RELAŢIILE DINTRE IMPERIUL ROMAN ŞI BARBARICUM LA DUNĂREA DE

5/13/2018 RELAŢIILE DINTRE IMPERIUL ROMAN ŞI BARBARICUM LA DUNĂREA DE - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/relatiile-dintre-imperiul-roman-si-barbaricum-la-dunarea-de 1/25

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

RELAŢIILE DINTRE IMPERIUL ROMAN

ŞI BARBARICUM

LA DUNĂREA DE JOS

TEZĂ DE DOCTORATREZUMAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU BARNEA

DOCTORAND:NICA D. GEORGETA ANDREEA

BUCUREŞTI2007

1



Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte relaţiile dintre Imperiul Roman şi Barbaricum estic pe segmentul Dunării de Jos între sec. I-III. Scopul acestuidemers a fost analiza unui proces istoric universal, de integrare a unui spaţiu

barbar în orbis Romanus. Am considerat că procesul are mai multe aspecte, pe

care am căutat să le prezint în cele şase capitole ale lucrării, şi cel puţin douănuclee majore: romanii şi Barbaricum. Pentru că am decis ca analiza mea să fiefăcută dinspre barbari, am pus accent pe aceştia, deoarece romanii sunt mult maicunoscuţi sub aspectele civilizaţiei şi culturii. Relaţiile dintre cele douăcomponente ale procesului pot fi urmărite sub mai multe forme: politice, militare,diplomatice, juridice, comerciale, etnice. În fiecare capitol am încercat să leobserv, încercând să nu repet elementele generale incluse în lucrările despre daci,alţi barbari, sau despre provinciile din spaţiul românesc.

La frontiera romană de la Dunărea de Jos, care presupune Muntenia,

sudul şi centrul Moldovei, sudul şi centrul Basarabiei, s-au petrecut fenomenecontradictorii, care dovedesc legătura dintre cele două componente: interesulconstant al Imperiului Roman, de a menţine controlul peste regiunile de dincolode fluviu, şi presiunea diferitelor neamuri barbare la frontiera nord-estică astatului. Pentru primul aspect nu este cazul să insist în studiu; îl menţionez doar,

pentru a clarifica unele evenimente militare majore şi consecinţele lor politice şimilitare bine cunoscute. Problemele cele mai dificile sunt puse de migraţii. În

primul rând, este vorba de precizarea cadrului cronologic, în care diferite neamuriaflate în mişcare au ocupat diverse părţi din spaţiul analizat. Este nevoie să sestabilească, pe cât posibil cu mai multă exactitate, momentele, în care s-au produsatacuri şi migraţii barbare, măsura, în care acestea au afectat spaţiul nord-dunărean, sau dacă este vorba doar de zone restrânse, care au fost atinse.

Cercetarea mea s-a desfăşurat, atât pe verticala istoriei, de-a lungultimpului, ceea ce a presupus segmentarea cronologică în raport de modificareaimpactului dintre barbari (autohtoni, alogeni) şi romani (structuri ale statului), câtşi pe orizontala istoriei, pătrunderea barbarilor treptată în spaţiu, contacteleatestate, diferenţa dintre barbarii aflaţi extra provinciam şi cei intra provinciam.

Pentru a analiza politica romană dusă în raport cu Barbaricum, şi tot ceeace are legătură cu el, este important ca studiul populaţiei băştinaşe, localizarea

aşezărilor ei, economiei ei, atât după izvoarele scrise, cât şi după celearheologice, să explice specificul frontierelor Moesiei Inferior . Marea putere deadaptabilitate dovedită de politica romană a fost cea, care a câştigat, prindesfăşurarea procesului de romanizare. De aceea, acţiunea directă a romanizării(deşi nu peste tot se poate conchide asupra desfăşurării procesului propriu-zis, cidoar asupra unei etape incipiente a lui, pentru că cere o perioadă mai mare detimp, decât cea de până la retragerea aureliană) va fi urmărită cu interes în zoneleextraprovinciale, unde barbarii acţionează liber, dar şi în teritoriile rurale din ceamai apropiată provincie. Menţionez că m-am aplecat asupra teritoriilor rurale,

deoarece specialiştii români au prefigurat, încă de la apariţia şcolii arheologice înRomânia, faptul, că romanizarea este veridică, dacă se petrece în mediul sătesc

2



indigen, sau al celor autohtonizaţi, care au supravieţuit stăpânirii romane, fără a-şi pierde pesonalitatea etnică (a se vedea V. Pârvan, R. Vulpe, Al. Suceveanu).

O problemă deosebită a reprezentat-o definirea noţiunii de Barbaricum,care presupune pe geţi, daci, moesi, unii traci sudici (bessi, lai), ca autohtoni, şi

apoi pe cei migraţi - bastarni, sarmaţi, taifali, goţi, ca alogeni, care se stabilesc laDunărea de Jos într-o nouă patrie, sau pentru o perioadă de timp, fiind în mişcare.Pentru că studiul meu se ocupă de relaţiile dintre barbari şi romani între sec. I-III,

perioadă care defineşte cel mai bine specificul acestor legături, am fost nevoită sărenunţ la analiza unor neamuri barbare. În descrierea impactului roman asupra

barbarilor am eliminat bastarnii, care îşi încheie evoluţia arheologică în jurulanului 50 a. Chr., dar i-am păstrat la prezentarea în sursele scrise, deoarece intrăîn conflict cu romanii, fapt care duce la înfiinţarea provinciei Moesia de cătreaceştia. La fel, am arătat acţiunile costobocilor sugerate de izvoare, care modifică

relaţiile şi afectează evoluţiile din Moesia Inferior , dar nu i-am descris subaspectul culturii materiale, fiindcă depăşesc cu mult spaţiul Dunării de Jos prinsituarea geografică. Nici despre goţi nu vorbesc decât sub aspectul relaţiilor

politico-militare şi diplomatice, întrucât la sfârşitul sec. III, când mă opresc cuanaliza mea, cultura specifică lor - Sântana de Mureş-Cerneahov - nu era încăformată, iar pătrunderile acestora erau timide şi în grupuri restrânse, numai înnordul Moldovei.

Cercetarea mea sintetizează relaţiile dintre romani şi barbari întresecolele I-III, adică în perioada, care delimitează cel mai bine evoluţia acestor legături. Desigur că, ele încep încă din sec. I a. Chr. şi continuă până la cădereaImperiului Roman, dar în etapele de margine sunt, fie lipsite de relevanţă pentruDunărea de Jos, fie repetiţii ale aceluiaşi fenomen petrecut la sfârşitul sec. III -succese militare scurte, păstrarea unor puncte întărite, şi replieri pe fluviu.

În primul capitol al lucrării am făcut o „Introducere în studiul relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Barbaricum în secolele I-III,” în care am prezentatintenţiile mele, obiectivele propuse, problemele deosebite legate de abordareatemei, de definirile anumitor noţiuni cheie ca Barbaricum la Dunărea de Jos,limes sau frontiere romane, externae gentes, civitates, relaţii clientelare, state degraniţă, bariere morale, romanizare, trib, popor. Aceste definiri au încercat să fie

cât mai exhaustive, dar în acelaşi timp au adus cele mai noi ipoteze asupraînţelesurilor lor, sau abordărilor lor, mai ales, acolo unde sunt sintagmeconsemnate de sursele scrise.

O altă parte a capitolului a fost îndreptată spre realizarea istoricului problemei, în care am parcurs, pe scurt, ipotezele, privind relaţiile dintre romanişi barbari, trecând prin părerile lui Th. Mommsen, J. Klose, B. Isaac, şi apoi alecercetătorilor români: V. Pârvan, R. Vulpe, N. Gostar, H. Daicoviciu, M. Babeş,C. C. Petolescu, I. Bogdan Cătăniciu, K. Horedt. Am urmărit şi modalitatea, încare este cunoscută la noi în ţară evoluţia limes-ului roman, sau altor sisteme

adiacente, care explică specificul unor relaţii, ca limes alutanus, limestransalutanus, ripa Thraciae, „Brazda lui Novac” de nord şi de sud, valurile din

3



sudul Moldovei, Transilvaniei (sud-estul), Basarabiei, din Dobrogea. Pe de altă parte, din ultimele decenii sunt importante monografiile regionale, care, deşirămân în câmpul îngust al microzonelor geografice, pe care le prezintă, aducargumente în privinţa asocierii dintre grupele etnice şi culturile arheologice,

mereu ipotetice, ca lucrările lui I. Glodariu, M Macrea, Gh. Bichir, Gh. Diaconu,C. H. Opreanu, V. Bârcă. Un loc important ocupă studiile numismatice făcute deI. Winkler, C. Preda, C. C. Petolescu, V. Mihăilescu-Bârliba, care au fostactualizate, şi ajută la fixarea cronologică a anumitor momente ale relaţiilor. Dince în ce mai relevante mi se par cercetările asupra frontierelor romane, care sunt

publicate în „Congresele frontierelor romane,” încă din 1949, care încep să privească interacţiunea dintre nucleele fenomenului, nu doar prin prismacuceritorilor, ci şi a cuceriţilor, a celor ce sunt civilizaţi. Nu în ultimul rând şi înlegătură cu desfăşurarea studiului am făcut un istoric al cercetărilor, care pun

accent pe existenţa barbarilor în provincia de la Dunărea de Jos - Moesia Inferior ;aici am amintit lucrările lui Gr. Tocilescu, V. Pârvan, I. Stoian, I. I. Russu, R.Florescu, D. M. Pippidi, D. Berciu, R.Vulpe, I. Barnea, Em. Doruţiu Boilă, Al.Barnea, Al. Suceveanu, V. H. Baumann, etc.

