3

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA

Relații bancare

Suport de curs pentru studenţi

Lect.Dr. Sabău Marius Mircea

2021

4

5

CUPRINS

Capitolul 1 Pagina

MONEDA ȘI CREDITUL 9

1.1 Motivația studierii mecanismelor monetar-bancare 9

1.2 Moneda-definire, rol, funcțiiforme și clasificări 12

1.3 Funcțiile monedei 15

1.4 Formele monedei 20

1.5 Clasificarea monedelor 27

1.6 Indici ai masei monetare 29

1.7 Indici și indicatori ai inflației 33

1.8 Unitatea monetară 47

Capitolul 2

PRINCIPALELE ORGANISME FINANCIARE

INTERNAȚIONALE

52

2.1 Cadrul organizatoric actual 52

2.2 Fondul monetar internațional 53

2.3 Banca Mondială 58

2.4 Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare 59

2.5 Crearea și funcționarea sistemului monetar european 60

2.6 Moneda Euro. Avantaje și inconveniente 67

Capitolul 3

INSTITUȚIILE DE CREDIT 71

3.1 Rolul băncii 76

3.2 Contul bancar. Deschidere și operare ȋn cont 77

3.2 Tipuri de conturi 79

6

Capitolul 4

CREDITUL 81

4.1 Conținutul, caracteristicile și funcțiile creditului 81

4.2 Conceptul de dobândă 82

4.3 Calculul dobânzii 87

4.4 Prezentare DAE 100

4.5 Formele creditului 105

4.6 Forme special de creditare 112

Capitolul 5

INSTRUMENTE DE CREDIT ȘI DE PLATĂ 120

5.1 Ordinul de plată 120

5.2 Coduri bancare 130

5.3 Cambia, instrument de credit și plată. 134

5.4 Biletul la ordin 148

5.5 Acțiuni juridice pentru recuperarea cambiei 151

5.6 Cecul 155

5.7 Cardurile 163

Capitolul 6

MODALITĂȚI DE PLATĂ 167

6.1 Acreditivul 167

6.2 Incasso-ul documentar 170

6.3 Scrisoarea de garanție bancară 173

6.4 Modalități de plată prin mandat 174

7

Capitolul 7

RISCUL DE CREDIT 175

7.1 Analiza dosarului de credit pentru societățile

comerciale

175

7.2 Sursele de informații necesare analizei de credit 176

7.3 Analiza bilanțului societății comerciale 177

7.4 Elemente de analiză financiară 179

7.5 Analiza contului de profit și pierderi 181

7.6 Dosarul de credit 182

7.7 Determinarea performanței financiare de către

instituțiile de credit

184

7.8 Casieria bancară 194

Capitolul 8

PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA 209

8.1 Credite agricole 209

8.2 Credite pentru proiecte de dezvoltare rurală 216

8.3 Fonduri de garantare a creditelor 217

Capitolul 9

COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL

FONDURILOR EUROPENE

220

Capitolul 10

BANCA ELECTRONICĂ. MODALITĂȚI DE

PLATĂ MODERNE

224

BIBLIOGRAFIE 233

8

9

Capitolul 1: MONEDA ȘI CREDITUL

1.1 MOTIVAŢIA STUDIERII MECANISMELOR MONETAR-

BANCARE

Actualmente este atât de evident, încât nu mai trebuie demonstrat că, un

om bine informat va avea succes şi va şti să prevină o serie de riscuri băneşti la

care este expus în activitatea economică ce o desfăşoară.

„Astăzi informaţia este o problemă fundamentală, aşa cum, mai înainte, era

descoperirea”.1

Sub denumirea de monedă şi credit apare o bogăţie de idei, teorii,

informaţii şi multe dezbateri controversate. . O serie de preocupaţii se centrează

asupra intervenţiei monedei şi creditului, cu scopul de a ameliora sau corecta cele

patru mari dezechilibre:

- Inflaţia (devalorizarea monedei naţionale)

- Şomajul ( numărul persoanelor care caută şi nu găsesc un loc de muncă)

- deficitul bugetar ( cheltuielile mai mari decat veniturile)

- deficitul balanţei de plăţi (cheltuielile nu sunt neaparat mai mari decat

veniturile dar nu sunt corelate)

Aceste probleme sunt prezente cu diferite grade de intensitate în aproape

toate ţările şi sunt generate de politica monetară şi politica de creditare ce este

practicată.

În decursul timpului, rolul monedei şi a creditului a fost dezvoltat, la fel şi

funcţiile şi formele lor, încercându-se o raportare la condiţiile şi cerinţele

vremurilor respective.

1 Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-Napoca, 1981,

p.11, vol.1

10

În prezent, nu există o legătură prea strânsă şi nici chiar logică între

semnificaţia acestor cuvinte şi etimologia lor, care se apreciază a fi de origine

latină, după cum urmează:

▪ moneda înseamnă aceea care avertizează

▪ credito semnifică a avea încredere.

Primele ateliere de batere a banilor din metale preţioase erau în Templul

zeiţei Junon Monetu.

Legătura între monedă şi credit a fost studiată de mult timp şi de mulţi

oameni. S-au formulat o varietate de aprecieri, care însă nu s-au îndreptat doar spre

o unică concluzie, nici în trecut, nici în prezent.

Relaţia dintre monedă şi credit este exprimată prin constatarea că, cu cât

sistemul de credit este mai bine organizat într-o ţară, cu atât se recurge mai puţin

la moneda efectivă. Acordarea creditelor este legată de monedă prin implicarea

timpului, în sensul că, între data acordării creditului şi restituirea lui, moneda se

poate deprecia sau uneori poate să-şi mărească valoarea. Valoarea este o noţiune

dezbătută de filozofie, economie, sociologie, drept şi alte ştiinţe şi discipline

didactice pentru a înţelege şi a explica o serie de realităţi ale lumii în care trăim.

Valoarea ca motivaţie a acţiunilor umane a generat multe concepte, teorii şi

doctrine, între care cele vizând activitatea economică sunt deosebit de interesante,

pentru că, dezbat relaţia valorii cu moneda şi a monedei cu creditul. Montesquieu

(1689-1755) aprecia că banul e un semn al valorii şi cui îi lipseşte să-l împrumute

şi că celelalte lucruri se pot împrumuta şi cumpăra, pe când banii – care fac preţul

lucrurilor – se împrumută şi nu se cumpără. E.Condillac (1715-1780) spunea că

pune noţiunea valorii la baza studiilor sale de economie politică, declarând că un

lucru nu are valoare pentru că el costă, ci el costă pentru că are o valoare şi că

schimburile nu se fac între valori egale.

11

Acordarea creditelor pune o problemă monetară importantă privind

valoarea ce trebuie restituită. Practic, debitorul trebuie să restituie ceea ce a primit,

ceea ce e arătat în convenţia de împrumut, inclusiv dobânda la care s-a convenit.

Dobânda este beneficiul realizat de creditor. Nivelul dobânzilor influenţează

valoarea şi volumul creditelor. Dobânzile ridicate reduc volumul creditelor şi

frânează procesul de investiţii. O parte din capitalul-marfă, atras de dobânzile mari,

se va transforma în capital bănesc şi apoi se va fructifica prin acordarea de credite.

Valoarea fiind motivul acţiunilor umane, aprecierea monedei ca

„lubrifiant” al vieţii economice (W.Petty, 1623-1687) ne evidenţiază creditul ca

fiind un fenomen vechi şi cu multe forme. Aceste forme izvorăsc din nevoile pe

care omul le are încă din cele mai îndepărtate vremuri şi care au multiplicat

modalităţile în care oamenii îşi împrumută şi restituie cele de care au nevoie. Ca

formă a relaţiilor de schimb, creditul are în conţinut încrederea, iar mijlocitoarele

încrederii devin băncile. Cum băncile apar tot mai mult ca intermediari între agenţii

excedentari de fonduri şi cei deficitari, ele se manifestă ca intermediari financiari

monetari. Prin urmare, moneda şi creditul se află într-o legătură strânsă, firească

a cărei forme de manifestare este variată prin multiplele aspecte practice şi

teoretice.

Moneda, creditul şi băncile sunt obiecte de reglementare juridică, statală,

după cum practica monetară şi bancară a sublimat uzanţe, multe dintre ele

codificate pe plan internaţional, ca de exemplu: Regulile şi uzanţele uniforme

privind creditele documentare, Regulile uniforme privind cambia şi biletul de

credit etc. Cunoaşterea acestor reglementări şi uzanţe este de importanţă pentru

stăpânirea problemelor monedei şi creditului.2

2 V,Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998, p.12

12

În prezent se constată internaţionalizarea fluxurilor monetare şi financiare

concomitent cu tendinţa integrării monetare în diferite zone de pe glob, dar şi pe

plan general, global.

1.2. MONEDA – DEFINIRE, ROL, FUNCŢII, FORME ŞI

CLASIFICARE

1.2.1. Definirea monedei

Moneda este definită în general, dar şi prin extensie.

a) Definiţie generală – moneda este un instrument etalon legat de plată pentru

facilitarea schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător

general de valori care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului şi

care atunci când este confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi

titlul.

În spiritul acestei definiţii, cecurile, ordinele de plată, conturile creditoare,

obligaţiunile, decontările etc. sunt documente şi operaţiuni de tehnică bancară,

evidenţe contabile, vehicule monetare, dar nu monedă.

Definiţiile care fac deosebirea între bani şi monedă complică înţelegerea

conceptului de monedă. În aceste definiţii, banul este considerat ca „ceva” concret,

iar moneda ca „ceva” abstract, în acelaşi proces de circulaţie a aceloraşi bunuri.

Plăţile fără numerar nu ar suprima „moneda” ca instrument de măsurare a valorii,

dar ar presupune înlăturarea „banului” ca instrument de schimb.

b) Definiţia extensivă – moneda este constituită de ansamblul mijloacelor

de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii,

adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi şi totdeauna pentru

a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Prin

13

active se înţelege dreptul de creanţă, adică dreptul unei părţi de a pretinde alteia

executarea unei obligaţii financiare. Moneda apare deci ca un activ care poate fi

deţinut (posedat, în proprietate), schimbat, împrumutat, conservat.

Această definiţie presupune că, pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea

monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine, încredere a

cărei orizont acoperă o comunitate naţională sau se circumscrie sferei

internaţionale.

1.2.2. Rolul monedei

1) Unii cercetători şi practicieni susţin că moneda a fost şi este un mijloc care duce

spre un imens număr de scopuri, atribuindu-i în principal două roluri:

• de a reprezenta orice valoare

• de a măsura orice valoare.

2) Alţii neagă aceste roluri ale monedei şi-i atribuie numai însuşiri subiective,

definind-o ca o convenţie socială, artificială.

3) O a treia categorie văd în monedă un rol de liant pentru că însăşi moneda se

prezintă în dublă accepţiune: atât ca marfă, cât şi creanţă. Prezentându-se ca marfă

ea are însuşiri intrinseci deosebite şi o existenţă obiectivă. Apărând ca o creanţă

asupra emitentului sau a economiei ea este o expresie a voinţei oamenilor. Deci,

rolul monedei este de liant între marfă şi voinţa indivizilor.

Economia modernă se foloseşte foarte mult de monedă şi îi atribuie un rol

de maximă importanţă pentru că fluxurile monetare „irigă” procesele economice.

Moneda are o poziţie „cheie” în mecanismul de funcţionare al oricărei economii

naţionale şi a celei internaţionale, reflectând şi sintetizând schimbările structurale

din economie. În acelaşi timp, moneda a devenit indispensabilă în raporturile

zilnice şi pe termen dintre oameni, agenţi economici şi economii naţionale.

14

În concluzie, rolul monedei a făcut ca economia să nu poate fi despărţită

de monedă, pentru că ele îşi condiţionează evoluţia şi dezvoltarea. În acest context,

moneda are un dublu rol:

1) de evaluare şi de reglare a schimburilor

2) de instrument de rezervă.

1. În cadrul schimburilor, moneda joacă un rol de etalon de măsură a valorilor,

facilitând calculul economic şi realizând o omogenizare a preţurilor pentru

ansamblul de bunuri şi de servicii prin furnizarea unei unităţi unice de măsură cu

care se poate evalua schimbul. Reglarea schimburilor se face prin monedă.

Exemplul dat de Jean-Pierre Faugère este elocvent în acest sens: „nu mai este vorba

despre a evalua (acel bun valorează 5000 EURO), ci de a schimba (acel bun a fost

schimbat contra sumei de 5000 EURO, sub formă de bancnote, de cecuri etc….).

Moneda sub diferitele forme (vezi pct.D) pe care le poate îmbrăca, serveşte la

reglarea schimbului. Recursul la o monedă permite simplificarea şi înmulţirea

schimburilor pentru că putem vinde fără a cumpăra şi putem cumpăra fără a vinde.

Agenţii economici oferă monedă atunci când cer bunuri şi cer monedă atunci când

oferă bunuri.

2. Rolul de instrument de rezervă – moneda permite disocierea vânzării unui bun

de cumpărarea altuia şi ca urmare constituie o rezervă de valoare pentru că ea este

un pod între prezent şi viitor. Acest rol este legat de stabilitatea monedei şi apare

evident în perioadele de inflaţie „galopantă”. În aceste situaţii, agenţii economici

preferă să recurgă la alte forme de active pentru a se proteja de creşterea preţurilor

(bunuri de consum, bunuri imobiliare, aur obiecte preţioase etc.)

15

1.3. FUNCŢIILE MONEDEI

Există o apreciere generală că moneda îndeplineşte mai multe funcţii,

accentul fiind pus pe una din ele, potrivit epocilor şi şcolilor dominante ale

timpurilor respective.

Cele mai multe păreri converg în a atribui monedei trei funcţii ce se

bazează pe calitatea monedei de a fi convertită (transformată, schimbată) într-

un bun sau serviciu oarecare.

a) moneda – instrument unic al tranzacţiilor,

b) moneda – etalon al valorii,

c) moneda – rezervă a valorii

Cele trei funcţii pun în evidenţă atributul esenţial al monedei-lichiditatea

prin excelenţă.

a) Moneda – instrument unic al tranzacţiilor. Această funcţie îşi are originea în

specializarea muncii şi în disocierea trocului (flux real contra flux real( în două

operaţiuni:

- vânzare – flux real contra flux monetar. Acest flux permite obţinerea de

monedă, care apoi este utilizată pentru asigurarea celei de a doua operaţiuni:

- cumpărare – flux monetar contra flux real.

Fiecare agent economic apreciază că, existenţa prealabilă a unor încasări

în monedă este condiţia tuturor tranzacţiilor reale. Nivelul acestei încasări este în

raport cu termenul de plată şi capacitatea de a procura această încasare. Această

condiţie este valabilă fie că vrei să intri pe o piaţă, sau vrei consum, sau investiţii,

şi nu depinde de condiţiile echilibrului macroeconomic. Veniturile muncii plătite

de agenţii economici procură salariaţilor moneda. Cumpărările de bunuri de

consum retransferă agenţilor economici o parte din aceste încasări monetare.

Totodată, cumpărările de titluri de către cei care economisesc procură agenţilor

economici activele necesare pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În

16

acest circuit, un rol important îl au băncile pentru că ele creează şi pun la dispoziţie

instrumentele de realizare a acestor tranzacţii.

Moneda s-a adaptat la exigenţele vieţii social-economice menţinându-se ca

intermediar al actelor de vânzare şi cumpărare. Aceste operaţiuni se realizează pe

baza unui preţ, care este expresia monetară a valorii. Valoarea este dată monedei

de puterea ei de cumpărare. Se afirmă că, moneda devine tot mai mult putere de

cumpărare, intrând cu această putere în angrenajul complex şi dinamic al relaţiilor

de schimb, al succesiunii estimărilor individuale, colective şi publice. Moneda

mijloceşte circulaţia mărfurilor. Înainte de a cumpăra mărfuri, trebuie să

cumpărăm monedă. Cine cumpără mărfuri în străinătate, trebuie să-şi procure,

pentru plata lor, moneda ţării respective sau o monedă de cont anumită. Trebuie să

observe ca să nu cumpere cu moneda procurată, pe piaţa străină, o cantitate mai

mică de mărfuri decât ar putea cumpăra cu moneda naţională pe propria piaţă.

Schimburile dintre două ţări se stabilesc deci, în mod normal, prin raportarea între

ele a puterilor de cumpărare, ale monedelor şi ale mărfurilor respective.

Prin urmare moneda funcţionează ca instrument unic al tranzacţiilor.

Dicţionarele (unele) definesc moneda ca totalitatea instrumentelor care permit

efectuarea plăţilor, iar instrumentul de plată este explicat ca fiind înscrisul,

documentul de o formă specială, exprimat într-o anumită monedă, utilizat în

efectuarea operaţiunilor de plăţi prin intermediul băncilor.

b) Moneda- etalon a valorii

Diverse teorii au încercat să explice valoarea monedei, iar altele au

considerat drept inutilă afirmarea că moneda ar avea valoare.

Cu timpul s-a cristalizat şi generalizat utilizarea noţiunilor de valoare reală

şi valoare nominală a monedei. Prin valoare reală se înţelege metalul şi mai ales

puterea ei de cumpărare. Prin semnul şi puterea impusă de stat se

17

înţelege valoarea nominală. Valoarea monedei este de altă natură decât valoarea

unei mărfi. Moneda, afirmă V.Jinga, e o reprezentare anticipată a unui complex

imens de valori concrete nespecificate, un drept, o creanţă legală asupra acestor

valori. Având monedă, noi ne satisfacem indirect, în mod specific infinite utilităţi.

„Atunci când moneda lipseşte, valoarea ei se afirmă şi mai puternic; dacă

n-ar avea o valoare-specifică, dar nu totdeauna intrinsecă ar putea moneda să se

facă aşa de mult dorită?

Într-o economie modernă, cu pieţe deschise, în care schimburile sunt

foarte frecvente şi generalizate, se fac continuu comparaţii ale valorii. Pentru a

decide corect şi raţional trebuie cunoscute raporturile în care fiecare marfă se

schimbă pe alte mărfuri, proces ce este posibil prin utilizarea monedei ca etalon.

Funcţia de etalon al valorii a fost iniţial îndeplinită de bunuri obişnuite,

apoi de metale preţioase de valute, pentru ca sa funcţioneze un nou tip de etalon şi

anume cel bazat pe puterea de cumpărare. Puterea de cumpărare reprezintă o

modalitate de exprimare a cantităţilor de mărfuri şi servicii, posibile a fi

achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o unitate monetară.

Valoarea esenţială a monedei rezide în puterea ei de cumpărare şi de

efectuare de plăţi. Moneda reprezintă un cumul de utilităţi indirecte posibile.

Moneda fiind un raport social şi valoric ea este purtătoarea unei investituri legale.

Utilizarea ei permite determinarea unei scări generale a preţurilor, adică a

raporturilor de schimb comparabile, printr-o măsură comună.

În schimburile dintre ţări, soldurile şi unele plăţi se lichidează cu aur şi

preţurile diferite ale acestui metal au un efect important asupra intensităţii

fluxurilor de mărfuri. Şi în acest caz rămân predominante puterile de cumpărare

ale unităţilor monetare naţionale ale ţărilor care fac schimburi între ele, întrucât

aceste puteri hotărăsc într-un sens sau altul importurile şi exporturile respective.

18

Dar şi aici, deseori, termen de raportare reciprocă rămâne tot aurul. O stabilitate a

puterii de cumpărare a unităţilor monetare avantajează enorm atât relaţiile de

schimb interne cât şi internaţionale. Şi dacă e să se înlesnească relaţiile dintre

naţiuni, ar trebui ca parităţile schimburilor să se aşeze pe baza parităţii puterilor de

cumpărare (V.Jinga). În sens larg, prin paritate se înţelege rata de schimb.

b) Moneda, intrument de rezervă a valorii

Moneda are funcţia de cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor

pe termen scurt pentru că, moneda este un activ fără riscuri.

Patrimoniul oricărui agent economic se compune din următoarele grupe

de active:

- active lichide (moneda / banii);

- active cvasimonetare (depozite la termen);

- active financiare (acţiuni, obligaţiuni ş.a.);

- active reale (bunuri imobiliare ş.a.).

În raport cu celelalte active, moneda are superioritate prin lichiditatea ce o

are şi care îi generează funcţia de rezervă a puterii de cumpărare, instrument de

tezaurizare şi instrument permanent de rezervă a valorii. Lichiditatea unui activ

depinde de două lucruri:

a) cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;

b) costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei.

Literatura susţine că, moneda, în sens restrâns, la unul din capetele scării

lichidităţii are o lichiditate perfectă. Către celălalt capăt al scării lichidităţii există

active care necesită costuri mai mari sau mai mici pentru a fi transformate în

lichiditate. Lichiditatea este deci o noţiune complexă, deoarece componentele sale

pot furniza mesaje diferite, aspect care ne determină să-i consacrăm un paragraf

distinct.

19

Diferenţierea nuanţelor privind lichiditatea unui bun se poate observa

din enunţul următorului exemplu: presupunem că:

- activul A se vinde cu uşurinţă, dar implică cheltuieli substanţiale de

tranzacţie;

- activul B necesită mult timp de vânzare, dar nu implică cheltuieli de

tranzacţie;

- activul C poate fi vândut rapid cu cheltuieli reduse de tranzacţie, dar

preţul său este greu de anticipat.

Prin urmare, nuanţele sunt diferite şi este greu de stabilit care dintre cele

trei active A, B şi C este cel mai lichid şi care este mai puţin lichid.

Prin proprietatea de lichiditate, moneda primeşte superioritate în faţa

celorlalte active sau bunuri de rezervă, dar numai pe termen scurt pentru că,

valoarea monedei fluctuează în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. În

consecinţă, dacă se doreşte un activ care să confere putere de cumpărare stabilă,

mai mare asupra bunurilor decât asupra datoriilor, moneda nu reprezintă cu

siguranţă activul ideal.

Constatăm că, orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare şi

că anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât

moneda. În consecinţă, atunci când agenţii economici sau chiar persoanele fizice

acumulează bogăţii sub toate formele, ei acumulează o anumită capacitate de

schimb. Moneda se distinge în cadrul acestor bunuri prin aceea că ea este imediat

disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc. Aplicată unui anumit activ

(creanţe) sau unui portofoliu (ansamblul titlurilor de valoare – acţiuni, obligaţiuni

deţinute), lichiditatea caracterizează gradul de certitudine al deţinătorului de a

obţine în orice moment o sumă de monedă cel puţin egală valorii nominale a

acestora. Activele sunt cu atât mai lichide cu cât sunt mai sigur realizabile, vândute

în termen scurt şi fără pierdere.

20

1.4. FORMELE MONEDEI

Referitor la formele istorice ale monedei, cea mai mare parte a literaturii

de specialitate apreciază că acestea sunt:

a) moneda – marfă

b) moneda – metalică

c) moneda – fiduciară

d) moneda – scripturală

e) moneda – electronică.

Gh.Manolescu3 concentrează foarte bine aceste forme prin evidenţierea

tendinţei de dematerializare a monedei prin metamorfozarea acesteia de la moneda

metalică la cea electronică.

a) Moneda marfă

În perioada de început, funcţia monetară o îndeplineşte o varietate de

mărfuri: vite, peşti uscaţi, blănuri, pietre şlefuite, sare, scoici potrivit specificităţii

timpului şi regiunii geografice. Se menţionează în acest sens: Egiptul – un cap de

vită, Caldeea4 - unitatea de timp, Uruk5 – un spic de orz. V.Jinga susţine că este

greu, chiar imposibil să se fixeze data precisă a apariţiei monedei, dar trebuie să

examinăm trecutul, chiar şi sumar, pentru că, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte

şi totdeauna din trecut desprindem şi o seamă de învăţăminte utile.

Se susţine că, odată cu începutul civilizaţiei lor, oamenii au stabilit

valoarea de schimb a produselor muncii lor, nu în comparaţie cu produsele

3 Gheorghe Manolescu – Moneda şi ipostazele ei – Editura Economică, 1997, pag.10-12 4 Caldeea (Chaldeea), regiune istorică situată în sudul Mesopotamiei, nucleu l regatului

babilonian întemeiat prin nimicirea Imperiului Asirian (sec.7 î.Hr.) 5 Uruk – oraş sumerian (mileniu 4 î.Hr.), În Mesopotamia, pe valea fluviului Eufrat, al cărui

prim rege a fost, după legendă, Ghilgameş (c.2700 î.Hr.). Dovezi ale primei scrieri pictografice.

Azi, Erech (Warka) în Irak.

21

oferite în schimb, ci prin compararea lor cu un produs preferat. Iniţial pentru

efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor, a fost utilizat un bun material, o

marfă aleasă din multe altele, având calităţi adecvate: conservare,divizibilitate,

încredere, valoare de întrebuinţare. Inventarea monedei, spune Paul Bran, este

considerată de istoria economică ca o realizare tot aşa de mare ca şi inventarea

scrisului.

b) Moneda metalică Douăzeci şi cinci de secole, susţine V.Jinga, civilizaţia

mediteraneeană şi occidentală nu au cunoscut alt mijloc de schimb decât

moneda din metal.

Valoarea monedei era definită de greutatea unui metal preţios. Moneda era

acceptată de toată lumea pentru că metalele preţioase cucereau prin frumuseţe,

divizibilitate, raritate şi inalterabilitate. Iniţial „cântărită” şi

„socotită”, moneda metalică a fost apoi confecţionată de puterea ce domina

diferitele teritorii. Această putere, la început religioasă, apoi monarhică, şi-a

rezervat treptat dreptul emiterii semnelor monetare şi definirii etalonului monetar.

Moneda avea un conţinut de metal garantat şi era emisă de suveran (împărat, rege,

prinţ) la care se reîntorcea în parte prin plăţile făcute de datornici prin impozitele

fixate de suveran („Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului”).

Literatura6 susţine că, de-abia când a devenit aurul un metal monetar,

regele Cresus7 a decretat că el valorează de 13,33 ori mai mult decât argintul. Acest

raport nu diferă mult de acela care în secolul al 19-lea era la baza bimetalismului.

6 R.Sédillot în „Le Monde”, Paris din 14 martie 1972, citat la pag.40 de V.Jinga în opera citată 7 Cresus – secolul VI î.Hr., ultimul rege al Lydiei. A supus oraşele greceşti din Asia Minor şi a

devenit legendar prin bogăţia sa, fiind primul care a bătut monedă de aur şi de argint. A fost

învins şi ucis de regele persan Cirus II. Se susţine că autorul prezumat al banilor ca monede

metalice de aur şi argint ar fi fost regele Lydiei, Gyges sau Phidon, regele din Argos care a

prezidat Jocurile Olimpice din anul 748 î.Hr. şi de asemenea în China circulau monede metalice

în secolul XI î.Hr. Ca în orice problemă legată de trecut, viitorul poate modifica părerea

prezentului.

22

După căderea Imperiului Roman, aurul monetar a dispărut aproape

complet în Occident. Negustorii şi bancherii italieni îl readuc în circulaţie abia în

secolul 13, iar descoperirea Americii aduce un aflux de aur şi o mare urcare a

preţurilor.

În urma utilizării dominante a aurului în scopuri monetare a crescut fără

doar şi poate valoarea de întrebuinţare a acestuia. Oscilaţiile ofertei de metal

preţios, odată cu descoperirea şi exploatarea minelor şi variaţiile cererii de monedă

metalică se repercutează asupra valorii sale, adică de monedă rezultând dintr-un

aflux de aur tinde să provoace urcarea preţurilor, exprimate în aur, fapt ce

corespunde unei scăderi a valorii aurului. Se susţine că după 1900 s-a extras mai

mult aur decât în tot timpul de până atunci. Aurul constituie etalonul ce facilitează

evaluarea unei monede şi prin urmare permite la scară internaţională să se

stabilească relaţii stricte între valorile a două monede, la fel definite în raport cu

un metal preţios.

„Moneda marfă” circulă efectiv sub formă de lingouri, de monede care

„valorează greutatea lor în aur”.. Crearea de monede se află la iniţiativa posesorilor

de aur şi argint. Băncile, la începutul apariţiei lor (secolul 15) erau specializate în

păstrarea şi manipularea monedei, deci un rol pasiv în crearea monedei metalice.

Acest regim consemnează dominaţia unei burghezii comerciale şi industriale,

deţinătoare a unei puteri, aceea de a crea moneda prin luarea prin diverse mijloace

de la suveran a puterii de a crea monedă. În timp

„baterea” monezii revine băncii.

Atunci când valoarea nominală a monedei este echivalentă cu valoarea sa

reală, discutăm în mod real, cu adevărat despre „o monedă metalică”.

În sistemele metalice, valoarea monedei este definită de greutatea unui

metal preţios. Practic sistemul monetar al aurului îşi are originea în Anglia,

23

unde o serie de dezbateri au adus doctrinelor monetare o contribuţie cu totul

remarcabilă şi plină de învăţăminte şi în zilele noastre.

Utilizarea monedei metalice este supusă la multe dificultăţi prin pierderi

de valoare, prin uzarea sau falsificarea banilor din aur, a greutăţilor generate de

păstrarea şi transportul lor. Omenirea va deveni tot mai conştientă că „baterea”

monedei din metale preţioase este o povară pentru fiecare formă economică

emitentă de monedă.

În zilele noastre această formă de monedă o regăsim doar sub forma

monedei divizionare.

c) Moneda fiduciară8

Este moneda de hârtie cu valoare convenţională, care are putere de

circulaţie în interiorul unei ţări.

De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur, argint) dificultăţile

schimbului au determinat să se ajungă la o monedă fără valoare în sine, doar cu o

valoare pur simbolică, fixată de autoritatea publică. Această monedă ia forma de

bilete de bancă sau bancnote, adică bani de hârtie.

La origine, afirmă Gh.Manolescu, un simplu certificat de depozit de

monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului de

metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emiţându-se bilete

într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la bază

încrederea că nu toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp, conversia

acestora în metalul din depozitele bancare. Realizată la început de particulari şi de

către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul statului, privilegiu

încredinţat Băncii Centrale. În prezent, biletul nu mai poate fi convertit în metal,

neputând fi refuzat în cadrul schimburilor (curs forţat).

8 fiduciar – încredere, care are o valoare fictivă, convenţională, care se bazează pe încredere, din

latină fiducia, încredere

24

Necesitatea tot mai evidentă ca circulaţia acestor bancnote să fie urmărită

şi implicit controlată a determinat să se renunţe la multele bănci de emisiune şi să

se instituie un sistem centralizat pentru emisiunea acestora. Aşa s- a trecut la

actualul monopol al emisiunii. Banca Angliei a statuat, de la început (1694) modul

de confecţionare şi de circulaţie pe bază de depozit metalic, a biletului de bancă,

ea rămânând prototipul băncilor naţionale de emisiune.

Realităţile au determinat o serie de situaţii când biletele nu au putut, timp

îndelungat, să fie schimbate în monedă metalică şi atunci s-a instalat etalonul de

hârtie, când moneda fiduciară s-a extins, ca mijloc legal de plată. La început,

biletele de bancă aveau acoperire metalică şi erau uneori convertibile în aur,

obligaţie pe care în general, din punct de vedere legal, statul nu şi-o asumă. Odată

cu neconvertibilitatea bancnotelor în aur s-a născut „de jure” moneda fiduciară.

Suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur a determinat o cvasi- dispariţie a

circulaţiei monedelor din aur şi din argint în folosul monedei divizionare, a

monedelor cu o valoare nominală superioară valorii reale.

Convertibilitatea în aur nu mai există astăzi nicăieri în relaţii interne, doar

în cazul anumitor operaţiuni comercial-financiare externe.

Unele ţări au retras din circulaţie prin diverse modalităţi mase enorme

de monede, mai ales după cele două războaie mondiale.

d) Moneda scripturală (bani de cont, monedă de cont, monedă de bancă)

Apare aproape concomitent cu banii de hârtie. Cronologic, aprecierile

converg spre secolul al 16-lea, când unele bănci din Europa occidentală primeau

în depozit monede de metal pe care le aşezau în pungi, eliberând recipise de

depozit şi suma respectivă în creditul contului deponentului. Moneda de cont ia

o tot mai mare dezvoltare şi utilizare.

25

Se creează modalităţi tot mai variate de „circulaţie fără numerar” şi apare

pentru viitor tendinţa să rămână singura formă a banilor ca instrument de schimb.

Acest aspect alimentează controverse şi confuzii legate de „înlocuirea” banilor şi

respectiv a monedei.

Iniţial, moneda era, deci, în pungi, ceea ce astăzi am zice că s-au

metamorfozat în depozite, respectiv în conturi, dublate de o procedură de

înregistrare în contabilitate. Dănilă Prepeleac din povestea lui Ion Creangă renunţă

şi la gâsca schimbată pe capră pentru a primi o pungă goală pentru care păstrarea

şi transportul nu mai ridică nici un fel de inconvenient.

Moneda scripturală câştigă tot mai mult teren, o parte tot mai însemnată a

schimburilor se operează prin debitul unui cont bancar şi prin creditul unui alt cont,

chiar dacă se creează impresia că această monedă scripturală are în contrapartidă

rezerve de bancnote în seifurile băncilor. Reglementarea datoriilor se face tot

mai mult prin virament, prin transfer între conturi. Riscul este minim ca cererea de

bancnote din depozite să fie solicitată de către toţi deponenţii în acelaşi timp,

moneda scripturală va fi creată de bănci, prin acordarea de credite care vor

alimenta conturile.

e) Moneda electronică

A apărut ca efect al progreselor tehnologiei informaţiei şi ca alternativă la

modalităţile de plată tradiţionale şi pentru că este de dată relativ recentă în practica

bancară (finele secolului 20), ea nu se regăseşte definitivă expres în toate

dicţionarele limbii române editate şi reeditate după anul 1990. Dicţionarul

Enciclopedic de Management, autor Iulian Ceauşu, ediţia I, 2000, defineşte astfel

moneda electronică: „Denumire dată cartelelor magnetice care sunt eliberate de

unele bănci, clienţilor titulari de conturi în loc de numerar sau cecuri. Modalităţi

de funcţionare: „ONLINE” necesită o legătură cu ajutorul terminalelor între bancă

şi locul de folosire al cartelelor; „OFFLINE” folosirea

26

unor cartele cu memorie şi de către titularul de cont dar şi de către cel care primeşte

astfel sumele de bani”.

Cunoscută şi sub denumirea de cartelă magnetică sau card sau chiar

„port-moneu electronic”, moneda electronică are şi asemănări şi deosebiri cu

celelalte forme de monedă.

Gh.Manolescu în cartea „Moneda şi ipostazele ei” arată că moneda

electronică, ca inovaţie tehnologică permite stocarea unei puteri de cumpărare într-

o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de către bănci titularilor de conturi

fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor. Suma stocată într-o cartelă magnetică

(eventual într-un „semn” electronic) prezintă o diferenţă esenţială faţă de moneda

scripturală, deoarece „sediul” monedei nu mai este un depozit la vedere,

individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada creanţei

purtătorul asupra emitentului (banca). Această caracteristică apropie această sumă

stocată de monedele de aur sau argint, diferenţiindu-se, totuşi sub două aspecte:

- nu au curs legal,

- nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele)

În cazul unui card monoprestator (utilizabil pentru achiziţionarea unui singur

tip de bun sau serviciu) emis, de exemplu într-un magazin, reglarea cardului este

un simplu transfer a puterii de cumpărare a clientului către agentul economic, fără

creare de monedă.

Dacă acest card este emis de un stabiliment bancar, emiterea cardului se

reduce la o transformare a formei monedei: în loc să deţină bancnote sau un

depozit, posedă un card. Şi aici, substituirea unei forme monetare cu o alta nu este

însoţită de o creare de monedă.

- În schimb, dacă acel card multiprestator este emis de către un agent ne-

financiar – o grupare de societăţi de distribuţie, de exemplu -, se produce o

27

formă de creare de monedă. Emitentul cardului primeşte în momentul vânzării

acestuia, semne monetare pe care le poate folosi, şi nu este debitat în folosul

agenţilor economici decât pe măsura plăţilor. În acest interval coexistă puterea de

cumpărare a emitentului cardului şi cea a clientului. O nouă putere de cumpărare

a fost creată.

Abordând ipostaza conceptuală a monedei Gh. Manolescu arată că evoluţia

monedei a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a suportului

material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii automate de credit,

creditele confirmate, permiţând efectuarea de cumpărări sau reglarea datoriilor în

acelaşi fel ca biletele sau conturile; frontiera dintre creditul automat şi monedă

devine foarte fluentă.

1.5 . CLASIFICAREA MONEDELOR

Clasificarea formelor de reprezentare a monedei se face în principal în

funcţie de cinci criterii, după cum urmează:

a. după circulaţia efectivă:

- monedă materială

- monedă scripturală

• de metal – azi, divizionară

• de hârtie, azi, bancnote

• de cont inclusiv cea electronică

b. după unitatea emitentă:

- monedă creată de

• agenţi economici

• guvern

• bănci – bilete de bancă

- monedă scripturală

28

c. după valoarea instrinsecă:

- monedă cu valoare integrală

- monedă semn

d. după obligaţia ce şi-o asumă unitatea emitentă:

- monedă convertibilă

- monedă neconvertibilă

e. după capacitatea liberatorie (stabilită juridic):

- monedă legală – moneda naţională

- monedă facultativă – de regulă o monedă străină

- monedă fracţionară

Exemplificăm în continuare acele monede despre care nu s-a făcut în mod

expres referire despre care nu s-a amintit.

Moneda creată de agenţii economici nu se regăseşte actualmente în viaţa

economico-socială, pentru că ea este legată de sistemul monetar bazat pe aur şi

care permitea transformarea în monedă a lingourilor de aur ce se prezentau în acest

scop la Monetărie.

Moneda creată de tezaur se referă atât la moneda divizionară, cât şi la

creaţia monetară de ansamblu în care statul îşi exercită rolul prin politicile

monetare promovate.

Moneda creată de bănci priveşte atât banca centrală prin emiterea biletelor

de bancă, cât şi băncile comerciale prin crearea monedei de cont sau scripturală.

Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal

preţios egală cu ceea ce i se atribuie prin valoarea nominală.

Moneda semn are valoare fiduciară, fiind acceptată în circulaţie prin

încredere reciprocă, pentru că i se atribuie o anumită putere de cumpărare, ce este

imprimată pe monede sau alte forme de hârtie.

29

Moneda convertibilă prezintă două etape în evoluţia monetară raportându-

se la preschimbarea bancnotelor în metal preţios. Iniţial convertibilitatea era

internă, iar apoi în etapa a doua, care se regăseşte şi în prezent ca unică formă de

convertibilitate, fiind doar cea externă.

Moneda neconvertibilă este în exclusivitate moneda care circulă numai în

cadrul graniţelor naţionale.

Moneda fracţionară se referă la moneda divizionară şi la perioada

monometalismului aur, când moneda de argint avea capacitate liberatorie limitată

şi circula în paralel cu cea de aur.

1.6. INDICI AI MASEI MONETARE

Banii ,,accelerează’’ comerţul prin creşterea vitezei de circulaţie a

bunurilor. Potrivit ecuaţiei schimburilor (M × V = P × T), (Relatia Irving Fisher)

cantitatea de bani (M), multiplicată de un număr de ori, schimbă câştigul într-o

perioadă dată (V) şi este identic egală cu volumul total al comerţului (T), înmulţit

cu preţurile medii ale acestor mărfuri (P).

P = preţul mediu al tuturor componentelor lui T;

T = tranzacţiile intermediare de monedă;

M = cantitatea de monedă în circulaţie;

V = viteza medie de circulaţie a monedei.

În ceea ce priveşte viteza medie de circulaţie a monedei , masa monetară

trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia tranzacţiilor).

PIB

Astfel, se măsoară raportul (în care M reprezintă media

M

30

cantităţii de monedă din fiecare lună şi care este denumită generic, viteza de

circulaţie a monedei.

Această formulă mai poate fi explicată şi prin raportul dintre volumul

valoric al tranzacţiilor dintr-o anumită perioadă raportat la masa monetară.

Inflaţia este determinată de apariţia ȋn circulaţie a unei cantităţi

excedentare de monedă , care creează un dezechilibru urmată de creşterea

generalizată şi continuă a preţurilor.

Inflaţia apare atunci când : creşterea preţurilor are un caracter general, nu

este temporară, și are un caracter exponenţial adica o creştere de preţuri determină

la rândul ei o nouă creştere rapidă şi de o valoare aproximativ egală.

Nivelul general al preţurilor poate creşte şi datorită faptului că cererea

globală creşte mult mai mult decāt oferta, excesul de cerere putând duce la ceea ce

se numeşte „spirala inflaţionistă „ sau „cercul vicios al inflaţiei „ . Īn cazul apariţiei

spiralei inflaţioniste preţul bunurilor creşte şi īn consecinţă consumatorii/salariaţii

solicită o creştere a veniturilor .

Cererea excesivă ȋl face pe producător să crească preţul bunurilor şi

seviciilor pe care le produce adāncind tot mai mult efectele unei asemenea situaţii.

Economiştii mai sunt de acord şi cu alte cauze importante a inflaţiei

dintre care amintim:

- Deficitul bugetar apare atunci când statul are cheltuieli mult mai mari

decât veniturile curente, iar pentru a acoperi cheltuielile, se ȋmprumută de la banca

centrală . Ȋn consecinţă masa monetară aflată ȋn circulaţie va creşte fără ca nivelul

producţiei să fi crescut, pentru că statul se ȋmprumută pentru a consuma şi nu

pentru a produce .

31

- Creditul bancar apare când băncile acordă o serie de ȋmprumuturi fără a

analiza serios destinaţia creditelor, este posibil ca banii astfel viraţi să producă

efecte inflaţioniste similare banilor īn numerar ;

- Intrarea īn circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare.

