolaţie LEA 20 KV ULMI” .

Etapa de licitaţie electronică a avut loc în intervalul 9.08.2010 ora 14:00 şi 10.08.2010 ora 14:00, în urma desfăşurării acesteia clasamentul fiind următorul: ofertant câştigător SC ACLI SRL, valoarea ofertei de 1.298.882,2 lei fără TVA, pe locul al doilea SC E SRL, oferta contestatoarelor situându-se pe locul al treilea.

Prin adresa nr.412/10.08.2010, înregistrată la autoritatea contractantă cu nr.8806/10.08.2010, SC ACLI SRL a comunicat autorităţii contractante după ora 14:00, oră la care s-a încheiat această etapă, că dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare.

Faţă de toate acestea, comisia de evaluare a ofertelor a elaborat raportul final al procedurii de atribuire cu nr.8893/12.08.2010, iar prin adresa de comunicare a rezultatului procedurii de atribuire nr.8895/12.08.2010 autoritatea contractantă a comunicat faptul că a fost desemnată drept câştigătoare oferta SC E SRL.

Prin contestaţiile înregistrate la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor contestatoarele au solicitat anularea actului de desemnare ca şi câştigătoare a SC E SRL şi desemnarea acestora drept câştigătoare a procedurii de atribuire în cauză.

În motivarea contestaţiei, cele două societăţi au criticat procesul verbal din 10.08.2010 întocmit de comisia de evaluare a ofertelor din cadrul autorităţii contractante, prin care s-a hotărât adjudecarea contractului în favoarea SC Elipsa SRL, susţinând că oferta lor în valoare de 2.660.00 lei nu a mai putut fi modificată în timp util, câtă vreme oferta SC Amiras C&L Impex SRL, modificată la valoarea de 1.298.882,20 lei, care avea să fie declarată câştigătoare a procedurii în ultimele 60 de secunde, era nerealistă şi neserioasă, ea neacoperind nici valoarea materialelor ce aveau să fie încorporate prin operaţiunile lucrării publice licitate.

Prin decizia nr. 4527/C9/5208 din data de 27 august 2010, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins contestaţia ca nefondată.

Prin decizia nr. 4527/C9/5208 din data de 27 august 2010, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins contestaţia ca nefondată, reţinând că etapa de licitaţie electronică a avut loc în intervalul 9.08.2010 ora 14:00 şi 10.08.2010 ora 14:00, în urma desfăşurării acesteia clasamentul fiind următorul: ofertant câştigător SC ACLI SRL, valoarea ofertei de 1.298.882,2 lei fără TVA, oferta contestatoarelor situându-se pe locul al treilea. Acest clasament publicat în SEAP constituie în fapt obiectul contestaţiei, nefiind vorba despre un proces verbal încheiat de autoritatea contractantă la această dată.

Prin adresa nr.412/10.08.2010, înregistrată la autoritatea contractantă cu nr.8806/10.08.2010, transmisă de SC ACLI SRL autorităţii contractante prin fax în aceeaşi dată, după ora 14:00, oră la care s-a încheiat această etapă, se precizează că, dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare şi faţă de toate acestea, comisia de evaluare a ofertelor a elaborat raportul final al procedurii de atribuire cu nr.8893/12.08.2010, iar prin adresa de comunicare a rezultatului procedurii de atribuire nr.8895/12.08.2010, autoritatea contractantă a comunicat faptul că a fost desemnată drept câştigătoare oferta SC E SRL.

S-a mai reţinut de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor că nu se poate reţine simpla afirmaţie a contestatoarei cu privire la faptul că a avut loc o distorsionarea concurenţei, fiind încălcate dispoziţiile art. 46 din OUG 34/2006, prin faptul că SC ACLI SRL şi SC E SRL, care a fost desemnată câştigătoare, sunt întreprinderi afiliate şi au un asociat comun, întrucât nu se aduc dovezi care să probeze susţinerile sale în acest sens.

132

De asemenea, Consiliul a constatat că autoritatea contractantă, constatând retragerea ofertei de către SC ACLI SRL, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006, care prevăd că „În cazul în care autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul, atunci aceasta are dreptul să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi, în condiţiile în care aceasta există şi este admisibilă. În caz contrar, se anulează aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică”.

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a concluzionat că nu se pot reţine afirmaţiile contestatoarei legate de faptul că oferta sa nu a mai putut fi îmbunătăţită, întrucât etapa de licitaţie electronică s-a desfăşurat pe parcursul a 24 de ore şi nu au existat factori care să o împiedice să procedeze la îmbunătăţirea ofertei sale financiare, oferta financiară fiind răspunderea proprie a ofertantului în funcţie de politica economică a fiecăruia.

Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la nr. 948/42/2010, formulată împotriva deciziei nr. 4527/C9/5208 din data de 27 august 2010 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, petentele SC EAS SRL şi SC LI SRL au solicitat anularea actului de desemnare ca şi câştigătoare a procedurii de licitaţie deschisă cu fază finală de licitaţie electronică, pentru atribuirea contractului de lucrări „Modernizare coronament şi izolaţie LEA 20 KV ULMI” a SC E SRL şi desemnarea acestora drept câştigătoare a procedurii de atribuire în cauză.

În motivarea plângerii, petentele au arătat că au depus la dosar dovezile corespunzătoare de la Registrul Comerţului, din care rezultă că câştigătorul licitaţiei este afiliat cu un alt participant la licitaţie, SC ACLI SRL, asociaţii acestora fiind tată şi fiu, ceea ce a permis distorsionarea concurenţei. Această din urmă societatea şi cea declarată câştigătoare, SC E SRL şi SC ACLI SRL sunt întreprinderi afiliate, în sensul art. 46 (2) şi (3) lit. a,b din OUG 34/2006, fapt ce rezultă din informaţiile furnizate de Oficiul Registrului Comerţului Dâmboviţa, SI fiind asociat în amândouă, în SC ACLI SRL cu o participaţie de 100% şi în SC E SRL cu fiul său, cu o participaţie de 50%, în ofertele acestor societăţi trebuia precizată afilierea, care a făcut posibilă speculaţia ce a permis câştigarea licitaţiei de către una dintre cele două societăţi, fapt ce a reprezentat o distorsionare a concurenţei, în sensul art. 46 (2) din OUG 34/2006.

Curtea de apel a constatat că prin decizia ce formează obiectul plângerii, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu a reţinut în mod întemeiat situaţia de fapt şi a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale.

Deşi s-a arătat de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor că nu se poate reţine afirmaţia contestatoarei cu privire la faptul că a avut loc o distorsionareVa concurenţei, petentele au depus la dosar înscrisuri reprezentate de certificate emise de Registrul Comerţului, din care rezultă că numitul SI este asociat în SC ACLI SRL cu o participaţie de 100% şi în SC E SRL cu o participaţie de 50%.

Conform dispoziţiilor art. 46 alin. 2 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, intreprinderile afiliate au dreptul de a participa în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, dar numai în cazul în care participarea acestora nu este de natură să distorsioneze concurenţa, în acest sens, operatorul economic are obligaţia de a include în oferta sa lista cuprinzând întreprinderile afiliate, în măsura în care acestea există.

Potrivit alin. 3 al art. 42, în sensul prevederilor alin. (2), prin întreprindere afiliată se înţelege orice subiect de drept: a) asupra căruia un alt subiect de drept poate exercita, direct sau indirect, o influenţă dominantă; b) care poate exercita o influenţă dominantă asupra altui subiect de drept.

Cum ofertantul aflat pe locul întâi, SC ACLI SRL, are ca asociat cu participaţie de 100% pe numitul SI, iar ofertantul aflat pe locul al doilea, desemnat ulterior câştigător urmare faptului că SC ACLI SRL a comunicat autorităţii contractante că, dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare, are ca asociat cu participaţie de 50% pe acelaşi Stancu Ion, curtea constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 46 alin. 2 şi 3, cele două societăţi având acelaşi asociat, cu participaţie de 100%, respectiv 50%, sunt intreprinderi afiliate, participarea acestora fiind de natură să distorsioneze concurenţa.

133

De asemenea, Curtea a constatat că în mod nelegal autoritatea contractantă, constatând retragerea ofertei de către SC ACLI SRL, a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006.

Potrivit acestor dispoziţii, în cazul în care autoritatea contractantă nu poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul, atunci aceasta are dreptul să declare câştigătoare oferta clasată pe locul doi, în condiţiile în care aceasta există şi este admisibilă.

Curtea a constatat însă că, faptul comunicat de SC ACLI SRL autorităţii contractante, privind împrejurarea că, dintr-o greşeală de tastare s-a introdus greşit preţul şi nu poate executa lucrarea la această valoare, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006, care prevăd imposibilitatea de încheiere a contractului datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractul, motivul invocat neputând fi calificat ca fiind forţă majoră sau imposibilitate fortuită de executare.

Introducerea unui preţ dintr-o greşeală de tastare, preţ la care nu se poate executa lucrarea, care a dus la clasarea pe locul întâi, nu poate constitui situaţie de forţă majoră sau în imposibilitatea fortuită de a executa contractual, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006 privind declararea drept câştigătoare a ofertei clasate pe locul al doilea.

Devin astfel aplicabile dispoziţiile art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006 care prevăd că, în caz contrar, se anulează aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că plângerea formulată de autoritatea contractantă este întemeiată, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut în mod neîntemeiat situaţia de fapt şi a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, prin respingerea contestaţiilor formulate. A admis plângerea, a modificat Decizia nr.4527/C9/5208 din data de 27 august 2010, pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, a admis în parte contestaţia formulată de SC EAS SRL şi a anulat raportul final al procedurii de atribuire nr.8893 din 12.08.2010.

În ceea ce priveşte cererea de declarare a petentei drept câştigătoare a licitaţiei, a constatat că acesta este inadmisibil, având în vedere dispoziţiile art. 285 din OUG nr 34/2006 şi dispoziţiile art. 204 alin.11 din OUG nr.34/2006 care prevăd anularea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie public.

[25] Principiul neretroactivităţii. Acte normative ale autorităţilor administraţiei publice locale.

Constituţia României, art. 15 alin. 2 Legea nr. 215/200, art. art. 49 alin. 1

Principiul neretroactivităţii se aplică şi actelor normative ale autorităţilor administraţiei publice locale


Reclamantul NG a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei M, anularea Dispoziţiei Primarului comunei M nr. 51 din 29 august 2008, obligarea pârâtei la repunerea sa în funcţie şi la plata salariului cuvenit pentru perioada 1 august 2008 şi până la reintegrarea sa efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 943 din 23 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 3848/114/2008 Tribunalul Buzău a admis cererea reclamantului şi a dispus anularea Dispoziţiei nr. 51 din 29 august

134

2008, emisă de Primarul comunei M, repunerea părţilor în situaţia anterioară desfacerii contractului de muncă, în sensul reintegrării petentului pe postul avut anterior desfacerii contractului de muncă,

obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi actualizate la care ar fi avut dreptul şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, până la reintegrarea sa efectivă.

Pârâta Primăria comunei M a declarat recurs, înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti la nr. 3848/114/2008 din data de 27 noiembrie 2009, în cadrul căruia, prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2010, reclamantul N G a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al comunei M nr. 41 din 29 august 2008.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamantul N G a arătat că prin HCL nr. 41 din 29 august 2008, prin care se revocă HCL nr. 27 din 31 iulie 2008, Consiliul Local M a aprobat o organigramă cu un număr de doar 3 posturi, faţă de 5 cum se aprobase iniţial prin hotărârea anterioară, revocată ca urmare a intervenţiei Instituţiei Prefectului Judeţului Buzău pentru nelegalitatea acesteia, întrucât aparatul de specialitate nu era al consiliului local, ci în subordinea primarului şi pentru că existau posturi libere în organigramă, iar primarul elibera din funcţie prin dispoziţie un număr de salariaţi tocmai pe motivul că se desfiinţează posturile.

S-a apreciat că hotărârea este nelegală şi pentru că prin aceasta se renunţă şi la celelalte două posturi vacante din organigramă, pentru că ambele hotărâri cu privire la modificarea organigramei încalcă principiul neretroactivităţii actelor normative, aprobându-se retroactiv modificările. Astfel, prin HCL nr. 27/2008 organigrama se modifică începând cu data de 1 iulie 2008, iar prin HCL nr. 41/2008 organigrama se modifică începând cu 1 august 2008.

Prin Încheierea din 28 aprilie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, curtea a suspendat judecata recursului declarat de pârâta Primăria comunei M şi a sesizat Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ pentru soluţionarea excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Comunei M nr. 41 din 29 august 2008.

Prin sentinţa nr. 1260 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Comunei M, a respins excepţia de nelegalitate a HCL nr. 41 din 29 august 2008 şi a obligat reclamantul să plătească Consiliului Local al Comunei M suma de 1800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pe fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa de fond a reţinut că Hotărârea nr. 41 din 29 august 2008 a fost adoptată de Consiliul Local al comunei M,prin această hotărâre se aprobă modificarea organigramei, numărului de personal şi statului de funcţii al aparatului propriu al primarului comunei M, conform anexelor nr. 1, nr. 2 şi nr. 3, care fac parte integrantă din această hotărâre, începând cu data de 1 august 2008/

Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/ 2004, instanţa de fond a apreciat că legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată pe cale de excepţie numai în situaţia în care de acest act administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond. Aşadar, legea prevede ca o condiţie prealabilă, obligatorie, ca actul ce formează obiectul cauzei pe fond să fie emis în aplicarea actului administrativ a cărui nelegalitate este invocată pe cale de excepţie.

În cauză, în raport de obiectul litigiului, prima instanţă a constatat că cerinţa prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca soluţionarea fondului să depindă de actul atacat pe excepţie, respectiv HCL nr. 41 din 29 august 2008, adoptată de Consiliul Local al comunei M, este îndeplinită.

Astfel, aşa cum rezultă din preambulul HCL nr. 41 din 29 august 2008, la adoptarea acestei hotărâri Consiliul Local al comunei M a avut în vedere expunerea de motive a primarului comunei M şi raportul secretarului acestei comune, prin care se propune modificarea organigramei, numărului de personal şi statului de funcţii al aparatului propriu al primarului comunei M pe anul 2008 cu următoarele posturi: 1 post secretar cu studii superioare şi master – funcţionar public de conducere; 1 post consilier de specialitate cu studii superioare, treapta II – funcţionar public; 1 post referent cu studii medii de specialitate, treapta II – funcţionar public; 1 post referent cu studii medii de specialitate asistenţă socială, treapta II – personal contractual şi 1 post referent debutant cu studii medii de specialitate în măsurători topografice – personal contractual, dar şi desfiinţarea, prin disponibilizarea personalului care ocupă locurile de muncă respective, a posturilor de referent III,

135

treapta III; casier şi guard, care nu se justifică din punct de vedere economic, din lipsa fondurilor necesare plăţii salariilor şi a lipsei de activitate.

S-a apreciat că aceste măsuri au fost adoptate de Consiliul Local al comunei Mu în temeiul principiului autonomiei locale şi al dispoziţiilor art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 potrivit cărora, în exercitarea atribuţiilor privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local,”...consiliul local: b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local...”.

S-a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ”În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri...”, iar potrivit art. 49 alin. (1) din acelaşi act normativ, ”Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, iar cele individuale de la data comunicării”. Numai din aceste momente, potrivit regulii de drept nemo censetur ignorare legem, un subiect de drept are obligaţia de a avea o anumită conduită.

Prima instanţă a mai reţinut că, în principiu, actele administrative produc efecte pentru viitor, sunt active şi nu retroactive. În egală măsură, s-a reţinut şi faptul că există însă şi excepţii, cum ar fi: actele administrative care prevăd o dată ulterioară de la care intră în vigoare sau de la care produc efecte juridice şi actele administrative cu caracter retroactiv, respectiv actele care constată existenţa sau întinderea unor drepturi şi obligaţii care au luat naştere anterior (actele declarative sau recognitive) sau inexistenţa lor.

S-a apreciat că Hotărârea Consiliului Local al comunei M nr. 41 din 29 august 2008 face parte din cea de-a doua categorie de acte, cu caracter retroactiv, aprobând modificarea organigramei, numărului de personal şi statului de funcţii al aparatului propriu al primarului comunei M, începând cu data de 1 august 2008 şi abrogând expres Hotărârea Consiliului Local nr.27 din 31 iulie 2008.

Având în vedere cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, dar şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, tribunalul a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 1 800,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 1260 din 17 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a declarat recurs reclamantul N G.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea atacată nu este motivată, iar motivele invocate sunt străine de natura pricinii.

Prin HCL nr. 41/29.08.2008 se revocă HCL nr. 27/2008, Consiliul Local aprobă o organigramă cu doar trei posturi din cele cinci aprobate iniţial. Urmare acestei decizii, trei salariaţi – personal contractual – au fost disponibilizaţi, fără a li se oferi posibilitatea de a ocupa aceste posturi vacante, potrivit art. 64 din Legea nr. 53/2003, în locul posturilor ocupate de aceştia care au fost desfiinţate prin HCL nr. 27/2008.

În noua organigramă postul de secretar al comunei nu mai apare ca fiind vacant, cu toate că pentru acel post nu fusese întreprinsă nicio procedură de ocupare. Prin HCL nr. 41/2008 se modifică organigrama, statul de funcţii şi numărul de personal al aparatului de specialitate al Primăriei comunei M, însă se încalcă principiul neretroactivităţii actelor normative, aprobându-se retroactiv această modificare.

Instanţa de fond a apreciat în mod surprinzător că doar în principiu actele administrative produc efecte pentru viitor, existând şi acte, cum este cel de faţă, care au caracter retroactiv. Este greşită aprecierea că se constată întinderea unor drepturi şi obligaţii care au luat naştere anterior atunci când se stabileşte componenţa organigramei unei instituţii O astfel de hotărâre nu are caracter individual, astfel cum reţine instanţa de fond.

Prin dispoziţiile nr. 51, 52 şi 53 / 29.08.2008 s-a dispus încetarea contractelor de muncă a trei salariaţi din cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei M şi respectiv revocarea dispoziţiilor nr. 40, 41 şi 42 / 01.08.2008, revocarea acestor dispoziţii fiind solicitată prin recurs

136

graţios de către Instituţia Prefectului ca urmare a efectuării controlului de legalitate, întrucât erau încălcate dispoziţiile Legii nr. 53/203 – Codul Muncii.

Recurentul a mai arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Printr-o interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa de fond, prin validarea unei astfel de hotărâri, creează circumstanţele ca o hotărâre de asemenea natură să fie emisă cu caracter retroactiv, creând astfel prejudicii persoanelor vizate prin aplicarea ei.

Hotărârea este nelegală şi pentru că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la emiterea de hotărâri, lipsind, pe lângă proiectul de hotărâre, avizul comisiei de specialitate al Consiliului Local, dar şi raportul compartimentului de specialitate, astfel că hotărârea a fost promovată fără elementele care permiteau luarea în discuţie în conformitate cu legea. Indiferent de modul în care a fost emisă această hotărâre, acesteia i s-a dat putere retroactivă, în condiţiile în care niciun act normativ în materie civilă nu are această putere, încălcându-se astfel toate principiile de emitere a unui act cu caracter normativ.

Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 41 din 29 august 2008, Consiliul Local al comunei M a aprobat

modificarea organigramei, numărului de personal şi statului de funcţii al aparatului propriu al primarului comunei M, începând cu data de 1 august 2008, a abrogat Hotărârea Consiliul Local al comunei M nr. 27 din 31 iulie 2008

Potrivit dispoziţiilor art.4 alin.1 din Legea nr. 554/ 2004 privind contenciosul administrativ, ”Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.”.

Deşi în art. 4 alin.1 din Legea nr. 554/2004, sunt prevăzute actele administrative cu caracter individual, în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral” fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual, iar în virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul înlăturării efectelor sale, Înalta Curte a apreciat constant în jurisprudenţa sa că şi actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Cu privire la motivul de nelegalitate invocat privind faptul că a fost încălcat principiul neretroactivităţii actelor normative, curtea constată că în mod nelegal a reţinut tribunalul că Hotărârea Consiliului Local al comunei M nr. 41 din 29 august 2008 face parte din categoria actelor cu caracter retroactiv.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, forma juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, şi constă într-o manifestare unilaterală si expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi si obligaţii în realizarea puterii publice.

Hotărârea consiliului local a cărei nelegalitate se invocă este act administrativ cu caracter normativ, fiind adoptată de Consiliul Local în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. 3 lit. b din Legea nr. 215 / 2001 privind administraţia publică locală, care prevăd că ” …consiliul local:... b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local...”.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin.1 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ”În exercitarea atribuţiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri...”, iar potrivit art. 49 alin. 1 din acelaşi act normativ, ”Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică, iar cele individuale de la data comunicării”.

Reflectat la nivel constituţional, prin dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţia României, care prevăd că ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile” , principiul neretroactivităţii se aplică şi actelor normative ale autorităţilor administraţiei publice locale care, potrivit dispoziţiior art. 78 din Legea nr. 24/2000 /privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ”se adoptă ori se emit pentru

137

reglementarea unor activităţi de interes local”, iar conform art. 79 ”Reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale …nu pot contraveni Constituţiei României şi reglementărilor din actele normative de nivel superior”.

De principiu, efectele actului administrativ cu caracter normativ se produc numai pentru viitor şi nu pot retroactiva, dispoziţiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală prevăd că ”Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publică”..

Există şi acte administrative care produc efecte retroactiv, datorită caracterului lor (acte administrative declarative, actele jurisdictionale), sau unei dispoziţii a legii, însă actul administrative normativ emis de consiliul local în baza dispoziţiilor legale menţionate, prin care se adoptă organigrama, numărul de personal şi statul de funcţii al aparatului propriu al primarului comunei M, reglementând o activitate de interes local, nu face parte din această categorie.