În partea de argumentare a lucrării am căutat să analizez două aspecte principale: ce impact au avut barbarii asupra politicii externe romane, şi cum secaracterizează ciocnirea dintre civilizaţii în cazul Dunării de Jos. Se pare că,

barbarii au generat diversificarea aspectelor juridice şi diplomatice ale relaţiilor externe romane, care s-au pliat pe nivelurile atinse de triburile întâlnite. Astfel,relaţiile reies din statutul acordat fiecărei etnii în parte, dar şi din mijloaceledirecte, folosite pentru impunerea intereselor romane, care au dus la utilizareatermenului de relaţii clientelare, ca un apogeu al acestora. Aşa se introduc înanaliză noţiuni ca clientela, amicitia, rex socius et amicus populi Romani, fides,tutela, foedus, deditio, gens foederata, obsides, receptio, stipendia, care stau laoriginea legăturilor diplomatice, care finalizează partea violentă a contactelor dintre civilizaţii - războaiele. Acestea vor fi observate aplicativ în prezentareasurselor scrise şi celor arheologice privind relaţiile. În general, romanii sestrăduiau să controleze direct o etnie, chiar pe termen scurt, cu toate că,încheiaseră înţelegeri cu acel grup, tocmai pentru a fi siguri de fidelitatea lui. Aşa

că, relaţii clientelare poate rămâne o expresie convenţională, care se sprijinănumai pe obişnuinţă, fără să exprime realitatea. Se dovedeşte din ce în ce maimult de cercetare că, existenţa unei regiuni militarizate, golită de populaţie, înfaţa graniţelor era o supoziţie juridică, care nu a putut fi aplicată, decât temporar şi discreţionar, de Roma, ca soluţie politică faţă de o situaţie extremă; imediatdupă încetarea ostilităţilor se reocupau teritoriile. În afară de tendinţeleImperiului, de a crea structuri în interiorul societăţii barbare din preajma limes-ului, politica externă a utilizat şi alte mijloace, asociate cu acţiuni în forţă. Dintremetodele de rezolvare a problemelor produse de etniile sosite în apropierea

frontierei se pot menţiona: alungarea sau nimicirea acelora, care provocautulburări în ţinuturile de margine, combinată cu colonizări forţate în Imperiu

4



(geţii şi dacii, carpii, sarmaţii); aşezarea, tolerată de Imperiu, în regiunilelimitrofe (sarmaţii); atribuirea directă de zone de locuire în ţinuturile mărginaşe(dacii, goţii); primirea de barbari în stat, receptio (goţii). Obiectivul acestor atitudini era controlul mişcărilor din zona de peste limes, factor cheie în păstrarea

graniţelor şi echilibrului politic.Mai interesant pare punctul de vedere legat de existenţa acelor frontiereinvizibile, care se asociază cu prelungirea economiei romane peste limes, ceea ce

presupune spaţii mai vaste şi populaţii mai numeroase incluse în difuzareacivilizaţiei romane. Se pare că, relaţiile au funcţionat după modelul centru-

periferie, care face din spaţiile marginale periferiile lumii greco-romane, care vor lovi din „interior” statul la sfârşitul existenţei sale. Actele simbolice, ca primireade obsides, înţelegerile orale, asigurarea dependenţei faţă de capitală, se bazauatât pe principiul „bunurilor de prestigiu” materializat sub forma darurilor, sau

stipendiilor acordate şefilor barbari, cât şi pe înţelegerile încheiate cu elitele pro-romane.Ciocnirea dintre civilizaţii la Dunărea de Jos a dus la ocuparea militară

efectivă şi la organizarea administrativă între sec. I-III. În mediul rural fenomenulde romanizare s-a produs destul de lent, datorită păstrării specificului etnic, şidoar în sec. II-III se poate observa romanizarea populaţiei. Există o diferenţă între

populaţiile barbare din interiorul unei provincii şi cele din afara limes-ului: primele primesc mai uşor formele de civilizaţie superioară, iar celelalte sunt mairefractare, primesc ceea ce este necesar şi nou, mai repede fiind influenţate întimpul, în care le observ. Trebuie să ţin seama de faptul că, au existat o bună

perioadă de timp contacte, schimburi culturale, atracţie, înainte de „aculturaţia”desfăşurată pe larg între sec. II-III. Durata acestei etape ar putea alterna de la oregiune la alta (Muntenia, Moldova, Basarabia) din cauza momentelor diferite deîncepere a ei, şi evoluţiei timpului de influenţare. Astăzi se pune accent din ce înce mai mult pe definirea romanizării ca „interculturaţie,” ca „direct change,” ceeace m-a determinat să argumentez existenţa relaţiilor dintre romani şi barbari dupăacest principiu. Astfel, am încercat să prezint schimbul comercial făcut (un aspectal relaţiilor) prin adunarea vestigiilor romane din spaţiul barbar, şi obiectelor,atestărilor barbare din spaţiul roman. Însuşi existenţa acestui lucru dovedeşte

desfăşurarea procesului şi atinge obiectivul lucrării mele.În capitolul al doilea am prezentat „Sursele greceşti şi latine despre

neamurile barbare,” în care am încercat să arăt strict, ce spun sursele anticedespre relaţiile dintre aceste etnii şi romani. Am păstrat diferenţa între barbariiautohtoni şi cei alogeni, fiecare categorie având mai multe popoare înrudite saunu. Metoda de lucru folosită a fost următoarea: definirea etnică, conform surselor scrise, şi de-a lungul secolelor, delimitarea teritoriului, stabilirea vecinilor,raportarea la Dunăre, originea, limba şi elementele de cultură, care îi diferenţiază,structura socială, etapele conflictelor, relaţiile diplomatice, colonizarea sau

pătrunderea în teritoriul roman.

5



În privinţa geţilor şi dacilor am precizat că se întind pe ambele părţi aleDunării, fapt care mă face să îi vad din ambele unghiuri, atunci când îi analizez.Ipoteza adusă de K. Strobel m-a determinat să folosesc diferenţa dintre noţiunile„geţi” şi „daci,” utilizate separat de istoricii antici (greci şi apoi romani), şi

conceptul modern de „geto-daci” impus de istoricii sec. XX. Consider că, atuncicând vorbesc de noţiuni etnice, teritoriale, istorice, politice, militare, se pot folosiseparat noţiunile de geţi şi daci în funcţie de teritoriul, la care mă refer, şi de

perioadă, iar termenul de geto-daci se poate aplica numai, când evidenţiezunitatea de cultură materială, aspectele comune, civilizaţia. Menţionez că asupraunor delimitări teritoriale, sau asupra unor conflicte am prezentat două izvoarediferite, după principiul verificării informaţiei din mai multe surse.

Cele mai importante momente ale relaţiilor geţilor cu romanii s-au produsîn timpul lui Burebista, lui Dicomes, între 29-27 a. Chr., în 4, între 1-4 prin

acţiunile lui Aelius Catus, în 12, când atacă cetatea Aegyssus, în 57-67, când auloc faptele lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus, în timpul războaielor lui Domitianşi Traian, iar ultima menţiune provine din 143. Amestecul în războaiele civile şiameninţarea constantă îi obligă pe romani să întreprindă expediţii în spaţiile lor.Colonizări de geţi vor face cei doi conducători ai armatelor menţionaţi anterior.Majoritatea geţilor va intra în componenţa provinciilor Moesia, şi apoi Dacia,fiind baza populaţiei ocupate.

Dacii sunt menţionaţi mai mult de sursele romane, fiind prezentaţi camod de luptă şi structură socială. Dacii se implică în războaiele civile, apoi înluptele cu M. Licinius Crassus, sunt învinşi de generalii lui Augustus, apoi de A.Caecina Severus în 6. Alte conflicte vor mai avea loc în 15, în 68-69, în 85-86 cuC. Opius Sabinus, în 87 cu Cornelius Fuscus, în 89 cu Tettius Iulianus, în 101-102 şi 105-106, ultima luptă fiind este mai puţin importantă pentru Dunărea deJos. Conflictele sunt argumentate pe lângă izvoarele literare, de papirusul Hunt şide unele epigrafe, care atestă înrolări de soldaţi încă de la sfârşitul sec. I. În 89 şi102 s-au încheiat păci importante, care prevăd ocuparea Olteniei, Munteniei,sudului Transilvaniei, şi duc la dispariţia unor regate, sau la stabilirea unor relaţiiclientelare cu regatele de aici. Relaţiile cu statul lui Decebal sunt mai puţinimportante în privinţa raportării lui la axul Dunării.

În continuare, am acordat un spaţiu aparte atestării barbarilor autohtoniîntre sec. II-III, adică a ceea ce convenţional sunt numiţi „dacii liberi.” Cumenţiunea, că termenul nu apare în sursele antice, şi că este creaţia istoriografieimoderne, care doreşte să arate caracteristica lor de a fi liberi, am încercat să îidelimitez în teritoriul studiat în carpi şi costoboci. Informaţiile literare îi prezintă,mai întâi, ca daci sau sciţi, dar, cum primii sunt incluşi în provincia cu acelaşinume, iar sciţii erau demult asimilaţi de traci, este evident că, aceşti războinici nu

pot fi decât „dacii liberi.” Deci, conflicte cu dacii se produc în 143, 178-180, 180,184, 214, 217. Caracalla va lua ostatici dintre daci, pe care Macrinus va fi obligat

în urma raidurilor să îi înapoieze. Cassius Dio, Hist. Rom., LXXII, 3, 3

6



consemnează colonizări ale dacilor mărginaşi în Dacia, iar la sfârşitul sec. IIIdacii intră în armata Imperiului.

Carpii sunt pomeniţi în sursele scrise drept calipizi, carpizi, carpiani,harpi, carpodaci; ei au oraşe şi chiar un „castellum carporum.” Atacuri ale

carpilor se produc în 196, 238, 239-241, 242, 245, 247-248, 250, 253, 272, 295-297, 306-311. Primul împărat, care primeşte titlul de Carpicus Maximus, a fostFilip Arabul, iar ultimul a fost Constantin I. Colonizări de carpi în Moesia s-aufăcut în 272, 295, 305, conform lui Sex. Aurelis Victor, Eusebius din Caesareea,Iordanes, Eutropius, Orosius.

Costobocii sunt stabiliţi în partea de nord a Moldovei, destul de departede spaţiul analizat de mine; ei sunt numiţi transmontani şi deţin câteva oraşeatestate de Ptolemeu. Aceştia ies în evidenţă prin atacul din 170, care devastează

provinciile romane până la Marea Mediterană; pe lângă operele antice, câteva

inscripţii atestă raidul făcut. Apoi conducătorii lor vor intra în relaţii clientelarecu statul roman, dacă există ostatici de rang înalt la Roma, după o epigrafă; aşa se poate explica romanizarea elitelor.

În partea a doua a capitolului am adunat informaţiile privind relaţiiledintre barbarii alogeni şi Imperiul Roman. Primii prezentaţi au fost bastarnii,deoarece prin expediţiile lor vor forţa apariţia provinciei Moesia, care trebuia săfie un pilon al apărării spaţiului balcanic. Dacă ei sunt amintiţi de surse ca

peucini înseamnă, că au locuit şi mai jos de delimitarea lor arheologică, şi că aufost asimilaţi de localnici. Conform izvoarelor bastarnii erau originari din spaţiulnordic german şi aveau modul de viaţă asemănător acestora. Lupte între bastarnişi romani au existat în 61 a. Chr., 29-28 a. Chr., sub Augustus, în 162-172, apoiau participat la raidul costobocilor din 170. Din Res Gestae Divi Augusti şi dininscripţia de la Tibur reiese că s-a încheiat un tratat clientelar cu aceştia, deci căîn sec. I mai existau ca entitate politică. Sursele scrise mai menţionează că au fostcolonizaţi în Thracia în 282 şi 295, ceea ce ridică semne de întrebare asuprasituării lor în sec. III în spaţiul extraprovincial.

