Relatii+financiar+monetare+Unitatea+1+2015

7/21/2019 Relatii+financiar+monetare+Unitatea+1+2015

http://slidepdf.com/reader/full/relatiifinanciarmonetareunitatea12015 1/40

RELAŢII FINANCIAR MONETAREINTERNAŢIONALE

Editura Universitar ă Danubiu, Galaţi 2014

MARIANA TRANDAFIR

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Anul III, semestrul II



Relaţii financiar -monetare internaţionale 2

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea eiintegrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN: 978-606-1746-99-9

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171




CUPRINS

1. R elaţiile financiar - monetare, în teoria şi practica internaţională

2.

Cooperarea monetar -financiară internaţională

Repere teoretice privind evoluţia relaţiilor financiar monetareinternaţionale

Deciziile financiar-monetare în practica relațiilor internaționale

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat

Teste de autoevaluare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie minimală

Premise ale instituţionalizării sistemului monetar financiar internaţional. Conferinţa Monetară şi Financiară a Naţiunilor Unite de la BrettonWoods

Evoluţii ale sistemului monetar financiar internaţional de la BrettonWoods


Rezumat



Lucrare de verificare





3.

Unificarea monetar

–

financiară europeană

4. Pietele valutare internaţionale

Bibliografie de elaborare a cursului

Construcţia europeană – între deziderat şi acţiune

Piaţa unică europeană

Uniunea Economică şi Monetară


Rezumat




Pieţele valutare – la interferenţa dintre naţional şi internaţional

Pieţele valutare la vedere

Pieţele valutare la termen


Rezumat



Lucrare de verificare





INTRODUCEREÎnceputul de mileniu a devenit martorul unei efervescenţe fără precedent. Între“irrational exuberance” şi “infectious greed ” (lăcomia infecţioasă), pe valurile

liberalizării financiare, ale extinderii fără precedent a pieţelor de capital, aleunificării economice şi monetare în Europa, precum şi ale naşterii monedei

unice europene, au apărut în peisajul economic noi incertitudini, relevante provocări ale prezentului şi viitorului, induse lumii de profundele transformăristructurale, de atacurile teroriste şi replicile armate, dar şi de crizele financiare,tot mai frecvente şi mai severe.

Fenomen distinctiv al ultimelor câteva decenii ale secolului abia parcurs,deconectarea economiei financiare de cea reală, este concretizată în

permanenta mişcare a capitalurilor în acest spaţiu devenit global, în care doar o proporţie redusă a volumului tranzacţiilor de schimb valutar reprezintăfinalizarea, în plan financiar, a relaţiilor economice, cele mai mari sume fiindantrenate în operaţiuni speculative. Dirijată spre maximizarea profiturilor,această mobilitate a fluxurilor de capital constituie, în esenţă, o formă demanifestare a tendinţei de separare, chiar dacă nu completă şi definitivă, acapitalului financiar de cel productiv, susceptibil a produce dezechilibre de

proporţii economiei globale, actual criză financiară şi economică internaţională

dovedindu-se a fi, prin amploare şi efecte, una dintre cele mai severe crize dela Marea Depresiune

Conţinutul informaţiilor prezentate în lucrare asigură studenţilor posibilitateade a pătrunde în universul extrem de complex şi dinamic al problematiciirelaţiilor financiar - monetare internaţionale şi de fundamentare a cunoştinţelor

de specialitate din sfera financiar monetară. Modulul intitulat Relaţii financiar -monetare internaţionale , care se studiază înanul III, constituie un instrument de lucru extrem de util viitorilor specialişti îndomeniu, puternic ancoraţi în realităţile vieţii economice, în actualul context al

reconfigurării arhitecturii sistemului financiar monetar internaţional şi vizeazădobândirea de competenţe în domeniul Economic.

Fiecare unitate de învăţare reprezintă un ansamblu de lecţii ce conţin secvenţeinformative, care asigură învăţarea progresivă şi structurată. Sarcinile deînvăţare formulate pe parcurs sunt menite să fixeze noile cunoştinţe şi să

participe la formarea competenţelor necesar a fi dobândite de către studenţi.

Testele de evaluare şi de autoevaluare formulate la sfârşitul fiecărei unităţi deînvăţare, alături de rezumat şi de concluzii, participă la consolidareacunoştinţelor şi a competenţelor propuse.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

argumentarea, din perspectivă teoretică şi practică, relaţiile financiarmonetare;

detalierea mecanismelor cooperării financiar -monetare;

motivarea rolului unificării financiar -monetare la nivel european;

descrierea mecanismelor de funcţionare a pieţelor valutareinternaţionale;




Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Rela ţiil e financiar - monetare în teoria şi practica internaţională;

- Cooperarea financiar - monetară internaţională;

-

Unificarea monetar - financiară europeană;

- Pieţele valutare internaţionale.

In prima unitate de învăţare intitulată Relaţiile financiar - monetare în teoria şi practica internaţională vei regăsi operaţionalizarea unor obiective specifice

care-ţi vor permite:

- să descrii principalele curente de gândire economică din evoluţiarelaţiilor financiar monetare internaţionale;

- să distingi între diferitele şcoli de gândire economică; - să înțelegi maniera de fundamentare a deciziilor financiar -monetare

internaționale .

După ce vei studia conţinutul acestui capitol, vei parcurge bibliografia

recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi testeadecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţareCooperarea financiar- monetar ă internaţională vei achiziţiona, odată cucunoştinţele oferite, noi competenţe care îţi vor permite să operaţionalizezi

obiective precum:

- să delimitezi fazele funcţionării sistemului monetar -financiar

internaţional;

- să explici principalele evoluţii ale sistemului monetar-financiar

internaţional;

-

să explici principalele evoluţii ale sistemului monetar financiarinternaţional de la Bretton Woods;

- să descrii structura, obiectivele, resursele, activităţile Fondului Monetar

Internaţional, Drepturile Speciale de Tragere şi modul de utilizare al lor

în practica mecanismelor de creditare.

Ca să îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de

verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi custrategia corectă de învăţare pentru capitolele următoare.

In cea de a treia unitate de învăţare, intitulată Unificarea monetar - financiarăeuropeană , vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice,

car e îţi vor oferi posibilitatea:- să argumentezi mecanismele de funcţionare a Uniunii Europene;

- să descrii elementele definitorii ale conceptului de piaţă unică europeană; - să corelezi politicile europene cu angrenajul economic şi monetar,

iar după ce se va studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografiarecomandată, pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun teste adecvate.

In cea de a patra unitate de învăţare intitulată Pieţele valutare internaţionale

vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe care îţi vor permite:

- să argumentezi conceptele operaţionale de pe pieţele valutare

internaţional;




- să delimitezi între operaţiunile valutare derulate de rezidenţi şi

nerezidenţi pe teritoriul României, conform prevederilor legale învigoare;

- să distingi între pieţele valutare spot şi pieţele valutare la termen şi

mecanismele de derulare a tranzacţiilor valutare.

După ce vei studia conţinutul cursului vei parcurge bibliografia recomandată.Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări deverificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Veirăspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resursesuplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit săoperaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modulde prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţiisuplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune înconsecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvareasarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei

putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.




1 RELAŢIILE FINANCIAR - MONETARE, ÎN TEORIA ŞIPRACTICA INTERNAŢIONALĂ

Obiective specif ice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să descrii principalele curente de gândire economică din evoluţiarelaţiilor financiar monetare internaţionale;

să distingi între diferitele şcoli de gândire economică;

să înțelegi maniera de fundamentare a deciziilor financiar -monetareinternaționale

Timp mediu estimat pentru studiu individual : 4 ore

1.1. Repere teoretice privind evoluţia relaţiilor financiar

monetare internaţionale

1.2. Deciziile financiar-monetare în practica relațiilorinternaționale


Rezumat






Mariana Trandafir Rela ţiile financiar monetare, în teoria şi practica internaţională


1.1. Repere teoretice privind evoluţia relaţiilor financiar monetare

internaţionale

1.1.1.

Curente de gândire economică privind relaţiile financiar monetare internaţionaleExperienţa istorică a tuturor ţărilor lumii relevă un adevăr incontestabil: nuexistă reţete teoretice şi nici soluţii practice etern şi general valabile care săasigure omenirii un standard ridicat de viaţă.

Mercantilismul

Istoria vieţii economice consemnează dominaţia, timp de trei secole (al XV-lea

– al XVIII-lea) a principiilor mercantiliste sintetizate în convingerea că protecţionismul, respectiv acţiunea statului pentru a proteja economia

naţională, reprezintă cea mai eficace cale de asigurare a bunăstării economice aunei naţiuni. Recunoscut drept promotor al gândirii economice moderne,mercantilismul relevă rolul statului intervenţionist şi accentuează importanţa

pieţei în economie. Conform doctrinei mercantiliste, activitatea economică seaflă în slujba statului, expansiunea puterii politice a suveranului favorizând

prosperitatea cetăţenilor.