Cu privire la celelalte aspecte de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, privind structura organigramei, desfiinţarea anumitor posturi, în vederea motivării dispoziţiilor de desfacere a contractelor de muncă ale salariaţilor, cărora iniţial nu li s-a dat posibilitatea să opteze în conformitate cu art. 64 din Codul muncii, curtea a constatat că aceste aspecte privesc aspecte de oportunitate, ce nu pot fi examinate în cadrul excepţiei de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, curtea a admis recursul, a modificat în parte sentinţa şi a admite excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local M nr. 41/29.08.2008, a înlăturat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

[26] Cerere privind executarea obligaţiilor decurgând din contracte de achiziţie publică. Competenţă teritorială.

Dispoziţiile art. 286 alin. 1 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 pct. 1 cod proc. civilă, normele de competenţă teritorială alternativă fiind înlăturate şi reclamantul nemaiavând posibilitatea de a alege instanţa pentru soluţionarea litigiului, cât timp legea specială instituie numai competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2229 din 16 decembrie 2010.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.1970/105/2010 reclamanta SC O. D. SRL a chemat în judecată pe pârâta COMUNA I. prin primar, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.004.029,18 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de proiectare executate şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că între părţi s-au încheiat contractele nr.4188/18.12.2006, care a avut ca obiect elaborarea de către reclamantă a proiectului „Asfaltare drum judeţean şi drumuri adiacente localităţii I.”, în valoare de 481.057,50 lei (cu TVA inclus) şi nr. 4288/22.12.2006, ce a avut ca obiect elaborarea de către societate a proiectului „Reţea canalizare menajeră localitatea I.”, în valoare de 665.771,68 lei (cu TVA inclus).

A mai arătat că, în ceea ce priveşte proiectul realizat în temeiul contractului nr.4188/18.12.2006, l-a predat pârâtei la data de 28.11.2007, situaţie ce rezultă din procesul-verbal de predare-primite încheiat între părţi şi, deşi a primit lucrarea, pârâta nu a înţeles să plătească integral suma datorată pentru efectuarea şi predarea lucrării, respectiv suma de 481.057,50 lei, din care reclamanta a recuperat în parte suma datorată, respectiv suma de 142.800 lei, astfel încât pârâta mai datorează suma de 338.257,50 lei, reprezentând partea rămasă neachitată din valoarea lucrării executate.

De asemenea, a arătat că, în ceea ce priveşte proiectul „Reţea canalizare menajeră localitatea I.”, în valoare de 665.771,68 lei, efectuat în temeiul contractului nr.4288/22.12.2006, lucrarea a fost predată pârâtei la data de 28.12.2007, situaţie care rezultă din procesul-verbal de

138

primire încheiat între părţi la data de 28.12.2007; factura nr.OPD 019/26.01.2010 în valoare de 665.771,68 lei a fost refuzată la plată şi, pentru soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, reclamanta a

convocat pârâta la conciliere directă pentru data de 17.03.2010, orele 13,00, când pârâta a refuzat în continuare achitarea sumelor datorate.

A menţionat reclamanta că pârâta a refuzat plata pe motivul că reclamanta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale, însă pârâta nu a precizat care obligaţii nu au fost îndeplinite şi a omis cu rea-credinţă faptul că proiectele contractate au fost întocmite şi predate, fără a exista de la data predării şi până la acest moment vreo obiecţie cu privire la lucrările întocmite.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.004.029,18 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de proiectare executate şi neachitate de pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Comuna I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, arătând că, potrivit dispoziţiilor art.7 alin.1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată a unei persoane juridice de drept privat, instituţia pârâtei fiind asimilată în această materie cu o astfel de entitate juridică, se introduce la instanţa în circumscripţia căreia această persoană îşi are sediul, respectiv la Tribunalul Dâmboviţa.

A mai susţinut că în cuprinsul contractelor de care reclamanta înţelege să se folosească în probaţiune nu rezultă nici locul încheierii sau executării acestora şi nici locul executării obligaţiilor de plată, iar referitor la locul plăţii dispoziţiile art.59 alin.2 C.com. stabilesc locul plăţii la sediul debitoarei, astfel încât şi prin prisma acestor considerente instanţa competentă teritorial este tot Tribunalul Dâmboviţa.

Pe cale de cerere reconvenţională arată că suma solicitată de reclamantă are la bază două convenţii, respectiv contractul nr.4188/18.12.2006 şi contractul nr.4288/22.12.2006, încheiate conform O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

A mai arătat că, în realitate, pârâta se află în faţa ipotezei de a fi acţionată în judecată ca urmare a conduitei infracţionale însuşite de fostul primar al comunei I., Jud. Dâmboviţa, ce a înţeles să încheie contractele atacate nesocotind prevederile O.U.G. nr.34/2006.

Mai arată că P. G. a folosit o ştampilă falsificată a instituţiei pârâte spre a confirma primirea documentelor la a căror concepţie societatea reclamantă s-a obligat în temeiul contractelor atacate, astfel că a formulat plângere penală împotriva lui P. G. şi, în prezent, plângerea se află spre soluţionare la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni, Jud. Dâmboviţa.

Menţionează pârâta că, urmare a constatării nulităţii absolute a celor două contracte şi în aplicarea principiului restitutio in integrum, se impune obligarea societăţii reclamante la restituirea sumei de 142.800 lei ce a fost încasată în temeiul actelor invalidate.

În drept au fost invocate dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr.34/2006.În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.Prin sentinţa nr. 383 din 4 octombrie 2010 Tribunalul Prahova a admis excepţia

necompetenţei teritoriale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantă în favoarea Tribunalului Dâmboviţa - secţia comercială.

Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, a reţinut că cele două contracte, nr. 4188/18.12.2006 şi nr.4288/22.12.2006, au fost încheiate în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 privind achiziţiile publice, iar în speţă se solicită de către reclamantă anumite pretenţii băneşti şi pârâta solicită constatarea nulităţii absolute a celor două contracte, astfel că pârâta este asimilată unei persoane juridice de drept privat.

Potrivit dispoziţiilor art.7 alin.1 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată a unei persoane juridice de drept privat se introduce la instanţa în circumscripţia căreia această persoană îşi are sediul, respectiv în cauza de faţă la Tribunalul Dâmboviţa.

S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.10 pct.1 şi 4 Cod procedură civilă, se stabileşte o competenţă teritorială alternativă şi în favoarea instanţei în circumscripţia căreia s-a prevăzut în contract locul executării în parte a obligaţiei, respectiv în circumscripţia căreia obligaţia comercială a luat naştere, însă prin contractele încheiate, părţile au stipulat expres la articolele nr.9.2 din ambele contracte că „în cazul în care divergenţele continuă, acestea vor fi supuse spre rezolvare instanţelor de drept să judece astfel de litigii”.

139

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Prahova a formulat recurs reclamanta SC O. D. SRL , care susţine că a investit Tribunalul Prahova cu o acţiune în pretenţii, în temeiul competenţei teritoriale alternative dată de prevederile art. 10 pct. 1 şi 4 Cod procedură civilă,

raportate la art. 59 Cod comercial, iar potrivit prevederilor art. 59 Cod comercial, obligaţiile comerciale trebuie executate la locul prevăzut în contract sau la locul rezultat tacit din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor sau la locul unde debitorul are sediul său comercial la data încheierii contractului.

Părţile nu au prevăzut în contract locul executării obligaţiei/locul plaţii, însă acestea rezultă fără dubiu din natura operaţiunii, intenţia părţilor şi acţiunile ulterioare încheierii contractelor, recurenta reclamantă obligându-se la întocmirea unor proiecte tehnice care nu puteau fi efectuate decât la sediul acesteia din Ploieşti, iar intimata pârâtă s-a obligat la plata unor sume ce nu puteau fi achitate cu numerar la sediul intimatei pârâte, ci numai prin virament în contul recurentei reclamante, deschis la Trezoreria Ploieşti. Că este aşa rezultă din chiar faptul intimatei pârâte, care la data de 6.12.2007 a virat în contul recurentei-reclamante deschis la Trezoreria Ploieşti suma de 19.000 lei, reprezentând plata parţială a facturii nr. 4811895 din data de 30.11.2007, emisă în baza aceloraşi contracte, ce constituie temeiul pretenţiilor cu a căror soluţionare a fost investit Tribunalul Prahova.

În opinia recurentei, prin plata efectuată, intimata pârâtă a confirmat că părţile au stabilit implicit că plata este portabilă şi nu cherabilă, iar Tribunalul Prahova s-a mai pronunţat anterior pe o altă cerere a societăţii formulată în contradictoriu cu intimata pârâtă, dispunând obligarea la plata sumei de 123.800 lei, reprezentând parte din c/val lucrărilor executate în baza aceloraşi contracte.

Faptul că intimata pârâtă a formulat o cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor în baza cărora se solicită obligarea la plata sumei datorate nu este de natură să altereze competenţa Tribunalului Prahova, întrucât în cauză a intervenit prorogarea legală de competenţă prevăzută de art. 17 Cod procedură civilă.

Susţine recurenta că intimata - pârâtă, reclamanta în cererea reconvenţională, investise Tribunalul Prahova cu soluţionarea cererii reconvenţionale, deşi putea să se adreseze Tribunalului Dâmboviţa, situaţie în care aceasta nu mai putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Faţă de cele arătate, apreciază că Tribunalul Prahova a pronunţat o soluţie greşită, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul constatării competenţei teritoriale a Tribunalului Prahova în soluţionarea litigiului.

Intimata nu a formulat întâmpinare.Curtea a reţinut că acele contracte invocate de reclamanta – recurentă drept temei al

obligaţiei de plată a intimatei-pârâte au fost încheiate în baza OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, iar conform dispoziţiilor art. 286 alin. 1 din ordonanţă procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică se soluţionează în primă instanţă de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

În aceste condiţii, dispoziţiile speciale menţionate înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor art. 10 pct. 1 Cod procedură civilă invocat de recurentă, normele de competenţă teritorială alternativă fiind înlăturate şi reclamantul nemaiavând posibilitatea de a alege instanţa pentru soluţionarea litigiului, cât timp legea specială instituie numai competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante. Totodată, nu sunt aplicabile nici dispoziţiilor art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi nici dispoziţiilor art. 10 pct. 4 Cod procedură civilă şi art. 59 cod comercial, care se referă la obligaţii comerciale, procesele şi cererile în materie de achiziţii publice intrând în domeniul de reglementare al OUG nr. 34/2006, argumentele aduse de recurentă în susţinerea locului de executare a contractelor şi a locului de efectuare a plăţii fiind, în consecinţă, nerelevante.

De asemenea, practica judiciară invocată nu constituie izvor de drept, astfel încât Curtea, constatând că nu se impune modificarea sentinţei recurate, nefiind incident nici unul din motivele de modificare prev. de art. 304 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.

140

] Decizii Relevante

Trimestrul IV 2010

Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări

Sociale

141

[1] Prescripţia dreptului la acţiune. Obligaţia instanţei de a stabili natura juridică a acţiunii în raport de obiectul acesteia pentru a verifica caracterul său prescriptibil sau imprescriptibil

Decretul 167/1958, art.1Codul muncii, art.283 al.2Cod procedură civilă, art.84

În aplicarea prevederilor art.84 Cod procedură civilă instanţa de fond are obligaţia de a da calificarea corectă cererii deduse judecăţii în funcţie de conţinutul său şi nu de denumirea dată de parte.

Natură juridică a acţiunii se impune a fi stabilită de către prima instanţă cu prioritate deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepţiei invocate din oficiu întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ şi drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii, aşa încât critica vizând dreptul instanţei de judecată de a verifica dacă acţiunea cu care a fost învestită este formulată în termenul de prescripţie nu se justifică.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 1884 din 2 decembrie 2010.

Prin acţiunea înregistrată la tribunal reclamanta B. M.-V. a chemat în judecată pe pârâta SC C. T. SA( Filatura SA), solicitând obligarea acesteia să-i acorde grupa I de muncă, în procent de 100%, pentru perioada 18.03.1975-22.05.2000.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost salariata pârâtei, desfăşurându-şi activitatea în secţia CTC Interfazic şi CTC Vopsitorie (control final).

A mai arătat reclamanta că, deşi condiţiile în care a lucrat, respectiv noxe, temperaturi ridicate, spaţiu închis, chimicale, zgomot, abur, se încadrau în grupa I de muncă, în mod nejustificat, pârâta i-a acordat grupa a II a de muncă, încălcând actele normative în materie.

Reclamanta a precizat că deţinătoarea arhivei societăţii pârâte este SC U. C. SRL, motiv pentru care instanţa a dispus citarea şi introducerea în cauză a acestei societăţi, în calitate de pârâtă.

La solicitarea instanţei pârâta SC U. C. SRL a depus lista nominalizării meseriilor şi funcţiilor ce se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr.50/1990 anexa 2 pct.165 aprobată prin Hotărârea nr.14726/1990,

La termenul de judecată de la 21.06.2010, instanţa de fond, din oficiu, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamantei cu societatea angajatoare au încetat în anul 2000, când i-a fost înmânat şi carnetul de muncă, iar acţiunea a fost introdusă la instanţă în anul 2010, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 iar prin sentinţa civilă nr.1058 din data de 20 septembrie 2010 pronunţată de

142

acelaşi tribunal, s-a admis excepţia prescripţiei acţiunii invocată din oficiu şi în consecinţă, s-a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele :Reclamanta a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de ea se încadrează în grupa I

de muncă, însă acţiunea nu poate fi caracterizată ca o acţiune în constatare, cu obiect nepatrimonial, deoarece aceasta are caracterul unei acţiuni în realizarea unui drept patrimonial, prescriptibil, potrivit art.1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, în aplicarea art.14 din Legea nr.3/1977 şi Ordinul nr.50/1990 privind precizarea locurilor de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, reclamanta a fost încadrată de unitatea pârâtă în grupa a II-a de muncă iar prin cererea de chemare în judecată aceasta nu a solicitat să se constate

existenţa unui drept nepatrimonial, care nu i-a fost acordat de unitatea pârâtă, ci dimpotrivă, cererea de chemare în judecată este o acţiune în realizare, al cărei obiect îl reprezintă contestarea încadrării în grupa a II-a de muncă şi corelativ, solicitarea de a obliga unitatea pârâtă să o încadreze în grupa I, susţinând că în fapt a lucrat în condiţii deosebite, care se încadrează în grupa I de muncă.

Prin urmare, reclamanta are interes să fie încadrată în grupa I de muncă, pentru a beneficia, în temeiul art.14 din Legea nr.3/1977, de reducerea stagiului de cotizare, precum şi de majorarea cu 50% a punctajelor realizate pentru perioadele lucrate în grupa I de muncă, majorare prevăzută în art.782 din Legea 19/2000, aşa cum a fost modificată prin Legea 218/2008, dreptul de a fi încadrată în grupa I de muncă având deci un caracter patrimonial, prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut în art.283 al.2 din Codul Muncii, cu referire la art.3 din Decretul 167/1958.

Potrivit art.7 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Instanţa de fond a constatat că dreptul la acţiune este prescris întrucât aşa cum rezultă din carnetul de muncă al reclamantei, acesteia i s-a desfăcut contractul de muncă la data de 22.05.2000, ocazie cu care i s-a înmânat carnetul de muncă, în care este menţionată perioada solicitată ca fiind încadrată în grupa a II-a de muncă.

Fiind în posesia carnetului de muncă, se prezumă că reclamanta a cunoscut la data de 22.05.2000 că pentru perioada 18.03.1975-22.05.2000 a lucrat la locul de muncă încadrat în grupa a II-a, conform pct.3 şi 165 anexa II la Ordinul nr.50/1990 şi scrisoarea Ministerului Muncii nr.86.986/1993, aceasta necontestând măsura în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.283 al.2 Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta considerând-o nelegală şi netemeinică cu susţinerea în esenţă că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia şi a respins acţiunea sa ca fiind prescrisă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că cererea supusă judecăţii tribunalului nu derivă din încheierea şi executarea contractului individual de muncă şi practic normele aplicabile nu sunt cele ale raporturilor de muncă.

În aceste condiţii acţiunea promovată este o obligaţie de a face deoarece prin aceasta a cerut îndreptarea erorii săvârşite de unitatea pârâtă care a încadrat activitatea desfăşurată în grupa a II a de muncă.

Aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 şi a Legii nr.168/1999 este greşită iar instanţa de fond a dat o interpretare restrictivă prevederilor legale, singurul mod de rezolvare fiind acela de efectuare a tuturor probatoriilor care să convingă instanţa că prin regimul de muncă şi toate elementele Ordinului 50/1990, activitatea sa se încadrează în grupa I de muncă.

În consecinţă, a susţinut recurenta-reclamantă că acţiunea exercitată a fost promovată în condiţiile dreptului comun, iar completul de judecată care a invocat din oficiu la al treilea termen de judecată excepţia prescripţiei, a încălcat dispoziţiile art.103, 115 şi 137 cod pr.civ., şi a încălcat principiul neretroactivităţii legii, astfel că s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de fond pentru continuarea judecăţii.

Curtea, verificând sentinţa recurată în raport de criticile aduse, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză şi de mijloacele de probă administrate, dar şi sub toate aspectele, astfel cum

143

impune art.3041 cod pr.civ., a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia, pentru considerentele care succed:

Pe de o parte, în aplicarea prevederilor art.84 Cod procedură civilă instanţa de fond a dat calificarea corectă cererii deduse judecăţii în funcţie de conţinutul său şi nu de denumirea dată de parte, astfel că aceasta a stabilit că acţiunea reclamantei are un caracter patrimonial ce urmăreşte realizarea unui drept rezultat din contestarea grupei II de muncă în care a fost încadrată, în loc de grupa I de muncă, pentru a beneficia patrimonial de majorarea cu 50% a punctajului de pensie în perioada în litigiu, în temeiul art.1671 şi art.782 din Legea nr.19/2000.

Natură juridică a acţiunii s-a impus a fi stabilită de către prima instanţă cu prioritate deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepţiei invocate din oficiu întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Dispoziţiile referitoare la prescripţie au caracter imperativ şi drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine şi în orice stadiu procesual al judecăţii, aşa încât critica vizând dreptul instanţei de judecată de a verifica dacă acţiunea cu care a fost învestită este formulată în termenul de prescripţie nu se justifică.

Pe de altă parte, modul de formulare a acţiunii în sensul constatării că activitatea desfăşurată de salariat se încadrează în grupa I de muncă, a vizat constatarea unei situaţii de fapt legate de locul de muncă şi activitatea efectiv desfăşurată care l-ar fi îndreptăţit la încadrarea în prima grupă şi nu în cea de a doua, cum a fost înscrisă în carnetul său de muncă.

Aşadar, pe de o parte acţiunea dedusă judecăţii a vizat nu constatarea unui drept conform art.111Cod procedură civilă, numai aceasta fiind imprescriptibilă, ci doar a unor împrejurări de fapt legate de locul de muncă şi condiţiile activităţii desfăşurate în concret, care impun reţinerea şi încadrarea în altă grupă de muncă decât cea stabilită de angajator, înscrisă în carnetul de muncă, conform prevederilor Ordinului nr.50/1990 Anexa 2, pct.165 coroborate cu Decretul-lege nr.68/1990 şi a celor dispuse prin hotărârea Consiliului de administraţie nr.14726/1990.

În condiţiile în care grupa de muncă este un element intrinsec al raporturilor de muncă dintre salariat şi angajator, ţinându-se seama de activităţile şi condiţiile stabilite la nivel de unitate - când este cazul - încadrarea în grupele I şi II de muncă este obligatorie pentru angajator conform art.11 din Decretul nr.92/1976 cu menţionarea lor corespunzătoare în carnetul de muncă al salariatului.

Pe de altă parte, spre deosebire de dreptul comun, în legislaţia muncii, care are un caracter special şi derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare şi de soluţionare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile şi maxim 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicţia muncii, pentru protecţia adecvată şi în timp util a drepturilor părţilor din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situaţiilor conflictuale dintre aceştia.

Astfel fiind, în cauza dedusă judecăţii nu se poate reţine că obiectul acţiunii este imprescriptibil cum s-a susţinut, întrucât nu se referă la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept conform art.111 Cod procedură civilă, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecinţe patrimoniale şi deci, eventualele acţiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condiţiile legii.

În cauză, reclamanta, al cărei drept la acordarea grupei de muncă a fost recunoscut de angajator încă din anul 1990, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, corect interpretate de prima instanţă, a contestat împrejurările de fapt legate de locul său de muncă şi activitatea desfăşurată care, în opinia sa, ar fi îndreptăţit-o la încadrarea în grupa I de muncă iar nu în cea de a II a, aşa cum aceasta a fost menţionată în carnetul său de muncă pentru perioada 18 martie 1975-22 mai 2000.

În realitate, angajatorul a respectat în întregime procedura instituită de Ordinul nr.50/1990 privind precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă stabilite conform art.2 din Decretul-lege nr.68/1990, Consiliul de Administraţie aprobând prin hotărârea nr. 14726/1990 lista cu nominalizările meseriilor şi funcţiilor ce se încadrează în grupele I şi II de muncă.

Drept urmare, salariatul nemulţumit de încadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanţei de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de

144

art.283 alin.2 din codul muncii rap.la art.3 şi 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoştinţă de această încadrare, aceasta fiind acţiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.

În plus, nici despre o acţiune în obligaţie de a face nu poate fi vorba în condiţiile în care angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de a înscrie în carnetul de muncă al reclamantei menţiunea grupei de muncă în care aceasta a fost încadrată conform procedurii derulate pe baza dispoziţiilor Ordinului nr.50/1990.

Salariata nu a reclamat neefectuarea înscrierilor privind grupa de muncă ci grupa II de muncă care i-a fost acordată încă din luna martie 1975 aşa cum rezultă din copia carnetului său de muncă (pct.60) depusă la instanţa de fond.

În acelaşi timp, Curtea mai reţine că prin Decizia nr. 87/01.06.1999 a Curţii Constituţionale-invocată de recurenta-reclamantă, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2

alin. 1 din Decretul nr. 68/1990 ( în temeiul căruia a fost edictat Ordinul nr. 50/1990) pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, constatându-se ca acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică numai persoanelor de la locurile de muncă şi activităţile care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 si după aceea, erau prevăzute sa fie încadrate în grupele I si II de muncă, nu si celor care au fost încadrate în asemenea locuri de muncă sau activităţi anterior datei intrării în vigoare a actului normativ respectiv.