În privinţa sarmaţilor lucrurile sunt ceva mai complicate pentru sec. I,deoarece aceştia vin din Caucaz şi Crimeea, unii rămân o perioadă în Basarabia şiestul Moldovei, apoi înaintează către Pannonia. În spaţiul nostru ei ajung de abia

în cel de al treilea val, peste care în veacurile următoare vor mai sosi alte ramuri.Triburile, care au înaintat, sunt următoarele: iazigii (ce se duc în Pannonia),roxolanii, alanii, aorsii. Ele se stabilesc la sud şi la nord de Dunăre şi încearcă săocupe orice spaţiu lăsat liber de autohtonii forţaţi de romani. Principaleleconflicte cu romanii sunt următoarele: 16 a. Chr., 1-4, 6, 9-17, 69, 70, 98, 107,117-119, 138-139, 167-168, 172-175, 177, 182-184, 235-236, 274, 282-283, 289,293. După cum se observă, acestea se încadrează în mişcările provocate geţilor şidacilor de romani, apoi se asociază cu alte neamuri la atacuri - carpii, goţii.Relaţiile clientelare cu romanii existau cel puţin de la Traian, care le promisese

iazigilor pământ în Banat, apoi sub Hadrian există un foedus, cu garanţii deambele părţi, cu ostatici în Imperiu atestaţi prin inscripţii. Abia din 172-175 sunt

7



fixaţi ca foederati în apropierea graniţelor romane şi printr-un tratat li sestabilesc: teritoriul, folosirea corăbiilor şi locurile de comerţ cu iazigii. Lasfârşitul sec. III vor fi colonizaţi în Moesia, după ce Galerius va primi titlul deSarmaticus Maximus, apoi vor intra chiar şi în trupele imperiale.

Conflictele goţilor cu Imperiul Roman pot fi prezentate numai pentru sec.III, fiindcă acum ajung la Dunărea de Jos, unde vor staţiona o perioadă, înainte dea pleca spre alte teritorii. Abia la sfârşitul sec. III sunt plasate primele descoperirigotice din Basarabia şi estul Moldovei, fără a se putea vorbi de schimburieconomice cu romanii, ceea ce nu îmi permite analiza culturii Sântana de Mureş-Cerneahov. Lupte între goţi şi romani se vor da în 238, 247-248, 250-251, 252-253, 253, 262, 267, 268-269, 269, 270, 271, 276-278, 301. Începând cu 247, eivor fi făcuţi foederati, iar din 301 vor fi colonizaţi. Se pare că, unele atacuri s-au

produs din cauza foametei, sau atracţiei bogăţiilor din oraşele provinciale. De

menţionat este faptul că, atât timp cât au stat în spaţiul din apropierea graniţei, aufost creştinaţi sub influenţa captivilor luaţi în raidurile din Grecia şi Asia. Laremorca goţilor au stat vandalii, tervingii şi taifalii, care sunt atestaţi distinct înluptele din 271, 278, de la sfârşitul sec. III fiind şi aceştia făcuţi foederati.

În urmă prezentării acestor contacte dintre barbari şi romani reiese căsursele scrise arată mai mult relaţiile militare, politico-diplomatice, şi mai puţin

pe cele economice. Fiecare nouă pătrundere a migratorilor va modifica situaţiaetnică de la Dunărea de Jos şi va cere schimbarea atitudinii Romei faţă de aceste

populaţii. După cum atestă izvoarele, există relaţii clientelare cu fiecare dinaceste neamuri, mai întâi sub forma păciilor, apoi a foedus-urilor şi în final aactelor de deditio, care presupun permisiunea, de a se stabili în apropiereafrontierelor. În final, barbarii vor pătrunde în Imperiu prin colonizări, pentru a fianihilaţi ca forţă militară, sub control strict; mai târziu, spre sfârşitul sec. III, vor intra în armată, se vor romaniza, sau vor deveni limitanei.

În capitolul al treilea am căutat să fac un „Scurt istoric al relaţiilor dintreImperiul Roman şi Barbaricum la Dunărea de Jos,” în care am sintetizat după oviziune proprie interpretarea relaţiilor politico-militare şi diplomatice atestate desursele scrise, prezentate în capitolul anterior. În periodizarea stabilită am ţinutseama de primele incursiuni ale fiecărui neam barbar existent la Dunărea de Jos

de-a lungul sec. I-III, care schimbă tabloul etnic, demografic şi politic al regiunii,dar în acelaşi timp obligă autorităţile provinciale să răspundă prin modificareastrategiei folosite.

Am introdus o primă etapă de premise ale relaţiilor, în care am căutat să punctez cele mai relevante momente ale relaţiilor dintre romani şi geţi şi daci.Romanii trebuiau să-şi consolideze cuceririle la sud de fluviu după principiultradiţional, adaptarea la forma de relief, lanţul muntos, sau cursul apei. Primeleexpediţii spre fluviu au fost făcute în 113 şi 112 a. Chr. de C. Caecilius Metellusşi M. Livius Drussus, în 110-106 a. Chr. de M. Minucius Rufus, în 76-74 a. Chr.

de A. Claudius Pulcher şi C. Scribonius Curio. În acest timp polis-urile greceştisunt punctele de atracţie ale expansiunii romane din cauze comerciale şi de

8



prestigiu. Un episod deosebit se produce în timpul războaielor mithridaice, cândsarmaţii de pe Volga şi Don şi bastarnii din nodul Moldovei şi Ucraina devinaliaţii regelui bosporan. În 72-71 a. Chr. se produce o diversiune romană pecoasta Pont -ului, iar M. Terentius Varro Lucullus ocupă oraşele de la Apollonia

la Histria şi poate instalează garnizoane romane aici. Mai târziu, în 62-61 a. Chr.,geţii şi bastarnii participă la o luptă la Histria, prin care este eliminat C. AntoniusHybrida, iar momentul poate fi asociat cu ascensiunea lui Burebista laconducerea statului nord-tracic. Faptul, că la sfârşitul primului triumvirat oraşelegreceşti se orientează spre Caesar, atrage ostilitatea lui Burebista şi între 48-44 a.Chr. sunt ocupate toate polis-urile de la Olbia până la Apollonia. Alte momenteimportante ale etapei sunt legate de amestecul regilor geţi în luptele de la Roma şide orientarea lor către acei lideri, care le promiteau recunoaşterea politică, ca încazurile lui Cotiso şi Dicomes, ultimul rex fiind mai greu de plasat în Câmpia

Munteniei, sau în Moldova centrală.Următoarea perioadă are drept moment iniţial luptele din 29-27 a. Chr. cu bastarnii şi cu dacii, şi încercarea romanilor de a pătrunde lent şi sigur până pemalurile Dunării. Campania lui M. Licinius Crassus aduce o formă nouă dealianţă cu un stat getic, aceea de amicus et socius populi Romani. Acţiunileromanilor duc la includerea Dobrogei în sfera lor de dominaţie, chiar se poateafirma că începe procesul de romanizare. Spaţiul rămâne sub controlul lui Rholesca aliat, apoi trece în grija Regatului odris, care va trimite trupe la Aegyssus şiTroesmis. Începe supravegherea militară pe Dunăre prin patrularea flotei, pornindde la Singidunum până la Pont .

Tot acum se produce al treilea val al migraţiei sarmatice, este vorba deroxolani şi alani, care fac primele raiduri din Basarabia la sudul fluviului în 16 a.Chr. În urma campaniei de îndepărtare a sarmaţilor şi dacilor, în 1-4, CorneliusLentulus va fixa primele garnizoane pe malul drept al Dunării până la Osum. Înacelaşi timp Aelius Catus va muta dintre geţii războinici între Haemus şi Dunăre,

pentru a începe aplicarea tacticii romane specifice sec. I, crearea spaţiului desiguranţă. Asupra zonei, din care sunt luaţi geţii, şi celei, în care sunt aduşi, s-auexprimat C. C. Petolescu, Al. Suceveanu, D. Benea, B. Gerov, ale căror păreri le-am analizat, pentru a găsi soluţia cea mai viabilă, aceea ce postulează mutarea din

Câmpia Munteniei în noua provincie pentru a fi controlaţi militar şi administrativ.În timpul lui Augustus statele clientelare aveau rolul de a răspunde şi opriinvaziile făcute de cei aflaţi mai departe de frontierele romane. De aceea, se parecă, s-au stabilit acorduri de amicitia cu bastarnii şi sarmaţii. De reţinut este faptulcă, romani reacţionează la această stare de acalmie obţinută prin diplomaţie, sauforţă, prin înfiinţarea provinciei Moesia atestată, încă din 6, prin A. CaecinaSeverus. În paralel în spaţiul încă liber funcţiona praefectura civitatium Moesiaeet Triballiae, cu sediul la Oescus, controlată militar de guvernatorul Macedoniei;situaţia nu este nouă, se întâlneşte şi în Gallia. Mai exista un district militar, care

putea echivala cu teritoriul unui regat învins, prin atestarea a ceea ce se numeşteripa Thraciae.

9



Organizarea administrativă a Moesiei, se pare că, a fost desăvârşită subTiberiu, dar militar provincia a fost sub autoritatea proconsulilor Macedoniei. În46, când dispare Regatul odris, care controla spaţiile lăsate libere de romani, seformează provincia Thracia, iar ripa Thraciae se extinde până la gurile Dunării.

Între 49 şi 51 începe un nou val de presiune a alanilor şi aorsilor forţaţide romani, care duce la apariţia regatului lui Farzoios în jurul Olbiei şi la o nouă presiune asupra malului fluviului. Ca urmare a acestui fapt apare episodul cu Tib.Plautius Silvanus Aelianus, care stabileşte relaţii clientelare cu dacii, bastarnii,roxolanii, mută 100 000 de transdanubieni, în spiritul aceleiaşi politici aPrincipelui, se luptă cu aorsii şi alanii în 62, îi obligă să facă deditio, îi transformăîn amicus, le cere ostatici, fapt confirmat de vestigiile de la Rosava Dragana. Este

posibil ca de acum să dateze „Brazda lui Novac de nord,” ca urmare a fixăriispaţiului de siguranţă; există mai multe opinii în privinţa acesteia, pe care le-am

introdus în discuţie - I. Barnea, O. Iliescu, V. Pârvan, K. Horedt, D. Tudor, C. C.Petolescu. Noi atacuri ale roxolanilor, care sunt presaţi de rudele lor, provoacădistrugeri între 67-70 în Moesia. Momentul cere reorganizarea armatei, aducereade trupe auxiliare şi extinderea controlului flotei.

Se pare că, în 74, ca urmare a lărgirii spaţiului controlat de armată,Dobrogea va fi anexată la Moesia, acţiune care îi statorniceşte pe romani peDunăre. Împăraţii dinastiei Flavia încep o politică nouă la frontiera aceasta, careva modifica dispunerea legiunilor şi modul de raportare la triburile barbare; se

pun bazele unei noi concepţii strategice, care împinge armata pe frontieră, iar spaţiul de siguranţă mult peste fluviu.