Concept complex, avuţia este sinonimă, din această perspectivă, cu metalele preţioase, constituind în fapt, miza “jocului cu sumă nulă” care este comerţulinternaţional.

Doctrina dominantă a secolelor XVI - XVII, mercantilismul, a căutat sădemonstreze faptul că puterea unei ţări depinde de cantitatea de metal preţios

deţinută. Autorii mercantilişti susţineau că schimburile internaţionalereprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalul obiectiv al mercantiliştilor eramenţinerea unei balanţe comerciale excedentare, printr -un export superior

importului. În acest fel, o ţară putea acumula cantităţi ridicate de aur şi argintşi, în consecinţă, îşi putea spori bogăţia naţională şi prestigiul. Doctrinamercantilistă justifica intervenţia statelor în sensul creşterii excedentelor în

balanţa comercială, prin intermediul politicilor de stimulare a exporturilor şi dereducere, de limitare a importurilor.

Susţinând că interesul fiecărei naţiuni este cel mai bine reprezentat prinîncurajarea exporturilor de mărfuri şi descurajarea importurilor, care îşi găsescreflectar ea în soldul balanţei de plăţi, mercantilismul s-a cristalizat pe baza

ideilor protecţioniste, căpătând accente specifice naţionale, marcate decontextul concret-istoric, de strategia economică şi de tradiţie.

În fapt, conceptele industrializare, protecţionism vamal şi balanţa activă de plăţi externe constituie componentele definitorii ale viziunii economice a

mercantilismului.

În acest context, devin relevante:

(i) experienţele mercantiliste protecţioniste spaniole şi engleze, axate pe

intervenţia statului în domeniul comerţului internaţional prinreglementări destinate a facilita afluxul de metale preţioase în interiorul

statului respectiv;





(ii)

practicile mercantiliste franceze concretizate în adoptarea, în anul 1667 a

tarifului vamal protecţionist şi vizând o politică intervenţionistă îndomeniul industrial, precum şi

(iii) principiile mercantilismului german şi austriac, care statuează tutelarea

de către stat a întregii activităţi economice.

Doctrina mercantilistă are suficienţi adepţi și în prezent, termenul neo-

mercantilism fiind folosit pentru a descrie situaţia unei ţări care caută sărealizeze o balanţă comercială excedentară în scopul atingerii unor obiective

sociale sau politice, situații similare celor în care o ţară caută să realizeze odeplină ocupare a forţei de muncă prin producerea de bunuri mult peste nevoilelocale, exportând surplusul în afara graniţelor.

În acest context, devine edificatoare observația lui Jarl Hagelstam, Director în

Ministerul de Finanţe din Finlanda, în legătură cu derularea celor mai multedintre negocieri:

„ Modul de abordare a negocierilor, indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs dedezvoltare, este de a insista pentru liberalizarea schimburilor comerciale în domenii în careavantajele lor competitive sunt cele mai mari şi de a limita liberalizarea în domenii în care

sunt mai puţin competitive şi în care importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”Hagelstam atribuie această tendinţă manifestată în decursul negocierilor unor

concepţii neo-mer cantiliste, îmbrăţişate de politicienii diferitelor naţiuni.Conform acestor concepţii se pune semnul egal între puterea politică, putereaeconomică şi o balanţă comercială excedentară.

Reprezentanţi ai mercantilismului

Printre cei mai fervenţi adepţi ai mercantilismului se distinge Jean Bodin

(1530-1596), deschizător de drumuri pe tărâmul teoriei monetare, afirmat dreptunul dintre primii fondatori ai teoriei cantitative a monedei, cel care a marcat

profund, prin concepţia sa, teoria economică. Evidenţiind existenţa unei relaţiiîntre cantitatea de monedă şi preţuri, el susţine că valoarea şi, implicit, putereade cumpărare a unei unităţi monetare depindeau de cantitatea de bani existentă

pe piaţă, preţurile manifestând o tendinţă de creştere urmare sporirii cantităţiide metale preţioase respectiv a masei monetare, context în care

“abundenţa de aur şi argint, care este bogăţia unei ţări, trebuie, în parte să scuze scumpetea”. (Gilbert Joseph, 1998)

În mod sugestiv şi concis, Antoine de Montchrestien (1575-1621) sintetizeazăgândirea mercantilistă, concluzionând că “societatea trebuie să fie compusă dinguvern şi comerţ”, economia unei naţiuni neputând fi disociată de activitatea

politică. Statul trebuie să stimuleze producţia şi schimburile pentru a majora profiturile negustorilor, patronilor de manufacturi şi pe cele ale bancherilor.Reinvestite în noi activităţi, acestea vor crea profituri suplimentare, asigurândîn acest mod fericirea oamenilor care

“constă în principal în bogăţie şi bogăţia în muncă” (Gilbert Joseph, 1998)





Cu limite dar şi merite de necontestat, mercantiliştii, s-au afirmat drept pionieri

ai teoriilor moderne privind comerţul internaţional şi au scris o paginăremarcabilă în istorie, prefigurând astfel schimbările de anvergură în gândireaşi practica economică pe care secolele următoare le vor consemna.

Pe fondul apariţiei unei noi filozofii în politica economică a timpului, expresiea extinderii orizontului gândirii economice şi a aprofundării studiilor teoretice,

afirmarea libertăţii de mişcare în toate domeniile drept scop fundamental şi aindividului drept entitate de bază a unei societăţi guvernată de “legi naturale”, va capta teoria şi practica economică.

Liberalismul economic

Numeroasele controverse în privinţa tendinţei economiei de a evolua spontanspre un echilibru pe termen lung, în condiţiile ocupării complete a forţei de

muncă şi fără intervenţia statului, au condus, încă de la începuturile ştiinţeieconomice, la cristalizarea gândirii economice clasice, a cărei origine se află înoperele lui Adam Smith, David Ricardo, J. B. Say şi Thomas Malthus.

Liberalismul economic, doctrină economică şi politică fundamentată îndecursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea şi al secolului al

XVIII-lea, se va impune drept un punct marcant de referinţă şi va străbatetimpul, cu ritmuri şi nuanţe specifice fiecărei ţări, imprimate de contextulconcret-istoric în plan naţional şi internaţional. Consacrat în Franţa de revoluţia

burghezo-democratică din anul 1789, în Anglia de abolirea legii cerealelor înanul 1846 , iar în ţările din estul Europei în perioada de sfârşit al secolului al

XIX- lea şi început al secolului al XX-lea, liberalismul constituie, din

perspectiva istoriei

“principala megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană, deci dinultimele trei- patru secole, ceea ce înseamnă un destin fericit” (Sută Selejan,1992, pp. 80)

Reprezentanţii ai liberalismului

Rafinat cunoscător a naturii procesului economic şi strălucit analist, Adam

Smith (1723-1790), fondatorul Şcolii clasice liberale, expune concepţia sareferitoare la funcţionarea “sistemului libertăţii desăvârşite”.în “ Avuţianaţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare apreciată de

către exegeţi drept

“mai mult decât o capodoperă a economiei politice; ea face parte integrantă dintr -oconcepţie de ansamblu despre destinul omenirii” (Heibroner, 1994, pp. 78)

Pledând pentru o “libertate cât mai completă a comerţului” ( Nicolae Sută,2000, pp. 643) are să permită acţiunea nestingherită a legii cererii şi a ofertei înschimbul de mărfuri, teoria, devenită celebră, a avantajului absolut , enunţatăde Adam Smith, marchează un progres în analiza relaţiilor comercialeinternaţionale, prin promovarea liberalismului în schimburile externe, premisăa deschiderii frontierelor naţionale.





“Dacă o ţară ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine

să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizată într -un mod din

care putem trage oarecare folos” (Sută,2000, pp. 642)

Potrivit concepţiei sale, avantajul absolut în comerţul exterior rezidă îndiferenţa de costuri, respectiv în economia de cheltuieli de producţie pentrumarfa dată, pe baza comparaţiei mărimii absolute a acestor costuri între

producători.

Impunându-se atenţiei generale prin profunzimea ideilor şi a conceptelordezvoltate, Adam Smith a adăugat un capitol de istorie analizei comerţuluiexterior, pe care posteritatea nu a putut-o ignora.

Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare

publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privindcomerţul internaţional. Conform teoriei sale, ţările ar trebui să se specializeze

în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut.Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitatemai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume. Smith combate

teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă. Prin participarea la comerţulinternaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită, specializarea urmând a serealiza pe baza principiului avantajului absolut.

Prin s pecializare în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente,toate ţările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaţionale.

Teoria avantajului absolut poate fi ilustrată cu următorul exemplu:

-

considerăm două ţări partenere, una aparţinând Nordului şi cealaltăSudului, şi două grupe de produse, specifice celor două ţări,autoturisme şi textile

- costurile sunt măsurate prin număr de ore muncă (M) pentru o unitate produs (Q), iar raportul c=M/Q poartă numele de coeficient input– output.