Prin această decizie s-a recunoscut deci beneficiul şi posibilitatea valorificării unor drepturi cuvenite şi câştigate în perioada când toate aceste categorii de persoane au lucrat în aceleaşi condiţii, aflând-se într-o situaţie identică, ceea ce impune şi un tratament juridic identic.

Se constată că instanţa de contencios constituţional nu a fost chemată să examineze decât conformitatea cu legea fundamentală a acestui text (art.2 alin.1 din

Decretul-lege nr.68/1990) fără ca problema dreptului de a exercita eventuale acţiuni ca efect al neconstituţionalităţii decise, să fie analizate sau dezlegate cu acest prilej.

Pentru toate considerentele care preced, Curtea a reţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică sub toate aspectele, astfel că nesubzistând cauze de nulitate ale acesteia în sensul dispoziţiilor art.304 şi 3041 cod pr.civ. a respins recursul ca nefondat în conformitate cu art.312 din acelaşi cod.

(Judecător Simona Buzoianu)

[2] Nepronunţare asupra probelor cerute de una din părţi. Încălcarea dreptului la apărare.

Cod pr.civ., art.167-168CEDO, art.6 prf.1

Propunerea probelor se face de regulă în etapa scrisă a procesului, pentru reclamant, obligaţia fiind instituită de art. 112 pct.5 cod pr.civ. iar pentru pârât, prin art.115 alin.3 din acelaşi cod., iar sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptul de a mai propune şi administra dovezi în etapa procesuală în care se află cauza, respectiv în primă instanţă.

Nepronunţându-se în nici un mod asupra cererii de probe a reclamantului, instanţa de fond l-a sancţionat în realitate pe acesta cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancţiuni, mai cu seamă că în conflictele de drepturi sarcina probei este plasată de legiuitor, prin dispoziţia expresă a art.287 din codul muncii, în sarcina angajatorului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 1501 din 7 octombrie 2010.

145

Prin cererea înregistrată la tribunal reclamantul N.S. a chemat în judecată pe pârâta societate comercială F.C.-OMV PETROM Buzău solicitând obligarea acesteia la acordarea grupei I de muncă în procent de 100% pe perioada 07.01.1980 - 01.08.1994,conform prevederilor CCM şi al Ordinului nr. 50/1990 Anexa I pct. 1.

În motivarea cererii, reclamantul a relatat că în perioada mai sus menţionată a desfăşurat activitate la Schela Berca, Mina de Petrol Monteoru, judeţul Buzău în funcţia de electrician-lumină şi forţă unde a executat lucrări de întreţinere şi reparaţii la instalaţiile de iluminat ale minei, în condiţii nefavorabile de microclimat şi toxicitate ce se încadrează în grupa I în procent de 100%.

A mai relatat reclamantul că în perioada 01.01.1982 -31.12.1989, pe lângă activitatea de bază desfăşurată în procent de peste 80% din punctul de lucru, mai desfăşura şi activitatea de salvator minier permanent pentru care a beneficiat de sporuri înscrise în adeverinţa nr. 488/14.05.2007.

Având în vedere că activitatea desfăşurată în aceasta perioadă a fost eronat încadrată de pârâtă în grupa a II-a, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii.

În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât activitatea prestată de reclamant nu se încadrează în categoria activităţilor înscrise în grupa I de muncă.

Prin sentinţa nr.758 pronunţată la 2 iunie 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea, reţinând următoarele:

Conform menţiunilor din carnetul de muncă, reclamantul începând cu data de 07.01.1980 a fost angajat prin transfer pe postul de electrician la Schela de Extracţie Berca, activitate pe care a desfăşurat-o până la data de 01.08.1994, conform dispoziţiilor art. 130 lit. a Codul Muncii.

Conform susţinerilor pârâtei activitatea desfăşurată de reclamant s-a realizat la suprafaţă şi nu în subteran cum susţine acesta, întrucât mina de petrol nu putea fi electrificată.

Pe de altă parte, activitatea de salvator minier desfăşurată de reclamant din luna ianuarie 1990 se reflectă în adeverinţa nr. 488/14.05.2007 ca fiind o activitate pentru care reclamantul a încasat câştiguri suplimentare şi potrivit susţinerilor pârâtei antrenamentele şi pregătirea corespunzătoare acesteia nu se încadrau în grupe de muncă. De altfel în domeniul legislativ actual nu se înscrie o astfel de activitate desfăşurată facultativ în nicio încadrare pe grupe de muncă , motiv pentru care sub acest aspect solicitările reclamantului apar ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dreptului său la apărare.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 2 din Codul de procedură civilă judecătorul va pune în vedere pârtilor drepturile si obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces.

În acest context având în vedere că în fata instanţei de fond nu a beneficiat de asistenţă juridică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor legale mai sus arătate şi să îi explice faptul că trebuie administrate probe pentru lămurirea fondului cauzei.Mai mult decât atât, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor cu înscrisuri, martori şi expertiză judiciară de specialitate, propuse prin cererea de chemare în judecată, soluţia dându-se exclusiv pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Sub un alt aspect, recurentul a mai arătat că la termenul de judecată de la 5.05.2010, intimata a depus întâmpinare, iar instanţa de fond a apreciat că se impune acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia iar la 2.06.2010, instanţa, în mod eronat a reţinut că recurentul-reclamant nu mai are alte cereri de formulat sau excepţii de invocat (în condiţiile în care acesta solicitase proba cu expertiza judiciara de specialitate), drept pentru care a constatat terminată cercetarea judecătorească.

Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată fără administrarea de probe, situaţie care echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei în condiţiile în care în baza dispoziţiilor art. 287 din codul muncii, în litigiile de muncă „sarcina probei revine angajatorului”, astfel că intimata era cea care avea obligaţia să depună la dosarul cauzei documentele pe care le avea în posesie şi care erau absolut necesare soluţionării cauzei.

146

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării dreptului la apărare si pentru administrarea de probatorii.

Curtea, analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, actele dosarului şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, dar şi sub toate aspectele astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. a constatat că recursul este fondat şi l-a admis ca atare pentru considerentele care succed:

Acţiunea introductivă, aşa cum a fost formulată în termenii reclamantului vizează eroarea rezultată din menţiunile greşite privind grupa de muncă în care a fost încadrat de angajator pentru perioada 7 ian.1980-1 aug.1994, reclamantul susţinând că unitatea pârâtă trebuie obligată să-i acorde grupa I de muncă cu procent de 100%, pentru perioada de mai sus care a fost încadrată eronat ca lucrată în grupa II de muncă.

Drept temei juridic al acestei acţiuni, reclamantul a indicat între altele dispoziţiile Decretului nr.92/1976, iar ca mijloace de dovadă a cerut administrarea de probe cu înscrisuri, martori şi expertiză judiciară de specialitate.

La dosar au fost depuse de către reclamant înscrisuri iar o încheiere de încuviinţare a probelor în sensul art.168 cod pr.civ. nu există în dosar pentru că această etapă procesuală lipseşte din cercetarea judecătorească a primei instanţe.

Astfel, după un prim termen în care pricina s-a amânat pentru ca pârâta să formuleze apărări pe cale de întâmpinare la cel de-al doilea termen de judecată, întâmpinarea depusă de pârâtă a fost comunicată reclamantului, iar cauza s-a amânat la 2 iunie 2010 când în prezenţa reclamantului personal au avut loc dezbaterile.

Cu încălcarea dreptului complex la un proces echitabil în sensul art.6 prf.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prima instanţă nu a pus în discuţie cererea de probe a reclamantului, nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii lor în conformitate cu art.167 cod pr.civ. potrivit cu care dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii(…)

Propunerea probelor se face de regulă în etapa scrisă a procesului, pentru reclamant, obligaţia fiind instituită de art. 112 pct.5 cod pr.civ. iar pentru pârât, prin art.115 alin.3 din acelaşi cod., iar sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptul de a mai propune şi administra dovezi în etapa procesuală în care se află cauza, respectiv în primă instanţă.

Nepronunţându-se în nici un mod asupra cererii de probe a reclamantului, instanţa de fond l-a sancţionat în realitate pe acesta cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancţiuni, mai cu seamă că în conflictele de drepturi sarcina probei este plasată de legiuitor, prin dispoziţia expresă a art.287 din codul muncii, în sarcina angajatorului.

În plus, obligaţia de a motiva orice măsură luată de instanţa de judecată corespunde dreptului părţilor de a supune hotărârea pronunţată controlului de legalitate şi temeinicie ce se exercită pe calea recursului în forma şi limitele art.3041 cod pr.civ. în cazul conflictelor de muncă.

Cum critica din recursul de faţă vizează chiar încălcarea dreptului recurentului-reclamant de a administra dovezi, Curtea constată că în lipsa încheierii de încuviinţare a probelor cerute de acesta sau de respingere a lor, nu se poate stabili dacă şi în ce măsură în mod corect acesta a fost sancţionat cu decăderea din dreptul de a propune şi administra dovezi, ca parte componentă a dreptului său la o procedură echitabilă, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil, făcând incident cazul de recurs prev.de art.304, pct.5 cod pr.civ.

Pentru aceste considerente, constatând că recursul este fondat în temeiul art.312 rap.la art.304 pct.5 cod pr.civ., Curtea l-a admis ca atare cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.


147

[3] Principiul disponibilităţii. Dreptul părţilor de a administra dovezi.Sarcina probei şi îndatoririle instanţei.

Cod pr.civ., art.129Codul muncii, art.287

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii ceea ce presupune, între altele că, sub aspect probator, părţile dispun de mijloacele procesuale de apărare inclusiv de a administra orice dovezi permise de lege pentru a face proba şi respectiv contraproba temeiniciei dreptului material dedus judecăţii. Instanţa de judecată nu are nici obligaţia nici dreptul de a administra dovezi în locul părţilor, în favoarea sau în contra lor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 1728 din 4 noiembrie 2010.

Prin acţiunea înregistrată la tribunal reclamanta M. V. a formulat contestaţie în contradictoriu cu pârâta S.C. PETROM S.A. solicitând obligarea acesteia să-i plătească diferenţa de indemnizaţie de concediere stabilită pe baza Contractului Colectiv de Muncă şi a Planului social, inclusiv pe durata preavizului de 60 de zile, bonuri de masă şi prima acordată de Ziua Petrolistului - 8 septembrie, drepturi care nu i-au fost efectiv plătite la data încetării contractului individual de muncă dispuse prin decizia de concediere nr.2199 din 14.08.2006.

În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că a fost concediată la 14.08.2006 în baza deciziei nr. 2199, acordându-i-se o indemnizaţie de concediere de 19.933 RON în condiţiile în care în anul 2006 salariul mediu pe societate a fost de 1850 RON astfel încât suma de 19.933 lei nu respectă dispoziţiile contractului colectiv de muncă şi ale Planului social potrivit cărora un muncitor cu o vechime de peste 16 ani, lucraţi neîntrerupt în domeniul petrolier, are dreptul la o indemnizaţie de 20 de salarii medii pe societate adică aproximativ 35.000 RON.

Totodată potrivit art. 3 din decizia nr. 2199 din 14.08.2006 reclamanta a susţinu că avea dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi la plata drepturilor salariale cuvenite pe durata preavizului de 60 de zile (bonuri de masă şi prima ptr. Ziua Petrolistului).

S-a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale în cuantum de aproximativ 20.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr.701 din 12 aprilie 2010, tribunalul a admis în parte acţiunea formulată de contestatoare şi a obligat pârâta să-i plătească o indemnizaţie egală cu salariul de bază şi celelalte drepturi salariale, inclusiv tichete de masă şi prime calculată pe o durată de 60 de zile calendaristice de la data încetării contractului individual de muncă 14.08.2006.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a stabilit că că reclamanta a fost salariată la S.C. PETROM SA Bucureşti începând cu data de 06.03.1990 până la 14.08.2006 când în baza deciziei nr. 2199/14.08.2006 i-a fost desfăcut contractul individual de muncă şi în temeiul art. 128 alin. 5 lit. b din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a primit suma netă de 19.933 RON reprezentând indemnizaţie de concediere.

La fila 61 din dosarul cauzei s-a depus hotărârea Comisiei Paritare din 01.01.2006 potrivit căreia la o vechime de peste 15 ani, cum avea reclamanta, indemnizaţia de concediere în valoare netă s-a ridicat la 19.933 lei însă prin Amendamentul din 19.01.2006 la pct.1 s-a arătat că pct. 4 din Planul social s-a modificat astfel încât un salariat cu peste 15 ani vechime va primi o indemnizaţie de concediere de peste 15 salarii medii brute pe PETROM.

Din art. 129 pct. 4 din CCM a rezultat că valoarea salariului minim pe PETROM s-a stabilit prin negociere cu FSLI PETROM pentru fiecare semestru iar pârâta nu a depus la dosar probe referitoare la cuantumul unui salariu mediu brut pe uniate deşi în acelaşi amendament s-a prevăzut

148

că salariul mediu brut pe PETROM reprezintă media tuturor salariilor brute acordate de pârâtă salariaţilor săi în anul anterior celui care se acordă indemnizaţia de concediere.

În aceste circumstanţe, instanţa de fond a considerat că nu poate lua în calcul adresa din 1 ianuarie 2006 privind valorile indemnizaţiilor de concediere şi care stabileşte cuantumul net al indemnizaţiilor de concediere în condiţiile în care Planul social a suferit amendamente după această dată, respectiv la 09.01.2006 şi în care s-a precizat că indemnizaţiile de concediere reprezintă 15 salarii medii brute pe PETROM, salarii cu privire la al căror cuantum pârâta nu a făcut nici un fel de probe aşa cum era obligată de art.287 din codul muncii.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada salariilor negociate stabilite în condiţiile art. 129 pct. 4 din Contractul colectiv de muncă.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs contestatoarea, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate .

Fără a indica vreunul din cazurile de recurs prevăzute de lege, recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de fond nu a ţinut cont că în anul 2006 salariul mediu a fost de 1850 RON, deşi a reţinut că Planul social depus se referea la un an anterior concedierii sale.

Totodată, instanţa de fond a încălcat principiul rolului activ pentru aflarea adevărului, având la îndemână posibilitatea emiterii unei adrese către societate pentru a stabili cuantumului salariu mediu în scopul verificării cuantumului real al acestuia.

În consecinţă, recurenta a arătat că suma care i se cuvine este de 20.000 lei ca diferenţă între cea deja încasată şi cea la care avea dreptul în raport de salariul mediu de 1850 lei ce trebuia luat în calcul.

Curtea, analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză şi de mijloacele de probă dar şi sub toate aspectele, astfel cum impune art.3041 cod pr.civ. a constatat că nu este afectată legalitatea şi temeinicia acesteia pentru considerentele care succed:

Dreptul contestatoarei M. V., fostă salariată a societăţii intimate SC PETROM SA Bucureşti şi căreia contractul individual de muncă i-a încetat conform deciziei nr.2199 din 14 aug.2006,era îndreptăţită la plata unei indemnizaţii egale cu salariul de bază şi a celorlalte drepturi salariale pe durata preavizului de 60 zile calendaristice calculate de la data comunicării deciziei rezultă din dispoziţiile art.74 alin.4 din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional, fiind înscris expres în art.3 din decizia de concediere, iar dreptul la plata indemnizaţiei de concediere acordate în conformitate cu art.50 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate completat cu prevederile Planului social-însumând 19.933 lei-este prevăzut de art.4 din aceeaşi decizie.

Instanţa de fond a stabilit în mod corect că potrivit clauzelor contractuale sus-citate, un angajat cu o vechime în societate mai mare de 15 ani, pachetul financiar acordat cu titlu de indemnizaţie de concediere este de 15 salarii medii brute pe Petrom iar nu 20 de salarii medii, aşa cum eronat a susţinut reclamanta prin acţiunea iniţială, astfel că suma netă stabilită prin decizia de concediere în valoare totală de 19.933 lei RON, respectă aceste prevederi şi nu există motive pentru obligarea fostului angajator la plata vreunei diferenţe băneşti.

Drept consecinţă, Curtea a constatat că tribunalul a interpretat şi aplicat corect clauzele contractuale de mai sus care constituie legea părţilor.

În ceea ce priveşte critica din recursul de faţă referitoare la lipsa rolului activ al primei instanţe care avea obligaţia de a cere societăţii să probeze cuantumul salariului mediu pe unitate în anul 2006, acela de 1850 lei afirmat de contestatoare, Curtea constată că această critică este nejustificată.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii ceea ce presupune, între altele că, sub aspect probator, părţile dispun de mijloacele procesuale de apărare inclusiv de a administra orice dovezi permise de lege pentru a face proba şi respectiv contraproba temeiniciei dreptului material dedus judecăţii.

Instanţa de judecată nu are nici obligaţia nici dreptul de a administra dovezi în locul părţilor, în favoarea sau în contra lor.

149

Sub acest aspect, prima instanţă a constatat că pachetul financiar negociat, acceptat şi înscris de părţile contractante, prin reprezentanţii lor în contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi la nivel de unitate-cu amendamentele aduse ulterior-îi conferă fostei angajate M. V., concediate în anul 2006- dreptul la plata indemnizaţiei de concediere pentru care suma netă cuvenită şi achitată rezultă din adresa depusă la fila 61 dosar fond şi reprezintă contravaloarea a 15 salarii medii brute pe PETROM, calculate pe baza salariilor medii brute acordate de societate în anul anterior, adică în anul 2005.

Contestatoarea iar nu instanţa de judecată avea obligaţia de a administra probe contrarii celor depuse de societate, cu care să facă dovada că salariul mediu pe societate are valoarea de 1850 lei, astfel cum a susţinut prin acţiune şi că pachetul financiar la care era îndreptăţită cuprinde 20 salarii medii iar nu 15 salarii medii brute rezultate din pct.4 al Planului social modificat prin amendamentul din 9 ian.2006 (fila 85 dosar fond).

Nici în faţa instanţei de fond nici în cea de recurs recurenta-contestatoare nu a administrat dovezi care să lipsească de efecte juridice clauzele contractuale sus-citate, aşa încât pe baza mijloacelor de probă existente în dosar în mod temeinic nu a fost primit capătul de cerere privind plata pretinsei diferenţe de indemnizaţie de concediere.

În egală măsură, Curtea a mai reţinut că prima instanţă a stabilit corect că fostei salariate M. V. nu i-au fost achitate drepturile stabilite prin art.3 din decizia de concediere, arătate în cele ce preced, fiindcă intimata, în calitate de angajator, avea obligaţia să facă proba plăţii efective a indemnizaţii egale cu salariul de bază şi a celorlalte drepturi salariale pe durata preavizului de 60 zile calendaristice calculate de la data comunicării deciziei, preaviz care nu i-a fost acordat în natură.

De aceea tribunalul a obligat societatea intimată la plata acestei indemnizaţii şi a celorlalte drepturi inclusiv tichetele de masă şi prima cerute de contestatoare prin acţiune, calculate pe o perioadă de 60 zile calendaristice începând cu data de 14 august 2006 când a salariata a primit decizia de concediere, semnând pentru aceasta.

Pentru toate considerentele de mai sus, Curtea constatând că recursul nu este fondat l-a respins ca atare, în temeiul art.312 cod pr.civ. menţinând ca fiind legală şi temeinică în întregime, sentinţa civilă nr.701 pronunţată la 15 aprilie 2010 de tribunal.


[4] Eliberarea de copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii înainte de preluarea acestor documente de către direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale.

Legea nr.16/1996 actualizată

Potrivit art.18 din Legea nr.16/1996 actualizată Documentele cu valoare practică prevăzute la alin.1 se preiau după înfiinţare în cadrul Arhivelor Naţionale şi al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale a unor structuri specializate, cu asigurarea, în condiţiilor legii, a resurselor umane şi logico-financiare necesare.

Documentele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii, se preiau, în cond.alin.2 pe bază de inventar şi proces verbal de predare preluare.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 262/114/2010, reclamantii au chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate ca au efectuat ore de noapte, ca au beneficiat de spor de vechime, spor de toxicitate,

150

spor de fidelitate, spor de zgomot si spor de conducere, pe care reclamanţii le-au avut atât timp cât au fost angajaţii Întreprinderii X, precum si obligarea paratei la recalcularea pensiei in funcţie de sporurile de care a beneficiat fiecare, retroactiv si pe viitor. În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat instanţei că au fost salariaţii Întreprinderii X conform menţiunilor din carnetele de munca ale fiecărei reclamante în parte, perioadă în care au lucrat în schimburi beneficiind de spor de vechime, spor de noapte, spor de toxicitate, spor de fidelitate, spor de zgomot şi de condiţii grele sporuri care nu vor putea fi dovedite la momentul pensionarii si nu pot fi avute in vedere la calcularea pensiei.Reclamanţii au precizat că societatea la care şi-au desfăşurat activitatea, a fost lichidata iar arhiva a fost predata paratei Casa Judeţeană de Pensii, instituţie care ar trebui să elibereze adeverinţele solicitate şi să recalculeze cuantumul pensiei, însă aceasta le-a comunicat că nu au personal sau atribuţii în acest sens. Prin sentinţa pronunţată, Tribunalul Buzău a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi în consecinţă a obligat unitatea pârâtă Casa Judeţeană de Pensii să elibereze fiecărui reclamant si intervenient adeverinţe din care să rezulte, în raport de înscrisurile existente în arhivă, orele lucrate pe timp de noapte, sporul de vechime, sporul de toxicitate, sporul de fidelitate, sporul de zgomot, sporul de conducere( unde este cazul.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au efectuat până în prezent numeroase demersuri în vederea obţinerii unei adeverinţe privind sporurile pretinse, întrucât societatea a fost radiată din evidenţele Oficiului Registrului Comerţului rămase fără rezultat iar acţiunea acestora este întemeiată cu privire la eliberarea adeverinţelor cu sporurile de care aceştia au beneficiat, întrucât pasivitatea pârâtei, care a preluat arhiva societăţii încă din luna iunie 2003, fără a efectua demersurile în vederea predării ulterioare către Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale ..., nu le poate fi opusă, iar culpa pârâtei nu poate constitui un fundament pentru respingerea acţiunii ce are ca obiect doar obligaţia de a face a acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs intimata Casa Judeţeană de Pensii criticând-o, deoarece deşi legea condiţionează momentul preluării acestor documente funcţie de înfiinţarea unor structuri specializate, nu dă în competenţa caselor de pensii sarcina eliberării certificatelor şi extraselor referitoare la stagiile de cotizare, până la momentul predării documentelor la Arhivele Naţionale.

