Regimul Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

La moartea lui Dej in 1965, la conducerea partidului vine Nicolae Ceausescu. Venirea sa la putere a fost asigurată de entuziasmul său față de atitudinea autonomistă a lui Dej1 și de asemenea, a fost bine primită de societatea românească, fiind considerat unul dintre cei mai fideli discipoli ai acestuia. În mod firesc, ascensiunea lui Ceausescu s-a petrecut în cadrul unei formațiuni politice suprasaturate de un etos autoritarist, în care secretomania si intriga erau infinit mai prețuite decât polemica sau imaginatia2. Societatea româneasca aștepta ca Ceausescu să continue procesul de liberalizare a regimului, început de Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta fiind un naționalist de neclintit si neîncrezator în sovietici. Ascensiunea lui Nicolae Ceausescu în ierarhia partidului a fost ajutată de faptul că acolo existau prea puțini etnici români cu un dosar de activitate care să cuprindă si o perioadă dinainte de preluarea puterii de către partid3. Ceauşescu pune bazele propriului său program politic, foarte promiţător în condiţiile epocii, în care se distinge principiul conducerii colective, menit să împiedice potrivit versiunii oficiale acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. Acest principiu avea şi acoperire practică: în acel moment, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceauşescu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Stat) şi Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru)4.Dictatura lui Ceaușescu este caracterizată de durata sa, aproximativ un sfert de secol, dar și de gradul copleșitor al personalizării ei. Dictatorul de la București nu a intrat, ci a dat năvală în noul său rol încă din primele momente, cu o impetuozitate pe care majoritatea celorlalți o contemplau mai curând ca spectatori5, reușind să concentreze într-un timp scurt , toate pârghiile puterii partidului communist și pe cele ale sistemului de stat. Ceaușescu a mostenit de la Gheorghiu-Dej o țară semi-autonomă, care nu era în întregime aservită Uniunii Sovietice în ciuda apartenenței sale la Tratatul de la Varșovia6, iar faptul că a continuat liniile politice ale predecesorului său ( industrializare rapidă însoțită de o linie autonomă în politica exernă) i-a conferit prestigiu internațional, România fiind prima țară din Blocul Sovietic Răsăritean care a stabilit relații diplomatice cu Germania de Vest și care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul după războiul de șase zile7.1 Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, București, 2005, Traducere de Mihai Elin, Delia Răzdolescu și Horia Barna, p. 74.2 Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, București, 1995, p. 19. 3 T. Gallagher, op.cit, p. 74.4 Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în România (1945-1989), volumul II, Editura Ckio Nova, Bucureşti, 2007, p. 679.5 Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 242.6 V. Tismăneanu, op. cit, p. 75.7 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2005, p. 439.

Politica de autonomie a lui Ceaușescu față de Uniunea Sovietică a avut ca și pretext promovarea interesului național. Premisa fundamentală a politicii românești de autonomie în cadrul Tratatului de la Varșovia este prezentată în Declarația Comitetului Central al P.C.R.8, România opunându-se in 1966, cu succes, planurilor sovietice de a extinde competențele Tratatului asupra forțelor armate ale membrilor săi9. Nicolae Ceaușescu a atins apogeul popularităţii sale interne cât, mai ales, şi externe în 1968 când, vorbind în numele partidului şi statului, condamna în termeni duri intervenţia trupelor Tratatului de la Varșovia împotriva reformelor politice în curs din Cehoslovacia, opoziție care, pe lângă alte decizii de politică externă opuse liniei comune a statelor comuniste, l-a transformat pe tovarășul Ceaușescu într-un lider regional important, o fisură în monolitul comunist est-european. Pentru această opoziție, a beneficiat de aplauze și respect din partea comunității internaționale, pe care a știut sa le fructifice10. Occidentul considera România un stat comunist rebel care merita să fie cultivat, deoarece fixa anumite limite puterii sovietice11, motiv pentru care liderul român a fost multă vreme curtat de către occidentali. Spre exemplu: a) Vizita președindelui Nixon în august 1969, vizită întoară în octombrie 1970; b) România are parte de o serie de favoruri economice : în 1971 este primită în Acordul General pentri Tarife și Comerț, în 1972 este acceptată în FMI și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare12. Această cultivare a lui Ceaușescu de către Occident a avut loc exact atunci când el aluneca în ceea ce a fost descris ca ”neostalinism și teroare profilactică”. Dictatura ceaușistă, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazată pe cultul personalității, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradare în viața morală și socială. Resursele țării au fost folosite într-un mod abuziv pentru construirea unor proiecte absurde, acestea contribuind la scăderea nivelului de trai și adâncirea crizei regimului, condiții în care revoluția ce avea să vină era iminentă. Cultul personalității în cazul Nicolae Ceaușescu reprezintă unul dintre cele mai fascinante capitole din istoria comunismului românesc,cel puțin astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgrațios, care a atras asupra României si românilor, mai ales în anii ’80, ironiile si consternarea lumii libere13. Acest cult al personalității era un „dispozitiv” folosit pentru a obține un răspuns emoțional de la popor, o tehnică de manipulare a cetățenilor și nu în ultimul rand, o metpdă roditoare de a întări poziția lui Nicolae Ceaușescu în interiorul P.C.R.-ului.14 Campanile propagandistice cu ocazia zilei de naștere a dictatorului se desfășurau, în fiecare an, după același tipar. Cultul personalității odiosului lider communist creștea în intensitate o data cu trecerea timpului. Ceaușescu era ridicat la rangul de „ zeu secular”, adesea fiind numit „soldatul iubitor de pace”, „fiul patriei sale”, „fiul iubit, providențial al României și al lumii”. Din toate materialele laudative apărute în presa vremii, a reieșit că dictatorul era un lider charismatic, ce

