Viaţa socială fiind eminamente o viaţă colectivă presupune existenţa unei

mari diversităţi de raporturi, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei indivizi

sau grupuri de indivizi.

1.Conceptul de relaţii sociale.

În istoria gândirii sociologice s-a conturat, după aprecierea lui Pitirim

Sorokin, o şcoală care a considerat studierea relaţiilor sociale ca preocupare de

prim ordin a sociologiei, relaţiile sociale constituind, în opinia reprezentanţilor

acestei şcoli, obiectul de studiu specific propriu sociologiei. Este vorba de aşa-

numita şcoală sociologică formală sau relaţionistă.

În opinia lui Sorokin, această şcoală menţine caracteristicile de bază ale

şcolii sociologiste: considerarea interacţiunii şi interrelaţiilor ca esenţă a

fenomenelor sociale; concepţia supraindividuală asupra realităţii sociale;

interpretarea individului ca produs de grup; interpretarea grupală a fenomenelor

sociale etc. În plus, această şcoală accentuează că obiectul propriu al sociologiei,

ca ştiinţă specifică, este studiul formelor interacţiunii sociale sau al relaţiei sociale,

aşa cum contrastează cu conţinutul lor, studiat de alte ştiinţe.

Fondatorii acestei şcoli sunt consideraţi a fi sociologii germani Ferdinand

Tönnies şi Georg Siemmel.

G. Siemmel afirmă că, pentru a fi realmente o ştiinţă separată, sociologia,

asemenea altor ştiinţe speciale, trebuie să aibă propriul său domeniu de studiu ce

nu este investigat de alte ştiinţe sociale sau, ceea ce este acelaşi lucru, propriul său

punct de vedere. Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele de

socializare sau formele relaţiilor umane. În raport cu alte ştiinţe sociale, sociologia

are aceeaşi atitudine ca geometria faţă de alte ştiinţe ale naturii. Conţinutul şi

forma sunt fenomene diferite. După cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot

avea conţinut social diferit, tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme

ale relaţiilor umane. Astfel spus, afirmă Siemmel, în domeniul relaţiilor

interumane forma şi conţinutul sunt ceva destul de diferit şi, în consecinţă, fiecare

dintre ele trebuie să fie obiect al unui studiu special. Drept forme principale ale

relaţiilor sociale se identifică: izolarea, contactul, supraordonarea, opoziţia,

persistenţa sau continuitatea grupului social, diferenţierea socială, integrarea etc.

În opinia lui F. Tönnies, putem distinge două forme fundamentale de

societate sau de relaţii sociale: comunitate (Gemeinschaft) şi societate

(Gesellschaft).

Gemeinschaft reprezintă o uniune de indivizi cu „voinţa organică”, a cărei

solidaritate rezultă din forţele naturale ale cosanguinităţii. În cadrul său, indivizii

sunt doar membri ai unui corp general cu o solidaritate naturală, intererrelaţii

armonioase şi identitate de voinţă, deoarece voinţa individuală este subordonată

voinţei comunităţii. Ca rezultat al acestei „solidarităţi organice”, avem o

comunitate de proprietate şi un drept care nu este altul decât dreptul familiei.

În contrast, Gessellschaft reprezintă o totalitate de indivizi ce intră în

interacţiune în conformitate cu propria lor voinţă individuală, pentru atingerea

propriilor lor scopuri. Este, mai degrabă, un mecanism artificial şi în nici un caz un

organism natural.

Istoric, Gemeinschaft a apărut mai devreme, grupurile primitive, familia şi

triburile fiind exemple concrete ale acestui tip de organizare socială. În cursul

timpului, Gemeinschaft începe să se dezintegreze, locul său fiind luat de

Gesellschaft. Omul devine din ce în ce mai puţin ataşat de orice comunitate. În

schimb, în modalităţi temporare şi contractuale tinde să devină membru al unor

grupuri din ce în ce mai numeroase şi mai mari. În acest fel, istoria merge de la

comunitate la societate, de la cultura poporului la civilizaţia statului. Un discipol al

întemeietorilor şcolii formale, Leopold von Wiese, încearcă o clasificare

sistematică a formelor relaţiilor umane în două mari categorii:

I. Relaţii interindividuale

1. fiecare spre altul: contact, abordare, adaptare, combinare, unire;

2. fiecare aparte altul: competiţie, opoziţie, conflict;

3. forme mixte.