Curtea a reţinut că, aşa cum a arătat şi recurenta în cuprinsul recursului promovat, potrivit disp.art.18 din Legea nr.16/1996 actualizată:” documentele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii, se preiau, în condiţiile alin.2 pe bază de inventar şi proces verbal de predare preluare”.

Ori, recurenta nu a făcut dovada predării acestor documente către Arhivele Naţionale pentru ca aceste arhive să aibă vreo obligaţie în acest sens.De asemenea, legea nu a menţionat în cuprinsul său că doar Arhivele Naţionale ar avea competenţa să elibereze certificate şi extrase referitor la stagiile de cotizare, excluzând de la aceasta obligaţie casele judeţene de pensii, ci doar faptul că aceste documente se preiau, în condiţiile alin.2 pe bază de inventar şi proces verbal de predare primire.

Aşa fiind, nu se pot admite susţinerile recurentei în sensul că , deoarece nu s-au transferat aceste documente la Arhivele Naţionale, iar legea nu prevede expres în sarcina sa obligaţia de eliberare a copiilor şi certificatelor privitor la stagiile de cotizare, Casa Judeţeană de Pensii nu are competenţa reglementată de vreun temei legal de a elibera documentele solicitate de reclamanţi.

A admite interpretarea dată de către recurentă a dispoziţiilor legale ar însemna ca până la înfiinţarea în cadrul Arhivelor Naţionale şi al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale a unor structuri specializate, reclamanţii să nu mai aibă acces la documentele privind drepturile acestora referitoare la stagiile de cotizare.

Faţă de aceste considerente, Curtea în temeiul disp.art.312 c.pr.civilă a respins ca nefondat recursul formulat.

(Judecător Violeta Dumitru)

151

[5] Efectele constatării nulităţii contractului, în cazul în care s-ar constata aceasta nulitate, se produc numai pentru viitor, neputând fi anulate prestaţiile executate de părţi referitoare la plata salariului, prestarea muncii, celelalte drepturi şi obligaţii, pe durata existenţei acestui contract.

Codul muncii, art.57 al.2

Intrarea în vigoare a unei noi legi nu duce la nulitatea prevederilor contractuale ale unor acte încheiate în mod valabil sub imperiul legii vechi, cu atât mai mut cu cât, aşa cum se ştie, legea civilă nu retroactivează, ci ea dispune numai pentru viitor.

Potrivit disp.art.57 alin.2 din Codul Muncii „ efectele constatării nulităţii contractului, în cazul în care s-ar constata aceasta nulitate, se produc numai pentru viitor, neputând fi anulate prestaţiile executate de părţi referitoare la plata salariului, prestarea muncii, celelalte drepturi şi obligaţii, pe durata existenţei acestui contract.”


Prin cererea înregistrată sub pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să-i plătească salariile restante începând cu data de 01 ianuarie 2010 la zi, în conformitate cu dispoziţiile contractului individual de muncă înregistrat.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanţei admiterea excepţiei nulităţii clauzei ,J. salariul" punctul 1 din Contractul individual de muncă iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 888 pronunţată la data de 30 iunie 2010 Tribunalul Buzău, s-a admis în parte acţiunea reclamantei reţinându-se că deşi pârâta apreciază drept cauză de nulitate absolută a clauzei contractuale „J salariul” intrarea în vigoare a noii legi de salarizare, care a avut loc la o dată ulterioară încheierii contractului individual de muncă al reclamantei, aceasta nu poate constitui o cauză de nulitate, întrucât, cauzele de nulitate se raportează la momentul încheierii contractului individual de muncă, nu la motive ulterioare.

De asemenea, instanţa a mai reţinut că pârâta nu a reuşit să arate, de altfel, vreo cauza de nulitate care ar fi afectat valabilitatea contractului de muncă la încheierea lui, motiv pentru care tribunalul a constatat că acesta a fost valabil încheiat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât, în mod eronat, instanţa de fond a respins ca neîntemeiata, excepţia nulităţii clauzei „J. Salariul" punctul 1 din Contractul individual de munca nr.733/16.07.2009, încheiat intre ANOFM şi intimata-reclamanta, invocată de instituţia recurentă.

Curtea analizând excepţia nulităţii clauzei „J. Salariul” pct.1 din contractul individual de muncă al reclamantei a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată deoarece nulitatea unui act este atrasă de existenţa cauzelor de nulitate la momentul încheierii actului şi nu de situaţii ulterioare, ce nu puteau fi prevăzute.

Astfel cum prevede art.10 din Ordonanţa de urgenţă 1/2010, în conformitate cu prevederile art.30 din Legea-cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010, nu vor fi luate în considerare drepturi salariate stabilite prin contractele şi acordurile colective şi contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care exced prevederilor Legii-cadru nr.330/2009.

Intrarea în vigoare a noii legi de salarizare nu poate atrage nulitatea clauzei j din contractul individual de muncă al reclamantei.

152

Mai mult în art.57 al.2 din Codul muncii arată că efectele constatării nulităţii contractului, în cazul în care s-ar constata aceasta nulitate, se produc numai pentru viitor, neputând fi anulate prestaţiile executate de părţi referitoare la plata salariului, prestarea muncii, celelalte drepturi şi obligaţii, pe durata existenţei acestui contract.

Între reclamantă şi recurenta pârâtă au fost stabilite raporturi juridice la data de 16.07.2009, dată la care Legea nr.330/2009 nu exista, astfel încât, corect a constatat tribunalul că nu se poate reţine că salariul plătit în baza clauzei j din contractul de muncă contravine unui act normativ ulterior, care a fost publicat în MO la data de 01.01.2010 şi care nu există în anul 2009.

Recurenta nu a probat existenţa unei cauze de nulitate care ar fi afectat valabilitatea contractului de muncă la încheierea lui, motiv pentru care corect tribunalul a constatat că acesta a fost valabil încheiat. De fapt, în baza acestui contract, reclamanta a fost şi remunerata până la data de 01.01.2010, fără ca cineva să invoce nulitatea prevederilor contractuale.

Intrarea în vigoare a unei noi legi nu duce la nulitatea prevederilor contractuale ale unor acte încheiate în mod valabil sub imperiul legii vechi, cu atât mai mut cu cât, aşa cum se ştie, legea civilă nu retroactivează, ci ea dispune numai pentru viitor.

Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a legislaţiei aplicabile în cauză.

Faţă de aceste considerente, Curtea, văzând şi disp. art. 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a respins recursul ca nefondat.


[6] Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară.

Legea nr.19/2000, art.56

Art.56 din Legea nr.19/2000 stabileşte că încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face doar prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară

Faptul că ulterior emiterii deciziei de neîncadrare în grad de invaliditate, recurenta contestatoare pretinde că i s-ar fi agravat starea de sănătate, depunând în acest sens înscrisuri , nu conduce la concluzia că rapoartele medicale întocmite în cauză sunt netemeinice iar decizia de încetare a plăţii pensiei de invaliditate este nelegală, ci reprezintă o situaţie ce poate fi valorificată potrivit disp.art.56 din legea nr.19/2000.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei şi restituirea pensiei începând cu luna....2009 şi în continuare.

În motivarea în fapt a cererii contestatoarea a arătat că este pensionară de invaliditate gradul II datorită faptului că suferă de mai multe boli care s-au agravat şi astfel a pierdut capacitatea de muncă şi în prezent este în imposibilitatea de a presta activitatea.

A mai arătat contestatoarea că s-a prezentat la INEMRCM Bucureşti în vederea verificării bolilor de care suferă, urmând ca după consultaţii concluziile să fie comunicate Cabinetului de Expertiză Medicală.

Intimata a arătat prin întâmpinarea depusă că decizia contestată este temeinică şi legală, deoarece contestatoarea a fost încadrată în gradul II de invaliditate din anul 1997, iar pentru termenul de revizuire din 2009 reclamanta a fost internată pentru investigaţii medicale.

153

Prin raportul de expertiză medicală din 3.11.2009 s-a constatat că aceasta nu se mai încadrează în grad de invaliditate, motiv pentru care Cabinetul de expertiză medicală a emis decizia medicală 2009, prin care contestatoarea a fost încadrată în gradul 0 de invaliditate. De asemenea, intimata a mai arătat că această decizie a fost contestată la Oficiul Judeţean de expertiză medicală, iar pentru soluţionarea contestaţiei s-a efectuat un nou raport de expertiză în luna iunie 2010, menţinând-o pe aceasta în gradul 0 de invaliditate. S-a emis astfel decizia de neîncadrare în grad de invaliditate, iar în temeiul acesteia a fost emisă şi decizia contestată.

Prin sentinţa pronunţată la 23.09.2010, tribunalul a respins acţiunea formulată de contestatoare în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii reţinând că, prin decizia asupra capacităţii de muncă emisă în anul 2009 emisă de Cabinetul de expertiză medicală Pucioasa s-a constatat că aceasta nu se încadrează în grad de invaliditate începând cu 2009. Decizia a fost emisa ca urmare a constatărilor raportului de expertiza medicala din 3.11.2009. S-a mai reţinut că reclamanta a fost suspusă din nou examinării medicale, iar prin raportul de expertiză din 3.06.2010 s-a constatat din nou că reclamanta nu se încadrează în grad de invaliditate, fiind emisă o nouă decizie asupra capacităţii de muncă la 17.06.2010, prin care se stabileşte că aceasta nu se încadrează în grad de invaliditate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea arătând că prin contestaţia depusă la prima instanţă la data de 20.05.20l0 a susţinut că este pensionară de invaliditate gradul II, datorită faptului că suferă de mai multe boli care s-au agravat şi astfel a pierdut capacitatea de muncă, în prezent fiind în imposibilitatea de a presta activitate.

Recurenta a mai arătat a depus prin Serviciul Registratură al tribunalului un borderou cu înscrisuri pentru a fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar instanţa de fond trebuia să nu ignore actele medicale pe care le-a depus urmând ca printr-o expertiză medico-judiciară să stabilească dacă se încadrează sau nu într-un grad de invaliditate.

Curtea a reţinut că pentru termenul de revizuire din anul 2009 recurenta a fost internată într-o anumită perioadă pentru investigaţii medicale la INEMRCM Bucureşti, iar conform raportului de expertiză medicală din 03.11.2009 s-a constatat că aceasta nu se mai încadrează în grad de invaliditate.

Astfel, INEMRCM a restituit dosarul medical al reclamantei împreună cu adresa către Serviciul de expertiză medicală privind depensionarea şi către Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă prin care a solicitat sprijinul în vederea găsirii unui loc de muncă.

Cabinetul de expertiză medicală a emis decizia medicală 11.2009 prin care reclamanta a fost încadrată în gradul 0 de invaliditate, decizia contestată la Oficiul Judeţean de Expertiză Medicală .

În vederea soluţionării contestaţiei, medicul şef a înaintat, din nou dosarul medical al reclamantei la INEMRCM Bucureşti, care a întocmit un nou Raport de expertiză medicală la 3.06.2010, menţinând-o în gradul 0 de invaliditate,în baza căreia s-a emis decizia de încetare a plăţii pensiei de invaliditate, contestate în cauza de faţă.

Susţinerea recurentei în sensul că trebuia să se dispună efectuarea unei expertize care să stabilească dacă aceasta se încadrează sau nu în grad de invaliditate este nefondată, deoarece potrivit dispoziţiilor art.56 din Legea nr.19/2000 „ Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoţită de documentaţia necesară. Împotriva deciziei emise în condiţiile alin. (1) se poate face contestaţie la casa teritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la comunicare. La soluţionarea contestaţiei casa teritorială de pensii consultă Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Avizul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă este obligatoriu şi rămâne definitiv.”

Ori, aşa cum rezultă din actele dosarului ,INEMRCM prin raportul de expertiză medicală a stabilit că la data efectuării raportului recurenta nu se încadrează în grad de invaliditate.

Având în vedere avizul INEMRCM în sensul prezentat mai sus, instanţa de fond în mod corect a concluzionat că decizia contestată de către recurentă a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

154

Faptul că ulterior recurenta contestatoare pretinde că i s-ar fi agravat starea de sănătate, depunând în acest sens înscrisuri, nu conduce la concluzia că rapoartele medicale întocmite în cauză sunt netemeinice iar decizia de încetare a plăţii pensiei de invaliditate este nelegală, ci reprezintă o situaţie nouă ce poate fi valorificată potrivit disp.art.56 din Legea nr.19/2000.

Faţă de aceste considerente, Curtea a constatat că în cauză nu sunt incidente niciunul din motivele de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de disp.art.304 c.pr.civilă şi a dispus în baza disp.art.312 c.pr.civilă respingerea ca nefondat a recursului formulat.


[7] Sporuri salariale.Condiţionarea dreptului

OUG nr. 115/2004, art. 13 alin.3

Sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, în cuantum de 50-100% din salariul de bază, se acordă „personalului încadrat în Blocul operator, precum şi medicilor specialitate

chirurgicală”, prevedere legală cuprinsă în art. 13 alin.1 lit.e din OUG nr. 115/2004 aşa cum a fost modificat şi completat prin Legea 304/03.12.2008, însă plata acestui spor este condiţionată prin alin. 3 al acestui text de lege, de stabilirea prin Regulament aprobat prin Ordin al Ministerului Sănătăţii, a locurilor de muncă şi categoriilor de personal care beneficiază de acest spor, fiind necesar avizul Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice.


Reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău şi Ministerul Sănătăţii Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le plătească sporul în cuantum de 50-100% din salariul de bază pentru condiţii deosebit de periculoase la care au dreptul în temeiul art. 13 lit.e din OUG 115/2004, pentru perioada decembrie 2008 – la zi, actualizat cu indicele de inflaţie.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că au dreptul să primească sporul prevăzut de art. 13 lit.e din OUG nr. 115/2004, modificat şi completat prin OG nr. 17/2008 aprobată prin Legea nr. 304/2008, pentru că sunt angajaţi ai pârâtului Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău în funcţii de medici şi îşi desfăşoară activitatea în condiţii deosebit de periculoase, în secţiile de: chirurgie, oftalmologie, ORL, urologie, chirurgie plastică, chirurgie pediatrică, OG şi BMF, iar unităţile pârâte nu le plăteşte aceste sporuri, deşi le-au solicitat prin scrisoarea nr. 4693 din 18.03.2009 (f.4-6).

Prin petiţia depusă la dosar la 05.04.2010, petentul D.G, medic la secţia OG a Spitalului de Urgenţă Buzău, a formulat, în temeiul art. 49 Cod pr.civilă, cerere de intervenţie în nume propriu, solicitând acelaşi spor pentru condiţii deosebit de periculoase, de 50-100%, ca şi reclamanţii, cerere admisă în principiu prin încheierea din 12.04.2010.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii reclamanţilor şi intervenientului cu motivarea că medicii de specialitate chirurgicală sunt menţionaţi în art. 13 lit.e din OUG nr. 115/2004, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 304/2008, alături de alte categorii care beneficiază de sporul de condiţii deosebit de periculoase, însă categoriile de personal şi locul de muncă pentru care se plăteşte acest spor se stabilesc prin Regulamentul privind acordarea acestor sporuri aprobat prin Ordinul nr. 721/07.07.2005 emis de Ministerul Sănătăţii Publice, iar în acest act normativ nu se prevede în mod expres posibilitatea acordării sporului pentru medici specialitatea chirurgicală, exprimându-şi opinia că pentru plata sporurilor Ministerul Sănătăţii trebuie să completeze acest regulament şi cu medicii specialitatea chirurgicală.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin întâmpinarea depusă la 12.04.2010 a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată împotriva Ministerului Sănătăţii şi corelativ excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului, susţinând în esenţă că nu se află în

155

raporturi de muncă cu reclamanţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În esenţă, pârâtul Ministerul Sănătăţii a susţinut că reclamanţii nu beneficiază de sporul prevăzut în art. 13 alin.1 lit.e din OUG nr. 115/2004, pentru motivul că în Regulamentul de aprobare a sporurilor aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 721/2005 cu modificările ulterioare, s-a prevăzut acordarea acestui spor numai pentru personalul medical auxiliar încadrat în blocul operator, reclamanţii nelucrând în blocul operator, ci pe secţia de specialitate.

Independent de acest motiv, pârâtul Ministerul Sănătăţii a făcut referire la art. 4 şi 47 din Legea nr. 500/2000 privind finanţele publice şi la OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, susţinând că prin aceste acte normative, cheltuielile de pesonal au fost reduse şi în consecinţă sporurile solicitate de reclamanţi „nu au mai fost acordate din lipsa fondurilor”. S-a mai susţinut de pârâtul Ministerul Sănătăţii că, începând cu 01.01.2010 acordarea sporurilor este reglementată prin noua lege privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 330/2009.

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin sentinţa civilă nr. 668 din 12 mai 2010 Tribunalul Buzău a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii Publice, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii Publice şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Susţin recurenţii că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea eronată a art. 13 lit. e din OUG nr. 115/2004 în sensul că instanţa de fond în mod greşit a considerat că locul unde îşi desfăşoară activitatea reclamanţii nu sunt dintre cele prevăzute de textul menţionat, situaţie infirmată chiar de dispoziţiile legale menţionate. Întrucât dispoziţiile art. 13 din OUG 115/2004 se referă şi la activitatea desfăşurată de reclamanţi, este evident că aceştia beneficiază de sporul pentru condiţii deosebit de periculoase al cărui nivel trebuie stabilit de unitatea sanitară de comun acord cu sindicatul.

Ca atare, au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi pe fond admiterea acţiunii în sensul obligării intimatelor la plata drepturilor salariale cuvenite conform art. 13 lit.e din OUG 115/20004 modificată şi completată prin OG nr. 17/2008, aprobată prin Legea nr. 304/2008, pentru perioada decembrie 2008 şi până în prezent, reprezentând sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, actualizat cu indicele de inflaţie.

Prin decizia civilă 1514 din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul, reţinând că, sporul pentru condiţii deosebit de periculoase, în cuantum de 50-100% din salariul de bază, se acordă „personalului încadrat în Blocul operator, precum şi medicilor specialitate chirurgicală” prevedere legală cuprinsă în art. 13 alin.1 lit.e din OUG nr. 115/2004 aşa cum a fost modificat şi completat prin Lg. 304/03.12.2008, însă plata acestui spor este condiţionată prin alin. 3 al acestui text de lege, de stabilirea prin Regulament aprobat prin Ordin al Ministerului Sănătăţii, a locurilor de muncă şi categoriilor de personal care beneficiază de acest spor, fiind necesar avizul Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice.

Ordinul nr. 721/07.07.2005 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din OUG nr. 115/2004 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 125/2005, a suferit ultima modificare prin Ordinul nr. 1524/03.09.2008 publicat în M.O. nr. 643/09.09.2008.

OUG nr. 115/2004 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 304/03.12.2008 publicată în M.O. nr. 848/17.12.2008 în sensul că în categoria beneficiarilor sporului prevăzut în art.13 alin.1 lit.e a fost inclus „personalul încadrat în Blocul operator, precum şi medicii specialitate chirurgicală”.

Modificarea art. 13 alin.1 lit.e nu a fost urmată de o modificare corespunzătoare a Ordinului nr. 721/2005, în care să se stabilească locurile de muncă şi categoriile de personal privind „personalul încadrat în Blocul operator, precum şi medicii specialitate chirurgicală”.

Întrucât acordarea sporurilor este condiţionată prin art.13 alin.3 din OUG nr. 115/2004 de stabilirea locurilor de muncă şi a categoriilor de personal beneficiare, iar prin Regulament „medicii specialitate chirurgicală din Secţiile de specialitate” nu au fost menţionaţi ca beneficiari ai sporului

156

pentru condiţii deosebit de periculoase, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii au solicitat acordarea acestui spor pe perioada decembrie 2008-la zi.

Faptul că în Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază în conformitate cu prevederile art. 13 din OUG nr. 115/2004 aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 721/2005 cu ultima modificare făcută prin Ordinul nr. 1524/03.09.2008, medicii de specialitate chirurgicală nu au fost menţionaţi ca beneficiari ai sporului pentru condiţii deosebit de periculoase, nu poate duce la concluzia că, în substanţa sa, acest drept este refuzat reclamanţilor, dar acordarea lui este condiţionată de modificarea Regulamentului de acordare a sporurilor, cu avizul Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum se prevede în mod expres şi imperativ prin art. 13 alin.3 din OUG nr. 115/2004.

(Judecător Cristina Pigui)

[8] Răspunderea disciplinară

Codul muncii, art. 267

În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 1815 din 11 nopiembrie 2010.

Prin contestaţia înregistrată sub nr. 1600/105/2009, contestatorul I.N.I a chemat în judecată pe intimata SC Hidro Prahova SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 146/25.03.2009 emisă de intimată, înlăturarea sancţiunii reducerii salariului de bază, pe o durata de 3 luni şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că în mod nelegal a fost emisă decizia sus-menţionată, atât timp cât nu s-a procedat la cercetarea sa prealabilă, disciplinară, nu a săvârşit nicio abatere disciplinară, în condiţiile în care a respectat dispoziţiile notei interne nr. 146/25.03.2009, iar sancţiunea aplicată a fost tardivă in condiţiile in care deşi contractul său de muncă a fost modificat la 05.01.2009, a fost sancţionat la 25.03.2009, deci după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

După examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin sentinţa nr. 110 din 02 februarie 2010 Tribunalul Prahova a respins contestaţia ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul Iosifescu Nicolae Ion, susţinând că soluţia primei instanţe este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale, ceea ce atrage nulitatea acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 267 alin.1 şi 2 din Codul muncii.