8 Ibidem, p. 446.9 T. Gallagher, op. cit, p. 74-75.10 M.Bărbulescu, D.Deletant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, op. cit, p. 447. 11 T. Gallagher, op.cit, p. 23.12 M.Bărbulescu, D.Deletant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, op. cit, p.44713 Adrian Cioroianu, http://geopolitikon.wordpress.com/tag/cultul-personalitatii/, accesat: 09.04.2013.14 Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 32.

întruchipa toate virtuțile umane. Era prezentat ca o figură simbolică, ca un „campion al păcii”, „apărător al idealurilor naționale și al independenței României”. Dar, cu trecerea anilor, ritualul bine pus la punct, organizat în fiecare an în cinstea zilei de naștere a lui Ceaușescu, a început să-și piardă din spontaneitate. Elogiile adresate liderului urmează aceleași linii, epitetele și hiperbolele folosite în prezentarea personalității multilateral a președintelui și-au pierdut rezonanța. Deliranta imagologie a cultului, inspirată de modelele stalinist, maoist, albanez şi nord-coreean, era menită să potenteze narcisismul conducătorului pretins providenţial, a cărui charismǎ era de fapt o construcţie extrem de efemeră, șubredă si îndoielnică, un întreg aparat propagandistic funcționând vreme de decenii pentru a plăsmui și a consolida această pseodocharismă15 a dictatorului român. Nicolae Ceaușescu nu reprezintă tipul tiranului obișnuit,el întemeind un cult al personalității care nu se limita, precum în Albania, la persoana sa, ci se extindea la soția lui, Elena Ceaușescu, și la alți membrii ai familiei. Atunci când cultul personalităţii liderului, pe care se insistase obsesiv, începuse să-şi piardă efectul, s-a creat special pentru soţia sa un nou cult al personalităţii.Până în anii 1979 nu s-a ştiut mai nimic despre viaţa şi ascensiunea politică a Elenei Ceauşescu. Atunci când Prima Doamnă a împlinit 60 de ani a fost sărbătorită de tot poporul; iar festivitatea organizată de către conducerea P.C.R. a atins fastul de care, până atunci, se bucurase doar Nicolae Ceauşescu. În “Scânteia” din 7 ianuarie 1979, Elena Ceauşescu era caracterizată ca fiind un “remarcabil exemplu de militant comunist activ pentru libertatea şi independenţa partriei” şi “un strălucit om de ştiinţă”. în calitatea sa de preşedinte al Republicii, Ceauşescu a răsplătit-o pe soţia sa cu ordinul “Steaua Republicii, clasa întâi” şi, potrivit relatărilor din ziarul “Scânteia”, “preşedintele a felicitat-o cu deosebită căldură”.Cercetătorii ştiinţifici au lăudat realizările Elenei Ceauşescu; aceasta şi-a luat doctoratul în inginerie chimică, contribuind la dezvoltarea chimiei polimerice şi a cauciucului sintetic. Pentru a conferi ma multă credibilitate talentelor ştiinţifice ale Primei Doamne, periodicele vremii au evocat în paginile lor şi diversele distincţii străine pe care le-a primit; de asemenea, se adăuga că Elena Ceauşescu luptase în tinereţe pentru apărarea drepturilor şi libertăţi lor democratice.Cultul personalităţii creat special pentru Elena Ceauşescu a urmat două direcţii: Elena ca model al virtuţilor feminine şi Elena ca revoluţionar, politician, om de ştiinţă şi militant pentru pace. Au fost folosite epitete hiperbolizate precum „prima femeie a ţări”, „mama legendară din poveştile copilăriei”, „cea mai dreaptă femeie de pe pământ” etc. „Poetul de curte”, Adrian Păunescu publica un poem în care lăuda nobleţea şi capacităţile Elenei Ceauşescu: „Să dăm. noi toţi, puterea sfântă Contemporanului viteaz, Să înfrunte drama şi dictatul, Să fie mâine, ca şi azi.”16

Soţia dictatorului era prezentată de presa românească drept o personalitate complexă care îmbina calităţile de cercetător ştiinţific şi de lider politic. Rolul ei în viaţa ştiinţifică şi culturală a ţării era din ce în ce mai subliniat; cultul personalităţii „primei femei a ţării” devenea din ce în

15 Vladimir Tismăneanu, Despre comunism-destinul unei religii politice, Editura Humanitas, București, 2011, p.212.16 Flacăra, nr.1, ianuarie 1979.

