ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

Facultatea de Administratie si Management Public

Regionalismul si regionalizarea in Europa

Lectie pentru Romania

Student:Ionela Andreiu

Master, an 1, grupa 225

Bucuresti

2014

I. Notiuni conceptuale

Regionalizarea înseamnă "împărțirea în regiuni sau districte administrative: a aranja

regional". Regionalizarea este adesea confundată cu regionalismul şi este considerată de unii ca

fiind o ameninţare la adresa statutului naţional.

Regionalismul reprezintă conştientizarea intereselor comune şi în acelaşi timp aspiraţia de a

participa la gestiunea acestor interese ». Cu alte cuvinte o comunitate care se consideră capabilă

să rezolve problemele locale în detrimentul statului, considerat prea îndepărtat şi prea mare. «

Regionalizarea are ca punct de plecare dezechilibrele regionale sau conştientizarea

acestora...statul poate astfel recunoaşte o identitate regională (regiunea fiind de data aceasta ca

un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să

participe la gestionarea afacerilor proprii .

Există o diferenţă : „regionalismul ca termen întâlnit în discursul politicienilor, care poate

duce la federalizare (un ansamblul teritorial cu o istorie şi cultură comună ce poate dobândi

competenţe pentru politicile publice)" şi regionalizarea care este „o acţiune administrativă ce

vizează crearea unor spaţii de cooperare şi defineşte noi unităţi administrativ-teritoriale."1

Sunt identificate 4 modele2 de regionalizare si anume:

1. Tradiţia napoleoniană. Este prezentă în Franţa, Italia, Spania, Grecia, Europa Centrală şi de

Est. Acest mode se bazează pe centralizarea autorităţii, uniformitate şi simetrie.

2. Tradiţia germană . Este prezentă în Germania, Austria, Olanda. Acest model recunoaşte –

alături de un stat puternic – entităţi intermediare de autoritate.

3. Tradiţia anglo-saxonă. Este prezentă îndeosebi în Marea Britanie. Acest model nu recunoaşte

noţiunea de stat ca persoană juridică.

4. Tradiţia scandinavă. Suedia şi Finlanda aplică acest model. Acasta a preluat de la modelul

francez principiul uniformităţii, dar l-a aplicat într-un cadru ceva mai descentralizat.

1 Regionalizarea, clarificarea unui concept , Graţian Mihăilescu,2012, disponibil la http://www.europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=623:regionalizare-dezvoltare-regionala-romania&catid=112:dezvoltare-regional&Itemid=1245 ( accesat la data de 28.03.2014) 2 Regionalizarea României. Modelele europene de regionalizare. Comparaţia cu Polonia , Razvan Diaconu, 2011, disponibil la http://cursdeguvernare.ro/regionalizarea-romaniei-modelele-europene-de-regionalizare-cum-s-a-reorganizat-polonia.html (accesat la data de 28.03.2014)

2

II. Regionalizarea in Europa

1. Regionalismul in Franta

Din data de 1 ianuarie 20063, Franța metropolitană — adică, partea teritoriului francez situată

în Europa — este divizată în mod ierarhic în:

22 regiuni. Regiunea este principala diviziune teritorială franceză, administrată de un

consiliu regional ales pe o perioadă de șase ani prin sufragiu universal direct. Principalul

rol legal al regiunilor este de a asigura finanțarea liceelor dar bugetul acesteia îi permite

să facă investiții în majoritatea domeniilor economice și sociale. Fiecare regiune are un

prefect, numit de guvern, al cărui rol este de a reprezenta statul în teritoriu și de a asigura

buna funcționare a serviciilor descentralizate, ca de exemplu coordonarea serviciilor de

poliție. Colectivitatea teritorială Corsica are un statut aparte, analog cu acela al unei

regiuni dar cu un pic mai multe puteri.

96 departamente . Un nivel inferior regiunilor (fiecare regiune fiind compusă din mai

multe departamente), departamentele sunt administrate de un consiliu general ales pe o

perioadă de șase ani prin sufragiu universal direct și având ca rol finanțarea domeniilor

economice și sociale. Actualmente rolul acestora este concurat de regiuni, acestea

preluând în ultima vreme din ce în ce mai multe puteri ale departamentelor. Similar cu

regiunile, fiecare departament posedă un prefect, iar prefectul departamentului unde se

situează reședința regiunii este în același timp și prefectul regiunii.