Dacă există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există deja inflaţie

aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un factor potenţial de

inflaţie. Ȋn ceea ce privește formele inflaţiei, ȋn literatura de

specialitate se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflației. Din

punct de vedere al intensității ȋntâlnim:

-inflația moderată caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor și

serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lentă și progresivă a banilor , fără

zguduiri economice

- inflația deschisă ȋn care creșterea anuală a prețurilor este ȋntre 5% și 10% și este

ȋnsoțită de creșteri economice mai reduse sau chiar stagnări

-inflația declarată , ȋn care prețurile cresc anual cu 10%-15%

- inflația galopantă, ȋn care prețurile și tarifele cresc anual cu mai mult de 15% ,

provocând mari dezechilibre economice și sociale

-hiperinflația , forma cea mai periculoasă și excesivă a inflației la care prețurile

cresc la intervale scurte de timp , antrenând dezechilibre generale ȋn economia

națională

- dezinflația se manifestă prin ȋncetinirea durabilă și autoȋntreținută a ritmului de

creștere a nivelului general al prețurilor

-creșterea economică neinflaționistă este o inflație moderată ȋnsoțită de o creștere

economică mai mare decât inflația

-creșterea economică inflaționistă relevă un ritm pozitiv de creștere a producției

naționale , insoțit de o rată a inflației mai ȋnaltă decât cea a dinamicii economice

32

- stagflația desemnează acea situație din economia ȋn care coexistă inflația cu lipsa

de creștere economică

-slumpflația sintetizează coexistența inflației galopante cu recesiunea economică

Inflația prin ofertă reprezintă dezechilibrul inflaționist dintre cerere și

ofertă este explicat adeseori prin insuficiența ofertei , prin penuria de bunuri

materiale și servicii pe piață.

Inflația prin costuri exprimă acea creștere inflaționistă a prețurilor datorată

creșterii elementelor ce intră ȋn prețuri (materii prime , salarii , beneficii).

Hiperinflaţia este, după cum am afirmat şi anterior , cel mai periculos tip

de inflaţie . Spunem aceasta deoarece īn perioadele ȋn care se manifestă apar

următoarele dezechilibre grave :

- Deficitul bugetar al statului atinge cote colosale şi astfel īn această

perioadă statul nu mai are credibilitate .

- Cantitatea de monedă creşte excesiv pentru a putea acoperi perţurile care

cresc exponenţial .

- Moneda naţională ȋşi pierde exclusiv valoarea ȋn raport cu monezile

străine.

33

1.7. INDICI ŞI INDICATORI AI INFLAŢIEI

Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul : indicilor , care

exprimă schimbarea generalizată a preţurilor , sau cu ajutorul unor indicatori care

au īn vedere creşterea masei monetare aflată īn circulaţie .

Cei mai importanţi indicatori şi indici sunt:

a) Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) , este acel indice prin

care se măsoară modificarea ponderată a preţurilor tuturor produselor exprimat

printr-un raport procentual īntre preţul produsului la momentul actual şi preţul

aceluiaşi produs la un moment trecut conform relaţiei : IPC=P1/ P0•100 unde P1-

nivelul curent al preţurilor P0-nivelul preţurilor la un moment trecut . Fiind un

fenomen de creştere generalizată a preţurilor , rata inflaţiei este dedusă de cele mai

multe ori din indicele general al preţurilor folosindu-se relaţia :

R(inf)=IPC-100 sau Rinf= (P1-P0)/P0•100 unde :

b) Puterea de cumpărare a monedei este în cadrul naţional sau extern,

internaţional o reprezentare a modalităţii de exprimare a cantităţilor de mărfuri şi

servicii, posibile a fi achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o

unitate monetară. Puterea de cumpărare reprezintă valoarea monedei şi decurge

din nivelul preţurilor, deci este variabilă întrucât valoarea bunurilor şi serviciilor

ce pot fi achiziţionate cu această cantitate, diferă. Puterea de cumpărare este un

indice care permite, de regulă, comparaţia în timp, de la o perioadă la alta, pentru

o ţară dată, sau în unele împrejurări chiar între ţări.

Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ

IPC = 1

I pr

34

2 13 T2 T3

unde:

IPC - indicele puterii de cumpărare

Ipr – indici de preţ

Pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri în situaţii diferite de timp

şi loc, avem nevoie de cantităţi diferite de monedă, întrucât conjunctura pieţei este

diferită, respectiv raportul cerere-ofertă variază în funcţie de mai mulţi factori.

Relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi o masă monetară fixă sau invers, dintre

cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare este reliefată de

fluctuaţiile de preţ. De exemplu, dacă în două momente succesive T şi T indicii

de preţ au fost I =1,11 şi I =1,66 faţă de perioada T’ =1, vom aprecia indici ai puterii

de cumpărare (IPC) diferiţi.

IPCT 2

IPCT3

= 1

1,11

= 1

1,66

= 0,90

= 0,60

Valorile 0,90 şi 0,60 exprimă, generalizat, ca indici, gradul de

depreciere monetară, ceea ce înseamnă că, puterea de cumpărare a monedei s-a

diminuat, în proporţiile respective, ca urmare a creşterii preţurilor.

Literatura de specialitate explică indicele ca fiind o cantitate care măsoară,

într-un mod sintetic evoluţia unei mărimi (sau ansamblu de mărimi) în timp sau în

spaţiu. Când este vorba de a măsura evoluţia unei mărimi simple, deci care se

exprimă printr-un număr unic, indicele reprezintă raportul între valoarea luată de

această mărime şi o altă valoare, fie aceea luată într-o perioadă anterioară –

denumită “perioada de bază a indicelui” -, fie aceea luată într-un alt loc geografic

ales ca referinţă (în cazul indicelui de preţ, de obicei o ţară). Practic însă, de cele

mai multe ori, se caută reprezentarea evoluţiei unui ansamblu de mărimi şi nu a

unei mărimi simple: de exemplu, se măsoară

35

evoluţia preţurilor unui ansamblu de produse sau de servicii, a producţiei

industriale sau a producţiei agricole dintr-o ţară etc. În acest caz, se reţine ca indice

o medie ponderată a indicilor elementari, care măsoară evoluţia diferitelor mărimi

simple ce compun mărimea complexă.

Practica utilizează în două planuri indicii de preţ:

a) Pe de o parte, indicii de preţ folosiţi sunt de trei tipuri:

- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul

modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor. De exemplu,

cazul energiei electrice sau a combustibililor;

- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi

serviciile cele mai reprezentative ale economiei (exemplu: făina, metalele,

oţelul);

- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de

cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această

categorie sunt incluşi şi indicii preţurilor de consum care au o importanţă

deosebită prin construcţia lor la determinarea puterii de cumpărare.

b) Pe de altă parte în economie se stabilesc şi se urmăresc statistic mai multe serii

de indici: indicii preţului cu ridicata, indicii preţurilor de producţie, indicii

preţurilor de consum ş.a.m.d.

Indicii preţurilor de consum reprezintă, în toate ţările, indicele cel mai

utilizat pentru a exprima puterea de cumpărare întrucât are ca element de

referinţă preţul la consumator şi deci exprimă mai real puterea de cumpărare a

populaţiei. Indicele preţurilor de consum se deosebeşte de ceilalţi indici de preţ

pentru că preţurile de consum include impozitele indirecte sau taxele (ex.

T.V.A. – taxa pe valoare adăugată), care influenţează, în unele cazuri

semnificativ, puterea de cumpărare a populaţiei. Preţurile de consum sunt o

formă de expresie a preţurilor naţionale şi sunt deci influenţate de condiţii

36

specifice de formare, astfel ele exprimă şi măsura în care statul îşi propune să-

şi realizeze obiectivele şi gradul în care, prin politica fiscală, aceste sarcini

sunt transferate, prin preţ, asupra consumatorilor. Caracteristic acestui indice

este faptul că în fiecare ţară el se referă la un număr de produse sau servicii

considerate într-o anume pondere, astfel că indicele preţurilor de consum este

un “coş” bine structurat. Practica din ţările puternic dezvoltate evidenţiază prin

ponderile utilizate aspecte semnificative ale standardului de viaţă. De exemplu,

în Franţa, indicele preţurilor de consum stabilit în 1990 a luat în calcul 145.000

preţuri structurate pe 266 de poziţii, iar în Anglia indicele general al preţurilor

de consum stabilit în 1986 a avut în vedere 130.000 de preţuri aferente la 600

de poziţii.

Puterea de cumpărare a monedei este calculată la nivel naţional, iar pe plan

internaţional este adesea utilizată puterea de cumpărare a monedei pentru

fundamentarea economică a cursurilor de schimb.

Moneda emisă şi pusă actualmente în circulaţie pe plan naţional şi

internaţional are drept corespondent un etalon format din contribuţia bunurilor

şi serviciilor create în cadrul fiecărei ţări. Această multitudine de bunuri şi

servicii nu poate fi redată sub forma fizică a valorii de întrebuinţare care ar

corespunde la un moment dat unităţii monetare. Literatura menţionează în

acest context că, valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este

înmagazinată în dimensiunile cantitativ calitative ale valorilor de întrebuinţare

corespunzătoare puterii de cumpărare. În comparaţie cu etalonul aur, care era

cuantificat fizic printr-o cantitate de metal, etalonul putere de cumpărare apare

ca o noţiune abstractă, ce nu poate fi cuprinsă vizual, fiind o multitudine de

componente. Metodele practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a

monedelor şi pe

37

această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple

ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.

A. La nivel naţional. Pentru aceasta se utilizează aşa numitul “coş” de bunuri,

în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie

de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă ar fi cazul să raportăm puterea

de cumpărare la un bun, atunci ar fi relativ simplu. De exemplu, puterea de

cumpărare se măsoară prin cantitatea din acel bun ce poate fi cumpărată cu

această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun “x” este echivalentă cu trei unităţi

monetare, valoarea reală a monedei este de 1/3 din acel bun, adică inversul

preţului monetar a bunului “x”. Dacă însă ne referim, cum este de fapt în

realitate, la toate bunurile, atunci trebuie să considerăm "coşul” ca un produs

nou, cu un preţ “P”, egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui

bun component, respectiv:

P = Ai . Pi

în care Ai – este ponderea fiecărui produs în total tranzacţii

Pi – este preţul monetar al produselor

Considerând didactic un “coş” format dintr-un număr de 15 produse

considerate reprezentative în cadrul tranzacţiilor interne ale unei ţări. Preţul se

exprimă în EURO sau dolari SUA şi poate fi apreciat fie preţul cu amănuntul,

fie cel cu ridicata, după cum urmează (Tabel 1.1):

38

Tabel 1.1: Exemplu coș de produse

Produsul Ponderea Preţ Valoare

(preţ x pondere)

1 0,05 123 6,15

2 0,08 451 36,08

3 0,08 478 38,24

4 0,12 451 54,12

5 0,05 451 22,55

6 0,07 459 32,13

7 0,10 78 7,80

8 0,05 45 2,25

9 0,07 758 53,06

10 0,01 99 0,99

11 0,07 4.562 319,34

12 0,05 145 7,25

13 0,05 554 27,70

14 0,08 458 36,64

15 0,07 547 38,29

TOTAL 1,00 x 682,50

Puterea de cumpărare a monedei este, potrivit celor menţionate mai sus

egală cu 1/682,50 unităţi monetare, respectiv cu o unitate monetară poate fi

39

cumpărată a 682,50-a parte din “noul produs” format în mod convenţional pe

bază de coş de 15 produse. Stabilirea valorii unei monede prin această

modalitate presupune a fi respectate două cerinţe concretizate în menţinerea

structurii coşului şi stabilitatea relativă a preţurilor componente. Referitor la

structura coşului de produse şi servicii, marea diferenţă este dată de cât trebuie

să fie alocat pentru hrană şi întreţinere. Astfel, în ţările slab dezvoltate sau în

curs de dezvoltare, această pondere ajunge să depăşească 80% şi prin urmare

un individ sau o familie nu mai are resurse sau are foarte puţine pentru a cheltui

pentru ridicarea standardului de viaţă, în timp ce ţările dezvoltate ponderea o

au cheltuielile alocate pentru menţinerea şi consolidarea prosperităţii întrucât,

în general, preţurile produselor şi serviciilor necesare pentru întreţinerea de zi

cu zi sunt foarte mari, iar puterea de cumpărare a monedei acestor ţări este mai

mare. În acest context, literatura de specialitate exemplifică ponderea

principalelor cheltuieli, în cadrul unui “coş de 1000 de puncte”, după cum

urmează:

1. Hrană …………………………………………..….. 167

2. Alimente în afara casei ………………………….. 46

3. Alcool şi tutun …………………………………….. 114

4. Cheltuieli privind locuinţa, încălzirea, lumina …. 218

5. Bunuri gospodăreşti ……………………………… 73

6. Servicii gospodăreşti …………………………….. 44

7. Îmbrăcăminte şi încălţăminte …………………… 74

8. Bunuri şi servicii personale ……………………… 38

9. Costuri de transport ……………………………… 149

10. Bunuri şi servicii pentru timpul liber ……………. 77

TOTAL 1000

40

Coşul de consum aferent tuturor familiilor este stabilit în procente, după

cum urmează în 12 capitole de cheltuieli:

1. Alimentaţie la domiciliu ............................................21,47

2. Tutun ........................................................................... 1,36

3. Îmbrăcăminte ............................................................... 7,93

4. Locuinţă, încălzire, lumină..........................................11,12

5. Echipament, întreţinerea locuinţei ................................ 8,39

6. Sănătate......................................................................... 8,30

7. Transport, telecomunicaţii ........................................... 18,67

8. Distracţie, cultură, învăţământ ....................................... 8,51

9. Igienă, articole personale ............................................... 4,60

10. Alimentaţia în afara domiciliului .................................. 6,87

11. Hotel, concedii .............................................................. 2,11

12. Servicii financiare, alte servicii ..................................... 0,67

TOTAL 100

B. La nivel internațional

Calculul puterii de cumpărare al monedei vizează calculul cursului

economic al monedei unei ţări în raport cu moneda altei ţări. În acest scop

cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a

mărfurilor comerciale de o ţară în tranzacţiile cu o altă ţară (i) utilizând

relaţia:

CRS = Ai . Cri

în care:

CRS = cursul real de schimb

41

i

Ai = ponderea produsului “i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei

ţări sau în totalul produsului social al ţării respective

Cri = cursul de revenire realizat la produsul “i” în relaţiile cu ţara de

referinţă

Cursul de revenire este raportul între preţul intern complet de export în

moneda naţională (ex. lei) pe unitate de produs şi preţul extern franco –

frontiera ţării (ex. România) obţinut pentru această unitate, exprimat în valută

(ex. dolari, EURO). Cursul de revenire este un indicator al rentabilităţii

exportului sau importului, indicând cheltuiala internă care se efectuează pentru

obţinerea unui dolar, EURO etc. Cu cât cursul de revenire este mai ridicat, cu

atât eficienţa exportului este mai redusă. Cursul de revenire poate fi calculat ca

raport al preţurilor interne din fiecare ţară pentru fiecare produs, după

formula:

Cri = PiA

PB unde

PiA şi PiB sunt preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a

ţărilor luate în analiză.

Din punct de vedere didactic pentru a explica modalitatea de calcul a

cursurilor, presupunem că A este întotdeauna ţara pentru care se calculează

cursul real al monedei sale în raport cu moneda din ţara de referinţă, ţara B, în

cazul nostru. Astfel:

- A şi B sunt ţările asupra cărora se face analiza;

- Ma şi Mb sunt etaloanele monetare ale celor două ţări;

- P1, P2, P3, P4, P5 sunt produsele luate în calcul pentru ţara A;

- P1, P2, P4, P5, P6 sunt produsele luate în calcul pentru ţara B;

42

Pentru a calcula cursul economic al monedei ţării A (Ma) în raport cu

moneda ţării B (Mb), determinăm cursul real al Ma în raport cu Mb folosind

ordonarea tabelară a datelor:

Tabel 1.2: Calculul cursului de revenire varianta 1

Nr

crt

Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de

revenire

% Media

ponderată

1 P1 456 145 3,14 0,24 0,75

2 P2 485 215 2,26 0,28 0,63

3 P3 650 498 1,31 0,15 0,20

4 P4 425 315 1,35 0,14 0,19

5 P5 452 256 1,77 0,19 0,34

TOTAL 1,00 2,11

Rezultatul poate fi interpretat astfel: pentru o unitate monetară a ţării B,

deţinătorul trebuie să cedeze 2,11 unităţi monetare ale ţării A.

Dacă vom calcula cursul economic al monedei ţării B (Mb) în raport cu

moneda ţării A (Ma), vom determina cursul real al Mb în raport cu Ma

ordonând datele astfel (Tabel 2.3):

43

Tabel 2.3: Calculul cursului de revenire varianta 2

Nr

crt

Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de

revenire

% Media

ponderată

1 P1 145 456 0,32 0,24 0,07

2 P2 215 485 0,44 0,28 0,12

3 P3 498 650 0,74 0,15 0,11

4 P4 315 425 0,57 0,14 0,10

5 P5 256 452 0,67 0,19 0,11

TOTAL 1,00 0,51

Rezultatul poate fi interpretat în felul următor: pentru o unitate monetară a

ţării A deţinătorii trebuie să cedeze 0,51 unităţi monetare ale ţării B.

Pentru a servi corect ca indicator de rentabilitate, cursul de revenire trebuie

calculat pe baza unor preţuri interne cât mai apropiate de valoare şi a unor

cursuri valutare fundamentate din punct de vedere economic (Cursul valutar

este sinonim cu cursul de schimb). În acest sens există două abordări:

a) cursul de revenire brut la export calculat după formula:

CR = P

Pext

în care:

CR = curs de revenire brut la export

P = preţul complet de export în lei

44

P ext = preţul extern al mărfii în valută, franco-frontiera ţării de unde se

face exportul

b) cursul de revenire net ce exprimă raportul dintre preţul intern complet

de export exprimat în moneda ţării respective, diminuat cu valoarea

materiilor prime şi materialelor exportabile şi a celor provenite din

import şi preţul extern obţinut franco-frontiera ţării exportatoare,

exprimat în valută.

Atât practica economică, dar mai ales literatura de specialitate, actualmente

discută problematica comportamentului cursurilor de schimb în funcţie de

diferenţa ce se impune a fi subliniată între:

- cursul nominal şi

- cursul real.

Cursul nominal este abordat ca un concept monetar care măsoară

preţurile relative pentru două monede naţionale, el având importanţă în

analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă şi echilibrarea

pieţelor pe termen scurt în care funcţionează regimul cursurilor flexibile

numite şi flotante. Menţionăm că, din punct de vedere calitativ există trei

noţiuni diferite:

- cursuri valutare stabile

- cursuri valutare fluctuante

- cursuri valutare flotante (flexibile)

În condiţiile Sistemului monetar internaţional care a fost aplicat între 1944

şi 1971, cursurile valutare (de schimb) au avut un caracter fluctuant, adică s-a

admis o mişcare limitată faţă de paritate. Prin paritate înţelegându- se raportul

dintre greutăţile în aur fin sau alt metal pur a două monede exprimate în acelaşi

conţinut (aur, argint). Limitele de fluctuaţie se cunosc

45

sub denumirea de limite de intervenţie, pe motivul că, respectarea lor

presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţilor monetare, care este în general

banca naţională sau centrală. Practic, sistemul funcţiona astfel: dacă tendinţa

cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite, autoritatea

monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta prea

solicitată sau invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Această intervenţie

instituţionalizată asigura echilibrul între cerere şi ofertă şi rămânea pentru un

timp între limitele admise. Acest sistem al cursurilor fluctuante a fost în

vigoare până în 1971. Începând cu 1973, principalele monede cu largă

circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor fluctuante şi

trecute la sistemul cursurilor flotante (flexibile) în cadrul căruia cursul valutar

se formează liber pe pieţele valutare în funcţie de cerere şi ofertă.

Actualmente, odată cu introducerea EURO, sfera valutelor s-a restrâns.

Cursul real măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale şi se

foloseşte pentru analiza evoluţiei comerţului exterior, a cererii şi ofertei reale,

a preţurilor. Prin utilizarea cursului real se poate stabili influenţa

devalorizărilor interne, fie ele libere, fie dirijate, asupra producţiei reale, asupra

cererii sau exportului. Veniturile din export, de exemplu, pot creşte substanţial

în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi măsură este

evident că, nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte competitivitatea.

Cursurile de schimb exprimă preţul monedelor naţionale care se modifică

până la nivelul la care preţul mărfurilor similare din alte ţări este mai mult sau

mai puţin egal. Relaţia dintre preţurile mărfurilor comercializate în diferite ţări

şi cursul de schimb reprezintă conţinutul teoriei parităţii puterii de

cumpărare. Cursul real de schimb este o bună

46

aproximaţie pentru gradul de competitivitate – o creştere în termeni reali,

respectiv o apreciere a monedei naţionale duce implicit la determinarea

competitivităţii pe piaţa externă şi invers.

În practică, teoria parităţii puterii de cumpărare este aplicată cu ajutorul

unui indice specific, numit de deflaţie, exprimat în preţuri de consum sau

preţuri de producţie. Deflaţia este definită ca o politică de restrângere a cererii,

care urmăreşte frânarea creşterii preţurilor sau provocarea scăderii acestora.

Politica deflaţionistă atenuează sau lichidează inflaţia, dar şi încetineşte,

temporar, ritmul dezvoltării economice. Deflaţia se poate realiza fie prin

comprimarea semnelor fiduciare şi, mai ales a biletelor puse în circulaţie, fie

prin reducerea creditelor sau prin creşterea taxei scontului.9

Abaterile cursurilor reale de schimb de la nivelul parităţii puterii de

cumpărare se datorează atât unor cauze structurale, cât şi celor conjuncturale,

tranzitorii. În grupa cauzelor structurale sunt cele care determină schimbări în

preţurile relative de echilibru, cum ar fi progresul tehnic, productivitatea,

creşterea economică etc. Cauzele tranzitorii sunt cele legate de vitezele cu

care au loc ajustările spre echilibru pe diferite pieţe de bunuri sau de capitaluri.

Abaterile de la paritatea puterii de cumpărare apar ca urmare a diferenţelor de

ritm în ajustarea cursurilor de schimb comparativ cu preţurile şi salariile.

9 Scontul este operaţiunea prin care o bancă comercială primeşte un efect de comerţ (cambie) de

la beneficiar înainte ca acesta să fi ajuns la scadenţă. Depunătorul cambiei primeşte de la bancă

suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobânda (taxa scontului) calculată de la scontare până la

scadenţă, când debitorul plăteşte suma respectivă. Banca comercială va reesconta cambia la

banca centrală şi astfel îşi va reînnoi lichidităţile de la banca centrală. În măsura în care taxa

(rata) scontului reprezintă preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de

efecte, este normal ca autorităţile monetare să o supravegheze şi să acţioneze periodic asupra

nivelului acesteia. De aceea, băncile centrale fixează taxa scontului central în funcţie de

“impulsurile” pe care doresc să le imprime pieţei monetare.

47

În concluzie, determinarea puterii de cumpărare, interne şi externe, se

confruntă cu o serie de dificultăţi referitoare la corectitudinea indicelui

preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar.

1.8 . UNITATEA MONETARĂ

Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor

monetare naţionale. Această definire s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care

a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente

caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de schimb.

a. Valoarea paritară. În cadrul sistemelor monetare bazate pe aurul

monedă şi ulterior pe aur-devize, valoarea paritară este definită invariabil prin

cantitatea de metal preţios care se atribuie prin lege unei unităţi monetare.

Exemplu: $ SUA era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 grame aur,

pentru ca în 1934 în urma devalorizării să se stabilească la 0, 888671 grame aur,

menţinut până în 1971. De asemenea, leul de aur instituit prin legea din 1867 ca

unitate monetară naţională, era definit prin 290 miligrame aur fin, pentru ca în

urma stabilizării monetare din 1929 conţinutul să fie fixat la 9 miligrame aur fin.

Odată cu trecerea la etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii

valorii paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. Exemplu: prin statutul din

1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a

monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric

al unei alte monede naţionale care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în

cadrul Sistemului Monetar Internaţional.

48

Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii valorilor paritare

prin raportarea la DST (Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în DST a

valorilor paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede.

În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost etalonul monetar,

numitorul comun, respectiv modalitatea de definire a valorii paritare. În schimb,

exprimarea valorică a monedelor naţionale consemnată, de altfel în normele

monetare a fost menţinută ca element constitutiv al sistemelor monetare.

Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de

autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea

(revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor naţionale.

Începând cu anii 1973 – 1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile

paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării contradicţiei care exista

între rigiditatea lor, modificările intervenind la intervale mari de timp şi variaţia

continuă a valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Ele au fost

menţinute pentru simplul motiv că un sistem monetar stabil avea nevoie de un

punct fix de referinţă pentru orientarea cursurilor de schimb. Odată, însă, cu

trecerea la cursurile flotante şi cu generalizarea lor, acest principiu de funcţionare

al organizării monetare devine inutil, renunţându-se de fapt la exprimarea în aur a

unităţilor monetare naţionale.

Unele ţări au încercat, înainte de a renunţa la valorile paritare fixe, să

adapteze mărimea lor la realitate, introducând în practica monetară valorile

paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul caz, s-a procedat la ajustarea

periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al monedelor în funcţie

de cotaţia lor liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia constă în modificarea anuală

a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de tendinţele pieţei.

49

În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe puterea de cumpărare, atât

pe plan naţional, cât şi internaţional, aurul a fost demonetizat. În condiţiile create

de noul etalon, monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă prin

raportarea directă a acestora în funcţie de puterea lor de cumpărare. Practica

monetară a impus treptat definirea unităţii monetare prin puterea sa de cumpărare,

aceasta jucând rolul de etalon monetar. Mecanismele actuale de evaluare a

monedelor în circuitul lor naţional şi internaţional utilizează în exclusivitate

puterea de cumpărare pentru definirea unităţilor monetare, respectiv pentru

stabilirea raporturilor valorice dintre ele.

b. Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi

monetare. Stabilirea raportului valoric, între două unităţi monetare, adică a

parităţii monetare, era posibilă numai în condiţiile în care fiecare din cele două

monede avea o valoare paritară. Deci, paritatea se exprima ca raport între valorile

paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul de definire a

elementelor care o determinau, astfel:

- În cazul în care valorile paritare erau definite invariabil printr-o cantitate

de aur, paritatea obţinută prin raportul dintre ele se numea paritate aur sau

metalică şi reprezenta, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede.

Exemplu: pornind de la valorile paritare ale ₤ (2,48828 grame aur) şi $ SUA

(0,888671 grame aur) existente în vigoare la 18 septembrie 1949, se poate

determina paritatea dintre cele două monede, astfel:

2,48828 0,888671

= 2,80 $/₤ sau = 0,357143

₤/$

0,888671 2,48828

50

şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.

- dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într- o

valută (de regulă $ SUA), prin raportarea lor rezultă paritatea valutară. Exemplu:

cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între

$ şi alte două monede erau de:

1$ = 180 franci congolezi;

1$ = 10 rupii indiene.

- valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:

1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;

1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.

- paritatea valutară dintre cele două monede:

0,10

0,00555

0,00555

0,10

= 18 franci congolezi / 1 rupie indiană sau

= 0,0555 rupii / 1 franc congolez.

- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc valoarea

paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate DST.

c. Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se

realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime,

paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au

fost menţionate, aşa cum am arătat, în condiţiile etalonului aur (cu variantele sale)

multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se

51

în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă, deci, preţul unei

monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se

compară valoric.

În perioada de aplicare a etalonului de aur, comparaţia unităţilor monetare

se realiza, deci, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA). În cadrul sistemelor

monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor

monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon, mult mai

complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o

singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări

majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.

După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-

numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs

înlocuind cursul oficial (la paritate). În prezent, acest curs este cunoscut sub forma

parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în explicarea

cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.

52

Capitolul 2. PRINCIPALELE ORGANISMELE MONETARE

ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE

2.1. CADRUL ORGANIZATORIC ACTUAL

Sfârşitul celui de al doilea război mondial a relevat necesitatea găsirii unui

etalon valutar solid sau a unei valute internaţionale, precum şi a unui organism

internaţional deziderat realizat parţial prin Conferinţa de la Bretton Woods (SUA-

1944), organizată sub egida O.N.U., la care s-au pus bazele noului Sistem

Monetar Internaţional (F.M.I.), având ca centru instituţional două organisme

financiar-valutare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca

Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).

F.M.I. a fost conceput ca o instituţie pentru promovarea cooperării

monetare între ţările membre şi crearea unei stabilităţi valutare, stabilirea unui

sistem multilateral de plăţi internaţionale, echilibrarea balanţei de plăţi ale ţărilor

membre etc.

B.I.R.D. s-a constituit ca un organism de tip nou, destinat: finanţării

investiţiilor în ţările membre, acordarea de împrumuturi pentru reconstrucţie şi

dezvoltare. Ulterior, prin înfiinţarea a două instituţii specializate, şi anume:

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.) şi Corporaţia Financiară

Internaţională (C.F.I.), cele trei bănci au constituit un grup de bănci interconectate,

cunoscute sub numele de Bancă Mondială.

Dacă activitatea monetar-financiar internaţională, se desfăşoară în jurul

acestor două instituţii centrale, varietatea problemelor şi a situaţiilor din diferite

ţări a făcut necesară intervenţia şi înfiinţarea şi a altor instituţii de profil, care

completează cadrul organizatoric al acestei activităţi modernizându-se totodată, o

mai veche instituţie financiar-monetare cu băncile centrale europene i-a impus

numele de bancă a băncilor.

53

Sistemul Monetar European (S.M.E.) constituit în 1979 preconiza

intervenţii asupra cursurilor valutare, prin facilităţi de credite, în vederea stabilităţii

acestora, în acest sens creându-se Fondul European de Cooperare Monetară

(F.E.C.O.M.) prin mobilizarea unei părţi a rezervelor valutare ale ţărilor

participante, băncile centrale participante SME fiind obligate să depună 20% din

deţinerile lor în aur primind echivalentul lor în ECU (unitate de cont a SME, a

cărei valoare se determină prin coşul valutar a monedelor ţărilor membre).

2.2 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

F.M.I. s-a înfiinţat oficial la 27 septembrie 1945, după ratificarea

acordurilor de la Bretton Woods şi comunicarea parităţilor de către fiecare stat

membru fondator; a început să activeze la 1 martie 1947; a fost întemeiat pentru a

ajuta ţările slab dezvoltate, dar apoi s-a transformat într-o instituţie de intervenţie

monetară la discreţia statelor celor mai puternice din Occident a

„grupului celor zece” şi în primul rând a S.U.A.

F.M.I. nu este o bancă. Fondul foloseşte în operaţiunile lui numai capitaluri

proprii rezultate din totalitatea cotelor vărsate de membrii; el nu poate împrumuta

capitaluri străine pe pieţele financiare.

Organism interstatal, jucând un rol major în lumea contemporană în

sprijinul ţărilor care se confruntă cu dificultăţi economice. FMI are în prezent

148 ţări membre (România din 1972) şi vizează următoarele obiective: promovarea

cooperării monetare internaţionale; facilitarea desfăşurării echilibrate a

schimburilor internaţionale; evitarea manipulării cursurilor valutare în scopuri

incorecte; eliminarea restricţiilor valutare, care frânează dezvoltarea comerţului

internaţional etc.

54

Organismele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor (format

din reprezentanţii ţărilor membre), Consiliul administratorilor (din 21 de

membri), Directorul General (ales prin consens). Elementul de bază al FMI îl

constituie cotele parte, ce reprezintă fondurile pe care statele membre se obligă să

le pună la dispoziţia acestuia, cote care determină şi numărul de voturi de care

dispun ţările membre, precum şi nivelul împrumuturilor. Ţara membră care are un

deficit ce nu poate fi acoperit din propriile rezerve monetare internaţionale poate

apela la împrumuturi FMI, cedând în schimb moneda proprie. În prezent, FMI

exercită o fermă supraveghere a politicii valutare ale membrilor săi şi elaborează

orientări specifice pentru a-i ghida pe membrii săi în privinţa acestor politici.

Cotele părţi se varsă în proporţie de 25% în DST sau valute convertibile,

iar 75% în moneda naţională, acestea devenind proprietatea Fondului, fiind

utilizate în conformitate cu dispoziţiile statutare. Ţările membre beneficiază,

pentru acoperirea eventualelor necesităţi, de trageri pe tranşe şi de un acord de

credit special numit stand-by (de susţinere), în baza căruia beneficiarul dispune de

o linie de credit.

În 1969, FMI a emis un instrument nou de tragere, numit drepturi

speciale de tragere (DST), activ de rezervă pusă la dispoziţia băncilor centrale

de către FMI prin sistemul alocărilor şi reprezentând, implicit, un instrument de

plată internaţional. DST nu era un instrument monetar efectiv, ci o unitate de

cont de tip coş valutar, format din 5 monede de largă audienţă internaţională:

dolarul american, marca germană, francul francez, yenul japonez şi lira sterlină.

DST sunt unități monetare de cont care au funcția de echilibrare a lichidității

pe plan international, emise de FMI. DST face parte din categoria monedelor

internaționale, dar nu pot fi utilizate ca mijloc de plată direct, ci prin

convertibilitate ȋn alte valute, având o circulație limitată la autoritățile monetare

55

: FMI, bancile centrale, BRI. Emisiunea de DST este determinată de analize

privind volumul comerțului internațional, structura acestuia, situația balanțelor de

plăți externe ale țărilor membre ale FMI și mărImea rezervelor valutare. DST se

emit numai sub forma banilor de cont, emisiunea de DST este cuantificată pe baza

studiilor efectuate de FMI și repartizată ȋn contul țărilor membre ȋn funcție de

mărimea cotelor de participare ale acestor țări la constituirea resurselor fondului

monetar. Tările care primesc alocări de DST ȋn baza emisiunilor realizate pot

utiliza sumele respective printr-un mecanism specific, denumit mecanismul DST

ȋn vederea obținerii unor ȋmprumuturi ȋn valută de la țările membre cedând suma

echivalentă ȋn DST. Această monedă internatională, DST, are urmatoarele

funcții:

-mijloc de rezervă, alături de rezervă de valute, rezervă de aur, poziția

de rezervă la FMI,

-mijloc de evaluare (fiind un etalon al prețurilor), mijloc de creditare,

-mijloc de plată (numai ȋn relațiile dintre țările membre ale FMI, ȋntre

acestea și deținătorii autorizați de fond, ȋntre țările membre și FMI).

DST se utilizează ca:

- etalon monetar;

- instrument de rezervă;

- mijloc de plată pentru anumite operațiuni ȋntre FMI și membrii săi;

- mijloc de procurare de monede naionale convertibile.

Indeplinirea unora din aceste funcții este condiționată de volumul alocărilor de

DST, decizia de emisiune bazându-se pe nevoile de creștere a lichidității

internaționale pe termen lung. O țară care primește DST le poate utiliza pentru:

mărimea, corespunzător cotei alocate, a rezervei ei monetare oficiale; procurarea

directă sau indirectă (prin intermediul FMI și la indicația acestuia) a unei monede

convertibile emisă de o altă țară membră la fond; plata de dobânzi

56

și comisioane; emiterea de valori mobiliare pe termen lung și garantarea unor

obligații financiare etc.

Utilizările practice ale DST. Cel mai frecvent Drepturile Speciale de Tragere

sunt folosite ȋn următoarele operațiuni:

· Obținerea de valute prin tranzacții bazate pe acord direct ȋntre membri, chiar și

atunci când nu este necesară finanțarea balanței de plăți. Orice valută se poate

obține contra DST, schimbul efectuându-se la cursul zilnic al acestuia.

· Incheierea de acorduri "swap" prin care un membru poate transfera altuia DST

ȋn schimbul altui activ de rezervă, cu excepția aurului, cu obligația de a restitui

valuta la o dată viitoare și la un curs stabilit de comun acord.

· Efectuarea de operatiuni "forward" prin care o țară membră a FMI poate vinde

sau cumpara DST cu obligația plății la o dată viitoare ȋn schimbul oricăror active

monetare, cu excepția aurului, la un curs la termen previzionat ȋn momentul

ȋncheierii tranziției.

Extinderea ȋn viitor a operațiunilor cu DST pornește de la necesitatea

creșterii rolului lor ȋn cadrul sistemului monetar internațional și a ȋnlocuirii treptate

a monedelor naționale din funcțiile lor internaționale. O asemenea perspectivă este

posibilă dacă avem ȋn vedere avantajele care le oferă calitatea sa de instrument

monetar și anume: grad de stabilitate mult mai ridicat decât cel al monedelor

naționale; emisiunea lui nu conduce la apariția deficitelor de balanță de plăți și nici

la propagarea fenomenelor monetare negative de pe piețele naționale pe plan

internațional; o dozare conștientă a emisiunilor de DST ȋn funcție de nevoile

efective de lichiditate și un control strict din partea FMI; nu are ca efect

imobilizări de active monetare comparativ cu alte tipuri de rezerve (aur, monede

naționale), DST atribuindu-se gratuit.

Paralel cu aceste avantaje exista, in prezent, anumite limite ȋn sporirea

rolului lor ȋn cadrul sistemului, determinate de faptul ca DST nu indeplinește

57

toate funcțiile monetare și nu circulă decât ȋntre autoritățile monetare. La acestea

se adaugă criteriul actual de repartizare a alocărilor de DST ȋn funcție de cotele

de participare și că poate fi supus unor presiuni inflaționiste sau deflaționiste dacă

deciziile de emisiune ale FMI se bazează pe unele evaluari eronate.

DST au fost definite până la data de 1 Octombrie 2016 ca un coş de

valute ce a constat în Euro, Yen Japonez, Dolar U.S.A şi Lira sterlină.

Compoziţia coşului este revăzută la fiecare 5 ani de către un comitet executiv,

pentru a se asigura reflectarea importanţei fiecărei valute în sistemul financiar şi

de comerţ internaţional. La revizuirea din Noiembrie 2005, ponderea valutelor

în coşul DST a fost evaluată pe baza valorii exporturilor de bunuri şi servicii şi

pe baza rezervelor deţinute de către ţările membre FMI.

Ȋncepând de la 1 Octombrie 2016, FMI a determinat cele 5 monede în

funcţie de care va fi stabilit coşul DST precum şi ponderile valutelor în coş.

Acestea sunt: yuanul cu o pondere de 10,92% în DST, dolarul de 41,73%, euro de

30,93%, yenul japonez de 8,33%, iar lira sterlină de 8,09%. Așadar moneda

chinezească (Yuanul) a fost introdusă ȋn acest coș, ca o recunoaștere a puterii

financiare a Chinei.

Datorită crizelor economice din ultima perioadă şi a devalorizării dolarului

există opinii potrivit cărora această monedă să fie înlocuită cu DST. Astfel,

Drepturile speciale de tragere (DST) ale Fondului Monetar International (FMI) ar

putea deveni, pe termen lung, moneda globală pentru rezervele valutare

Activitatea FMI este de trei tipuri. Supravegherea implică monitorizarea

evoluțiilor economice și financiare și furnizarea de consiliere, ȋn special ȋn scopul

prevenirii crizelor. Fondul ȋmprumută, de asemenea, țările cu dificultăți ȋn balanța

de plăți, pentru a asigura finanțare temporară și pentru a sprijini

58

politicile ce țintesc corectarea problemelor. Imprumuturile pentru țările cu venituri

mici sunt destinate reducerii sărăciei. A treia atributie a Fondului este asistența

tehnică pe care o furnizează țărilor și formarea de personal ȋn această arie de

expertiză. FMI are, de asemenea, un rol important ȋn lupta ȋmpotriva spălării

banilor și contraterorism.

România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul

1972,(Sursa BNR) având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane DST

(0,43% din cota totală).

2.3. BANCA MONDIALĂ

Banca Mondială este cea mai mare instituţie de finanţare a dezvoltării din

lumea întreagă. Grup de trei bănci (BIRD, AID, CFI), Banca Mondială acordă

împrumuturi pentru ţările din Europa şi Asia Centrală.

BIRD (Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare) este un

organism financiar interstatal, cu o funcţie complementară aceleia a FMI, având

un rol proeminent în finanţarea şi promovarea dezvoltării economice a ţărilor

membre, prin acordarea de împrumuturi pentru investiţii, în vederea realizării unor

proiecte economice şi prin realizarea de licitaţii internaţionale pentru adjudecarea

de către ţările membre a lucrărilor finanţate de bancă. Beneficiul realizat de BIRD

se reinvesteşte în împrumuturile acordate ţărilor în curs de dezvoltare.

S-a hotărât să se înfiinţeze la Conferinţa de la Bretton Woods şi şi-a început

activitatea la Washington în iunie 1946.

AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) acordă împrumuturi

foarte avantajoase, denumite credite pentru a le diferenţia de împrumuturile BIRD,

uneori fără dobândă, pe termene foarte lungi (<50 ani), creându-le ţărilor

solicitante posibilităţi de redresare economică.

59

CFI (Corporaţia Financiară Internatională) completează operaţiunile BIRD

pentru sprijinirea întreprinderilor particulare din ţările membre în curs de

dezvoltare, asigurând un sprijin complex (financiar, juridic, tehnic) necesar

creşterii sectorului privat.

În cazul BIRD, capitalul este format prin subscrierile ţărilor membre (din

care numai 10% efectiv vărsat), însă cea mai mare parte din fonduri se constituie

prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi bonuri de tezaur pe piaţa financiară

internaţională şi din credite pe termen scurt, mediu şi lung.

În ceea ce priveşte destinaţia, aceste fonduri sunt orientate spre

împrumuturi pe termen lung (15-20 ani) pentru realizarea proiectelor de investiţii,

cu respectarea unor condiţii riguroase privind utilizarea şi garantarea lor.

Pe lângă împrumuturile directe, BIRD desfăşoară şi programe de

refinanţare, fondurile sale fiind asociate cu cele furnizate de alte instituţii

financiare pentru finanţarea proiectelor şi programelor specifice ţărilor membre.

2.4 BANCA EUROPEANĂ DE RECONSTRUCŢIE ŞI

DEZVOLTARE

BERD este o instituţie financiară cu sediul la Londra, fiind creată în 1989,

în cadrul Consiliului European de la Strasbourg.

Îmbinând rolul de organism financiar internaţional cu cel al activităţii unei

bănci de afaceri, această bancă îşi propune să supravegheze privatizările,

fuzionările, achiziţionările în toate ţările Europei Centrale şi de Est, sprijinind

îndeosebi obiective publice, destinate dezvoltării, precum şi extinderea sectorului

privat, încurajând, totodată, ţările occidentale să investească în Europa de Est.

60

Membrii fondatori sunt 40 de ţări (printre care şi România) şi organisme

financiare (Banca Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă). Membrii BERD

sunt obligaţi să verse în 5 ani 30% din capital, moneda de lucru este ECU, însăţi

contribuţiile membrilor în dolari sau yeni.

2.5 CREAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI MONETAR

EUROPEAN

Dificultăţile legate de fluctuaţiile cursului valutar, au condus autorităţile

monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul

European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6-7 iulie,

acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul

European , în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la

12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,

Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi

pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum si pe un

mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.