Acest coeficient reprezintă inversul productivităţii muncii, care, la rândul ei, seexprimă ca număr de produse fabricate (Q) într -o unitate de timp (M),

respectiv W = Q/M.

A B

Autoturisme 10 40

Textile 30 20

Datele sunt exprimate prin intermediul coeficienţilor input-output şi indicăfaptul că lucrătorii din Nord pot produce autoturismele într -un timp mai scurt

decât cei din Sud, în vreme ce aceştia sunt mai eficienţi în producţia de textile.Astfel, fiecare ţară are un avantaj absolut în producerea unui anumit bun.

Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internaţional. Dacăfiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are un avantajabsolut, se va obţine un câştig în plan mondial. Într -adevăr, dacă țările din

Nord vor transfera munca din domeniul textilelor în cel al autoturismelor,





domeniu în care sunt mai eficiente, vor obţine unităţi suplimentare deautoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea, dacă ţările din Sud vortransfera munca din domeniul automobilelor în cel al textilelor, vor obţine treiunităţi suplimentare de textile pentru o unitate de autoturisme. Astfel, în plan

mondial, cu un consum de muncă identic, producţia de textile va creşte cu 2unităţi, iar cea de autoturisme cu o unitate, în raport cu situaţia anterioară,caracteristică autarhiei.

Teoria lui Adam Smith nu rezolvă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj

absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vor mai participa la comerţulinternaţional ?

Răspunsul va fi oferit de David Ricardo care va dezvolta teoria avantajelorcomparative sau relative.

În spiritul de gândire al predecesorilor săi liber ali, David Ricardo (1772-1823)

“a readus lumea economică la liniile ei esenţiale, oferind tuturor spre examinare mecanismulei” (Heilbroner , 1994, pp. 109)

Analiza ricardiană, expusă într - o vastă operă economică, în încercarea de a

explica natura principalelor categorii economice şi interacţiunea dintre acestea pentru a da formă mecanismului economiei de piaţă, a stârnit reacţiicontradictorii în epocă şi comentarii diferite ale predecesorilor.

Prin teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative,

reciproce în comerţul internaţional, reprezentând

“prima încercare de elaborare a unei teorii unitare a comerţului exterior pe baza valoriimuncă, integrată organic în ansamblul sistemului ricardian” (Costin Murgescu, pp. 40)

Ricardo a fundamentat suportul ideologic al politicii economice externe

promovată de Anglia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII - lea, oferind

un elocvent exemplu al succesului tezelor liberuluischimb, urmat ulterior de

celelalte ţări.

David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and

Taxation” (1817), a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient şi va cumpăra dinaltă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin eficient, chiar dacă ea ar

putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă.

Raţionamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze 1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor

a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa demuncă) circulă liber.

b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza liberuluischimb), în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili, ţărileneintrând astfel în concurenţă7

2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte

• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ce ceea ce înseamnă că nici

o firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pe piaţă şia influenţa preţul sau volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o





restricţie în calea pătrunderii de noi concurenţi şi nici privind deplasareaacestora între sectoare (mobilitate intersectorială).

• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, îninteriorul fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea de muncă

necesară producerii lor.

Dacă, de exemplu, producerea unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă,iar a unei unităţi de grâu, o oră, o măsură de grâu se va schimba contra douămăsuri grâu.

3. Ipoteza echilibrului static

• Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producţie în proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte, producţia se efectueazăîn condiţiile unor „coeficienţi ficşi”, fără ca substituţia să fie posibilă.

• În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a produce în serii

mari şi nu mici. Preţul care revine pe unitatea de produs se presupune a fiacelaşi în ambele situaţii. Prin urmare, producţia se realizează la „costuri saurandamente de scară constante”. Plecând de la aceste ipoteze, teoria luiRicardo se constituie într -o analiză originală a comerţului internaţional,capabilă să explice fundamentele specializării, eficienţei şi creşterii economice.

Teoria avantajelor relati ve sau comparative - David Ricardo (1817) : Fiecare

ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea maiavantajată sau cel mai puţin dezavantajată, respectiv în producerea acelor

bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.

Exemplul dat de Ricardo:

- Ipoteză: Schimburile se realizează între două ţări, Anglia şi Portugalia, cu

două produse, ţesături şi vin

Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce câte o unitate din fiecare bun:

Portugalia Anglia

Ţesături 90 100

Vin 80 120

o Analiza avantajelor absolute:

o Tesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia

o Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia

o Analiza avantajelor relative :

Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi vin):

• Portugalia: 90/80 = 1,125

• Anglia: 100/120 = 0,833

• Avantaj relativ Anglia





Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături):

• Portugalia: 80/90 = 0,888

• Anglia: 120/100 = 1,2

• Avantaj relativ Portugalia

Inter esul specializării conform teoriei avantajului relativ:

pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar primi 0,833 u.v.;dacă ar exporta în Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesulsă importe vin portughez atât timp cât îl poate plăti, în termeni deţesături, cu un preţ:

P < 120/100 unităţi tesături / o unitate vin

pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar trebui să plătească pentru 1 unitate ţesături, 1,125 unităţi vin; dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833 unităţi vin. Portugalia are deci interesul săimporte ţesăturile, dacă preţul lor, în termeni de vin exportat, este:

P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.

Limitele posibile ale schimbului internaţional:

80/90< P < 120/100.

Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun la care

înregistrează o productivitate mai ridicată.Legea avantaju lu i comparativ se poate enunţa astfel:

Este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii comercialebilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în producerea acelui bun încare înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantajrelativ.

Vom încerca să reluăm raţionamentul ricardian, pornind de la informaţiile prezentate. Conform acestor date, ţările din Nord au un avantaj absolut în producerea ambelor bunuri. Cu toate acestea, ele sunt de 4 ori mai eficiente în producerea de autoturisme decât ţările din Sud (3 ore muncă pe unitate faţă de12) şi numai de 1,33 ori mai eficiente în producerea de textile (6 ore faţă de 8).Ţările din Nord au deci un avantaj comparativ în producerea de autoturisme,iar ţările din Sud în producţia de textile.

În termeni de cost de oportunitate (care măsoară cu cât scade producţia unui bun pentru a o putea creşte pe a altuia cu o unitate), se observă că, în cazul încare ţările din Nord vor să fabrice o unitate suplimentară de autoturisme, elesunt obligate să sacrifice 3 ore din producţia de textile (care ar permite

producerea unei jumătăţi de unităţi textile). Prin urmare, costul de oportunitateal autoturismelor în termeni de textile este 3/6, respectiv 0,5, iar costul de

oportunitate al unei unităţi de textile în termeni de autoturisme este de 6/3,respectiv 2.





Pentru ţările din Sud, costul de oportunitate al autoturismelor în termeni detextile este de 12/8 = 1,5, iar al textilelor în raport cu autoturismele de 8/12 =0,66

Astfel, textilele (în termeni de autoturisme) sunt mai ieftin de fabricat în Sud

decât în Nord, iar autoturismele (în termeni de textile) sunt mai ieftine în Suddecât în Nord:

⇒ Textile: 0,66 < 2

⇒ Autoturisme: 0,5 < 1,5

Prin urmare, ţările din Nord vor fi interesate să se specializeze în autoturism e,

iar cele din Sud în textile, domeniu în care înregistrează un vantaj comparativsau cel mai mic dezavantaj absolut.

Astfel, este mai puţin costisitor pentru ţările din Nord să abandoneze textilele şisă se specializeze în producerea de autoturisme decât să producă ambele bunuri

şi este mai avantajos pentru Sud să se specializeze în textile şi să abandonezefabricarea autoturismelor.

Ţările din Nord vor accepta să cumpere textile din străinătate dacă preţulrelativ internaţional (exprimat în termeni de schimb) va fi inferior preţuluirelativ intern, iar ţările din Sud vor accepta să vândă textile dacă preţul relativinternaţional este superior în raport cu cel intern.

Cu alte cuvinte, pentru ca cele două ţări să aibă un beneficiu din schimb,trebuie ca ele să poată importa un produs relativ mai ieftin decât ar costa

producerea lui în plan naţional şi să vândă în străinătate (să exporte) un produsla un preţ superior celui pe care l-ar putea obţine în interior. În exemplul dat,

preţul internaţional trebuie să se situeze între cele două valori ale preţurilorinterne (0,66 şi 2 pentru textile şi 0,5 şi 1,5 pentru autoturisme)

Conform concepţiei lui Ricardo

nu este posibil şi nici dezirabil ca fiecare ţară să producă toate tipurile demărfuri de care are nevoie;

specializarea fiecărei ţări în producerea acelor mărfuri pentru care dispunede avantaje – naturale sau de abilităţi deosebite, pe criteriul avantajuluicomparativ constituie o modalitate raţională de producţie;

costul comparativ reprezintă cantitatea de muncă încorporată într o anumitămarfă, măsurată prin intermediul cantităţii de muncă încorporată în marfacare este utilizată ca unitate de măsură;

avantajul relativ în comerţul internaţional rezidă în posibilitatea realizăriiunui produs cu o cheltuială de timp de muncă relativ mai mică comparativcu o altă marfă produsă în aceeaşi ţară.

