Relaṭia Ghiṭă-Lică

Opera literară ,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicată in 1881 in volumul ,,Novele din popor” ṣi, alături de ,,Pădureanca”, ,,Scormon”, ,,Comoara”, ,,Gura satului, realizează o perspectivă monografică asupra vieṭii transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX lea. Analizand caracterul realist al operei, Titu Maiorescu afirma că autorul ,,s-a insipirat din viaṭa poporului român si ne-a infaṭiṣat ceea ce este, ceea ce gândeṣte, ceea ce simte ṭăranul in partea cea mai aleasă a firii sale etnice” iar Mihai Eminescu considera că personajele lui Slavici “nu numai că seamănă in exterior cu ṭăranul român, in port ṣi in vorbă, ci mai ales cu fondul lui sufletesc, gândesc ṣi simt ca el”.

Tema o constituie consecinṭele nefaste pe care aviditatea de bani le are asupra fiinṭei, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile morale. Tema porneṣte de la concepṭia autorului conform căreia ,,goana după bani zdruncină tihna sufletească si amărăṣte viaṭa omului ṣi, în cele din urmă, duce la pierzanie.” Problematica nuvelei se dezvoltă pe trei direcṭii: Socială - întrucât Ghiṭă doreṣte sa-ṣi depaṣească statutul de cizmar-, morala - la nivel spiritual se ilustrează procesul dezumanizării lui Ghiṭă sub influenṭa malefică a banului - ṣi psihologică - ce prezintă scindările permanente ale lui Ghiṭă, sfâṣiat lăuntric între dorinṭa de a rămâne onest ṣi aceea de a se imbogăṭi pe căi necinstite- .

Titlul ,element paratextual ce indentifică o creaṭie, se constituie în motiv anticipativ cu funcṭie simbolică întrucât avertizează lectorul asupra universului înfăṭiṣat. Titlul e construit pe o antifrază(in operă se utilizează un sens contrar celui initial), este pe jumătate onomatext prin prezentarea reperului spaṭial-moara-iar pe jumătate aṣteptare frustrată întrucat norocul se dovedeṣte a fi ghinion, căci moara macină sufletele celor care o locuiesc, ducând, în cele din urmă, la sfâṣierea lăuntrica ṣi la moartea lui Ghiṭă ṣi a Anei.

În orice nuvelă, accentul nu cade pe firul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Acest lucru este vizibil şi în nuvela realist-psihologică ,,Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici. Realismul nuvelei este susţinut, astfel, de amprenta pe care şi-o pune mediul social asupra comportamentului şi caracterului uman, dar şi de veridicitatea relaţiilor dintre personaje. În acest mod, iau naştere conflicte puternice cu manifest exterior sau interior. Relaţia dintre Ghiţă, protagonistul nuvelei, şi Lică, antagonistul, întruchipare a maleficului, stă la baza conflictului exterior al nuvelei. Aceştia se află în opoziţie deoarece provin din două lumi complet diferite. Ghiţă provine dintr-o lume condusă de legile buneicuviinţe, ale cinstei, în care oamenii trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Asfel, personajul principal este „o ființă de hârtie” imaginară, individuală, reală și rotundă, dinamică, întrucât evoluează pe parcursul firului narativ. Totodată, raportând la caracterul moral, protagonistul este atât pozitiv, cât și negativ, intrucât el dorește să își depășească condiția. Lică Sămădăul, pe de altă parte, trăieşte într-o lume guvernată de legi proprii, nescrise, altele decât cele ale statului, o lume a hoţilor protejaţi, fiind un personaj negativ, individual, real, imaginar, însă static, plat, deoarece stagnează în condiția sa inițială; este un simbol al degradării morale.

Ghiță este personaj principal, realist, tridimensional, întrucât suferă o serie de transformări pe parcursul operei. Drama lui Ghiță se dezvăluie treptat, prin faptele și gândurile lui și prin opiniile celorlalte personaje. Produs al societății în care trăiește, nu din lăcomie dorește să se mute cu familia într-un ținut primejdios, ci pentru că nu mai întrezărește nicio posibilitate de a scăpa de sărăcie. Caracterizarea directă, realizată de către narator, „om harnic și sârguitor“, relevă ipostaza inițială a personajului, de om cinstit, devotat familiei sale, care-și dorește liniște, armonie familială. Apariția sa în pusta colcăitoare de fermenți umani stranii, „locul îi părea străin și pustiicios“, este receptată ca o revelație a prestației și a prestanței imaculate, figura sa impunând încredere și o perspectivă benefică. Inițial, câștigul de la Moara cu noroc este dat de Dumnezeu, obținut prin căi cinstite: „Patru zile pe săptămână (cârciuma) era mereu plină, și toți se opreau la cârciuma lui Ghiță, și toți luau câte ceva, și toți plăteau cinstit“.

Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacții, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conștiinței personajului. Traseul dezumanizării lui Ghiță este zugrăvit în tușe realiste: acesta parcurge drumul de la cizmarul mulțumit și liniștit în modestia condiției sale, până la cârciumarul hapsân, corupt, lipsit de umanitate, dominat de puterea banului.

Personaj plat, realist, prin excelență tipic, cel mai puternic din operă care nu se lasă dominat, ci-i domină pe ceilalți, „geniu al răului“ (I. Dodu Bălan), om aspru și neîndurat, Lică „umblă mereu călare, de la turmă la turmă, știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lumea și știe să afle urechea grăsunelui pripășit chiar și din oala cu varză“ (Pompiliu Marcea). Evoluția lui Lică este liniară, fără a evidenția trăiri sufletești adânci, naratorul urmărindu-l în mișcarea exterioară și aproape deloc în planul psihic.

Aflat în antiteză cu Ghiță, care este privit în permanență din interior, amănunțit până la dezmembrare prin conflictele interioare și căruia naratorul nu-i descrie aparența fizică, Lică este și rămâne multă vreme o simplă suprafață, cu trăsături nete și contururi categorice, fiind caracterizat în mod direct, de către narator, portretul fizic amănunțit prin tehnica detaliului plasticizant având scopul de a releva trăsăturile morale ale personajului: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur“. Astfel, vârsta personajului sugerează multiplele experiențe existențiale prin care a trecut, acestea determinând maturizarea, ochii mici simbolizează viclenia, abilitatea de a-i manipula pe cei din jurul său, anticipându-se influența nefastă ce o va avea asupra lui Ghiță. De asemenea, trupul „uscățiv“ și sprâncenele împreunate evidențiază spiritul malefic al personajului, firea pătimașă ce nu ține cont de nimeni în realizarea scopurilor propuse, iar vanitatea, orgoliul excesiv sunt ilustrate de cămașa albă.

În primul rând, întâlnirea dintre cei doi la Moara cu noroc este o scenă-cheie care ilustrează declanşarea inevitabilă a conflictului. Ghiṭă, odată cizmar, primeṣte ca loc de muncă postul de cârciumar la Moara cu Noroc. La început, soarta îi surâdea, caṣtiga bine, cunoaṣtea oameni noi, care il respectau, însa, norocul i se schimbă, odată cu apariṭia lui Lică, care este caracterizat direct ca fiind „un om ca de treizeci ṣi ṣase de ani, înalt, uscăṭiv ṣi supt la faṭă, cu

mustaṭa lungă, cu ochii mici si verzi si cu sprâncenele dese si împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă camaṣă subṭire, albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint ṣi bici de carmajin, cu codoristea de os împodobit cu flori tăiate ṣi cu ghintulete de aur”. Prin acest portret demonstrativ, realizat, prin tehnica detaliului cu funcṭie simbolică, de autor la începutul operei, antagonistul este caracterizat și indirect ca fiind un om cu o experientă existenṭială amplă, impunător, aspru, un spirit malefic, duplicitar, orgolios, ambiṭios excesiv prin dorinṭa de a-si depăṣi condiṭia socială umilă. Astfel, se anticipează influenṭa nefastă pe care o va avea asupra celorlalte personaje, cu precădere asupra lui Ghiṭă. Cel din urmă, este caracterizat direct ca fiind „ un om harnic ṣi sârguitor , era mereu așezat și pus pe gânduri , se bucura când o vedea pe dânsa veselă”, dar care mai apoi „se făcuse de tot ursuz , se aprindea pentru orice lucru de nimic nu mai zâmbea ca înainte , ci râdea cu hohot încât iți venea să te sperii de el”.

Confruntarea dintre ei este ca un tensionat joc de șah, în care partenerii mută alternativ câte o piesă, încercând fiecare să pătrundă prin apărarea adversarului. Lică este cel care obține primul succes surprinzându-l pe Ghiță prin sosirea lui neașteptată . Se încrede însă prea repede în superioritatea sa și este descumpănit când cârciumarul nu i se supune. Dar Sămădăul i-a descoperit slăbiciunea și îi ia bani, știind că Ghiță nu i se va opune de frică să nu îi piardă. Intuiția se dovedește justă: „Îi era parcă-i seacă sângele din vene, când îl vedea pe Lică la bani ce-și adunase para cu para, dar acum era legat și trebuia să se stăpânească”. Orgoliul rănit îl va transforma pe Ghiță într-un dușman neîmpăcat. Batjocura lui Lică îl face să-și piardă stăpânirea de sine vădindu-și forța fizică, dar Lică este mai tare prin oamenii care-l însoțesc. Cârciumarul marchează un punct important, dezvăluindu-și stratagema de a-și fi trimis sluga în sat spre a face cunoscută prezența lui Lică la Moara cu Noroc. Această manevră, a cărei idee o avuse de fapt Ana, îl face pe Sămădău circumspect și îl silește să ajungă la înțelegere cu Ghiță. Complicitatea întemeiată astfel pe neîncredere și dorință de răzbunare ascunde un conflict latent, care va izbucni în final devastator. Firea lui Ghiță favorizează persistența mocnită a conflictului, întârzierea manifestării lui.