• Denumirea monedei de ECU provine de la denumirea engleză European

Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a

circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai marilor

demnitari.

• Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor

participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul

PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.

• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea

unui curs central denumit “pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de

61

fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de ±

2,25%.Aceste fluctuaţii au luat numele de „şarpe valutar”

• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în

ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în

octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.

• Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb

trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce

aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală,

o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci

centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monede

se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.

Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit

între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte

bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.

Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre

ele sumele în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor

constituite la acest fond.

• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a

constituit un organism de compensare miltilaterală între băncile centrale europene,

prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era

reprezentată de 20% din rezervele în aur şi $ ale ţărilor respective.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în

care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia

oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de

divergenţă, sau semnal de alarmă.

62

• Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au

manifestat în anii 1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină

părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta.

Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane;

marca germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele

europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost “beneficiara”, pe termen scurt, a crizei

monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez au

condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la

± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb

între monedele europene.

• Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate,

comparativ cu mecanismul “şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a

cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.

Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de

fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.

De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţă

de $ s-a modificat astfel:

- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)

- 1ECU = 0,90039 $ (aprilie-august 1986)

- 1 ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987)

- 1 ECU = 1,08643 $ ( după ianuarie 1987).

◆ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare

Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media

puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate.

Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a

monedei sale, un curs faţă de ECU, denumit curs central.

63

Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale,

fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau

fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exactă a ECU se

determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens.

Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile

comunitare în următoarele scopuri:

◆ pentru stabilirea bugetului;

◆ pentru exprimarea tarifelor vamale;

◆ pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare

În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor

private sau publice.

În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:

◆ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;

◆ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;

◆ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;

◆ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între

autorităţile monetare.

Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani.

În tabelul următor (Tabelul 2.1) se prezintă ponderile în ECU ale monedelor, în

diferite momente, de la înfiinţare, până în 1994, evidenţiindu-se şi momentele de

intrare sau ieşire din sistem a unora dintre ele.

64

Tabel 2.1: Evoluția compoziţiei ECU

Moneda

componen

tă

13.03

1979

17.09

1984

21.09

1989

08.10

1990

17.03

1994

Curs central

faţă de

ECU/1994

DM 33 % 32,5 % 30,5 % 30,36 % 32,32% 1,9496

FF 19,8 % 19,8 % 19,4 % 19,33 % 20,27% 6,5388

₤ 13,3 % 15 % 12,1 % 12,6 % 11,45% 0,7867

Lira

italiană 9,5 % 10,2 % 9,9 % 9,87 % 7,96% 1793,19

Gulden

olandez 10,5 % 10,1 % 9,6 % 9,87 % 10,13% 2,1967

Franc

belgian 9,6 % 8,5 % 8,1 % 8,09 % 8,30% 40,2123

Coroană

daneză 3,1 % 2,7 % 2,5 % 2,52 % 2,62% 7,4367

₤

irlandeză 1,1 % 1,2 % 1,1 % 1,11 % 1,07% 0,8086

Drahme

greceşti

0,8 % 0,70 % 0,51% 264,513

Peseta

spaniolă

5,2 % 5,15 % 4,34% 154,250

Escudo

portughez

0,8 % 0,78 % 0,70 % 192,854

100% 100% 100% 100% 100% 100%

Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune

Monetară în Europa. Aceasta a fost din punctul de pornire al Tratatului de la

65

Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o

monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.

Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale SME

s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988,

Consiliul European solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors,

să “studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni

economice şi monetare”.

• Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:

a) O primă soluţie constă în menţinerea în sistem a unor diferite monede

naţionale, între care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.

b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată

o monedă comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii

Britanii care considera că moneda ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.

c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.

Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea

monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:

• prima etapă îşi propune ca obiectiv “sporirea performanţelor

economice şi monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce

priveşte domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării

pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;

• a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi

înfiinţarea unor noi instituţii europene, din care, Sistemul European al

Băncilor Centrale (SEBC);

• pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe,

transferarea competenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea

monedei unice.

66

◆ Acordul de la Maastricht

În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire

europeană la care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat

în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de “Uniune

Europeană” (UE), care reuneşte.

a) Comunitatea Europeană

b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate

c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie

◆ Tratatul cuprinde 2 părţi:

• o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare

• o parte consacrată realizării uniunii politice

◆ Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii

monetare sunt:

• sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în

competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în

tranzacţiile internaţionale;

• diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb

implică o alocare mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;

• reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate

costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de

schimb);

• îmbunătăţirea competitivităţii;

• sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o

singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă

numărul ţărilor membre ale SME;

• scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.

67

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice

şi Monetare în 3 etape:

1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru

liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de

convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune sănătoasă

a finanţelor publice.

2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor

instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat

Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu scopul

de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea

politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar,

care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre.

3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European

a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a

înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

• Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de

îndeplinirea unor criterii de convergenţă, astfel:

1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale

media ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile

preţuri;

2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.-ul fiecărei ţări;

3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din P.I.B.-ul

acesteia;

4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale

faţă de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;

68

5) ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25%

faţă de ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie

integrată în SME de cel puţin doi ani. Modul de îndeplinire de către statele

U.E. a criteriilor de convergenţă stipulate în Tratatul de la Maastricht, pentru anul

1997, se prezintă astfel (Tabel 2.2):

Tabel 2.2 : îndeplinirea de către statele U.E. a criteriilor de convergenţă

Ţara Inflaţia Deficit public

(% din P.I.B.)

Datoria publică

(% din P.I.B.) SME Dobândă

Belgia 1,6 3,3 130,6 da 6,7

Danemarca 2,2 1,4 70,2 da 7,4

Germania 1,3 4,0 60,8 da 6,3

Grecia 8,4 7,9 110,6 nu 15,1

Spania 3,8 4,4 68,7 da 9,5

Franţa 2,1 4,0 56,4 da 6,6

Irlanda 2,1 1,6 74,7 da 7,5

Italia 4,7 6,6 123,4 nu 10,3

Luxemburg 1,3 - 0,9 7,0 da 7,0

Olanda 1,2 2,6 78,7 da 6,3

Austria 1,7 4,3 71,7 da 6,5

Portugalia 3,0 4,0 71,7 da 9,4

Finlanda 0,9 3,3 61,3 da 7,4

Suedia 1,6 3,9 78,1 nu 8,6

Marea Brit 3,0 4,6 56,3 nu 8,0

U.E. 2,7 4,4 73,5 - 7,6

Referinţe 2,6 3,0 60 da 8,7

69

Datele din tabel evidenţiază următoarele aspecte:

• Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa,

Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.

• Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea

Europeană Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de

convergenţă, le-a indeplinit în anul 2001. Conform unui protocol anexat la Tratatul

de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază de clauză de opţiune, conform căreia

poate trece la cea de a treia etapă când consideră că e cazul.

• Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin

referendumul organizat, populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest

tratat. În urma refuzului, Consiliul European a luat act de neparticiparea acestei

ţări.Alte state, precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru sunt

avute în vedere pentru lărgirea U.E., până la integrarea completă în U.E.M.,

întrucât moneda EURO îndeplineşte un rol important în economia lor

• 2.6. MONEDA EURO. AVANTAJE ŞI INCONVENIENTE

◆ Lansarea monedei EURO

• Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea

monedei unice “EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.

Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii

paşi:

faza 1: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări

membre UE, acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul ’97.

faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale

Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au

aderat. Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial,

EURO este admisă doar ca monedă scripturală; plăţile cash continuă să

70

se realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul

împrumuturilor publice.

faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 prevedea punerea în circulaţie a

biletelor şi a monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale

timp de 6 luni.

faza a IV-a: s-a derulat după 1 iulie 2002, când EURO a devenit singurul mijloc

de plată.

De la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte

instrumente juridice au fost înlocuite cu EURO, utilizându-se pentru conversie,

raportul 1/1 (! ECU = 1 EURO);

◆ Efectele introducerii monedei EURO

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1

ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile

centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi

operează operaţiile în noua monedă. Guvernele utilizează EURO pentru stabilirea

noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO încă de la

începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:

eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;

• transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire

la vânzări şi servicii;

• standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale,

permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de

schimb;

• dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale

pe plan intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la

200 miliarde de dolari.

71

Capitolul 3. INSTITUȚIILE DE CREDIT

Conform ordonanţei de urgenţă 99/2006 privind instituțiile de credit și

adecvarea capitalului, instituție de credit ȋnseamnă:

a) o entitate a cărei activitate constă ȋn atragerea de depozite sau de alte fonduri

rambursabile de la public și ȋn acordarea de credite ȋn cont propriu;

b) o entitate, alta decât cea prevazută la lit. a), care emite mijloace de plată ȋn

formă de monedă electronică.

Moneda electronică - valoare monetară reprezentând o creanță asupra

emitentului, care ȋndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) este stocată pe un suport electronic;

b) este emisă ȋn schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai

mică decât valoarea monetară emisă;

c) este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul

Pentru a se înregistra ca şi instituţie de credit agentul economic trebuie să se

adreseze Băncii Naţionale a României care este autoritatea competentă cu privire

la reglementarea, autorizarea si supravegherea prudenţială a institutiilor de credit.

Instituțiile de credit, persoane juridice romane, se pot constitui și functiona cu

respectarea dispozițiilor generale aplicabile instituțiilor de credit și a cerințelor

specifice prevăzute în legislaţie, în una din următoarele categorii:

a) bănci;

Băncile – joacă rolul de intermediari financiari principali în relaţiile economisire

– investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică.

b) organizaţii cooperatiste de credit;

Cooperativa de credit este instituția de credit constituită ca o asociație autonomă

de persoane fizice unite voluntar ȋn scopul ȋndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor

72

comune de ordin economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară, cu

precadere, pe principiul ȋntrajutorării membrilor cooperatori;

c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;

Economisirea și creditarea ȋn domeniul locativ, un concept nou pe piața bancară

românească, presupune acceptarea de depozite de la clienți și acordarea acestora

de credite cu dobânda fixă pentru activități ȋn domeniul locativ. Produsul urmărește

ȋncheierea unui "contract de economisire-creditare" ȋn baza căruia clientul

economisește o sumă reprezentând "suma minimă de economisire" și dobândește

dreptul de a primi un credit cu dobanda fixă. Produsul este oferit ȋn lei.

Suplimentar, statul plătește o primă de 25% din depunerile anuale, primă care nu

poate depăși ȋnsă, 250 Euro. (OUG215/2008). La finalul perioadei de economisire,

clientul beneficiază de un credit a cărui valoare va fi egală cu diferenţa dintre suma

totală contractată şi suma economisită incluzând dobânzile şi primele acordate

clientului;. Dobânda pe care banca o va percepe pentru ȋmprumutul acordat este va

fi fixă pe toată perioada creditului indiferent de fluctuațiile dobânzilor pe piața

monetară. Raiffeisen Banca pentru Locuințe SA este prima bancă din România

ȋnființată potrivit legislaţiei privind economisirea și creditarea ȋn sistem colectiv

pentru domeniul locativ. Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat,

contractele de economisire creditare trebuie să aibă o durată de minimum 5 ani,

d) bănci de credit ipotecar;

Ipoteca este acea convenţie legală prin care o forma de proprietate asupra unui

ACTIV este transferată sau transmisă creditorului de către debitor drept gaj sau

garanţie pentru creditul acordat. La rambursarea împrumutului, proprietatea revine

înapoi la debitor. Debitorul menţine în limitele stabilite prin convenţie controlul

asupra activului respectiv, putând de exemplu să-l vândă în scopul

73

restituirii creditului. Această formă de convenţie este foarte uzuală în domeniul

cumpărării de locuinţe şi în sectorul agricol. (conform www.capital.ro)

e) Institutie de credit specializată ȋn acordarea de credite ipotecare pentru

investiții imobiliare. Aceasta nu pot atrage depozite de la public. Resursele

financiare le procură, ȋn principal, prin emisiunea de obligațiuni ipotecare

(www.conso.ro)

Legislaţia interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără

personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze ȋntr-o activitate

de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, ȋntr-o

activitate de emitere de monedă electronică ori ȋntr-o activitate de atragere și/sau

gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de

persoane constituite ȋn vederea acumulării de fonduri colective și acordării de

credite/ȋmprumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri

și/sau servicii de către membrii acestora.

Banca Națională a României nu poate acorda autorizație unei instituții de credit,

dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului

inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi

mai mic decât echivalentul ȋn lei a 5 milioane euro (OU 99/2006).

1) Instituțiile de credit pot desfășura, ȋn limita autorizației acordate,

următoarele activități:

a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;

b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,

credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor

comerciale, inclusiv forfetare;

Factoringul reprezintă operațiunea prin care un client, numit „aderent” transferă

proprietatea creanțelor pe care le deține din facturi comerciale, către o altă entitate

numită „factor” (instituție de credit sau instituție financiară nebancară),

74

ȋn vederea obținerii de finanțare imediată. Rezultă deci, că „factorul” are rol de

finanțator. Dacă operațiunea de factoring reprezintă o modalitate rapidă de

finanțare, ȋnseamnă că, ȋn mod implicit, este generatoare de credite de termen scurt.

Aderentul urmarește să-și ȋncaseze prețul facturilor ȋnainte de scadență, iar

factorul urmarește să obțină un beneficiu, de obicei un anumit procent din facturile

pe care le decontează ȋn avans.

factoring cu regres (scontare)– ȋn caz de neplată factorul iși va recupera sumele

neȋncasate, de la aderent, prin exercitarea dreptului de regres, respectiv prin

debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garanției;

• factoring fără regres – cand factorul plătește aderentului, de regulă, un procent

(ȋn general, procentul se situează ȋn jurul valorii de 80%) din contravaloarea

acceptată a facturilor imediat după emitere, iar societatea ȋși asumă și riscul de

neplată a facturii. Acesta este produsul cu cel mai mare succes, deoarece oferă

intreprinderilor un avantaj extrem de important: ȋn cazul ȋn care propriul client nu

plătește factura la timp, aceasta devine exclusiv problema bancii. Procentul de 80%

se poate modifica ȋn funcție de situația financiară a intreprinderilor. "Costul

creditului este puțin mai mare decât o linie de credit tradițională. Acesta depinde

ȋn mare parte de trei factori: valoarea plăților, numărul de facturi și numărul de

clienți pe care o societate ȋi include in sistemul de factoring. Serviciile de factoring

există ȋn România de mai mulți ani, fiind promovate ȋn special de BCR, BRD și

UniCredit. De curând, a fost ȋnființată și prima instituție financiară nebancară de

profil, Compania de factoring, ȋn acționariatul căruia se regăsește cu 50% și Banca

Transilvania și deasemenea ING oferă ambele variante de factoring prin

intermediul unei societăți specializate ING Commercial Finance.

Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen

mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei

75

serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste

creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt

vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat

exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru

export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.

Diferenţa dintre forfetare şi scontare e următoarea: în cazul forfetării banca

preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca de

scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se realizează de către instituţii

specializate (scontarea se face de către băncile comerciale), costul forfetării este

mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai mari), scadenţa în cazul

forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa

financiară internaţională (şi nu de la banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală

cum fac băncile de scont).

c) leasing financiar;

d) operațiuni de plăți;

e) emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri

de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f) emitere de garanții și asumare de angajamente;

g) tranzacționare ȋn cont propriu și/sau pe contul clienților, ȋn condițiile legii,

cu:

1. instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,

certificate de depozit;

2. valuta;

3. contracte futures și options financiare;

4. instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;

5.valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;

76

h) participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin

subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii

legate de astfel de emisiuni;

i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și

alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și

prestarea altor servicii de consultanță;

j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;

k) custodie și administrare de instrumente financiare;

l) intermediere pe piața interbancară;

m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe ȋn domeniul

creditării;

n) ȋnchiriere de casete de siguranță;

o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;

p) dobândirea de participații la capitalul altor entități;

r) orice alte activități sau servicii, ȋn măsura ȋn care acestea se circumscriu

domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care

reglementează respectivele activități, dacă este cazul.

3.1 ROLUL BĂNCII

Banca este o instituție ce a evoluat ȋn timp ȋncercând să găsească mijloacele

adecvate pentru a ușura efectuarea operativă și sigură a plăților ȋn spațiu și timp și

a găsi procedurile necesare schimbării unor active prezente proprii sau colectate,

pentru active mai multe in viitor. Bancile acționează atât ca intermediari ȋntre cei

care dispun de resurse și cei care au nevoie temporară de ele, cât și ca mandatari

ai clienților pentru efectuarea diferitelor servicii bancare, financiare și uneori de

asigurare și administrative.

77

3.1.1 Funcțiile băncii10

Ca funcții principale ale băncii menționăm următoarele:

▪ funcția de păstrare și conservare a valorilor;

▪ funcția de asigurare a mecanismului plăților interne și externe;

▪ funcția de atragere și colectare de resurse (de agregare);

▪ funcția de transformare a resurselor la vedere sau pe termen scurt ȋn

resurse pe termen lung;

▪ funcția de plasare ȋn credite, pe piața monetară și piața financiară;

▪ funcția de substituire a “riscului total sau zero” cu “risc foarte mic”.

3.2 CONTUL BANCAR. DESCHIDERE ȘI OPERARE ȊN CONT

Pentru a se apăra ȋmpotriva riscului de pierdere sau de furt, o persoană

poate depune suma de bani pe care o deține ȋntr-o bancă spre păstrare fizică ȋntr-

un seif sau ȋntr-un depozit bancar, spre păstrare și fructificare, fiind purtătoare de

dobândă.

Pe baza unui contract cu banca, clientul poate să depună o sumă de bani ȋn

bancă sau să o retragă. Suma este ȋnscrisă ȋntr-un cont la vedere sau pe termen, pe

numele său și poate fi recuperată la simpla cerere, sau după un anumit preaviz.

Inregistrarile ȋn creditul și ȋn debitul contului vor reflecta depunerile și retragerile,

precum și transferurile ordonate din contul respectiv ȋn alte conturi. Ȋn principiu,

soldul contului nu poate fi decât zero sau creditor, caz ȋn care relația dintre client

și bancă se prezintă ca o relație ȋntre creditor și debitor. Pe baza unei convenții,

ȋnsoțită de cele mai multe ori de garanțiile corespunzătoare, soldul contului

respectiv poate fi debitor, ȋn anumite perioade,

10 Cf Ilie Simon Tehnici şi Operaţiuni bancare

78

caz ȋn care relația dintre client și bancă se prezintă ca o relație ȋntre debitor și

creditor. Se observă că banca, ȋn relațiile cu clienții, poate juca rol și de debitor și

de creditor.

Orice persoană are dreptul de a deschide un cont bancar, acest drept fiind

considerat ca parte a drepturilor omului, și este legiferat corespunzător ȋn fiecare

țară. La deschiderea unui cont, banca verifică identitatea (nume și prenume, data

și locul nașterii, naționalitate, domiciliu, codul numeric personal) persoanei cu care

ȋncheie contractul privind deschiderea contului respectiv. Bancherul poate să se

informeze și asupra situației personale sau profesionale (www.birouldecredit.ro).

Ȋn plus, banca trebuie să se asigure de capacitatea juridică a clientului său, adică

de aptitudinea acestuia de a ȋncheia acte juridice (protecția minorilor de către

părinți, tutela, incapabilii majori, interzisii legali, etc.). Informațiile esențiale

despre client sunt concentrate pe un formular denumit specimen de semnătură, ce

servește la verificarea autenticității ordinelor scrise transmise băncii de clientul

respectiv, și, ȋn special, la verificarea prin compararea acestei semnături cu aceea

de pe cecurile emise de el. Banca ține un registru al tuturor conturilor deschise, ȋn

ordinea deschiderilor lor. Depunerile efective de monedă ȋn cont se transformă din

moneda fiduciară (bilete de bancă și monezi metalice) ȋn monedă scripturală

(operațiuni bazate pe depozite sau credite bancare), iar in zilele noastre ȋn așa

numită monedă electronică. Ținerea conturilor de către bancă se reflectă ȋn

extrasul de cont, ce detaliază operațiunile ȋnregistrate ȋntr-o perioadă dată.

Anumite bănci oferă deținătorilor de carduri bancare emise pe baza unor conturi la

vedere, posibilitatea de a cunoaște soldul contului, precum și ultimele ȋnregistrări

ȋn creditul și debitul contului respectiv, adică un extras de cont detaliat.

79

3.2.2 Garantarea sumelor depuse ȋn bancă

Riscul pentru depunătorul de bani ȋn bancă rămâne, și acesta se manifestă

atunci când banca respectivă intră ȋn faliment. Totuși, clientul se bucură de

asigurarea depozitului său bancar până la o anumită limită. Potrivit directivei UE

ȋn acest domeniu, asigurarea depozitelor bancare se face până la suma de 100.000

euro.

3.2.3 Procura de operare ȋn cont

Titularul contului, ȋn calitate de mandant poate da procura unuia sau mai

multor mandatari pentru a opera ȋn contul său, dar ȋși asumă ȋntreaga

responsabilitate pentru toate operațiunile de debitare și creditare efectuate. Procura

poate fi parțială, adică să fie valabilă numai pentru creditarea contului sau generală,

pentru toate tipurile de operații bancare. De asemenea, procura ce se dă mai multor

persoane poate stipula ca acestea să poată acționa separat (fiecare poate acționa

singur) sau ȋmpreună (toți mandatarii trebuie să acționeze ȋn același timp).

3.3 TIPURI DE CONTURI

Conturile pot fi la vedere sau pe termen, deschise de rezidenți sau de către

nerezidenți, exprimate ȋn lei sau ȋn valută. Ȋn relațiile lor cu banca, clienții pot

deschide conturi și ȋn numele mai multor persoane, fiecare dintre ele operând ca

și când ar fi singur titular, ȋnsă toate rămân responsabile solidar pentru operațiile

efectuate.

Vărsămintele ȋn cont pot să fie făcute de către titular sau de către orice altă

persoană, ȋn timp ce retragerile din cont nu pot să fie efectuate decât de către

titularul de cont sau mandatarul sau. Ȋn condițiile ȋn care banca diversifică relațiile

sale cu persoanele fizice și juridice ȋn calitate de clienți ai lor, oferindu-

80

le tot mai multe servicii, contractul dintre client și bancă poate lua forma unei

convenții de cont curent, practicată ȋn special pentru agenți economici și pentru

intreprinzători individuali. Ȋn acest caz, se prevede posibilitatea ca soldul acestui

cont să poată fi și debitor, stabilindu-se, de obicei și un anumit plafon pentru o

perioadă dată, și bineȋnțeles și o anumită garanție ce poate fi o cauțiune personală

a managerilor sau altă formă convenită.

Contractele bancare ȋncheiate, ȋn general cu persoanele fizice, prevăd că

acestea pot avea conturi la vedere (depozite bancare la vedere) și conturi pe

termen, numite și depozite bancare pe termen. De obicei, la depozitele bancare la

vedere nu se acordă dobândă, sau se acordă o dobândă foarte mică. Titularii de

cont curent trebuie să plătească dobânda atunci când contul este debitor. Ȋn calculul

acestei dobânzi se ține seama și de data valorii după cum urmează: pentru

operațiunile de creditare, dobânda se calculează la 1-2 zile după ȋnscrierea lor ȋn

cont, ȋn timp ce pentru operațiunile de debitare dobânda se calculează cu o zi sau

mai multe ȋnainte. Clienții pot avea și conturi ȋn devize străine, cu respectarea

reglementărilor ȋn vigoare.

81

Capitolul 4. CREDITUL

4.1. CONȚINUTUL, CARACTERISTICILE ȘI FUNCȚIILE

CREDITULUI

Conform “Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări”11 creditul reprezintă

încrederea pe care o persoană, numită creditor, o acordă altei persoane, numită

debitor, căreia îi dă, în prezent, bani sau alte valori pentru a le restitui mai târziu

în valori echivalente sau în alte forme, la o dată determinată, numită scadenţă, cu

o anumită dobândă. De asemenea, creditul reprezintă mobilizarea capitalului

bănesc temporar disponibil şi a economiilor populaţiei prin intermediul băncilor şi

punerea lor la dispoziţia agenţilor economici şi a persoanelor fizice, pentru un

anumit timp şi cu plata unei dobânzi.

Elementele constitutive ale creditului, care ajută la determinarea cât mai

precisă a conţinutului termenului de credit12 :

➢ participanţii la raportul de credit, adică debitor şi creditorul, denumiţi în

literatura de specialitate “subiectele raportului de credit” ;

Părţile contractante sunt reprezentate de către debitor şi creditor. Există o mare

diversitate a participanţilor la raporturile de credit, aceştia putând fi grupaţi în

următoarele categorii: agenţii economici, populaţia şi statul.

➢ promisiunea de rambursare constituie un element esenţial al raportului de

credit şi reprezintă angajamentul de restituire a creditului, angajamentul

debitorului faţă de creditorul său de a rambursa, la scadenţă, atât capitalul

împrumutat cât şi dobânda aferentă, ca preţ al creditului.

➢ termenul de rambursare (scadenţa) este o trăsătură caracteristică a creditului.

Există o mare varietate de scadenţe de creditare: de la termene

11 Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică, Bucureşti,

2001, pag 474 12 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002, pag 117.

82

foarte scurte de 24 ore ce se pot regăsi la creditele de pe piaţa interbancară

până la termene medii şi lungi, de la 20 la 30 de ani regăsite în cazul

împrumuturilor obligatare, sau termene ce pot ajunge până la 50 de ani (noi

reglementări pe plan internaţional) regăsite în cazul împrumuturilor privind

construcţiile de locuinţe.

➢ costul creditului (dobânda) reprezintă trăsătura definitorie a creditului care

arată caracterul oneros al transferului de fonduri dintre creditor şi debitor. În

literatura de specialitate, se regăseşte ca “preţul” capitalului utilizat sau

“chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru folosirea capitalului împrumutat.

➢ Garantarea creditelor este o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora.

Garanţiile creditului îmbracă mai multe forme dintre care amintim :

- garanţiile reale – în acest caz obligaţia debitorului se garantează prin

afectarea unui bun al debitorului în vederea executării obligaţiilor asumate.

In categoria garanţiilor reale intră ipoteca – reprezintă un drept real asupra

unui imobil, fără deposedarea de acesta.

- garanţiile personale – este garanţia unei terţe persoane de a plăti datoria

debitorului către creditor când debitorul nu o poate plăti el însuşi.

4.2. CONCEPTUL DE DOBÂNDĂ

Dobânda este preţul capitalului de împrumut şi reprezintă partea pe care

debitorul o cedează creditorului pentru folosirea temporară a capitalului acestuia

(plata pentru valoarea de întrebuinţare a acestei mărfi speciale). Dobânda

constituie latura specifică şi principală a manifestării relaţiilor de credit; ea este

strâns legată de capital, de timp şi de risc.

83

4.2.1 Formele dobânzii

Dobânda îmbracă mai multe forme atât datorită diversităţii

participanţilor la raportul de credit cât şi diversităţii activităţilor economice.

Din punct de vedere al băncii se pot deosebi două categorii de dobânzi:

- dobânda bonificată

- dobânda percepută

a). dobânda bonificată – nivelul dobânzii cu care sunt remunerate

disponibilităţile băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite bancare;

rata dobânzii bonificare are un nivel mai mic decât rata dobânzii percepută la

credite.

Nivelul dobânzilor bonificate este influenţat de următorii factori13:

- rata inflaţiei

- rata dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului)

- ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale

b). dobânda percepută – exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care

beneficiază de creditele acordate.

Factorii de influenţă ai dobânzii percepute sunt următorii:

- erodarea monetară;

- nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;

- gradul de risc;

- profitul bancar;

În economia de piaţă, există o mare diversitate de tipuri de dobânzi şi

anume:

Dobanda de referinţă (înainte de februarie 2002 se numea taxa oficială a scontului)

este dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile prezentate de băncile

comerciale şi acordă împrumuturi băncilor (dobânda de refinanţare).

13 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002

84

Are nivelul cel mai mic din economie. Rata dobânzii de politică monetară ( sau

rata dobânzii de referinţă a BNR) este de 1,25% (la 18 ian 2021) şi reprezintă

nivelul ratelor dobânzilor aferente facilităţilor permanente acordate de către BNR

(facilitatea de depozit şi facilitatea de credit). Se înscrie, într-un coridor simetric

de +/ -0,5 puncte procentuale faţă de rata dobânzii de politică monetară astfel:

a) Facilitatea de credit sau creditele Lombard sunt o facilitate prin care BNR

acorda lichiditati in lei bancilor comerciale pe termen foarte scurt scurt,(o

zi) pentru acestea practicand o dobanda cu 1 punct procentual peste rata de

politica monetara adică 1,25% + 0,25= 1,75% puncte procentuale

(Operaţiuni Repo). Operaţiunile repo- sunt tranzacţii reversibile, destinate

injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de

credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a

răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la

data tranzacţiei;

b) BNR preia lichidități ȋn lei ale bancilor comerciale pe termen foarte scurt

(o zi) ,contra colateral pentru acestea practicând o dobândă cu 1 punct

procentual sub rata de politică monetară adică 1,25% - 0,5% = 0,75% (din

18 ianuarie 2021 ) (operațiuni reverse repo) Operaţiunile reverse repo sunt-

tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora

BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare,

angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un

preţ stabilit la data tranzacţiei;

Exercițiu: Conform BNR rata dobânzii de politică monetară a fost la 20 nov

2003 de 21,25%, 7% la 1 august 2007, 10,25% la 1 aug 2008 si 7% ȋn martie

2010, 1,75% ȋn octombrie 2016. Cum explicaţi aceste creşteri şi scăderi?

85

-Dobânzile BNR cu referire la Rezervele Minime Obligatorii (RMO). Băncile

comerciale constituie depozite la banca centrală în procent de minim 8% (ianuarie

2021) din depunerile clienţilor în lei şi minim 5% (fata de 25% in 2010) din

depunerile clienţilor în valută (ianuarie 2021). În România, în ianuarie 2021, banca

centrală acordă băncilor comerciale, dobânzi pentru rezervele constituite în lei în

valoare procentuală de 0,10% (2,65%/an in 2010) respectiv 0,00% (1,19 %/an in

2010) pentru cele în euro şi 0,01% in USD (0,71% in 2010). Funcţiile principale

ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în

strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de

stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al

RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută. (bnr.ro)

Între dobânda bonificată şi dobânda percepută există o strânsă dependenţă,

deoarece dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate

şi ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă

la banca centrală.

Taxa privată a scontului este dobânda la care băncile comerciale scontează

cambiile prezentate de agenţii economici şi la care acordă credite acestora;

Dobânda practicată între întreprinzători – are nivelul cel mai mare din

economie şi se referă la dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie în

cadrul creditului comercial;

Dobânda practicată la depunerile bancare – are un nivel inferior dobânzii

percepute la creditele bancare;

Dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în vederea creării unor

avantaje pentru unele sectoare, are un nivel inferior dobânzii practicate la creditele

acordate de celelalte bănci;

Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţi

comerciale pe termen scurt;

86

(

r

Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de societăţi

comerciale pe termen mediu şi lung.

Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei

se realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.

Dobânda reală (dr.) reprezintă venitul obţinut de către cei care acordă

împrumuturi. Valoarea dobânzii reale se determină prin înmulţirea valorii

împrumutului (C) cu rata dobânzii reale (re).

dr = rr C

Rata dobânzii reale se calculează prin ajustarea ratei dobânzii nominale

(ren) cu rata inflaţiei (li).

- rata dobânzii nominale este exprimată prin rata curentă, de piaţă;

- rata dobânzii reale este determinată ca diferenţă între dobânda nominală

şi gradul de eroziune a capitalului, ca urmare a procesului inflaţionist.

Rata dobânzii reale se calculează astfel:

r = 1+ rata dobanzii nominale −1 1+ rata inflatiei

Ştiind că dobânda nominală se determină după relaţia :

dn = rn C ,

dobânda reală se poate calcula pornind de la dobânda nominală, astfel:

dr = dn rn − ri

1+ ri ) rn

Dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers

proporţională cu ritmul inflaţiei.

Dacă rata inflaţiei este de 14 % şi rata dobânzii de 24%, dobânda reală va fi:

87

r = 1+ 24%

−1 = 8,7% r 1+14%

Nivelul dobânzii reale este influenţat de o serie de factori precum: deficitul

bugetar, cursul de schimb, balanţa de plăţi, presiunea fiscalităţii în economie.

Dobânda real-pozitivă este dobânda calculată în aşa fel încât să

compenseze efectele inflaţiei. Aceasta poate genera inflaţie la cote exponenţiale.

Dobânda real-negativă se manifestă atunci când rata nominală a dobânzii

nu acoperă rata inflaţiei.

4.3. CALCULUL DOBÂNZII

Determinarea dobânzii are o importanţă deosebită. În practică există trei

metode de calculare a dobânzii şi anume:

1. dobânda simplă sau dobânda compusă se calculează pentru creditele

bancare acordate şi pentru depozitele constituite;

2. dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de

comerţ;

3. dobânda aferentă conturilor curente.

1. Dobânda simplă şi dobânda compusă se calculează pentru depozitele

constituite şi pentru creditele bancare acordate.

Dobânda simplă se utilizează în cazul în care este luată în considerare o

perioadă mai mică de un an, cu o singură achitare a dobânzii, la scadenţă (dobânda

nu este capitalizată).

Relaţia de calcul este:

D = C nz rd

365100

D – dobânda în sumă absolută;

→“valoarea dobânzii zilnice”

88

C – capitalul împrumutat (sau valoarea depozitului);

nz – numărul de zile pentru care se realizează creditarea (depozitul);

rd – rata dobânzii în procente.

În cazul în care perioada de timp este exprimată în luni, relaţia va

deveni:

D = C nz rd

12100

→“valoarea dobânzii lunare”

În cazul calculării dobânzii anuale se utilizează următoarea formulă:

D = C rd

100

→“dobânda anuală”

Dobânda compusă se practică în situaţia în care perioada de creditare este

mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă Această

perioadă poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an

a). perioada este alcătuită dintr-un număr de ani întregi:

t0 t1 t2 … … tn

CI Cf1 Cf2 Cf

La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. La sfârşitul primului an

(t1), vom avea:

C = C + C rd =

+ rd

f 1 i i 100 Ci 1

100

la sfârşitul celui de-al doilea an vom avea:

89

r r r r r 2

C = C + C d = C 1+ d = C 1+ d 1+ d = C 1+ d f 2 f 1 f 1 100 f 1

100 i

100 100 i

100

după “n” ani, în momentul tn, vom avea:

C = + rd

n

,

C 1 f i 100

unde n - numărul de ani avuţi în vedere.

Termenul 1+ rd

100

este regăsit în literatura de specialitate şi sub

denumirea de coeficient de fructificare (k).

În acest caz, relaţia de calcul va deveni:

n

Cf =Ci k

D = C f − Ci = Ci (k n

−1) D - dobânda percepută sau bonificată

Cf - capitalul final

Ci - capitalul iniţial

k – coeficient de fructificare

n – numărul de ani cât durează depunerea sau fructificarea.

b). perioada este mai mare de un an, perioada cuprinzând şi părţi fracţionare

de an:

t0 t1 t2 … … tn’ zile tn

CI Cf1 Cf2 Cf’ Cf

90

La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. După n ani (tn’)

vom avea un capital (Cf’), vom avea:

rd n

C f ' = Ci 1 +

100

la sfârşitul perioadei vom avea: C f ' tz rd

tz rd

C f = C f ' + D = C f ' + = C f ' 1 + =

360100 360 100

rd n tz rd

Ci 1 +

100

1 +

360 100

În determinarea dobânzii nu există o regulă privind perioada de timp

luată în considerare drept etalon. Astfel se pot întâlni trei uzanţe14:

- uzanţa germană în care anul = 360 zile, luna = 30 zile

caracteristica 360/360 se aplică în Germania, Elveţia,

Scandinavia.

- uzanţa engleză în care anul = 365 zile luna = se ia numărul de

zile exact din calendar, caracteristica 365/365 se aplică în

Regatul Unit al Marii Britanii

- uzanţa franceză în care anul = 360 zile, luna = se ia numărul de zile

exact din calendar caracteristica 365/360 se aplică în Franţa şi

SUA.

91

14 Pavel Ungurean – Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag 68.

92

2. Dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de

comerţ

Dobânda se determină pe baza următoarei relaţii:

D(S )= VN nz rs

, unde 360100

D(S) - dobânda sau scontul;

V - valoarea nominală a titlului de credit;

nz – numărul de zile până la scadenţă;

rs– taxa scontului, rata dobânzii în procente.

3. Dobânzile aferente conturilor curente se determină prin următoarele

metode de calcul

- metoda directă

- metoda indirectă

- metoda în scară sau hamburgheză

Conturile curente prezintă, în general, solduri creditoare, însă pot exista

situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de plăţi mai mare

decât disponibilităţi existente în contul curent, în acest caz contul curent având

sold debitor. Pentru aceste solduri debitoare băncile percep o dobândă superioară

celei bonificate pentru disponibilităţi.

1. Metoda directă

Presupune parcurgerea următoarelor etape:

➢ separarea operaţiunilor creditoare şi debitoare (operaţiile de plăţi se

înregistrează în debitul contului, iar încasările în creditul contului);

➢ determinarea numărului de zile cuprins între data efectuării operaţiei şi

momentul închiderii contului (nz);

93

d c

➢ stabilirea numerelor de dobânzi, creditoare sau debitoare:

N = C * nz

Determinarea numerelor de dobânzi se face pe fiecare operaţie (în cazul în care

fiecare operaţie are loc în altă zi) sau pe rulaj zilnic al operaţiilor (în cazul în

care într-o zi au loc mai multe operaţii);

➢ stabilirea totalului numerelor de dobânzi creditoare şi a totalului numerelor de

dobânzi debitoare TND, TNC.

dacă rata dobânzii este unică se stabileşte soldul numerelor de dobânzi

SN.

➢ se stabileşte valoarea divizorului fix:

D fix = 365 100

rd

➢ se determină dobânda:

în cazul dobânzii unice: D = SN

D fix

în cazul în care avem rate ale dobânzii diferite pentru debit şi credit, relaţia

devine:

D = TND ; DfixD

D = Dc − Dd

D = TNC D fixC

➢ se înregistrează în contul curent şi se stabileşte soldul final al contului

curent.

Problemă 1:

Un client îşi deschide cont curent la o bancă în data de 14 aprilie având

scadenţa în data de 31 august. Banca efectuează următoarele încasări şi plăţi în

94

contul curent al clientului său:

95

• 14 aprilie – alimentarea contului cu suma de 65.000 u.m.

• 20 mai – plata unor sume în contul administraţiei publice locale, în

sumă de 43.000 u.m.

• 7 iunie – plata unei facturi în favoarea unui furnizor, în sumă de

51.000 u.m.

• 29 iunie – încasarea sumei de 130.000 u.m.

• 11 iulie – încasarea unei sume reprezentând recuperarea unor creanţe

în valoare de 35.000 u.m.

• 31 iulie – virarea din cont a sumei de 60.000 u.m.

• 18 august – efectuarea unei plăţi în sumă de 25.000 u.m.

a). banca practică o dobândă creditoare de 10% anual şi o dobândă

debitoare de 15%.

b). banca practică o dobândă unică de 13% anual.

Rezolvare:

Separarea operaţiilor în cont şi stabilirea numerelor debitoare sau

creditoare.

Operaţii creditoare

Data

Suma

Nr. zile până la 31

august

Numere de

creditoare

dobânzi

14.04 65.000 16+31+30+31+31=139

zile

65.000 139 = 9.035.000

29.06 130.000 1+31+31=63 zile 130.000 63 = 8.190.000

11.07 35.000 20+31=51 zile 35.000 51 = 1.785.000

Sume C 230.000 Total

19.010.000

numere C

96

Operaţii debitoare

Data

Suma

Nr. zile până la 31

august

Numere de dobânzi

debitoare

20 05

7.06

31.07

18.08

43.000

51.000

60.000

25.000

11+30+31+31=103

zile

23+31+31=85 zile

31 zile

13 zile

43.000 103 = 4.4290.000

51.000 85 = 4.335.000

60.000 31 = 1.860.000

25.000 13 = 325.000

Sume D 179.000 Total numere D

10.949.000

soldul sumerelor este creditor:

230.000 – 179.000 = 51.000 u.m.

a). calculul dobânzii se realizează după relaţia:

dobanda = sold numere divizor fix = 360 100

divizor fix rata dobanzii

dobanda creditoare = 19.010.000

= 5.280,6 u.m.

360 100

10

dobanda debitoare = 10.949.000

= 4.562,1 u.m.

360 100

15

La data de 30 iunie, soldul contului va fi:

(230.000 – 179.000) + (5.280,6 – 4.562,1) = 51.718,5 u.m.

97

b). calcularea dobânzii în cazul în care banca practică o dobândă unică de 13%:

dobanda = sold numere divizor fix = 360 100

divizor fix rata dobanzii

dobanda = 8.061.000

= 2.911 u.m.

360 100

13

La data de 30 iunie, soldul contului va fi:

(230.000 – 179.000) + 2.911 = 53.911 u.m.

2. Metoda hamburgheză

Se concretizează în parcurgerea următoarelor etape:

➢ înregistrarea sumei operaţiilor în cont în ordine cronologică;

➢ stabilirea soldului contului curent la sfârşitul fiecărei zile în care au loc

operaţii de încasări şi/sau plăţi;

➢ stabilirea numărului de zile (nz) cât timp soldul contului rămâne

nemodificat;

➢ calcularea numerelor de dobânzi prin ponderarea soldului contului curent la

fiecare moment cu numărul de zile în care acesta se menţine nemodificat;

➢ stabilirea totalului numerelor de dobânzi debitoare şi creditoare şi

determinarea soldului numerelor de dobânzi;

➢ calcularea divizorului fix;

D fix = 365 100

rd

➢ determinarea dobânzii:

D = SN

D fix

98

d c

în cazul în care avem TND şi TNC, vom calcula:

D = TND ; DfixD

D = TNC ;

DfixC

D = Dc − Dd

➢ înregistrarea în cont a dobânzii şi stabilirea soldului final al contului curent.

Problemă:

Utilizând exemplul anterior să se stabilească dobânda, să se înregistreze în

contul curent şi să se determine soldul final al contului curent la 31 august, folosind

metoda hamburgheză de calcul a dobânzii la conturile curente.