Arată că, recurentului nu i s-a adus la cunoştinţă declanşarea cercetării disciplinare prealabile, astfel încât nu i s-a recunoscut nici dreptul reglementat de alin.4 al art. 267 din Codul muncii. Precizează că, deşi este adevărat faptul că prin Nota internă toţi coordonatorii de sucursale au fost convocaţi la o şedinţă la sediul societăţii la data de 24.03.2009, însă, aceasta nu poate fi considerată o convocare în vederea realizării cercetării prealabile, nota adresându-se doar coordonatorilor de sucursale, iar recurentul nu mai deţinea această funcţie din 7.01.2009, considerând, astfel, că nu au fost îndeplinite cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 267.

157

În continuare, arată că prima instanţă a apreciat că recurentul a fost sancţionat întrucât nu a respectat dispoziţiile Notei interne, atât în perioada cât a funcţionat ca şef de sucursală, cât şi ulterior în calitate de inginer şef, însă menţionează că nu se poate lua măsura sancţionării împotriva sa pentru neregulile din perioada cât a avut funcţia de şef de sucursală după ce nu mai deţine acea funcţie.

Totodată, menţionează că motivele cuprinse în decizie sunt nereale, iar sancţiunea aplicată este nelegală, faţă de împrejurarea că, din motivarea actului supus controlului judiciar, rezultă că, în perioada cât a fost şef al Sucursalei Sinaia, nu a respectat dispoziţiile conţinute în Nota internă nr. 378/2008, situaţie care nu este conformă cu realitatea, întrucât până la data de 5.01.2009 a luat toate măsurile necesare pentru a aduce la îndeplinire dispoziţiile notei, iar eventualele nereguli nu pot să-i fie imputate.

Prin decizia civilă 1815 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia şi a anulat decizia nr. 146/2009, cu consecinţa înlăturării sancţiunii aplicate, reţinând că contestatorul este salariatul intimatei îndeplinind, începând cu 05.01.2009, funcţia de inginer şef sistem de exploatare zonal Valea Prahovei, funcţie in baza căreia avea obligaţia, printre altele, să întocmească condici de prezenţă privind activitatea salariaţilor, raportarea prezenţei acestora din cadrul echipei de intervenţie, in baza unui model actualizat, in caz de nevoie, pe parcursul zilei, întocmirea

unor procese verbale pentru restul salariaţilor in care se vor consemna obligatoriu orele de predare-preluare a schimbului, comunicarea foilor zilnice de prezenţă pe adresă de e-mail.

Totodată, potrivit actelor sus-menţionate, contestatorul a refuzat punerea în aplicare a notelor interne, note pe care le-a contestat, motiv pentru care intimata a procedat la declanşarea procedurii de cercetare prealabilă în vederea sancţionării contestatorului, ocazie cu care acesta a fost convocat de către intimată şi a dat o declaraţie în cadrul căreia a recunoscut că nu a respectat dispoziţiile notei interne nr. 378/2008.

Prin decizia nr. 146/25.03.2009 emisă de către intimată s-a procedat la sancţionarea disciplinară a contestatorului cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10 %, motivându-se că nu a respectat dispoziţiile notei interne nr. 378/1.10.2008, nu a verificat activitatea sucursalelor din subordine creând prejudicii societăţii prin lipsa documentelor de prezenţă la locul de muncă necesare completării unui dosar de cercetare la ITM, în urma unui accident suferit de un salariat la Sucursala din Buşteni.

În speţă, Curtea a constatat că nu există o decizie de numire a Comisiei de disciplină şi contestatorul nu a fost convocat în scris în faţa Comisiei pentru a da notă explicativă.

La fila 33 dosar fond există numai o convocare care face trimitere la un email din data de 17 martie şi fax din 18 martie 2009, acestea din urmă nefiind la dosar, prin care recurentul este convocat la o şedinţă operativă în data de 24.03.2009, această notă internă nefiind adresată numai contestatorului, ci tuturor coordonatorilor de sucursale. Această convocare nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art. 267 C.muncii, respectiv ora, precizarea obiectului cercetării disciplinare (se foloseşte expresia „modul de aplicare al Notei Interne 378/01.10.2008”, exprimare care nu face trimitere la abaterile imputate şi articolele încălcate).


[9] Grupa de muncă. Aplicabilitatea art 3 din Decretul 167/1958 la Ordinul nr. 50/1990.

Ordinul 50/1990 nu nominalizează activităţile sau locurile de muncă ci numai funcţiile/meseriile salariaţilor încadraţi şi, pentru a corecta încadrarea intr-o grupă sau alta în raport de nominalizările făcute de patronat şi sindicat, reclamantul are dreptul să solicite constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului la grupa de muncă fără să i se poată opune

158

termenul de prescripţie întrucât, prin Ordinul 50/1990, s-a recunoscut beneficiul drepturilor câştigate pentru activităţile desfăşurate în condiţii deosebite în perioada 1969- 1990.


Reclamantul T.G şi T.M au chemat în judecată pe unitatea pârâtă SC Ductil SA Buzău, pentru a se constata că şi-a desfăşurat activitatea în condiţii deosebite încadrată în grupa a I a de muncă .

În motivarea acţiunii, reclamantul T.G a arătat că, în perioada 31.08.1984-01.06.1987, a lucrat în funcţia de inginer în secţia TOM trefilare, decapare chimică, tratamente termice, iar în perioada 01.06.1987-05.03.1998, a lucrat în compartimentul Organizarea Producţiei şi a Muncii desfăşurâdu-şi în mod efectiv activitatea în Secţiile Zincare T.O.M şi Laminor, susţinând că aceste locuri de muncă şi activităţi se încadrează în grupa a I a de muncă în procent de 100% din program .

Reclamanta T.M a menţionat că, în perioada 12.07.1985-19.10.1990, a lucrat în laboratorul Chimic din Secţia Zincare, în perioada 16.04.1998-01.07.1999 a lucrat în Secţia Zincare şi Laminor exercitând funcţia de subinginer , susţinând că aceste locuri de muncă şi activităţi se încadrează în grupa a I a de muncă în procent de 100% program.

Reclamanţii au mai arătat că, deşi îndeplineau condiţiile pentru a fi încadraţi în grupa I de muncă, unitatea pârâtă i-a încadrat în mod greşit în grupa a II a de muncă.

Pentru dovedirea acţiunii, reclamanţii au depus la dosar cărţile lor de muncă şi au solicitat efectuarea unor expertize de specialitate.

După analizarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin sentinţa civilă nr. 1182 din 11 octombrie 2010, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 312 pct.6 Cod pr.civilă, susţinând că au desfăşurat activitate în exclusivitate în locuri de muncă încadrate în grupa I-a de muncă, cu grad sporit de toxicitate în procent de 100%. Astfel, faţă de împrejurarea că instanţa de fond a respins cererea pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, aceştia consideră că era legal să admită concluziile expertului contabil Necula Ion, similar cu ceilalţi colegi de muncă cărora li s-a admis expertiza.

După cum rezultă din opinia separată a asistentului judiciar care a arătat caracterizat această cerere ca una nepatrimonială, în perioada 12.07.1985 la 19.10.1990, reclamanta T.M a lucrat efectiv în laboratorul chimic din Secţia Zincare, iar în perioada 16.04.1998 la 01.07.1999 a desfăşurat activitate în Secţia Zincare şi Laminorul de sârmă, în procent de 100%, locuri de muncă care sunt încadrate în grupa I-a, în timp ce reclamantul T.G susţine că a desfăşurat activitate efectiv în secţia TOM trefilare, decapare chimică şi tratamente termice, iar acest locuri de muncă sunt încadrate în grupa I de muncă conform OG 50/1990 şi HG 931/1990.

Solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Prin decizia civilă 1980 din data de 09 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, respectiv Tribunalul Buzău, cu opinia separată a unui membru al completului de judecată care a opinat că această acţiune are caracterul unei acţiuni patrimoniale supusă termenului de prescripţie prev. de art. 3 din Decretul 167/1958, şi considerând cererea formulată ca fiind prescrisă.

În opinia majoritară, Curtea a apreciat că acţiunea formulată nu este o obligaţie de a face, ci este o acţiune în constatare, adică acea acţiune care are ca scop constatarea judecătorească a existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv al reclamantului faţă de pârât. Acţiunea în constatare este imprescriptibilă deoarece reclamantul nu urmăreşte un drept patrimonial sau obligarea pârâtului la executarea unei pretenţii, ci doar că instanţa să constate existenţa unui drept stabilit prin Ordinul 50/1990, respectiv grupa de muncă., iar Ordinul 50/1990 şi actele normative ce-l succed şi-l completează nu prevăd niciun termen în care trebuie stabilite grupele de muncă de către patronate şi sindicate.

159

Într-adevăr, Ordinul 50/1990 nu nominalizează activităţile sau locurile de muncă ci numai funcţiile/meseriile salariaţilor încadraţi şi, pentru a corecta încadrarea intr-o grupă sau alta în raport de nominalizările făcute de patronat şi sindicat, reclamantul are dreptul să solicite constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului la grupa de muncă fără să i se poată opune termenul de prescripţie întrucât, prin Ordinul 50/1990, s-a recunoscut beneficiul drepturilor câştigate pentru activităţile desfăşurate în condiţii deosebite în perioada 1969- 1990. Prevederile acestui act normativ se aplică nu numai salariaţilor ce lucrează şi în prezent, ci şi foştilor salariaţi şi pensionarilor ce au fost angajaţi ai unităţii respective.

Astfel, prin Decizia nr. 87/01.061999 a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiei art. 2 alin 1 din Decretul 68/90 (Ord.. 50/1990 este dat în baza acestui Decret) pentru înlăturarea unor inechităţi şi s-a recunoscut beneficiul şi posibilităţile valorificării unor drepturi cuvenite şi câştigate în perioada când toate aceste categorii de persoane au lucrat în aceleaşi condiţii, aflându-se într-o situaţie identică, ceea ce impune şi tratament juridic identic.

Totodată, în ipoteza în care s-ar da eficienţă raţionamentului instanţei de fond şi s-ar aprecia că acţiunea poartă asupra realizării unui drept cu caracter patrimonial, aceasta nu trebuia să constate prescris dreptul la acţiune în conformitate cu art. 3 din Decretul 167/1958, întrucât, în conformitate cu legislaţia europeană care are prevalenţă asupra normelor legale ale dreptului intern, drepturile

salariale, cât şi dreptul la pensie, reprezintă un veritabil drept de proprietate al persoanei, caz în care dreptul la acţiune în realizarea acestui drept de proprietate este imprescriptibil.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că, în răspunsul formulat la obiecţiuni, expertul nu face decât să prezinte punctele de vedere opuse ale părţilor şi să-şi menţină, fără nicio altă argumentare, susţinerile din lucrarea iniţială. Expertul nu face nicio trimitere la actele aflate în arhiva societăţii de natură să lămurească natura şi condiţiile concrete specifice locului de muncă al fiecărui salariat reclamant, atribuţiile acestora conform fişei postului şi repartizarea acestora, nivelul noxelor existente, condiţiile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă şi eventualele riscuri care, luate toate în considerare, ar fi natură să justifice încadrarea activităţii acestora în grupa I de muncă. Expertul nu detaliază în niciun mod condiţiile concrete în care se desfăşura activitatea prestată de reclamanţii – intimaţi şi în ce măsură toate acestea justifică încadrarea muncii acestora în grupa I pentru perioada dedusă judecăţii. Nu sunt argumentate, nici chiar şi pe scurt, care au fost considerentele care l-au determinat pe expert să aprecieze că activitatea desfăşurată de reclamanţii –intimaţi se poate încadra în grupa I de muncă, pentru ca aceste argumente să poată fi cenzurate de instanţă.

Se mai reţine că expertul desemnat nu a pus la îndemâna instanţei cunoştinţele de specialitate care erau necesare pentru o justă soluţionare a cauzei, nerezultând că acesta poseda cunoştinţe în normarea muncii, fiind specializat doar în contabilitate, drepturi salariale, pensii.

În consecinţă, pornind de la obiectul litigiului de faţă şi specificul activităţii desfăşurate în cadrul societăţii pârâte, s-a considerat că, instanţa de fond, cu ocazia rejudecării, trebuie să pună în discuţie necesitatea refacerii lucrării de expertiză de către un expert specializat în domeniul tehnic în care şi-au desfăşurat activitatea reclamanţii, iar nu de către un expert contabil.


[10] Termenul de acceptare a noului loc de munca în caz de necorespundere profesională şi termenul de preaviz.

Codul Muncii, art.64 alin.3 şi art.73

În caz de necorespundere profesională termenul de acceptare al noului loc de muncă oferit este reglementat de art.64 Codul muncii, care în alin. 3 stabileşte că salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.

160

Termenul de preaviz este reglementat de art.73 Codul muncii şi acesta nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.

Cele două tipuri de termene nu se confundă.


La data de 17.05.2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr.2115/120//2010 contestaţia formulată de reclamantul GG împotriva dispoziţiei de desfacere a contractului individual de muncă nr.814/11.05.2010 emisă de pârâtul Primarul oraşului P., solicitându-se anularea acestei dispoziţii, reintegrarea în funcţia avută şi obligarea unităţii la plata despăgubirilor calculate de la data desfacerii contractului de muncă, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că în perioada 1997-2010 a desfăşurat activitate ca funcţionar I ADP P., iar prin dispoziţia nr.814/11.05.2010 s-a dispus concedierea sa pe motiv că nu corespunde profesional conform punctajului obţinut pe anul 2009 în două fişe de evaluare profesională, măsura care consideră reclamantul este nelegală şi prematură, câtă vreme cele două fişe de evaluare profesională prin care i s-a acordat un punctaj de 2 au fost contestate la

Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.924/120/2010, instanţa anulând modificările pârâtului şi dispunând reîncadrarea sa pe funcţia pe care a avut-o.

A precizat de asemenea reclamantul că s-a făcut în mod nelegal concedierea sa, fără să i se acorde preavizul prevăzut de lege.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.924/120/2010, cerere care a fost respinsă de instanţă în şedinţa publică din 23.06.2010, precum şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, întrucât prin fişa de evaluare anuală a performanţelor profesionale individuale reclamantul a obţinut un punctaj total de 2 puncte pentru întreg anul 2009, ceea ce l-a calificat ca fiind necorespunzător profesional locului de muncă în care este angajat şi i s-a propus un nou loc de muncă, ca paznic, acesta fiind de acord cu noua propunere, fără însă a se prezenta la acest loc de muncă, cu toate că prin scrisoarea nr.3009/19.02.2010 şi-a exprimat acordul său, motiv pentru care a fost concediat.

Acesta a mai precizat că reclamantului nu i s-a mai acordat încă un termen de preaviz, întrucât acest termen era constituit deja de perioada cât i s-a propus un post vacant.

Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 23 iunie 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr.814/11.05.2010 emisă de pârât şi a dispus reîncadrarea reclamantului pe funcţia avută, aceea de funcţionar I, cu obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, de la data concedierii până la reîncadrarea efectivă.

Prin aceeaşi sentinţă a obligat pârâtul la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamant.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin dispoziţia contestată pârâtul a dispus concedierea reclamantului, care era funcţionar la

compartimentul ADP pe motiv că acesta nu corespunde profesional locului de muncă, aspect ce reiese din punctajul final de -2 obţinut prin fişa de evaluare nr.1674/29.01.2010.

Dispoziţia a fost emisă la data de 11.05.2010, deşi la 1.03.2010 reclamantul contestase această fişă de evaluare, contestaţie de care pârâtul avea cunoştinţă întrucât a fost citat în proces în cadrul dosarului nr.924/120/2010 iar prin sentinţa civilă nr.796/29.04.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost anulată în parte fişa de evaluare nr.1674/29.01.2010, menţinându-se calificatul acordat de şeful ierarhic superior şi anume 30 puncte.

S-a apreciat astfel de instanţa de fond că în aceste condiţii măsura de concediere luată de către pârât este prematură şi luată cu încălcarea drepturilor reclamantului care avea posibilitatea legală să conteste fişa de evaluare, ceea ce a şi făcut, măsura luată de primar prin care acesta i-a acordat reclamantului - 2 puncte fiind considerată nelegală, atribuţia evaluării performanţelor

161

profesionale fiind dată în sarcina şefului ierarhic superior, conducătorul unităţii neavând decât atribuţia de aprobare a fişei de evaluare.

S-a reţinut de asemenea de instanţa de fond că măsura concedierii reclamantului a fost luată tocmai pentru necorespunderea profesională a acestuia şi nu pentru neprezentarea la noul loc de muncă, neavând relevanţă faptul că la un moment dat reclamantul şi-a exprimat acordul de a ocupa acest loc de muncă.

Având în vedere dispoziţiile art.76 şi următoarele din Codul muncii care sancţionează cu anularea concedierile nelegale, precum şi ale art.73 alin.1 din Codul muncii care prevăd dreptul la preaviz pentru persoanele concediate în temeiul art.61lit.d din Codul muncii, preaviz ce nu a fost acordat, după cum a recunoscut chiar pârâtul în întâmpinare, instanţa de fond a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia emisă de pârât, cu acordarea tuturor drepturilor prevăzute de art.78 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs pârâtul Primarul Oraşului P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurentul susţine că instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului 924/120/2010, motivând că soluţionarea acestei cauze nu atârnă de modul de soluţionare a acestuia, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin.1 pct. 1 Cod proc.civilă, însă, din considerentele sentinţei civile nr. 1137/2010 reiese clar influenţa pe care a avut-o în dosarul 924/120/2010 în pronunţarea acestei hotărâri. Astfel, este precizat că „ dispoziţia a fost emisă la data de 11 mai 2010, deşi la 1 martie 2010 reclamantul contestase această fişă de evaluare, contestaţie de care pârâtul avea cunoştinţă,

întrucât a fost citat în proces în cadrul dosarului 924/120/2010, iar prin sentinţa civilă 796/29.04.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost anulată în parte fişa de evaluare nr. 1674/29.01. 2010, menţinându-se calificativul acordat de şeful ierarhic superior şi anume de 30 de puncte” aşa fiind reiese clar contradicţia instanţei de fond în motivarea sentinţei 1137/23.06.2010.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că anularea în parte a fişei de evaluare nr. 167/29.01.2010 nu este dispusă urmare pronunţării unei hotărâri irevocabile. Nici o dispoziţie legală nu-l obligă pe angajator să amâne măsura concedierii până la soluţionarea contestaţiei la evaluare, astfel că este neîntemeiată susţinerea instanţei că măsura de concediere luată de pârât este prematură şi dată cu încălcarea drepturilor reclamantului care avea posibilitatea să conteste fişa de evaluare. Susţine astfel recurentul, că dacă s-ar accepta această precizare a instanţei, s-ar provoca pierderea termenului pentru emiterea dispoziţiei de concediere şi s-ar ajunge la situaţia în care concedierea să fie făcută şi după 1 an de la data evaluării ca necorespunzător.

Susţine de asemenea recurenta, că instanţa a omis să observe că jumătate din perioada de evaluare îi revenea primarului, care era practic evaluatorul final, inevitabil. Este adevărat că angajatorul nu a adoptat decizia de concediere pe motiv de absenţe nejustificate de la locul de muncă pentru care salariatul evaluat necorespunzător îşi exprimase opţiunea, dar concedierea devine inevitabilă când cel evaluat necorespunzător refuză postul oferit.

Reclamantului nu i s-a acordat încă un termen de preaviz în cuprinsul deciziei de concediere întrucât, termenul de aviz l-a constituit perioada de timp dintre 15.02.2010 - data de la care i s-a propus locul de muncă vacant de agent de pază şi 05.05.2010 - data de la care reclamantul trebuia să exercite atribuţiile funcţiei de agent de pază pe care o acceptase. Atâta timp cât acesta a înţeles să nu exercite funcţia de agent de pază, primăria s-a văzut obligată să procedeze la concedierea acestuia. Susţine recurentul, că în situaţia în care i-ar fi acordat reclamantului încă un termen de preaviz în cuprinsul deciziei contestate, s-ar fi ajuns la situaţia absurdă în care ar fi beneficiat de două termene de preaviz, lucru care este de neconceput în accepţiunea legiuitorului.

Aşa fiind termenul de preaviz a fost epuizat cu procedura de oferire a unui nou loc dec muncă, pe care cel în cauză l-a acceptat, pentru ca ulterior să nu-şi respecte obligaţia corespunzătoare rezultată din această acceptare, anume aceea de a începe exercitarea noii funcţii.

162

În concluzie, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată şi motivele recursului, curtea a constatat că acesta este nefondat.

Referitor la motivul de recurs privind necesitatea suspendării judecării cauzei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului având ca obiect contestarea fişei de evaluare, curtea a constatat că acest motiv este nefondat.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele art.244 alin.1 pct.1 C.pr.civ., soluţionarea prezentei cauzei nefiind determinată în mod esenţial de soluţia pronunţată în cealaltă cauză.

În prezentul dosar s-a discutat în principal măsura prematurităţii măsurii concedierii în raport de contestarea fişei de evaluare.

Raportat la celelalte motive de recurs, curtea a reţinut că evaluarea performanţelor profesionale individuale ale salariaţilor care ocupă funcţii de execuţie se realizează de către conducătorii compartimentelor de muncă în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, iar calificativul acordat poate fi modificat conform legii de conducătorul unităţii, atunci când diferenţele de opinie dintre evaluator şi evaluat nu au putut fi soluţionate de comun acord.

Atribuţia evaluării celor cu funcţii de execuţie a fost conferită în mod logic conducătorilor compartimentelor de muncă tocmai pentru că aceştia cunosc cel mai bine şi în mod direct activitatea personalului din subordine.

În orice caz, chiar dacă ordonatorul de credite aprobă fişa de evaluare, acesta nu poate proceda el însuşi la punctarea activităţii salariatului, aspect corect reţinut de prima instanţă.

Fişa de evaluare, în baza căreia s-a dispus concedierea pentru necorespundere profesională, a fost contestată de intimat, recurenta avea cunoştinţă de acest fapt, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsura concedierii a fost prematur dispusă.

