4. Relaţia motivaţie - performanţă

“Şcolile să nu fie nimic altceva, decâtateliere pline de activitate. Numai aşa vor putea să probeze toţi, în propria lor practică, adevărul că: învăţând pe alţii ne învăţăm pe noi înşine.”

JAN AMOS COMENIUS

Vreme îndelungată, străluciţi pedagogi au încercat să găsească metodele cele mai eficiente pentru a obţine rezultate cât mai bune cu subiecţii asupra cărora îşi răsfrângeau cunoştinţele. Se vede faptul că au reuşit pentru că omenirea a progresat. Se naşte însă întrebarea: care ar fi trebuit să fie progresul posibil şi care este cel atins? Unde şi spre ce ne îndreptăm progresând? De la ce am pornit şi unde vom ajunge?La baza avansării ştiinţei stă incontestabil inteligenţa omului, care nu s-a limitat la satisfacerea necesităţilor biologice, şi-a dorit mai mult şi a obţinut. A găsit însă OMUL cheia deplinei sale realizări? Se pare că da, poate că nu.Cu certitudine, mobilul dezvoltării intelectuale umane a fost iniţial motivaţia, mai întâi, a supravieţuirii. Aceasta l-a împins la activităţi cât mai complexe, care au implicat un schimb energetic substanţial şi informaţional dintre organism şi mediu, a generat schimbări fiziologice, psihologice şi sociale. Se poate afirma, la modul cel mai general, că motivaţia reprezintă forţa motrică a dezvoltării umane şi a progresului social. Pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei.Cum putem folosi noi, cadrele didactice, motivaţia pentru a obţine rezultate şcolare cât mai înalte?Trebuie amintit faptul că randamentul şcolar reprezintă rezultatul unor procese intelectuale măsurabile din anumite perspective în care sunt implicate atât personalitatea celui asupra căruia se produce actul instruirii, cât şi a celui care dirijează / îndrumă acest act.În şcoală putem descoperi un mare număr de motive generale sau speciale, care provoacă activitatea sau inactivitatea, randamentului ridicat sau scăzut al elevilor.Asemenea motive sunt:- curiozitatea şi dorinţa de a înţelege faptele şi fenomenele din jur;- satisfacţia produsă de activităţile constructive, pe care le oferă şcoala;- urmărirea cunoştinţelor care satisfac interesele şi care dezvoltă perceperile;- însuşirea sistematică a unor cunoştinţe şi deprinderi care urmăresc scopuriîndepărtate(de pildă elemente de electronică, automatică utile lor în anii viitori);- sentimentul plăcut al progresului, al creşterii degajată din îmbunătăţirea continuă a performanţelor şcolare;- câştigarea afecţiunii şi aprecierii învăţătorului a colegilor-care întăreştesentimentul apartenenţei la un colectiv;- dorinţa de a fi lăudat de cei din jur pentru rezultatele obţinute;- dorinţa de a ocupa un loc de frunte în competiţie;- dorinţa de cooperare, de afirmare prin acţiuni de grup;- dorinţa de a se simţi în siguranţă morală, de a evita nesiguranţa, pedepsele etc.Cel mai important mijloc de formare a intereselor de cunoaştere pentru diferite domenii de activitate îl constituie procesul de învăţământ, completat cu activităţile extraşcolare. Acestea, dacă sunt bine organizate trezesc interesul elevilor spre anumite domenii de activitate, ajutându-i în acelaşi timp să-şi