Nr. Data Suma Nr. zile până la

operaţiunea următoare

Numere de

dobânzi

1. 14.04 65.000 C 16 + 20=36 zile 2.340.000 C

2 20.05 43.000 D

Sold ct curent 22.000 C 11 +7=18 zile 396.000 C

3. 7.06 51.000 D

Sold ct curent 29.000 D 22 zile 638.000 D

4. 29.06 130.000 C

Sold ct curent 101.000 C 1+11=12 zile 1.212.000 C

5. 11.07 35.000 C

Sold ct curent 136.000 C 20 zile 2.720.000 C

6. 31.07 60.000 D

Sold ct curent 76.000 C 18 zile 1.368.000 C

7. 31.08 25.000 D

Sold ct curent 51.000 C 13 zile 663.000 C

Soldul sumelor 51.000 C Soldul numerelor de

dobânzi

8.061.000 C

a) calculul dobânzii:

99

d

c

D = 638.000

360100

15

= 265,8 u.m.

8.699.000 D = = 2.416,4 u.m.

360100

10

D = 2.416,4-265,8 = 2.150,6 u.m.

La închiderea contului, soldul creditor se determină astfel:

51.000 + 2.150,6 = 53.150,6 u.m.

b). banca practică o dobândă unică =13%

8.061.000 dobanda =

360100

13

= 2.911u.m.

Soldul contului, la închiderea acestuia va fi:

51.000 + 2.911 = 53.911 u.m.

ROBID (Romanian Bucharest Interbank Bid Rate) (în trecut BUBID

Bucharest Interbank Bid Rate )– rata medie a dobânzii la care băncile comerciale

româneşti acceptă depozite pe piaţa interbancară, fiind determinată pentru o

săptămână, o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. Băncile comerciale sunt

obligate să afişeze aceste dobânzi potrivit normelor din 1 iulie 1995 stabilite de

Banca Naţională a României.

ROBOR (Romanian Interbank Offered rate)( în trecut BUBOR - Bucharest

Interbank Offered Rate) – rata medie a dobânzii la care băncile comerciale

plasează depozitele pe piaţa interbancară adică rata medie a dobânzii pentru

creditele ȋn lei acordate pe piața interbancară și este stabilită de

100

către BNR. Băncile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în România sunt

obligate să afişeze această rată, potrivit deciziei Băncii Naţionale a României din

data de 1 iulie 1995. Ratele ROBOR se afişează pentru plasamente de o săptămână,

o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. În acelaşi timp, Banca Naţională a

României publică în fiecare zi nivelul de referinţă al acestei rate a dobânzii.

Ratele dobânzilor de referință ale pieței monetare interbancare

ROBID/ROBOR vor fi calculate ȋn continuare, zilnic, ca medie aritmetică a ratelor

de dobândă afișate de un număr de 10 bănci comerciale. Aceste 10 bănci

comerciale sunt selectate potrivit criteriilor de performanță definite anterior, lista

fiind actualizată la fiecare 6 luni. Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este

calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare

participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute înainte

de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un participant pentru

fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt participant

timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către

ȋmputernicit.

Ratele ROBID şi ROBOR stabilite la Fixing sunt publicate de ȋmputernicit

în aceeaşi zi în termen de 5 minute de la Fixing.

LIBOR USD (London InterBank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la

creditele ȋn USD, practicată de băncile de pe piața interbancară londoneză.

EURIBOR- (Euro Interbank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la creditele

ȋn EUR, practicată ȋntre principalele banci europene.

Ne ȋntâlnim ȋn ultima perioadă foarte des cu această noțiune mai ales dacă

suntem ȋn situația de a contracta un credit imobiliar/ipotecar sau de nevoi personale

cu ipotecă, ȋn euro.

Ȋn calculul dobânzii după perioada de promoție (rata fixa 1 an/6 luni/ 3luni)

intră această cotație sub forma de Euribor3M/6M+Marja fixă. Calculul

101

ratei dobânzii la credit reprezintă o sumă de Euribor la 3 luni sau la 6 luni și o

marjă fixă care variază de la un produs de creditare la altul.

Cotațiile zilnice ale EURIBOR sunt publice pe diverse site-uri, dar există

un site dedicat-http://www.euribor-rates.eu/current-euribor-rates.asp, unde putem

studia evoluția acestui indicator, deosebit de important ȋn calculul ratei dobânzii la

creditul contractat de noi. Marja fixă este cea care diferențiază produsele de

creditare și un mod de selecție a creditului imobiliar/ipotecar ca nivel de dobândă

dupa perioada promotională.

Atât LIBOR, EURIBOR cât și ROBOR , ROBID se stabilesc pentru perioade

diferite de timp cum ar fi: (cf: http://www.conso.ro/ghiduri/6/dobanda-anuala-

efectiva.html)

a) O/N – 1 zi incepând din data fixingului

b) T/N – 1 zi incepând din ziua lucrǎtoare urmǎtoare datei fixingului

c) 1W - 1 săptămână începând cu data valutei spot

d) 1M - 1 lună începând cu data valutei spot

e) 3M - 3 luni începând cu data valutei spot

f) 6M - 6 luni începând cu data valutei spot

g) 9M - 9 luni începând cu data valutei spot

h) 12M - 12 luni începând cu data valutei spot

Incepand cu 2 mai 2019, in cazul creditelor cu dobanda variabila in LEI oferite

persoanelor fizice, indicele ROBOR s-a inlocuit cu un nou indice si anume IRCC

(indicele de referinta pentru creditele acordate consumatorilor), conform OUG 19/2019.

IRCC se calculata ca medie ponderata a ratelor de dobanda cu volumele tranzactiilor de

pe piata interbancara si se actualizeaza cu o frecventa trimestriala, similar cu

modalitatea folosita pentru ROBOR 6M. Acesta se publica in fiecare zi lucratoare pe

website-ul Bancii Nationale a Romaniei. Și se aplică pentru acele credite de consum,

carduri de credit, cele ipotecare și descoperirile de cont cu dobânzi variabile, acordate

102

începând cu luna mai a anului 2019.

Exceptie de la acest nou indice sunt creditul Prima Casa si Prima Masina.

4.3 PREZENTARE DAE

Dobânda anuală efectivă exprimă sub formă procentuală costul total al unui credit.

Acesta este un concept impus atât ȋn Uniunea Europeana, cât și ȋn Statele Unite,

fiind implementat pentru a permite consumatorilor să compare ușor costul

creditelor. Cel mai ușor mod de a ȋnțelege ce ȋnseamnă DAE este să analizăm un

caz concret. De exemplu, dacă ȋntregul cost al creditului ar fi format doar din

dobândă, atunci cel mai bun credit se poate alege prin simpla comparare a ratelor de

dobândă, urmând să alegem ȋmprumutul cu dobânda cea mai scăzută.

Ȋn realitate, băncile percep o serie ȋntreagă de comisioane, care fac dificilă

compararea creditelor. Să presupunem că o bancă acorda un credit, care are o rată

a dobânzii de 10% și un comision inițial de 3%, ȋn timp ce alta practică o dobândă

de 11%, cu un comision lunar de 0,1%, aplicat la sold. Care este mai scump? Greu

de spus deoarece ȋn această formă datele nu pot fi comparabile. Rolul DAE este

tocmai de a aduce la același numitor comun toate costurile unui credit. Mai precis,

DAE transformă și comisioanele aferente unui ȋmprumut sub forma unei dobânzi

anualizate. Ȋn acest fel, devine posibilă compararea a două credite, indiferent de

tipul comisioanelor percepute. Iar diferența dintre DAE și rata dobânzii se

datorează, ȋn mare parte, acestor costuri suplimentare: comisioane inițiale, lunare,

anuale, prime de asigurare de viață, etc.

Nu trebuie confundat DAE cu rata dobânzii, deoarece ele joacă roluri

diferite. DAE este doar un indicator care se exprimă ȋn forma procentuală și nu

este folosit ȋn calculul dobânzii plătite de client. El poate fi comparat cu clasa

energetică de la electrocasnice. Un aparat cu clasa A consumă mult mai puțin

decât unul cu clasa C. La fel, ȋn cazul ȋmprumuturilor, un credit cu DAE mai

mic este mai ieftin decât unul cu DAE mai mare.

103

4.4.1 Comparare costul creditelor

Ȋn principiu, cu cât DAE este mai scazută, cu atât creditul este mai ieftin.

Ȋnsă, pentru a utiliza corect DAE ȋn compararea creditelor este extrem de important

ca acest indicator să fie calculat pentru aceeași suma ȋmprumutată și termen de

rambursare la nivelul tuturor ofertelor comparate. Acest lucru este necesar

deoarece DAE se poate modifica foarte mult de la un exemplu la altul.

Cea mai mare influență asupra DAE o are durata de rambursare. Cu cât

aceasta este mai mare, cu atât DAE scade. Acest lucru se ȋntâmplă ȋn special ȋn

cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare. De exemplu, un credit

de 10.000 lei are o rată a dobânzii de 10% și un comision inițial de 5%. Dacă durata

de rambursare este de 3 ani, atunci DAE este de 14,6%. Ȋn schimb, dacă perioada

de creditare se extinde la 5 ani, atunci DAE scade la 13,1%. Și, cu cât termenul

se extinde, nivelul DAE coboară spre valoarea ratei dobânzii (10%, ȋn cazul de

față).

Astfel, ȋn cazul ȋn care DAE nu este calculat pentru același termen de

rambursare, comparația poate fi uneori ȋnșelătoare. Ȋn plus, tendința băncilor este

de a lansa credite cu perioade de rambursare cât mai ȋndelungate, iar atunci când

afișează valori estimative pentru DAE ȋn pliante, tind să calculeze acest indicator

pentru perioada de rambursare maximă.

La cealalta extremă, sunt ȋmprumuturile cu o perioadă de rambursare foarte

scurtă. Pentru exemplul de mai sus, dacă termenul de rambursare este de numai 6

luni, atunci DAE urcă la 32,2%. Astfel, ȋn cazul ȋn care o persoană solicită un

credit pe termen scurt, este firesc ca DAE afișată pentru ofertele băncilor să aibă

valori mai mari decât ȋn mod normal.

Suma ȋmprumutată influențează la rândul său valoarea DAE, ȋnsă impactul

este relativ limitat. Ȋn acest caz, DAE se modifică dacă banca percepe comisioane

ȋn suma fixă, indiferent de valoarea creditului. Cele mai frecvente

104

costuri de acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea au ȋnsă

valori mici comparativ cu costul total al creditului, astfel ca impactul nu este la

fel de spectaculos ca ȋn cazul duratei de rambursare.

4.4.2 Costuri incluse ȋn DAE

Ȋn general, băncile includ in DAE costul cu dobânda, comisioanele plătite

la acordare, precum și cele lunare sau anuale, taxa de analiză a dosarului,

comisionul de acordare a creditului, comisioane de administrare, procesare sau

închidere a dosarului, costul interogării la Biroul de Credite, comisionul de risc,

asigurarea de viaţă etc. dar băncile nu sunt obligate să includă anumite costuri în

DAE, aşa că nici nu o fac..Legea dă dreptul băncilor să excludă anumite costuri,

iar băncile nu ratează nici un prilej de a putea afisa propriilor clienți un cost mai

mic decât concurența. Partea bună este că aceste omisiuni nu au o pondere

importantă ȋn costul total al creditelor și, ȋn plus, sunt cam aceleași la toate băncile.

Indiferent de tipul creditului, băncile nu includ ȋn DAE cheltuielile cu

deschiderea și administrarea contului curent. Ȋnsă deschiderea unui astfel de cont

este obligatorie la orice bancă atunci când se contractează un ȋmprumut. Ȋn ultimul

timp, politica de tarifare a băncilor pentru aceste produse este de a stabili

comisioane lunare. Valoarea lor pornește de la 0,5 lei pe lună și poate urca până

la 2 lei pe luna sau chiar mai mult. Un alt cost exclus este comisionul cu retragerea

de numerar. Ȋn cazul ȋn care o persoană dorește să retragă ȋn numerar banii aferenți

ȋmprumutului, banca o taxează de regulă cu 0,5%.

Pe lângă aceste costuri, la creditele auto, băncile nu includ ȋn DAE primele

plătite pentru polița casco și costul cu ȋnregistrarea garanției. Aceasta din urmă

este exclusă de fapt ȋn cazul oricărui credit garantat cu un bun mobil. Ȋn ceea ce

privește creditele de nevoi personale, asigurarea de viață este inclusă ȋn DAE, dacă

ȋncheierea ei este obligatorie pentru a beneficia de credit. Unele

105

bănci se folosesc ȋnsă de un truc pentru a nu include această asigurare, precizând

că asigurarea poate fi ȋnlocuită cu un girant.

4.4.3 De ce este DAE cel mai bun criteriu de alegere a creditelor?

Cea mai frecventă greșeală atunci când se compară două credite este de a

folosi drept criteriu de departajare rata lunară. Acesta este modelul prin care se

vând creditele ȋn special ȋn magazine, multe dintre ele fiind ȋmprumuturi scumpe.

Rata lunară este indicatorul pe care orice bancă ȋl poate controla ȋnsă foarte usor.

Simpla extindere a perioadei de rambursare face ca rata lunară să scadă foarte mult,

creând falsa impresie că este un imprumut ieftin. De exemplu, un credit de 5.000

lei acordat la o rată a dobânzii de 10%, are o rată lunară de 160 lei dacă este acordat

pe 3 ani. Același ȋmprumut acordat la o rată a dobânzii de 25%, dar pe o perioadă

de 5 ani, are o rată lunară de numai 145 lei. Astfel, un ȋmprumut de peste două ori

mai scump, poate fi «aranjat» astfel ȋncât să pară extrem de tentant. Pe lângă acest

aspect, rata lunară nu reflectă costul total al creditului. Ea nu include comisioanele

plătite la acordare sau comisioanele anuale, dacă este cazul. De asemenea, nici rata

dobânzii nu reprezintă un criteriu relevant pentru a compara costul creditelor.

Importanța comisioanelor ȋn costul total al creditelor a crescut considerabil ȋn

ultimii ani, pe fondul restricțiilor impuse de BNR la acordarea de credite pentru

populație. Ȋn acest condiții, multe bănci au transferat o parte din costul cu dobânda

ȋn comisioane.

Un indicator mai util decat cele menționate mai sus este suma totală de

rambursat. Aceasta include toate costurile pe care le implică un credit, fiind astfel

mult mai relevantă decât rata lunară sau rata dobânzii. Ȋnsă spre deosebire de DAE,

suma totală de rambursat nu ține cont de valoarea ȋn timp a banilor. Inflația face

ca valoarea ȋn timp a banilor să se modifice. O bancnotă de 100 lei nu are aceeași

valoare ȋn prezent ca ȋn urmă cu un an. Ȋn plus, valoarea banilor

106

este influențată și de costul de oportunitate. Cei 100 lei deținuți ȋn prezent pot fi

plasați ȋntr-un depozit bancar, astfel că peste un an valoarea lor va fi majorată cu

dobânda primită la depozit

Ȋn ceea ce privește achizițiile imobiliare există multe soluții de achiziție

disponibile, iar una din cele mai folosite de cumpărători rămâne CallBuy, adică

"locuirea cu chirie ȋn viitorul tău apartament". Această soluție vine ȋn ajutorul celor

care nu pot sau nu vor să contracteze acum un credit, sau pur și simplu nu au

avansul necesar achiziției." Ȋnchiriezi acum, cumperi cand poti".Dintre pașii de

urmat partea cea mai grea o reprezintă alegerea apartamentului. Apoi se ȋncheie un

contract de ȋnchiriere pe maximum 48 de luni, plus o promisiune de vânzare-

cumpărare care garantează ca apartamentul nu va fi cumpărat de altcineva. Tot ȋn

acest stadiu se achită o garanție și un avans de minim din valoarea apartamentului.

Decizia de cumpărare a locuinței se ia ȋn momentul ȋn care banca aprobă dosarul

sau când chiriașul este sigur de achiziția pe care urmează sa o facă. Ȋn acel moment,

toata garanția și o parte semnificativă din chiria lunara (ȋn funcție de numărul

lunilor petrecute ȋn apartament și de cheltuielile dezvoltatorului care platește

impozit pe apartament ȋn acest timp) se consideră avans pentru achiziția locuinței.

Soluția de achiziție CallBuy le mai oferă un avantaj: din prețul final de achiziție se

va scade și uzura apartamentului, ȋn funcție de cât timp acesta a fost folosit.

4.5. FORMELE CREDITULUI

Creditul cunoaşte mai multe forme dintre care amintim următoarele:

Creditul bancar - este creditul pe care deţinătorii de capital bănesc,

dejagat temporar din procesul producţiei îl acordă sub formă de împrumuturi

băneşti. Creditul bancar procură mijloace financiare necesare diferitelor

107

sectoare de activitate economică. Spre deosebire de creditul comercial care se

acordă din capitalul ocupat în producţie sau în circulaţie, creditul bancar se acordă

din capitalul inactiv, nefolosit (veniturile rentierilor şi economiilor altor categorii

sociale depuse la bancă. În calitatea lor de intermediare, băncile (pentru care

acordarea creditelor şi primirea lor este fundamentul activităţii) se împrumută între

ele pentru a da apoi cu împrumut.

Creditul de trezorerie – poate fi întâlnit în cazul în care banca dă

posibilitatea efectuării unui volum de plăţi din contul curent care depăşeşte

volumul disponibilităţilor existente. Soldul contului curent fiind în acest caz, sold

debitor.

Linia de credit – realizează finanţarea pe termen scurt prin acordarea

unui credit în limita unui plafon aprobat de către bancă.

Se acordă în lei şi în valută, clienţilor persoane juridice, indiferent de forma de

proprietate. Aceştia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să înregistreze o situaţie financiară corespunzătoare, să aibă un serviciu

bun al datoriei şi o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate;

- să fie clienţi permanenţi ai băncii şi să efectueze plăţile şi încasările prin

bancă;

- să dispună de capital social vărsat de cel puţin 10 milioane lei, iar

plăţile şi încasările să aibă caracter permanent.

Perioada de valabilitate este între 180 zile şi 365 zile, cu posibilitatea prelungirii

valabilităţii pe noi perioade, iar nivelul dobânzilor este negociabil

Funcţionează după sistemul revolving, creditul rambursându-se zilnic pe baza

încasărilor.

Volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se

determină în funcţie de cifra de afaceri aferentă perioadei creditării şi durata medie

de încasare a clienţilor interni şi externi.

108

Credite pentru facilităţi de cont – este oferit persoanelor juridice cu un

standing financiar ridicat, care, din motive justificate economic, nu pot face faţă

plăţilor.

Se acordă în lei pe o perioadă scurtă sau foarte scurtă (maximum 30 de zile), prin

cont separat de împrumut în limita unui plafon de 5.000 milioane lei, iar dobânda

este ca şi în cazul celorlalte credite pe termen scurt. Drept garanţie se acceptă gajul

general asupra patrimoniului şi cesionarea în favoarea băncii a fluxului de

lichidităţi derulat prin bancă.

La stabilirea volumului creditului se au în vedere încasările medii zilnice

din ultimele 3 luni realizate de client, precum şi previzionarea încasării creanţelor

până la rambursarea creditelor

Clientul rambursează creditul din disponibilităţile şi încasările realizate în

contul curent, iar dacă nu a rambursat la scadenţă creditul, nu mai poate beneficia

pe o perioadă de 3 luni de la scadenţă, de o nouă facilitate de cont.

Avantaje:

- acoperirea decalajului între încasări şi plăţi;

- fluidizarea plăţilor;

- costuri reduse ale finanţării

Credit pe descoperit de cont (overdraft) – se acordă agenţilor economici

în lei în baza unui contract de credit stand-by pentru achitarea unor obligaţii

stringente cât şi în scopul prevenirii înregistrării de interdicţii bancare.

Este o formă de împrumut acordată în condiţii deosebite, în principal

marilor companii cu un prestigiu recunoscut pe termen foarte scurt (de maxim 7

zile). Se acordă în contul curent, în limita unui plafon, în prezent la Banca

Comercială Română acest plafon este de 5.000 milioane lei/client. Se poate acorda

integral sau în tranşe, pe măsura apariţiei obligaţiilor de plată.

109

Garantarea creditului se va face cu garanţii acoperitoare însoţite de

cesionarea încasărilor în favoarea băncii. Dobânda este mai mare decât dobânda

practicată la creditele pe termen scurt, de exemplu la BCR acesta dobândă

depăşeşte cu 50% dobânda la creditele pe termen scurt.

Pentru a beneficia de creditul pe descoperit de cont, clientul trebuie să

înregistreze un standing financiar ridicat şi un serviciu bun al datoriei faţă de

bancă, să nu înregistreze datorii restante către buget sau partenerii de afaceri şi să

figureze în evidenţa CIP.

Avantajul creditului pe descoperit de cont constă în asigurarea resurselor

necesare pentru achitarea unor obligaţii stringente şi prevenirea înregistrării de

interdicţii bancare.

Creditul rotativ „roll-over” – reprezintă creditul care se acordă în relaţiile

bancare internaţionale pe perioade medii şi lungi. Creditul se acordă la întreaga

valoare la data negocierii şi se rambursează în rate trimestriale sau semestriale.

Dobânda este variabilă. Deşi sunt consimţite pe o durată de câţiva ani, utilizările

se efectuează sub formă de avansuri pe termen scurt reînnoibile. La încheierea

fiecărei perioade parţiale, avansurile pe termen scurt sunt prelungite în mod

succesiv pentru încă o nouă perioadă scurtă, până ce termenul mediu stabilit iniţial

ajunge la scadenţă. Aceste perioade parţiale depind de posibilităţile de refinanţare

ale creditorilor şi de nevoile debitorului. Caracteristica acestui credit constă în

faptul că fondurile care se acordă cu împrumut sunt procurate de banca creditoare

de pe piaţa eurovalutelor de la alte bănci, sub forma creditelor pe termen scurt, prin

refinanţare periodică la intervale de trei luni, şase luni, un an.

Creditul ipotecar – reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare

(imobile sau terenuri de construcţii în mediul urban şi terenuri

110

agricole în mediul rural). Se acordă în completarea surselor proprii necesare

constituirii, reabilitării, consolidării sau extinderii imobilelor.

Se garantează cu ipotecă de rangul I asupra imobilului pentru care se

asigură creditul, imobilul fiind asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă.

Se acordă pe o termen mediu şi lung, perioada putând să ajungă până la 25 de ani.

Creditul ipotecar se acordă de regulă de băncile ipotecare proprietarilor

funciari, proprietarilor de imobile şi antreprenorilor de construcţii de locuinţe În

caz de neplată a împrumutului, creditorul are dreptul să ceară prin justiţie scoaterea

în vânzare, prin licitaţie publică, a bunului imobil ipotecat, iar din preţul obţinut

să-şi reţină suma împrumutată împreună cu dobânda şi cheltuielile prilejuite de

judecată şi de vânzare.

Creditul comercial – este specific economiei de piaţă şi reprezintă creditul

pe care-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plăţii.

Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface producţia fără să mai

aştepte până când cumpărătorii au resurse financiare. Totuşi, creditul comercial

este limitat de rezerva de capital a furnizorului care să- i permită continuarea

activităţii, precum şi de regularitatea încasărilor contravalorii mărfurilor vândute

anterior pe credit comercial.

Creditul de consum – constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de

consum personal de valori mari şi cu folosinţă îndelungată. Există o strânsă

legătură între creditul de consum şi cel bancar, în general, comercianţii recurgând

la creditul bancar pentru a dezvolta vânzarea în rate.

Credit privat – credit care se acordă reciproc între diferite firme capitaliste

sau persoane particulare în baza aşa ziselor efecte comerciale sau de credit (cambii,

bilete de ordin etc.). Creditul privat poate fi de mai multe feluri: comercial, bancar,

ipotecar etc.

111

Creditul funciar – credit acordat pe termen lung în baza garantării lui cu

o proprietate imobiliară urbană sau rurală; se amortizează eşalonat prin amortizare.

Creditul de stat (public) – forma deosebită a creditului în care, în calitate

de debitor apare statul, iar în cea de creditor, de regulă, marile bănci. Creditul de

stat sau creditul public cum se mai numeşte, se acordă pe baza efectelor publice

(obligaţiuni ale statului, bonuri de tezaur) în vederea acoperirii deficitelor

bugetare.

Bon de tezaur – titlul de obligaţie emis de stat pentru a obţine împrumuturi

de la cetăţeni sau bănci în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului.

Ele sunt emise pe termen scurt, sunt aducătoare de dobânzi şi pot fi transmisibile

şi scontate.

Scont – operaţiune bancară specifică economiei de piaţă şi legată de

circulaţia cambiilor, sau altui efect de comerţ (ex poliţe), care constă în cumpărarea

de către o bancă comercială a unei cambii de la beneficiarul ei înainte de ajungerea

la scadenţă. Banca plăteşte vânzătorului suma înscrisă pe cambie, mai puţin

dobânda (taxa de scont) socotită din momentul scontării până la scadenţă.

Operaţiunea se lichidează la scadenţa cambiei, când banca încasează de la debitor

suma înscrisă în cambie. Întrucât cambia exprimă în general o tranzacţie

comercială livrarea pe credit a unei mărfi de către producător sau comerciant,

scontul transformă creanţa în capital bănesc înainte de scadenţă, accelerând

circuitul capitalului. Prin operaţiunea de reescont efectuată de banca centrală a unei

ţări se are în vedere aprovizionarea cu mijloace băneşti lichide a băncilor

comerciale. Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate

de ele, băncile comerciale obţin, în schimb, mijloace băneşti înainte de scadenţele

cambiilor respective.

112

Operaţiunea astfel efectuată echivalează cu un credit. Creditele de reescont sunt

considerate drept un regulator al circulaţiei băneşti dintr-o ţară capitalistă.

Creditul intern – relaţia de credit ce ia naştere în cadrul pieţei interne, atât

debitorul cât şi creditorul fiind cetăţeni ai aceleiaşi ţări.

Creditul internaţional – creditul contractat pe piaţa externă, debitorii şi

creditorii locuind în state diferite. Creditul internaţional se dezvoltă pe baza

comerţului internaţional şi al relaţiilor de cooperare între state.

Creditul de confirmare (stand-by credit) – reprezintă o linie de credit care

urmăreşte asigurarea cu anticipaţie a efectuării de trageri în cadrul unei anumite

sume, la momentul apreciat ca fiind oportun de către beneficiarul creditului şi

durata unei perioade determinate, fără să mai fie nevoie de o nouă examinare a

poziţiei împrumutului. Astfel de credite au fost puse la dispoziţia FMI începând

din 1961 pe baza acordurilor generale de împrumut de către principalele ţări

dezvoltate, reunite în „Grupul celor zece”15

Creditul obligatar – este una din cel mai vechi forme ale creditului.

Creditul obligatar reprezintă relaţii economice bancare în care debitorii sunt

organele statale sau agenţii economici emitenţi de obligaţiuni, pe de-o parte, şi

creditorii, adică subscriptorii şi deţinătorii acestor obligaţiuni pe de altă parte, care

în acest fel îşi angajează capitalurile, în vederea obţinerii unui venit. Creditul

obligatar se caracterizează prin următoarele elemente: emitentul, mărimea

creditului, numărul de titluri emise, valoarea nominală, preţul de emisiune,

valoarea de rambursare, durata de viaţă a împrumutului, data subscrierii, rata

dobânzii nominale, condiţii de amortizare etc.

Ca noţiuni generale despre credit mai este necesar să cunoaştem ce

înseamnă:

i. rambursarea creditelor;

15 Grupul celor 10 cuprinde următoarele ţări: SUA, Anglia, Japonia, Canada, Franţa, Belgia,

Olanda Italia, Garmania, Suedia.

113

ii. garanţie bancară;

iii. garantarea creditelor;

iv. gaj.

a) Rambursarea creditelor este un principiu de bază al creditelor potrivit

căruia creditele trebuie să se restituie la termenele (scadenţele) stabilite în

contractul de creditare.

b) Garanţie bancară înseamnă girul băncii pentru clientul său care îi dă

acestuia posibilitatea să obţină credit de la o terţă persoană. Garanţia

bancară presupune obligaţia asumată de bancă ca în caz de neplată la

termen de către client a sumelor împrumutate, să restituie împrumutul din

resursele sale. Garanţia se dă în schimbul unei asigurări corespunzătoare.

c) Garantarea creditelor reprezintă cantitatea corespunzătoare de bunuri

materiale sau resurse financiare prevăzute să se realizeze în perioadele

viitoare, cu care se garantează şi din care se rambursează creditul. Practic,

garantarea creditelor se face cu documentele care atestă existenţa

bunurilor respective sau a veniturilor ce se vor realiza.

d) Gaj este noţiunea ce se referă la bunul mobil depus de către un debitor la

dispoziţia creditorului său drept garanţie pentru plata la termenul convenit

a unei datorii sau pentru executarea unei lucrări. Sub aspect juridic, gajul

constituie un contract prin care debitorul remite creditorului său un lucru

mobil pentru siguranţa datoriei. În caz de neplată a datoriei la termen

(scadenţă) creditorul poate vinde obiectul depus drept gaj. Din preţul

obţinut, creditorul garantat cu gaj, are posibilitatea despăgubirii înaintea

altor creditori.

4.6. FORME SPECIALE DE CREDITARE

114

Pe lângă formele clasice de creditare a comerţului internaţional, prin

eliminarea limitelor cerute de aceste au luat fiinţă şi s-au dezvoltat diverse forme

speciale de finanţare pe termen scurt sau pe termen lung. Dintre formele de

finanţare pe termen scurt amintim factoringul, iar pe termen lung leasingul.

În ţara noastră numărul băncilor a crescut semnificativ în ultimii ani, la

băncile româneşti adăugându-se băncile cu capital mixt şi băncile străine. Prin

urmare a crescut şi concurenţa între ele. Pentru a se face mai atractive clienţilor,

acestea au început să ofere produse şi servicii bancare tot mai diversificate şi în

concordanţă cu componentele mai noi ale activităţii economice.

A). Factoringul

Factoringul este o formă a cooperării bancare internaţionale16 în care, pe

baza unei convenţii intervenite între părţi, un organism specializat prestează

anumite servicii privind problemele financiare, acordă credite pe termen scurt

(până la 3-4 luni), efectuează operaţiuni bancare de casă specializate pentru

participanţii la producerea, exportarea şi importarea de mărfuri şi servicii.

Factoringul este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat

între factor şi aderent ( exportator ) prin care primul, în schimbul unui

comision, preia în proprietatea sa creeanţele aderentului prin plata facturilor

acestuia reprezentând dovada efectuării tranzacţiei cara are ca obiect bunuri sau

servicii livrate pe credit.

Efectuarea operaţiunilor de factoring presupune participarea

următoarelor părţi:

- factorul, respectiv banca specializată;

- aderentul, furnizorul, vânzătorul de mărfuri sau servicii;

- cumpărătorul.

16 Definiţia factoringului conform Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări – Gh. Bistriceanu

114

Factoringul este operaţiunea prin care firmele specializate se angajează să

încaseze facturile neîncasate de către societăţile comerciale contra unui comision.

Prin operaţiunile de factoring banca asigură efectuarea următoarelor

servicii: finanţare pe baza facturilor, administrarea creanţelor, colectarea

creanţelor la scadenţă, protecţie împotriva riscului de neplată.

Sunt destinate persoanelor juridice, indiferent de forma de proprietate şi se acordă

pentru creanţele comerciale materializate în facturi provenite din livrări de

mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii. Se acordă atât în lei cât şi în

valută.

Factoringul de export se bazează pe transferul de proprietate la bancă a

creanţelor deţinute de către exportatori (clienţi ai băncii) asupra importatorilor. În

practică, în cazul factoringului de export, se utilizează plata imediată a unui

procent din valoarea facturilor clientului ( 80% la BRD ), iar restul ( din care se

scade comisionul şi dobânda ) se plăteşte în momentul în care importatorul achită

factura.

Sunt acceptate creanţele certe şi exigibile, fiind excluse creanţele cu

scadenţă depăşită, creanţele viitoare sau condiţionate, creanţele ce rezultă din

vânzarea în consignaţie, creanţele al căror termen de încasare depăşeşte

reglementările legislative.

115

Figura 4.1 Schema de derulare a factoringului:

2

1 3 4 7 8

5

Factor de export

6

1. se încheie contractul de factoring între exportator şi factorul de export;

2. exportatorul livrează mărfurile către importator;

3. exportatorul cedează creanţele sale factorului de export;

4. factorul de export achită exportatorului aderent contravaloarea

creanţelor cedate după ce şi-a reţinut dobânda aferentă;

5. factorul de export cedează creanţele sale factorului de import;

6. factorul de import achită contravaloarea creanţelor reţinând dobânda

aferentă;

7. factorul de import remite clientului său, importatorul, documentele spre

încasare;

acoperirea

riscurilor;

finanţare;

gestionarea

creanţelor

evaluează riscul de

importator;

- garanteză limita de

finanţare pe importator;

- încasează facturile de

la importator

Factor de

import

Importator Exportator

116

8. importatorul plăteşte import factorului.

Avantajele exportatorului:

• evaluarea riscurilor de neîncasare a exporturilor prin evaluarea bonităţii

importatorilor şi urmărirea evoluţiei acestora pe întreaga perioadă a

contractului de factoring, prin intermediul serviciilor unui factor din

străinătate, evaluarea riscurilor pe importatori şi aprobarea unor limite de

117

finanţare pe fiecare importator în parte şi, de asemenea, prin preluarea

riscurilor de neîncasare a exporturilor;

• Selecţia clienţilor importatori viabili;

• Gestiunea optimă a conturilor “clienţi”;

• Eliminarea problemelor şi costurilor legate de urmărirea încasării

exporturilor;

• Exportatorul nu mai are obligaţia de repatriere a valutei;

• Finanţarea rapidă, fără garanţii a exporturilor efectuate (80% din valoarea

facturilor şi 20% la data încasării);

• Eliminarea riscurilor de curs valutar;

• Instrument de promovare a exporturilor, exportatorul având posibilitatea să

acorde creditul furnizor importatorilor săi.

B). Leasingul

Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii, cu precădere în SUA şi în ţările

Europei Occidentale, ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin

aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în special a exportuilor.

Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de

către societăţi financiare specializate sau direct de către producători. Leasingul are

în vedere să răspundă unor clienţi cărora le lipsesc fondurile proprii sau

împrumutate pentru cumpărarea unor bunuri.

Trebuie precizat faptul că în România, până în prezent, nu există bănci

specializate de leasing, unele bănci româneşti şi-au extins domeniul de creditare şi

asupra unei laturi mai aparte a activităţii economice: activitatea de leasing. Băncile

de leasing au apărut în 1952 în S.U.A. Denumirea lor diferă de la ţară la ţară: bănci

de leasing, instituţii financiare de leasing, bănci bail în Franţa. Rolul băncilor de

leasing îl îndeplinesc băncile comerciale.

118

Operaţiile de leasing s-au dezvoltat rapid în ultimii ani datorită simplităţii

lor şi avantajelor pe care acestea le conferă. Posibilitatea de a utiliza echipamente

moderne, de mare randament, de a depăşi unele obstacole de import, de a nu plăti

drepturi de proprietate industrială sunt câteva atuuri ale leasingului.

În condiţiile actuale ale intensificării concurenţei internaţionale în diferite

sectoare economice şi ale progresului tehnic foarte rapid, operaţiile de acest tip se

transformă într-o formă optimă de efectuare a unor importuri şi de înlocuire

operativă, rapidă a unor utilaje şi instalaţii depăşite moral.

Leasingul permite păstrarea secretului de fabricaţie a unui produs, precum

şi ivirea oportunităţii de a efectua unele afaceri în unele ţări sau regiuni unde

politica comercială nu permite exportul unor produse.

Operaţiile de leasing au, de regulă, ca obiect bunuri imobile, precum şi

bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil:

- mijloace de transport (nave, aeronave, camioane, vagoane, etc.),

- utilaje de ridicat,

- echipamente de transport,

- automobile,

- tehnică de calcul,

- echipamente medicale,

- echipamente industriale specializate,

- echipamente energetice,

- instalaţii şi utilaje de extracţie,

- maşini agricole,

- hale şi chiar uzine întregi.

119

Există mai multe criterii de clasificare a leasingului, cea mai importantă

fiind cea prevăzută de OG nr. 51/199718,completata cu Legea Nr. 287 din 6 iulie

2006 care clasifică leasingul în funcţie de măsura în care riscurile şi beneficiile

aferente titlului de proprietate a unui activ în regim de leasing revin locatorului sau

utilizatorului, astfel având:

o leasing financiar;

o leasing operaţional.

A). leasingul financiar – este operaţiunea de leasing care îndeplineşte

una sau mai multe din următoarele condiţii:

• riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra

utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

• părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se

transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

• utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare

va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la

data la care opţiunea poate fi exprimată;

• perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75%

din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de

proprietate nu este transferat.

Leasingul financiar poate fi la rândul lui cu plata integrală sau cu plata parţială.

- în cazul leasingului cu plata integrală, ratele sunt astfel calculate încât

după încheierea perioadei de închiriere să se acopere integral preţul de

achiziţie al mijlocului fix plus alte cheltuieli (inclusiv dobânda) şi profitul

societăţii de leasing.

18 O.G. nr.51/ 1997 privind operaţiunile de leasing

120

- în cazul leasingului cu plata parţială, chiriile nu acoperă întreaga valoare

a activului fix, profitul societăţii de leasing precum şi alte cheltuieli ale

acesteia. La sfârşitul contractului de leasing locatarul are obligaţia de a

plăti activul fix la o valoare reziduală.

B). leasingul operaţional – este operaţiunea de leasing care nu

îndeplineşte nici una din condiţiile de mai sus şi presupune o închiriere pe o

perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta pentru:

• prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de

leasing;

• încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.

La acest tip de leasing nu există o relaţie directă între preţul la care a fost

achiziţionat activul fix de către societatea de leasing şi chiria percepută.

Riscurile şi beneficiile aferente titlului de proprietate îl privesc pe locator

(proprietar). În cadrul acestei forme de leasing care presupune recuperarea numai

parţială în perioada de leasing a preţului bunului contractat, durata de închiriere

este mai redusă decât cea de funcţionare a bunului.

Atunci când obiectul leasingului îl constituie o clădire, datorită duratei mari de

viaţă a acesteia şi perioada de leasing poate fi mare. În acest caz, dacă la sfârşitul

leasingului titlul de proprietate nu se preia de către locatar, cea mai mare parte a

riscurilor şi recompenselor este preluată de către societatea de leasing, motiv

pentru care acest tip de leasing este considerat operaţional.

După poziţia furnizorului în contractul de leasing, acesta poate fi :

o leasing direct;

o leasing indirect.

A). leasingul direct se realizează prin încheierea contractului direct între

producător şi utilizatorul unui bun. Finanţarea este asigurată de către furnizor.

Acest tip de leasing se practică mai ales în situaţia în care se urmăreşte intrarea

121

pe o anumită piaţă cu produse noi, în condiţiile în care piaţa respectivă este deja

saturată cu produse de calitate bună.

În mod experimental, producătorii oferă spre testare clienţilor produsele

noi, iar după expirarea contractului, utilizatorul are dreptul la tripla opţiune:

restituirea bunului, prelungirea contractului sau cumpărarea la valoarea rămasă.

B). leasingul indirect este organizat prin intermediul societăţilor de

leasing specializate. Acestea preiau funcţia de creditare şi pe cea de prestare de

servicii. Societăţile de leasing se interpun între producători şi utilizatori. Tendinţa

manifestată este cea de specializare a acestor firme de leasing pe anumite categorii

de produse.

Capitolul 5: INSTRUMENTE DE CREDIT ŞI DE PLATĂ

5.1 ORDINUL DE PLATĂ

Ordinul de plată (engl. payment order) este o dispoziție necondiționată,

dată de emitentul acesteia unei bănci receptoare de a pune la dispoziția unui

beneficiar o anumită sumă de bani. Ordinul de plată (OP) este instrumentul efectiv

care circulă ȋntre emitent și beneficiar, prin intermediul sistemului bancar, fiind

purtătorul transferului de fonduri ȋntre cei doi parteneri. Ordinul de plată presupune

ca emitentul să aibă disponibilități ȋn cont la banca sa ȋn sumă

122

cel puțin egală cu transferul și comisionul aferent sau dacă nu are cont să

depună la bancă suma necesară.

5.1.1 Caracteristicile ordinului de plată

Ȋn legislația românească, ordinul de plată pe suport hârtie este reglementat

prin Regulamentul BNR nr.8/1994. Ordinul de plată se editează de banca centrală

sau băncile comerciale potrivit unor standarde stabilite de banca centrală

(dimensiunile blanchetei, calitatea hârtiei, înscrisurile obligatorii, organizarea

textului numai pe orizontală etc). Pe faţa formularului, informaţiile sunt grupate în

mai multe zone care cuprind un anumit număr de câmpuri (spaţii pentru

informaţii), iar pe verso sunt rezervate spaţii pentru băncile intermediare privind

confirmarea acceptarii. Pe un ordin de plata este obligatorie înscrierea

urmatoarelor mentiuni: denumirea instrumentului “ordin de plata”; data emiterii;

ordinul necondiţionat de a plăti (“plătiţi”); moneda şi suma de bani; numele

plătitorului şi codul IBAN; numele beneficiarului şi codul IBAN; banca emitentă

şi codul BIC; banca colectoare şi codul BIC; semnătura olografă a emitentului sau

a persoanei împuternicite; referinţe privind conţinutul economic al plăţii. Deosebit

de acestea, pe ordin pot fi înscrise şi elemente facultative, precum data finalizării

plăţii, alta decât cea normală, ordinul expres ca plata să se facă printr-un anumit

sistem de plăţi sau o anumită bancă intermediară, codul unic de înregistrare sau

codul numeric personal al emitentului. Nu pot fi înscrise însă elemente care să

restricţioneze plata, iar existenţa acestora determină nulitatea ordinului.

Ordinele de plată se emit pe suport hârtie sau electronic având structuri

diferite, respectiv cele pe suport hârtie au un format standard tipărit (formular), ȋn

timp ce modelele electronice se prezintă sub forma unor mesaje codificate.