Energetic, întreprinzător, cârciumarul este totuși indecis în împrejurări importante, neputându-se hotărî dacă să plece de la Moara cu Noroc deși îl torturează amenințarea confuză generată de apropierea lui Lică. S-ar dori fără familie, întrucât grija pentru ea îi reduce libertatea de acțiune. Își va amâna mereu plecarea, deoarece nu poate să se împace cu gândul de a renunța la câștig, dar și de teama răzbunării lui Lică, motiv pentru care depune la proces mărturie mincinoasă. În lupta tensionată dintre personajele nuvelei, fiecare caută „slăbiciunea” celuilalt spre a-l domina prin ea. În timp ce Lică nu dă dovadă de puncte slabe, Ghiță are două slăbiciuni, a căror bătălie va fi pierdută, sfâșiind personajul pe interior. Bătrâna observă una dintre ele, pe care o prezintă însă ca benefică, dorind să o încurajeze pe Ana: „Ghiță e om harnic si sârguitor și așa se gândește mereu ca om harnic să adune ceva pentru casa lui. Are și el, ca tot omul o slăbiciune: îi râde inima când își vede sporul. E bună slăbiciunea asta și nu trebuie sa te mâhnești pentru ea (...)”. Lică îi observă alta, pe care o consideră capitală și de care se hotărăște să îl lecuiască, slăbiciunea „de femei, Ba chiar mai rea decât aceasta, de o singură femeie.” Sămădăul se înșală însă, și această eroare de apreciere va genera lanțul evenimentelor îndreptate spre deznodământul tragic. În acest sens, George Călinescu afirma că: „Sămădăul Lică este un hoṭ ṣi un ucigaṣ, acoperit de persoane tari,

interesate să aibă un om cu experienṭă. Cârciumarul Ghiṭă se aṣază în drumul porcarilor, unde se caṣtigă bani mulṭi ṣi se pune la mijloc, între ordinea juridică a satului  si legislaṭia mutuală a hoṭilor. Drama lui complexă este analizată magistral.”. Astfel se susține caracterul dual al ființei de hârtie, care începe lent să își piardă statutul uman, devenind un prădător, ghidat de instinctul avuției.

Pătrunderea lui Lică în viaţa lui Ghiţă declanşează o dramă psihologică ce va duce încet, dar sigur la degradarea morală a celui din urmă. Ghiţă ar dori să rămână la moară trei ani “mă pun pe picioare, încât să pot să lucrez cu zece calfe şi să le dau altora de cârpit”, dar uneori parcă presimte pericolul, mai ales atunci când Lică încearcă să-l subordoneze. Totuşi, el crede că poate găsi o soluţie “aceşti trei ani atârnau de Lică. Dacă se punea bine cu dânsul, putea să-i mearga de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici”. O secvenṭă semnificativă în acest sens este cea în care Ghiță se impune fizic în fața lui Lică: ,,El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă braṭele, îl ṭinu strâns înaintea sa ṣi grăi cu glasul înăbuṣit: (…)”, semn că deṣi Ghiță era conṣtient că pentru a-ṣi putea apăra familia ṣi pentru a obṭine ceea ce vrea trebuia sa fie supus, acesta nu suporta sa fie batjocorit: ,,Să nu crezi că te prinde să mă iei in bătaie de joc.”.

În al doilea rând, în ciuda faptului că este un om al fărădelegilor, criminal înrăit, marturisindu-i faptele lui Ghiţă, Lică Sămădăul îşi dă seama că Ghiţă are un caracter puternic, dar fiind un bun cunoscător de oameni, îi simte în acelaşi timp slăbiciunea: patima câştigului de bani. Dorindu-l subordonat, oricând la ordinele sale, Lică îl implică pe cârciumar în fărădelegile sale - jefuirea arendaşului, uciderea femeii şi a copilului - , oferindu-i bani şi încercând să distrugă legătura sufletească dintre el şi soţia sa. De altfel, Ghiţă se înstrăinează de familie şi de Ana, de teamă ca ea să nu îi descopere implicarea în afacerile murdare şi astfel “liniştea colibei” se distruge, banuielile afectând relaţiile celor doi soţi. Sămădăul se apropie de Ana, înfăţisându-se într-o lumină favorabilă, grijuliu cu copiii ei. Ana, însă, îşi iubeşte soţul, chiar dacă acesta îi spune la un moment dat că îi stă în cale. Lică are în el o inteligenţă malefică, de aceea jocul dublu al lui Ghiţă, de a trata cu Lică şi de a face marturisiri lui Pintea, eşuează.