Corect a reţinut instanţa de fond şi faptul că intimatului nu i s-a acordat termenul de preaviz, situaţie recunoscută chiar de recurent.

Nu poate fi primită susţinerea că termenul de preaviz l-a constituit perioada în care intimatul ar fi trebuit să accepte noul loc de muncă oferit, deoarece natura şi durata celor două termene este diferită.

Termenul de acceptare al noului loc de muncă oferit este reglementat de art.64 Codul muncii, care în alin. 3 stabileşte că salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, pentru a-şi manifesta în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.

În ce priveşte termenul de preaviz, acesta este reglementat de art.73 Codul muncii şi acesta nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare.

Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.304, 3041 şi 312 alin.1 Cod procedură civilă l-a respins ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei indicate de recurent în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[11] Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Caracterul efectiv, cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă ocupat de cel concediat.

Codul muncii, art.65 alin.1 şi 2

În condiţiile în care nu există, anterior concedierii recurenţilor, vreo hotărâre a Consiliului Local din care să rezulte desfiinţarea posturilor ocupate de recurenţii-contestatori la societatea intimată, aflată în subordinea autorităţii administrativ-teritoriale sau, cel puţin, o

163

hotărâre luată la nivelul societăţii intimate, din care să reiasă desfiinţarea posturilor ocupate de aceştia, nici chiar în cuprinsul deciziilor de concediere ale recurenţilor nefăcându-se referire la existenţa vreunei atare hotărâri, iar noua organigramă a societăţii este anexă la o hotărâre a Consiliului Local adoptată ulterior concedierii recurenţilor, neputând sta la baza măsurii de încetare a contractelor individuale de muncă ale acestora, nu se poate reţine îndeplinirea cerinţelor prev.de art.65 alin.2 din Codul muncii, ce statuează că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, chiar din cuprinsul organigramei respective reieşind că rampa ecologică la care au lucrat recurenţii nu s-a desfiinţat, acesta fiind motivul concedierii indicat în adresele de preaviz comunicate recurenţilor.


Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii .... au chemat în judecată pe intimata ....solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea deciziilor de concediere nr. 27/2009, 28/2009, 30/2009, precum şi a celei emisă faţă de contestatorul Vintiloiu Ion, iar în subsidiar, să constate netemeinicia şi nelegalitatea acestor decizii, reîncadrarea în posturile deţinute anterior cu excepţia contestatorului..., obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor băneşti pe ultimele luni, precum şi a premiilor, bonurilor ce li se cuveneau, a celorlalte drepturi ulterior emiterii deciziilor, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, s-a solicitat a se constata că a fost vorba, în fapt şi în drept, de o concediere colectivă, cerându-se acordarea drepturilor potrivit art.69 şi urm. din Codul muncii şi art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007-2010.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat de către contestatori că în mod nelegal s-a dispus concedierea acestora întrucât în realitate, punctul de lucru la care au fost încadraţi, respectiv Rampa Ecologică Băneşti, nu s-a desfiinţat, fiind ocrotit de legislaţia specială, respectiv de HG nr.349/2005.

S-a mai arătat că prin Hotărârea nr. 67/15.05.2009, Consiliul Judeţean Prahova a hotărât participarea la plata cheltuielilor lunare privind paza şi întreţinerea obiectivului de investiţie Rampa Ecologică Băneşti, conform Convenţiei anexă, convenţie semnată, de asemenea, şi de către Consiliile Locale Câmpina şi Băneşti, iar anexa nr.2 la convenţia semnată de către cele trei consilii se referă la organigrama rampei, respectiv: un şef de rampă, 4 paznici, 4 (muncitori) staţie epurare şi 2 (muncitori) personal de întreţinere, adică la întregul personal existent la rampa ecologică, salariaţi ai intimatei, printre temeiurile care au stat la baza semnării convenţiei fiind şi disp.art. 25 alin. 1, 2, 3 din HG nr.349/2005

Au mai susţinut contestatorii că nu sunt îndeplinite cerinţele prev.de art.65 alin.1 din Codul muncii, întrucât postul acestora nu s-a desfiinţat şi nici ale art.65 alin.2 din Codul muncii, în raport de care desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Contestatorii au mai arătat că în fapt şi în drept a fost vorba de o concediere colectivă, primind decizii de încetare a contractului de muncă 8 persoane din cele 11 din organigramă, motiv pentru care s-a cerut acordarea drepturilor prevăzute de art.69 şi urm. din Codul muncii, precizându-se de către contestatori că intimata nu le-a achitat toate drepturile salariale ce li se cuveneau.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei deoarece, datorită faptului că activitatea de depozitare a gunoiului în rampă a încetat, a fost nevoită să-şi restrângă activitatea, existând o cauză reală şi serioasă prin desfiinţarea unor posturi din cadrul rampei ecologice, fiind necesară doar întreţinerea, iar datorită imposibilităţii financiare de a plăti pe toţi salariaţii încadraţi la rampă, conducerea societăţii a hotărât disponibilizarea a 9 salariaţi din cadrul rampei, printre care şi contestatorii.

164

Pe baza probatoriilor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 879 pronunţată la data de 24 iunie 2010, Tribunalul Prahova a respins contestaţia în totalitate ca neîntemeiată, luându-se act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că având în vedere situaţia economico-financiară la nivel naţional, Consiliul Local Băneşti a dispus încetarea administrării Rampei Ecologice Băneşti de către intimată, închiderea acesteia şi diminuarea salariilor angajaţilor din cadrul intimatei ţinând seama de OG nr.10/2008, motivându-se că nu mai are posibilităţi financiare pentru a suporta cheltuielile lunare privind paza şi întreţinerea acestei rampe.

S-a mai reţinut că datorită dificultăţilor economice înregistrate de către intimată în cursul anului 2008, aceasta a fost nevoită să procedeze la reducerea cheltuielilor cu paza şi întreţinerea Rampei Ecologice Băneşti procedând la închiderea acesteia, motiv pentru care a desfiinţat posturile ocupate de către contestatori având funcţia de muncitori în cadrul societăţii intimate, funcţii exercitate la Rampa Ecologică Băneşti şi a procedat la încetarea contractelor de muncă ale acestora începând cu 06.08.2009, arătându-se că posturile au fost desfiinţate datorită lipsei fondurilor necesare achitării acestora şi a celor privind paza şi întreţinerea rampei.

A mai arătat tribunalul că din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, reiese că în urma verificărilor efectuate la intimată, posturile pe care le-au deţinut contestatorii indicaţi au fost desfiinţate efectiv de la 06.08.2009, datorită restrângerii activităţii intimatei, în lipsa fondurilor necesare desfăşurării activităţii în integralitatea sa.

Instanţa de fond a reţinut că desfiinţarea posturilor contestatorilor datorită dificultăţilor economico-financiare înregistrate în cursul anului 2008, determinate de criza economico-financiară la nivel naţional, a avut la bază o cauză reală, serioasă şi efectivă, procedându-se în mod legal la emiterea deciziilor de concediere.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat recurs trei dintre contestatori, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând disp.art.3041, art.304 pct.5,8 şi 9 Cod pr. civilă.

S-a arătat că odată cu concluziile scrise depuse la dosar de intimată, s-au depus şi o serie de înscrisuri, ce nu au fost puse în discuţia părţilor, iar în mod eronat, instanţa a soluţionat cauza cu

încălcarea rolului activ şi a dispoziţiilor art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului încălcând drepturile legale, în sensul neacordării ajutorului public judiciar la care erau îndreptăţiţi potrivit OUG nr.51/2008 şi neavând în vedere nicio probă din cele administrate în cauză.

S-a mai învederat că nu s-a motivat de ce s-au înlăturat toate probele din dosar fiind incidente disp.art.304 pct.5 rap. la art.261 Cod pr.civilă.

După ce se arată care au fost considerentele pentru care tribunalul a respins contestaţia recurenţilor, se susţine că societatea intimată a avut în administrare rampa ecologică, ultima Hotărâre a Consiliului Local Băneşti fiind aceea de încetare a administrării rampei de către intimată începând cu data de 15.03.2009.

Au mai arătat recurenţii că nu corespund temeiurile de fapt cu cele de drept, pentru că nu postul ca atare s-a desfiinţat pentru fiecare dintre recurenţi, astfel cum prevăd disp.art. 65 alin.1 din Codul muncii, iar nici cerinţa expres prevăzută de alineatul 2 al art.65, ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, nu este îndeplinită.

De asemenea, s-a susţinut că dintre cele 11 persoane din organigramă au primit decizii de încetare a contractului de muncă 8 persoane, iar în raport de art.68 alin.1 şi 2 din Codul muncii, la care s-a făcut referire, rezultă că este vorba despre o concediere colectivă, solicitându-se acordarea drepturilor potrivit art.69 şi urm. din Codul muncii.

Au arătat recurenţii că potrivit art. HG nr.349/2005 privind depozitarea deşeurilor, există obligaţia constituirii fondului pentru închiderea şi urmărirea postînchiderii depozitului de deşeuri, actul normativ, precum şi normele tehnice de depozitare, prevăzând expres situaţiile respective, iar toată procedura durează până la 30 de ani de la închiderea depozitului de deşeuri, conform legii, neputându-se reţine îndeplinirea cerinţelor prev.de art.65 alin.2 din Codul muncii, potrivit căruia desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

165

http://disp.art.304/

În continuare, s-a făcut referire la o serie de probatorii cu înscrisuri administrate în cauză, susţinându-se şi faptul că pentru obiectivul "Rampa Ecologică", aflat doar în administrarea Companiei Publice Băneşti, existau un buget separat şi un stat de funcţii separat neputându-se reţine dificultăţile economice la care a făcut referire prima instanţă ca motiv al concedierii recurenţilor, intimata disponibilizând în bloc, de la acest obiectiv, în mod discriminatoriu şi ilegal, posturile nefiind efectiv desfiinţate, punându-se doar alte persoane în loc,

Intimata SC Compania Publică Băneşti SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr.2099/21.12.2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a modificat în parte sentinţa în sensul că a admis contestaţia formulată de recurenţii-contestatorii, a anulat deciziile de concediere ale acestora, a dispus reintegrarea a doi dintre recurenţi în funcţia deţinută anterior, cel de-al treilea nesolicitând reintegrarea, obligând intimata să plătească drepturile conform art. 78 alin.1 din Codul Muncii de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă pentru contestatorii reintegraţi şi de la data desfacerii contractului de muncă şi până la data pronunţării deciziei pentru celălalt recurent-contestator.

Totodată, societatea intimată a fost obligată la câte 400 lei cheltuieli de judecată către doi dintre contestatori şi la 200 lei cheltuieli de judecată către cel de-al treilea, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei, intimata fiind obligată şi la 200 lei cheltuieli de judecată în recurs către doi dintre recurenţi.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că într-adevăr, odată cu concluziile scrise depuse la dosarul de fond, intimata a depus la dosarul cauzei şi o serie de înscrisuri ce nu fuseseră puse în discuţia contradictorie a părţilor, însă, astfel cum au arătat şi recurenţii în cuprinsul motivelor de recurs, nu rezultă din considerentele sentinţei atacate că prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia pe aceste înscrisuri.

În ceea ce priveşte cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenţi la prima instanţă, s-a arătat că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată la termenul din 02.03.2010, reieşind din

cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen că s-a solicitat de către recurenţi scutirea de plata onorariului de expert, iar în conformitate cu disp.art.15 alin.2 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, împotriva soluţiei de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar, cel nemulţumit poate formula cerere de reexaminare, ce se soluţionează de un alt complet, prin încheiere irevocabilă, potrivit art.15 alin.3 din acelaşi act normativ, însă recurenţii-contestatori nu au formulat cerere de reexaminare, astfel cum impune textul de lege, critica acestora neputând fi primită în recurs.

Nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia în cauză ar fi fost vorba de o concediere colectivă nu a fost primită.

Astfel, s-a arătat că în raport de disp.art.68 alin.1 şi 2 din Codul muncii, ce au fost indicate, numărul de salariaţi ai angajatorului care disponibilizează, ce trebuie avut în vedere pentru a fi vorba de o concediere colectivă, este numărul total de angajaţi ai acestuia, iar nu numărul de salariaţi dintr-un anumit compartiment, secţie, etc., astfel că a fost apreciată ca neîntemeiată susţinerea recurenţilor potrivit căreia numărul de salariaţi încadraţi la unitate la care ar trebui să ne raportăm ar fi exclusiv acela de la rampa ecologică unde recurenţii şi-au desfăşurat activitatea.

Ca atare, ţinând cont de numărul total de angajaţi ai societăţii şi numărul de salariaţi concediaţi odată cu recurenţii, reieşind din actele dosarului, s-a conchis că în speţă a avut loc o concediere individuală şi nu colectivă, după cum au pretins recurenţii.

S-a mai reţinut că sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, motivarea răspunzând cerinţelor prev.de art.261 alin.5 Cod pr.civilă, însă soluţia este greşită pentru considerentele expuse în continuare:

Astfel, s-a arătat că prin deciziile nr. 27/07.08.2009, nr. 30/07.08.2009 şi nr. 29 /07.08.2008 emise de societatea intimată s-a dispus, începând cu data de 06.08.2009, încetarea contractelor individuale de muncă ale recurenţilor-contestatori ..., în temeiul art. 65 alin.1 din Codul muncii, având în vedere preavizele nr. 998/16.07.2009, nr.995/16.07.2009 şi nr.996/16.07.2009 ce fuseseră comunicate acestora.

În conformitate cu disp.art. 74 alin.1 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a)motivele care determină

166

concedierea;b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinului de priorităţi, conform art. 69 alin.2 lit.d, numai în cazul concedierilor colective;d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.

În cuprinsul deciziilor de concediere emise recurenţilor-contestatori, care au fost angajaţi în funcţia de muncitori la societatea intimată, desfăşurându-şi activitatea, anterior concedierii, la Rampa Ecologică Băneşti, a fost indicat temeiul de drept al concedierii, respectiv disp. art. 65 alin.1 din Codul muncii, făcându-se referire la preavizele comunicate anterior celor trei recurenţi prin care aceştia au fost înştiinţaţi că începând cu data de 16.07.2009, punctul de lucru la care erau încadraţi, şi anume, Rampa Ecologică Băneşti, se desfiinţează.

În conformitate cu disp. art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar potrivit art.65 alin.2, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Aşa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, prin caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă ( funcţiei/postului ) trebuie să se înţeleagă respectarea cerinţei ca într-adevăr, respectivul loc de muncă să fi fost suprimat din statul de funcţii.

De asemenea, măsura dispusă trebuie să aibă caracter obiectiv şi să fie independentă de factori subiectivi, să fie precisă, constituind veritabilul motiv al concedierii, nedisimulând un alt temei şi serioasă în sensul că motivul concedierii trebuie să reprezinte un anumit grad de gravitate, care să facă imposibilă, fără producerea de prejudicii angajatorului, menţinerea contractului individual de muncă.

Aşa cum a arătat şi intimata, prin Hotărârea Consiliului Local Băneşti nr. 24/09.03.2009, s-a dispus încetarea administrării Rampei Ecologice Băneşti de către SC Compania Publică Băneşti SA începând cu data de 15.03.2009, în urma atingerii capacităţii maxime proiectate de depozitare.

Pe de altă parte, după cum a precizat însăşi intimata, având în vedere necesitatea întreţinerii rampei respective, după închiderea activităţii, în conformitate cu prevederile HG nr. 349/2005, hotărârea de consiliu nu s-a pus în aplicare întrucât rampa trebuia administrată în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Prahova din 15.05.2009 s-a aprobat convenţia cu privire la paza şi întreţinerea Rampei Ecologice Băneşti încheiată între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local Câmpina şi Consiliul Local Băneşti, menţinându-se în sarcina intimatei efectuarea activităţilor de pază şi întreţinere depozit, stabilindu-se şi procentele ce vor sta la baza calculării obligaţiilor financiare ale fiecărui asociat-acţionar.

Prin urmare, chiar dacă la Rampa Ecologică Băneşti a încetat activitatea de depozitare deşeuri, aceasta nu a fost desfiinţată, după cum au fost înştiinţaţi recurenţii prin preavizul comunicat acestora, chiar din anexa la convenţia încheiată între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local al municipiului Câmpina şi Consiliul Local al comunei Băneşti, reieşind numărul de personal necesar la rampa ecologică şi funcţiile acestora.

Cert este că nici după adoptarea Hotărârii Consiliului Local Băneşti nr. 24/09.03.2009, ce nu a fost pusă în aplicare potrivit propriilor susţineri ale intimatei şi nici după adoptarea Convenţiei între Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Local Câmpina şi Consiliul Local Băneşti nu a fost adoptată, anterior concedierii recurenţilor, vreo hotărâre a Consiliului Local Băneşti din care să rezulte desfiinţarea posturilor ocupate de recurenţii-contestatori sau, cel puţin, luată la nivelul societăţii intimate, din care să reiasă desfiinţarea posturilor ocupate de aceştia, nici chiar în cuprinsul deciziilor de concediere ale recurenţilor sau al adreselor prin care le-a fost comunicat preavizul, nefăcându-se referire la existenţa vreunei atare hotărâri.

S-a mai arătat că noua organigramă a societăţii depusă la dosarul cauzei de către intimată este anexă la Hotărârea nr. 115/10.09.2009 a Consiliului Local Băneşti, prin care s-a aprobat reorganizarea şi statul de funcţii al SC Compania Publică Băneşti SA, hotărârea Consiliului Local fiind adoptată aşadar ulterior concedierii recurenţilor şi neputând sta la baza măsurii de încetare a contractelor individuale de muncă ale acestora, chiar şi din cuprinsul organigramei respective reieşind că rampa ecologică nu s-a desfiinţat, existând un număr de 11 posturi ocupate în cadrul acesteia.

167

Dificultăţile economice invocate de societatea intimată şi reţinute de prima instanţă ca temei al desfiinţării posturilor ocupate de recurenţii-contestatori nu pot fi avute în vedere în condiţiile în care, după cum s-a arătat mai sus, nu există nicio hotărâre de desfiinţare a posturilor ocupate de recurenţii-contestatori, care să fi fost adoptată anterior concedierii recurenţilor şi din care să rezulte motivele desfiinţării posturilor acestora, iar pe de altă parte, din cuprinsul adreselor de comunicare a preavizelor către recurenţii-contestatori reiese că motivul încetării contractelor individuale de muncă ale acestora a fost acela că punctul de lucru unde erau încadraţi se desfiinţează, împrejurare ce nu corespunde realităţii, în raport de cele mai sus arătate.

Pentru considerentele ce preced, s-a concluzionat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că deciziile de încetare a contractelor de muncă ale recurenţilor-contestatori sunt legale şi că măsura dispusă ar fi efectivă, având la bază o cauză reală şi serioasă, respingând contestaţiile acestora împotriva deciziilor de concediere ca neîntemeiate.

Faţă de cele mai sus reţinute, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art. 312 alin.1 Cod.pr.civilă l-a admis, în cauză fiind incidente disp. art. 304 pct.9 şi art. 3041 Cod .pr. civilă, iar conform art. 312 alin. 2 şi 3 Cod pr. civilă a modificat în parte sentinţa în sensul celor sus-arătate, având în vedere şi disp.art. 78 alin.1 şi 2 din Codul muncii, la care s-a făcut referire.

(Judecător Vera Popescu)

[12] Cercetare disciplinară prealabilă. Aplicarea dispoziţiilor art. 267 Codul muncii, coroborate cu art. art. 75 din CCMUN 2007-2010 privind elementele obligatorii ale convocării la cercetarea disciplinară - convocarea în scris a salariatului de persoana împuternicita de angajator sa realizeze aceasta operaţiune, precizându-se obiectul, data, ora si locul întrevederii, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru cercetarea disciplinară.

Codul muncii, art. 267 CCMUN 2007-2010, art. 75

Emiterea deciziei de sancţionare disciplinară cu încălcarea prevederilor legale care reglementează efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi procedura aplicării sancţiunii disciplinare prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional echivalează cu lipsa cercetării disciplinare prealabile şi imprimă caracter nelegal sancţionării disciplinare dispuse potrivit art. 267 alin. 1 din Codul muncii, atrăgând nulitatea concedierii.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 873/105/2010, contestatorul D.S.I. a chemat în judecată pe intimata R.A.T.P. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, reîncadrarea în funcţia avută anterior, obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor băneşti la valoarea reactualizată din data plăţii şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

168

În motivarea cererii, contestatorul a arătat faptul că este şofer de autobuz în cadrul intimatei şi prin decizia a cărei anulare a solicitat-o s-a dispus desfacerea contractului său de muncă, invocându-se incidenţa în cauză a prevederilor art.264 lit.f din Codul Muncii.

A apreciat contestatorul că decizia este nelegală şi netemeinică pentru că nu a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, potrivit dispoziţiilor legale, ci la data de 3.02.2010 când s-a prezentat la locul de muncă pentru a depune certificatul medical, fiind în incapacitate temporară de muncă din data de 04.12.2009.

A arătat că i s-a adus la cunoştinţă verbal că are un referat şi i s-a cerut să dea notă explicativă, iar declaraţia pe care a dat-o în faţa şefului de secţie şi a şefului de coloană, a fost dată în necunoştinţă de cauză pentru că nu ştia că este vorba de o comisie care efectuează cercetarea disciplinară, acesta fiind şi motivul pentru care nu a cerut cercetarea probelor şi a motivaţiilor pe care le considera necesare şi nici nu a fost asistat de un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

În acest sens, a apreciat că sancţiunea a fost dispusă fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile cu respectarea dispoziţiilor legale, împrejurare care conduce la nulitatea absolută a deciziei de concediere în considerarea disp.art.67 din Codul Muncii.

Pe fond a susţinut că nu se face vinovat de fapta care i se impută, pentru că se afla în incapacitate temporară de muncă la data la care se pretindea că ar fi fost surprins în staţia Rompetrol – Cablul Românesc de directorul general, argumentele sale fiind denaturate fără vreo motivare, împrejurare de natură să ducă la nulitatea absolută a deciziei de sancţionare în considerarea disp.art.268 alin.2 lit.c din Codul Muncii.