123

Structura unui ordin de plată pe suport hârtie se prezintă în schema de

mai jos

Figura 5.1. Ordinul de plată

124

Ordinul de plată pe suport hârtie

Dispoziţia de plată a emitentului trebuie sa fie necondiţionată de anumite

restrictii (ex. prezentarea la banca a unor documente) si nici nu poate prevede ca

plata sa se faca la cererea beneficiarului. O particularitate importantă o constituie

faptul că ordinul de plată este revocabil de către emitent până în momentul

acceptării lui de către banca colectoare (destinatară). Această caracteristică

reprezintă o facilitate pentru emitent dar ridică suspiciuni pentru beneficiar cu

privire la capacitatea de plată a partenerului. In practica bancară, instrumentele de

plată revocabile sunt considerate de rang inferior.

5.1.2 Circuitul ordinului de plată

Circuitul operațional ȋncepe cu emiterea de către plătitor a ordinului de

plată şi se încheie cu transferul sumei în contul beneficiarului de către banca sa. Ȋn

circuitul ordinului de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai multe

bănci care efectuează succesiv următoarele operaţiuni:

(a) recepţia - operaţiunea prin care o bancă recunoaşte primirea ordinului

de plată şi validitatea acestuia (integritate fizică, informaţii obligatorii de

identificare şi transfer de fonduri, nu conţine stersaturi, modificări, condiţionări);

(b) autentificarea - procedura de recunoaștere a persoanei pe care

emitentul ordinului de plată o autorizează să semneze autentic, prin confruntarea

semnăturii ȋnscrise pe document cu cele din fișa specimenului de semnatură,

precum și prin diverse procedee convenite cu banca pentru prevenirea plăților

neautorizate; (c) acceptarea (autorizarea) - procedura prin care o bancă

recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat, obligându-se să execute

serviciul de a transfera fondurile la termenele și ȋn conditțile dispuse de emitent;

125

(d) refuzul - procedura utilizată ȋn cazul ȋn care banca receptoare

consideră că nu este posibil să execute ordinul de plată dat de către emitent;

(e) executarea –procedura de emitere de catre banca receptoare a unui

ordin de plată pentru a pune ȋn aplicare un ordin de plată acceptat anterior;

executarea presupune debitarea contului emitentului și după caz: (i) creditarea

contului beneficiarului dacă ambii parteneri au conturi la aceiași unitate bancară;

(ii) transmiterea ordinului de plata ȋntr-un sistem de plăți; (iii) transmiterea

ordinului de plată către banca corespondentă.

Ȋn activitatea bancară de plăți foarte important este să se cunoască

momentul finalizării decontării care ȋnseamnă și stingerea obligației debitorului.

Acest moment este considerat atunci când transferul de fonduri a fost ȋnregistrat

ȋn contul beneficiarului.

Ordinul de plată circulă de la banca emitentă la banca colectoare ȋn mod

direct (via compensare) sau prin intermediul altor bănci corespondente, dar nu mai

mult de două bănci diferite. Cel mai imporatant moment ȋn cadrul unei bănci este

acceptarea (autorizarea), prin care toate băncile din lanțul de circulație se ȋncarcă

de gestiune, inclusiv banca colectoare. Acest angajament se ȋnscrie ȋn ordinul de

plată de fiecare bancă participantă prin mențiunea “acceptat” și sub semnătura

persoanei autorizate și aplicarea ștampilei băncii respective. Ȋn practica bancară,

ȋn special ȋn cea internațională, se folosește procedeul de confirmare a recepției

sau acceptării pentru a ȋntări responsabilitatea băncii receptoare. Ȋn situația ȋn care

nu se acceptă ordinul de plată, are loc refuzul care poate fi determinat de anumite

cauze: completarea eronată a formularului, neconcordanțe ȋntre suma ȋn cifre și ȋn

litere, duplicat greșit, nerespectarea unor prevederi din acordul de plăți ȋncheiat de

banca emitentă cu cea receptoare etc. Refuzul trebuie transmis băncii emitente

ȋnaintea datei normale de execuție.

126

Toate aceste operațiunui (a-e) constituie un transfer de credit la

realizarea căruia iau parte mai multe entități numite participanți, astfel:

- emitentul (plătitorul) – instituția/persoana nonbancara care emite un

ordin de plată pe cont propriu și are un cont deschis la banca inițiatoare;

- beneficiarul – persoana desemnată prin ordin de plată de către plătitor să

primească o sumă de bani și poate fi un client al băncii colectoare sau banca

colectoare;

- banca inițiatoare – prima unitate bancară căreia i se adresează ordinul

de plată al emitentului și la care acesta are deschis contul;

- banca emitentă – orice bancă, cu excepția băncii colectoare, care emite

un ordin de plată, inclusiv banca inițiatoare;

- banca colectoare – ultima bancă din lanțul transfer-credit care

recepționează și acceptă ordinul de plată pentru a pune la dispoziția beneficiarului

suma de bani ȋnscrisă ȋn acesta;

- banca intermediară – orice bancă emițătoare sau receptoare, alta decât

banca emitentă și banca colectoare, care intervin ȋn relația transfer- creditului;

Aceste noțiuni se folosesc frecvent ȋn activitatea de procesare a ordinelor

de plată și ȋn relațiile dintre bănci.

Ȋncepând cu introducerea compensării automate din anul 2005 ordinul de

plată pe suport hârtie nu va mai funcționa decât ȋn relația client - sucursală/agenție

a băncii emitente. La sucursală/agenție se debitează contul emitentului și ordinul

de plată se transmite sub forma unui mesaj electronic către centrala băncii

emitente care va participa la compensarea automată pe plan central. Ȋn acest fel,

sucursala/agenția s-a descărcat de gestiune și s-a ȋncărcat centrala băncii emitente.

După efectuarea compensării are loc transferul de fonduri ȋntre conturile centrale

ale celor două bănci participante și bineȋnțeles

127

9

Beneficiar

Banca centrală

Cont B 7 Cont A

descărcarea și ȋncărcarea de gestiune. Fondurile se transmit apoi

sucursalei/agenției băncii colectoare care trebuie să crediteze contul beneficiarului.

Ȋn acest moment se finalizează transferul de credit. Circuitul ordinului de plată se

prezintă ȋn schema 5.2.

Figura 5.2 Circuitul ordinului de plată

6

Banca A

emitentă

(centrală)

4

Sucursală/

agenţie

3 2

Banca B Colectoare

(centrală)

8

Sucursala

agenţie

5 Casa de compensaţii

5

Emitent

128

Operațiunile care au loc ȋn circuitul ordinului de plată, așa cum sunt

reglementate de banca centrală, sunt următoarele:

1- ȋntre plătitor și beneficiar se ȋncheie un contract având ca obiect

activele transferate;

2- plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hârtie și ȋl remite

băncii sale (sucursala/agentie);

3- sucursala/agenția emitentului recepționează, autentifică, acceptă și

execută OP, debitând contul curent al acestuia;

4- sucursala/agenția emitentului transmite OP pe suport electronic

centralei sale (banca A)

5- banca A prezintă OP electronic la compensare

6- soldul net dupa compensare se transmite băncii centrale pentru

decontare

7 - la banca centrală are loc virarea fondurilor din contul băncii emitente

(A) către banca colectoare (B)

8 - centrala băncii colectoare (B) transferă fondurile către

sucursală/agenție

9- sucursala/agenția creditează contul beneficiarului și cu această operațiune se

finalizează plata.

Prin acest circuit ordinul de plată mijloceste transferul fondurilor iar plata

este definitivă. Ȋn circuit pot interveni 1-2 bănci intermediare diferite și ca urmare

mai multe compensări, ceea ce prelungește circuitul ordinului de plată. Ȋn cazul ȋn

care ambii parteneri au conturile la aceiași bancă dar la unități din județe diferite,

compensarea nu mai este necesară, circuitul fiind prin sucursala băncii centrale,

iar dacă partenerii au conturile la aceiași unitate bancară decontarea de face direct

și imediat.

129

Economistul Stefan Dumitrescu, unul din cei mai distinși economiști din

perioada interbelică care a studiat sistemul de plăți național și a adus importante

contribuții la elaborarea acestuia, defineste compensarea ca “un sistem de lichidare

de creanțe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toți debitorii și tuturor

creanțelor pentru toți creditorii, către un singur debitor și creditor, unde făcându-

se apoi diferența se obține, pentru fiecare participant, un simplu și un singur sold

debitor sau creditor, dupa natura soldului operațiunilor compensate" (St.

Dumitrescu, Plățile fără numerar, 1931).

Casele de compensații sunt instituții specializate ȋn asemenea operațiuni și

pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. Controlul băncii

centrale se exercită prin contul dechis la aceasta de casa de compensație prin care

transferă fondurile băncilor ȋn conturile lor de la banca centrală. La sfârșitul

compensării soldul casei de compensații devine nul.

Ȋn sistemul centralizat există o singură casă de compensații care organizează

decontarea ȋn mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor participante iar

decontarea se face prin banca centrală. Ȋn sistemele descentralizate există mai

multe case de compensare care calculează poziția netă a două sau mai multe bănci,

iar decontarea se face prin alte bănci, de regulă bănci de prim rang agreate de banca

centrală. Indiferent de sistem, casele de compensații se numesc agenți de

compensare iar băncile care asigură decontarea, agenți de decontare. Deci,

compensarea reprezintă numai prima etapă a decontării derulată printr-o entitate

nonbancară, iar etapa a doua o constituie transferul de fonduri ȋntre băncile

participante prin intermediul unei instituții bancare, alta decât băncile participante,

transfer care finalizează plata.

Sistemul național de plăți a fost creat ȋn anul 1995 de banca centrală și ca o

componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel național.Casa

de compensaţii funcţionează în România în cadrul băncii centrale.

130

5.1.3 Obligațiile părților implicate ȋn circuitul ordinului de plată

Ȋn circuitul ordinului de plată sunt implicate următoarele părți: emitentul,

banca emitentului, bancile intermediare și banca colectoare. Aceste entități au

anumite obligații stabilite de banca centrală pentru a asigura desfășurarea normală

a transferului de fonduri.

Obligațiile emitentului. Un emitent este obligat printr-un ordin de plată

numai dacă acesta a fost emis de el sau de către o persoană care are mandatul de

a-l reprezenta. Emitentul are obligații ȋn legătură cu emiterea corectă a ordinului

de plată și asigurarea fondurilor pentru ordinul emis.

Obligațiile băncii inițiatoare privesc validarea ordinului de plată (receptie,

autentificare, acceptare) și efectuarea transferului ȋn aceiași zi sau ȋn ziua

lucrătoare următoare, returnarea sumei ȋn caz de nefinalizare și plata penalizărilor

de ȋntârziere. Plata obligației băncii emitente față de instituția bancară intermediară

se consideră efectuată ȋn una din situațiile următoare:

- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a debitat contul emitentului;

- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a creditat contul casei de

compensații;

- ȋn momentul ȋn care banca centrală creditează contul băncii receptoare

ȋn cadrul decontării finale;

- printr-un alt procedeu legal stabilit, acceptat de părțile implicate in

tranzacție (compensare bilaterală, transfer de fonduri).

Obligațiile băncii intermediare (alta decât banca destinatară) decurg

din momentul acceptării ordinului de plată, care poate fi:

- momentul recepției, dacă există un acord ȋntre ea și emitent ȋn acest

sens;

- momentul inștiințării emitentului despre acceptarea ordinului de plată;

131

- momentul executării prin creditarea contului casei de compensații.

Obligațiile băncii receptoare se referă la: executarea ordinului de plată ȋn

ziua bancară ȋn care l-a acceptat sau cel mai târziu ȋn ziua bancară următoare; dacă

ordinul de plată prevede un anumit termen de plată, executarea se va face la acea

dată; ȋnștiințarea emitentului, ȋnainte de expirarea perioadei de executare (cele

două zile bancare), despre imposibilitatea executării ordinului de plată sau a

ȋntârzierii ȋn finalizarea transferului, solicitând instrucțiuni suplimentare.

Obligațiile băncii colectoare decurg, de asemenea, după acceptare care

poate avea loc:

- momentul recepției, dacă există un acord cu banca emitentă;

- momentul ȋnștiințării băncii emitente despre acceptare;

- momentul executării prin creditarea contului beneficiarului.

După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligația de a

pune fondurile la dispoziția beneficiarului, chiar ȋn ziua de accept sau ȋn ziua

următoare. Potrivit normelor băncii centrale, ordinul de plată se execută ȋn aceași

zi ȋn cazul ȋn care ambii parteneri au conturi la aceiași bancă și cel mai târziu a

doua zi bancară lucrătoare dacă sunt la bănci diferite. Ziua bancară este ziua ȋn

care se debitează sau se creditează conturile clienților și trebuie să fie o zi bancară

lucrătoare (ȋn unele tări sunt anumite zile ȋn care nu se lucrează, altele decât cele

oficiale, ca de ex. ziua unui sfânt al bancherilor). Ȋn cazul ȋn care partenerii au

conturi la bănci diferite executarea se poate face ȋn a doua zi bancară lucrătoare.

Penalitățile pentru ȋntârziere se calculează la nivelul dobânzii de referință a băncii

centrale la care se adaugă un punct de dobândă. Beneficarul dobânzilor de

ȋntârziere, ȋn cazul finalizării plății, este furnizorul care primeste transferul cu

câteva zile peste durata stabilită de normele băncii centrale

132

Refuzul. Dacă ordinul de plată nu poate fi executat, banca emitentă trebuie

să-l anunțe pe emitent despre refuz, cel mai târziu ȋn ziua bancară următoare

ultimei zile a perioadei de execuție. Refuzul poate fi determinat de incoerența

datelor obligatorii, introducerea unor clauze neadmise de normele legale sau

anumite instrucțiuni care practic nu se pot executa sau generează costuri

suplimentare, prelungirea decontării. Refuzul se comunică ȋn scris emitentului

(comunicare de refuz) cu motivarea cauzelor acestuia, cel mai târziu ȋn a doua zi a

perioadei de execuție. Un ordin de plată ȋși pierde valabilitatea dacă nu este nici

acceptat nici refuzat la finele celei de a treia zi bancare lucrătoare.

5.2 CODURI BANCARE

Codul IBAN (International Bank Identification Number)

Un cod IBAN este de forma :

RO 00 AAAA 1B31 0075 9384 0000

Primele 2 caractere sunt litere și reprezintă țara : ȋn cazul nostru RO , adica

România

Urmatoarele 2 caractere sunt cifre și reprezintă : 2 caractere de verificare

Urmatoarele 4 caractere sunt litere și reprezintă : codul instituției

Ultimele 16 caractere identifică ȋn mod unic unitatea teritorială a instituției și

ontul clientului deschis la respectiva unitate teritorială.

Codul IBAN este un standard internațional pentru numerotarea codurilor

bancare. A fost adoptat pentru prima oară de către Comitetul European pentru

Standarde Bancare iar ȋn prezent este cunoscut ca ISO 13616:2003. IBAN-ul

consistă dintr-un cod de țară ISO 3166-1 de două litere, urmat de doua cifre de

control, și până la 30 de caractere alfanumerice pentru codul contului bancar

domestic (BBAN - Basic Bank Account Number).

133

Pentru România, primele patru caractere ale codului BBAN constituie

codul național al băncii de care aparține contul respectiv. Lungimea codului

BBAN este fixată de comitetul băncii naționale al fiecărei țări și trebuie sa fie

aceeași pentru toată țara.

Ȋn format electronic codul IBAN trebuie să nu conțină spații sau alte

caractere despărțitoare, iar atunci când este tipărit pe hârtie este exprimat ȋn

grupuri de câte patru caractere, cu ultimul grup de lungime variabilă.

Un IBAN este alcătuit astfel :

|RO| |XX| |yyyy| |ZZZZZZZZZZZZZZZZ|

| | | | | | | | : : : :

: : : --> 16 caractere care identifică ȋn mod unic

unitatea

: : : teritorială a instituției și contul clientului

: : : deschis la respectiva unitate teritorială

: : : (alfanumerice, majuscule)

: : :

: : --> 4 caractere de identificare a instituției (alfabetice,

: : majuscule), reprezentând primele patru caractere ale codului

: : BIC al instituției

: :

: --> 2 caractere de verificare (numerice, de la 0 la 9)

:

--> codul de țară (2 caractere alfabetice, majuscule) - pentru România este

RO.

http://www.banci24.ro/operatiuni/102-ce-este-codul-swift-si-bic.html

134

Pentru a asigura acuratețea tranzacțiilor ȋn sistemul automat SWIFT,

S.W.I.F.T. (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication) a

dezvoltat codul BIC (Bank Identifier Code), cod ce este caracteristic și unic

fiecărei bănci ȋn parte. Această metodă de identificare a băncilor, ȋn sistemul de

tranzacționare, a fost recunoscută și de către Organizația Internatională pentru

Standardizare (ISO).

Codul swift este format din 8 sau 11 caractere, acestea incluzând codul

BIC al băncii, țara, locația și codul sucursalei, astfel codul swift este de forma

următoare BANK RO BU XXX.

Pentru exemplu dat ( BANKROBUXXX), vom explica ce reprezintă fiecare

grup de caractere ȋn parte, astfel:

- BANK - reprezinta codul bancii (BIC), cod ce este format din 4 caractere

(doar litere);

- RO - codul ISO al tarii (doar litere), in cazul nostru Romania (RO);

- BU - codul locatiei (litere sau numere), BU este codul pentru Bucuresti;

- XXX - codul sucursalei (litere si numere), XXX se foloseste pentru codul

centralei.

Ȋn continuare vom exemplifica câteva coduri swift pentru centralele

băncilor:

- pentru centrala Băncii Transilvania avem BTRLRO22XXX, unde BTRL -

codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, XXX - codul centralei

- pentru BRD-GSG avem BRDEROBUXXX, unde BRDE - codul băncii, RO -

codul țării, BU - codul locației, XXX - codul centralei

- pentru Banca Comercială Română RNCROBUXXX, unde RBC - codul

băncii, RO - codul țării, BU codul centralei, XXX - codul sucursalei

O parte dintre băncile românești au coduri swift și pentru anumite

sucursale din cadrul rețelei. Ȋn cazul unui cod swift pentru o anumită sucursală

135

acesta se formează tot ca cel pentru centrală, cu singura excepție ca, ȋn loc de XXX

(codul centralei), se introduce codul sucursalei respective. Astfel mai jos avem

câteva exemple concrete:

- BTRLRO22BBB - codul SWIFT al Bancii Transilvaia Sucursala Obor,

Bucuresti, unde BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BBB

- codul sucursalei BT Obor;

- BTRLRO22BVA - codul SWIFT al Băncii Transilvania Sucursala Brașov, unde

BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BVA - codul sucursalei

BT Brasov;

- RNCBROBUTM0 - codul SWIFT al BCR Timișoara, unde RNCB - codul

băncii, RO - codul țării, BU - codul locației, TM0 - codul sucursalei.

Pentru aflarea codului SWIFT, există câteva site-uri care au listate codurile

SWIFT ale centralelor băncilor din România, dar este recomandat să se folosească

următoarele metode de verificare a unui cod SWIFT:

1. La adresa de internet http://www.swift.com/bsl/freequery.do (BIC Portal din

cadrul organizației S.W.I.F.T.). Astfel, există posibilitatea de a căuta după codul

BIC sau, o căutare mai avansată, după cuvintele cheie pentru banca, locul centralei

și țara interes.

2. Ȋn general, băncile pun la dispoziție un număr de telefon la care clienții pot suna

pentru a afla anumite informații. Aflând numărul de telefon și sunând la acesta se

poate afla de codul swift al băncii respective.

136

5.3. CAMBIA INSTRUMENT DE CREDIT ȘI PLATĂ

Cambia – reprezintă un titlu de credit, de obicei pe termen scurt, care

pune în legătură trei persoane: trăgătorul , trasul şi beneficiarul. Este un instrument

de plată folosit în economia de piaţă prin care emitentul, numit trăgător dă ordin

unei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat unei a treia persoane numită

beneficiar, o sumă de bani determinată, la o anumită dată numită scadenţă şi într-

un anumit loc.

Cambia cuprinde trei participanţi la relaţia de credit: trasul (plătitorul),

trăgătorul (creditorul) şi beneficiarul. Formula consacrată în cazul cambiei este:

„plătiţi…”

În legislaţia românească prin Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR s-a

modificat esenţial conţinutul legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Astfel, cambia a devenit un instrument de plată care poate fi procesat şi prin

activitatea de compensare multilaterală a instrumentelor de plată pe suport de

hârtie (prin aplicarea prevederilor Regulamentului BNR nr. 10/1994).

Cambia modernă are formă şi standard de conţinut bine stabilite şi circulă

de la beneficiar la tras prin intermediul societăţilor bancare unde aceştia îşi au

deschise conturile curente. Prin Normele specifice cambiei, faţa şi verso- ul

cambiei sunt împărţite în părţi distincte care au dimensiuni şi locuri precis fixate.

Conform Legii cambiei şi biletului la ordin 58/1934 pentru ca o cambie

să fie validă trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii:

1. denumirea cambiei – înscrisă ca titlu,

- poate figura în cuprinsul textului

- obligatorie prezenţa denumirii şi scrierea ei în aceeaşi limbă în

care e redactată cambia

137

2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată

- caracterizarea prin necondiţionare a ordinului înseamnă că de fapt

acesta nu poate fi afectat, restrâns prin alte elemente cuprinse în

text; orice condiţionări , limitări sau contraprestaţii ducând la

anularea cambiei.

- suma se specifică în litere şi în cifre, iar dacă între cele două

exprimări cantitative şi calitative există diferenţă, se va considera

valabilă suma înscrisă în litere.

3. numele trasului (al plătitorului) – trebuie precizat amănunţit şi

complet numele trasului, prenumele, toate elementele privind numele,

care sunt cuprinse în actele de identitate al plătitorului pentru o cât mai

rapidă identificare şi localizare.

În unele cazuri, trăgătorul se poate identifica pe sine ca tras, ori

poate indica mai multe persoane trase cumulativ.

4. scadenţa – stabileşte termenul de plată la emiterea cambiei (e

obligatorie)

- trebuie să fie certă, unică şi posibilă, şi să rezulte cu precizie din text

- poate fi de mai multe feluri:

• la vedere (la cerere, la prezentare), termenul stabilit de

lege pentru încasarea cambiei la vedere este de un an;

• la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la

vedere, de la prezentarea pentru acceptare sau, în cazul

neacceptării, de la data protestului;

• la un anumit termen de la data emiterii;

• la o dată fixă – an, lună, zi.

138

5. locul plăţii – arată locul unde trebuie făcută plata; este determinat prin

indicarea unei localităţi. Dacă nu se indică localitatea, atunci locul

plăţii este considerat domiciliul trasului.

6. numele beneficiarului – calitatea de beneficiar poate fi atribuită

purtătorului, sau chiar şi trăgătorul poate fi beneficiar.

7. data şi locul emiterii – pe cambie trebuie să indice o singură dată a

emiterii, absenta acesteia atrăgând nulitatea cambiei. Locul emiterii se

face prin indicarea unei localităţi, iar în cazul lipsei acestei menţiuni

se consideră localitatea de domiciliu a trăgătorului. Înscrierea datei

emiterii are o multiplă utilitate:

• reprezintă termenul de la care se determină dobânda

datorată;

• asigură constatarea capacităţii legale a semnatarilor.

• permite determinarea valabilităţii drepturilor

semnatarilor de a angaja acţiunea cambială (acţiunea de

regres).

8. semnătura trăgătorului

- semnătura trebuie să fie autografă şi manuscrisă, trăgătorul având

obligaţia de a scrie numele şi prenumele;

- în cazul persoanelor juridice, trăgătorul trebuie indicat prin denumirea

completă a firmei, a numelui şi a calităţii celui care semnează, dar

semnătura trebuie să fie manuală.

Excepţii de la obligativitatea menţiunilor:

Prin lege sunt stabilite cazurile în care se acceptă lipsa unor menţiuni

obligatorii, cambia rămânând valabilă:

• lipsa menţiunii privind scadenţa – fiind considerată în acest caz o

cambie la vedere,

139

acceptare

avalizare emitere

AVALIST

plată BENEFICIAR

Credit comercial

Credit bancar scontare

BANCA COMERCIALĂ

reescontare

BANCA CENTRALĂ

• lipsa menţiunii privind locul plăţii →se ia în considerare localitatea

indicată lângă numele trasului,

• lipsa menţiunii privind locul emiterii → considerându-se în acest caz

ca loc al emiterii cambiei, localitatea indicată lângă numele

trăgătorului.

Figura 5.3 Schema de circulaţie şi operaţiile unei cambii

protest şi regres

BENEFICIAR

girare

Furnizorul (ulterior trăgătorul, emitentul cambiei) livrează marfa clientului

său fără a o încasa pe loc. În momentul în care furnizorul se aprovizionează,

simplifică circuitul plăţilor şi emite cambiaprin care debitorul său (trasul) va plăti

direct creditorului său (beneficiarul cambiei). Acesta pentru

BENEFICIAR

girare

TRĂGĂTOR TRAS

140

a nu aştepta scadenţa poate stinge o datorie a sa prin transmiterea titlului prin

girare. Calitatea cambiei creşte o dată cu creşterea operaţiilor de girare. Prin

transmiterea cambiei de la un ultim beneficiar către o bancă comercială ( operaţie

numită scontare), creditul comercial se transformă în credit bancar. Dacă, mai

departe banca comercială transferă titlul băncii centrale (operaţie numită

reescontare), acesta din urmă va încasa la scadenţă suma de la tras.

Operaţiile bancare şi nebancare ale cambiei sunt următoarele:

Emiterea cambiei

- trăgătorul realizează emiterea cambiei prin înscrierea menţiunilor în

cambie şi prin semnarea ei, după care o transmite beneficiarului,

trăgătorul având un drept de creanţă asupra trasului. Emiterea se

realizează la valoarea nominală (suma împrumutului + dobânda

aferentă).

Girul cambiei

Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei

persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu

predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu. Pentru a circula prin

gir este necesar să existe acordul de voință al trăgătorului exprimat prin ȋnscrierea

pe cambie a mențiunii “la ordin” sau nu se face nici o mențiune. Dacă trăgătorul

ȋnscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, ȋnseamnă că acesta nu este de acord

cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată. Pentru gir, ȋn sistemul

bancar circulă două expresii, una de origine italiana “giro” (gir) și alta de origine

franceza “endossement” (andosament), ambele cu acelasi ȋnțeles. Ȋn legislația

noastră se folosește noțiunea de gir și respectiv operațiunea de girare.

141

- Girul poate fi definit ca un mod specific de circulaţie a cambiei,

având mai multe caracteristici19:

- din punct de vedere juridic poate fi asimilat cu o nouă obligaţie,

asumată de către trăgător, prin care girantul ordonă din nou

trasului să plătească la scadenţă beneficiarului o anumită sumă

de bani;

- trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant (pe verso); din

această motiv această operaţie mai poartă denumirea de

andosare;

- girul poate fi făcut şi în folosul trasului, trăgătorului sau

oricărui obligat;

- trebuie să fie ferm şi necondiţionat;

- nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai integral.

Caracteristicile cambiei rămân, ȋn continuare, aceleași și ȋn operațiunile de

girare, titlul păstrând aceiași putere circulatorie. Astfel, dispoziția de plată ȋși

menține calitățile de: (a) necondiționalitate și (b) indivizibilitate. Posesorul titlului

este protejat prin lege ȋn sensul că orice condiționalitate este nulă și deci nu se ia

in considerare, ceea ce dă mai multă ȋncredere acestuia și ȋl apără de eventuale

situații care i s-ar putea opune. Ȋn al doilea rând, girul nu se poate fracționa, adică

nu se poate gira numai o parte din valoarea cambiei și orice operațiune de acest fel

devine nulă.

Girul se dă pe verso-ul cambiei, sub forma unor mențiuni scrise și semnate,

care din punct de vedere juridic reprezintă o declarație scrisă și subscrisă și

cuprinde: numele girantului, numele giratarului, data și semnătura girantului. Prin

girare se transmite dreptul de creanță către un alt beneficiar

19 Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003, pag 188.

142

(giratar) care poate ȋncasa suma inscrisă pe titlu, la vedere sau la termen. Forma

standard a girului se prezintă ȋn figura 5.4.

Figura 5.4 Dosul cambiei (partea de pe verso)

Girul ȋn circulație poate fi de mai multe feluri, care sunt variante ale girului

obișnuit, după cum urmmează:

Girul ȋn plin este girul obișnuit, completat cu toate datele și semnat prin

care se dă dispoziție debitorului să plătească un alt beneficiar.

Girul ȋn alb sau girul la purtător este girul care nu are ȋnscris numele

giratarului, acesta fiind purtătorul, ȋn schimb celelalte elemente (girant, semnătura

acestuia și data) sunt obligatoriu de menționat. Girul ȋn alb permite posesorului să

ȋl transmită către altă persoană fără a lua asupra sa nici o răspundere cambială,

deoarece numele său nu figurează pe titlu. Girul ȋn alb se completează ȋn momentul

prezentării la ȋncasare.

143

Girul de ȋntoarcere se adresează către un obligat principal ȋn procesul

cambial (tragător sau tras), situație ȋn care acesta poate avea, atât calitatea de

creditor, cât și de debitor. De exemplu, dacă girul este dat ȋn favoarea trăgătorului

iar trasul nu a acceptat cambia, trăgătorul devine creditor al girantului dar și debitor

al acestuia, creanța cambială stingându-se. Dacă girul se dă ȋn folosul trasului,

acesta este pe de o parte debitor față de girant ȋn calitate de tras și pe de altă parte

creditor al girantului pe baza girului primit.

Girul cumulativ/alternativ ȋn cazul ȋn care pe titlu se ȋnscriu mai mulți

giratari. Ȋn cazul girului cumulativ exercitarea drepturilor cambiale urmează să se

facă de către toți giratarii, prin acordul comun al acestora, iar ȋn cazul girului

alternativ oricare dintre giratari care se află ȋn posesia girului poate exercita

drepturile cambiale.

Girul ȋn favoarea băncii cunoscut ca operațiune de scontare prin care

posesorul cambiei poate obține prin gir resurse de la o bancă, ȋnainte de scadență,

prin girarea ȋn favoarea băncii.

Girul pentru procura (gir pentru ȋncasare) este o formă ȋn care giratarul

mandatează o altă persoană pentru a ȋncasa banii, pe baza mențiunii scrise “pentru

procură” sau “pentru ȋncasare”. De fapt, se face o nouă girare ȋn care giratarul

devine girant iar mandatarul giratar.

Girul pentru garanție se dă de către beneficiar pentru a garanta anumite

obligații, ca de exemplu garanția pentru buna execuție a unor lucrări de investiții.

Ȋn acest scop pe cambie se face mențiunea “valoare ȋn garanție” sau “valoare ȋn

gaj”. Posesorul cambiei, ȋn baza unui gir ȋn garanție, poate să execute toate

drepturile care decurg din cambie. Ȋn caz de faliment al girantului, posesorul

cambiei cu girul ȋn garanție este avantajat, intrând ȋn rândul creditorilor

preferențiați.

144

Girul ulterior scadenței/ulterior protestului. Girul ulterior scadenței

produce aceleași efecte ca și girul anterior, ȋnsă girul ulterior protestului produce

numai efectele unei cesiuni ordinare. Ȋn acest al doilea caz, girantul garantează

numai existența creanței nu și plata acesteia. Ȋn ambele cazuri, girantul cedează

cambia la un preț mai scăzut datorită problemelor apărute cu ȋncasarea acesteia,

urmând ca giratarul să se preocupe de recuperarea sumei ȋnscrise ȋn cambie.

Efectele girului. Cambia odată emisă, cu cei trei participanți – trăgător,

tras și beneficiar- intră ȋn circuitul cambial prin girare, trecând de la o persoană la

alta. Numărul circuitelor nu este limitat, acestea desfășurandu-se ȋn funcție de

relațiile dintre parteneri și de perioada până la scadență. Rolul cambiei este de a

circula cât mai mult și de a contribui la stingerea mai multor raporturi financiare,

lărgind astfel aria de utilizare. Răspunderea solidară pe care giranții o acceptă,

ȋntărește ȋncrederea ȋn cambie și o face mai atractivă pentru viitorii utilizatori.

Transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a tuturor

drepturilor care izvorăsc din titlu, raporturile schimbându-se mereu ȋntre creditor

și debitor.

Practica cambială ȋndelungată a creat ȋnsă și unele situații de excepție care

ȋl protejează pe girant. Astfel, girantul se poate exonera de garanția de acceptare și

plata față de giratari prin ȋnserarea unei clauze ȋn textul girului prin formula “fără

garanție”, “fără răspundere” sau “fără obligo”. Giratarul care primește o astfel

de cambie dobândește proprietatea asupra ei dar nu se va putea ȋndrepta ȋmpotriva

girantului pentru plata titlului. Aceasta este o situație mai rar ȋntâlnită și giratarul

ȋși asumă o responsabilitate destul de mare. Girantul mai poate interzice un nou gir

prin expresia “fără gir ulterior” inserată ȋn textul cambiei. Ȋn acest caz, girantul

nu răspunde de persoanele cărora cambia le-a fost girată ulterior. Girantul se

protejează astfel de participarea la procesul

145

cambial a unor persoane cu o situație financiară ȋndoielnică care ar putea crea

eventuale situații nefavorabile.

5.3.1 Avalul

Avalul este o garanție dată de o persoană, denumită avalist, care

garantează plata pentru unul din obligații cambiali, numit avalizat, pentru toată

suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea. Avalul se folosește atunci când

sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt disponibile

suficiente informații despre bonitatea acestuia. Ȋn asemenea situații, beneficiarul

solicită avalizarea cambiei.

Avalul nu este o parte componentă a cambiei, ci un accesoriu al acesteia și

are caracter facultativ. Avalul poate fi dat de orice persoană, inclusiv de cele din

procesul cambial, cu excepția trăgătorului și acceptantului, care sunt deja obligate

cambial și nu se pot obliga a doua oară. De exemplu, girantul, care este o persoană

inclusă in procesul cambial, poate avaliza o cambie, deoarece prin gir a transmis

cambia giratarului și a iesit din circuit. Raporturile dintre avalist și avalizat nu

decurg din cambie, acestea sunt raporturi personale, de afaceri, bancare etc. De

cele mai multe ori avalul se dă de către bănci, care sunt instituții cu capacitate

financiară recunoscută, au experiență ȋn domeniul cambial și al garanțiilor și

inspiră mai multă ȋncredere.

Avalul se dă, fie pe fața cambiei prin nominalizarea persoanei avalizate

urmată de semnătura avalistului, fie pe verso-ul cambiei prin nominalizarea

persoanei avalizate și prin ȋnscrierea formulei “pentru aval” sau “pentru

garanție”, urmată de semnătura avalistului. Ȋn cazul ȋn care nu se nominalizează

persoana avalizată, avalul se cosidera dat ȋn favoarea trăgătorului. Avalistul la

rândul său poate fi garantat cu un alt aval și apare ȋn poziția de co-avalist. Ȋn

cazurile ȋn care cambia are o valoare mai mare se pot

146

da mai multe avaluri pentru aceiași persoană, deci avaluri pe sume parțiale. Avalul

nu se poate fi condiționat și nu poate aduce schimbări elementelor fundamentale

ale cambiei. Obligația avalistului este o obligație cambială autonomă care decurge

din cambie și nu poate fi afectată de raporturile dintre el și avalizat. Ca urmare, ȋn

caz de neplată, posesorul cambiei se poate ȋndrepta direct asupra avalistului ȋn

limita sumei garantate. După efectuarea plății, avalistul dobândește toate drepturile

cambiale ale celui garantat, cât și a celor obligați față de acesta. Ȋn practică, cele

mai multe avaluri se dau de către băncile la care clienții au deschise conturile.

Băncile avalizează cambiile (tratele) prezentate de clienți pe baza unor garanții

depuse ȋn bancă – depozite, titluri, cambii - contra unui comision care să acopere

cheltuielile de administrare legate de asemenea operațiuni și gradul de risc. Ȋn

cazul ȋn care avalul se execută, banca se poate ȋndrepta ȋmpotriva garanției depuse

de avalizat sau poate acorda un credit pe termen scurt cu o dobândă mai mare

decât dobânda curentă ca urmare a gradului de risc mai mare al clientului din

asemenea operațiuni.

Avalul cambiei

Avalul este garanţia personală, prin care o persoană, numită avalist,

garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele obligate în cambie,

numită avalizat.

De cele mai multe ori se acordă de către bănci în schimbul plăţii unui

comision şi a unei prime de acoperire a riscului neplăţii. În lipsa menţiunii

persoanei avalizate, această garanţie este valabilă pentru trăgător.

Avalul se înscrie pe cambie în parte stângă jos, în aval de tras.

Acceptarea cambiei

Acceptarea cambiei se realizează prin înscrierea pe cambie a cuvântului

“acceptat…” şi semnarea de către tras.

147

Acceptarea este actul prin care trasul se obligă în scris să plătească la

scadenţă suma înscrisă pe cambie , acesta devenind obligatul principal. Această

operaţie trebuie datată pentru a se dovedi înscrierea în cadrul termenului de

acceptare.

Este o operaţie specifică pentru cambie, biletul la ordin fiind o promisiune de

plată a debitorului.

Prezentarea cambiei spre acceptare se poate realiza în toată perioada

dinaintea scadenţei. În cazul în care cambia are scadenţa la un anumit termen de la

vedere, acceptarea este obligatorie. Termenul stabilit prin lege pentru prezentarea

la acceptare fiind de maxim un an. În cazul în care beneficiarul nu face această

operaţiune, trasul este eliberat de obligaţie.

Plata cambiei

Plata cambiei este exigibilă la scadenţă. Plata fiind cea care stinge obligaţia

cambială. Cambia poate fi plătită la data scadenţei şi în următoarele două zile

lucrătoare, ulterioare scadenţei.

Plata se face fie prin prezentarea beneficiarului, fie prin compensare.

De regulă, plata se realizează la scadenţă, dar este posibilă şi plata anticipată cu

acordul părţilor; sunt admise, de asemenea, şi plăţile parţiale, caz în care trasul

plătitor solicită o menţiune pe cambie.

Confirmarea plăţii are loc obligatoriu prin înscrierea menţiunii “achitat”

pe care o face posesorul cambiei şi o semnează, după care este restituită

trasului.

Protestul şi regresul cambial

Protestul cambial este constatarea printr-un act autentic al neacceptării la

prezentare, sau al neplăţii la plată. Protestul este constat de către executorul

judecătoresc pe cambie şi se realizează la domiciliul trasului sau la judecătorie.

148

Actele de protest se înregistrează în registrul special de la judecătorie,

urmând a fi transmise Camerei de Comerţ, spre a fi făcute publice şi a fi reţinute

în bazele de date ale băncilor.

Pentru a exercita regresul, protestul trebuie să îndeplinească formalitatea

numită “protest”. Regresul este acţiunea declanşată de posesorul cambiei

împotriva celorlalţi obligaţi în cambie şi a avaliştilor.

Acţiunea de regres contra trăgătorului, girantului sau avalistului, poate fi

exercitată la scadenţă, iar înainte de scadenţă, numai facultativ, în următoarele

situaţii:

- refuzul acceptării de către tras

- falimentul trasului

- falimentul trăgătorului.

Solidaritatea răspunderii implică posibilitatea de a solicita prin justiţie plata

oricărui obligat în cambie.

Scontarea

Scontarea este operaţia de cedare prin gir a unei cambii deţinute de o

persoană particulară sau o societate comercială către o bancă comercială în vederea

achitării ei.

Beneficiarul cambiei, având nevoie de disponibilităţi, recurge la una din

posibilităţile de a obţine bani prin vânzarea cambiei. Banca întrând în procesul

cambial îşi asumă riscuri, motiv pentru care analizează siguranţa cambiilor înainte

de acceptare printr-o selecţie severă. În cazul în care banca acceptă cambia, o va

prelua la valoarea actuală, adică la valoarea nominală diminuată cu dobânda de

scont practicată de bancă

Va = VN – Scont

Scontarea este o operaţie de creditare, de transformare a creditului

comercial în credit bancar

149

Reescontarea

Reescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă

cambiile pentru achitare băncii centrale, adică la revând acesteia.

Ca şi în cazul scontării, reescontarea se realizează la valoarea actuală a

reescontului, adică:

Var = VN – reescontul

unde reescontul este dobânda pe care banca centrală şi-o reţine pentru creditarea

băncii comerciale de la reescontare până la scadenţă. Portofoliu de reescont este

constituit din totalitatea cambiilor prezentate la reescont.

Pensiunea

Pensiunea este o operaţie de credit prin care băncile avansează

prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând valoarea actuală a

cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor de prezentatori la termenele convenite,

În cazul pensiunii titlurile rămân în posesia prezentatorilor, banca evitând astfel

riscurile ce decurg din participarea la procesul cambial.

Gajarea

Gajarea este operaţiunea în care cambiile sunt prezentate băncii drept

garanţie mobiliară a unui împrumut pe care băncile îl vor acorda posesorului

cambiei.

Mărimea împrumutului este inferioară mărimii cambiilor, iar termenul de

rambursare precede scadenţa cambiei, la rambursare, prezentatorului restituindu-

i-se cambiile gajate şi urmând să le încaseze el de la tras.

150

5.4. BILETUL LA ORDIN

Datorită conţinutului şi funcţionării asemănătoare, cambia şi biletul la

ordin sunt reglementate de aceeaşi lege, Legea Cambiei şi biletului la ordin.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care emitentul, numit tras, se

obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani

determinată, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc. Spre deosebire de cambie,

biletul la ordin este un instrument de plată în care sunt implicate două persoane:

debitorul – emitentul biletului care îşi asumă propria obligaţie de plată (formula

consacrată este “voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de…”) şi

beneficiarul. Această obligaţie trebuie să fie clară, precisă şi necondiţionată.

Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul

cambiei. Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiuni obligatorii

prevăzute în Legea cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934:

1. denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului;

2. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de bani;

3. scadenţa;

4. locul unde trebuie efectuată plata;

5. numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (numele

beneficiarului);

6. data şi locul emiterii;

7. semnătura emitentului (plătitorul, trasul).

151

Figura 5.5 Biletul la ordin

Biletul la ordin este considerat, din punct de vedere juridic, instrument de

debit, ca şi cambia, putând fi compensat şi decontat în conformitate cu

Regulamentul nr. 10/1994 emis de BNR.