Altă etapă începe cu domnia lui Vespasian şi durează până la Hadrian;delimitarea perioadei este legată de stabilirea trupelor pe malul Dunării şi deatacurile dacilor, de tendinţa de a respecta doctrina augustană, de a nu depăşigraniţa naturală, şi de acţiunile lui Decebal, care obligă la cucerirea şi înfiinţarea

provinciei Dacia. În urma raidurilor din 85-86 se dovedeşte că, strategia deapărare era depăşită, şi că se cerea înaintarea până la munţi. Aceste lucruri reiesdin reorganizarea Moesiei, aducerea de noi trupe, caracterul păcii din 89, careaduce un rex amicus nou, dar şi teritorii noi. Sub Traian trupele sunt plasate mai

bine în Muntenia, sudul Transilvaniei şi Moldovei, fapte confirmate de

construirea „Brazdei lui Novac de sud,” de ridicarea castrelor de piatră dinSubcarpaţi, de papirusul Hunt , de valul Poiana - Folteşti. Acestea răspund laatacurile dacilor prin Dobrogea, care lovesc provincia vecină, ca în 88, sau 101-102. Războiul din 105-106 afectează spaţiul dacic montan şi nu face obiectulanalizei de faţă. Este de amintit, doar, că în 105 regatul roxolanilor este forţat săîncheie alianţă cu romanii, pentru a fi anihilat, iar aorsii din Basarabia negociazăun tratat clientelar. La sfârşitul luptelor se pune problema organizării sistemuluide control, de tip limes clasic, care se sprijină pe linia fluviului, iar punctele deînaintare şi control sunt pasurile Munţilor Carpaţi şi litoralul maritim, în timp ce

acelea de apărare se găsesc în pasurile Munţilor Haemus. Muntenia şi sudulMoldovei sunt incluse în Moesia şi începe practicarea unui comerţ militar limitat.

10



Următoarea etapă din istoria relaţiilor dintre barbari şi romani începe cuatacurile sarmaţilor asupra castrelor subcarpatice din 117-119 şi se încheie în

prima jumătate a sec. III. Luptele cu roxolanii sunt interpretate diferit, dar ele sefinalizează cu plata stipendiilor, încheierea unui acord de amicitia, atestat în scris,

cu oferirea cetăţeniei romane unui lider, care se va refugia în Imperiu la primarăzmeriţă. Se pare că, din regatul acestora se face un stat clientelar, care esteobligat să răspundă atacurilor noilor sosiţi. Însă, acum se petrec lucruriimportante ca abandonarea Munteniei şi sudului Moldovei, replierea pe liniafluviului, consolidarea liniei alutane, ridicarea valurilor din sudul Moldovei şiBasarabiei. Aceste acţiuni dovedesc din nou schimbarea strategiei cuceritorilor,care devine defensivă atunci, când are de făcut faţă atacurilor din mai multe părţi.Este perioada când se pune cel mai mult accent pe diplomaţie, care presupuneformarea de zone de siguranţă, de state clientelare tampon, sau prezenţa în

anumite puncte din nordul Dunării şi Pont -ului pentru control (vezi Barboşi,Olbia, Tyras). Toate încearcă să temporizeze presiunea valurilor sarmatice, apoi ataifalilor, sau vandalilor. În Muntenia de-a lungul limes-ului se observă

pătrunderea sarmaţilor în grupuri mici, ceea ce presupune interacţiuneacomercială la frontiere.

Populaţii restrânse de daci, sarmaţi, taifali vor fi primite în Moesia Inferior , sau în Dacia Inferior ca dediticii, prin receptio, pe lângă posturile de pază, pentru a slăbi presiunea directă şi pentru a rezolva necesităţile trupelor. Seştie că, sub Antoninus Pius alţi barbari cer să fie primiţi astfel, dar nu suntacceptaţi, pentru că prin număr pot distruge liniştea provinciilor de margine. ÎnMuntenia se produc atacuri sarmatice şi dacice între 140-143, când este posibil săfie distrus limes-ul alutan. Ele sunt oprite şi se poate considera că, un timp maiscurt a fost anexat vestul Munteniei.

Pe fondul războaielor marcomanice sarmaţii şi costobocii vor face noiraiduri în 167 şi 170. Ei erau atraşi de bogăţia oraşelor romane, doreau să obţină

prestigiu, sau erau presaţi de neamurile mai îndepărtate. Acum s-au produs altecolonizări noi de aorsi, roxolani, taifali în Moesia sau în spaţiul ei de siguranţă.Oricum, pătrunderea unei gens se făcea cu permisiunea guvernatorului vecin,

putând fi considerată o infiltrare tolerată, fără a încălca drepturile teritoriale ale

geţilor. Prin foedus s-a stabilit cât puteau sarmaţii să se apropie de graniţe, şi înce condiţii le era permis comerţul între ei sau cu romanii.

Către începutul sec. III costobocii, carpii, taifalii, roxolanii sunt împinşicătre frontierele romane, presiunea în partea nord-estică fiind din ce în ce maimare, iar singura soluţie rămânând atribuirea directă de teritorii barbarilor înapropierea graniţelor. Tot cam acum geţii din zona subcarpatică a Muntenieiîncep să se extindă spre câmpie şi este posibil să se refacă un regat delimitat deaspectul cultural Militari-Chilia. Însă, comandamentul imperial păstra controlulşi iniţiativa în privinţa mişcării populaţiilor din Barbaricum, care era unul dintre

obiectivele politicii sale faţă de alte etnii. În cadrul acesteia relaţiile comercialedintre Imperiu şi barbari reprezintă partea componentă a sistemului roman de

11



raporturi politice şi diplomatice practicate faţă de gentes. Zona cu un comerţ maiintens cu Moesia era Muntenia, Moldova şi Basarabia fiind orientate tradiţionalspre oraşele vest-pontice. La începutul sec. III Muntenia devenise un spaţiu demanevră, în care erau permise infiltrările sarmaţilor şi carpilor, iar la limita ei

vestică se ridicase limes transalutanus, care urma să oprească pentru ceva timp pătrunderile în Dacii.Ultima perioadă începe cu preluarea controlului coaliţiilor barbare de

către goţi, care produc modificări majore în structura etnică şi politică. Atacuriale carpilor au avut loc în 238, 242, 245, 246-247, iar în urma lor carpii au foststipendiaţi excesiv, fapt confirmat de descoperirile arheologice. Mijloacelediplomatice utilizate de romani au eşuat faţă de carpi şi s-au impus măsuri deforţă mult mai aspre, care urmăreau nimicirea acestui neam. În final, grupurilecarpice, care au supravieţuit, au fost strămutate cu forţa în Imperiu, spre a putea fi

supravegheate şi neutralizate treptat. Numeroasele coaliţii conduse de goţi audeterminat retragerea aureliană - o măsură cu scop militar, deşi se pare că, Daciafusese pierdută încă din 268. Aurelian acordă mare atenţie liniei fluviului, graniţănaturală, mai uşor de apărat, unde concentrează forţe importante pentru întărire.Cete izolate de carpi şi daci pătrund în spaţiul lăsat liber de romani; probabil, s-ainiţiat convieţuirea între romanici şi noii veniţi, care erau populaţii sedentare decultivatori şi păstori, ce vor întări componenta dacică. Rezolvarea problemeiatacurilor barbare nu poate fi decât colonizarea din ce în ce mai numeroasă aacestor neamuri, aşa cum se întâmplă în 282, 295-297, 306-311. Sistemuldefensiv, creat pentru apărarea Moesiei Inferior , nu a fost deloc exagerat, pentrucă trebuia să ţină seama de factorii politici activi în zonă, în diferite perioade şidin diferite direcţii, mai mult decât de aşezarea geografică: bastarnii, dacii şisarmaţii în sec. I, alanii şi costobocii în sec. II, carpii şi goţii în sec. III. Au existat

paisprezece mari atacuri desfăşurate împotriva Moesiei Inferior în trei sute de ani,urmate de cinci acţiuni ofensive ale romanilor, care au trecut peste limes în 12,62, 87/88, 150 şi 247. Relaţiile politice şi diplomatice dintre Imperiul Roman şi

Barbaricum dovedesc evoluţia neîntreruptă, schimbări dese de strategie, pătrunderea barbarilor din cauza atracţiei civilizaţiei şi bogăţiei şi căderea forţeiromane.

Capitolul al patrulea l-am numit „Lumea barbară sub impactulImperiului Roman” şi l-am structurat în două părţi, care discută relaţiilecomerciale ale popoarelor barbare cu statul roman şi integrarea acestora înevoluţiile politico-militare generale. Am încercat să explic faptul că, relaţiilecomerciale stau la originea celor militare, de multe ori le premerg, pentru ca apoisă se extindă, în amestecul dintre civilizaţii. Prezentarea acestui aspect are la bazăvestigiile arheologice, care arată evoluţia schimburilor, rutele trasate, distribuţiamărfurilor în ambele sensuri. Pentru a demonstra relaţiile comerciale sauinterferenţa politică şi etnică, am considerat revelatoare analiza obiectelor romane

găsite la civilizaţiile, care sunt recunoscute, ca aparţinând neamurilor amintite desursele scrise în capitolul 1. În capitolul următor voi arăta nucleul invers al

12



interacţiunii, şi anume, prezenţa bunurilor barbare, sau atestarea lor, în interiorulgraniţelor romane. Cred că dovedirea existenţei acestor tipuri de obiecte estecheia, care argumentează relaţiile dintre cele două nuclee de analiză şiîndeplineşte obiectivul cercetării mele.

Încă din sec. I influenţele greco-romane sunt importante pentru mediullocal geto-dacic, dar ele se disociază greu, fiindcă vin împreună, în acelaşi timp şiîn aceleaşi spaţii. Modalitatea mea de analiză a fost prezentarea importurilor şiinfluenţelor romane în diferite culturi arheologice. De exemplu, pentru sec. I amurmărit ceramica roşie importată, amforele elenistice şi romane, bolurile deliene,opaiţele romane, terra sigillata, vasele cu reprezentări mitice, de provizii, de

bronz, ustensilele casnice, vasele de sticlă. Un loc aparte l-am acordat selectăriiaplicelor şi figurinelor antropomorfe, brăţărilor, colierelor, cerceilor, fibulelor romane de diferite tipuri, pieselor de harnaşament, armelor. În privinţa

pătrunderii monedei romane prin comerţ am urmărit tezaurele cunoscute, rutelecomerciale folosite, valoarea monedelor. Se pare că, geţii şi dacii cunoşteauvaloarea argintului, şi îl tezaurizau, sau îl utilizau la confecţionarea podoabelor.Din bogăţia de produse aduse am căutat să extrag imitaţiile după obiecte, sausimbolurile romane. Astfel, am descoperit imitaţii după vase romane, atât din

pastă cărămizie, cât şi comună, imitaţii de amfore cu litere greceşti în loc deştampile, de cupe fără decor, sau cu reprezentări antropomorfe, de alte vase,forme specifice preluate. De asemenea, au mai apărut imitaţii după vasele de

bronz şi sticlă, arătând influenţele romane în tehnică, decor, pastă, ardereoxidantă. La fel de interesante sunt imitaţiile după monede romane, ştanţe,monede găsite, piesele fourrées, care explică legăturile dintre liderii locali şicircuitul de schimburi existent. Cele mai importante centre comerciale erau laBarboşi, Poiana, Cetăţeni, Popeşti, Tinosu. Importurile veneau, în special, dinsprecentrele nord şi vest-pontice, şi apoi din oraşele Greciei, Italiei, Galliei, dincastrele de pe Rin. Încă din această perioadă, localnicii cunoşteau scrierea culitere latine, ceea ce dovedeşte începerea procesului de romanizare înainte decucerirea romană. Mi-a atras atenţia concordanţa între înmulţirea, destul derapidă, în epoca lui Augustus, importurilor romane de tot felul, şi intensificarearăspândirii şi folosirii monedei imperiale, cu punerea în circulaţie, probabil,

numai în schimburile locale, a imitaţiilor denarului. Concluzia, care reiese, estecă, autohtonii din sec. I se integrează în comerţul general mediteraneean.