329 arondismente. Fiecare departament francez este la rândul său decupat în mai multe

arondismente, fiecare dintre acestea având un sub-prefect ce are rolul de a ajuta prefectul

departamentului. Acestea însă nu au altă putere administrativă.

3 879 cantoane. Arondismentele la rândul lor sunt divizate în mai multe cantoane. Rolul

acestora este în principal de a furniza decuparea în circumscripții electorale, de exemplu

pentru consiliul general al departamentului. În zonele urbane, o aceeași comună este

formată din mai multe cantoane, iar în zonele rurale, un canton acoperă de obicei mai

multe comune.

3 The Regions of  France, disponibil la http://about-france.com/regions.htm , (accesat la data de 28.03.2014)

3

36 571 comune. Acestea formează cel mai de jos nivel al diviziunilor administrative ale

teritoriului francez, și acestea corespund, în general, cu teritoriul unui oraș sau al unui sat.

Dacă comuna este acoperită de mai multe cantoane atunci ea nu poate face parte decât

dintr-un singur arondisment departamental. O comună este administrată de un consiliu

municipal prezidat de un primar. Acesta dispune de un buget comunal, iar competențele

lui sunt diverse.

Cele 3 comune cele mai populate care sunt Paris, Marsilia și Lyon sunt divizate în 45

arondismente municipale: 20 pentru Paris, 16 pentru Marsilia și 9 pentru Lyon. În Paris

și Lyon există o primărie de arondisment în plus față de primăria centrală, iar Marsilia

este decupată în 8 "sectoare" fiecare regrupând câte 2 arondismente.

Crearea teritoriilor administrative franceze au fost intr-o oarecare masura opus o lunga pe

timp din cauza faptului ca teritoriile erau vazute ca o reintoarcere la provincile din Regimul

Antic.Au existat multe propuneri de impartire teritoriala, chiar din secolul al XIX-lea, dar acestea

au fost implementate abia dupa Al Doilea Razboi Mondial.Aceasta nu a fost o masura de

descentralizare ci mai degraba o deconcentrare, cu scopul de a consolida zonele periferice.4

Cum am mai precizat, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, regionalizarea a

reprezentat una dintre problemele cheie din interiorul dezbaterilor pe tema subiectelor

descentralizare si deconcentrare.Majoritatea statelor europene au incercat ca, ajutandu-se de de

regionalizare si descentralizare, sa adapteze solicitarile culturale si politice provenite din

comunitatile teritoriale specifice.Termenul a fost perceput in doua moduri:regiunea ca un spatiu

economic si de planificare si regiunea vazuta ca un nivel de reprezentare politica.5

Franţa este considerată, în spaţiul Uniunii Europene, ca fiind exemplul tipic de stat

centralizat. Structurat iniţial pe două paliere (comunal şi departamental), sistemul administrativ

francez s-a caracterizat, timp de aproape două secole, pe lângă centralizarea excesivă şi printr-o

mare fragmentare, atât la nivel departamental (96 departamente subordonate direct puterii

centrale), cât mai ales la nivel local (36.700 comune). Este motivul pentru care în anii „50 a fost

4 De Frans Schrijver , Regionalism After Regionalisation: Spain, France and the United Kingdom, Amsterdam

University Press,2006, p.1765 European Union Studies Association Biennial Conference Boston, March 3-5, 2011, EU cohesion policy and territorial capacities:The case of France, disponibil la http://www.euce.org/eusa/2011/papers/8e_pasquier.pdf , (accesta la data de 29.03.2014)

4

instituit un nivel administrativ superior, regional. Decalajul dintre structurile comunale şi cele

departamentale a fost corectat prin constituirea unor nivele inferioare cu rol de descentralizare a

serviciilor: arondismentele - 329 şi cantoanele – 3861. La rândul său, legea descentralizării

administrative, intrată în vigoare în 1982 are ca principal obiectiv implementarea unei veritabile

autonomii locale la nivel superior, punând bazele asocierii intercomunale.