II. Relaţii intergrupuri sau procese sociale într-un sens mai îngust al

termenului

1. procese de diferenţiere – cum ar fi promovarea sau degradarea

socială, dominarea şi subordonarea, stratificarea, selecţia şi

individualizarea;

2. procese integrative – uniformizarea, stabilizarea, cristalizarea şi

socializarea;

3. procese distructive – cum ar fi exploatarea, favorizarea parţială,

corupţia, formalizarea, comercializarea, radicalizarea, spolierea;

4. procese modificator constructive – instituţionalizarea,

profesionalizarea, eliberarea.

P. Sorokin menţionează şi alte încercări de clasificare a interrelaţiilor, având

la bază criterii diferite:

1. Relaţii (sau interstimulare) constituite prin acţiunea de a face sau de a nu

face (întrucât indivizii se pot influenţa reciproc nu numai prin a face ceva ci şi prin

a nu face ceva).

2. Relaţii cu caracter unilateral (sau unidirecţional, cum ar fi cazul unui

partid ce influenţează alte partide dar nu este influenţat de acestea) sau bilateral

(reciproc).

3. Relaţii de durată sau permanente şi relaţii incidentale sau temporare.

4. Relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate.

5. Relaţii directe, nemijlocite (face-to-face) sau indirecte, mediate.

6. Relaţii conştiente sau intenţionate şi relaţii inconştiente sau

neintenţionate.

7. Relaţii formale sau instituţionalizate şi relaţii informale unde nu există un

model general acceptat.

La rândul său, E. Bogardus identifică următoarele forme de relaţii sociale

sau de interstimulare: izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune,

discriminare, discuţie, acomodare, asimilare şi socializare.

Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale, din perspectiva şcolii formale,

revine Şcolii sociometrice, întemeiată de J. L. Moreno. Conform acestuia, din

multitudinea relaţiilor umane, cele mai importante sunt relaţiile interpersonale,

relaţii esenţialmente afective (relaţii de atracţie, de respingere şi de indiferenţă sau

neutre).

Pornind de la ideile lui H. Bergson şi ale lui S. Freud, conform cărora

spontaneitatea şi creativitatea sunt sursa relaţiilor dintre indivizi, sociometria îşi

propune cunoaşterea relaţiilor interindividuale pentru a ajuta individul să-şi

elibereze spontaneitatea lui creatoare.

Pentru identificarea relaţiilor afective interindividuale, la nivelul grupurilor

mici, principala tehnică utilizată este testul sociometric (bazat pe un chestionar

sociometric ce solicită membrilor unui grup exprimarea atracţiei sau respingerii

faţă de alţi membri ai grupului, încercând, în acelaşi timp, să surprindă perceperea

atracţiei sau respingerii de către ceilalţi membri ai grupului). Matricea sociometrică

şi sociograma, elaborate pe baza rezultatelor testului sociometric, permit

surprinderea coeziunii grupului, a stării moralului de grup, identificarea unor

echilibre sau dezechilibre ierarhice, existenţa unor sciziuni, clici, reţele în cadrul

grupului, stabilirea raportului dintre liderul formal şi cel informal al grupului, a

statusului sociometric al fiecărui individ etc.

Este de menţionat că tehnicile sociometrice, dincolo de finalitatea lor

cognitivă, permit şi intervenţia reglatorie la nivelul grupului mic.

Pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale se plasează şi cercetarea

dinamicii grupurilor sau Şcoala cercetării active iniţiată de Kurt Lewin. Conform

acestuia, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde două

componente:

a. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine

comportamentul grupului la un anumit punct;

b. un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine

comportamentul fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de

grup.

Aceste forţe poartă numele de standarde sau norme. Câmpul social fiind

conceput ca un câmp de interacţiune, dinamica grupului este considerată a fi

rezultat al unor contradicţii interne şi al unor contradicţii între grupul respectiv şi

alte grupuri. În acest context, scopul Şcolii cercetării active constă în cunoaşterea

relaţiilor din cadrul grupului (în special al grupului mic) în vederea producerii de

schimbări în comportamentul de grup şi în relaţiile de grup.

Analizând orientarea relaţionistă din sociologie, Tr. Herseni menţiona:

„Obiecţia principală ce se poate aduce relaţionismului este că societatea, deşi

constă dintr-o mulţime de relaţii sociale, nu se reduce la ele; ea este o realitate care

depăşeşte câmpul de existenţă şi de manifestare a acestora”.