După modelul stabilit anterior, am analizat vestigiile romane dincivilizaţia „dacilor liberi,” din aspectul cultural Militari-Chilia pentru Muntenia,şi aspectul cultural Poieneşti-Vârteşcoiu pentru Moldova. La geţii şi dacii târziiam găsit influenţe în agricultură prin folosirea brăzdarului şi râşniţei romane. Lafel, au apărut ceramică zgrunţuroasă locală, ceramică romană de import, inclusivvase cu inscripţii, de bronz, opaiţe, statuete, vase de sticlă. Am mai adunatustensile, catarame aplice, piepteni, podoabe (pandantive, lănţişoare, brăţări),

fibule cu o tipologie vastă şi origini diverse. Deosebite sunt piesele deharnaşament, pintenii, cingulum militiae, insigna de beneficiarius, armele (lăncii,

13



săgeţi, cămăşi de zale), care dovedesc prezenţa romană într-un spaţiu consideratliber, controlarea lui permanentă, dar şi preluarea formelor romane de organizarede către localnici, în asigurarea ordinii. Circulaţia monetară se face pe drumurile,care legau Moesia de Dacia, şi de spaţiul extracarpatic; se găsesc, mai ales,

monezi coloniale, denari republicani şi imperiali. Numărul redus al tezaurelor arată lipsa unei formaţiuni statale puternice la geţi, care să fi fost activă militar şisă obţină stipendii. În acelaşi timp se dovedeşte că, controlul roman era destul deopresiv. Este de menţionat existenţa ceramicii locale cu inscripţii latine, mainumeroasă, care arată preluarea scrierii şi pătrunderea influenţelor romane. Dupămonede şi obiecte, cele mai importante centre de schimb sunt Mătăsaru,Bucureşti-„Militari,” „Lacul Tei,” Căţelu, Scorniceşti, din apropierea cursurilor de apă; de altfel, ele se integrează în circuitul general de frontieră, fiind la

periferia unor provincii. Concluzia, la care am ajuns, este că, Muntenia în sec. II-

III, deşi este controlată eficient, cunoaşte un proces de romanizare similar cuMoesia Inferior , care îi oferea un comerţ activ.Şi în cultura carpilor din Moldova se observă pătrunderea unor vestigii

romane, ca râşniţe, amfore cu ştampile în relief, englife, cu inscripţii cu vopsearoşie, ceramică (unele fiind folosite ca urne), terra sigillata. Mai apar patere deimport, opaiţe romane, ceramică zgrunţuroasă de tip provincial. Influenţe romanese văd în ceramica carpică prin tipologie, modul de ardere, de decorare, pastafolosită. Tot de la romani mai vin podoabe ca mărgelele, cerceii în tehnicafiligranului, torques-urile, perlele. Piesele de argint aurit lucrate în tehnicafiligranului pot fi considerate carpice, dar de origine romană, arătând influenţaImperiului. Fibulele romane sunt specifice acestor secole, şi chiar cele denumitede tip „carpic” au caracteristicile fibulelor provinciale, ca variante mai târzii. S-au găsit şi la aceşti barbari ustensile, aplice, catarame, piese de harnaşament, din

provincii. Tezaurele de la Săbăoani şi Muncelul de Sus, asociate cu monede, ducla ipoteza existenţei reşedinţelor liderilor formaţiunii politice carpice. Monedeleromane de bronz şi argint sunt destul de puţine, în schimb, există peste optzeci detezaure, care provin din stipendii, iar datarea lor arată perioada de apogeu a

puterii lor militare. Odată cu incursiunile carpilor Moldova a fost integrată încirculaţia monetară şi în comerţul din Imperiul Roman. Totuşi, consider că, în

sec. II-III romanizarea este un proces ceva mai lent, mai repede putându-se vorbinumai de influenţe romane.

În privinţa obiectelor romane din complexele sarmatice se poate spunecă, ele sunt la fel de numeroase, şi dovedesc, mai ales, existenţa uni comerţ defrontieră. S-au găsit categorii variate de fibule, piese de centură (catarame, verigi,clopoţei), podoabe (falere de inspiraţie elenistică, broşe emailate, pudriere demetal, mărgele). Şi aici este de notat răspândirea tehnicii filigranului de inspiraţieelenistică, cu conuri, granule, răsucituri, cercei, brăţări, pandantive, inele, lucrateîn atelierele pontice şi aduse prin comerţ, sau jaf din polis-uri. Mai apar clopoţeii

de bronz, scarabeii, amuletele, piesele de aur, realizate în aceleaşi centre şi găsiteîn Basarabia, Moldova şi Muntenia. Au fost considerate de influenţă romană şi

14



anumite tipuri de pumnale şi teci, confecţionate în mediul nord-pontic, la fel şi piesele de harnaşament (plăci, aplice, protome). În morminte s-au descoperit vasede sticlă şi metalice romane, care arată amestecul dintre cele două etnii. Tot acoloau mai apărut ceramica provincială zgrunţuroasă, care va fi apoi imitată, şi

ceramica romană roşie, sau de influenţă romană, prin tehnică, forme, pastă,decor, însă ceva mai rară. Un loc aparte ocupă oglinzile dreptunghiulare şi ovale,de origine elenistică, sau romană, lucrate la Olbia, Panticapaeum, şi răspândite înmediul sarmatic, care sunt obiecte de provenienţă greco-romană, numai tamga-uade pe ele fiind simbol barbar. Este posibil să fie făcute la cererea elitelor sarmatice pentru comerţ, sau să fi fost folosite ca daruri ale oraşelor greceştioferite şefilor războinici. Pe numeroase alte obiecte romane din mediul acesta segăsesc semnele regilor aorsi şi alani, care au avut un nucleu puternic înBasarabia, dar au dominat până în Muntenia. Un aspect interesant este faptul că,

nu există monede romane în aceste complexe, ceea ce duce cu gândul laschimburi comerciale incipiente, la daruri şi stipendii. La sarmaţi se poate vorbinumai de influenţă elenistică în Basarabia, şi romană în Muntenia şi Moldova, şiaceasta din urmă destul de redusă.

În partea a doua a capitolului IV am caracterizat relaţiile politico-militaredintre barbari şi romani, luând în calcul relaţiile comerciale şi dovezilearheologice. Secolul I poate fi considerat perioada, în care alternează războaielecu tratatele de pace, sau cu relaţiile paşnice. Cuantumul schimburilor comercialeeste progresiv pe măsura apropierii de anii războaielor daco-romane. Îngropareaunor tezaure monetare se datorează războaielor, invaziilor, frământărilor, saustărilor de nelinişte. Denarii bătuţi de Marc Antoniu au ajuns la geţi ca stipendiiaproape în aceeaşi vreme, când au fost emişi, iar concentrarea lor în tezaure, înMoldova centrală, ar indica existenţa lui Dicomes. Războiul civil dintre Octavianşi Antoniu îi îngăduie lui Coson, poate, şi altor regi, să se amestece în afacerileinterne ale Romei.

Trăsătura dominantă a sec. I pe plan politic este lupta dintre geţi şi daci şiromani, dusă cu succese schimbătoare, dar soldată cu agravarea presiuniiImperiului asupra frontierelor Daciei, şi chiar cu cucerirea unor teritorii getice.Însă, raidurile, care nelinişteau posesiunile romane din Peninsula Balcanică, nu

meritau, încă, un mare război de cucerire. Abia în 29-27 a. Chr., trădându-şiintenţia de a cuceri toată regiunea dintre Haemus şi Dunăre, Crassus îl atacă fărămotiv pe Zyraxes; înverşunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii, care nufăcuseră nimic romanilor, ilustrează noua strategie adoptată de Republică , dupărenunţarea temporară la cucerirea Daciei. M. Vinicius inaugurează o fază nouă arelaţiilor, şi anume, începutul unor acţiuni sistematice de slăbire a geţilor.Strategia romană înseamnă acum răspunsul la raidurile dacice cu expediţii derepresalii la nordul Dunării. Sex. Aelius Catus acţionează în Câmpia Munteniei,unde creează o zonă pustie cu scopul, de a slăbi presiunea barbară la frontieră.

În timpul lui Aelianus spaţiul de siguranţă se extinde pe linia Tinosu-Mătăsaru, afectând sudul Moldovei şi Basarabiei. La mijlocul sec. I romanii au

15



urmărit să creeze doar o zonă de protecţie de-a lungul graniţei şi nu au pătruns prea adânc în teritoriul getic, fapt dovedit de continuarea aşezării de la Poiana, şide informaţiile din papirusul Hunt . Barbarii, care invadau provinciile, seîntorceau pe teritoriile lor încărcaţi de prăzi, ducând cu forţa captivii. Sub

Flavieni se observă evoluţia diplomaţiei romane de la acordarea unilaterală a bunăvoinţei Romei geţilor şi dacilor, care oferiseră deditio, la negocierea unei păci, exprimată prin încheierea unui foedus.

Imperiul nu putea tolera la graniţa dunăreană, încă vulnerabilă, existenţaunui stat puternic, capabil să unească toate forţele barbare într-o mare acţiuneofensivă împotriva sa. Caracterul păcii din 89 arată că, Decebal a fost nevoit să serecunoască formal clientul Romei, şi să primească prin intermediul solului său,Diegis, însemnele regale. Foedus-ul din 89 relevă că, Dacia a intrat în sistemulroman la marginea frontierelor invizibile, dar nu se pot stabili, cu mare precizie,

limitele controlului roman. În timpul războiului din 101-102, în imposibilitatea dea impune Romei cedarea de ostatici, dacii încearcă să-i utilizeze pe unii dintrecaptivi, de rang mai înalt, drept ostatici, dar fără succes. Ca toţi împăraţiianteriori, Traian nu dorea să cucerească Dacia, ci numai să-l transforme peDecebal într-un rege client, ascultător şi docil. Rând pe rând sunt bătuţi sarmaţiişi geţii, iar triburile din Muntenia, poate şi din Moldova de Jos, fac act desupunere. Rezultatul războiului din 101-102 nu a fost transformarea regatului luiDecebal într-o nouă provincie, ci extinderea Moesiei Inferior asupra unor teritorii, ca Muntenia, Moldova, sud-estul Transilvaniei. Politica externă a regilor din spaţiul extracarpatic, în faţa pericolului roman, arată apariţia iniţiativelor diplomatice şi militare dacice (amestecul în războaiele civile, atacurile de iarnă):este politica de preîntâmpinare a primejdiei romane, şi de controlare a zoneiDunării de Jos. Ducând la desfiinţarea regatului lui Decebal, războaiele daco-romane au modificat situaţia economică şi politică din teritoriul cercetat, care aintrat, pentru moment, în graniţele romane.