Fiecare aşezare umană corespunde din punct de vedere administrativ unei comune, sistemul

administrativ comunal fiind deci, clădit pe baza sistemului de aşezări. Cu timpul, termenul a

căpătat o conotaţie culturală, „comuna” fiind asociată unui spaţiu de libertate, de autoguvernare,

fie ea şi formală, în condiţiile puternicei centralizări politico-administrative. Este raţiunea pentru

care, colectivităţile locale sunt reticente la ideea fuzionării comunelor, comuna reprezentând

pentru locuitorii ei mult mai mult decât o simplă unitate administrativă – un microunivers

propriu cu care aceştia se identifică şi în care trăiesc. Departamentele sunt o creaţie a Revoluţiei

franceze. Legea din 22 decembrie 1789 a unificat administrativ întregul teritoriu al ţării,

înlocuind cele 37 de provincii existente până atunci (Bodocan, 1997, p. 114) cu 83 departamente,

al căror număr a crescut continuu, în funcţie de circumstanţele politice şi de cuceririle teritoriale.

Astfel, departamentele franceze se caracterizează printr-o relativă omogenitate teritorială, cu

excepţia câtorva situaţii impuse de argumentele funcţionale (cele din jurul Parisului) sau istorice

(Territoire de Belfort, din estul ţării), mărimea lor fiind în medie de 5000-6000 kmp,

comparabilă cu cea a judeţelor româneşti.

Nivelul regional şi-a făcut apariţia în sistemul administrativ francez în iunie 1955,

delimitarea regiunilor devenind efectivă abia în noiembrie 1956, pe baza agregării unităţilor

administrative de rang inferior (departamente). Logica asocierii lor a fost dată pe de o parte de

nucleele urbane cu rol polarizator la nivel macroregional, iar pe de altă parte de antecedentele

istorice, majoritatea regiunilor reluând vechile provincii istorice franceze. Individualizarea

regională, susţinută de fundamentul istoric şi cultural reprezintă şi sursa contrastelor teritoriale:

în vreme ce regiunea Midi-Pyrenées care include 8 departamente din 4 regiuni istorice (Compté

de Foix, Bigorre, Bearn şi o parte din Guyenne-Gascogne) are o suprafaţă de 45.348 kmp (8,2%

din suprafaţa totală a Franţei), Alsacia, cu doar două departamente, dar cu o puternică identitate

regională dată de ponderea ridicată a populaţiei de origine germană însumează doar 8280 kmp,

adică 1,5% din totalul suprafeţei ţării. Tot argumentele identităţii regionale au fost cele care au

condus la separarea insulei Corsica de Provence – Côte d‟Azur (1970).

5

Din punct de vedere al dreptului administrativ, regiunile franceze sunt privite ca fiind comunităţi

teritoriale-locale rezultate prin unirea funcţională a mai multor departamente în

scopul realizării şi gestionării unor proiecte colective. Acestea constituie structuri de

desconcentrare administrativă, permiţând statului să delege responsabilităţi la nivel local.6

2. Regionalismul in Polonia

Reforma administrativ-teritorială propriu-zisă a început în anul 1999 şi a avut ca rezultat

dezvoltarea politicii regionale.Atunci s-a stabilit un sistem al administraţiei pe trei nivele:

comune (gmina), districte (powiaty) şi regiuni (voievodate).

A avut ca rezultat reducerea numărului de voievodate, ca structuri administrative de nivel

superior, de la 49 la 16.Reforma administrativă din 1950 a structurat teritoriul polonez,

comparabil ca mărime cu cel al României, în 17 voievodate, ca unităţi administrative de nivel

regional, 280 „powiat” (unităţi de nivel subregional) şi 2985 „gmina” (comune) ca structuri

administrative de nivel local. Remanierile ulterioare ale nivelului local au menţinut sistemul

regional de administraţie, desfiinţat în 1975 când a fost suprimat nivelul intermediar,

fragmentându-se cel superior.Disfuncţionalităţile generate de acest decupaj au fost în parte

corectate la scurt timp după schimbările revoluţionare din 1989, prin constituirea unui nivel

administrativ intermediar, sub forma a 254 „rejon”. La nivel superior însă, fragmentarea a fost

menţinută prin păstrarea celor 49 voievodate, în discordanţă cu modelul regiunilor europene.

Ultima reformă administrativă poloneză a fost precedată de elaborarea şi dezbaterea publică a

cel puţin 3 modele de optimizare a structurilor administrativ-teritoriale, numărul voievodatelor

propuse fiind de 12, 17 sau 25.