1

dezvolte aptitudinile de care dispune. Lecţiile desfăşurate la întâmplare, fără conţinut şi motivaţie, cunoaşterea superficială a unor domenii de activitate, nu trezesc elevilor interese de cunoaştere. Dar lecţiile bine pregătite, documentate, îmbinate activităţile extracurriculare, bazate pe metode noi, moderne (problematizarea, mozaicul, brainstormingul, ciorchinele, etc.) care activizează elevii, stimulează curiozitatea, dorinţa de a căuta, cerceta, şi descoperi adevăruri ştiinţifice. Astfel, se dezvoltă motivaţia cognitivă, se oferă elevilor posibilitatea formării deprinderilor de a observa şi căuta esenţialul, de a formula judecăţi de valoare, manifestând o atitudine emoţională şi personală.Elevii manifestă preferinţe selective faţă de anumite obiecte sau situaţii din mediul înconjurător. Această orientare activă, persistentă şi selectivă către un obiect preferat sau căutat, ce dinamizează şi direcţionează comportamentul uman, poartă numele de motivaţie.Ea este în acelaşi timp o sursă de energie şi de direcţie(orientare), constând într-un ansamblu de trebuinţe şi tendinţe. Studierea factorilor motivaţionali de către unii cercetători (Nutin T. Bogdan) a dus la clasificarea trebuinţelor în:-trebuinţe biologice (nevoia de hrană, apă, odihnă, de orientare, de apărare şiafecţiune, etc.).-trebuinţe învăţate (nevoia de manipulare a obiectelor, de de percepţie şi deexplorare a mediului înconjurător, de protecţie în faţa pericolelor, trebuinţa de bani,etc.)-motive sociale rezultate din interacţiunea individului cu mediul socio – cultural (decomunicare, de formare a personalităţii, de autodepăşire, etc.).O clasificare interesantă a varietăţii trebuinţelor care stau la baza activităţii umane este cea realizată de psihologul american Abraham Maslow. Modelul ierarhic al trebuinţelor umane, dispus sub forma unei piramide, cuprinde următoarele categorii de trebiunţe:

2

Da

că trebuinţa este o stare a organismului, o sursă primară a acţiunii, după Al. Roşca, motivaţia este o stare a sistemului nervos central, rezultând fie din prima, în mod direct, sau prin intermediul unor stimuli interni sau externi, faţă de care organismul este sensibilizat şi receptiv.Performanţa şcolară se ridică atunci când este puternic motivată şi când este puternic susţinută de o recompensă. Multiplele forme de recompensă care se practică în şcoală(note, laude, distincţii, premii,

T

Auto- realizare

Trebuinte estetice

Trebuinte de cunoastere: nevoia de a sti, intelege, exp.