“Spirit creator în teorie, fără a cărui operă nu poate fi înţeleasă dezvoltarea doctrineloreconomice” (Costin Murgescu, pp. 21) Ricardo a transmis un mesaj practic relativ simplu:

liberalizarea comerţului internaţional.

Un element distinctiv al concepţiei clasice îl constituie caracterul neutru

conferit monedei. În accepţiune clasică, banii nu au utilitate în sine, neputând

influenţa funcţionarea reală a economiei. Înscrisă pe această linie de gândire,celebra lege a debuşeelor formulată de Jean Baptiste Say în anul 1803, susţinecă, în virtutea neutralităţii banilor, oferta globală creează cererea şi exclude





eventualitatea apariţiei, într - o economie de piaţă liberă, a crizelor generale desupraproducţie.

La interferenţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, realitatea începe să seopună perceptelor teoretice: liberalismul economic, conceput pe baza forţei

autoreglatoare a sistemului economic, stârneşte efecte sociale adverse.Disfuncţionalităţile şi inegalităţile economice dintre statele moderne, provocatede disproporţiile masive în repartiţia venitului naţional, cu consecinţe implicitevizând polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci, precum şi ridicarea la rang de

universalitate a postulatelor liberalismului clasic, induc o nouă perspectivăabordării doctrinare.

Factor de stimulare a producţiei şi de impulsionare a consolidării pieţeimondiale, activitatea comercială – internă şi internaţională – este afectată înmod frecvent de practici necivilizate de concurenţă între parteneri, de acţiunispeculative, precum şi de politici coloniale discriminatorii. Acest “revers al

medaliei”, perceput acut sub forma crizelor economice, generatoare ale unuinivel de trai mizer, s-a repercutat şi asupra gândirii economice, readucând în prim- planul dezbaterii controversa dintre adepţii liberului schimb şi pe cei ai protecţionismului.

În fapt,

“duelul continuu dintre protecţionism şi liberalism a brăzdat întreaga epocă modernă şi este prezent, desigur, în forme modificate comparativ cu trecutul şi în controversele politico-

economice din zilele noastre.” (Sultana Sută Stelejan, 1992, pp. 105)

Inducând o nuanţă de natură a modifica comportamentul decidenţilor înmaterie şi de a oferi teoriei şi practicii economice un subiect de analizăaprofundată a realităţii, protecţionismul educator , fondat de către Friederich

List (1789-1846) pe decalajul temporal al dezvoltării economiilor naţionale,vizând protejarea noilor industrii în faza apariţiei şi afirmării lor, reprezintă unmoment semnificativ al evoluţiei logicii comerţului exterior, conform căreia,

“liberul schimb ne este scopul, protecţionismul ne este calea” (Ionel Cobzaru, 2000, pp. 52),

prefigurând totodată mutaţii importante în gândirea economică.

În planul abordării academice, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-

lea, literatura de specialitate se îmbogăţeşte cu noi concepte, teorii, curente şişcoli de gândire economică, vizând tranşarea disputelor teoretice privind

mecanismul de funcţionare al economiei de piaţă, la scară naţională şimondială şi identificarea politicilor economice optime pe plan intern şi extern.

Concepţia marxistă

Marcând o etapă necesară şi utilă în istoria ştiinţei economice, paradigma

făurită de Karl Marx (1818-1883) şi teoria economică elaborată cu ajutorul eiconstituie

“produsul complex al unor analize şi sinteze originale şi creatoare, născute la confluenţadintre liberalismul clasic şi reacţiile sociale, naţionale şi intelectuale împotriva acestuia,

respectiv socialismul utopic, romantismul economic şi naţionalismul economic, având drept





catalizator complicatele lupte sociale şi politice de la mijlocul secolului al XIX -lea şiconfruntările ideologice corespunzătoare” ( Nicolae Sută, 2000, pp. 666)

Karl Marx (1818-1883) s-a remarcat prin teoria sa economică considerată“produsul complex al unor analize şi sinteze originale şi creatoare, născute laconfluenţa dintre liberalismul clasic şi reacţiile sociale, naţionale şiintelectuale“

Karl Marx a fost cel mai important critic al economiei de piaţă. Scriindu-şiopera la mijlocul secolului al XIX-lea, el a încercat în lucrarea sa cea maiimportantă „Capitalul” să ofere un fundament teoretic la ceea ce credea că estedestinul ineluctabil al societăţii capitaliste, transformarea în societate socialistă.

Marx susţinea că forţele productive ale pieţei şi concurenţa, rămase

necontrolate, vor determina inevitabil apariţia unor fenomene negative,contribuind la izbucnirea unor crize economice foarte puternice şi la sărăciaclasei muncitoare.

Teoria schimbului neechivalent între ţările dezvoltate din punct de vedereeconomic, identificarea legăturilor cauzale dintre contradicţiile inerenteeconomiei de piaţă la diferite nivele, analiza implicaţiilor celor două tipuri de

politici comerciale, respectiv liberul schimb şi protecţionismul, asupra evoluţieieconomiilor naţionale, reprezintă contribuţii teoretice şi noi deschideri înorizontul cercetărilor economico-sociale şi politice ulterioare.

În domeniul relaţiilor internaţionale, Marx :

• semnalează legăturile cauzale dintre contradicţiile inerente economieimoderne de piaţă la diferite nivele, susţinând că forţele productive ale pieţei(tendinţa de expansiune externă) şi concurenţa la diferite nivele,rămanecontrolate, vor determina inevitabil apariţia unor fenomene negative,contribuind la izbucnirea unor crize economice foarte puternice şi la sărăciaclasei muncitoare;

• explică rolul comerţului exterior în geneza economiei moderne de piaţă(prin acumulări imense de capital) şi în funcţionarea ei eficientă, rentabilă (prin

pieţele externe care asigurau profituri mai mari decât piaţa internă); • sugerează o serie de direcţii de investigare a legii valorii în timp şispaţiu, a acţiunii ei pe piaţa mondială, dezvoltarea inegală a diferitelor ţări înepoca modernă, examinând raportul dintre valorile naţionale şi valorileinternaţionale ale mărfurilor vândute pe piaţa mondială, mecanismul formării

preţurilor şi tendinţa pe termen lung a ratei profitului.

• pune bazele Teoriei schimbului neechivalent între ţările dezvoltate din punct de vedere economic (ţările industrializate aveau o poziţie privilegiată(asemenea unui monopol) pe piaţa mondială, comparativ cu ţările agricole,nedezvoltate sau mai puţin dezvoltate). “Ţara cea mai favorizată primeşte mai

multă muncă în schimbul unei cantităţi mai mici de muncă, cu toate că, această





diferenţă , ca în genere în orice schimb dintre muncă şi capital, este băgată în buzunar de o anumită clasă”

• a analizat implicaţiile celor două tipuri de politici comerciale externe -

liberul schimb şi protecţionismul - asupra evoluţiei economiilor naţionale,

semnalând cine au fost beneficiarii lor, toate acestea reprezintând contribuţiiteoretice şi noi deschideri în orizontul cercetărilor economico-sociale şi politiceulterioare.

În acelaşi interval temporal, susţinătorii lui A. Smith rămân fideli legiidebuşeelor formulate de Say şi dezvoltă, sub forma legii lui Walras, teoria

echilibrului general - care domină şi în prezent gândirea economică - conform

căreia dacă schimbul de mai multe mărfuri are loc pe o piaţă liberă guvernatăde concurenţă (monopolurile fiind neutralizate sau reduse la zero) şi dacă

preţurile sunt exprimate numai în numerar „atunci condiţia de echilibru general este împlinită”

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, viziunea teoretică împărtăşită de mulţieconomişti, conform căreia funcţionarea liberă a pieţelor este suficientă pentrua asigura utilizarea deplină a resurselor şi alocarea lor optimă, nu este validatăde realitate.

Instabilitatea economică şi politică la nivel naţional şi internaţional, accentuatăde mişcările muncitoreşti şi în special de evenimentele din 1848, de Comuna

din Paris din 1871 şi Revoluţia rusă din 1917, precum şi de insurecţiilemuncitoreşti pe care le-au cunoscut multe dintre capitalele europene,

culminând cu marea depresiune declanşată în octombrie 1929 păreau să ofere

satisfacţie lui Marx şi discipolilor săi.Experienţa traumatizantă a marii crize din anii 1929-1933 a răvăşit vieţileoamenilor şi a intensificat disputele metodologice şi doctrinare întresusţinătorii ideii că economia de piaţă dispune de mecanismele de ajustareautomată faţă de şocurile exogene şi cei care considerau că o profundătransformare sau cel puţin o masivă intervenţie a autorităţii publice îneconomie se impune drept unică modalitate de soluţionare a acutelor probleme

cu care se confrunta economia reală.