Pe de altă parte, Ghiţă e dezumanizat nu doar de patima înavuţirii, ci şi de lipsa de sinceritate. El este nesincer la procesul lui Lică de la Oradea, nesincer cu Pintea şi cu Ana. Încercarea de a-l inşela pe Lică, reţinând o parte din banii schimbaţi îi este fatală. Om lipsit de scrupule, acesta distruge fărâma de umanitate din Ghiţă, dragostea pentru Ana, determinând-o pe aceasta să i se dăruiască, atunci când e lăsată de Paşti la mila poftelor sale. Această dramă finală e declanşată tocmai de dragostea Anei, care nu dorise să îl lase pe soţul ei singur de Paşti. Ajuns la capătul puterilor ṣi din prea multă dragoste pentru aceasta, protagonistul ia decizia de a o ucide pentru a o scăpa de povara ce ar urma după moartea lui: soṭia îl înṣelase cu Lică ṣi Ghiță nu dorea ca ea să rămână pe mâna antagonistului după moartea sa. Odată găsind soluția la acea problem, protagonistul ezita, semn că deṣi acesta devenise un monstru, se reîntoarce la condiṭia iniṭiala pentru câteva momente ,,dar mai trecu mult timp la mijloc până ce el intra. Scena uciderii Anei ,,Ea ṭipa dezmierdată, îi muṣcă mâna ṣi iṣi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soṭul ei.” continua la fel de tragic în momentul în care Lică intră în casă peste ei ṣi îi comandă lui Răuṭ sa îl împuṣte pe Ghiță. Lică

incendiază cârciuma de la Moara cu noroc, după care îşi zdrobeşte capul într-un copac pentru a nu cădea viu în mâinile jandarmului Pintea. Astfel, moartea eroilor este simbolică, are valoarea unei sentințe morale, întrucât personajele sfârșesc tragic, moartea lui Ghiţă este corecţia pe care destinul i-o aplică pentru nerespectarea principiului cumpătării enunţat în debutul nuvelei, prin cuvintele bătrânei. Lică, însă își hotărăște singur destinul, gestul său final, de a se sinucide, înfățișând orgoliul, intransigența, capacitatea de distrugere și autodistrugere, gest al demnității în fața morții. Astfel, Tudor Vianu afirma că “Ceea ce pare nou ṣi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza psihologică pe care Slavici o practică intr-un limbaj abstract, povestitorul vede oamenii lui dinlăuntru, în sentimentele sau in crizele lor morale.”

„Există, în Moara cu noroc, un moment remarcabil prin pătrunderea cu care prozatorul investighează lumea interioară a eroilor, dezvăluindu-ne, cu mare forță persuasivă, pe de o parte, cinismul satanic al lui Lică și în același timp experiența de viață a eroului care citește în sufletul lui Ghiță, bolnav de dorința îmbogățirii, și pe de altă parte, nehotărârea dramatică a lui Ghiță, care își apără spectaculos dreptul la omenie, dar cedează tacit strălucirii delirante a aurului“ (Pompiliu Marcea).

Realizând „pictura omului sufletesc și a conflictelor lui“ (T. Vianu), Slavici a arătat, prin analiza psihologică, „ce proporții de infern iau uneori patimile, ce furtuni cotropitoare se ascund în sufletul omenesc“ (G. Călinescu), fiind primul prozator român care a relevat că acesta este „un adevărat univers“, în care oamenii sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganți, cu părți bune și părți rele, așa cum trebuie să fie o lume comună.

În concluzie, în construirea operei, Slavici porneṣte de la premisa că fiinṭa umană trebuie să-ṣi păstreze, indiferent de circumstanṭe, virtuṭile morale, în slujba cărora să-ṣi pună existenṭa si destinul. De aceea, purtător al vinei morale, Ghiṭă este ucis de propria-ṣi mână, acumulând o tensiune interioară de-a lungul cârdăṣiei cu Lică, care mai apoi este exteriorizată odată cu sângele vărsat de Ana, sub tăiṣul ascuṭit al dragostei, ṣi glontele menit să-i aducă pacea interioară. Din acest punct de vedere, nuvela psihologică capătă valoare moralizatoare, satirizând viaṭa ṭăranului roman ambițios, care dorește să își depășească condiția socială, despre ,,lumea satelor, care la noi a gasit in Slavici unul dintre cei dintâi cronicari fideli si realiṣti” după cum afirma Alexandru Philippide.