Trebuinte legate de apreciere si stima: nevoia de a realiza, a fi competent

Trebuinte legate de apartenenta si dragoste: nevoi sociale de a fi acceptat etc

Trebuinte de securitate:a fi in siguranta, in afara pericolelor

Trebuinte fiziologice:de hrana, aport hidric

3

etc.) urmăresc acest scop de întărire, deci de a forma motive puternice pentru a se însuşi mai bine, mai repede materialul.Cu cât întărirea este mai puternică (fie că întărirea este pozitivă – recompensă, sau negativă – pedeapsă) cu atât creşte şi randamentul, cresc performanţele. Dacă descreşte recompensa, sau se întrerupe aplicarea ei, ca şi suprimarea inevitabil apare scăderea randamentului. Cunoaşterea acestui fapt este de o importanţă deosebită pentru cadrele didactice, deoarece ea ne indică necesitatea unei dozări atente a recompenselor.Nu trebuie să uităm însă că nimeni nu ne poate oferi reţete pentru performanţă, deoarece în faţa cadrului didactic se află elevi care au personalităţi diferite, ceea ce creează situaţii de abordare a educaţiei adaptate fiecăruia.Nu degeaba i se spune învăţătorului că e un al doilea părinte! Tocmai din această perspectivă el trebuie să-şi împartă sufletul şi atenţia către toţi elevii săi. Psihologul american E. B. Hurlock a demonstrat, pe baza unui experiment, că motivaţia pozitivă este mai eficientă decât cea negativă. Cea dintâi se asociază cu stări afective pozitive, tonifiante, în timp ce utilizarea mustrărilor scade motivaţia pe măsură ce este utilizată continuu şi induce stări afective negative, de respingere. Trebuie deci, să căutăm, să ne modelăm comportamentul în favoarea celui pozitiv, constructiv, blând, fără a uita însă că excesul deblândeţe poate să scadă motivaţia şi diminuează progresele.Adesea ne confruntăm cu situaţii în care motivaţia pentru învăţătură scade simţitor şi iese în evidenţă criza prin care trec elevii lipsiţi de suport energetic mobilizator. Dacă un astfel de elev a rezolvat chiar şi un exerciţiu simplu, lăudându-l, am constatat că el a dorit să mai rezolve alte exerciţii. Acest exemplu reprezintă un pas mic către motivaţia intrinsecă, ce devine prin exerciţiu un mobil intern, cu rol să-l stimuleze permanent pe copil de a depune eforturi mai mari, fie şi pentru motivul de a-i arăta învăţătorului că poate şi el să se ridice la un stadiu mai înalt. Impulsionaţi de motivaţia extrinsecă, prin exerciţii continue, în urma proceselor psihice cognitive, precum şi prin activităţi reglatorii, copiii interiorizează necesitatea actului educaţional ca pe ceva firesc, fără de care nu vor parcurge o etapă necesară din viaţa lor. Ei ştiu că dacă nu învaţă nu vor obţine în plan imediat un obiect sau o recompensă promisă, iar în plan îndepărtat nu vor beneficia de profesii care să-i satisfacă din punct de vedere social.În prima parte a şcolarităţii, părinţii şi cadrele didactice se ajută foarte mult în obţinerea rezultatelor foarte bune la învăţătură de nevoia copilului de a-şi satisface dorinţele cât mai repede posibil. O jucărie frumoasă, o bicicletă sau un joc electronic, un calculator, reprezintă un ţel pe care elevul îl atinge dacă şi-a mulţumit părinţii prin rezultatele şcolare.Un alt stimulent pentru asimilarea cunoştinţelor îşi are originea în dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a descoperi lucruri noi şi cât mai variate. Acest gen de stimulare acţionează din interiorul proceselor cognitive, impulsionând copilul să parcurgă calea, adesea anevoioasă, de la simpla curiozitate la explorare, de la înţelegere spre interes ştiinţific. Oarecum la polul opus motivaţiei cognitive, dar într-o strânsă legătură cu aceasta, se află motivaţia afectivă, determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se raporta la cerinţele societăţii şi de a fi acceptaşi de aceasta.Se ştie faptul că, alături de motivaţia subiectivă, în obţinerea unor performanţe înalte, în atingerea unui ţel, un rol de seamă, adesea determinant, în au factorii de mediu şi ai eredităţii. Dintre factorii de mediu un rol important îl are familia, urmată, fireşte, de mediul social în care îşi desfăşoară activitatea subiectul respectiv. Dintre factorii eredităţii, trebuie amintiţi cei interni, începând cu abilităţile psihofizice de bază, continuând cu cele cognitive superioare(limbajul, memoria, gândirea, imaginaţia) şi terminând cu sistemul de personalitate.Cercetările psihologilor au evidenţiat că în rezolvarea sarcinilor simple, care presupun componente automatizate, pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei, în timp ce în

4

sarcinile complexe, care implică un bogat conţinut creativ, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care acesta din urmă scade.Toată teoria menţionată vine să susţină importanţa motivaţiei în activitatea umană începând cu jocul şi învăţarea şi continuând cu munca şi creaţia.Elevul aşteaptă de la noi un minim de justificări dincolo de motivaţiile extrinseci, care i se impun atât la şcoală, cât şi de familie. Faptul că vine la şcoală ca să fie mai ”deştept” este o explicaţie insuficientă pentru copil. Lui ar trebui să i se explice motivaţiile superioare ale învăţării în planul inserţiei şi reuşitei sociale şi, totodată, să i se ofere modele demne de urmat în acest sens.Succesul şi performanţele obţinute în învăţare sunt dependente de natura şi caracterul motivelor care determină atitudinea elevului faţă de activitate. Mijloacele de aprobare şi dezaprobare devin stimulente ale învăţării în anumite limite şi cu creşterea anumitor condiţii, care trebuie să fie cunoscute şi valorificate de învăţător în activitatea sa.Prezenţa, dezvoltarea şi educaţia intereselor copilului contribuie la obţinerea unor rezultate valoroase în procesul învăţării.

Activitate: I. Credeţi că există oameni care acţionează fără o motivaţie? Argumentaţi-vă punctele de

vedere, formând două grupe: grupa celor care susţin că nu şi grupa celor care susţin că da. II. Alcătuiţi o listă cu motivele care vă determină să învăţaţi la diferite discipline. Grupaţi aceste

motive în extrinseci şi intrinseci.

5