1.1.2. Concepţia keynesistă

În acest context, în 1936 apare „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, adobânzii şi a banilor”, al cărei autor, J.M. Keynes, celebru şi cel mai influentdintre economiştii britanici datorită activităţii sale, se va afirma printre

economiştii de prim rang ai secolului al XX-lea.

„Teoria generală … pare să aducă o triplă ruptură: nu se schimbă doar domeniul economic,

ci şi obiectul şi instrumentele de analiză” (Michel Beaud, Giller Dostaler, 2000).

Lucrarea relevă noua concepţie macroeconomică formulată de Keynes, oferindun set de instrumente pentru analiza impactului politicilor economice, precum

şi al şocurilor externe.





În fapt, Keynes a produs o veritabilă revoluţie în ştiinţa economică, prinîmbinarea a două elemente: a prezentat conceptul de cerere agregată şi aformulat teoria ofertei generale.

Pentru Keynes, relaţiile comerciale internaţionale, sunt susceptibile a

intensifica concurenţa şi tensiunile socio politice capabile a genera conflictearmate.

Se opune totodată restricţiilor comerciale excesive, în măsură a prejudicia toatestatele şi militează în favoarea unei moderate politici economice externe.

Consideră comerţul internaţional ca fiind terenul unor acerbe lupte deconcurenţă şi izvorul unor puternice tensiuni socio- politice ce pot degenera înrăzboaie.

Recunoaşte că între cele mai dezvoltate state ale lumii se duce o concurenţăacerbă, ca mijloc de atenuare a dificultăţilor economice din ţările respective,

îndeosebi a şomajului şi a pieţelor de desfacere.Recunoaşte utilitatea comerţului internaţional, dar nu acceptă ideea că acesta

ar determina în mod spontan armonizarea intereselor celor implicați.

Trebuie remarcat faptul că filozofia statului intervenţionist, care urma să îşiasume un rol major în reglarea economiilor şi care a dominat gândireaeconomică timp de mai bine de jumătate de secol, îi aparţine tot lui Keynes.

“Comerţul internaţional...este astăzi un mijloc desperat de a menţine ocupareamâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şirestrângerea cumpărăturilor, ceea ce, dacă are succes, nu va face decât să

deplaseze problema şomajului spre vecinul care a fost înfrânt .“ KEYNES

Critica lui Keynes este îndreaptată împotriva inconsistenţei doctrinei laissez-

faire (a liberei concurenţe, a liberalismului economic), împotriva ideii că ratadobânzii şi volumul investiţiilor se stabilesc de la sine la nivelul optim,

preocuparea cu balanţa comercială este o pierdere de timp

Punct de referinţă al analizelor economice, lucrările lui Keynes marcheazădebutul unor mutaţii majore în ştiinţă şi politicile economice. „Aproape toateistoriile gândirii economice se opresc la Keynes sau la revoluţia keynesistă”. (Beaud & Dostaler, pp. 15)

Istoria a oferit lumii, cu precădere în ultimele cinci decenii, imagini dintre celemai diverse, într -o alternanţă de culori nuanţate sau estompate de intensitatea

manifestării, sub presiunea diferitelor evenimente ce s-au succedat pe plan

internaţional, a dezechilibrelor în interiorul mecanismului economic.

.





1.1.3. Teorii contemporane privind comerțul internațional

Discrepanţa dintre realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de

teoriile existente, a generat abordări diverse.Au apărut, printre multe alte construcții teoretice:

- teoriile neo-factoriale

- teoriile neo-tehnologice

- teoria avantajului competitiv național

Teori il e neo-factori ale

- abordează capitalul uman din perspectiva specializării acestuia

- capitalul uman este considerat un rezultat al investiției în procesul de

educație a forței de muncă, având drept finalitate obținerea uneicalificări superioare, cu consecințe regăsite în creșterea productivitățiimuncii acesteia.

R.L.Findlay și H. Kierzowski au conceput un model econometric prin

care:

- au demonstrat faptul că munca cu un grad ridicat de calificare rezultădin combinarea celor doi factori primari, respectiv munca și capitalul

- activitatea educațională, în măsură a transforma muncitorii necalificațiîn muncitori calificați, corespunde unui factor numit capital educativ,asimilat capitalului în general .

I potezele modelu lui : au fost considerate două bunuri –unul intensiv înmuncă înalt calificată, celălalt în muncă necaificată - și două țări - țaraA în care factorul capital este mai abundent comparativ cu țara B.

Concluzia: se observă cu ușurință că prețul relativ al produsului intensiv înmuncă calificată este mai puțin ridicat comparativ cu cel din țara B.

Rezul tatul general : O țară relativ abundentă în capital va exporta bunuriintensive în muncă calificată, iar o țară în care capitalul este mai puținabundent, va exporta bunuri intensive în muncă necalificată.

Teori i le neo-tehnologice

- consideră evoluțiile tehnologice și apariția de noi bunuri ca fiinddeterminanți ai schimburilor;

- regrupează mai multe curente, în special pe cele privind diferențeletehnologice și ciclul de viață al produselor.

Ecartul tehnologic și performanțele la export

Modelu l propus de P. Krugman ia în considerare două zone:

Nordul și Sudul.





- în Nord, munca de cercetare se concretizează în inovații, materializate în produse noi, fabricate cu rapiditate; aceste noi produse se vor fabrica șiîn Sud după un timp;

- pentru a permite Nordului să-și mențină veniturile, noile industrii trebuie

să ofere permanent ceva nou, fiind demonstrat faptul că, mai devremesau mai târziu, industriile noi intră în declin și dispar în fațaconcurenței reprezentate de forța de muncă ieftină din Sud.

Abordarea propusă de Krugman susține că monopolul tehnologic al Nordului este erodat continuu prin transferuri tehnologice și nu poate fimenținut decât prin inovații constante în noi produse.

Teoria avantajului competitiv nați onal

- a fost formulată de către Michael Porter, urmare unor laborioasecercetări privind identificarea resortului care asigură succesul unei

națiuni într -o anumită industrie, în timp ce altele eșuează în competițiainternațională.

În 1990, Michael Porter a publicat, urmare a analizei unui număr de 100 deindustrii din 10 națiuni, lucrarea The Competitive Advantage of

Nations, în care definește termenul de competitivitate la nivelul uneinațiuni:

- consideră că termenul de competitivitate națională implică existența unei prosperități economice, cuvântul cheie utilizat fiind productivitatea: atâta forței de muncă, în măsura a determina salariile, cât și a capitalului,care determină câștigurile ce revin proprietarului;

- competiția la nivel național poate fi exprimată prin productivitateanațională; un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea firmelor dintr -o țară de a atinge, menține și îmbunătăți nivelurile ridicate ale

productivității, ceea ce presupune o permanentă preocupare pentruîmbunătățirea performanțelor

Porter consideră că:

- obținerea unui avantaj competitiv într -un domeniu depinde de mediul

economic național, instituțional și politic, care conferă caracteristicinaționale distinctive fiecărei firme;

- consideră că mediul în care acționează firmele este influențat de patruatribute:

a) - dotarea cu factori de producție:

- factori de bază (resurse naturale, climă, poziție geografică)

- factori avansați (infrastructură în comunicații, muncăsuperior calificată)

b) - condițiile în care se formează cererea – consumatorii pretențioșiobligă firmele naționale să producă la standarde înalte de calitate, fără aignora produsele noi

c) - industriile conexe, din amonte și aval- cu un grad ridicat decompetitivitate, favorizează dezvoltarea ramurii respective





d) - strategia firmei, structura și concurența:

- fiecare națiune se caracterizează prin “ideologii manageriale”

- există o strânsă legătură între concurența internă și existența unui

avantaj competitiv într -o anumită industrie. Concluzie:

succesul internațional al unei firme într -un anumit domeniu este

rezultatul acțiunii combinate a tuturor factorilor – cele patru

atribute – care creează mediul în care firmele naționale apar șiconcurează;

politica economică promovată de guverne poate influența oricaredintre componente, în mod pozitiv sau negativ – prin subvenții,

politici educaționale, politici fiscale, etc. ; dacă teoria lui Porter este corectă, țările ar trebui să se specializeze

în exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru atributesunt favorabile și să importe bunuri din acele domenii în careaceste componente nu sunt favorabile.

Sarcina de lucru 1

Enuntaţi teoriile care au marcat evoluţia relaţiilor financiar -monetare

internaţionale:

1.2. Deciziile financiar-monetare în practica relațiilor internaționaleParticiparea la activitatea financiar-monetară internațională presupuneadoptarea de decizii, sub forma unor hotărâri privind repartiția resurselorfinanciare sau al transferului de sume determinat de fluxurile economice,

financiare și de credit.

La nivel micoreconomic (entitate economică, ONG, instituții publice), deciziafinanciar-monetară se conturează sub forma





Bugetului activităților de încasări și plăți în valută.