Secolele următoare arată apogeul diplomaţiei romane prin folosirea, decele mai multe ori, relaţiilor clientelare, pentru a include în zonele romanilor dedominare pe autohtonii rămaşi liberi, sau pe barbarii nou veniţi. În sec. II-IIIistoria Munteniei se rezumă la încercările făcute de romani, de a menţine aceste

spaţii sub supravegherea Imperiului, întărind eficacitatea limes-ului dunărean, laînceput prin politica spaţiului de siguranţă, apoi prin construirea castrelor dinzona subcarpatică şi unor capete de pod, ca Barboşi. În timpul lui Antoninus Piusa fost ridicată în vestul Munteniei linia transalutană, care proteja limes-ul alutan.Populaţia getică nu a fost îndepărtată de pe pământurile sale, iar regimul romande ocupaţie a fost mai lejer. Traian nu a intenţionat să introducă în Muntenia unregim de colonizări masive, şi de romanizare rapidă, ca în Moesia Inferior , deşi aorganizat sistemul de apărare al zonei. Există ipoteza după care regatului formatîn Muntenia centrală şi sudul Moldovei nu i se impun condiţii drastice în 106.

Faptul, că Hadrian a evacuat fortificaţiile din zona subcarpatică, permiteformularea teoriei, că a permis reconstituirea acestui regat, cu care se încheie un

16



foedus, prin care devine un stat tampon bine supravegheat de armatele Moesiei Inferior . Geţii, care s-au supus lui Traian, sunt de la început integraţi într-ocategorie privilegiată, care beneficiază de bunăvoinţa romană, şi, cel puţin, şefiilor sunt răsplătiţi cu civitas romana. Un astfel de rege pare soluţia cea mai

viabilă, mai ales că timp de un veac statul acesta fusese în relaţii de amicitia cuImperiul. Astfel, se acorda putere unui rege filo-roman, căruia i se cerea să preiaşocul presiunilor barbare din est. Luptele cu „dacii liberi” din 142-143, poate şidin 157, se pot produce din cauza infidelităţii regelui client, sau a unor presiuniexterioare, care obligau Roma să revină la comanda militară directă asupraMunteniei, măcar până la pacificarea zonei.

În Muntenia se observă fragmentarea spaţiului în trei zone, care gravitaucătre centre de putere diferite: geţii şi dacii din centru şi vest spre romani, carpiidin nord-est spre fraţii lor de la est, şi sarmaţii din sud-est spre conglomeratul de

triburi sarmatice din stepele nord-pontice. Imaginea situaţiei etnico-politicecorespunde politicii romane de divizare şi dezbinare a populaţiilor aflate învecinătatea limes-ului; este posibil ca, fiecare să aibă un rex datus, aflat înraporturi clientelare cu romanii. În acest timp cei mai constanţi duşmani suntroxolanii, care au fost anihilaţi de ridicarea sistemului defensiv transalutan şi deatenţia permanentă acordată de romani regiunii.

În legătură cu statul dac din Moldova centrală nu se poate spune decât că,ocuparea acestuia ar fi putut aduce servicii romanilor, pentru că ar fi controlataccesul spre Muntenia şi provinciile balcanice. Însă, Traian a preferat să-i acordeun tratat de clientelă, probabil, pentru că i-a impus sarcina, de a proteja graniţa cuforţe proprii. Se pare că, economic, exploatarea acestui teritoriu nu ar fi acoperitcosturile ocupării lui cu trupe romane, dar, oricum, regele fusese fidel.Descoperirile arheologice atestă că, de la Antoninus Pius sunt acordate anumitestipendii unor formaţiuni politice, sau unor şefi locali, iar sumele vor creşte înconsistenţă în vremea lui Marc Aureliu, Commodus şi Septimiu Sever. Schimburicomerciale mai reduse sunt dovedite, aşa cum am văzut, de ceramică, vase,amfore, fibule, podoabe, etc. Făcând unele analogii cu situaţiile din Germania

Libera, Gallia, sau Britannia, este posibil ca transhumanţa autohtonilor să fie permisă la Dunărea de Jos prin aranjamente speciale, pentru a creşte impozitele şi

a controla triburile.Politica Imperiului Roman nu trata identic pe toţi barbarii, ci în mod

diferenţiat, pe grupe regionale, în funcţie de care se împărţeau stipendiile. Dupăconcentrarea tezaurelor, în Moldova ar putea fi stabilite patru formaţiuniteritoriale situate în Podişul Sucevei, la confluenţa Moldovei cu Siretul, pe cursulinferior al Bistriţei, pe cursul mijlociu al Siretului. Dintre acestea, subsidiileatribuite carpilor se asociază cu cele mai numeroase descoperiri monetare şi deobiecte, care par a fi numai la confluenţa Moldovei cu Siretul, şi pe ValeaBistriţei. În privinţa conflictelor militare, carpii cunoşteau tactica şi strategia

romană, şi, uneori, prin captivi şi prizonieri de război ştiau realităţile din Imperiu.

17



După 106 linia valului Stoicani - Ploscuţeni separa teritoriul roman deacela al „dacilor liberi.” Este posibil ca, paralel cu această linie, carpii să ficonstruit un val de apărare îndreptat împotriva duşmanilor lor, desigur, într-o

perioadă de maximă afirmare pe plan politic şi militar, plasată de la începutul sec.

III până la Gordian III. Tot cam în acest timp carpii îşi extind locuirea până înregiunea Buzăului, de unde atacă provinciile vecine. În a doua jumătate a sec. IIIconducerea coaliţiei antiromane a fost preluată de goţi, ceea ce a dus, treptat, laîncetarea evoluţiei statului carpic. În urma victoriilor romane, tot mai mulţi carpiau fost colonizaţi în aşezări getice din provincii, cu scopul de a fi supuşi mai uşor sistemului administrativ, şi romanizaţi. Colonizarea carpilor în sate formatenumai din etnicii lor s-a petrecut, probabil, ceva mai târziu, de la sfârşitul sec. III,când carpii au fost mutaţi în număr mai mare. Oricum, în spaţiul considerat printradiţie carpic se observă imitarea obiectelor romane, care are o implicaţie destul

de mare, în ceea ce priveşte difuzarea romanităţii în afara graniţelor statului.O altă caracteristică a relaţiilor dintre barbari şi romani este politica dedivide et impera, dusă la frontiera Dunării de Jos. Încă din sec. I, măsurile luiAelianus au fost de ordin militar şi diplomatic, iar în urma lor regii barbari austabilit relaţii de bună vecinătate cu romanii. În legătură cu sarmaţii nu se poateexclude posibilitatea ca, întoarcerea fiilor şi fratelui regilor bastarnilor,roxolanilor şi dacilor să se fi făcut în calitate de regi clientelari, iar ostaticii

primiţi de romani să provină de la aorsi sau alani. După înfrângerea dacilor,sarmaţii se folosesc de aceasta şi ocupă o parte din spaţiul răsăritean. Pentru a-isepara de fraţii din Pannonia şi a-i tempera în relaţiile cu cei din nordul Pontului,Traian le oferă o plată regulată, sub forma unor daruri. La începutul sec. IIsarmaţii se răzvrătesc, când există tendinţa de a li se micşora stipendiile. În 119Hadrian încheie cu regele roxolanilor, Rasparaganus, un foedus, privind mărirea

plăţilor, şi îi oferă cetăţenia romană. În spiritul aceleiaşi politici Marc Aureliu vaîncheia pace separată cu iazigii la sfârşitul războaielor marcomanice şi le va

permite să facă comerţ cu roxolanii prin Dacia, cu acordul guvernatorului, înanumite puncte şi zile. Însă le va restrânge posibilitatea, de a lua parte la comerţulde graniţă, fapt care se vede în vestigiile romane din mormintele lor. La începutulsec. III, datorită dificultăţilor, prin care trecea, Imperiul nu mai putea controla

eficient spaţiul sarmatic, în care veneau valuri noi de migratori. În regiuneaDunării de Jos cel mai puternic grup pare a fi situat de-a lungul Buzăului şiCălmăţuiului, probabil, fiind avangarda nucleului principal din Basarabia. Totuşi,sarmaţii sunt controlaţi de romani datorită numărului mic de morminte, careconţin arme, şi absenţei necropolelor bogate ale conducătorilor.

În a doua jumătate a sec. III, pe lângă sarmaţi, în apropierea frontierelor încep să se instaleze timid taifalii, împinşi de alte neamuri. Între 230-240 goţii şialte triburi germanice încep migraţia spre ţărmul Mării Negre, şi invadează înrepetate rânduri Peninsula Balcanică. Ca urmare a modificării structurii

demografice în timpul lui Aurelian, majoritatea aşezărilor şi necropolelor „dacilor liberi” din Muntenia dispar, pentru că începe omogenizarea culturală şi etnică.

18



Este de reţinut, totuşi, că populaţia barbară din apropierea frontierelor Moesiei Inferior a trecut prin trei faze de asimilare în acest timp: comunicarea cu elitele,formarea de trupe auxiliare, încorporarea teritorială şi adaptarea sistemelor

politice şi economice ale Romei la cele specifice barbarilor, dintre care unele au

fost prezentate în lucrare.În capitolul al cincilea am analizat „Descoperirile barbare din Moesia Inferior ,” pentru a arăta existenţa acestora într-o provincie romană, ca urmare aevoluţiei relaţiilor diplomatice şi militare, care au însemnat, de ambele părţi, laînceput luarea de ostatici, apoi colonizarea, primirea ca dediticii a unor gruperestrânse, sau a unor neamuri întregi, pentru a apăra frontiera. Am structuratcapitolul, în funcţie de barbarii atestaţi, în autohtoni şi alogeni, iar în final amcomparat informaţii din anumite puncte cheie, care pot fi privite ca studii de caz.