În urma relaţiilor comerciale dintre furnizor (creditor) şi clientul acestuia,

apare creditul comercial prin care beneficiarul mărfii, nedispunând de surse

financiare emite un bilet la ordin, urmând să achite marfa ulterior. Biletul la ordin

poate fi transmis prin operaţia de girare de la beneficiarul iniţial al biletului către

alţi beneficiari. Dacă unul din beneficiari păstrează biletul la ordin până la

scadenţă încasează de la tras valoarea nominală a acestuia Oricare dintre

beneficiari poate, însă, să transmită biletul la ordin unei băncii comerciale pentru

a-l încasa înainte de scadenţă. În urma operaţiei de scontare, banca achită

beneficiarului prezentator al biletului la ordin, valoarea actuală. Banca, dacă

păstrează titlul, încasează la scadenţă valoarea nominală a titlului de credit.

Creditul comercial se transformă în credit bancar prin intrarea băncii comerciale

152

în circuitul cambial. Banca comercială reescontează titlul la banca centrală,

urmând ca acesta să încaseze biletul la ordin la scadenţă.

Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul

cambiei, circuitul fiind următorul (Figura 5.6):

Figura 5.6 Circuitul biletului la ordin

protest şi regres

BANCA CENTRALĂ

girare

girare

plată

Credit comercial scontare

Credit bancar BANCA COMERCIALĂ

reescontare

AVALIST

BENEFICIAR

BENEFICIAR

BENEFICIAR TRĂGĂTOR=TRAS

153

5.5 ACȚIUNI JURIDICE PENTRU RECUPERAREA CAMBIEI

Ȋn materie judiciară privind cambiile, obligatul principal este acceptantul,

respectiv trasul și avaliștii acestuia, față de care se ȋntreprinde o acțiune cambială

directă (protestul), iar dacă debitul nu se lichidează acțiunea cambială (regresul)

se ȋndreaptă către trăgător, iar acesta către giranți.

5.5.1 Protestul

Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului

negativ a prezentării cambiei spre acceptare și plată. Actul de protest se ȋntocmește

la cererea posesorului cambiei la judecătoria unde este locul plății. Protestul de

neplată se face contra acceptantului care este obligatul principal pentru plata

cambiei, contra trasului sau a domiciliatarului când plata urmează a se face printr-

un terț dacă este vorba de o cambie neacceptată.

Protestul se adresează prin executorul judecatoresc ȋn una din cele două

zile lucrătoare care urmează zilei de scadență. Executorul judecătoresc constată ȋn

mod public refuzul de plată din partea obligatului principal și ȋl consemnează pe

cambie. Locul de dresare a protestului poate fi domiciliul trasului sau judecătoria

locală. Ȋn cazul ȋn care nu se poate identifica domiciliul persoanelor contra cărora

se adresează, protestul se face la judecătoria de la locul plății și se numește

“protest ȋn vânt”

Ȋn actul de protest se ȋnscriu următoarele elemente obligatorii: data (ziua,

luna și anul) și ora protestului; numele și prenumele persoanei care a cerut

ȋntocmirea protestului; numele și prenumele persoanei sau persoanelor contra

cărora s-a ȋntocmit protestul; locul ȋn care protestul a fost ȋntocmit și cercetările

care au fost făcute; transcrierea exactă a textului cambiei dacă

154

protestul nu a fost făcut pe titlu; somația de plată și răspunsurile primite; semnătura

executorului judecătoresc.

Protestele se ȋnregistrează ȋntr-un registru special la judecătorie.

Săptămânal, judecătoriile transmit către Camera de Comerț și Industrie a județului,

tabele cu protestele de plată adresate ȋn săptămâna expirată care cuprind

următoarele elemente: data protestului; numele și prenumele persoanei ȋmpotriva

căreia s-a făcut protestul; numele și prenumele persoanei care a cerut protestul;

numele și prenumele trăgătorului; suma datorată; scadența titlului protestat. Datele

devin astfel publice și reflectă incapacitatea de plată a societăților comerciale

obligate ȋn procesul cambial. Aceste informații sunt folosite de partenerii de afaceri

ai debitorilor, precum și de bănci care ȋși iau măsuri de protecție, cum ar fi livrarea

mărfurilor numai pe baza unor certificări bancare privind existența disponibilului,

limitarea accesului la credite, garanții suplimentare etc. De asemenea, Centrala

Incidentelor de Plăți, de pe lângă banca centrală, pe baza informațiilor de la

Camera de Comert și Industrie organizează fișiere de date privind titlurile cambiale

protestate și poate furniza informații băncilor comerciale privind aceste titluri.

5.5.2 Regresul

Regresul este acțiunea cambială prin care posesorul cambiei se ȋndreaptă

contra celorlalți obligați cambiali și a avalistilor lor, alții decât acceptantul și

avaliștii săi. Regresul presupune că posesorul s-a ȋndreptat mai ȋnainte, prin acțiune

directă, asupra acceptantului și avaliștilor săi, dar rezultatele nu sunt

satisfacatoare (debitul persistă, total sau parțial) iar acum se ȋndreaptă către ceilalți

participanți (trăgător, giranți, avaliști) pe baza principiului cambial al răspunderii

solidare.

155

Pentru a fi declanșată, acțiunea de regres trebuie să ȋndeplinească două

condiții obligatorii:

(a) constatarea refuzului de plată din partea obligatului principal printr-un act de

protest;

(b) introducerea acțiunii ȋn termen. Acțiunea de regres se desfășoară, ȋn principiu,

după expirarea scadenței când plata a fost refuzată sau neonorată. Ȋn practică, se

ȋntâlnesc situații ȋn care plata devine aleatorie ȋnaintea scadenței și deci acțiunea

de regres nu trebuie să mai aștepte scadența. Asemenea situații pot fi: refuzul,

parțial sau total, al acceptării; falimentul trasului; incapacitatea de plată a trasului;

falimentul trăgătorului, ȋn cazul cambiei neacceptate. Acțiunea de regres poate fi

adresată de posesor ȋmpotriva trăgătorului dacă obligația nu s- a stins integral, de

trăgător contra girant și de girant sau avalist contra alți giranți sau avaliști. Deci

principiul solidarității funcționează și determină o succesiune de acțiuni de regres.

Pentru a face mai atractivă cambia, trăgătorul, giranții sau avaliștii pot ȋnscrie pe

cambie, sub semnatură, clauza “fără protest” sau “fără cheltuieli”, ceea ce

ȋnseamnă că aceștia sunt de acord să se treacă direct la acțiunea de regres, sărind

peste faza de protest. Efectele acestei clauze se diferențiază ȋn funcție de cel care

a făcut mențiunea. Astfel, dacă această clauză este făcută de trăgător ea produce

efecte față de toți ceilalti semnatari, iar dacă este facută de un girant sau un avalist

are efecte numai față de aceștia. Posesorul titlului poate solicita de la debitorii

cambiali:

(a) plata sumei datorate și dobânda până la scadență dacă aceasta a fost

menționată ȋn cambie;

(b) dobânda legală de la scadență până la data plății; (c) cheltuielile de protest. Ȋn

schimbul plății, debitorul de regres poate cere de la posesorul cambiei, restituirea

acesteia cu mențiunea “achitat”, actul de protest și contul de ȋntoarcere.

156

Contul de ȋntoarcere este un document adițional cambiei care atestă

dobânzile pretinse și cheltuielile efectutate ȋn acțiunea de regres (taxe de protest,

acționare la instanțele judecătorești, executare și diverse cheltuieli pentru care

posedă documente).

Ȋn procesul cambial, posesorul cambiei a avut permanent dreptul de a

ȋncasa sau de a ȋntreprinde o acțiune de recuperare ȋn cazul refuzului de plată.

Legea prevede ȋnsă și unele limitări legate de timp sau de lipsa de intervenție ȋn

care regresul nu mai este posibil, respectiv posesorul decade din drepturile de

regres, astfel:

- neprezentarea la plată a unei cambii la vedere sau la un anumit timp de

la vedere, ȋn termen de un an de la data emiterii;

- neȋntocmirea protestului de neacceptare sau de neplată;

- neprezentarea la plată ȋn cazul clauzei “fără cheltuieli”.

Prin aceste fapte posesorul pierde drepturile de regres dar ȋși menține

drepturile pentru acțiunea directă contra acceptantului și avalistului acestuia.

5.5.3 Executarea silită

Cambia are valoare de titlu executor pentru suma ȋnscrisă pe titlu

ȋmpreună cu dobânda și cheltuielile de protest aferente. Executarea silită se face

pe cale juridică și urmează o procedură specială, după cum urmează:

- posesorul cambiei solicită judecătoriei investirea cu formula

executorie;

- judecătoria, după verificarea formală a cambiei, dispune aplicarea

formulei executorii pe titlu;

- judecătoria adresează debitorului o somație de plată care cuprinde

transcrierea cambiei și a sumei datorate;

157

- debitorul poate face opoziție la executare ȋn termen de 5 zile și se

adresează aceleiași judecătorii; motivele de opoziție sunt destul de

limitative, respectiv dacă există probe de nulitate a cambiei și dacă există

motivația de ȋnscriere ȋn fals;

- opoziția se judecă ȋn ședință publică de urgență;

- partea care se consideră neȋndreptățită poate face apel contra hotărârii ȋn

termen de 15 zile de la pronunțare.

Potrivit normelor juridice, execuția silită are loc ȋn timpul acestei

proceduri. Dacă se constată că posesorul cambiei nu avea dreptul sa ceară

executarea silită, acesta va fi obligat prin hotarâre judecătorească să restituie suma

ȋncasată. Executarea silită prin somație este o formă operativă de soluționare a

problemelor care apar ȋn procesul cambial și care nu prezintă complicații. Ȋn

practică, această modalitate este preferabilă acțiunilor de drept comun care durează

o perioadă mult mai mare.

5.6. CECUL

Cecul este un instrument de plată utilizat de către titularii de conturi

bancare care deţin disponibil corespunzător în aceste conturi, adică cel puţin

valoarea cecului. Acest disponibil a fost constituit anterior printr-un depozit bancar

din operaţiuni de încasări sau prin obţinerea unui credit bancar.

Cecul poate utilizat pe baza “Reglementărilor privind cecul” ale BNR şi

Normelor cadru nr. 7/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte

societăţi de credit cu cecuri.

Cecul este creat de trăgător care dă ordin băncii sale, numită tras, să

plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane, sau beneficiarului

însuşi în calitate de beneficiar.

158

Cecul este completat de mână sau dactilografiat şi trebuie să conţină

următoarele elemente (Figura 5.7):

1. denumirea de cec trecută în textul titlului;

2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani;

3. denumirea şi adresa plătitorului (tras);

4. locul unde trebuie efectuată plata;

5. data şi locul emiterii;

6. numele, adresa şi codul fiscal al plătitorului (tras);

7. semnătura emitentului;

8. numărul contului trăgătorului;

9. codul unităţii băncii trase;

10. numărul contului beneficiarului, ultimul posesor al cecului, unitatea

societăţii bancare în care acesta are deschis contul şi codul acesteia dacă

plata se face într-un cont bancar;

11. semnătura trăgătorului (conformă cu cea din fişa specimenului de

semnături).

Cecul nu poate fi tras decât asupra unei societăţi bancare, putând fi emis numai

dacă trăgătorul are disponibilităţi la tras. În vederea evitării fraudelor spaţiul

neutilizat la suma de plată se completează cu “*” sau se barează. Băncile primesc

cecurile si le plătesc posesorilor lor dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de plată

Cecul este un instrument de plată la vedere, trasul (banca) nu îşi asumă nici un

fel de obligaţie. În cazul prezentării la plată a unui cec fără acoperire, banca

atenţionează clientul – trăgător, urmând ca acesta să răspundă chiar civil sau penal,

retrăgându-i-se dreptul de utilizare de cecuri pe viitor.

159

Figura 5.7 Elementele definitorii ale CEC-ului

Există mai multe tipuri de cecuri şi anume:

• cecul nominal – în care se specifică numele beneficiarului;

• cecul la purtător – posesorul are dreptul de a încasa suma în

momentul prezentării;

• cecul de virament – servesc pentru efectuarea plăţilor între

conturile a doi titulari;

• cecul acceptat – este cecul prin care o bancă certifică beneficiarului

existenţa disponibilităţilor în cont;

• cecul barat – se trasează de către posesor sau trăgător două linii

paralele sau oblice pe faţa cecului. Aceasta implică o încasare a

acestuia în bancă, doar în cont, nefiind posibilă încasarea directă în

numerar.

160

Acest cec are două forme:

➢ cec cu barare generală – nu prezintă nici o menţiune între cele două linii;

nu poate fi plătit de tras decât unei bănci sau unui client al trasului.

➢ cec cu barare specială – între cele două linii este menţionată denumirea

unei bănci; nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise între cele două

linii paralele, iar în cazul în care acesta este trasul, unui client al acestei

bănci.

Cecul barat prezintă o securitate sporită, motiv pentru care este acceptat în

compensarea multilaterală la noi în ţară.

Figura 5.8 Elementele definitorii ale CEC-ului barat

• cecul circular – este un instrument de plată la ordin emis de o bancă

autorizată asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci, pentru sume

ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emiterii.

Este plătibil la vedere, banca emitentă fiind atât trăgător cât şi tras.

161

Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra

unităților sale bancare sau asupra altei bănci. Cecul circular se folosește ȋn cazul

unor plăți ȋn numerar ȋn alte localități decât cea a clientului pentru a se evita

transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul obține

de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare cu care se prezintă

ȋn localitatea de destinație la o unitate a aceleiași bănci sau dacă nu există, la o

bancă corespondentă aflată ȋn relații cu banca clientului și ȋncasează cecul. Prin

cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul ȋn favoarea

beneficiarului care este și clientul său. Plata se poate efectua la oricare din locurile

indicate pe cec de către banca emitentă. Sursa de fonduri o constituie

disponibilitățile aflate ȋn contul beneficiarului la banca emitentă. De cele mai multe

ori, ȋn cecul circular, banca emitentă este atât trăgător cât și tras, iar ȋn cazul ȋn care

sunt bănci diferite, ȋntre acestea trebuie să existe o convenție de plăți. Pentru a

emite cecuri circulare banca trebuie să ȋndeplinească anumite condiții: autorizarea

de către banca centrală; depunerea la banca centrală a unei cauțiuni, ȋn titluri de

credit garantate de stat, ȋn valoare de 40% din totalul sumei cecurilor circulare

emise și aflate ȋn circuit; existența disponibilului ȋn conturi ale primitorilor de

cecuri. Cecul circular, ca instrument de plată, trebuie să cuprindă următoarele

mențiuni obligatorii: denumirea de “cec circular”; promisiunea necondiționată a

bancii de a plăti la vedere o anumită sumă de bani; numele primitorului (clientul

băncii); data și locul emiterii; semnătura autorizată a băncii. Cecul circular este

valabil o perioadă de 30 zile de la emitere și se plătește la vedere. Posesorul care

nu prezintă cecul la plată ȋn acest interval decade din dreptul de regres. Circuitul

cecului circular se ȋncheie ȋn momentul ȋn care acesta a ajuns din nou la banca

emitentă. Banca centrală restituie cauțiunea ȋn schimbul prezentării cecului

circular cu mențiunea “achitat”.

162

Cecul de călătorie este tipul de cec care are ȋnscrisă o anumită sumă care

se poate ridica ȋn numerar de la o bancă sau o agenție de turism ca mandatară a

unei bănci. Cecul de calatorie, așa cum arată și numele, se folosește ȋn activitatea

de turism și ȋnlocuiește transportul banilor, fiind un instrument de transformare a

banilor scripturali ȋn bani efectivi, respectiv numerar. Cecul de călătorie se poate

emite ȋn moneda locală sau valută și poate fi pe durată determinată sau

nedeterminată. Modelul unui cec de calatorie se prezintă ȋn figura 5.9.

Figura 5.9 Elementele definitorii ale CEC-ului de călătorie

Ȋn acest circuit, succesiunea operațiunilor este următoarea:

- trăgătorul (banca) vinde cecurile de călătorie unei persoane, denumit

posesor, debitând contul acesteia; posesorul semnează fiecare cec ȋn

fața trăgătorului;

- posesorul prezintă cecurile la ȋncasare la o unitate bancară sau la o

agenție de turism;

163

- posesorul semnează din nou pe cec pentru ȋncasarea sumei de bani;

identitatea dintre cele două semnături confirmă legalitatea cecului;

- trasul ȋncasează contravaloarea cecurilor de la unitatea bancară

trăgătoare

Se achită la achiziţionarea cecurilor un comision perceput în funcţie de

valoarea cecurilor (0,5%- 1%), iar dacă se doreşte preschimbarea cecurilor în

numerar se va plăti un comision de 1% -1,5%.

Utilizarea cecului de călătorie presupune următoarele operaţii:

- cumpărarea cecurilor de către posesor de la banca sa;

- posesorul cecului semnează pe fiecare cec, în momentul achiziţionării

lor;

- posesorul remite cecul unei terţe persoane, beneficiar, pentru plata unor

servicii aferente sau băncii plătitoare pentru încasare în numerar.

Posesorul semnează din nou pe fiecare cec, identitatea semnăturilor

este o condiţie de acceptare la plată;

- beneficiarul încasează de la banca locală suma înscrisă pe cec, iar

banca locală recuperează suma de la banca emitentă.

În vederea eliminării inconvenientelor legate de multitudinea cecurilor de

călătorie existente în circulaţie, băncile europene au introdus un cec uniform numit

Eurocec însoţit de o carte pentru garantarea plăţii. Eurocecul este astfel un mijloc

de plată ce poate fi folosit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii şi pentru

retragerea de numerar.

Cecul este un instrument de plată care poate fi compensat şi decontat, de

către BNR. Circuitele pentru compensarea cecurilor sunt identicele cu cele pentru

compensarea ordinului de plată, ce urmează a fi prezentat, principala diferenţă

constând în aceea că beneficiarul este cel care prezintă cecul la bancă.

164

Odată cu introducerea și generalizarea sistemelor moderne de plată ( cardul

electronic) acest mijloc de plată este tot mai puțin folosit.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este înfiinţată şi funcţionează, din 3

februarie 1997, în baza Regulamentului nr.3/1996 al BNR privind organizarea şi

funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.

Incidentul de plată este un act fraudulos care produc riscuri de neplată sau

care pot afecta finalitate decontării, fiind avute în vedere următoarele instrumente

de plată: cecul, cambia şi biletul la ordin. Societăţile bancare transmit CIP toate

incidentele de plată pe care le-au sesizat, urmând ca acestea să fie înscrise în fişiere

specifice.

Centrala Incidentelor de Plăţi organizează şi gestionează, pentru scopurile

utilizatorilor şi pentru interesul public, următoarele fişiere:

1. Fişierul naţional de cecuri;

2. Fişierul naţional de cambii;

3. Fişierul naţional de bilete la ordin.

În fişierul naţional de cecuri sunt cuprinse incidente generate de:

▪ emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase;

▪ emiterea unui cec fără existenţa de disponibil în vederea onorării integrale

sau parţiale a cecului în momentul prezentării sale spre încasare;

▪ emiterea unui cec cu o dată falsă;

▪ emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă;

▪ emiterea unui cec circular sau de călătorie la purtător;

▪ emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.

În fişierul naţional al cambiilor şi cel al biletelor la ordin sunt cuprinse

incidentele de plată generate de:

▪ refuzul la acceptare sau la plată al cambiei;

▪ refuzul la plată al biletelor la ordin;

165

▪ declararea cambiilor sau a biletelor la ordin pierdute, furate, distruse.

Legat de aceste instrumente de plată, pe lângă riscurile amintite, există aşa-

numitele riscuri majore, în acest scop fiind constituit pentru cec, cambie şi bilet la

ordin Fişierul naţional al persoanelor cu risc.

Persoanele cuprinse în unul din cele trei fişiere sunt sancţionate cu amendă

şi închisoare. Consultarea acestor informaţii poate fi realizată de către orice client

al unei societăţi bancare, în baza unei cereri tip completate şi depusă la bancă, iar

răspunsul este furnizat de către Centrala Incidentelor de Plăţi, în câteva momente,

pe cale electronică.

5.7. CARDURILE (CĂRȚILE DE PLATĂ)

Cardul este un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat

care semnalează că deţinătorul lui ar putea avea acces la dreptul de a-l folosi

pentru plată, drept conferit de emitent. Un card este acceptabil de către comerciant

ca mijloc de plată a obligaţiilor asumate de către utilizator la procurarea mărfurilor,

consumuri de servicii sau obţinerea de avansuri în numerar.

Cardul este un instrument cu ajutorul căruia se poate efectua plata unui

produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între

deţinător, emitent şi comerciantul sau prestatorul de servicii. De asemenea, cu

ajutorul anumitor carduri, deţinătorul poate dispune sau retrage numerar în şi din

contul său personal. Este, deci, un instrument de plată fără numerar, prin care un

posesor poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii cumpărate de la

comercianţii abilitaţi să îl accepte sau prin utilizarea căruia poate obţine lichidităţi

de la banca emitentă.

Există mai multe tipuri de carduri şi anume:

a). după modul de stocare a informaţiilor avem:

166

• Carduri magnetice

Cardurile magnetice emise de bănci, comercianţi etc., prezintă caracteristici

comune pentru toate sistemele naţionale de plată prin acest instrument şi anume:

- sunt confecţionate din material plastic şi au aceleaşi dimensiuni

tipizate şi standardizate de ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare);

- prezintă pe partea din faţă denumirea şi simbolul emitentului şi o

hologramă tridimensională vizibilă la lumina ultravioletelor;

- prezintă pe partea din faţă numărul cardului, numele posesorului

autorizat şi data expirării;

- pe verso prezintă o bandă magnetică şi un panel de semnătură.

Culorile de fundal şi desenul hologramei se aleg de fiecare emitent. În afara

numelui posesorului imprimat în relief, apar cuvintele marcă pentru identificarea

tipului cardului şi simboluri ce indică tipul de posesor.

• Cardul cu microprocesor

Cunoscute sub numele de carduri inteligente (SMART CARDS) cu

memorie sau cu circuite integrate, acestea includ în substanţa lor o capsulă

operculată în care sunt poziţionate dispozitivele electronice.

Astfel confecţionat, dispozitivul nu depăşeşte mărimea unei pastile

medicamentoase plate şi nu afectează eleganţa cardului.

Acest tip de card oferă o atracţie suplimentară pentru comercianţi. Securitatea

sporită, printr-o mai bună identificare a posesorului şi a solvabilităţii sale, exclude

obligaţia prezentării unui act de identitate sau a unui contact telefonic cu centrul

de autorizare. Paralel acestei creşteri a securităţii plăţii, comercianţii sunt

sensibilizaţi şi de o reducere a comisionului impus de bănci. Aceste motivaţii

legate de fiabilitate şi de noile tehnologii se lovesc, însă, de cifra

167

ridicată pe care o presupune o investiţie necesară pentru a echipa fiecare punct

de vânzare.

De asemenea, comparativ cu cardul magnetic prezintă şi alte avantaje:

- calitatea cardului de a primi şi stoca date, concentrate într-un sistem

informatic centralizat;

- dezvoltă şi servicii bazate pe calităţile relaţionale ale

microprocesorului.

b). după funcţiile îndeplinite se disting:

• Cardul de credit (credit card).

Este un instrument de plată care confirmă faptul că posesorului i-a fost

deschisă o linie de credit pentru o anumită perioadă şi pe baza căreia poate face

plăţi sau retrageri de numerar până la un plafon prestabilit. El permite, deci,

reglarea plăţii prin prelevarea din depunerile viitoare în monedă scripturală.

Creditul se întinde pe un termen relativ scurt (câteva săptămâni) şi poate fi gratuit

sau pe un termen mai lung (până la câţiva ani), caz în care este însoţit de o dobândă

al cărei nivel este apropiat de cel practicat pentru orice credit de consum.

Este un instrument de plată şi în acelaşi timp un credit pe termen scurt prin

care utilizatorii îşi pot satisface dorinţele chiar dacă nu dispun de sumele necesare.

• Cardul de debit (debit card).

Este un instrument de plată care permite posesorului să dobândească

bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului său personal.

Cardul de debit se emite în baza unui cont bancar al clientului titular al

cardului. Cardul de debit este folosit asemenea numerarului, în sensul că titularul

poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor sale băneşti din cont sau, dacă a

încheiat în prealabil o convenţie cu banca, un credit în descoperit de cont

168

(pentru ca banca să autorizeze plăţi şi după ce propriile sale fonduri au fost

cheltuite).

Printre sistemele mondiale majore care asigură cu succes globalizarea

plăţilor prin carduri se pot aminti : VISA International, Europay International,

American Express, MasterCard International, Diners(Belgia), JCB etc. Aceste

sisteme mondiale sau regionale au asigurat sub forma unor organizaţii non profit,

generarea unui comportament de plăţi “uniform” excluzând orice barieră

naţională, monedă tradiţională sau comportament financiar particular.

169

Capitolul 6. MODALITĂŢI DE PLATĂ

Putem realiza o ierarhie a preferinţelor exportatorului în funcţie de

modalitatea de plată, astfel avem următoarea ordine: avansul, acreditivul

documentar, incasso documentar şi pe ultimul loc ordinul de plată. În schimb,

preferinţa importatorului referitoare la modalitatea de plată este inversă preferinţei

exportatorului, şi anume: ordin de plată, incasso documentar, acreditiv

documentar şi avans

6.1. ACREDITIVUL

Acreditivul este o modalitate de plată prin care plăţile între agenţii

economici se efectuează pe baza documentelor ce atestă livrarea mărfurilor,

executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, în baza unui contract comercial ferm.

Acreditivul constă în angajamentul de plată asumat de banca emitentă, în

numele cumpărătorului (ordonatorului), de a plăti furnizorului (beneficiarului)

contravaloarea mărfurilor livrate, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate,

cu condiţia prezentării documentelor de expediere a mărfii/executare a

lucrărilor/de prestare a serviciilor, în strictă conformitate cu termenele şi condiţiile

prevăzute în acreditiv.

Operaţiunea de derulare a acreditivului documentar se desfăşoară sub

incidenţa unui document elaborat de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris,

intitulat „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare”,

cunoscut si sub denumirea „Publicaţia 500”. Acest document a fost revizuit în

repetate rânduri, ultima revizuire din 1993, se aplică de la 1 ianuarie 1994. Aceste

reguli şi uzanţe se aplică dacă părţile contractante fac referire expresă la

„Publicaţia 500”.

170

Acreditivul conferă siguranţă părţilor implicate în tranzacţia comercială

(ordonator, beneficiar), deoarece plata se efectuează numai contra documentelor

solicitate în cadrul acreditivului, documente ce trebuie să fie în strică conformitate

cu termenii şi condiţiile acreditivului.

Părţile implicate în derularea acreditivului sunt următoarele:

1. Importatorul (ordonatorul), care dă instrucţiuni băncii sale cu privire la

deschiderea acreditivului, pe baza contractului de vânzare-cumpărare;

2. Banca emitentă (ordonatoare), care deschide acreditivul;

3. Banca exportatorului (notificatoare), care aduce la cunoştinţa clientului

său deschiderea acreditivului, transmiţându-i o copie a scrisorii de

deschidere a acreditivului;

4. Exportatorul (beneficiarul), care expediază mărfurile şi apoi prezintă la

banca sa documentele de expediere întocmite în strictă conformitate cu

condiţiile din acreditiv.

Deschiderea acreditivului se face la cererea cumpărătorului, din

disponibilităţile proprii sau credite bancare, domicilierea acreditivului putând fi

făcută la banca cumpărătorului, a furnizorului sau la o bancă terţă.

Încetarea valabilităţii acreditivului are loc în cazul:

- expirării termenului de valabilitate;

- utilizării integrale a creditului;

- prin anulare, la cererea cumpărătorului, cu acordul beneficiarului

şi al băncii confirmatoare.

Acreditivul poate fi :

• acreditiv simplu – clientul plătitor solicită băncii sale deschiderea unui

cont de acreditiv din disponibilul acestuia sau din creditul disponibil în

vederea achitării obligaţiilor faţă de furnizor;

171

• acreditivul documentar – la solicitarea clientului plătitor, banca se obligă

să rezerve banii necesari şi să achite obligaţiile faţă de furnizor cu

condiţia prezentării documentelor care atestă expedierea mărfii,

executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor pentru care s-a deschis

acreditivul respectiv.

Acreditivul documentar, prin natura sa, este o tranzacţie separată de contractul

de vânzare. Băncile nu îşi asumă responsabilităţile sub forma, suficienţa,

falsificarea, autenticitatea documentelor.

În practică, se deosebesc următoarele tipuri de acreditive documentare:

• Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment,

indiferent de termenul de valabilitate al acestuia, dar până la

prezentarea documentelor de export la banca desemnată ca executor al

acreditivului.

• Acreditivul irevocabil prin angajamentul pe care-l conţine şi prin baza

sa juridică constituie o garanţie că plata se va efectua contra documente

întocmite în strictă concordanţă cu clauzele şi condiţiile prevăzute în

textul acreditivului.

Derularea plăţii prin acreditiv documentar implică parcurgerea mai

multor etape şi anume:

1. încheierea între parteneri a contractului comercial şi stabilirea ca

modalitate de plată acreditivul;

2. cumpărătorul (ordonatorul) dă ordin băncii sale de deschidere a

acreditivului. În cererea de deschidere a acreditivului acesta va

preciza documentele pe ca furnizorul trebuie să le prezinte băncii

pentru a putea fi efectuată plata, precum şi valoarea acreditivului;

172

3. se deschide acreditivul; se înştiinţează banca furnizorului de

deschiderea acreditivului şi condiţiile de acces la contul respectiv;

4. la primirea sumei şi a condiţiilor de acces, banca furnizorului

(banca domiciliară), avizează exportatorul, comunicându-i toate

elementele specifice contului şi accesului la acreditiv;

5. confirmarea furnizorului, către banca sa, a concordanţei datelor din

acreditiv cu clauzele contractului comercial şi livrarea mărfurilor;

6. remiterea de către furnizor, către banca sa, a documentelor

referitoare la livrarea mărfurilor prevăzute în acreditiv;

7. banca furnizorului controlează concordanţa documentelor cu

condiţiile acreditivului şi plăteşte contravaloarea mărfurilor,

creditând contul furnizorului;

8. banca furnizorului expediază băncii emitente a acreditivului

(banca cumpărătorului) documentele;

9. banca cumpărătorului remite acestuia documentele de plată

pentru a intra în posesia bunurilor.

6.2. INCASSO-UL DOCUMENTAR

Incasoo-ul documentar este modalitatea de plată pa baza căreia furnizorul

sau prestatorul de servicii transmite băncii sale documentele care atestă

îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, banca acestuia remiţându-le spre plată

cumpărătorului prin banca acestuia.

Pe plan internaţional incasso-urile se derulează în baza Normelor

Uniforme pentru Incasso, Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de Comerţ, fapt

ce îi conferă o anumită protecţie.

173

Avantajele incasso-ului sunt următoarele:

- utilizarea incasso-ului este mai sigură decât a ordinului de plată simplu,

este şi mai puţin costisitor decât acreditivul;

- în cazul incasso-urilor simple trasul are posibilitatea de a vinde marfa

înaintea efectuării plăţii;

- nu necesită blocarea disponibilităţilor clientului în calitate de tras, din

momentul avizării incasso-ului, plata se va efectua către furnizor numai la

primirea instrucţiunilor de plată de la importator.

Părţile implicate într-un incasso sunt:

- ordonatorul (vânzătorul) care încredinţează ordinul de încasare băncii

sale;

- banca remitentă (a vânzătorului) – banca căreia ordonatorul îi

încredinţează ordinul de încasare;

- banca colectoare – banca însărcinată cu încasarea, orice bancă alta

decât banca remitentă, implicată în ordinul de încasare;

- banca prezentatoare – banca însărcinată cu prezentarea documentului

trasului;

- trasul –cumpărătorul sau cel căruia trebuie să i se prezinte documentele

în conformitate cu ordinul de încasare şi care trebuie să efectueze plata.

Organizarea plăţii prin incasso-ul documentar presupune un risc important

pentru exportator, acesta expediind bunurile contractate fără o garanţie concretă

şi anticipată expedierii respective. Între partenerii relaţiei economice externe

trebuie să existe relaţii de încredere, verificate prin legăturile economice

anterioare.

174

Operaţiunile declanşate de incasso-ul documentar pot fi grupate patru

etape20

1. încheierea contractului. în contractul de comerţ exterior încheiat între

importator şi exportator se stipulează în mod expres folosirea incasso-

ului ca modalitate de plată.

2. Exportatorul procedează, conform contractului, la expedierea bunurilor

destinate importatorului. Concomitent întocmeşte documentele care

atestă expediţia şi fundamentează relaţia de plată internaţională. Aceste

documente se depun la banca comercială care îl serveşte pe exportator.

3. Banca remitentă expediază documentele primite spre banca

importatorului, declanşând ordinul de încasare contra documente. Banca

cumpărătorului îl anunţă pe acesta de sosirea documentelor şi i le

înmânează contra avizului de plată.

4. Pe baza avizului de plată primit de la tras (importator), banca sa va

transfera sumele în vederea stingerea datoriei internaţionale prin

intermediul sistemelor informatice şi de comunicare care leagă cele

două bănci.

Plata prin incasso nu presupune nici un fel de obligaţie de garantare a plăţii,

singura protecţie a exportatorului este faptul că importatorul nu poate intra în

posesia mărfurilor decât după ce achită mărfurilor şi deţine astfel documentele care

îi atestă proprietatea asupra mărfurilor.

20 M. Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit - teorie şi practică,

Editura Universitaria, Craiova, 1998

175

6.3. SCRISOAREA DE GARANȚIE BANCARĂ

Sunt documente emise de către bănci din ordinul clienţilor lor, debitori, în

favoarea creditorului, prin care banca se angajează să-l despăgubească pe

beneficiarul garanţiei în cazul în care ordonatorul garanţiei nu-şi îndeplineşte

obligaţia asumată sau şi-o îndeplineşte defectuos.

Garanţiile bancare pot fi emise direct, de către banca ordonatorului, sau

indirect, în cazul în care banca ordonatorului deleagă o altă bancă să emită

scrisoarea de garanţie.

În practica bancară au apărut mai multe tipuri de garanţii bancare, în

funcţie de obiectul contractului respectiv, şi anume: garanţii bancare pentru

licitaţii, garanţii bancare de bună execuţie a livrării mărfurilor, garanţii bancare de

restituire a avansului în cazul nerespectării obligaţiilor şi altele.

Obiectul scrisorii de garanţie îl constituie garantarea respectării obligaţiilor

contractuale rezultate din operaţiuni de comerţ, acordarea de credite, participarea

la licitaţii interne sau internaţionale în vederea achiziţiilor de bunuri, servicii.

Se acordă pe termen scurt (până la 12 luni), mediu şi lung, atât în lei cât şi

în valută, în funcţie de termenii contractului comercial care stă la baza emiterii

scrisorii de garanţie. Eliberarea scrisorii de garanţie se comisionează în funcţie de

valoarea sa, de perioada de valabilitate şi de formele de garanţie acceptate de către

bancă (ipotecă, gaj, cesiune de creanţă, depozit colateral).

Avantajele utilizării sunt legate de:

- eliminarea riscului legat de neonorarea obligaţiilor asumate prin contractul

comercial;

- eliminarea neîncrederii dintre partenerii de afaceri, în cazul în care aceştia

sunt la începutul colaborării sau contractul se derulează pe o perioadă mai

mare de timp.

176

6.4. MODALITĂȚI DE PLATĂ PRIN MANDAT

Practica şi literatura de specialitate ne oferă o accpţiune nuanţată pentru

„direct debit” şi „standing order” ca modalităţi de plată prin mandat

Prin această modalitate de plată, banca achită în baza mandatului scris al

beneficiarului şi acordul prealabil al clienţilor săi, persoane juridice sau persoane

fizice, plata contravalorii unor servicii, produse, rate cu caracter de regularitate

(plăţi de energie electrică, abonamente telefonice etc.)

Clientul îşi deschide cont la bancă şi încheie un contract prin care

autorizează banca să efectueze plata facturilor. Clientul va pune la dispoziţia băncii

toate informaţiile cu privire la tranzacţiile sale cu benefiaciarul sumei.

Clientul comunică prestatorului de servicii modalitatea în care se va realiza

plata, cu precizareacontului şi a unităţii bancare unde acesta va trebui să transmită

documentele în vederea plăţii şi totodată va stabili modalitatea de transmitere a

documentelor.

Furnizorul transmite documentele băncii, din care rezultă contravaloarea

prestaţiei pe fiecare client şi în sumă întreagă. Prin aceste documente furnizorul

solicită băncii plata serviciilor. De asemenea, clientul, se obligă să asigure

existenţa în contul său a disponibilităţilor băneşti necesare efectuării plăţilor.

Banca plăteşte furnizorului prin intermediul băncii acestuia.

Avantajele plăţilor prin mandat:

- permite economisirea timpului şi evitarea riscului neplăţii la termen a unor

furnizori;

- banca asigură confidenţialitatea şi corectitudinea tranzacţiilor;

- banca oferă siguranţa ordonării şi fluidizării plăţilor curente.

177

Capitolul 7 RISCUL DE CREDIT

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala

operaţiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o

parte integrantă activităţii de creditare. De aceea, volumul de provizioane

constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a

riscului asumat de aceasta.

7.1 ANALIZA DOSARULUI DE CREDIT PENTRU SOCIETĂŢILE

COMERCIALE

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei

obiective:

1. să decidă dacă va finanţa sau nu.

Din informaţiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de

credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze:

- capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce

perioadă;

- capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt decelate

eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de

siguranţă.

- modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de scadenţa

împrumutului.

2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor

debitorului.

Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de

ciclul de exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare

propus. Sunt examinate:

178

- nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);

- formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;

- tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

3. utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială completă

şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.

7.2 SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ANALIZEI DE CREDIT

a) situaţiile financiare

În cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine

şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de

informaţii financiare.

Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de

rezultate, însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor

financiare derulate în decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu

banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de

activitate. În cazul în care societatea este deja client al băncii, vor fi solicitate doar

documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul în curs.

Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care

sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută

de audit contabil şi financiar.

b) analizele economice şi sectoriale

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se

asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:

- tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;

- ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;

- perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;

179

- nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;

- factorii de influenţă ai competitivităţii;

Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi

indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.

Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.) nu au nici un sens

dacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor. Astfel poate părea logic

ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele excedent de trezorerie, aşa că se

justifică cunoaşterea sectorului economic în care se încadrează întreprinderea mai

înainte de a efectua orice calcule financiare. De exemplu, scăderea cifrei de afaceri

a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în sine dacă ansamblul sectorului este în

dificultate. De aceea sunt necesare analizele sectoriale.

Analizele sectoriale sunt furnizate de :

- serviciile de studii economice ale băncilor;

- organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,

asociaţiile profesionale etc;

- presa specializată.

c) informaţii complementare

Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în

analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

7.3 ANALIZA BILANŢULUI SOCIETĂŢII COMERCIALE

Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a

resurselor necesare dobândirii acestuia.

Activul (patrimoniul) este constituit din:

- bunuri conservate o perioadă lungă şi vom vorbi despre activul imobilizat.

Acesta este constituit din:

180

a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul

de comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.

b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.

c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în

cadrul altor societăţi.

- bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de

exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din:

d) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau comercializării;

e) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu

rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);

Pasivul conţine resursele societăţii comerciale. Ele pot fi proprii sau împrumutate.

În acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele

care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de exploatare, care trebuie

rambursate pe termen scurt.

Capitalul este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări

ulterioare sub formă de rezerve.

În analiză trebuie identificaţi creditorii societăţii, care pot fi:

- alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare

stabile);

- bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi

scont);

- creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de societatea

analizată;

- furnizorii;

- statul.

181

O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată

lichidităţii,adică capacităţii societăţii comerciale de a face faţă tuturor plăţilor

imediate. Sunt studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu

utilizările lor.

Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să acopere activul

imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat constituie fondul

de rulment al societăţii.

FR=RS – AI unde :

FR – fondul de rulment

RS – resursele stabile

AI – activul imobilizat

Dacă FR > 0, societatea comercială dispune de o marjă de siguranţă pentru a face

faţă eventualelor riscuri. Invers, dacă FR < 0, societatea comercială îşi finanţează

o parte din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt. Se manifestă astfel

riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu există resursele pe termen scurt necesare

acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de creditare pune astfel

în evidenţă necesitatea unui credit de trezorerie.

7.4 ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ

Analiza solvabilităţii este esenţială. Societatea este solvabilă dacă în orice moment

valoarea totală a patrimoniului său este superioară datoriilor. Vom analiza astfel

activul net al întreprinderii:

AN= Total activ – Total datorii

Un activ net negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate, însă

există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de

a-şi distribui dividende superioare.

182

Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a

debitorului.

Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de

ramura din care face parte.

Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau

cashflow/ fonduri împrumutate au o bună capacitate de previzionare a riscului

debitorului. Categorii de rate utilizate în analiză:

- rate de apreciere a profitabilităţii:

a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi valoarea

vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru societatea

comercială, prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este depăşit

de cel al preţurilor de vânzare;

b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu cel al

concurenţilor;

c. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente

d. lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar + Clienţi) / Pasive

curente

e. perioada de încasare a creanţelor – indică eficienţa colectării creanţelor şi

reprezintă, practic, durata creditului furnizor pe care compania îl acordă clienţilor

săi; se măsoară în zile, iar formula de calcul este creanţe/vânzări x 365

f. perioada medie de plată a furnizorilor – este un indicator similar cu cel anterior,

exprimând durata creditului furnizor pe care compania îl primeşte de la furnizorii

săi, formula de calcul fiind: furnizori/costul de producţie x 365.

- rate financiare:

g. gradul de acoperire a dobânzilor – evidenţiază capacitatea debitorului de a

genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;

183

h. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul total.

În general, se poate considera că există o relaţie directă între această pondere şi

riscul financiar al respectivei companii.

7.5 ANALIZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERI

Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în

cursul anului financiar. Analistul de credit va identifica fazele ciclului de producţie

al societăţii comerciale:

1. întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le

revinde direct;

2. întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă,

energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe.

Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.

3. întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.

Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului

financiar. Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri

înregistrează tot ce s-a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul

închiderii anului nu toţi clienţii au plătit încă. Facturile care urmează a fi încasate

se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul de rezultate cât şi în postul „creanţe

asupra clientelei” din activul bilanţier. În acelaşi timp, pentru stocurile existente se

constituie provizioane.

Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:

- fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (cifra de

afaceri, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc.);

- fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.