La nivelul economiei naționale, fundamentarea deciziilor de politicămacroeconomică şi implicarea ţării în schimburile cu străinătatea se reflectă în:

Balanţa de plăţi (externe) Balanţa creanţelor şi angajamentelor externe (Poziţia investiţională

internaţională) elaborate sub auspiciile FMI și care : - concretizeză poziţia unei economii în raporturile ei cu restul lumii- asigură comparabilitatea datelor naţionale cu cele ale altor ţări şi ierarhizareainternaţională

Balanţa de plăţi (externe) î nregistrează tranzacţii (fluxuri) derulate între

rezidenţi şi nerezidenţi de-a lungul perioadei de referinţă (de obicei, anulcalendaristic)

Poziţia investiţională internaţională înregistrează stocul de creanţe (drepturi)şi angajamente (obligaţii) financiare ale unei economii faţă de restul ţărilorlumii la un moment dat (de obicei la finele anului)

1.2.1. Balanţa de plăţi (externe)

reprezintă un document statistic sub formă contabilă care înregistreazăsistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între





rezidenţii unei economii şi restul lumii în cursul unei perioade, de regulă, un an(Manualul de plăţi externe elaborat sub auspiciile FMI) La baza elaborării balanţei de plăţi se află conceptul de tranzacţieinternaţională, care presupune schimbul drepturilor de proprietate asupra

bunurilor materiale şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii înrelaţiile dintre rezidenţi şi nerezidenţi.

În BPE sunt înregistrate, în funcţie de momentul transferului de proprietateîntre rezidenţi şi nerezidenţi, două categorii de fluxuri:

- fluxu ri r eale , care se referă la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii(exportul şi importul) înregistrate valoric, separat de comerţul cu servicii(transport, comunicaţii, consultanţă, asigurări, asistenţă tehnică, etc)- f luxuri financiare , care sunt înregistrate în cadrul unor conturi distincte,

contul de capital și financiar , detaliate în funcţie de tipul lor, în fluxuri deinvestiţii (directe sau de portofoliu), credite externe (garantate sau negarantate),activele de rezervă (aur, devize, DST, etc)

Forme de prezentare a BPE :

-

Forma standard , presupune înregistrarea datelor statistice cu privire lafluxurile reale şi financiare într -o structură proprie sau cea recomandată deFMI (care urmăreşte elaborarea unor reguli standard cu privire la structura şimetodologia de înregistrare a datelor în BPE; ţările membre FMI sunt obligatesă utilizeze structura recomandată de FMI).Structura prevăzută în manualul FMI prevede: - Partea I : Bunuri şi servicii, transferurile unilaterale (fără contrapartidă) - Partea a IIa: Mişcarea capitalurilor şi activele de rezervă

- Partea a IIIa: Corelarea între partea I şi partea a II a (erori şi omisiuni) - Forma de bilanţ analitic, presupune în plus o serie de tabele ajutătoare

care să permită o analiză aprofundată; este mult mai complexă şi detaliatăcomparativ cu cea standard.

Tipur i de BPE:

balanţa de plăţi globală care înregistrează toate operaţiunile economiceale unei ţări cu restul lumii

balanţa de plăţi regională, înregistrează toate operaţiunile economiceale unei ţări cu un grup de ţări, uniune economică sau monetară

balanţa de plăţi program, varianta proiectată pe un orizont de timpviitor

balanţa de piaţă, înregistrează fluxurile de încasări şi plăţi în valută, peo perioadă de timp determinată





Principii de înregistrare în BPE: Principiul dublei înregistrări, respectiv:

= fiecare furnizare de resurse reale sau financiare este compensată de o

încasare

= orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată

Dacă nu se produce compensarea, operaţiunea reprezintă un transfer Regula generală:

- Intrările de resurse sunt înregistrate în CREDITUL BPE

- Ieşirile de resurse sunt înregistrate în DEBITUL BPE

Balanța de plăți externe, 2011=2012

Sursa BNR





Contul curent al BPE cuprinde 3 capitole distincte:

A. Bunuri şi servicii , care cuprinde:

- balanţa comercială, respectiv exportul şi importul de bunuri materiale,

înregistrate la preţuri franco frontiera ţării exportatoare

- balanţa serviciilor , care cuprinde încasări şi plăţi generate de comerţulinternaţional cu servicii de la transportul de mărfuri,de persoane şi servicii deasigurare internaţională la servicii de turism şi servicii profesionale dintre celemai diverse

B. Veni tur i, denumi tă balanţa veniturilor cuprinde încasări şi plăţi generate demişcarea internaţională a factorilor de producţie şi de capital C. Transferur il e curente se referă la intrările şi ieşirile de resurse reale şifinanciare fără compensare din partea beneficiarilor.

Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital cuprinde: A. Contul de capital cuprinde toate operaţiunile de încasări şi plăţi generate detransferul internaţional al capitalului, precum şi de achiziţionarea/vânzarea deactive care nu sunt rezultatul activităţii umane (pământ sau bogăţiilesubsolului) sau de active intangibile (brevete, mărci, închirieri) tranzacţionateîntre rezidenţi şi nerezidenţi B. Contul f inanciar grupează toate tranzacţiile care au ca obiect schimbarea

proprietăţii asupra activelor financiare în raporturile cu străinătatea

C. Erorile şi omisiunile apar din încadrarea diferită de către bănci aoperaţiunilor înregistrate în BPE

Transferur i de capital cuprind:

- încasări- ale administraţiei publice (fonduri europene primite de România de la

bugetul UE)

- transferuri private (sume transferate de lucrătorii români din străinătate) - plăţi

- ale administraţiei publice ( contribuţia României la bugetul UE) - transferuri private

În conformitate cu prevederile metodologice ale Manualului balanţei de plăţi şi poziţiei investiţionale internaţionale al Fondului Monetar Internaţional,ediţia a 6 -a (BPM6), care a înlocuit, din 2014, vechea metodologie bazată pe

Manualul BPM5:

- Investiţia străină directă: relaţie investiţională de durată între o entitaterezidentă şi o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de cătreinvestitor a unei influenţe manageriale semnificative în întreprinderea în care a

investit.Sunt investiţii străine directe:





- capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care

deţine cel puţin 10 la sută din voturi sau din capitalul social subscris al unei

întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor sau grupul din care face parte acesta şi întreprinderea în care a investit, precum şi profitul reinvestit de

către acesta

- capitalurile proprii ale asociatelor şi filialelor rezidente ale întreprinderii

rezidente în care investitorul nerezident deţine cel puţin 10 la sută din capitalulsocial subscris (ISD grad II)

- investițiile de capital, precum și creditele provenite de la companiilenerezidente a căror putere de vot sau participație la capitalul social al

companiei rezidente este de sub 10 la sută,dar care fac parte din grupul unui

investitor direct în compania rezidentă respectivă (companii surori)

Tipurile investiţiilor străine directe (diferenţiate după contribuţia fluxului de participaţii străine la capital în întreprinderile investiţie străină directă):

Greenfield: înfiinţarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitoristrăini (investiţii pornite de la zero);

Fuziuni şi achiziţii : preluarea integrală sau parţială de întreprinderi de cătreinvestitori străini de la rezidenţi;

Dezvoltare de fi rme : majorarea deţinerilor de capital ale investitorilor străiniîn întreprinderi investiţie străină directă;

Restructurare de fi rme : finanțarea de către investitorii străini, prin aport decapital, a întreprinderilor investiţie străină directă cu pierderi, în vederearentabilizării lor.

Venituri primare : includ venituri din muncă, venituri din investiţii în activefinanciare (investiţii directe, de portofoliu şi alte investiţii) şi alte venituri

primare (impozite, subvenţii);

Veni tur i secundare : includ transferuri curente private şi transferuri aleadministraţiei publice.

Pentru anul 2013, balanța de plăți externe a fost structurată conform nouluimanual FMI:

TOTAL din care

UE EUE ZE EZE

CONTUL

CURENT

-1 168 -4522 3353 -2988 1820

Bunuri -5 443 -7 584 2 141 - 4 633 -810

Servicii 4 700 3 842 858 3 361 1339

Venituri primare -3 112 -2 727 -385 -3 386 274Vnituri secundare 2 687 1 948 739 1 670 1 017





CONTUL DE CAPITAL 3 038 2 193 845 -37 3 075

CONTUL FINANCIAR 1 675 -6050 7 725 -4 805 6 480

Investiții directe -2924 -2 897 -27 -2 790 -134

Investiții de portofoliu -5 432 -4 406 -1 026 -3 898 -1 534

Derivate financiare -35 -26 -9 -16 -19

Alte învestiții 7 921 2 755 5 166 2 936 4 985

Sursa BNR, Balanța de plăți 2013

Notă : UE – Uniunea Europeană

EUE – extra UE

ZE – zona EURO

EZE – extra Zona EURO

1.2.2. Echilibrul balanței de plăți externe

Activitatea financiar-valutară a unei ţări determină numeroase operaţiuni careinfluenţează mărimea venitului naţional (în sens de creştere sau de scădere).