Cele mai numeroase argumente despre gentes vin de la geţi şi daci, care,

uneori, se ascund sub numele tracice (nu se poate face clar diferenţierea întreantroponimele tracilor sudici şi cele ale tracilor nordici), încât se poate crede cătracii erau mai mulţi. Acest fapt se datorează dispersării elementelor colonizate înregiune, sau infiltrării de populaţie tracică cu alte prilejuri, ca în cei cincizeci deani de dominaţie odrisă. Pentru autohtonii grecizaţi există posibilitatea, ca numelesă fi aparţinut triburilor getice locale. În catalogarea populaţiei trebuie incluse

primele colonizări de tip spontan, sau prin transfer de populaţii, care vor facedefrişări şi vor pune în valoare solul, pentru a constitui reţeaua de aşezări aviitoarelor teritorii municipale. De reţinut este faptul că, majoritatea tracilor aparţin categoriei juridice a dediticii-lor, formând baza mâinii de lucru înagricultură ca ţărani semidependenţi. În funcţie de averea fiecărei familii, înaşezările autohtonilor s-au descoperit clădiri importante, alături de bordeie, care

presupun o anumită stratificare socială. Perioada de la sfârşitul sec. I a avut drepturmare explozia de aşezări din sec. II, multe sate fiind atestate; a două etapă deînflorire a aşezărilor este plasată după atacul costobocilor, în epoca Severilor ,

pentru ca să se restrângă în timpul lui Aurelian. Generalizarea cetăţeniei romanela dacii şi geţii, deveniţi provinciali, prin Constitutio Antoniniana a însemnat oetapă importantă în procesul asimilării şi integrării lor în comunitatea juridică şisocială imperială.

Am împărţit prezentarea vestigiilor arheologice şi epigrafice în raport deinformaţiile oferite de teritoriile rurale ale oraşelor moesice. Am considerat că,numai în mediul rural se pot întâlni barbari aflaţi în diferite etape de evoluţieculturală, deoarece este mediul lor specific de vieţuire, oraşul fiind atributulcivilizaţiei romane. Astfel că am urmărit aşezările şi necropolele din teritoriile

Histriei, Tomis-ului, Callatis-ului, din jurul oraşelor Aegyssus, Troesmis, Ibida,Cius, Carsium, Capidava, Axiopolis, Sacidava, Tropaeum Traiani, Durostorum,

Nicopolis ad Istrum. Mi s-a părut relevantă situaţia de la Straja, unde într-oaşezare cu un singur strat de cultură şi două faze de locuire a pătruns civilizaţia

romană. Aici culturile getică şi romană sunt deja amestecate, deşi se aflau doar în prima fază de contact şi nu se poate vorbi de simbioza lor. Am constatat faptul

19



că, în zona oraşelor elene fenomenul de grecizarea fost mai puternic decât cel deromanizare. Tot aici se păstrează mai bine elementele trăsăturilor etnice tracice,care se vor reflecta în noua cultură provincială. Se pare că, în jurul oraşelor dunărene romanizarea a fost mai intensă, fapt care reiese din folosirea scrierii

latine pe inscripţii şi obiecte, din prezenţa martirilor creştini, din înrolarea întrupele auxiliare. Dintre cele mai deosebite sate de geţi şi daci menţionez:Fântânele, Straja, vicus Asbolodinoi et Sardes, Sarichioi, Niculiţel, Revărsarea,Teliţa, Horia, Hârşova, Topalu, Runcu, Capidava-„Valea Alivăneşti,” IzvoruMare, Alimanu, Satu Nou, Bugeac, Dervent, Gura Canliei. Adaptarea organizăriianterioare locale la structurile romane rezultă din atestarea unor princeps loci laRuncu, Topalu, Seimeni, Floriile, Fundeni. Aceştia pot fi urmaşii unor lideri geţi,care conduc diferite pagus-uri, şi care sunt integraţi în administraţia romană dreptloci princeps, sau quinquennalis teritorii. Este de reţinut existenţa toponimelor

locale, care sugerează funcţionarea formelor de organizare anterioare: Chora Dagei, vicus Arcidava, Buteridavenses, Amlaidina, vicus Asbolodinoi et Sardes,civitas Ausdecensium. În epoca romană se păstrează forme arhaice mai greu decatalogat ca raporturi juridice după sistemul ocupantului, dar oricum preluate caatare.

În urma expediţiilor carpice şi gotice din sec. III s-au produs infiltrărisporadice, sau eventuale colonizări reduse de carpi în Moesia Inferior . S-au găsittipuri de obiecte specifice lor - fructiere cu piciorul scund, amfore, urne, borcane,ceşti afumătoare, opaiţe, căniţe - la Caraibil, Horia, Vistierna, Rasova, Histria,Runcu, Dinogetia, Niculiţel, Pavlikeni, Limanu, Schitu, Tuzla, etc. Acestea seasociază cu atestarea acelui vicus carporum, care apare prin 273 la Hârşova.Romanii i-au colonizat pe carpi cu dublu scop: pentru a-i supraveghea mai bine,şi pentru a-i folosi la diferite munci necesare întreţinerii trupelor de frontieră,reconstruirii cetăţilor, sau cultivării pământului.

Barbarii alogeni au fost colonizaţi ca populaţie învinsă, ca dediticii, pentru a apăra zona de alţi migratori, la sfârşitul sec. III. În privinţa bastarnilor se poate spune că, apar literar şi epigrafic în sec. I, dar nu sunt, încă, atestaţiarheologic. Recent au apărut câteva resturi de ceramică bastarnă la Satu Nou-„Valea lui Voicu,” destul de nesigur fixate cronologic, între sec. III-I a. Chr., care

ar putea fi puse pe seama unei incursiuni. De la Callatis mai provine o brăţară de bronz, specifică lor, dintr-un mormânt de înhumaţie elenistic, datat în a doua jumătate a sec. II a. Chr., ceea ce duce la concluzia că, este posibil ca spreînceputul perioadei analizată de mine să existe elemente bastarne în Dobrogea.Trebuie să se ţină seama şi de faptul că sunt precizate colonizări ale lor de surselescrise pentru anul 282.

În privinţa sarmaţilor se poate spune că, descoperiri caracteristice lor suntdestul de puţine în sec. I, în ciuda informaţiilor exacte, oferite de izvoareleliterare. În apropierea Tomis-ului se foloseau arcuri cu săgeţi otrăvite, deci în

trupele auxiliare existau arcaşi sarmaţi. S-au găsit şi săgeţi cu trei aripioare laTomis, Ibida, Babadag, dar datate între sec. III-IV, ceea ce duce la ideea primirii

20



sarmaţilor ca foederati. Alte obiecte de factură sarmatică s-au mai întâlnit la Histria, Tomis, Callatis, Bugeac, Gura Canliei, Piatra Frecăţei, Durostorum,Hârşova, Dumbrava, Ostrov. La Varna, Catalka şi Ocniţa s-au descoperit săbii cutamga-lele lui Inismeus, ceea ce presupune că existau lideri luaţi ca ostatici de

romani. În concluzie, pătrunderi în provinciile balcanice sub forma colonizărilor ordonate încep de la Marc Aureliu.Situaţia din zona Ad Moesiam Inferiorem, spaţiu ataşat o perioadă scurtă

provinciei studiate, poate ascunde dovezile relaţiilor politice şi militare dintre barbari şi Roma. Teritoriul m-a interesat datorită amestecului etnic şi cultural, dar şi situării sale la graniţa dintre ceea ce se înţelege prin intra provinciam şi extra

provinciam, ce poate da dovada formei, pe care o iau relaţiile. Aceeaşi situaţie serepetă în alte puncte mai îndepărtate de limes-ul Dunării de Jos, ceea ce înseamnăcă, politica romană este aceeaşi indiferent de apropierea sau depărtarea de

provincii, cum este cazul centrelor de la Orlovka şi Tyras.Triburile getice situate în jurul castrelor de la Drajna, Rucăr, Râşnov,Breţcu, pot fi semnalate prin cantitatea mare de ceramică dacică, care intră înfortificaţiile romane. Acest lucru arată, că se recrutau soldaţi din aceste zone, şică erau tolerate în teritoriile militare, pentru a ajuta trupele. La Rucăr s-a găsitceramică specifică bessilor în castellum-ul, în care a staţionat cohors II Flavia

Bessorum între 102-118. Vestigii sarmatice din sec. II-III au apărut la Urluieni şila Orlovka. Tot acum este atestată prezenţa taifalilor prin morminte, obiecte,arme, de la Târgşor, Mătăsaru, Bucureşti-„Străuleşti,” Mogoşani, Daneţi, de pusîn legătură cu presiunea goţilor spre Dunăre.

Imaginea adusă de centrul de la Barboşi este interesantă: în castru apar bordeie dacice ale unei unităţi de miliţie locală, ceramică sarmatică, vase carpice,opaiţe creştine alături de obiectele cultelor păgâne, simboluri creştine. Acesteadovedesc creştinarea şi romanizarea barbarilor după trecerea printr-o etapă deaculturaţie. Vestigiile apar în diferite momente, încă din sec. I, iar cele legate de

procesul amintit provin din a doua jumătate a sec. III. Cele descoperite aici semai întâlnesc la Orlovka, Tyras, Olbia, în aceleaşi niveluri culturale, etnice şicronologice. Reformele militare din sec. III au contribuit la crearea unor zoneapărate de limitanei, în raza cărora colonii barbari vor primi pământ spre

cultivare, şi vor fi integraţi lumii provinciale.Capitolul al şaselea cuprinde concluziile lucrării grupate pe trei

domenii: relaţiile politico-militare, relaţiile comerciale, şi situaţia din Moesia Inferior . Scopul acestui demers a fost elaborarea imaginii modului, în care barbarii din spaţiul extraprovincial au fost incluşi în sfera de viaţă romană, saucontrolaţi ca duşmani. Roma îşi ajusta obiectivele, durata atingerii lor, metodele,şi intensitatea reacţiilor specifice în funcţie de impulsurile venite din Barbaricum.În consecinţă, Augustus a aşezat frontiera Imperiului pe cursul Dunării. Afectatteritorial în urma păcii din 89, Regatul lui Decebal a impus Principatului o

importantă corecţie a traseului frontierei consolidată prin transformarea nucleului politico-religios al dacilor în provincie romană. Politica generală a geţilor şi

21



dacilor a fost aceea de a opri, prin diverse mijloace, înaintarea romană învecinătatea Daciei, cea mai mare primejdie pentru existenţa lor. Geţii au trebuitsă facă concesii unor formaţiuni statale vecine, ca acelea ale bastarnilor,Regatului bosporan, sarmaţilor. Geţii şi dacii au fost incluşi în relaţiile politice,

au devenit amici et socii, socii, au făcut deditio, au oferit ostatici, au primitstipendii, pentru a asigura frontierele Imperiului. După cucerirea Daciei, înfrânţişi cu forţele slăbite, dacii rămaşi în afara graniţelor vor intra într-o perioadă detransformări; de aceea, tratativele duse cu romanii vor fi de pe poziţia învinşilor.Izvoarele literare şi epigrafice arată că, regii daci, costoboci, sarmaţi au fostobligaţi, să dea ostatici, ca în cazul lui Pieporus, sau dacilor liberi în timpul luiCaracalla. În Muntenia şi Moldova, în jurul cărora se aflau unităţi militare, nu

puteau fi iniţiate acţiuni ostile.În sec. II au continuat relaţiile Imperiului cu barbarii pe aceleaşi

coordonate de integrare în politica generală a statului, după formele deja stabilitede a avea relaţii cu străinii. Nu s-a urmărit nici exterminarea lor, nici crearea unuistatut privilegiat, ci politica realităţilor. Din acţiunile barbarilor reiese atracţialumii migratoare faţă de civilizaţia provincială, organizată, eficientă, şiaducătoare de siguranţă. Bogăţia şi faima oraşelor din spaţiul balcanic au făcutca, acestea să fie atacate şi jefuite mereu. Un aspect, de care trebuie să se ţinăseama, este foametea, care punea stăpânire pe masele războinice din cauza

păstrării spaţiului de control militar, presiunii altor migratori, care veneau dinsprenordul Europei sau din stepele caucaziene, dar şi specializării acestor etnii încreşterea animalelor, ceea ce le dă caracterul nomad.