Contestatorul a menţionat că nu a sustras motorina din patrimoniul angajatorului, aşa cum s-a susţinut fără a se face vreo dovadă prin verificarea consumului şi nu avea cum să părăsească locul de muncă fără aprobarea şefului ierarhic tocmai pentru că nu s-a prezentat la serviciu din motive de sănătate.

Pe cale de întâmpinare intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că la efectuarea cercetării disciplinare prealabile s-au parcurs şi întocmit integral actele necesare în acest caz, prevăzute de Codul Muncii, respectiv raportul de neconformitate ce se

constituie în actul de informare al conducerii Regiei de evenimentul constatat în data de 05.12.2009, în care a fost implicat contestatorul, referatul cu rezultatul cercetării prealabile, convocarea înaintată de către RATP contestatorului, nota explicativă a acestuia.

S-a menţionat că prin convocarea efectuată de Regie către contestator şi însuşită prin semnătura de primire de către acesta, se poate observa că acest formular cuprinde toate datele necesare înscrise in Codul Muncii, iar în timpul desfăşurării cercetării disciplinare la momentul luării notei explicative contestatorului i-a fost respectat dreptul la opinie şi apărare aşa cum a rezultat neîndoielnic din răspunsurile sale din nota explicativă.

A apreciat intimata că asistarea contestatorului de către un reprezentat al Sindicatului pe timpul cercetării disciplinare, este opţională, şi se activează doar la cererea acestuia fiind un drept de care acesta poate uza sau nu, în beneficiul exclusiv al angajatului, în speţa de faţă contestatorul nesolicitând acest lucru.

S-a arătat că certificatele medicale atestau acordarea de concediu medical începând cu data de 05.12.2009, dar înregistrarea certificatului medical la unitate a fost făcută în data de 11.12.2009, astfel că nu s-a putut dovedi predarea certificatului sau anunţarea şefului ierarhic despre intrarea în concediu medical anterior producerii faptei pentru care a fost sancţionat.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr.1208 din data de 30 septembrie 2010, a respins contestaţia formulată de contestatorul D.S.I., în contradictoriu cu intimata blic în totalitate, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 27/08.02.2010 emisă de intimata RATP , contestatorul D.S.I. a fost sancţionat cu desfacerea contractului de muncă în temeiul disp.art.264 lit.f şi art.268 din Codul Muncii, dispoziţiilor cuprinse în CCM încheiat la nivel de unitate, în Regulamentul Intern art.12 pct.9 (2) coroborat cu art.12 pct.6 (7) si art.12 pct.6 (8) din cadrul unităţii şi al clauzelor contractului individual de muncă, cu motivarea că acesta a sustras motorină din patrimoniul Regiei şi a părăsit locul de muncă fără aprobarea şefului ierarhic, iar la emiterea deciziei de sancţionare au fost avute în vedere raportul de

169

neconformitate, referatul cu rezultatul cercetării prealabile disciplinare, convocarea înaintată de către RATP către contestator, nota explicativă a acestuia.

Mai arată instanţa de fond că în raportul de neconformitate s-a precizat că din probele administrate reiese că, conducătorul auto a fost surprins de directorul societăţii cu două canistre lângă autobuz ducându-le în maşina proprie, iar una din canistre era aproximativ jumătate cu motorină, după care a părăsit autobuzul în staţia Peco cu uşa deschisă şi cheile în contact plecând cu maşina proprie.

Nu a fost reţinută susţinerea contestatorului în sensul că nu ar fi fost convocat la efectuarea cercetării prealabile întrucât din înscrisul aflat la fila 19 dosar a rezultat că acesta a fost convocat şi a primit convocarea în data de 01.02.2010 semnând pe această convocare.

Totodată, motivează instanţa de fond, decizia de sancţionare cuprinde menţiunile impuse de disp.art.368 din Codul Muncii, menţiuni a căror lipsă atrage sancţiunea nulităţii absolute, adică descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din Statutul de personal, Regulamentul Intern sau CCM aplicabil, încălcate, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul de drept privind sancţiunea aplicată, termenul în care poate fi contestată sancţiunea şi instanţa competentă.

Cât priveşte concediul medical din data de 05.12.2009, s-a constatat că acesta a fost înregistrat la unitatea intimată în data de 11.12.2009 aspect ce a rezultat din parafa sefului de secţie ce a luat cunoştinţă de acest lucru şi a ştampilei RATP aplicată la rubrica „viza plătitorului”, aceasta fiind deci data când intimata a luat cunoştinţă de concediul medical al contestatorului, chiar dacă acesta a susţinut că a fost în concediu din data de 05.12.2009.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs constatatorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în acest sens dispoziţiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului se arată că în mod greşit, instanţa de fond a respins contestaţia formulata împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.27/08.02.2010, şi a solicitat cenzurarea susţinerilor făcute de Tribunalul Prahova care denotă ignorarea textelor de lege cu

incidenţa în cauza şi care, prin maniera de soluţionare a cauzei cu care a fost investită, a încurajat modalitatea nelegală în care intimata a înţeles să acţioneze faţă de recurent.

Sub un prim aspect arată că hotărârea a fost data cu aplicarea greşită a art. 267 din Codul muncii în sensul că ca nu a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile potrivit dispoziţiilor legale, ci la data de 01.02.2010, când s-a prezentat la locul de muncă pentru a depune certificatul medical, fiind în incapacitate temporară de muncă din data de 4.12.2009, i s-a adus la cunoştinţă verbal că are un referat şi i s-a cerut să dea o notă explicativă.

Declaraţia a dat-o în faţa şefului de secţie şi a şefului de coloană, necunoscând că este vorba de o comisie care efectuează cercetarea disciplinară, motiv pentru care nu a cerut cercetarea probelor şi motivaţiilor pe care le-a considerat necesare în apărarea sa şi nici nu a fost asistat de către un reprezentant la sindicatului.

Aceasta împrejurare a fost confirmată, de altfel, de actele depuse de intimată din care rezultă că la data de 01.02.2010 i s-a dat să semneze convocarea şi concomitent i-a fost luată şi nota explicativă.

De aceea, faţă de modalitatea în care cercetarea faptelor a avut loc, apreciază că sancţiunea a fost dispusă fără efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile cu respectarea dispoziţiilor legale, împrejurare care conduce la nulitatea absolută a deciziei de concediere în considerarea dispoziţiilor art. 267 din Codul muncii.

Sub un al aspect, a apreciat că hotărârea a fost data cu aplicarea greşită a art. 268 din Codul muncii.

Ori, deşi a susţinut şi a dovedit că nu se face vinovat de fapta care i se impută, aflându-se în incapacitate temporară de muncă la data la care se pretinde că ar fi fost surprins în staţia Rompetrol de directorul general, argumentele sale au fost înlăturate fără vreo motivare, împrejurare care, în opinia sa, conduce la nulitatea absolută a deciziei de sancţionare în considerarea dispoziţiilor art. 268 al.2 lit.c din Codul muncii.

170

De asemenea, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 264 lit.f din Codul muncii, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a fi sancţionat cu desfacerea contractului de muncă disciplinară, deoarece nu există nicio faptă săvârşită cu vinovăţie prin care să se fi încălcat dispoziţiile legale care reglementează activitatea şoferilor.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul contestatorului şi a modificat în tot sentinţa în sensul că a admis contestaţia, a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 27/08.02.2010 emisă de intimată şi a dispus reîncadrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri conform art.78 Codul Muncii, egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat angajatul de la data concedierii la data reintegrării efective, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că prin decizia nr. 27 din data de 8.02.2010 intimata a dispus desfacerea contractului de muncă al salariatului D.S.I., care îndeplinea funcţia de şofer autobuz, pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, în baza disp. art. 264 lit. f şi art. 268 din Codul muncii.

Potrivit art. 63 din Codul muncii, "concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile".

În acest sens art. 267 din Codul muncii dispune, sub sancţiunea nulităţii absolute, că nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Potrivit Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional 2007-2010, art. 75, comisia de cercetare îl va convoca la cercetarea disciplinară pe salariatul cercetat, cu cel puţin 5 (cinci) zile lucrătoare înainte de data stabilită pentru cercetarea disciplinară.

Curtea a constatat că emiterea deciziei de sancţionare disciplinară cu încălcarea prevederilor legale care reglementează efectuarea cercetării disciplinare prealabile şi procedura aplicării sancţiunii disciplinare prevăzută de contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional echivalează cu lipsa cercetării disciplinare prealabile şi imprimă un caracter nelegal sancţionării disciplinare astfel dispuse potrivit art. 267 alin. 1 din Codul muncii, atrăgând nulitatea concedierii,

A apreciat că recurenta nu a dovedit convocarea în scris a salariatului de persoana împuternicita de angajator sa realizeze cercetarea disciplinară cu precizarea obiectului, datei, orei şi locului întrevederii, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru cercetarea disciplinară.

Documentul intitulat convocare, emis la data de 01.02.2010 pentru data de 01.02.2010 nu a fost reţinut ca un act valabil de convocare întrucât pe de o parte nu conţinea denumirea abaterii disciplinare imputate şi nici nu oferea salariatului timpul rezonabil necesar pregătirii apărării sale, de vreme ce a fost înmânat salariatului în prima zi de lucru a acestuia după efectuarea concediului medical şi pentru acea zi. Prin convocare, recurentului-contestator trebuia să i se aducă la cunoştinţă că este cercetat disciplinar pentru sustragere de motorină din patrimoniul RATP şi pentru părăsirea locului de muncă fără aprobarea şefului ierarhic, pentru ca, în raport de aceste elemente, acesta să-şi pregătească apărarea.

Ca atare, angajatorul a încălcat flagrant prevederile legale referitoare la convocarea salariatului la efectuarea cercetării disciplinare prealabile, care confereau acestuia dreptul la apărare, în faza prealabilă.

(Judecător Elena Lazăr)

171

[13] Competenţa stabilirii sancţiunii disciplinare în urma constatării săvârşirii unei abateri disciplinare de către comisia însărcinată cu efectuarea cercetării disciplinare.

Codul muncii, art.264 alin.1şi art.267 alin.1

Angajatorul este cel care, constatând vinovăţia salariatului, stabileşte sancţiunea disciplinară şi o individualizează după criteriile prevăzute de art.264 alin.1 din codul muncii, respectiv: împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală la serviciu, eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior, nefiind obligat să aplice recomandările sau propunerile comisiei de cercetare prealabilă.


Prin acţiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova contestatorul C.C.O. a solicitat în contradictoriu cu intimata SC B SA anularea deciziei de concediere nr. 3924/3.11.2009, repunerea în situaţia anterioara în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri băneşti egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat ca salariaţi de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, petentul a arătat că la data de 06.10.2008 a încheiat cu pârâta un contract de muncă pe perioadă nedeterminată fiind încadrat ca operator îmbuteliere la fabrica de bere .

A mai susţinut că la data de 19.11.2009, orele 14,00, a fost chemat telefonic la sediul fabricii de bere şi i s-a comunicat decizia de concediere dar fără să i se comunice şi procesul-verbal din data de 29.10.2009 şi raportul Comisei de disciplină din data de 30.10.2009, documente menţionate ca anexă la decizie, sub pretextul că acele documente îi vor fi

comunicate numai la instanţa de judecată în situaţia în care va contestat decizia de concediere.

Consideră contestatorul că decizia este lovită de nulitate absolută întrucât în cuprinsul acesteia nu se specifică în mod concret de la ce dată a fost concediat.

Pe fondul cauzei, a susţinut că faptele care i se impută şi anume că a sustras bere de pe linia de îmbuteliere cutii şi că a consumat alcool în timpul serviciului sunt neadevărate pentru că nu a sustras şi nu a consumat bere cu alcool.

Contestatorul a solicitat ca intimata să depună la dosar rezultatul testului cu alcooltestul precum şi fiola alcooltest, pentru că în acea seara nu a sustras şi nu a consumat bere cu alcool, situaţia concretă din acea seară constând în aceea că după ce a ieşit din schimbul doi, pentru că nu a avut de unde să bea apă, din cauza faptului că în secţie nu este apă potabilă, iar dozatorul cu apă era gol, a băut cca. 300-350 ml bere fără alcool dintr-o cutie pe care a luat-o din containerul de cutii neconforme - cutii rebuturi.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

S-a arătat că motivele invocate de contestator nu sunt motive de nulitate absolută în raport de prevederile art.62 alin.2 Codul muncii şi nici faţă de prevederile art.268 alin.2 Codul muncii pentru că lipsa din conţinutul deciziei de concediere a altor elemente nu este sancţionată de Codul muncii cu nulitatea deciziei respective, decizia emisă conţinând toate elementele indicate de art.268 alin.2 Codul muncii ca fiind esenţiale sub sancţiunea nulităţii absolute.

Se menţionează că din conţinutul art.268 alin.3 Codul muncii rezultă că ceea ce se comunică salariatului concediat este decizia de concediere nu şi actele care stau la baza

172

emiterii deciziei, respectiv procesul-verbal de cercetare prealabilă şi raportul Comisiei disciplinare.

Intimata a susţinut că situaţia de fapt prezentată de contestator este diferită de toate declaraţiile sale anterioare - declaraţia sub semnătură privată din ziua imediat următoare producerii abaterii disciplinare şi declaraţia din faţa comisiei de disciplină din care făcea parte şi un reprezentant al sindicatului.

Mai menţionează intimata că, din toate probele existente, rezultă că pe data de 20.10.2009 contestatorul a consumat bere cu alcool şi, având în vedere specificul societăţii - producţia de bere - măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă în cazul consumului de alcool în unitate, şi mai mult, a consumului de alcool din chiar producţia companiei, apare justificată din motive disciplinare, de securitate a muncii şi de reputaţia societăţii.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 803 din 9.06.2010, a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că petentul a avut calitatea de angajat al societăţii intimate SC B. SA, din data de 06.10.2008, cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în funcţia de operator îmbuteliere, iar prin decizia nr.3925 emisă la data de 03.11.2009 i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă conform disp.art. 61 lit.a din Codul muncii.

În decizia contestată s-a reţinut că, angajatul societăţii - contestatorul din cauza de faţă – a sustras bere proprietatea companiei de pe linia de îmbuteliere cutii pe care apoi a consumat-o în incinta societăţii, fiind supus controlului cu alcooltestul cu fiola de către angajaţii companiei de pază la ieşirea din unitate, rezultatul fiind pozitiv.

În decizia contestată se menţionează că acesta recunoaşte faptul că a sustras şi a consumat bere, prin declaraţia olografă dată şi semnată la data de 22.10.2009 şi înregistrată cu număr de intrare 749 pct.1.

A reţinut instanţa de fond că atât din declaraţia olografă a contestatorului, cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi care reiese că in seara zilei de 20.10.2009 după efectuarea celor 8 ore de serviciu, schimbul 2, la plecarea spre domiciliu, după ce s-a schimbat de vestimentaţia de lucru, a consumat aproximativ 350 ml bere. La ieşirea din incinta fabricii a fost testat cu fiola alcooltest care şi-a schimbat culoarea în proporţie de 10-15 %.

De asemenea, Regulamentul intern al societăţii intimate, la obligaţiile salariaţilor, prevedea că aceştia aveau obligaţia să nu introducă şi să nu consume băuturi alcoolice în cadrul unităţii, să nu sustragă bunuri de orice natură aparţinând unităţii sau colectivităţii.

Instanţa de fond a apreciat că decizia contestată cuprinde toate menţiunile inserate în art.268 alin.2 din Codul muncii.

Cu privire la comunicarea deciziei de sancţionare, tribunalul a constatat că intimata a comunicat această decizie contestatorului, aceasta fiind semnată de luare la cunoştinţă la data de 05.11.2009, deci termenul de 5 zile calendaristice pentru comunicare prevăzut de art.268 alin.3 Codul muncii a fost respectat.

Cu privire la susţinerea contestatorului în sensul că nu i-au fost comunicate, alături de decizia de sancţionare, şi procesul-verbal din 29.10.2009 şi raportul Comisiei de disciplină din 30.10.2009, motiv ce ar atrage nulitatea deciziei, tribunalul a constatat că dispoziţiile alineatului 3 din art.268 Codul muncii prevăd că ceea ce se comunică salariatului, în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii, este decizia de sancţionare şi nu alte acte anexate acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul C.C.O,. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa de fond nu a analizat modul în care a intimata în mod abuziv a emis decizia de desfacere a contractului de muncă, cu încălcarea disp. art. 14 din Regulamentul de Organizare a Comisiei de Disciplină a societăţii-intimate, în acest sens invocând art.304 pct 7 şi 9 Cod pr.civilă.

Astfel, prin sentinţă, tribunalul nu s-a pronunţat şi nu a motivat cu privire la critica deciziei de desfacere a contractului de muncă, în sensul că sancţiunea a fost luată exclusiv de compartimentul resurse umane aşa după cum a arată şi a susţinut oral, precum şi prin concluziile scrise depuse la dosar.

173

Din conţinutul acestui articol reiese că hotărârea privind sancţionarea în urma cercetării disciplinare a angajatului care a săvârşit o abatere se ia cu majoritatea voturilor exprimate de către comisia care a fost desemnată de a face cercetarea disciplinară.

Comisia de Cercetare Disciplinara a avut în compunere ca preşedinte al comisiei pe domnul M. P. şi doi membri domnul L.O. şi doamna C. B.

La finalul raportului întocmit de această comisie se arată că domnul O.L. şi domnul P.M. au propus sancţionarea recurentului cu reţinerea din salariu a procentului de 10% pe o perioada de trei luni conform art.264 lit.e Codul muncii şi au făcut precizarea ca societatea să anunţe toţi angajaţii că orice consum de alcool sau introducere de alcool în incinta companiei se va sancţiona cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Arată recurentul că cei doi erau prin atribuţiile de serviciu, şeful de producţie, şi respectiv seful protecţia muncii şi în această calitate îl cunoşteau, fiind subordonatul lor direct, şi aveau posibilitatea efectivă de a şti dacă abaterea pe care a săvârşit-o ar fi trebuit să fie sancţionată cu desfacerea contractului de muncă.

Din aceste motive în cuprinsul acestui raport s-a arătat la punctul d) că nu a mai avut abateri disciplinare şi că îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu cu seriozitate.

Tot această comisie a discutat eventualitatea începerii unei campanile susţinută de fiecare departament împotriva consumului de alcool.

Doamna C.B., şefa de personal, a fost singura care a solicitat desfacerea disciplinară a contractului de muncă al recurentului, acesta arătând că nu îl cunoştea având în vedere că nu lucrau cu în mod direct.

De asemenea, recurentul a susţinut că sancţiunea care s-a luat împotriva sa s-a făcut fără a se ţine cont de cele două voturi care i-au acordat o noua şansă, contând numai opinia singulară a şefei de personal şi, în plus, mai arată că niciodată nu i-a fost adus la cunoştinţă Regulamentul Intern.

Din aceste motive s-a apreciat în motivarea recursului că nu s-au respectat dispoziţiile pct. 14 Capitolul III. La capitolul VIII din Regulamentul Intern al SC I. SA Bucureşti se arată că sancţionarea unui angajat poate interveni numai după desfăşurarea unei cercetări disciplinare prealabile care presupune desemnarea unei comisii împuternicite cu cercetarea disciplinară.

Tot la acest capitol se arată că la stabilirea sancţiunii se stabileşte de angajator, în raport cu gravitatea abaterii şi numai după ce se va primi raportul comisiei se vor avea in vedere: împrejurările în care s-a săvârşit fapta; gradul de vinovăţie a angajatului; consecinţa abaterii disciplinare în serviciu a angajatului; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

În fine, mai arată că numai directorul de fabrică sau reprezentantul legal al companiei decide sancţiunea, redactată de către comisie în raportul întocmit în urma cercetării disciplinare.

Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, în baza disp. art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ.

Intimata SC B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat, susţinând că toate motivele de recurs formulate de recurent reprezintă critici noi faţă de criticile cuprinse în contestaţie privind decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă şi nu este posibil să adaugi la motivele de fapt şi de drept din cererea introductivă.

Pe fondul recursului se susţine că, potrivit art. 14 din Regulamentul de organizare a Comisiei de Disciplină atributul comisiei de disciplină este să înainteze persoanei care are dreptul să decidă sancţionarea unui salariat- directorul general- o propunere privind sancţiunea care îi poate fi aplicată salariatului cercetat disciplinar, luarea deciziei de sancţionare aparţinând directorului .

Referitor la individualizarea sancţiunii, pe care recurentul o consideră disproporţionată în raport de gravitatea faptei, se precizează că în conformitate cu Regulamentul intern atât consumul de alcool în unitate cât şi sustragerea de bunuri aparţinând unităţii sunt definite drept abateri grave, care, fiecare , poate duce conform Regulamentului intern la desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Intimata a apreciat, în final, că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă ca urmare a săvârşirii unei abateri disciplinare grave este o măsură necesară menţinerii disciplinei şi siguranţei muncii în cadrul unităţii de producţie din societate.

174

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 304 1 C.pr.civ., Curtea a respins recursul reclamantului ca nefondat.

Curtea a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art.263 din Codul muncii angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară .

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil, ordinele conducătorilor ierarhici şi dispoziţiile legale .

În speţă, prin decizia nr.3925 emisă la data de 03.11.2009 recurentului-contestator i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă conform disp.art. 61 lit.a din Codul muncii pentru aceea se a fi sustras bere proprietatea companiei de pe linia de îmbuteliere , cutie pe care apoi a consumat-o în incinta societăţii, fiind supus controlului cu alcooltestul cu fiola de către angajaţii companiei de pază la ieşirea din unitate, rezultatul fiind pozitiv.

Criticile vizând cazurile de recurs prevăzute de art.304, pct.7 şi 9 cod pr.civ.şi constând în omisiunea instanţei de a analiza emiterea abuzivă a deciziei de concediere, prin încălcarea art.14 din Regulamentul de Organizare a Comisiei de Disciplină, au fost apreciate ca nejustificate.