Orice ţară este interesată în menţinerea unui echilibru economic general prinurmărirea celor trei elemente componente ale sale:

echilibrul financiar - reflectă egalitatea existentă între resurselefinanciare necesare pentru realizarea unor obiective stabilite şi

posibilităţile efective de procurare a acestor resurse;

echilibrul monetar - presupune existenţa unui raport optim între masamonetară în circulaţie şi nevoile băneşti ale economiei;

echilibrul valutar- presupune egalitatea dintre încasările şi plăţile învalută ale unei ţări, pe o anumită perioadă; este evidenţiat de soldul

balanţei de plăţi externe şi de modul de echilibrare al acesteia

Balanţa de plăţi reprezintă instrumentul adecvat de analiză a echilibrului

relaţiilor internaţionale, fiind în măsură să indice: - prin excedent sau deficit, când relaţiile economice externe ale unei ţări

sunt sau nu în echilibru

- sursa dezechilibrului, natura şi mărimea ajustării necesare pentrurestaurarea echilibrului.

Dezechilibrul balanţei de plăţi poate fi corectat prin acţiunea unei serii de factori, printre care cursul de schimb, preţurile interne, rata dobânzii, venitulnaţional.





Prin posturile înscrise în balanţa de plăţi se evidenţiază nivelul valoric alurmătoarelor tipuri de activităţi financiar -valutare pe plan internaţional:

-

activitatea economică (import/export de bunuri şi servicii); - activitatea financiară (mişcări de capitaluri pe termen lung sau

definitive);

- activitatea monetară (mişcări de sume în devize sau valute

- activitatea de creditare (mişcări de capitaluri pe termen scurt sau

restituibile);

Balanţa de plăţi externe este întotdeauna echilibrată prin participareacelor patru tipuri deactivităţi.

Uzual, se utilizează termenii: - balanţă excedentară (activă) când veniturile (încasările) depăşesc

cheltuielile, caz în care balanţa se încheie cu un surplus

- balanţă deficitară (pasivă), când veniturile sunt mai mici decâtcheltuielile, caz în care balanţa se încheie cu un deficit

Deficitul BPE reflectă lipsa de competitivitate pe plan extern sau o ieşiremasivă de capitaluri străine sau autohtone din ţară, consecinţă a deteriorăriiclimatului general de afaceri

Pot apărea dezechilibre la nivelul balanţei comerciale, ale contului curent, alecontului de capital sau financiar care generează perturbaţii pe piaţa valutară(soldul balanţei comerciale poate provoca aprecierea sau deprecierea monedei

naţionale), pe piaţa monetară, a creditului şi contribuie la diminuarea încrederiicreditorilor internaţionali în capacitatea ţării în cauză de a-şi onora obligaţiilede plată.

Evaluarea operațiunilor reflectate în balanța comercială (activitatea de import /export):

E valuarea operaţiunilor de export :

- internă - măsoară rezultatul producerii bunului destinat exportului şicomercializarea acestuia către partenerul extern. Are la bază preţul interncomplet de export care include preţul producătorului, cheltuieli speciale deexport, asigurarea bunurilor exportate, comisioane, cheltuieli de transport pânăla graniţă (dacă este export FOB)

- externă - se bazează pe preţul extern exprimat în valută şi înscris încontractul internaţional. Preţul extern poate fi preţ de negociere, preţ de bursă,

preţ de deviz, preţ de licitaţie etc. Pentru asigurarea echilibrului valutar este important ca preţul extern

transformat în monedă naţională la cursul zilei de la data efectuării plăţii să fieacoperitor pentru preţul intern complet de export.





Eficienţa exportului (cel mai important element) este reflectată deraportul efort/efect, respectiv raportul între preţul intern complet deexport şi preţul extern în valută.

Eficienţa exportului este redată prin numărul de unităţi de monedă naţională cerevin la o unitate de valută.Indicatorii de eficienţă vor fi comparaţi cu cursul de schimb al monedeinaţionale faţă de valuta în care se încasează exportul.În general, eficienţa exportului este urmărită şi apreciată prin intermediulindicatorilor:

- cursul de revenire la export

Aportul valutar

AV = Preţ extern în valută – M (prețul în valută al materiilor prime,materialelor, forșa de muncă)- rata aportului valutar

Un export este cu atât mai eficient cu cât cursul de revenire la export este maimic, iar aportul valutar şi rata aportului valutar sunt mai mari evaluarea operaţiunilor de import:

- externă - se referă la determinarea preţului de import (în valută) înscris încontractul comercial internaţional;

- internă - vizează preţul de valorificare pe piaţa internă a produsuluiimportat. Acest preţ este influenţat de cursul de schimb al monedei naţionale,

precum şi de gradul de fiscalitate deoarece în preţul de vânzare pe piaţa internăse includ impozite indirecte (taxe vamale, accize, TVA).

Eficienţa importului se determină prin raportul invers între efectulobţinut şi efortul depus - se compară preţul de valorificare pe piaţainternă a produsului importat cu preţul în valută plătit parteneruluiextern.

În general, eficienţa importului este urmărită şi apreciată prin intermediulindicatorului

- curs de revenire la import





Un curs de revenire la import mai mare decât cursul de schimb al monedeinaţionale faţă de valuta considerată reflectă un import eficient. Aceastăinterpretare este relativă deoarece preţul de valorificare la intern este puternicinfluenţat de comisioanele practicate de o multitudine de intermediari, deadaosul comercial şi de gradul de fiscalitate.

Echil ibrul valutar desemnează, într -o accepţiune generală, situaţia de egalitateîntre încasările şi plăţile în valută, aferente unei anumite perioade.

Într -o accepţiune macroeconomică, echilibrul valutar reprezintă o componentăa echilibrului economic general, alături de echilibrul bugetar, echilibrul aferent

economiei reale, echilibrul monetar și poate fi pus în evidenţă de următoarea relaţie:

Y + M = C + I + X

unde

Y = Produsul Intern Brut; M = Import; C = Consum intern;

I = Investiţii; X = Export a) Dacă: Y = C + I

M = X (RELAŢIA DE ECHILIBRU VALUTAR)

Această situaţie este aproape imposibil de atins în practică

b) Dacă Y < C + I

M > X (DEFICIT DE VALUTĂ) Această situaţie are consecinţe asupra modalităţii de realizare a echilibrului,apelându-se :

- fie la credite externe,

- fie la consumarea rezervei de valută.

c) Dacă: Y > C + I

M < X (EXCEDENT DE VALUTĂ)În această situaţie, efectele asupra situaţiei valutare sunt favorabile.

Factorii care pot acționa asupra balanţei de plăţi externe, determinânddestabilizarea ei:

- de natură endogenă

- întârzieri în darea în exploatare a unor obiective industriale de

însemnătate naţională majoră;





- reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau deevenimente fortuite (revoluţii, războaie, greve, destabilizări politice etc.);

- creşterea neraţională a importului; - slăbirea calităţii producţiei pentru export; - reducerea deliberată a unor exporturi în scopul îndestulării pieţei

interne sau în scopuri strategice-militare etc.

- de natură exogenă

- dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare înstructura exportului şi importului (prăbuşirea preţurilor la export sau creştereaexorbitantă a preţurilor la import dereglează echilibrul balanţei de plăţi în sensnegativ);

- restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în

ţările importatoare potenţiale (determină reducerea sau anularea unor exporturiîn aceste ţări);

- micşorarea intrărilor de valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb

valutar;

- influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă(afectează situaţia monedei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţiadintre preţurile interne şi externe).

Echilibrarea balanţei de plăţi externe se obţine prin compensarea solduriloractive din relaţia cu unele ţări, cu soldurile pasive din relaţia cu alte ţări, încadrul aceleiaşi modalităţi de plată. Stingerea soldului pasiv este una din

preocupările de bază ale oricărui stat. În principal, aceasta se face prin:

sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, înscopul creşterii preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valuteconvertibile;

sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea de capitaluri străine; emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital, amortizabile pe

termen lung;

obţinerea de credite de la organisme financiar -valutare internaţionale;

primirea de ajutoare financiare sau în mărfuri; atragerea de credite guvernamentale;

amânarea restituirii unor credite; vânzări de aur şi metale preţioase din rezerva naţională (ca măsură

extremă).

Influenţa cursului de schimb asupra contului curent al balanţei de plăţi

Între balanţa de plăţi externe şi moneda naţională există o dublă influenţă:

- balanţa de plăţi externe prin situaţia de a fi activă sau pasivă şi decimodalitatea sa de echilibrare, influenţează cursul valutar al monedei naţionale;





cursul valutar al monedei naţionale influenţează preţurile şi, deci, mărirea saumicşorarea profitului la tranzacţiile internaţionale.