184

Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor

indicatori. Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF), care ne

dă informaţii despre capacitatea societăţii de a-şi rambursa împrumutul.

În acelaşi timp, analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei

rate:

1. fonduri proprii / total bilanţ;

2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1;

3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3.

În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF, pornindu-se de

la excedentul brut din exploatare (EBE):

7.6. DOSARUL DE CREDIT

Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate

pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de

urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.

a) prezentarea societăţii:

- nume social şi număr la registrul comerţului;

- sector de activitate;

- repartiţia capitalului;

- conducători;

- istoric;

- organigrama grupului dacă este cazul;

- tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi

angajamentele băncilor concurente.

b) prezentarea sectorului de activitate:

- caracteristicile produselor/serviciilor;

1. tipurile de produse/servicii;

185

2. modul de producţie;

3. modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu

termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.

- caracteristicile concurenţei;

1. grad de concentrare;

2. modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie,

mărci;

3. modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,

structura clientelei.

4. principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară,

acţionariat;

- caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile

sectorului,

puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;

- poziţionarea întreprinderii pe piaţă;

1. competitivitate, nivel tehnologic;

2. rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.

c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele

aspecte:

- riscul afacerii;

- evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;

- solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;

- finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica

banca;

- finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;

- analiza modului de gestionare a societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4

exerciţii financiare;

186

- evoluţia rentabilităţii;

- formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;

- determinarea capacităţii de rambursare;

- previziuni pentru anul în curs.

d) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze

fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a

dezavantajelor respectivei tranzacţii.

7.7 CLASIFICAREA ACTIVELOR ŞI DETERMINAREA

PERFORMANŢEI FINANCIARE A UNEI ENTITĂŢI ECONOMICE DE

CĂTRE INSTITUŢIILE DE CREDIT

1. Clasificarea activelor unei instituţii de credit

Clasificarea creditelor este un instrument esenţial al managementului riscului de

credit, aceasta fiind în mod normal stabilită de autorităţile de reglementare.

Creditele şi plasamentele se împart în următoarele categorii :

a) standard;

b) în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului

instituţiilor de credit);

c) substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului

institutiilor de credit);

d) ȋndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului

instituţiilor de credit);

e) pierdere.

Clasificarea creditelor şi plasamentelor se face prin aplicarea simultana a

următoarelor criterii:

a) serviciul datoriei;

187

b) performanta financiara;

c) iniţierea de proceduri judiciare.

Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii este următoarea:

a) pentru creditele acordate clienţilor din afara sectorului instituţiilor de

credit:

Tabelul 7.1: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii

Clasa

Datorie

A

B

C

D

E

0–15

zile

Standard /

Pierdere

Observaţie

/ Pierdere

Sub-

standard/

Pierdere

Îndoielnic

/ Pierdere

Pierdere /

Pierdere

16–30

zile

Observaţie

/ Pierdere

Sub

standard /

Pierdere

Îndoielnic

/ Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

31–60

zile

Sub-

standard/

Pierdere

Îndoielnic

/ Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

61–90

zile

Îndoielnic

/ Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Minim

91 zile

Pierdere/

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Pierdere /

Pierdere

Cele două variante delimitate cu semnul „/” reprezintă alternativa: „S-au inițiat

proceduri juridiciare/ Nu s-au inițiat proceduri juridiciare”

b) pentru creditele şi plasamentele acordate clienţilor din sectorul

instituţiilor de credit:

188

Tabelul 7.2: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii

Performanţa

financiară

Serviciul datoriei

A

Bănci Organizaţii

cooperatiste de

credit

0 – 7 zile

lucrătoare

0 – 30 zile

lucrătoare

Standard /

Pierdere

Nu s-au iniţiat

proceduri

judiciare

S-au

inițiat

proceduri

judiciare

minimum 8

zile lucrătoare

minimum 31

zile lucrătoare

Pierdere /

Pierdere

Creditele acordate unui debitor și/sau plasamentele constituite la acesta se

încadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiului declasării

prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre

categoriile individuale de clasificare.

Refinanţarea unui credit aflat în portofoliul băncii nu conduce la încadrarea

acestuia într-o categorie de clasificare superioară după refinanţare. Reeşalonarea

unui credit aflat în portofoliul băncii conduce la încadrarea acestuia într-o

categorie de clasificare inferioara cu o clasă, cu excepţia creditelor care au fost

clasificate în categoria pierdere şi după reeşalonare sunt clasificate în aceeaşi

categorie.

189

2. Evaluarea performanţei financiare

Evaluarea performanţei financiare a entităţilor persoane fizice şi a entităţilor

economice din afara sectorului instituţiilor de credit, clienţi ai Băncii şi, în funcţie

de punctajul obţinut, se determină categoria de performanţă financiară care

contribuie la stabilirea categoriei de clasificare a creditului începând cu luna

acordării creditului, precum şi ulterior.

Categoriile de performanta financiara sunt notate de la A la E, după cum urmează:

1) ȋn cazul clientelei din sectorul instituţiilor de credit, performanța financiară este

încadrată ȋn categoria A;

2) ȋn cazul clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit, performanţa

financiară este încadrată ȋn categorii de la A la E, ȋn ordinea descrescătoare a

calităţii acesteia. Evaluarea performanței financiare a unei entităţi conduce la

încadrarea entităţii ȋn cauză ȋntr-una din cele cinci categorii de performanță

financiară. Înscrierea ȋn baza de date categoria de performanță financiară aferentă

fiecărui client, se face cu ocazia determinării/reevaluarii performanței financiare a

acestuia.

7.7.1. Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi persoană fizică

Încadrarea performantei financiare a entităţilor persoane fizice în categoriile de

performanta se face conform următoarelor criterii:

a) categoria A:

- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a

bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a

condus la încadrarea in clasa de risc minim;

190

b) categoria B:

- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a

bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a

condus la încadrarea in clasa de risc redus;

c) categoria C:

- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a

bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a

condus la încadrarea in clasa de risc mediu;

d) categoria D - persoanele fizice in a căror situaţie financiara au intervenit

modificari si, ca urmare a acestora, nivelul veniturilor certe cu caracter de

permanenta, obtinute dupa deducerea tuturor celorlalte obligatii de plata, nu mai

permite rambursarea la termen a fiecarei rate (principal şi dobanda) pentru

imprumuturile luate; a obtinut un punctaj care a condus la incadrarea in clasa de

risc mare;

e) categoria E - persoanele fizice in situatia carora au aparut modificari extreme

(de ex: pierderea sursei de venit, decesul acestora, etc), obţinând un punctaj care a

condus la incadrarea in clasa de risc foarte mare.

Categoria de performanță financiară a unei entităţi persoană fizică se determină

potrivit art.4 din Regulamentul B.N.R. nr.3/2007 21 modificat prin regulamentele

2 si 11 pe 2009, privind limitarea riscului de credit la creditele destinate

persoanelor fizice, prin analizarea capacităţii de rambursare a clienţilor pe baza

unui nivel al veniturilor considerate eligibile de către împrumutători, care nu poate

depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior şi care este stabilit pe

baza fişei fiscale puse la dispoziţia clientului de

21 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 14/03/2007, şi modificat prin Regulamentul

BNR nr. 11/2008 publicat în MOF nr. 617 din 22/08/2008 şi Regulamentul BNR nr. 2/2009

publicat în MOF nr. 40 din 22/01/2009.

191

către angajator, în cazul salariaţilor şi al persoanelor care obţin venituri asimilate

salariilor, şi/sau, după caz, a documentului fiscal depus de către client la unităţile

administraţiei financiare. În situaţia în care nu există obligaţii legale de punere la

dispoziţia clientului a fişei fiscale de către angajator ori, după caz, obligaţii legale

de depunere de către client a documentului fiscal la unităţile administraţiei

financiare, împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului anterior pe baza

adeverinţei de venit ori a altor documente justificative. Prin excepţie, se pot lua în

calcul venituri ce depăşesc nivelul stabilit, numai după obţinerea de la client a

documentelor justificative care să demonstreze caracterul de continuitate în viitor

a acestora. Documentele justificative trebuie să dovedească modificările

intervenite în situaţia veniturilor clientului, cum ar fi schimbarea încadrării în

funcţie, schimbarea locului de muncă sau modificări cu impact semnificativ asupra

creşterii volumului afacerilor persoanelor care obţin venituri din activităţi

independente.

Evaluarea creditului prin punctaj scoring este un mijloc statistic de evaluare a

clienţilor cu scopul de a accepta un demers standardizat pentru determinarea

bonităţii clienţilor. În acest scop sunt necesare:

- stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea

la locul de muncă şi de domiciliu, vârsta, starea civilă, studiile, comportament în

relaţiile cu banca şi în calitate de debitor ş.a.).

- statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor

într-un calificativ comun, de expresie globală.

Fiecărui element din fişa scoring îi este alocat un punctaj.

Punctele alocate sunt totalizate, iar banca stabileşte un prag de la care se poate

acorda creditul.

Mai jos este reprodus un model de formular tip scoring (Tabelul 7.3):

192

Tabelul 7.3 Formular de tip scoring de stabilire a bonităţii clientului

Nr

crt

Criteriul Categoria Punctaj

acordat

1. Venituri totale certe, cu - peste 5.000 lei 25

caracter de permanenţă, - între 3.000, exclusiv şi 5.000 lei, 20

ale clientului şi ale inclusiv

membrilor familiei - între 1.000, exclusiv şi 3.000 lei, 15

clientului ale căror inclusiv

venituri sunt luate în - până la 1.000 lei, inclusiv 10

calcul

Puncte obţinute …….

2. Domeniul în care îşi - instituţii financiare, instituţii 5

desfăşoară activitatea bancare, societăţi de asigurare-

clientul reasigurare, case de asigurări de

sănătate, case de pensii, instituţii

publice (ministere, poliţie, armată,

etc.), etc.

- servicii şi comerţ 4

- industrie şi construcţii 3

Puncte obţinute - agricultură 1

…..

3. Ocupaţia actuală a - funcţie de conducere 5

clientului - personal calificat cu studii 4

superioare

193

Puncte obţinute

- personal calificat fără studii

superioare şi pensionari

- persoane care realizează venituri

din activitatea agricolă şi care nu se

încadrează în nici una dintre

categoriile de mai sus, personal

necalificat, etc.

3

1

…..

4. Vechimea în muncă a - peste 5 ani 5

clientului - între 2 ani şi 5 ani 4

- între 6 luni şi 2 ani 3

- până la 6 luni 1

Puncte obţinute …..

5. Vârsta clientului - între 18 şi 25 de ani 3

- între 26 şi 45 de ani 5

- între 46 şi 60 de ani 4

Puncte obţinute

- peste 60 de ani 1

…..

6. Situaţia familială a

clientului

- căsătorit(ă), cu cel mult 2

persoane în familie care nu

5

realizează venituri

- căsătorit(ă), cu mai mult de 2 3

persoane în familie care nu

realizează venituri

- necăsătorit(ă), divorţat(ă),

văduv(ă), cu cel mult 2 persoane în

familie care nu realizează venituri

4

194

Puncte obţinute

- necăsătorit(ă), divorţat(ă),

văduv(ă), cu mai mult de 2 persoane

în familie care nu

realizează venituri

1

…..

7. Situaţia locativă a - proprietate 5

clientului - părinţi, copii, alte rude şi afini 4

- chirie fond locativ de stat 3

Puncte obţinute

- particular cu sau fără plata chiriei 1

…..

8. Garanţiile propuse - ipoteci şi/sau depozite colaterale,

a căror valoare acoperă integral

sau în proporţie de cel puţin 80% 25

valoarea garanţiilor acceptate de

bancă 20

- asigurare de risc

financiar/garanţie emisă de un

fond de garantare 15

- ipoteci şi/sau depozite colaterale, 10

a căror valoare acoperă în …..

proporţie mai mică de 80%

Puncte obţinute valoarea garanţiilor acceptate de

bancă; garanţii reale mobiliare

- numai giranţi

9. Relaţia clientului cu - instrumente de economisire la 5

băncile bancă 4

- instrumente de economisire la 3

alte bănci 1

195

Puncte obţinute - credite la bancă

- credite la alte bănci

…..

10.

1. Gradul de risc

determinat pe baza

datelor înscrise în

raportul de consultare

- fără grad de risc şi grad de risc

minim

- grad de risc mediu

- grad de risc mare

- grad de risc foarte mare

25

20

5

0

al B.C. şi C.R.B.,

pentru client şi membrii

familiei clientului ale

căror venituri sunt luate

în calcul

Puncte obţinute

…..

Total punctaj obţinut …..

Veniturile certe, cu caracter de permanenţă, realizate de client şi/sau de oricare

dintre persoanele semnatare ale contractului de credit (membrii familiei clientului

sau giranţii, după caz) sunt exprimate în aceeaşi monedă cu cea a creditului?

DA NU

În cazul în care se bifează caseta “NU”, chiar dacă punctajul obţinut permite

încadrarea la categoria A de risc, încadrarea clientului se va face cel mult la

categoria B de risc.

196

Tabelul 7.4: Categorii de risc

Total punctaj Aprecierea Categoria

finală de risc

peste 86 de puncte risc minim A

între 70 şi 85 puncte risc redus B

între 50 şi 69 puncte risc mediu C

între 45 şi 49 puncte risc mare D

sub 45 puncte risc foarte mare E

7.8 CASIERIA BANCARĂ

Activitatea de casierie bancară este o formă a circuitului numerarului prin

care acesta trece de la un client la altul prin intermediul casieriei bancare. Totodată,

ȋn bancă, numerarul se depozitează, se elimină bancnotele și monedele uzate și

se ȋnlocuiesc cu altele noi, se verifică autenticitatea acestora și se repun ȋn

circulație, populația și agenții economici având mai multă ȋncredere ȋntrucat

provin de la bancă. Activitatea de casierie este cea mai veche activitate bancară și

este prezentă aproape ȋn toate băncile comerciale, ceea ce a format imaginea că

banca ȋnseamnă ȋn primul rând casierie. Ȋn practică, activitatea de casierie se

organizează după două concepte diferite privind relațiile cu clienții: ghișeul

unifuncțional și ghiseul multifuncțional.

Ghișeul unifuncțional presupune ca toate operațiunile de ȋncasări și plăți,

indiferent de valoarea acestora, să se efectueze prin ghișeele de casierie, iar

operațiunile de cont legate de același instrument prin ghișeele operative de

contabilitate. Ȋn acest concept, clientul trebuie să se prezinte la două ghisee pentru

un singur serviciu (ex. plata facturii de energie electrică), ceea ce ȋnseamnă un timp

mai mare de staționat ȋn bancă, așteptarea la două ghișee și o aglomerare a spațiului

bancar. Infrastructura se caracterizează printr-un număr

197

mare de boxe de casierie și un spațiu mai mare pentru activitatea de casierie.

Acest sistem se practică, de regulă, ȋn sistemul nostru bancar.

Ghișeul multifunctțonal permite ca toate operațiunile de cont și cele de

casierie, dar numai de valori mai mici, să se efectueze la un singur ghiseu.

Avantajele sunt multiple, atât pentru clienți cât și pentru bancă, respectiv

operativitatea se mărește semnificativ, timpul de staționare ȋn bancă se reduce și

crește posibilitatea deservirii unui număr mai mare de clienți. La casierie urmează

să se efectueze numai operațiunile de valori mai mari, ca plățile pentru salarii,

ridicările de numerar de către alte bănci, colectarea numerarului de la agenții

economici. Acest sistem se practică ȋn țările cu economii dezvoltate și a ȋnceput să

se extindă și ȋn celelalte țări.

7.8.1 Infrastructura compartimentelor de casierie

Activitatea de casierie presupune existența unei infrastructuri formată din

boxe de casierie, echipamente de numărat bani, sortat și verificarea autenticității,

sisteme de supraveghere și alarmă, mijloace de transport bani, precum și un

personal bine pregătit perofesional și de o corectitudine ireproșabilă.

Compartimentul (blocul) de casierie se caracterizează ȋn primul rând prin

departajarea de restul spațiilor bancare printr-o construcție solidă care să nu

permită efracția, folosind pentru comunicare cu celelalte compartimente o singură

ușă metalică cu sistem automat de acces. Spațile se organizează, de regulă, pe două

paliere: primul palier este destinat boxelor de casierie, spațiilor pentru numărat și

verificat bani și birourilor, iar al doilea palier se foloseste pentru tezaur și garajul

pentru mașina de transpot valori.

Boxele de casierie sunt spații ȋnchise care permit activitatea unui singur

casier și constituie linia de contatct cu clienții (engl. front office). La partea

198

inferioară, boxele au un blindaj metalic, iar la partea superioară un geam antiglonț

care asigură o protecție totală. Accesul se face printr-o ușă securizată care ȋn timpul

programului rămâne permanent ȋnchisă. Relația cu clientul se stabilește printr-un

sertar de primit sau restituit banii și prin microfon. Ȋn interior, boxa este dotată cu

mobilier de lucru, computer cu imprimantă, mașini de numărat bani și verificat

autenticitatea bancnotelor, un seif pentru depunerea banilor ȋncasați și un

echipament pentru declanșarea alarmei. Ȋntrucât boxa este ȋnchisă, aceasta se

conectează la sistemul de aer condiționat al băncii.

Spațiile de numărat bani sunt birouri obișnuite, dotate cu mese, fiecare

loc de muncă fiind separat prin geamuri. Ȋn aceste birouri se instalează și

echipamentul automat de numărat, sortat și ȋmpachetat bani, denumit sorter care

ȋnlocuiește ȋn cea mai mare parte munca numărătorilor de bani.

Tezaurul este seiful central al băncii ȋn care se păstrează valorile banesti.

Acesta este o construcție solidă din zidărie sau beton prevăzută cu o ușă cu blindaj

de fier și cu sistem mecanic sau automat de ȋnchidere cu chei sau cifru. Tezaurul

este format din două compartimente: ante-tezaurul, un spațiu care ȋnconjoară

tezaurul cu rol de protecție și spațiu pentru primit și eliberat bani și tezaurul

propriu-zis ȋn care se află rafturi și casete pentru depozitarea banilor și a altor

valori. Tezaurul este dotat cu echipamente pentru aerisire, prevenirea incendiilor

și sisteme de alarmare. Ȋn unitățile bancare mai mici care au un volum mai redus

de numerar se amenajează camere-tezaur, adică ȋncăperi mai mici și cu un grad

de rezistență mai scăzut și fără ante-tezaur, ȋn care se află case de bani, dar care au

același sistem de securitate ca și tezaurele.

Sistemul de alarmă asigură protecția, atât a compartimentului de casierie,

cât și a băncii ȋn general. Sistemul de alarmă este format din mai multe subsisteme:

subsistemul camerelor de luat vederi care se bazează pe un anumit amplasament

al acestora pentru a menține sub observație punctele principale

199

(casierii, tezaur, coridoare de transport bani, garajul de ȋncărcat/descărcat sacii cu

monedă, spațiile din holul cu publicul și spațiile de la bancomate) și pe casetele de

ȋnregistrare; subsistemul anti efractie se referă la protejarea ferestrelor și ușilor din

exterior prin mai multe procedee ca montarea unui grilaj de fier, aplicarea pe geam

a unei folii anti efracție, amplasarea de senzori de observație; subsistemul anti

glont cuprinde blindajele metalice și geamurile anti glonț de la casierii și

echipamentele de alarmare din interiorul băncii (pedale, butoane); subsistemul

control-acces protejează intrările ȋn casierie și tezaur prin casete de acces pe bază

de coduri; subsistemul anti incendiu este format din senzori de fum amplasați ȋn

toate ȋncăperile care la o anumită concentrație de fum declanșează alarma;

subsistemul pentru mașinile de transport valori cuprinde stații de emisie–recepție

montate pe mașini iar una la sediul băncii și telefoane mobile. Toate aceste

subsisteme sunt conectate la un dispecerat din sediul băncii, dotat cu monitoare de

televiziune cu circuit ȋnchis, telefoane fixe și mobile. Dispeceratul este ȋn legătură

permanentă cu sediul poliției locale care recepționează orice alarmă care se

declanșează.

7.8.2 Tipurile de casierii

Activitatea de casierie este mai complexă decât pare la prima vedere, incluzand

mai multe feluri de operațiuni: ȋn lei și valută, ȋn bancă și ȋn afara băncii, cu metale

prețioase, păstrare de valori, colectare numerar, transport bani ȋn interiorul țării și

ȋn afară. Aceste tipuri de operațiuni determină o grupare a casieriilor ȋn funcție de

mai multe criterii, după cum urmează:

(a) după caracterul activității

- casierii universale (ȋncasări și plăți);

- casierii specializate (ȋncasări lei, plăți lei, operațiuni valutare,

schimb valutar);

200

(b) după relația cu clienții

- casierii operative;

- casierii de circulație;

(c) după programul de activitate

– casierii cu program de zi;

- casierii serale;

(d) după activitatile nonmonetare

– casierii speciale (metale prețioase);

- casierii pentru valori depuse la păstrare;

(e) după locul de funcționare

– casierii pentru ȋncasări ȋn lei ȋn afara sediului băncii (ȋn magazine

comerciale);

- casierii de schimb valutar ȋn afara sediului băncii (aeroporturi, gări,

puncte de trecere a frontierei).

Organizarea casieriei este atributul conducătorului unității bancare (ȋn

practică se delega atribuția directorului adjunct) care are ȋn subordine casierul șef,

controlorul-verificator, casierii operativi (inclusiv casierul de pe mașinile de

transport valori) și verificatorii de bani. Ȋn zona casieriei, accesul este interzis

oricărei persoane din bancă și cu atât mai mult celor din afara băncii. Accesul este

permis numai directorului/directorului adjunct și deținătorilor de chei, precum și

organelor de control ale băncii delegate ȋn acest scop. Pentru a se evita anumite

suspiciuni, la ȋnceperea programului de lucru, ȋntreg personalul casieriei, inclusiv

șeful de serviciu, predă valorile bănești aflate asupra lor unei persoane special

desemnate și se conseamnează ȋntr-un registru suma depusă. La plecarea din

bancă, sumele se restituie persoanelor care le-au depus.

201

7.8.3 Casieriile operative

Casieriile operative sunt ghișeele care vin ȋn contact cu clienții și care

efectuează toată gama de operațiuni bancare de casierie, potrivit specificului

acestora. Personajul principal este casierul care vehiculează zilnic, sume destul de

mari sub formă de ȋncasari și plăți și care reprezintă banca ȋn relațiile cu clienții.

Casierul ȋși desfășoară activitatea ȋn boxa de casierie care se ȋnchide ȋn timpul

programului de lucru cu cheia (dublura acesteia se ține ȋn tezaur) sau mai modern

are plăcuță de acces cu cod. Fiecare casier dispune de anumite instrumente de

lucru, precum: caseta personală care este o cutie de oțel cu ȋncuietoare ȋn care se

păstrează sumele de bani, până la o anumită limită, rămase la sfârșitul zilei după

predarea numerarului la tezaur; ștampila personală care se aplică pe documentele

interne de casierie pentru a se cunoaște cine a procesat documentul.

Operațiunile de ȋncasări. Depunerile de numerar la ghișeele băncii se fac

pe baza documentului foaie de vărsământ cu chitanța care se editează la computer

de administratorul de cont la solicitarea clientului, ȋnscriindu-se denumirea

acestuia, numărul de cont și suma care se depune. Concomitent, operațiunea se

ȋnscrie de administratorul de cont ȋn jurnalul de casă. Clientul se deplasează la

casierie unde depune numerarul iar casierul numară și verifica bancnotele. Daca

nu sunt probleme, casierul ȋnscrie (la computer) monetarul (structura pe cupiuri a

numerarului) pe foaia de vărsământ cu chitanța și eliberează clientului un exemplar

ca dovadă a operațiunii făcute. Un alt exemplar de pe foaia de vărsământ cu

chitanța rămâne la casierie ca document al operațiunii și se arhivează.

Foaia de vărsământ cu chitanța se folosește de regulă de către persoanele

fizice și agenții economici care depun sume mai mici. Agenții mai mari, precum

magazinele comerciale sau benzinăriile, folosesc sistemul genților sigilate iar

202

depunerile se fac pe baza documentului borderou ȋnsoțitor. Ȋntre bancă și agentul

depunator se ȋncheie o convenție scrisă ȋn care se menționează condițiile de

pregătire a numerarului, sigilare a genților, predarea acestora și documentele

aferente. Clientul mai depune băncii și specimenul sigiliului care va fi folosit ȋn

relația cu banca. Casierul colector de pe masina de transport valori preia de la

sediul clientului geanta sigilată si borderoul ȋnsotitor, verificând numai

integritatea genții și aplicarea sigiliului convenit. La bancă, administratorul de cont

al unității economice verifică dacă borderoul ȋnsoțitor este corect ȋntocmit,

ȋnregistrează ȋn jurnalul de casă suma primită și trimite borderoul la casierie.

Casierul ia in primire geanta sigilată și verifică integritatea acesteia și dacă

sigiliul corespunde cu specimenul existent ȋn bancă. După aceea, casierul

semnează de primire și aplica ștampila pe exemplarul care se restituie clientului.

Casierul predă controlorului verificator de bani geanta sigilată care este verificată

din nou dupa care se procedează la desigilare și numărare. Operațiunile de primire

a genților de către casier și de predare se ȋnscriu ȋntr-un registru al casierului și un

registru similar al controlorului verificator. Ȋn situația ȋn care gențile se predau la

casa cu program prelungit sau la casa serală, procedurile sunt aceleași cu cele de

la casa de zi, cu deosebirea că operațiunile se ȋnregistrează in jurnalul de casă și ȋn

cont cu data zilei urmatoare. Casele cu program prelungit și casele serale vin ȋn

sprijinul clienților prin serviciile oferite ȋn afara programului de lucru, ceea ce

constituie un avantaj considerabil. Ȋn același timp, sumele rămase peste noapte ȋn

conturile băncilor reprezintă resurse atrase fără costuri care aduc un spor de venit.

Operațiunile de plăți. Operațiunile de eliberare a numerarului (plăți) se

efectuează pe baza următoarelor instrumente de plata: cec, ordin de plata, cambie,

bilet la ordin. Ȋn vederea efectuării plăților, casierul primește un avans ȋn numerar

din casa de circulație (casierul șef), mărimea acestuia fiind

203

dimensionată ȋn funcție de volumul ȋncasărilor și plăților estimate a se realiza.

Dacă ȋn cursul zilei apar unele deficite de numerar ca urmare a unor decalaje ȋntre

ȋncasări și plăți, casierul primeste un nou avans, de data aceasta de la controlorul-

verificator.

Instrumentul cel mai frecvent folosit este cecul emis de titularul de cont

pentru obținerea de numerar, deci o plată pentru bancă și o ȋncasare pentru client.

Clientul se prezintă la administratorul de cont care verifică: completarea

corespunzatoare a cecului, concordanța semnăturii cu specimenul existent ȋn bancă

și existența disponibilului ȋn contul curent, după care semnează, ștampilează cecul

și ȋnregistrează operațiunea ȋn jurnalul de casă. Cecul ȋmpreună cu jurnalul de casă

este transmis la șeful serviciului contabilitate sau ȋnlocuitorul acestuia pentru

supervizare (control preventiv) care după o nouă verificare semnează pe cec. Odată

ȋndeplinite aceste obligații, cecul se predă la casierie, iar jurnalul la administratorul

de cont pentru ȋnregistrare ȋn contul curent al titularului. Casierul verifică dacă

identitatea clientului corespunde cu cea de pe cec, valabilitatea cecului, după care

ȋnscrie monetarul pe cec, solicită beneficiarului să semneze pentru primirea

numerarului și efectuează plata. Casierul semnează pe verso cecului și pune

stampila personală, iar pe fața cecului aplică ștampila cu mențiunea “plătit”. Banii

primiți de client se numără la ghișeul de casierie, iar dacă sunt sume mai mari (ex.

salarii) numărarea are loc ȋn spații special amenajate sub supravegherea unui

salariat al băncii. Pentru a se evita anumite situații dificile, clientul trebuie să

declare sumele aflate asupra lui pe verso documentului de acces ȋn bancă.

Ordinul de plată se folosește ȋn special de persoanele fizice pentru

ridicarea de numerar din cont, la schimbul valutar, răscumpărarea certificatelor de

depozit, precum și pentru redistribuirea numerarului ȋntre unitățile băncii sau

depunerea excedentului la unitățile băncii centrale. Ordinul de plată se editează

204

de administratorul de cont la cererea clientului, se ȋnregistrează ȋn jurnalul de casă

și se transmite la casierie pentru plată. Circuitul, verificarea, semnarea și

efectuarea plății sunt similare cu cele pentru cec.

Pentru operațiunile de ȋncasări și plăți ȋn valută se folosesc aceleași

documente ca și pentru cele ȋn lei, respectiv foaia de vărsământ cu chitanța și

ordinul de plată și se utilizează procedee similare de circulație a documentelor și

ȋnregistrare ȋn contabilitate. Pentru operațiunile de schimb valutar din lei ȋn valută

sau din valută ȋn lei se folosește buletinul de schimb valutar.

Ȋnchiderea operațiunilor de casierie. La sfârșitul zilei casierii operativi

ȋntocmesc situația centralizatoare a ȋncasărilor și plăților care se confruntă cu

jurnalul de casă de la contabilitate. Diferența dintre ȋncasări și plăți reprezintă

soldul de ȋnchidere al zilei de lucru care trebuie să corespundă cu monetarul.

Situațiile de ȋncasări și plăți se semnează, ștampilează și ȋmpreună cu documentele

ȋnsoțitoare se predau casierului șef, iar numerarul se predă controlorului-

verificator. Atât casierii operativi cât și controlorul-verificator consemnează ȋn

registre separate sumele predate/primite pentru numărare. Ȋn cursul zilei,

controlorul verificator primește banii de la casierii operativi și după numărarea și

verificarea acestora se fac pachete de 100 de bancnote legate cu banderole pe care

se aplică ștampila numărătorului de bani. Pachetele se ambalează ȋn grupuri de câte

10 pachete cu aceiași cupiura. Banii astfel pregătiți se predau la tezaur ȋn gestiunea

casierului sef. La sfârșitul zilei, atât casierii operativi cât și controlorul verificator

predau casierului șef situațiile cu ȋncasările și plățile și respectiv cu banii primiți

și predați la tezaur și soldul rămas. La sfârșitul zilei, casierul șef are situația de

ansamblu, atât a casieriei, cât și a tezaurului.

205

7.8.4 Casa de circulație

Casa de circulație reprezintă totalitatea operațiunilor de ȋncasări și plăți

efectuate prin casele operative, grupele de verificatori, precum și rezerva de casă

la dispoziția unității băncii. Casa de circulație nu este un ghișeu sau o boxă de

casierie, ci poate fi definită ca o casă centrală a unității bancare, fără activitate

operativă, ȋn care se centralizează ȋntreaga activitate de casierie și se stabilesc

soldurile zilnice de numerar care se depun ȋn tezaur. Persoana care asigură

gestiunea casei de circulație este casierul șef (casierul central).

Casa de circulație ȋncepe să funcționeze prin preluarea de la tezaur a unei

părți din rezerva de casă, a genților sigilate și a registrelor de evidență a

operațiunilor de casierie. Partea din rezerva de casă se distribuie casierilor

operativi pentru a putea ȋncepe activitatea zilnică, gențile sigilate se predau

controlorului-verificator pentru verificare și numărare iar registrele ramân la

casierul șef pentru ȋnregistrarea operațiunilor de casierie. Acest transfer de gestiune

de la tezaur la casa de circulație și ȋn cadrul acesteia de la casierul șef la casierii

operativi și controlorul verificator se ȋnscrie ȋn registele care se țin pentru fiecare

tip de operațiune (ex.registrul pentru evidenta numerarului gestionat și manipulat

de personalul casieriei, registru de predare-primire a genților cu numerar și goale,

registru “situația casei de circulație și a altor valori existente ȋn tezaur”, situația

zilnică a mișcării mijloacelor de plată străine, registrul de evidență a deponenților

și a casetelor ocupate cu valori etc.). La sfârșitul zilei, casierii operativi și

controlorul verificator predau casierului șef situațiile de mișcare a numerarului și

soldurile respective care se operează ȋn registre și are loc descărcarea de gestiune

a acestora. Documentul principal de evidență al casei de circulație este Registrul

“Situația casei de circulație și a altor valori existente ȋn tezaur” ȋn care se ȋnscriu

zilnic, ȋn forma centralizată, ȋncasările, plățile și soldul, structura pe cupiuri a

soldului și celelalte valori

206

existente ȋn tezaur. Ȋn situație se mai ȋnscrie plafonul de casă (limita superioară

a numerarului care poate fi păstrat de unitatea bancară) și soldul casei de

circulație, stabilindu-se devierile (+/-) față de plafon. Aceste informații sunt

deosebit de utile pentru managementul numerarului, atât pe plan local, cât și

central. Activitatea de casierie din bancă este destul de complexă și se

desfășoară după reguli stricte care asigură operațiunile cu clientela, circulația,

procesarea, depozitarea și transportul numerarului ȋn condiții de deplină

securitate. Fluxul operațional ȋncepe cu tezaurul și se dirijează către casa de

circulație unde are loc activitatea de ȋncasări și plăți, verificare și procesare a

banilor apoi se ȋndreaptă către sectorul de transport valori pentru expedierea

excedentului sau primirea deficitului și se ȋncheie tot cu tezaurul. Această

activitate se prezintă ȋn Figura 7.5, cu următoarele fluxuri de circulație:

1.Directorul/directorul adjunct stabilește fluxul de circulație al numerarului,

precum și mijloacele de transport valori și comunică informațiile casierului șef;

2 Casierul șef organizează preluarea avansurilor de către casa de circulație;

3 Casierul șef ȋmpreună cu celelalte persoane autorizate deschid tezaurul;

4 Casierul șef eliberează din tezaur avansurile și alte valori pe care le predă

casierilor operativi, iar gențile sigilate de la casa serală se predau verificatorului

sef;

5 Casierul șef organizează transferul la tezaur a sumelor și a altor valori de la

casieriile operative și verificatorul șef;

6 Expedierea sumelor excedentare și a bancnotelor uzate;

7 Primirea sumelor colectate sau a celor pentru alimentarea tezaurului cu

fonduri;

8 Casierul șef transmite directorului/directorului adjunct situațiile privind

ȋnchiderea casei de circulație și a tezaurului.

Figura 7.5: Activitatea de casierie ȋn bancă

207

Director/ Dir. adjunct

1

8

Pentru estimarea volumului de operațiuni care se vor derula zilnic prin casa

de circulație se folosește graficul de ȋncasări și plăți ȋn numerar ȋntocmit pe o

perioadă de o lună. Acesta cuprinde cerințele zilnice de numerar ale clienților,

precum și ale băncilor deservite pe bază de convenție. Excedentul sau deficitul

zilnic se reglementează prin sucursalele teritoriale ale băncii centrale. Graficul de

ȋncasări și plăți in numerar s-a dovedit a fi un instrument deosebit de util ȋn

managementul resurselor.

Rezerva de casă reprezintă reținerile de monedă de către fiecare unitate

bancară, ȋn cantități suficiente pentru a efectua la timp operațiunile de plăți ale

clienților. Aceasta se stabilește la nivelul mediei zilnice de plăți dintr-o lună

reprezentativă și poate varia ȋn funcție de factorii specifici locali. Rezerva de casă

reprezintă o imobilizare de fonduri și trebuie să se mențină la un nivel cât

2 3

4

Tezaur

5 6 7

Case operative

CASA DE CIRCULAŢIE

Casier şef

Transport valori

Verificare -Procesare

208

mai scăzut ȋntrucât nu este aducătoare de venituri, iar excedentul să se redistribuie

ȋn cadrul băncii sau să se plaseze la alte bănci.

Redistribuirea excedentului de casă se face potrivit planului transmis de

centrala băncii comerciale care cunoaște cerințele unităților din rețea, deci o

redistribuire intrabancară. Planul de redistribuire se elaborează pe baza principiului

costului minium de transport și securitate, stabilindu-se traseele cele mai

avantajoase. Ȋn ce privește plasarea pe piață, aceasta are loc numai la nivel central,

unitățile excedentare primind cea mai mare parte a veniturilor realizate. Practica a

dovedit că, excedentul este o sursă sigură de venit deoarece nu implică riscuri

majore de plasament și veniturile sunt imediate. De aceea, unitățile bancare cu

excedent sunt și cele mai profitabile iar realizarea unui excedent cât mai mare

rămâne un obiectiv prioritar pentru orice manager de bancă. Băncile elaborează

politici de trezorerie și ȋn același timp criterii de stimulare a creșterii excedentului.

Transportul numerarului. Ȋn cadrul serviciilor oferite de bănci se ȋnscrie și

colectarea numerarului de la clienți, ȋn special magazine comerciale și stații de

benzină. Activitatea de colectare este autorizată de banca centrală și organele de

poliție. Colectarea se face ȋn genți cu ȋncuietori cu chei sau cifru care sunt ȋn

posesia ambelor părți, bancă și client. Transportul se asigură de bancă cu mașini

blindate, special amenajate, denumite mașini de transport valori, ȋnsoțite de

casierul colector și de un angajat al jandarmeriei. Mașina este dotată cu aparatură

de comunicații cu banca si poliția, iar persoanele ȋnsoțitoare poartă echipament de

protecție anti glonț și au armament de apărare asupra lor. Ȋn anumite cazuri, mașina

de transport valori este ȋnsoțită de o altă mașină de protecție cu personal de la

jandarmerie. Mașina de transport valori se deplasează după un intinerariu dinainte

stabilit și trebuie să țină legatura permanent cu dispeceratul băncii. Ȋn unele țări,

activitatea de colectare a banilor

209

nu este recunoscută ca o activitate bancară și se desfășoară prin firme

specializate, care dispun de dotarea necesară și sunt autorizate de poliție.

7.8.5 Tezaurul bancar

Păstrarea numerarului și a altor valori se face ȋn mod obligatoriu ȋn tezaur

iar ȋn lipsa acestuia ȋn case de bani de fier, prevăzute cu cel puțin două chei.

Tezaurul este locul cel mai bine protejat din bancă și cu un regim riguros de acces

si control. Din acest motiv, tezaurul inspiră ȋncredere, atât personalului băncii, cât

mai ales clienților care au depozite, titluri de valori, documente sau alte bunuri de

valoare.

Bancnotele se păstrează pe cupiuri ambalate ȋn gropuri iar moneda metalică

ȋn săculeți pe multipli de monedă. Atât bancnotele cât și moneda metalică

deteriorate se păstrează separat ȋn vederea transmiterii la banca centrală. Metalele

prețioase se păstrează ȋn casete, pe feluri de metale și titluri. Același procedeu se

aplică și la valorile deținute de persoanele fizice sau juridice, cu precizarea că mai

ȋnainte de a fi introduse ȋn tezaur casetele se sigilează ȋn prezența deponentului. Ȋn

tezaur se mai pastrează titluri de valoare, acțiuni, certificate de depozit, carnete de

cecuri și alte imprimate destinate vânzării. Gențile cu numerar primite la casa cu

program prelungit sau la casa serală se păstrează până a doua zi, când se predau la

casierie pentru desfacere și numărare.

Deținerea cheilor și a sigiliilor de la tezaur. Tezaurele sunt prevăzute cu

trei chei, cu danturare specială, care se dețin de casierul șef, contabilul șef și

directorul/directorul adjunct. Deținătorii de chei mai au și câte un sigiliu de metal

pe care este gravată funcția lor cu care se sigilează, personal, tezaurul. Cheile și

sigiliile se pastrează de fiecare deținător ȋn seifuri separate ȋn cadrul băncii, iar

dublurile se depun ȋn casete sigilate la o altă unitate a băncii.

210

Deschiderea tezaurului se face de cei trei deținători de chei ȋn prezența

pazei care are acces numai ȋn ante-tezaur. Mai ȋntâi se verifică integritatea sigiliilor

și apoi se dezarmează sistemul de alarmare și se descuie ușa. Accesul ȋn tezaur

este permis numai celor trei deținători de chei și a personalului băncii care

transportă bunurile. Numele persoanelor care au intrat ȋn tezaur se ȋnscrie zilnic

ȋntr-un registru.

Ȋnchiderea tezaurului se face tot de către cei trei deținători de chei.

Directorul/directorul adjunct are obligația să verifice, prin sondaj, concordanța

valorilor cu documentele și registrele ȋntocmite de casierul șef. Ȋn prezența pazei

se ȋncuie ușa, se aplică sigiliile și se armează sistemul de alarmare. Persoanele care

au participat la ȋnchiderea tezaurului semnează ȋn registrul de predare-primire

pentru paza tezaurului. Gestiunea tezaurului revine casierului șef. Acesta tine

registrele de evidență privind activele din tezaur și mișcarea acestora, pe fiecare

tip de activ, organizează primirile sau eliberările de numerar și alte active către

casierii operativi, colectarea numerarului de la unitățile subordonate și de la clienți,

expedierea excedentului către alte unități ale băncii ori sucursala băncii centrale

sau alimentarea cu numerar de la aceasta, precum și transportul bancnotelor

depreciate la banca centrală.

Directorul/directorul adjunct, contabilul șef și casierul șef sunt principalii

factori de decizie ȋn managementul numerarului, organizarea activității și relațiile

cu clienții. Activitatea de casierie necesită o bună organizare, o disciplină riguroasă

și un personal bine calificat. Băncile cu un compartiment de casierie puternic au și

un segment de piață mai mare și sunt apreciate mai bine de populație.

Capitolul 8: PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA

211

8.1 CREDITE AGRICOLE

La sfârșitul anului 2016 s-au identificat următoarele tipuri de credite cu

destinația credite agricole:

A) Banca Transilvania

1. Creditul multianual pentru finanțarea fermelor vegetale și zootehnice

Creditul este destinat pentru acoperirea necesarului de capital de lucru pentru:

• plata furnizorilor pentru activitatea curentă ȋn ferme cu culturi vegetale

sau zootehnice;

• cheltuieli generate de ȋnființare\ȋntreținere culturi;

• achiziția de animale destinate populării fermelor;

• achiziția de furaje;

• achiziția de piese de schimb pentru utilaje și echipamente;

• salarii, alte cheltuieli curente.

Creditul poate fi utilizat inclusiv pentru preluarea soldului creditelor pentru

capital de lucru, contractate la alte banci. Faptul că acest credit se reȋnnoieste

anual, fără o nouă analiză și o nouă instituire de garanții, determină reducerea

costurilor anuale de finanțare a fermierilor și permite acoperirea mai multor cicluri

de producție.