Sub un prim aspect, Curtea a constatat că recurentul-contestator se afla în eroare asupra atribuţiilor şi competenţelor conferite prin acest Regulament, Comisiei de Disciplină desemnată legal (filele 95-107 dosar fond) să cerceteze prealabil abaterile disciplinare comise de un salariat, susţinând că această comisie ia hotărârea de sancţionare cu majoritatea voturilor exprimate.

În realitate, acţiunea disciplinară care se finalizează prin decizia de sancţionare este o prerogativă a angajatorului ce-şi are temeiul în contractul individual de muncă şi în dispoziţiile art.15 din Regulamentul de organizare a Comisiei de Disciplină conform cu care în urma raportului comisiei de disciplină, a procesului verbal întocmit în timpul cercetării disciplinare, reprezentantul legal, adică directorul fabricii, ia decizia de sancţionare.

Drept consecinţă, faptul că 2 din membri comisiei de disciplină au recomandat aplicarea sancţiunii reducerii salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni iar cel de-al treilea a susţinut că se impune desfacerea contractului de muncă(fila 20 dosar fond) nu justifică susţinerea recurentului referitoare la nulitatea deciziei de concediere pentru nerespectarea votului dat de comisia de disciplină.

Acest atribut nu este al comisiei de cercetare prealabilă care face doar propuneri de eventuale sancţiuni prin raportul pe care îl întocmeşte în cadrul acestei proceduri, obligatorii potrivit art.267 alin.1 din Codul muncii.

În mod corect prima instanţă a reţinut că angajatorul este cel care, constatând vinovăţia salariatului, stabileşte sancţiunea disciplinară şi o individualizează după criteriile prevăzute de art.264 alin.1 din codul muncii, respectiv: împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportarea generală la serviciu, eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior, iar nu doar după recomandările sau propunerile comisiei de cercetare prealabilă.

În consecinţă, Curtea a apreciat că de fapt recurentul impută instanţei de fond pretinsa greşeală a nesocotirii de către directorul societăţii în calitate de angajator, a votului majoritar din Comisia de Disciplină potrivit cu care trebuia sancţionat cu reducerea salariului său cu 10% pe o durată de 3 luni, ca şi cum angajatorul are obligaţia să execute recomandarea de sancţiune propusă de comisie prin vot, iar nu să constate el însuşi existenţa abaterii şi să individualizeze sancţiunea după criteriile legii.

Curtea a constatat că această interpretare dată de recurent este eronată şi contravine dispoziţiilor imperative ale legislaţiei muncii şi drept urmare nu poate fi primită, tribunalul stabilind în mod legal şi temeinic că atât dispoziţiile legale cât şi cele regulamentare referitoare la răspunderea disciplinară a salariatului, respectiv Capitolul VIII din Regulamentul Intern(fila 75

175

dosar fond) au fost respectate de intimată în toată procedura de cercetare şi de aplicare a sancţiunii disciplinare.

(Judecător Elena Lazăr)

[14] Cadre didactice. Acţiune având ca obiect plata premiului aferent diplomei ,,Gheorghe Lazăr” clasa a ii-a egal cu 15% din suma salariilor primite în ultimele 12 luni anterioare acordării acestei distincţii. Temeiul legal al acordării. Calitate procesuală pasivă primar şi consiliul local.

Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, art.113Regulamentul privind acordarea de distincţii şi pensii pentru personalul didactic din învăţământ preuniversitar de stat modificat prin Ordinul nr.4339/2008 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării Legea nr. 215/2001, art.13 pct.9 lit.b şi art.8

Acordarea acestui drept ce revine personalului didactic îndreptăţit are loc în temeiul legii, iar pretinsa inexistenţă a fondurilor băneşti nu condiţionează dreptul respectiv pe considerentul unei pretinse inexistenţe a fondurilor băneşti, dreptul respectiv nefiind condiţionat în substanţa sa de o astfel de situaţie. În acest scop atât primarul cât şi consiliul local cu legitimare procesuală pasivă. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale,Decizia civilă nr. 1454 din 30 septembrie 2010.

Reclamanta I.V., cadrul didactic, reprezentată de sindicat, a chemat în judecată pârâţii primarul şi Consiliul local al comunei Vadu Paşii, pentru a fi obligaţi să-i plătească drepturile băneşti reprezentând premiul aferent diplomei ,,Gheorghe Lazăr” Clasa a II-a în valoare de 15% din salariile primite în ultimele 12 luni anterioare acordării distincţiei, drepturi actualizate în raport de inflaţie.

Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 348 din 3 martie 2010, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei aceste drepturi băneşti actualizate în raport de inflaţie.

Recursul declarat de pârâţi a fost respins de Curtea de Apel Ploieşti prin sentinţa civilă nr. 1454 din 30 septembrie 2010.

În acest sens a reţinut instanţa de control judiciar că este de necontestat existenţa dreptului la premiul solicitat în favoarea reclamantei, faţă de prevederile exprese ale art.113 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic şi art. 13 pct.9 lit.b şi art.8 din ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5435/23 octombrie 2006, modificat prin ordinul nr. 4339/2008, fiind fără relevanţă pretinsa inexistenţă a fondurilor bugetare din moment ce dreptul subzistă potrivit legii şi nu este condiţionat în substanţa sa de o astfel de situaţie. De asemenea, pârâţii au legitimare procesuală pasivă, nefiind fondată excepţia invocată în recurs , întrucât potrivit dispoziţiilor Legii nr.215/2001 primarul comunei, potrivit legii, reprezintă unitatea administrativ-teritorială care este comună şi care în speţă a fost astfel reprezentată, iar consiliul local al acesteia are aceeaşi calitate procesuală pasivă fiind un organ de liberativ şi care administrează patrimoniul comunei.

(Judecător Traian Logojan)

176

[15] Suspendare plată pensie de invaliditate de gradul ii stabilită pentru un consilier local. Posibilitatea cumulării acestei pensii de invaliditate cu indemnizaţia de consilier local.

Legea nr.19/2000, art. 94 alin.1 lit.d şi 5 alin.1 pct.2Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali modificată şi completată, art.36

Decizia emisă de Casa Judeţeană de pensii Dâmboviţa de suspendare a plăţii pensiei de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia cuvenită pe durata mandatului unui consilier local. Posibilitatea cumulului legal a acestor drepturi băneşti.


Contestatorul M.G. consilier local al Consiliului local din comuna Poiana, judeţ Dâmboviţa, a solicitat anularea deciziei emise de intimata Casa judeţeană de pensii Dâmboviţa, prin care s-a dispus suspendarea plăţii pensiei de invaliditate de gradul II ce i se cuvenea şi recuperarea sumei de 2931 lei (RON) încasate anterior cu acest titlu întrucât în perioada 1 februarie – 1 iunie 2009 a încasat şi indemnizaţia cuvenită pentru funcţia de consilier local, drepturi care însă pot a fi legal cumulate.

Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr.1133/23 iulie 2010, a admis contestaţia şi a anulat decizia sus-arătată, iar recursul declarat de intimată împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1676 din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel.

A reţinut instanţa de control judiciar, pentru a pronunţa această sentinţă, că în raport de disp.art. 5 alin.1 pct.2 şi 94 alin.1 lit.d din Legea nr. 19/2000 coroborate cu prevederile art.36 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali – modificată şi completată – persoanele alese în funcţia de consilieri locali pot cumula pensie de invaliditate de gradul II cu indemnizaţia corespunzătoare funcţiei elective care este ocazională şi nepermanentă, situaţie în care poate avea loc cumulul acestor drepturi băneşti, sens în care a Statuat, în mod obligatoriu şi instanţa supremă prin decizia în interesul legii conform art. 329 alin.2 şi 3 Cod pr.civilă.

(Judecător Traian Logojan)

[16] Neplata salariului pentru personalul contractual încadrat în funcţii specifice,care nu sunt prevăzute de Legea-cadru nr.330/2009. Obligarea pârâtei la daune morale. Efectele deciziilor I.C.C.J. în recursuri în interesul legii cu privire la acordarea de daune morale în litigiile de muncă.

Legea nr.202/2006, art.8Legea rn.330/2009, art.39C. muncii, art.163 şi art.269

Nerespectarea disp. art.39 din din Legea –cadru nr.330/2009 de a asimila salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în această lege, cu salariile de baza prevăzute in anexele la legea invocata dă dreptul reclamantului şi la daune morale pentru disconfortul produs, în condiţiile în care a prestat munca fără nicio remuneraţie, situaţie ce s-a prelungit în timp.

177


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul N. A. D. a chemat în judecată pârâta A.J.O.F.M. , solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligată pârâta să-i plătească salariile restante, începând cu data de 01 ianuarie 2010 la zi, corespunzător activităţii desfăşurate; alte drepturi de natură salarială, dar şi să-i plătească daune morale ca despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat cu vinovăţie prin neplata salariului în valoare de 50.000 RON.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că AJOFM avea obligaţia de plată a salariului în fiecare zi de 7 ale lunii, obligaţie ce a fost respectată timp de 6 luni, după care, fără nici un temei, nu a mai fost plătit salariul.

Pentru toate suferinţele fizice, psihice şi morale reclamantul a mai solicitat o compensaţie materiala în valoare de 50.000 ron, minimă reparaţie pentru toate suferinţele psihice, pentru alterarea vieţii sale familiale, pentru stresul cauzat soţiei şi pentru alterarea vieţii sale sociale.

Tribunalul Buzău a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta la plata salariilor restante in valoare de 8.626 lei brut lunar, pentru lunile ianuarie-iunie 2010, reactualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi a respins celelalte capete de cerere, printre care şi pe cel referitor la acordarea de daune morale.

Sub aspectul daunelor morale, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului, în sensul că existenţa fizică, integritatea corporala şi sănătatea, demnitatea, onoarea sau prestigiul profesional au fost afectate profund.

Reclamantul a formulat recurs împotriva sentinţei dar numai în ceea ce priveşte capătul de cerere nr.5 având ca obiect acordarea de daune morale ,iar pârâta cu privire la obligarea sa la plata salariilor restante către reclamant.

Curtea a constatat că recursul pârâtei este nefondat, reţinând mai întâi că în conformitate cu disp.art.39 din Legea –cadru nr.330/2009 , salariile de bază ale personalului contractual încadrat în funcţii specifice, care nu sunt prevăzute în această lege, cum este şi cazul reclamantului, se stabilesc de ordonatorii principali de credite, prin asimilare cu salariile de baza prevăzute in anexele la legea invocata, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale si al Ministerului Finanţelor Publice.

Pârâta-recurentă susţine că, în absenţa avizului invocat, pentru obţinerea căruia a depus numeroase diligenţe, este pusă în situaţia, ca, fără să aibă vreo culpă, să procedeze la asimilarea salariilor personalului angajat şi să acorde drepturi salariale fără respectarea prevederilor Legii-cadru nr.330/2009.

Însă ceea ce interesează în principal este faptul că raporturile de muncă şi obligaţiile reciproce ale părţile s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii – cadru nr.330/2009.

Nu se contestă că reclamantul a lucrat neîntrerupt şi a continuat să lucreze pe funcţia

înscrisă în contractul individual de muncă, în aceleaşi condiţii, fără nici o modificare a vreunuia dintre condiţiile de fapt care au existat încă de la angajare, respectiv fără modificarea niciuneia dintre prevederile contractului individual de muncă.

Prin urmare salarizarea se impune a se efectua în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale incidente în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, aflate în vigoare în perioada de implementare a respectivelor proiecte.

Cât priveşte recursul declarat de reclamant având ca obiect acordarea de daune morale, Curtea a reţinut culpa angajatorului care nu şi-a îndeplinit principala obligaţie ce-i revenea şi anume de a plăti salariul reclamantului , ajungându-se în situaţia nefirească şi injustă ca reclamantul să presteze munca, dar fără a primi nicio remuneraţie, ceea ce ar putea echivala cu o muncă forţată stabilită în mod nelegal.

Aşadar , lipsa oricărui venit pe o perioadă care s-a prelungit în timp, a produs, cu certitudine consecinţe negative asupra reclamantului, atât pe plan psihic, prin disconfortul creat, dar şi pe plan familial şi social, fiind diminuat în mod evident standardul de viaţă al reclamantului, care a fost

178

nevoit să locuiască cu familia la rude, fiindu-i pusă în primejdie atât propria întreţinere, cât şi pe cea a celorlalţi membri ai familiei, mai ales că era susţinătorul de bază al familiei sale în acea perioadă.

În consecinţă, în temeiul art.269 alin.1 C.muncii,Curtea a apreciat că, pentru o reparaţie integrală a prejudiciului material şi moral suferit de reclamant din vina angajatorului, se justifică şi acordarea sumei de 1.500 lei cu titlu de daune morale.

Se impune a se menţiona că Decizia nr.XL din 7 mai 2007 pronunţată de Î.C.C.J. nu poate justifica inadmisibilitatea acordării daunelor morale, în absenţa prevederii lor în contractul individual de muncă, după cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, deoarece este anterioară modificării art.269 alin.1 C.muncii prin Legea nr.237/2007.

Prin urmare, în baza art.312 c.pr.civ. rap. la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentinţa recurată în sensul că a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 1500 lei cu titlu de daune morale, urmând să menţină în rest dispoziţiile sentinţei.

Totodată, a respins recursul pârâtei ca nefondat.(Judecător Mirela Grigore)

[17] Refuzul casei teritoriale de pensii de a valorifica activitatea desfăşurată în străinătate. Stabilirea stagiului de cotizare şi în raport de munca depusă în alte ţări în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

Legea nr.19/2000, art.8 Legea nr.3/197, art.48 alin.4Decr.nr.233/197, art.3C.pr.civ, art.312,304 pct.9

Timpul lucrat în străinătate se ia în considerare la stabilirea pensiei, dacă s-a contribuit la asigurările sociale de stat, ori dacă există reglementări în această privinţă în convenţiile încheiate de România în statele respective. Chiar şi în ipoteza neplăţii CAS, nu se poate nega vechimea în muncă pentru activitatea desfăşurată în străinătate, deoarece nevirarea în fapt a acestor taxe nu atrage culpa pensionarului, fiind o chestiune diplomatică între cele două state.


Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova , contestatorul A. I. a chemat în judecată pe intimata Casa de pensii, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună

anularea deciziei nr. 128623/30.11.2009 emisă de intimată şi să se emită o nouă decizie de pensionare care să reţină ca vechime în muncă şi perioada în care a desfăşurat activitate în Maroc, respectiv 10.10.1976- 01.09.1980.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin decizia nr. 128623/30.11.2009 nu i-a fost reţinută ca vechime în muncă perioada menţionată în care a lucrat ca şi cadru didactic în Maroc ,după cum rezultă din cartea de muncă, poziţiile 10 şi 11.

Tribunalul Prahova a respins contestaţia formulată de contestatorul A. I. ca neîntemeiată.Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că , într-adevăr

contestatorul a desfăşurat activitate în Regatul Maroc în perioada 10.10.1976-01.09.1980 dar că în cazul contestatorului sumele achitate acestuia pentru perioada desfăşurată în Regatul Maroc au fost cu titlu de impozit pe salariu, distinct faţă de contribuţia la asigurările sociale de stat.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs contestatorul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea a reţinut că prin Decizia nr.128623/30.11.2009 emisă de Casa de Pensii a fost recalculată pensia reclamantului, fiind contestată această decizie pe considerentul că nu a fost

179

reţinută ca vechime în muncă şi perioada 10.10.1976-01.09.1980, când contestatorul a fost detaşat ca profesor în Regatul Maroc.

Potrivit art.8 din Legea nr.19/2000 constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

Instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu disp.art.48 al. 4 din Legea nr. 3/1977, timpul lucrat în străinătate se ia în considerare la stabilirea pensiei, dacă s-a contribuit la asigurările sociale de stat, ori dacă există reglementări în această privinţă în convenţiile încheiate de România în statele respective, dar că în cazul contestatorului acţiunea este neîntemeiată pentru că sumele achitate acestuia pentru perioada desfăşurată în Regatul Maroc au fost cu titlu de impozit pe salariu, distinct faţă de contribuţia la asigurările sociale de stat.

Însă, din înscrisurile depuse de reclamant, respectiv chitanţele nr.0028282/21.07.1980 şi nr.0034664/30.06.1980 rezultă că pe perioada detaşării în Maroc i s-au plătit contribuţiile către stat.

Chiar şi în ipoteza neplăţii CAS, reclamantului nu se poate nega vechimea în muncă pentru activitatea desfăşurată în străinătate, deoarece nevirarea în fapt a acestor taxe nu atrage culpa contestatorului, fiind o chestiune diplomatică între cele două state semnatare ale Protocolului încheiat între Ministerul Educaţiei şi Învăţământului din R.S.R. şi Ministerul Educaţiei Naţionale din Regatul Maroc.

Un alt normativ ce recunoaşte vechimea în muncă pentru perioada lucrată în străinătate este şi Decr.nr.233/1974, art.3 dispunând expres că partea din venitul net supusă obligaţiei de transfer lunar în ţară se determina după scăderea din venitul brut a impozitelor, taxelor, reţinerilor pentru fondul de pensii, asigurări sociale şi medicale,etc.

Faţă de cele expuse, în baza art.312 c.pr.civ. rap.la art.304 pct.9 c.pr.civ. Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată şi pe fond a admis contestaţia şi a dispus anularea Deciziei nr. 128623/2009.Totodată a obligat intimata să emită contestatorului o nouă decizie de pensie în care să se reţină ca vechime în muncă şi perioada în care a prestat activitate în Regatul Maroc.

(Judecător Mirela Grigore)

[18] Reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii solicitată pe calea unei acţiuni formulate ulterior. Abuzul de drept invocat de angajator. Data până la care se poate solicita reintegrarea în funcţie.

C. munci, art.78C.pr.civ., art.312, art.304 ind.1

Reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii nu se poate dispune de către instanţă din oficiu, ci doar la solicitarea expresă a salariatului îndreptăţit, însă , în condiţiile în care salariatul nu a renunţat la acest drept, nu există nici un impediment legal pentru care salariatul să nu poată solicita reintegrarea în funcţie şi pe calea unei acţiuni formulate ulterior, mai ales când această acţiune a fost promovată imediat după rămânerea irevocabilă a soluţiei de anulare a deciziei de concediere.

180


Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa , reclamantul Ţ. G., a chemat în judecată pârâtul S. J. U. T., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să oblige pârâtul la reintegrarea sa pe postul deţinut înainte de concediere şi obligarea pârâtului la plata tuturor drepturilor de care ar fi beneficiat dacă nu intervenea concedierea, conform art. 78 alin. (1) din Codul muncii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin decizia nr. 386/11.05.2009, pârâtul a dispus sancţionarea sa cu desfacerea contractului individual de muncă dar că prin sentinţa civilă nr. 2054/12.11.2009 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa a fost anulată decizia de concediere. Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamant privind reintegrarea în muncă şi a obligat pârâtul la reintegrarea acestuia.

A reţinut instanţa că reintegrarea nu poate fi dispusă ulterior, în cadrul unui proces separat, dar ,având în vedere atitudinea pârâtului, care a fost de acord cu reintegrarea reclamantului, precum şi principiul disponibilităţii în procesul civil, a constatat că, în caz de acord al părţilor, deşi nu a existat o obligaţie a pârâtului privind reintegrarea, cererea reclamantului nu poate fi respinsă. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul. Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr.2054/12.11.2009, rămasă irevocabilă,Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia formulată de reclamant şi a anulat decizia de desfacere a contractului individual de muncă nr.386/11.05.2009 emisă de pârât.

În cadrul acestui litigiu, reclamantul nu a solicitat instanţei şi reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii, dar, după câteva zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei de anulare a concedierii, reclamantul a investit instanţa cu o cerere de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii.

Pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării acestei acţiuni, arătând că, în opinia sa, din interpretarea disp.art.78 din Codul muncii, reiese că reintegrarea poate fi cerută numai în cadrul procesului de anulare a deciziei de concediere, nu şi pe cale separată.

Curtea constată că textul legal precizat nu face nicio distincţie cu privire la momentul până la care se poate solicita reintegrarea în funcţie, iar când legea nu distinge, nici instanţa de judecată nu o poate face.

Este cert că reintegrarea în funcţia avută anterior concedierii nu se poate dispune de către instanţă din oficiu, ci doar la solicitarea expresă a salariatului îndreptăţit, însă , în condiţiile în care salariatul nu a renunţat la acest drept, nu există nici un impediment legal pentru care salariatul să nu poată solicita reintegrarea în funcţie şi pe calea unei acţiuni formulate ulterior, mai ales că în cauza de faţă, această acţiune a fost promovată imediat după rămânerea irevocabilă a soluţiei de anulare a deciziei de concediere.

Cum în primul litigiu nu s-a dispus şi obligarea pârâtului la reintegrarea pe postul deţinut anterior, nu are relevanţă dacă salariatul s-a adresat mai întâi angajatorului cu o cerere în acest sens, fiind corectă învestirea directă a instanţei cu o cerere în acest sens.

Nu poate fi primită susţinerea pârâtului privind abuzul de drept manifestat de reclamant, întrucât la dosarul cauzei nu au fost depuse şi dovezile de comunicare a invitaţiilor adresate reclamantului în vederea reintegrării, acesta susţinând, la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de fond, că notificarea trimisă prin executor judecătoresc a fost afişată pe uşa locuinţei sale a doua zi după ce expirase termenul până la care era somat să se prezinte la unitate.

Prin urmare, Curtea a menţinut soluţia instanţei de fond de reintegrare a reclamantului în funcţia deţinută anterior concedierii, fiind aplicate corect dispoziţiile art.78 din Codul muncii la situaţia concretă din speţă, astfel că în temeiul art.312 c.pr.civ. a respins recursul pârâtului ca nefondat.

(Judecător Mirela Grigore)

181

portal.just.roportal.just.ro/42/Documents/leaflet/DECIZII RELEVANTE... · Web viewDecizii Relevante...

Documents

Transcript of portal.just.roportal.just.ro/42/Documents/leaflet/DECIZII RELEVANTE... · Web viewDecizii Relevante...