În consecinţă, după cum aprecia Jan Szczepanski, sociologia trebuie să

studieze relaţiile ca sisteme complexe, cu laturile lor materiale, obiective, cu

caracterul lor colectiv de grup, luând în consideraţie şi laturile lor subiective,

psihologice, interindividuale. Acelaşi autor, subliniind că nu toate relaţiile dintre

indivizi sunt relaţii sociale, consideră că putem distinge mai multe tipuri de relaţii

interumane:

a. Contact spaţial – existent în situaţia în care individul devine conştient de

existenţa în acelaşi spaţiu a altor indivizi, pe care începe să-i observe.

Evident, nu orice contact spaţial duce la stabilirea de relaţii sociale.

b. Contact psihic – care presupune aprecierea reciprocă sau unilaterală,

conştientă sau inconştientă a persoanei (sau persoanelor) cu care persoana

vine în contact. O asemenea relaţie presupune generarea şi existenţa unui

interes reciproc.

c. Contact social – care presupune legătura între două sau mai multe

persoane care realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită valoare.

Aceste contacte sociale pot fi:

- trecătoare sau durabile;

- publice sau private;

- personale sau materiale;

- directe sau indirecte.

d. Interacţiunea socială – rezultat al unor contacte sociale durabile, în cadrul

cărora indivizii caută să se influenţeze reciproc. Este apreciată a fi esenţială

pentru grupurile sociale. Principalele caracteristici ale interacţiunilor sociale:

- pot fi directe sau indirecte;

- sunt mai durabile decât contactele sociale;

- pe baza lor apar:

e. Relaţiile sociale – care reprezintă sisteme de interacţiuni sociale între

parteneri (indivizi sau grupuri), ce au la bază o anumită platformă. Relaţiile

sociale se mai particularizează, în raport cu relaţiile interumane anterior

menţionate, prin aceea că:

- sunt orientate spre îndatoriri, obligaţii reciproce ale partenerilor;

- sunt orientate spre norme şi modele de acţiune (care pot fi, şi sunt,

diferite, în funcţie de mărimea şi natura, specificul grupului).

2. Tipologia relaţiilor sociale

Deşi există multe deosebiri între autori în privinţa modului de clasificare a

relaţiilor sociale, se poate aprecia că cea mai larg utilizată este următoarea

tipologie:

a. După natura (sau conţinutul) lor:

- relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, repartiţie

şi schimb;

- relaţii educaţionale;

- relaţii politice;

- relaţii juridice;

- relaţii etnice;

- relaţii religioase etc.

În legătură cu relaţiile sau raporturile juridice, este de menţionat faptul că

acestea nu sunt altceva decât forma juridică pe care o îmbracă practic toate sau, cel

puţin, majoritatea relaţiilor sociale, consfinţirea juridică, legală a acestora. Astfel,

relaţiile de producţie au şi o dimensiune juridică (relaţia de proprietate fiind, de

exemplu, o relaţie economică reglementată juridic); relaţiile de muncă au, pe lângă

dimensiunea tehnic-profesională şi o dimensiune juridică; relaţiile familiale au, în

bună măsură, şi un aspect juridic. Acest lucru se datorează funcţiei reglatorii pe

care o îndeplineşte subsistemul juridic în raport atât cu sistemul social general cât

şi în raport cu toate subsistemele componente ale acestuia.

Relaţiile (raporturile) juridice sunt extrem de variate, ele putând fi relaţii

între indivizi, între instituţii sau organizaţii, între individ şi instituţii sau

organizaţii, după cum pot avea un caracter contencios sau necontencios etc.

b. După cadrul lor de desfăşurare:

- interindividuale (de prietenie, colaborare, duşmănie, conflict);

- între individ şi grup;

- intergrupale – între grupuri ca entităţi.

c. După modul cum afectează coeziunea socială:

- relaţii de cooperare (cooperare personală sau impersonală, directă

sau indirectă);

- relaţii de subordonare sau de supraordonare;

- relaţii de compromis sau de toleranţă;

- relaţii de marginalitate – în situaţia în care indivizii participă la

grupuri cu modele valorice diferite, fără a se identifica cu vreunul;

- relaţii de competiţie – în situaţia în care se urmăreşte obţinerea unui

rezultat pe seama (în dauna) altora;

- relaţii conflictuale.

d. După natura activităţii ce formează obiectul relaţiei:

- relaţii de muncă;

- relaţii de familie;

- relaţii de vecinătate.

e. După gradul de reglementare:

- relaţii formale (instituţionalizate);

- relaţii informale.

Studierea relaţiilor sociale, în complexitatea, diversitatea şi dinamica lor,

prezintă o importanţă deosebită nu numai pentru buna înţelegere a structurii,

funcţionării şi dinamicii sistemului social, ci şi pentru intervenţia practică,

reglatorie la diverse paliere ale sistemului social.