Echilibrarea balanței de plăți

în condiţii de deficit - se realizează cu contribuţia

- finanţărilor externe,- a folosirii rezervelor valutare sau

- a folosirii unei părţi din masa monetară internă,ceea ce determină o reducere a încrederii posesorilor de monedă a ţării şi caurmare va avea loc o depreciere a cursului monedei naţionale; în condiţii de excedent (când echilibrul final se realizează cu contribuţiaîncasărilor din export) determină o sporire a încrederii în moneda ţăriirespective din partea agenţilor economici de pe piaţa externă ceea ce va avea o

influenţă favorabilă asupra cursului de schimb al monedei naţionale.

O monedă naţională apreciată faţă de o valută de referinţă conduce la o sporirea volumului importurilor pe fondul diminuării exporturilor.

În condiţiile în care moneda naţională are o evoluţie cu tendinţă de depreciere,

în planul tranzacţiilor internaţionale se înregistrează încurajarea exporturilor şidiminuarea importurilor.

1.3. Poziţia investiţională internaţională

înregistrează stocul de creanţe (drepturi) şi angajamente (obligaţii) financiareale unei economii faţă de restul ţărilor lumii la un moment dat (de obicei la

finele anului).

În determinarea poziţiei investiţionale internaţionale se iau în considerare cu precădere fluxuri cuprinse în contul financiar al balanţei de plăţi:

A) activele externe de rezervă B) activele externe

C) pasive externe





A) Active externe de rezervă 31.12.2011 - 31.12.2012

mil. euro

B) Active externe – structura pe instrumente

31.12.2011 -31.12.2012 - mil euro





Datoria externă se definește prin totalitatea obligațiilor bănești pe carerezidenții unei țări, persoane fizice și juridice, le au față de străinătate la unmoment dat.

Datoria externă brută este alcătuită din soldul pasivelor reale, actuale şi

necondiţionate ce presupun plăţi viitoare de rate de capital şi/sau de dobânzi,datorate de rezidenţii unei economii faţă de nerezidenţi

Componentele dator iei externe sunt:

- datoria publică externă, contractată direct de catre stat; - datoria publică externă garantată (contractată de anumiți subiecți de

drept public sau privat, cu garanția expresă a statului); - datoria externă privată, negarantată public (de către stat).

Datoria externă în interpretarea Bancii Mondiale și a instituțiilor din sistemul

său cuprinde atât sumele datorate, de stat, unor creditori publici și privați(obligații exprimate în valută, bunuri sau servicii) cu o perioadă de rambursarede peste un an, cât și sumele datorate străinătătii de persoane private șigarantate de autoritățile publice din țara analizată.

Datoria externă netă este egală cu diferența dintre activele publice și privateale rezidenților unei țări în străinătate și activele deținute de rezidenții străiniîn țara analizată.

Serviciul datoriei externe este constituit din totalitatea sumelor reprezentand

ratele de capital, dobanzile, comisioanele şi alte costuri aferente datorieiexterne pe o perioada de un an

Indicatorii balanței de plăți

Ponderea exportului în PIB = export/ PIB x 100 Ponderea importului în PIB = import / PIB x 100 Ponderea soldului balanței comerciale în PIB =

= soldul balanței comerciale / PIB x 100

Gradul de acoperi re a importur il or pri n exportur i

= export / impor t x 100 Gradul de deschidere a economiei =

= (export + import) /PIB x100





Sarcina de lucru

1.

Prezentați documentele pe baza cărora se fundamenteazădeciziile de politică macroeconomică şi implicarea ţării înschimburile cu străinătatea.

Rezumat

Pe drumul sinuos al istoriei, ştiinţa economică a încercat să descifreze esenţa şidirecţia de mişcare a mecanismului economic pentru a putea furniza soluţii,remedii şi mijloace de acţiune necesare perfecţionării funcţionării acestuia. S -a

conturat astfel o diversitate de construcţii ale spiritului teoretic care s-au

împletit cu realitatea istorică, într -un proces complex şi dinamic, în carecondiţiile concrete au imprimat sensuri diferite şi au determinat transformărimarcante ale peisajului economic, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiilorulterioare.

Teoriile mercantiliste, liberalismul economic, principiile keynesiste teoria

economiei bazată pe ofertă, teoria anticipaţiilor raţionale, teoria drepturilor de proprietate, teoria capitalului uman şi a consumatorului, teoria preferinţelor publice şi alte curente liberale, relevante construcţii teoretice, purtând peceteainconfundabilă a conjuncturii concret-istorice, au devenit puncte de reper ale

perioadei în care au fost elaborate, influenţând formularea deciziilor politiciieconomice, în plan naţional şi internaţional.

Liberalizarea financiară, extinderea fără precedent a pieţelor de capital,unificarea economică şi monetară în Europa, precum şi naşterea monedei uniceeuropene, au adus cu sine noi incertitudini, relevante provocări ale prezentuluişi viitorului, induse lumii de profundele transformări structurale, dar şi de crize

financiare, tot mai frecvente şi mai severe, pe fondul globalizării, realitate cenu poate fi ignorată, care accentuează interdependenţele între diverse entităţieconomice şi accelerează mondializarea fluxurilor financiare şi diversificareasurselor de finanţare.






1. Componentele definitorii ale viziunii economice a mercantilismului sunt

conceptele:a. liberalism economic

b. protecţionism vamal

c. balanţă activă de plăţi

d. balanţă deficitară de plăţi

e. nonintervenţia statului în economie

2.

Printre cei mai fervenţi adepţi ai mercantilismului se disting

a. Jean Bodin

b.

David Ricardo

c. .M. Keynes

d.

Karl Marx e.

Antoine de Montchrestien

3.

Concepţia referitoare la funcţionarea “sistemului libertăţii desăvârşite”,

expusă în lucrarea “ Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelorei” aparţine lui:

a. Karl Marx

b. Friederich List

c. Thomas Malthus.

d. J. B. Say

e.

Adam Smith

4.

Teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative,

reciproce în comerţul internaţional aparţine lui:

a. Adam Smith,

b. David Ricardo

c. Thomas Malthus

d.

Jean Bodin

e. Milton Friedman

5. Principiile mercantiliste sunt sintetizate în convingerea că: a. specializarea fiecărei ţări în producerea anumitor mărfuri

reprezintă cea mai eficace cale de asigurare a bunăstăriieconomice a unei naţiuni

b. acţiunea statului pentru a proteja economia naţională, reprezintăcea mai eficace cale de asigurare a bunăstării economice a uneinaţiuni

c. libera iniţiativă a membrilor societăţii reprezintă cea mai eficacecale de asigurare a bunăstării economice a unei naţiuni

d. intensificarea relaţiilor comerciale internaţionale reprezintă ceamai eficace cale de asigurare a bunăstării economice a uneinaţiuni

e.

funcţionarea liberă a pieţelor reprezintă cea mai eficace cale deasigurare a bunăstării economice a unei naţiuni.





6. Gândirea economică clasică îşi are originea în operele lui: a. Adam Smith

b. J.M. Keynes

c.

J. B. Sayd.

Jean Bodin

e. David Ricardo

7. „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”relevă concepţia macroeconomică formulată de:

a. J. M. Keynes

b. David Ricardo

c. Karl Marx

d. Friederich List

e. Antoine de Montchrestien.


1. b, c, e; 2. a, e; 3. e; 4. b; 5. b; 6. a, c, e; 7. a.





Beaud Michel, Dostaler Giller (2000). Gândirea economică de după Keynes.

Bucureşti: Eurosong & Book.

Bourguinat Henri (1997). Finance internationale. Paris: PUF.Cerna Silviu (2009). Economie monetară. Timişoara: Editura Univ. de Vest.

Cobzaru Ionel (2000). Relaţii economice internaţionale. Bucureşti: Economică

Croucher L. Sheila (2004). Globalization and Belonging: The Politics of

Identity a Changing World. Rowman & Littlefield.

Dragomir G. (2008). Economie monetară şi financiară. Galaţi: Editura

Fundaţiei Danubius.

Gilbert Joseph (1998). Anaiyse economique et histoire des societes

contemporaines. Paris: Breal

Heibroner R. (1994). Filozofia lucrurilor pământeşti. Bucureşti: Humanitas.

Krugman P. (2009). Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008.

Bucureşti: Ed. Publica.

Munteanu Costea, Vâslan Călin (1995). Investiţii internaţionale. Oscar Print.

Murgescu Costin. Introducere la lucrarea “David Ricardo. Opere alese”, vol.

I.

Sută Nicolae (2000). Comerţ internaţional şi politici comercialecontemporane. Bucureşti: Eficient, 2000.

Sută S. Selejan (1992). Doctrine şi curente în gândirea economică. Bucureşti:ALL.

Trandafir M. (2005). Pieţe monetar -valutare în România. Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică.

Relatii+financiar+monetare+Unitatea+1+2015

Documents

Transcript of Relatii+financiar+monetare+Unitatea+1+2015