Prin desfiinţarea celor 33 de voievodate, suprafaţa medie a unei structuri administrative de

nivel regional s-a mărit de peste 3 ori: de la 6381 kmp la 19.542 kmp. Oraşele care şi-au pierdut

statutul de centru de voievodat şi-au menţinut totuşi funcţia administrativă prin constituirea unor

comitate urbane incluse ca enclave în cele rurale, prevenindu-se astfel declinul lor, ca urmare a

pierderii funcţiei administrative.7

În Polonia, procesul descentralizării a fost iniţiat din anul 1990 şi a cuprins asigurarea

autonomiei locale şi reforma organizării teritoriale.Obiectivul esenţial al reformei administrative

poloneze era îndeplinirea exigenţelor Chartei Autonomiei Locale a Consiliului Europei, semnată 6Radu Sageata, Modele de regionare politico-administrativă, Editura Top Form, Bucureşti,2004, p.257

6

de Polonia în 1994, dar şi a dreptului comunitar, în perspectiva aderării Poloniei la Uniunea

Europeană.

Reforma poloneză a vizat acordarea competenţelor necesare colectivităţilor locale, astfel

încât să se răspundă în mod eficient nevoilor cetăţenilor şi să poată fi accesate fondurile

europene.

De la 1 ianuarie 1999, în Polonia s-au delimitat 16 noi regiuni care corespundeau

metodologiei comunitare, fiind regiuni de nivel european NUTS II – Nomenclatorul Unităţilor

Teritoriale pentru Statistică de nivelul II.După un an şi jumătate, Guvernul de la Varşovia a emis

o ordonanţă de urgenţă pentru stabilirea unui clasament NUTS provizoriu: 2.489 de comune

(gminas), 373 arondismente, districte (powiaty), 44 grupări de arondismente (powiaty), 16

provincii (województwo-voievodate).În prezent, Polonia are o administraţie locală organizată pe

3 nivele, compusă din 2.478 comune, 379 districte (powiats) şi 16 regiuni (voievodate).Fiecare

eşalon are competenţe proprii şi competenţe delegate care sunt atribuite prin lege.Comunele

(gmina) sunt conduse de o adunare deliberativă şi un birou executiv, condus de un primar, numit

wojł în comunele rurale, burmistrz în comunele urbane şi prezydend miasta, în oraşele de peste

100 000 locuitori.Districtele (powiaty) sunt entităţi administrative care au în jur de 100.000 de

locuitori. 65 de oraşe poloneze cumulează funcţii ale comunelor şi ale districtelor.Provincia este

condusă de un consiliu şi un birou executiv, condus, la rândul lui, de un preşedinte.Regiunile

(voievodatele) sunt cele mai mari entităţi administrative şi sunt în număr de 16. Structura lor

cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki) şi un corp executiv (zarzad wojwodzki),

condus de un mareşal. Voivodatele au suprafaţa cuprinsă între 9.412 km2 şi 35.589 km2 şi o

populaţie cuprinsă între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori. Regiunile au competenţe în special în

domeniul apei, drumurilor, sănătăţii, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării

economice.8

III. Regionalizarea Romaniei

8 Regionalizarea României. Modelele europene de regionalizare. Comparaţia cu Polonia , Razvan Diaconu, 2011, disponibil la http://cursdeguvernare.ro/regionalizarea-romaniei-modelele-europene-de-regionalizare-cum-s-a-reorganizat-polonia.html (accesat la data de 28.03.2014)

7

În prezent, România este organizată, conform Constituţiei din 1991 şi Legii administraţiei

publice locale nr. 69/1991, în următoarele unităţi administrative de bază: judeţe (41),municipii

(97), oraşele (268, inclusiv municipiile), commune (2.698) şi sate (13.089). Începând cu anul

1998, au fost stabilite patru macroregiuni de dezvoltare (NUTS-I), opt regiuni (NUTS-II), 41 de

judeţe şi municipiul Bucureşti ( NUTS-III),în conformitate cu Nomenclatorul NUTS al UE:

• Macroregiunea 1:

- Regiunea Nord-Vest: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare, Sălaj;

- Regiunea Centru: Alba, Braşov, Covasna, Harghita,Mureş, Sibiu.