Raidurile conduse de carpi şi goţi urmăreau plata unor stipendii, care le-ar fi rezolvat problemele existenţiale, şi le-ar fi adus prestigiu şi bogăţie faţă dealţi reges. Criza militară din 117-119 a limitat destul de mult spaţiul sarmaţilor demişcare, şi a repliat armatele pe un aliniament dublu, care oprea atacurile directe.Hadrian a creat o zonă tampon, ceva mai mare, între nucleul în continuă mişcaredin nordul Pont -ului şi frontierele romane, prin extinderea teritoriului controlatde Moesia Inferior în Basarabia. În noua viziune strategică se impune conceptulde defensivă în faţa frontului estic. În prima jumătate a sec. II are loc primaacţiune de receptio a unor grupuri de sarmaţi, atestaţi arheologic în Dobrogea.

Receptio era soluţia pentru perioadele de criză.Marc Aureliu şi Commodus nu au revoluţionat sistemul relaţiilor

Imperiului cu barbarii. În afara acţiunilor de forţă, conceptele de amicitia,deditio, receptio, stipendia, au fost fundamentele politicii romane faţă de barbari.La sfârşitul sec. II procesul de receptio a sarmaţilor şi carpilor a continuat. Urme

barbare apar în mediul militar de pe limes, dar şi prin grupurile compacte aşezatesub administraţie militară.

În sec. III se observă popularea intensă a regiunii din imediata apropierea limes-ului. Acest lucru a contribuit la apariţia unor zone de contact şi la

creşterea schimburilor comerciale. Carpii, care creează o puternică uniune tribală,domină politic şi militar triburile din Moldova şi Muntenia. Ei sunt supravegheaţi

22



discret şi obţin câştiguri din comerţul cu romanii. Este de reţinut că, modeluleconomic superior îl influenţează pe cel barbar, şi astfel se reduce diferenţaculturală şi spirituală. În a doua jumătate a sec. III sarmaţilor încep să li se alăturetaifalii şi goţii, eficienţa sistemului de apărare fiind depăşită tactic de noua

configuraţie etnică. Loviturile primite între anii 240-260 dinspre barbari au fostextrem de grave, iar depăşirea crizei a fost de scurtă durată. După anul 275 seconstată renaşterea fondului getic, pe cele două maluri ale Dunării, în teritoriulinclus în Imperiul Roman, locuit de geţii şi dacii romanizaţi, unde creştinismul afost acceptat, şi în Barbaricum, unde populaţiile erau în curs de romanizare şicreştinare.

Imperiul a căutat să facă din comerţ o armă de control şi supunere a populaţilor extra fines, după cum reiese din unele foedera. Măsurile romanilor drastice nu au făcut decât să intensifice invaziile barbare, ceea ce în final a fost

cauza prăbuşirii frontierei.Urmările relaţiilor comerciale au fost legate de preluarea influenţelor imperiale, sau chiar de romanizarea unor populaţii. În spiritul unor acţiuni deromanizare pot enumera: deplasările de trupe şi de negustori din Moesia Inferior spre Dacia, relaţiile clientelare, legăturile din sec. I a. Chr., mişcările de populaţiiodată cu slăbirea limes-ului, prezenţa captivilor romani în mediul barbar.Influenţa romană s-a exercitat asupra civilizaţiei înfloritoare a geţilor şi dacilor,iar după războaiele daco-romane în Muntenia, părţi din Moldova şi Basarabia,asupra populaţiei, căreia îi fusese distrus modul de viaţă. De exemplu, rolulsudului Moldovei în răspândirea romanităţii asupra „dacilor liberi” şi altor

barbari este mult mai mare, decât se apreciază în general. Romanitatea dacilor poate fi explicată prin perpetuarea structurilor economico-sociale ca obştea, carea putut prelua şi transmite mai departe mesajul latinităţii. Contactele se făceaudoar cu elitele, iar produsele romane au ajuns mai greu la categoriile inferioareale populaţiei. Integrarea dacilor şi sarmaţilor sau goţilor în viaţa economică,socială, politică, romană reprezintă premisa ideii că, ei se găseau la sfârşitul sec.III într-o etapă avansată de romanizare.

O caracteristică importantă a civilizaţiei locale între sec. I-III esteunitatea sa profundă, care nu prezintă identitatea absolută a formelor de

manifestare pe întregul spaţiu locuit de geţi şi daci. Cultura de tip Latène,specifică autohtonilor din statul roman, se transformă în cultură provincialăromană. Privită în totalitatea ei, cultura provincială presupune generalizareatipurilor de artefacte romane, cu o oarecare coloratură locală, imprimată decomponenta barbară. Până spre mijlocul sec. I prezenţa politică romană era destulde limitată. Campania lui Crassus, sau faptele lui Rubrius Gallus nu au grăbitritmul de viaţă din comunităţile locale. Prezenţa şi integrarea transdanubienilor,

probabil, pe tot întinsul provinciei au reprezentat mai mult factorii vitalizăriifondului etnic şi cultural barbar, decât elementele stagnării civilizaţiei inferioare.

Dar faptul, că în general indigenii sunt menţionaţi rar în inscripţii, s-ar puteaexplica prin împrejurarea, că formau masa populaţiei rurale, iar pe monumente

23



erau amintiţi, mai ales, fruntaşii satelor. În anumite regiuni existau unităţiautonome peregrine conduse de lideri locali, care pot dovedi atragerea mediuluirural la modul de viaţă roman. În acelaşi timp, primirea cetăţeniei romane a fostfolosită ca instrument de selecţie şi de diviziune.

Aşezările şi necropolele barbarilor se încadrează cronologic în două perioade: a doua jumătate a sec. I - a doua jumătate a sec. II, şi a doua jumătate asec. II - sfârşitul sec. III. Prima etapă poate fi legată de atacul costobocilor dintimpul războaielor marcomanice, iar cealaltă de raidurile goţilor şi carpilor, şicolonizările unora dintre ei în masă. Restaurarea Severilor a însemnat edificareaunui nou sistem economico-social şi administrativ, care va sta la baza evoluţiilor ulterioare, anticipându-se la Dunărea de Jos situaţii generalizate mai târziu. În

prima etapă cele două culturi arheologice sunt într-o fază de juxtapunere, pentruca în a doua etapă să se întâlnească sate aflate în plin proces de asimilare a

elementelor civilizaţiei romane.În Moesia Inferior romanizarea petrecută în sec. II-III a fost spontană, iar organizarea administrativă a fost, în acelaşi timp, o frână economică şi un impulscultural. Totuşi, există continuitate getică din epoca Latène, şi se observăasemănări în privinţa tehnicilor, formelor, obiectelor, cu dacii rămaşi în spaţiulliber. Acolo, unde economicul a predominat în faţa factorului cultural, elementul

barbar nu a putut absorbi cultura romană, decât integrându-se structuriieconomice sau militare provinciale, deci fiind asimilat elementului roman.

Pentru că stăpânirea romană la Dunărea de Jos a durat mai mult timp, eaa iradiat romanitatea şi în teritoriile libere din Barbaricum. Romanizarea aduceformula de întâlnire dintre civilizaţii prin schimb direct, bazat pe dominaţie

politică şi militară.Cercetarea de faţă a căutat să prezinte analiza relaţiilor dintre Imperiul

Roman şi Barbaricum după formula hegeliană: teză literară, antiteză arheologicăşi sinteză istorică.

Lucrarea mai cuprinde o „Bibliografie” structurată în izvoare, dicţionare,enciclopedii, tratate, lucrări generale şi speciale, studii şi articole. De asemenea,există „Lista ilustraţiilor” alcătuită din 28 de hărţi, care prezintă: Geţii şi dacii laDunărea de Jos după coordonatele lui Ptolemeu, Războaiele dintre 29-27 a. Chr.

şi pătrunderea romană spre Dunărea de Jos, Apariţia limes-ului Dunării de Jos, Limes-ul Dunării de Jos între secolele I-III, Muntenia în sistemul defensiv romande la Dunărea de Jos, Castrele de legiune din provinciile de la Dunărea de Josîntre secolele I-III, Valurile mari de pământ la Dunărea de Mijloc şi de Jos întresec. I-III, Valurile de pământ din teritoriul est-carpatic, Castrele de pe limes-ulDunării de Jos între secolele III-IV, Provinciile romane de la Dunărea de Jos.Thracia, Moesia şi sudul Daciei, Provinciile dunărene ale Imperiului Roman întresecolele II-III, Ceramica romană importată de geţi şi daci în secolul I, Zona„dacilor liberi” la Dunărea de Jos, Complexe de tip Militari-Chilia şi complexe

de tip carpic în Muntenia, Descoperirile carpice în spaţiul dintre Carpaţi şi Prut,Triburile sarmatice după informaţiile lui Strabon, Triburile sarmatice în a doua

24



jumătate a secolului I după informaţiile autorilor antici, Descoperirile sarmaticedintre Prut şi Nistru, Descoperirile sarmatice din spaţiul est-carpatic,Descoperirile sarmatice din Câmpia Munteniei, Importuri romane şi arme înmorminte sarmatice din Câmpia Munteniei, Vecinii barbari ai provinciilor

dunărene în epoca războaielor marcomanice, Zonele de interacţiune economicăde pe limes-ul Dunării de Jos, Organizarea administrativă la Dunărea de Jos întresecolele I-III – parte componentă a provinciei Moesia Inferior , Descoperirile dinmediul rural al provinciei Moesia Inferior între secolele I-III, Descoperirilecarpice şi sarmatice din provincia Moesia Inferior şi Descoperirile sarmatice şigotice din provincia Moesia Inferior .

25

RELAŢIILE DINTRE IMPERIUL ROMAN ŞI BARBARICUM LA DUNĂREA DE

Documents

Transcript of RELAŢIILE DINTRE IMPERIUL ROMAN ŞI BARBARICUM LA DUNĂREA DE