Creditul se acordă persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol,

ȋn sectorul vegetal, cât și ȋn zootehnie, și care au nevoie de capital de lucru pentru

activitatea curentă. Pot accesa finanțarea fermierii care activează ȋn domeniul

agricol de cel puțin 24 de luni și care exploatează o suprafață de minim 100 ha,

respectiv pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1 000 porci/serie,

peste 50 000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete păsări pentru ouă.

2. Creditul pentru ȋnființarea și ȋntreținerea culturii

Facilitatea de creditare finanțează până la 75% din cheltuielile de ȋnființare/

212

ȋntreținere a unei culturi vegetale. Fondul de Garantare a Creditului Rural – IFN

S.A. acoperă până la 80% din garanțiile creditului, iar, pentru diferență, sunt

acceptate garantii de tipul: gaj pe cultura finanțată, gaj pe utilaje, ipotecă asupra

sediului companiei, spațiilor comerciale, terenuri intravilane, spații de locuit.

Termenul de acordare este 12 luni, corelat cu tipul culturii finanțate.

Condiții de eligibilitate

• Ferma funcționează de cel puțin 24 de luni;

• Administratorul are experiență ȋn domeniul agricol sau există personal

angajat care are experiență ȋn agricultură;

• Suprafața exploatată este de minim 100 ha;

• Firma deține/prezintă adeverința APIA din care să rezulte suprafața pe

care o are ȋn folosință sau pentru care beneficiază de subvenții;

• Conform ultimului bilant contabil, evoluția cifrei de afaceri a firmei este

pozitivă sau ȋnregistrează o scădere de maxim 15%;

• Compania ȋnregistrează, conform ultimului bilant contabil

anual, rezultate din exploatare pozitive;

• Firma nu ȋnregistrează ȋntârzieri mai mari de 15 zile calendaristice, ȋn

ultimele 12 luni, la plata creditelor contractate;

• Nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/acționarilor majoritari

sau a administratorului societății, ȋn ultimele 12 luni;

• Compania nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont;

• Firma nu ȋnregistrează datorii bugetare restante;

• Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare;

• Compania este stabilă financiar.

3 Creditul pentru achiziția de teren agricol

213

Destinatia acestui credit este achiziția de teren agricol. Suplimentar, banca

poate acorda un credit pe termen scurt pentru acoperirea cheltuielilor notariale și

a cheltuielilor pentru ȋntabulare.

Valoarea creditului nu poate depăși 85% din valoarea investiției. Achiziția

terenurilor se poate face ȋn tranșe, pe măsura negocierii cu proprietarii vânzători.

Durata maximă a creditului este de până la 10 ani iar creditul este destinat

persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de cel puțin 24 de luni,

care exploatează o suprafață de minim 100 ha și care doresc să ȋsi consolideze

suprafețele cultivate prin achiziția unor suprafețe deja arendate și/sau să ȋși crească

suprafețele cultivate prin achiziția unor terenuri adiacente celor aflate deja ȋn

exploatare.

Valoarea creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții,

gradul maxim de finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Terenul

achiziționat poate constitui garanție pentru creditul contractat, ȋn măsura ȋn care

este ȋntăbulat. Pot fi luate ȋn garanție și alte imobile sau utilaje. Fondul de

Garantare a Creditului Rural poate să garanteze până la 50% din necesarul de

garanții.

4. Credit pentru spațiile de depozitare și producție

Creditul este destinat pentru construirea sau achiziția de magazii și spații de

depozitare, depozite frigorifice, silozuri, sere, grajduri și adăposturi pentru

animale, precum și pentru modernizarea sau extinderea acestora.

Perioada de acordare este de:

• până la 10 ani pentru construire sau cumpărare

• până la 7 ani pentru modernizare sau extindere.

Creditul se adresează persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de

cel puțin 24 de luni, și care exploatează o suprafață de minim 100 ha, respectiv

pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1.000 porci/serie, peste

214

50.000 capete păsări de carne/serie sau 30.000 capete păsări pentru oua. Valoarea

creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții, gradul maxim de

finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Garantarea creditului se va

realiza prin garanții imobile, gajuri și\sau obiectul investitiei.

5 Creditul pentru achiziția de utilaje și echipamente agricole se adresează

celor cu activitate ȋn zootehnie și culturi vegetale și are ca destinație achiziția de

utilaje agricole pentru pregătirea terenului, ȋnsămânțare, efectuarea de tratamente

pentru ȋntreținerea culturii, recoltare, precum și achiziția de echipamente pentru

hrănirea și adaparea animalelor, ventilație și ȋncălzire, săli de muls, tancuri de

răcire a laptelui etc.

Durata creditului este de până la 7 ani. Se poate opta pentru un grafic de

rambursare cu minim doua scadențe, corelate cu perioada de recoltare/valorificare

a producțiilor. Bunul achiziționat poate constitui garanția creditului, dacă acesta

este nou, iar valoarea finanțării este de până la 85% din valoarea ȋnscrisă pe factura

bunurilor cumpărate. Creditul se adresează fermelor care funcționează de cel

puțin 24 de luni și care au ȋn exploatare o suprafață de minim 100 ha, respectiv

pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1 000 porci/serie, peste 50

000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete păsări pentru ouă. Valoarea

creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții, gradul maxim de

finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Creditul se poate garanta cu

bunul achiziționat sau/și cu alte garanții imobile, gajuri.

6.Credite Apia

Se acordă pentru persoanele fizice și juridice.Pentru persoanele fizice,

valoarea creditului este de maxim 90% din subvenția rămasă de ȋncasat de la

APIA iar durata creditului este până la plata subvenției de către APIA.

215

Modalitate de rambursare - rambursarea creditului (principal si dobanda) se va

face integral ȋn momentul ȋncasării sumelor cuvenite de la APIA. Dobânda este

variabilă, Robor 6M+2,5pp, ȋn momentul de față ( la data de 28 octombrie

2016) este 3,450% și se va actualiza trimestrial.

6.b Pentru persoane juridice, Valoarea creditului e de maxim 90% din subvenția

rămasă de ȋncasat de la APIA iar durata creditului e până la plata subvenției de

către APIA. Valoarea minimă a creditului e de 4 000 lei.

Pentru obținerea creditului de la APIA trebuie ȋndeplinite următoarele condiții:

• firma să nu ȋnregistreze restanțe mai mari de 15 zile la creditele existente,

ȋn ultimele 6 luni

• firma să nu ȋnregistreze popriri active sau suspendate pe cont

• firma să nu fie ȋn interdicție de a emite cecuri bancare

• firma să nu figureze ȋn Buletinul Procedurilor de Insolvență

7 Creditul pentru finanțarea fermelor de vaci de lapte.

Finanțarea acoperă nevoile de dezvoltare ale fermei prin:

• Creditul de capital de lucru – pentru achiziția de furaje, premix-uri sau

acoperirea altor cheltuieli curente (salarii, obligații bugetare etc.)

• Creditul pentru investiții - pentru modernizarea fermei (achiziția de săli de

muls, tancuri de răcire, echipamente etc.) sau pentru achiziția de noi

efective

Valoarea maximă a finanțării este de 300.000 lei, dar nu mai mult de 20% din

valoarea anuală, a contractelor de livrare lapte ȋncheiate cu procesatorii.Durata

finanțării este de până la 24 de luni ȋn cazul creditului de capital de lucru, respectiv

48 de luni pentru creditul pentru investiții.

Creditele pot fi garantate și cu garanție FGCR/FNGCIMM ȋn proporție

de 80% din valoarea acestora.

Obținerea acestor credite se face ȋn următoarele condiții:

216

• ferma functionează de cel puțin 24 de luni

• ferma are istoric de colaborare, de minim 12 luni, cu procesatorii de

lapte actuali

• ferma are personal cu experiență ȋn domeniu de minim 6 luni

• nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/ acționarilor majoritari ȋn

ultimele 12 luni

• firma nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont

Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare.

B) Banca Raiffeisen oferă două tipuri de credite:

1. Creditul pentru capitalul de lucru ȋn agricultură

Este o sursă de finanțare pe termen scurt. Se pot finanța cheltuielile de

ȋntreținere și de ȋnființare, recoltare și asigurare a culturilor agricole efectuate ȋn

regim propriu sau de către terți, cheltuielile cu furnizorii de energie electrică, apă,

irigații și cu fondul de salarii.

Creditul se poate ȋn anuității sau rate de capital egale, lunare,

trimestriale, semestriale sau cu altă frecvență, ȋn funcție de ciclul agricol și de

nevoile tale, ȋnsă nu ȋn mai puțin de 2 rate pe an.Suma minima e de 7.000 Euro

(credit acordat exclusiv ȋn Lei) acordat prin trageri unice sau multiple.

Perioada de rambursare este de 12 luni, cu posibilitate de reutilizare și

prelungire corespunzătoare a scadenței iar pentru până la 20% din limita acordată

nu e necesară prezentarea de documente justificative.

Perioada utilizare e 6 luni de la acordare iar ca și garanții se paote constitui un

mix ce include terenuri, imobile și/sau fonduri de garantare, echipamente, utilaje,

ipoteca mobiliară asupra conturilor curente, garanție

personala de tip fidejusiune, ȋn conformitate cu reglementările băncii.

2. Creditul pentru investiții ȋn agricultură

Creditul poate fi utilizat ȋn scopul achiziției de terenuri agricole, silozuri,

tractoare, combine și alte echipamente cu specific agricol.

217

Perioada maximă de rambursare a creditului e de până la 120 luni, existând

și o perioadă extinsă de grație de până la 12 luni. Creditul se poate garanta inclusiv

cu obiectul achiziției.

Suma minima e 7.000 Euro și sunt posibile trageri multiple. Perioada de

rambursare corelată cu durata investitiei, e de maxim 120 luni (termen mediu sau

lung).

Perioada de grație e de maxim 12 luni, ȋn funcție de sezonalitatea afacerii

și de data la care este functională investiția. Avansul e minim 15% din investiție,

fără TVA.

Modalitate de rambursare: anuități sau rate de capital egale, lunare,

trimestriale, semestriale sau cu alta frecvență, nu mai puțin de 2 rate pe an. Creditul

se poate lua atât ȋn lei cât și ȋn euro iar garanțiile pot include terenuri, imobile și/sau

fonduri de garantare.

C) LIBRA BANK

1. Creditul Hotar garantat cu terenuri agricole se adresează fermierilor

proprietari de terenuri sau care intentionează să achiziționeze terenuri agricole

pentru dezvoltarea fermei.

Fermierii pot accesa creditul indiferent de domeniul de activitate:

cultura mare, creșterea animalelor, legumicultură, vii sau livezi etc.

Perioada maxima de acordare a creditului maxim 84 de luni pentru

proprietarii de terenuri si maxim 180 de luni pentru cei care doresc sa

achizitioneze un teren agricol sau sa realizeze alte investitii ;

Modul de utilizare a creditului se face prin virament ȋn contul clientului,

pentru proprietarii de teren sau virament ȋn contul vânzătorului ȋn cazul

achizițiilor; Modul de rambursare se efectuează printr-un plan de plată sezonier,

minim 3 rate pe an la recoltă iar ȋn restul anului rate zero. Moneda creditului este

ȋn lei. Ca garanții se pot aduce terenuri agricole, grad de acoperire cu garantii

110%.

218

2. Creditul Gospodar este un credit pentru activitatea curentă sau investiții

ce vine ȋn sprijinul fermierilor care au nevoie de finanțare rapidă pentru susținerea

activității, indiferent de domeniu: cultura mare, creșterea animalelor,

legumicultură, vii sau livezi etc. Beneficiarii creditului sunt fermieri, asociații,

societății agricole si cooperative agricole, IMM-uri. Creditul se acordă pentru

finanțarea activității curente sau a investițiilor;

Perioada maximă de acordare a creditului e de 18 luni fără a justifica utilizarea

cu documente doveditoare, 60 luni cu justificare, iar modul de utilizare are loc

prin virament ȋn contul clientului, de unde acesta face retrageri de numerar sau

plăți;

Modul de rambursare se face printr-un plan de plată sezonier, minim 3 rate pe

an la recoltă iar in restul anului rate ZERO. Moneda creditului este ȋn lei, iar ca

garanție se poate aduce ȋn proporție de 80% de la Fondul de Garantare (FGCR,

FNGCIMM) și 20% alte garanții.

Creditele de la BCR sunt următoarele:

1. Subvenții APIA de la BCR pentru zone defavorizate.

2. Creditul BCR pentru activități agricole și nonagricole

3. Credit de investiții BCR pentru sectorul agricol

4. Subvenții APIA de la BCR pentru bunăstarea păsărilor și porcinelor

8.1 CREDITELE PENTRU PROIECTE DE DEZVOLTARE RURALĂ

Creditele pentru proiecte de dezvoltare rurală sunt credite care satisfac

diverse nevoi de finanțare ale intreprinzătorilor, de activitate curentă, sau de

investiții. Creditele se pot acorda din surse FIDA (Fondul Internațional pentru

Dezvoltare Agricolă organism al ONU) sau BIRD (Banca Internațională pentru

Reconstruție și Dezvoltare), pentru ȋmbunătățirea și stabilizarea mediului

economic al comunităților rurale din zona Proiectului prin promovarea

219

intreprinderilor implicate direct ȋn sau care deservesc sectorul agroalimentar și

furnizarea de credite și servicii de dezvoltare rurală pentru acestea pentru

accelerarea transformării economice a economiei rurale, prin creșterea fluxului de

investiții de capital către acest sector.

8.2 FONDURI DE GARANTARE A CREDITELOR

Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi

Mijlocii (FNGCIMM) a fost înfiinţat în decembrie 2001, în baza Legii 133/1999

privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru dezvoltarea întreprinderilor

mici şi mijlocii. Considerand agricultura ca unul dintre sectoarele importante care

poate contribui la relansarea economică sustenabilă, FNGCIMM SA ȋși

concentrează capacitatea de garantare cu prioritate spre susținerea finanțării acestui

domeniu. Cadrul legal care favorizeaza orientarea strategica a Fondului catre

domeniul agricol este constituit de: Legea 329/2009, OUG 79/2009, OG 20/2013,

OUG 43/2013, Legea 218/2005, OUG 92/2013 și HG 936/2013.

Se garantează 50% din valoarea limitei de credit, până la o sumă de 5.000.000 lei

/IMM pentru maximum 36 luni. Cel mai mic cost ROBOR 3M + 3,5% pe an.

Fondul de Garantare a Creditului Rural FGCR-IFN-SA s-a constituit în

februarie 1994, potrivit Legii nr. 31/1990, ca o societate comercială pe acțiuni,

în urma negocierilor Comisiei Comunității Europene și Guvernul României,

reprezentat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, concretizând

programul Comisiei Europene de sprijinire a procesului de privatizare a

agriculturii în România și s-a înscris ca IFN în anul 2006, în baza Legii nr.

93/2009.

FGCR – IFN S.A. facilitează accesul la finanțare al sectorului agro-alimentar și

220

contribuie la realizarea proiectelor și împlinirea planurilor de viitor ale

fermierilor din România. Fondul are următoarele obiective :

- sprijinirea absorbției fondurilor europene;

- sprijinirea dezvoltării și consolidării fermelor de familie;

- stimularea accesului producătorilor agricoli, procesatorilor privați de produse

agricole la credite destinate finanțării capitalului de lucru, a proiectelor de

dezvoltare rurală finanțate prin FEADR și achiziției de terenuri agricole.

Beneficiarii fondului sunt:

a) IMM–urile, definite conform Legii nr.346/2004 cu modificările si

completările ulterioare, inclusiv persoanele fizice autorizate ,

întreprinderi individuale şi familiale, care desfăşoară activităţi

economice, constituite conform OUG nr. 44/2008.

b) asociațiile, societăţile agricole si cooperativele agricole constituite

conform Legii nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de

asociere in agricultura si Legii cooperatiei agricole nr. 566/2004.

c) categoriile de beneficiari publici si privati ai PNDR 2014 – 2020.

d) persoanele fizice în calitate de producători agricoli.

Suma garantată de FGCR în cazul beneficiarilor privați reprezinta maxim 80% din

valoarea creditului pe termen scurt, mediu și lung/ acordului de

garantare/documentului contractual, diferenţa pana la 100% şi dobânda aferentă

urmând să fie garantată de împrumutat/terț garant.

Creditele destinate achiziției de terenuri agricole pot fi garantate de FGCR numai

ȋn condițiile OUG nr. 43/2013, privind unele măsuri pentru dezvoltarea şi

susţinerea fermelor de familie şi facilitarea accesului la finanţare al fermierilor,

procentul maxim de garantare este de 50% din valoarea creditului, diferența de

garanții necesare pentru acoperirea integrală a creditului și a

221

dobânzilor aferente vor fi asigurate de imprumutați cu terenurile achiziționate

și/sau de alte bunuri aflate ȋn proprietatea ȋmprumutatului.

Suma garantată de FGCR separat si/sau împreună cu alte fonduri de

garantare nu poate depăşi dupa caz 80% sau 50% din valoarea creditului/valoarea

fiecarui acord de garanție bancară. Suma maximă care poate fi garantată de către

FGCR pentru fiecare solicitare individuală de garantare a instituției finanțatoare

nu va depăși echivalentul a 2,5 milioane Euro, denominați ȋn lei la cursul leu/Euro

de la data solicitării de garantare transmisă de bancă. Suma garantată de FGCR pe

ȋmprumutat, aferentă fiecărei finanțări, reprezintă suma maximă până la care

FGCR răspunde ȋn cazul producerii riscului garantat, ȋn limita garanției acordate

prin contractul de garantare.

222

Capitolul 9: COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL FONDURILOR

EUROPENE

Finanțările nerambursabile sunt destinate sprijinirii desfășurarii unor

activități – importante pentru anumite segmente ale societății sau pentru

dezvoltarea de ansamblu a organismului economic și social - din domenii pentru

care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare suficiente

accesibile ȋn mod curent (de exemplu, reabilitarea infrastructurii ȋn regiuni sărace,

recalificare profesionala, sprijinirea dezvoltării sectorului ONG ȋn calitate de

partener al autorităților publice) sau din domenii ȋn care există ȋn mod tradițional

o nevoie de resurse financiare mai mare decat disponibilitățile (de exemplu,

activitățile cu caracter social). Cele mai multe finanțări de acest tip sunt acordate

României de alte state sau instituții internaționale. Sistemul finantarilor

nerambursabile publice externe este una din componentele mecanismelor mai

ample de colaborare dintre diverse state, el având caracterul unui ajutor acordat

pentru sprijinirea rezolvării unor situații excepționale ȋn care statul beneficiar al

acestui ajutor nu are expertiza sau resursele umane și materiale necesare pentru a

ȋncerca o rezolvare eficientă pe cont propriu. Din acest motiv, resursele financiare

propriu-zise sunt ȋnsoțite de o intreagă metodologie specifică care trebuie

respectată ȋn procesul de acordare a finanțărilor și prin care se urmarește

implementarea unor elemente de filosofie socială care și-au dovedit validitatea ȋn

situații similare ȋntâlnite ȋn alte state. Din costul total al proiectului, beneficiarul

trebuie să acopere cofinanțarea pentru susținerea executării investiției, formată

din cheltuielile neeligibile și partea care ȋi revine din cheltuielile eligibile.

Documentele necesare demonstrării cofinanțării sunt cuprinse in Manualul privind

eligibilitatea cheltuielilor și ȋn Ghidul Solicitantului. De asemenea, cheltuielile

eligibile pentru fiecare proiect ȋn parte vor fi stabilite de către Autoritățile de

223

Management ȋn conformitate cu regulile naționale de eligibilitate. Astfel, ȋn

momentul lansării unei "cereri de proiecte", Autoritatea de Management va face

cunoscută și lista cu cheltuielile eligibile pentru acele proiecte. Cum functionează

sistemul finanțărilor rambursabile (creditelor)? Un finanțator - autoritate publica,

agent economic (cel mai adesea de tipul unei bănci), ONG - care dispune de un

excedent bănesc, hotăraște să-l investească ȋn diverse activități (fie activități cu o

rentabilitate mai ridicată, fie pentru a sprijini un anumit sector de activitate a cărui

dezvoltare ȋi poate aduce ȋn viitor avantaje importante, fie pentru a răspunde unor

nevoi sociale - de exemplu, construcția de locuințe). Aceste sume sunt destinate

sprijinirii temporare a acestor activități; ȋn schimbul acestui sprijin, finanțatorul

solicita, pe lângă creditul acordat inițial, și o plată suplimentară (dobânda).

Finanțatorul ȋși stabileste grupul de beneficiari potențiali și elaborează un sistem

de evaluare și ierarhizare a acestora, după criterii care să-i asigure atingerea

obiectivelor vizate. Evaluarea presupune, de regula, elaborarea unui dosar de

credit, care cuprinde o prezentare a solicitantului și a scopului pentru care solicită

finanțarea rambursabilă. Dosarele prezentate sunt evaluate de finanțator, luându-

se decizia acordării de credite solicitanților și proiectelor care ȋntrunesc criteriile

de creditare specifice fiecărei instituții finanțatoare. Acordarea finanțării

presupune ȋncheierea unui contract de creditare, ȋn care se stabilește și modalitatea

ȋn care este acordat creditul și forma sub care va fi el rambursat de beneficiar.

Pentru primirea banilor după câștigarea unui proiect, trebuie ținut cont de anumite

aspecte:

- Suma obtinută poate diferi de suma solicitată inițial, ȋn cazul ȋn care

finanțatorul a solicitat modificarea bugetului.

- Finanțarea va fi obținută numai după semnarea contractului de

finanțare ȋntre finantator și beneficiar (câștigător al licitației).

224

-Modalitatea de acordare a creditului, stabilită de comun acord cu

beneficiarul ȋn funcție de nevoile specifice de finanțare, este prevazută ȋn cadrul

contractului de finanțare și poate presupune acordarea creditului fie ȋn tranșă unică,

fie ȋn tranșe succesive.

- Nerespectarea prevederilor contractului de finanțare poate duce la

ȋntreruperea plăților efectuate de finanțator sau finanțatorul poate solicita

rambursarea anticipată parțială sau ȋn totalitate a sumelor deja plătite.

Dintre creditele existente pe piață amintim:

1. EUROBRD IMM Investiții BRD - Groupe Societe Generale

Acest credit de investiții vine ȋn completarea surselor proprii ale

interprinderilor mici și mijlocii, pentru finanțarea componentei de contribuție

proprie aferentă finanțărilor obținute prin fonduri europene. Clienții solicitanti de

credit trebuie pe de o parte să ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse de

entitatea finanțatoare de fonduri europene, iar pe de altă parte trebuie să

ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse de normele de creditare ale BRD.

Perioada de grație este de maxim 24 luni, corelată cu perioada de execuție a

proiectului finanțat. Finanțează 75% din valoarea investiției și oferă o perioadă

extinsă a creditului, de până la 10 ani ȋn funcție de obiectul finanțat

Garanțiile acceptate de bancă sunt flexibile, incluzând garanții reale

imobiliare sau mobiliare, garanții personale, precum și garanții emise de Fondurile

de Garantare cu care BRD are ȋncheiate convenții. Rambursarea se stabilește ȋn

strictă corelație cu planurile de implementare a proiectului și fluxurile de numerar

generate de afacerea clientului.

2. ProCredit Bank Creditul AgroInvest - Fonduri Europene este un produs

menit să cofinanțeze investițiile făcute ȋn cadrul proiectelor finanțate prin

F.E.A.D.R.. Astfel, Creditul AgroInvest permite finanţarea integrală a

225

proiectelor de investiţii în agricultură, pe o perioadă maximă de 15 ani. Cu creditul

AgroInvest se pot finanţa construcţii de solarii, sere sau depozite,

achiziţia de teren arabil, achiziţia de tractoare, combine, instalaţii zootehnice,

autoutilitare şi orice alte utilaje agricole.

Creditul se acordă atât ȋn EUR, cât și ȋn LEI și are o valoare minima de

5.000 EUR / 20.000 Lei. Potențialii beneficiari ai creditului pentru fermieri sunt

producătorii gricoli (gospodăriile din mediul rural), precum și orice societate

comercială cu activitate agricolă. Astfel se pot achiziționa - tractoare, combine,

mașini agricole, utilaje sau echipamente; tehnologii și utilaje pentru zootehnie;

materiale și echipamente pentru irigații, achiziție sau construcție de imobile.

Perioada de grație (doar ȋn cazurile ȋn care rambursarea se face ȋn rate

lunare): grație totală maxim 6 luni; și grație standard (plata lunară a dobânzii)

maxim 12 luni.

Ca și garanție se poate depune orice garanție acceptată de către bancă, fără

obligativitatea unei ipoteci pentru credite până ȋn 30.000 EUR / 120.000 Lei

(inclusiv) cu maturități până ȋn 5 ani; Garanțiile imobiliare trebuie să acopere cel

puțin 75% din valoarea creditului pentru credite până ȋn 30.000 EUR / 120.000

Lei (inclusiv) cu maturități peste 5 ani; • garanțiile imobiliare trebuie să acopere

cel puțin 75% din valoarea creditului pentru sume peste

30.001 EUR / 120.001 Lei (inclusiv) indiferent de maturitatea creditului.

3. EUROBRD AGRI Suport BRD - Groupe Societe Generale Credit destinat

finantarii decalajului de plati existent intre platile catre furnizorii de echipamente

/ servicii efectuate in cadrul proiectului si incasarile de la APDRP. Finantare pana

la 100% din valoarea grantului UE obtinut. Valuta finantarii este lei. Perioada de

creditare este de maxim 3 ani. Se stabileste in functie de perioada de executie a

proiectului, corelata cu perioada de decontare a fondurilor nerambursabile.

Garantiile acceptate de banca sunt flexibile,

226

incluzand garantii reale imobiliare sau mobiliare, garantii personale, precum si

garantii emise de Fondurile de Garantare cu care BRD are incheiate conventii

(FGCR, FNGCIMM). Rambursarea se stabileste in stricta corelatie cu termenele

de esalonare a incasarilor fondurilor nerambursabile.

4. Creditul subvenție APIA de la BCR

Este destinat finanțării capitalului de lucru necesar desfasurării activităților

curente, până la momentul plăţilor efective efectuate de către APIA. Beneficiarii

eligibili pot fi clienți corporate, micro, PFA, ȋntreprinderi individuale, ȋntreprinderi

familiale, alte persoane juridice beneficiari ai subvențiilor APIA/ajutoarelor

naționale tranzitorii care dețin la BCR un cont de depozit colateral cesionat ȋn

favoarea băncii, ȋn care urmează să se ȋncaseze sumele aferente subvenției și

desfășoară activitate ȋn domeniul agricol indiferent de vechimea companiei.

Moneda se acordă ȋn lei iar valoarea creditului e de până la maxim 90% din

suma de încasat de la APIA, în funcție de convenția aplicabilă încheiată de BCR

cu APIA. Perioada de grație la plata dobânzii până la momentul plăților efective

efectuate de către APIA.

227

Capitolul 10: BANCA ELECTRONICĂ MODALITĂȚI DE PLATĂ

MODERNE

Dezvoltarea tehnicii de calcul din ultimele decenii a influențat direct

metodele și tehnicile utilizate ȋn domeniul financiar bancar. Volumul tranzacțiilor

efectuate utilizând mijloace electronice deține ponderea cea mai mare. Explozia

tehnologiilor informației și comunicațiilor a determinat băncile să se adapteze

noului val. Au apărut astfel pe piață Internet banking-ul cu variantele sale, home

banking și mobile banking-ul. Băncile ȋși concentrează eforturile către

comunicațiile mobile si prin Internet cu o creștere anuală impresionantă Obiectivul

major este să ofere clienților un nivel ȋnalt al serviciului, cu timp scăzut de răspuns,

indiferent unde se găsesc aceștia și ce canale bancare folosesc. Tranzacțiile bancare

prin telefonia mobilă (mobile banking) au șanse mari de implementare ȋn România

deoarece folosința telefoanelor mobile s-a generalizat.

Internet Banking, Mobile Banking și Home Banking, sunt servicii puse la

dispoziție de băncile românești, soluții ȋn plină ascensiune. Prin noile instrumente

bancare sunt simplificate operațiunile efectuate de clienți, persoane fizice sau

juridice, cum sunt plățile facturilor, viramentele, transferurile de bani dintr-un cont

ȋn altul, facilitându-se operațiunile bancare de la distanță, ȋn mediul online,

folosind Internet-ul.

1. Internet-bankingul

Apariția internetului este considerată ca cel mai important eveniment din a

doua jumătate a secolului XX din punct de vedere al impactului ȋn economie și

societate.

228

Operațiunile bancare prin Internet au apărut după anul 1990, iar ȋn

România din anul 2000 și acestea sunt strâns legate de comerțul electronic și plata

electronică a serviciilor. Internet-banking-ul mărește foarte mult gradul de libertate

al celor care fac plăți sau transferă fonduri, nefiind legați de drumul la calculator

conectat la Internet, deci emitentul instrucțiunii de plată poate să nu posede la

domiciliu un calculator. Internet-banking-ul ofera posibilitatea nu numai a

efectuării operațiunilor bancare, dar și a obținerii informațiilor financiar- bancare

necesare pentru gestionarea fondurilor și luarea deciziilor. Din acest punct de

vedere, Walter Wriston, președintele Citicorp, afirma ȋn 1985 că

„informația despre bani este mai valoroasă decât banii insăși”. Internetul pune pe

deplin ȋn valoare această resursă.

Noțiunea de Internet banking este definită de unele instituții financiare

internaționale de specialitate (Electronic Banking Group din cadrul comitetului de

la Basel, Office of the Comptroller of Currency – SUA) ȋn mai multe variante cu

același conținut: furnizarea de servicii bancare prin mijloace electronice.

Internet banking-ul, uneori este denumit serviciu bancar online și

reprezinta o formă mai avansată de PC banking. Internet banking utilizează

Internetul ca și canal de distribuție prin care se dirijează activitatea bancară, de

exemplu;: transferarea fondurilor, plata facturilor, vizualizarea soldurilor

conturilor de economii, plata ipotecilor și cumpărarea instrumentelor financiare și

a certificatelor de depozit. Serviciile bancare de Internet sunt cunoscute ca fiind

servicii virtuale (cyber, net).

Internet-banking-ul poate fi utilizat de la orice calculator conectat la

internet, indiferent unde se afla acesta. Operatiunile tranzacționale care se pot

efectua prin internetul bancar sunt următoarele:

- depozite la termen

229

- plăți din cont (ordine de plata);

- plăți prin carduri;

- transferuri de fonduri;

- schimburi valutare;

- vizualizarea conturilor;

- acces la informații financiar-bancare . Deja, băncile au ȋnceput să sară

peste etapa primară a E-banking-ului, direct la Internet Banking.

Operațiunile efectuate nu depind de un orar sau de un anume loc și nu este

necesară deplasarea la sediul unei bănci, de aceea reprezintă una dintre cele mai

avantajoase metode de verificare a stării contului sau soldul cardului. Pentru a

face această operațiune sunt suficiente o conexiune la internet și un abonament la

una dintre băncile care acordă această facilitate. Este un serviciu ȋmpărțit pe mai

multe tipuri: administrare conturi, extrase de cont, ordine de plată ȋn valută sau ȋn

lei, carduri, taxe și informatii financiar-bancare.

Noțiunea de internet bancar reprezintă furnizarea de servicii bancare prin

mijloace electronice tip internet si mărește mult gradul de libertate al celor care

ordonă plăți și transferuri.

Internetul bancar este un canal de comuncație prin care se pot efectua plăți

prin diferite instrumente de plată (card, ordin de plată electronic), constituirea sau

desființarea de depozite, transferuri de fonduri ȋntre conturi sau tranzacții mai

complexe (cash management).

Principala problemă care trebuie avută ȋn vedere de către o bancă ȋn

momentul ȋn care implementează internet banking este securitatea comunicațiilor

prin Internet. Procedura care trebuie urmată pentru a beneficia de serviciu este

strictă, tocmai pentru o siguranță maximă.

Avantajul pe care ȋl au utilizatorii serviciului de Internet-banking ȋl

reprezintă faptul că toate datele referitoare la firma către care se face plata se

230

completează automat. Firma care ordonă plata prin internet este de ajuns să scrie

numele destinatarului banilor. Ȋn cazul ȋn care către acesta au mai fost făcute

transferuri ȋn trecut, restul datelor sunt completate automat din memoria

calculatorului, timpul de completare scăzând astfel de patru ori.

Internet-bankingul se integrează, simplu, ȋn sistemul de management

bancar existent, permitând clienților aflați la distanță să realizeze operațiuni

precum cele cu ordine de plată, vânzări-cumpărări de valută, creare, alimentare sau

retragere de depozite, autorizări sau verificări ale operațiunilor efectuate, etc.

Internetul devine pentru bănci și un canal de distribuție a produselor și

serviciilor bancare precum consultări de conturi, viramente, ordine de bursă, etc,

contribuind și la ȋmbunătățirea și diversificarea lor. Prin intermediul acestuia,

banca poate realiza o ofertă adaptată cerințelor clienților, ȋncercând o accentuare a

fidelității clientelei ȋn ceea ce privește serviciile bancare și construind produse și

servicii personalizate.

Totuși, dincolo de importanța ofertei pe Internet, studii realizate ȋn Statele

Unite ale Americii demonstrează că utilizatorii băncii pe Internet sunt mai educați

(80% au studii superioare), mai tineri (80% au sub 44 de ani) și au venituri anuale

mai mari decât media. Valorificarea Internet-banking-ului de către aceste persoane

este determinată de posibilitatea obținerii de informație mai multă și mai precisă

și, ȋn principal, de câștigurile mai mari ce pot fi obținute. Bancile care

implementează această tehnologie ȋși câștigă o mai bună imagine pe piață, pot avea

un raspuns rapid la cerințele pieții, prin dezvoltarea și livrarea mai rapidă de noi

produse către clienți și, ȋn cele din urmă atrag un număr mai ridicat de clienți grație

avantajelor oferite acestora.

Din punctul de vedere al clientului individual, dar mai ales al celui

instituțional, Intemet-Banking-ul oferă costuri reduse pentru accesul și folosirea

231

diferitelor produse și servicii bancare, comoditate ridicata, viteză și timp de decizie

(clientul poate aștepta până ȋn ultimul minut pentru a iniția un transfer de fonduri),

precum și posibilități sporite de administrare a fondurilor (prin accesul la obținerea

de informații privind istoricul conturilor). Evaluarea avantajelor oferite de Internet

a constituit subiectul a diverse studii. De asemenea, costurile tranzacțiilor sunt

mult mai mici pe Internet față de rețeaua teritorială de agenții bancare. Explicația

acestor rezultate constă ȋn fapul că Internetul necesită costuri fixe scăzute,

tranzacțiile sunt tratate automat, de aici nerezultând o creștere a cheltuielilor cu

personalul. Pe de alta parte, o rețea bancară traditională impune costuri fixe și

costuri directe ridicate. Principalele atu-uri ale Internet-ului, constând ȋn confort,

cost scăzut, accesibilitate și posibilitatea comparării ofertelor sunt elementele ce ȋl

vor impune, ȋn viitor, ȋn domeniul financiar-bancar. Pe lângă considerațiile

anterioare, prin Internet, clientul poate avea acces non-stop la conturile sale și

poate realiza tranzacții folosind un computer conectat la rețea și un browser. Ȋn

plus extinderea rapidă a Internetului aduce pentru industria bancară multiple

posibilități de dezvoltare.

2. Home-banking-ul

Home banking-ul este un serviciu electronic care va permite efectuarea

operațiunilor bancare curente de la orice computer având o conexiune de tip

Internet instalată pe un computer obișnuit sau pe unul portabil. Este primul dintre

aceste servicii care ȋl scutesc pe omul de afaceri de drumurile zilnice la bancă. El

permite utilizatorului să facă de acasă, din fața calculatorului, operațiuni ȋn contul

bancar. Astfel, clientul nu mai este obligat să meargă la bancă, să stea la coadă la

ghișeu să completeze formulare, să le semneze, să le ștampileze, să le ȋnmâneze

funcționarului bancar, ȋntr-un cuvant, să piardă timp foarte prețios.

232

Operațiunile care se pot efectua pornesc de la vizualizarea soldurilor

conturilor firmelor, ajungând până la plăți, transferuri și schimb valutar, creare

depozite la termen etc. O altă facilitate de care beneficiază utilizatorii o reprezintă

interfața care se realizează ȋntre softul instalat ȋntre acest serviciu și programul de

contabilitate al firmei. Astfel, tranzacțiile realizate sunt automat ȋnregistrate și ȋn

contabilitate.

3. Mobile-banking-ul

Mobile-banking - instrument de plată cu acces la distanță care presupune

utilizarea unui telefon mobil, și a unor servicii oferite de către operatorii de

telecomunicații. Mobile banking, tehnologia de ultimă oră ȋn ceea ce privește

furnizarea serviciilor financiare promite să revoluționeze modul de efectuare a

tranzacțiilor. Explozia fără precedent atât pe plan mondial cât și ȋn România a

numărului de telefoane mobile a făcut ca tot mai multe bănci să ia ȋn calcul

dezvoltarea unei platforme de mobile-banking, care s-ar putea constitui ȋntr-o

alternativă chiar mai avantajoasă decât Internet banking-ul. Mobile banking-ul

face parte din categoria plăților electronice pentru persoanele fizice, posesoare de

carduri, care se adresează numai băncii emitente a cardului. Ȋn România, mobile

banking-ul a fost introdus ȋn 1999. Și aceasta, ȋn primul rând, pentru că telefonul

devine un accesoriu aproape indispensabil, incomparabil mai ușor de manevrat

decât un computer. Problemele de securitate din prezent sunt pe cale să fie depășite

prin implementarea tehnologiei 4G, iar singura problemă care mai ramâne să fie

rezolvată este legată de adaptarea datelor transmise pentru a putea fi afișate pe

display-ul telefonului.

Operațiunile bancare prin telefonul mobil (mobile banking) reprezintă o

alternativă a internetului ȋn sensul că se pot transmite instrucțiuni bancare din orice

loc și ȋn orice moment prin telefonul mobil, deci fără un terminal PC

233

conectat la o rețea. Mobile banking-ul este un canal de operare de către un posesor

de telefon mobil care poate transmite mesaje scrise la o bancă pentru obținerea de

informații și efectuarea de operațiuni bancare și poate primi mesaje scrise sau

sonore de răspuns. Serviciile bancare oferite prin telefonia mobilă folosesc

tehnologii standard privind plățile prin carduri, precum și tehnologii standard sau

vocale pentru operațiuni de transfer ȋntre conturile curente și cele de card și

consultanță bancară. Tranzacțiile sunt inițiate ȋn baza calității de deținător de card

și de cont curent pe care clientul o are față de bancă.

Operațiunile bancare care se pot efectua prin m-banking sunt următoarele:

- consultare privind soldul conturilor de card (disponibil sau credite) și

limita de creditare disponibilă;

- consultare privind produsele și serviciile bancare: depozite, credite,

dobânzi, scoring, cursuri valutare etc;

- efctuarea de plăți intrabancare pentru servicii furnizate de anumite

companii;

- transfer de fonduri (ȋn lei și valută) ȋntre conturile de card și ȋntre contul

curent și cel de card;

- obținerea unui extras de cont și lista ultimelor tranzacții;

- solicitarea blocării contului de card ȋn cazul pierderii/furtului cardului;

- avertizarea clientului la tranzacțiile efectuate din contul său de card la ATM

sau POS peste o anumită sumă;

- avertizarea clientului la epuizarea disponibilului, limitei de creditare sau

modificarea limitei de creditare.

Serviciile bancare sunt disponibile pe ȋntreaga perioadă de valabilitate a

cardului iar aria de utilizare este zona ȋn care operează rețeaua de telefonie mobilă.

Pentru efectuarea operațiunilor de m-banking, clientul trebuie să posede

234

un telefon mobil și să aibă un abonament pentru acest serviciu la reteaua de

telefonie mobilă. Ȋn vederea utilizării serviciilor m-banking, clientul trebuie să

ȋncheie o convenție cu banca emitentă a cardului ȋn care se prevăd drepturile și

obligațiile părților, un user name și o parolă ca elemente de securitate, precum și

alte caracteristici de tehnică operativă specifice serviciului.

Ȋntrucât ecranul telefonului este destul de mic se folosește o structurare a

mesajelor folosind simboluri și cifre, ca de exemplu: SC sold cont, TF transfer

fonduri, CD card debit, CC card credit, NC numar cont (cifre), S suma (cifre) etc.

Lista mesajelor structurate se transmite clientului de către bancă la semnarea

convenției cu instrucțiunile de folosire. Pentru efectuarea operațiunilor se

urmărește meniul afiliat, pas cu pas, și ȋn final se apasă pe tasta “enter”. După

tastarea mesajului apare pe ecran “send to” pentru care se tastează codul rețelei

și se apasă pe tasta “ok”.

235

BIBLIOGRAFIE

Cărți de specialitate:

Paul Bran, Ionela Costică – Relații financiare și Monetare Internaționale,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale,

Editura Dimitrie Cantemir, 2000

Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică,

Bucureşti, 2001

Gheorghe Manolescu- Moneda și ipostazele ei, Editura Economică, 2007

Ilie Simon Tehnici și operațiuni Bancare Suport de curs ASE București

Ioan Trenca, Metode şi tehnici bancare, ed 4-a Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj -

Napoca, 2008

Ioan Trenca, Ioan Bătrâncea (coord), Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-

Napoca, 2007.

Marian Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit -

teorie şi practică, Editura Universitaria, Craiova, 1998

Nicolae Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit , Editura ASE, Bucureşti 2002

Pavel Ungurean – Dobânda-Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999

Sabina Funar s.a –Monedă și Credit AcademicPres Publishing House 2004

Ștefan Dumitrescu, Plățile fără numerar, Editura cartea românească, 1931

Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003

Vasile Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998

236

Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-

Napoca, 1981

Site-uri Internet:

http://files.finantare.ro

www.bancatransilvania.ro

www.banci24.ro

www.birouldecredit.ro

www.bcr.ro

www.bnr.ro

www.capital.ro

www.conso.ro

www.euribor-rates.eu

www.fgcr.ro

www.fngcimm.ro

www.librabank.ro

www.raiffeisen.ro

http://www.rasfoiesc.com/business/economie/finante-banci/Banca-Electronica-

Modalitati-d85.php

www.swift.com