• Macroregiunea 2:

- Regiunea Nord-Est: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ,Suceava, Vaslui;

- Regiunea Sud-Est: Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi,Tulcea, Vrancea.

• Macroregiunea 3:

- Regiunea Sud: Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu,Ialomiţa, Prahova, Teleorman;

- Regiunea Bucureşti şi Ilfov: Bucureşti, Ilfov.

• Macroregiunea 4:

- Regiunea Sud-Vest: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt,Vrancea.

- Regiunea Vest: Arad, Caraş-Severin, Hunedoara,Timiş.9

Necesitatea reorganizării territorial-administrative constituie un subiect de maxim interes

pentru factorii politici decizionali cu atât mai mult cu cât trebuie să se ţină seama de o serie

complexă de factori: implicaţiile unei posibile federalizări, păstrarea tradiţiilor, manifestarea

unor intenţii naţionaliste, conservarea identităţii locale, menţinerea unui nivel optim de

reprezentativitate la nivel politic, identificarea acurată a costurilor etc. De

asemenea,regionalizarea trebuie să răspundă problemelor majore cu care se confruntă ţara

noastră în prezent, precum sărăcia la nivel naţional, inegalităţile de dezvoltare şi numărul redus

de centre teritoriale de promovare a competitivităţii.10

România are nevoie de un proces de descentralizare/regionalizare pentru a eficientiza nevoile

de dezvoltare ale regiunilor şi pentru a le acorda acestora şansa de a se dezvolta în ritmul propriu.

Acest proces va trebui implementat însă cu foarte mare atenţie, deoarece există riscul ca acest

9 Cristian BĂHNĂREANU,Alexandra SARCINSCHI, PROCESUL DE REGIONALIZARE A ROMÂNIEI ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” ,Bucureşti, 2012, p.73

10 Idem, p.80

8

proces să conducă la o înteţire a procedurilor birocratice şi totodată să se accentueze fenomenul

corupţiei la nivel local/regional. Este de datoria experţilor să propună diferite formule, care să

aibă în vedere aceste riscuri, şi care vor fi decise la nivel politic : o reorganizare cu sau fără

judeţe, ce bugete, cu sau fără alegeri directe, durata mandatelor, prerogativele funcţionale care

vor fi deţinute de aceste regiuni etc. Or pentru aceasta este necesară o voinţă politică şi o

dezbatere care să genereze un consens la nivel naţional şi la care să ia parte toţi actorii politici,

locali şi sociali.11

Principalele argumente12 care susţin ideea şi nevoia de regionalizare a României, sintetizate

în cele ce urmează, în ordinea importanţei lor, prin prisma frecvenţei cu care au fost enunţate în

opiniile scrise colectate şi analizate, sunt:

• eficientizarea procesului decizional public şi, implicit, o mai bună gestionare a resurselor

publice, precum şi a tuturor resurselor disponibile, în general, limitate şi constant insuficiente în

raport cu nevoile, argument susţinut de o serie de alte argumente specifice subsecvente, cum ar

fi:

− reducerea costurilor şi a birocraţiei în sistemul administrativ public în general, prin

simplificarea şi optimizarea administraţiei publice, în contextul regionalizării;

− corelarea deciziilor publice cu nevoi şi probleme specifice, precum şi cu oportunităţi de

dezvoltare specifice, diferite şi diverse de la o regiune la alta;

− gestionarea regională aproape în totalitate a veniturilor şi cheltuielilor, centralizarea naţională

doar a unei părţi din veniturile regionale, în scopul menţinerii în funcţiune a instituţiilor

naţionale, eliminarea pierderilor financiare datorate unor decizii politice de redirecţionare unei

părţi din venituri către instituţii şi entităţi inutile sau neperformante;

− creşterea transparenţei actului decizional public şi o mai mare şi mai bună accesibilitate la

informaţii de interes public, datorită apropierii de cetăţean şi nevoile sale, comparativ cu nivelul

naţional, fapt ce va induce şi o mai mare responsabilizare a decidenţilor şi reducerea corupţiei în

administraţia publică.

• creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene, corelat cu o mai eficientă şi eficace

utilizare a acestor fonduri, prin: posibilitatea integrării proiectelor mici, disparate la nivel local,

11 Regionalizarea, clarificarea unui concept , Graţian Mihăilescu,2012, disponibil la http://www.europuls.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=623:regionalizare-dezvoltare-regionala-romania&catid=112:dezvoltare-regional&Itemid=1245 ( accesat la data de 28.03.2014)12 Cristian BĂHNĂREANU,Alexandra SARCINSCHI, op.cit., p.81

9

în proiecte strategice, de anvergură la nivel regional şi prin extragerea lecţiilor învăţate din

perioada experienţelor 2007-2013;

• stimularea şi susţinerea dezvoltării economice, în general, şi, implicit, prin aceasta reducerea

disparităţilor şi decalajelor economice interjudeţene şi interregionale:

− din acest punct de vedere, esenţial este obiectivul general de dezvoltare a resurselor umane,

promovarea ocupării şi a incluziunii sociale în baza experienţelor, considerându-se că economia

locală nu poate prezenta o diversitate şi specificitate corespunzătoare aşteptărilor cetăţenilor, iar

cetăţenii îşi cunosc şi recunosc capacitatea de mobilitate profesională şi geografică

şi o valorifică ca atare, în măsura oportunităţilor existente, cu precădere într-un areal maximal

regional;

− simplificarea accesului la resurse a mediului de afaceri autohton.

• nevoia de identificare identitară, precum şi nevoia de notorietate a regiunilor, esenţiale pentru

întărirea spiritului de apartenenţă, încredere şi solidaritate a populaţiei, toate acestea contribuind

la potenţarea identităţii naţionale a statului unitar român.

Cele mai importante argumente enunţate împotriva ideii şi nevoii de regionalizare a României:

• accentuarea disparităţilor interregionale, pe fondul dezvoltării accentuate şi disproporţionate a

marilor aglomerări urbane şi a capitalelor de regiuni, în detrimentul localităţilor periferice ale

aceloraşi regiuni, oraşelor mici şi zonelor rurale;

• pierderea locurilor de muncă în instituţiile administrative vizate de procesul regionalizării;

• nivelul ridicat al costurilor pe care le implică procesul complex şi îndelungat al regionalizării

României, costuri ce vor fi suportate din resurse publice;

•momentul nepotrivit, în primul rând corelat cu contextual actual al crizei economice globale, dar

şi din perspective planificării noului ciclu bugetar european, momentul fiind apreciat ca fiind

tardiv sub acest aspect;

• creşterea birocraţiei, din cauza multiplelor schimbări legislative necesare, precum şi din cauza

etapelor indispensabile ale tranziţiei de la actuala formă de organizare administrativă spre cea

regionala.

Bibliografie

10

1. De Frans Schrijver , Regionalism After Regionalisation: Spain, France and the United

Kingdom, Amsterdam University Press, 2006

2. Mihaela Pacesila, Regionalizarea in statele Uniunii Europene, 2004

3. Radu Sageata, Modele de regionare politico-administrativă, Editura Top Form,

Bucureşti,2004

4. Cristian BĂHNĂREANU,Alexandra SARCINSCHI, PROCESUL DE REGIONALIZARE

A ROMÂNIEI ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare „Carol I” ,Bucureşti, 2012

5. Regionalizarea, clarificarea unui concept , Graţian Mihăilescu,2012, disponibil la

http://www.europuls.ro/index.php?

option=com_content&view=article&id=623:regionalizare-dezvoltare-regionala-

romania&catid=112:dezvoltare-regional&Itemid=1245 ( accesat la data de 28.03.2014)

6. Regionalizarea României. Modelele europene de regionalizare. Comparaţia cu Polonia ,

Razvan Diaconu, 2011, disponibil la http://cursdeguvernare.ro/regionalizarea-romaniei-

modelele-europene-de-regionalizare-cum-s-a-reorganizat-polonia.html (accesat la data de

28.03.2014)

7. The Regions of  France, disponibil la http://about-france.com/regions.htm , (accesat la

data de 28.03.2014)

8. European Union Studies Association Biennial Conference Boston, March 3-5, 2011, EU

cohesion policy and territorial capacities:The case of France, disponibil la

http://www.euce.org/eusa/2011/papers/8e_pasquier.pdf , (accesta la data de 29.03.2014)

11