ce mai strident17. Cele mai multe articole scrise cu ocazia zilelor de naştere ale Elenei Ceauşescu elogiau realizările ei ca om de ştiinţă, personalitate politică marcantă.Astfel, s-a dezvoltat în România comunistă un cult paralel al personalităţii ce avea drept scop consolidarea puterii în mâinile Ceauşeştilor. Elena şi Nicolae erau elogiaţi în egală măsură, singura diferenţă era aceea de rol. Ceauşescu era numit strategul politicii economice naţionale, iar Elena era prezentată drept executantul acestei politici .Guvernarea clanului Ceauşescu este caracterizată de oscilarea permanentă între două moduri de a acţiona. De-a lungul celor 24 de ani de dictatură comunistă, s-a trecut de la independenţa naţiunii faţă de U.R.S.S. la dependenţa României de clanul Ceauşeştilor, de la timida democraţie la statul poliţienesc, de la contrastul dintre deschiderea spre exterior şi închiderea în interior, ceea ce a condus la o politică de „închidere” pe ambele planuri.18

Toate aceste „drumuri” au condus spre inevitabilul sfârşit din decembrie 1989. Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost prezentaţi drept "cuplul istoric a cărui existenţă se contopeşte cu destinul ţării". Referinţele la o "trinitate" şi la "cele trei dimensiuni" ale "unităţii sacre" dintre Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi pământul strămoşesc, sub semnătură poetului Ion Gheorghe, erau pur şi simplu delirante. Acest elefantiazis al slugărniciei culmina în descrierea transfigurată a Elenei Ceauşescu făcută de un jurnalist de curte: "femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma ţării, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricărei femei, dar puternici, fără tremur, copleşitoare datorii şi responsabilităţi, servind naţiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodată nu l-a dovedit…"19

Acest lucru reprezintă ceea ce a fost numit ”socialism într-o singură familie” sau ”comunism dinastic”. Soarta dictatorului era așadar inextricabil legata de cea a soției sale, propulsată pe poziția de numărul doi în partid și în stat20. Cu excepţia lui Enver Hodja, nici un alt lider est european, în perioada post-stalinistă, nu a reuşit să construiască un cult al personalităţii atât de coercitiv, sistematic şi teatral. În chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc şi sufocant cult al personalităţii l-a consacrat pe Ceauşescu pentru eternitate în istoria credinţelor marxiste. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decât fusese mai înainte ca acest cult să înceapă21. Cultul personalității președintelui român a reprezentat, în linii mari, apogeul stalinismului, românii fiind constrânși nu numai să suporte nefericita paradă a vanității, ci și cerânduli-se totodată să aprobe spectacolul și să recunoască în el un summum al democrației politice22. Niciun alt regim est-european nu a experimentat atât de dureros ca România lui Ceaușescu prăpastia dintre retorică și realitate. Diferența dintre Ceaușescu și tovarășii săi est-europeni este izbitoare. El îi numește ”slugarnici”, în schimb ei sunt șocați de ipocrizia înscenărilor sale23. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocraţiei de partid reflectat în postulatele secretarului general. Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea

17 A. Ute Gabanyi, op. cit, p.88.18 P. Câmpeanu, op. cit, p. 252.19 V. Tismăneanu, http://hydepark.ro/articol/articol/despre-cultul-lui-ceausescu-elefantiazisul-servilismului-507.html , accesat:06.04.2013.20 V Tismăneanu, Despre comunism..., p.210.21 accesat:16.02.2013.22 V. Tismăneanu, Fantoma lui... , Editura Univers, București, 1995, p.161. 23 Ibidem, p.163.

necondiționată față de deciziile liderului suprem, proclamat ființă providențială24. Pentru a-şi consolida hegemonia, Ceauşescu a acccelerat maniacal rotaţia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocraţiei partidului-stat, care erau privaţi de posibilitatea de a-şi crea propriile fiefuri. Liderul român, urmând modelul lui Stalin, nu a îngăduit apariţia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat această realitate au plătit scump chiar şi pentru şovăitoare încercări de a introduce dezbateri minimale în areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin,Cornel Burtica) 25. Chiar dacă moştenirea teoretică leninista nu era invocată foarte des în România de după Declaraţia din 1964, spre deosebire de alte ţări comuniste, Ceauşescu nu a renunţat niciodată la regulile instituite de partidul bolşevic după martie 1921 (eliminarea oricărei forme de democraţie intra-partinică, interzicerea fracţiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa secretarului general). El nu putea nici măcar să conceapă posibilitatea unui conflict "fracționst", criminalizat aprioric, şi încuraja o perspectivă ierarhic-militarista asupra rolului şi structurii partidului. În condiţiile în care, în mintea sa sectară, partidul şi liderul se suprapuneau, cultul partidului presupune zeificarea liderului. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretenţii de ortodoxie marxist-leninista, în timp ce înspăimântaţii lachei rivalizau în elogierea neegalatei „creativităţi" şi „vizionarismului” prea iubitului Conducător26. Regimul Ceauşescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern în anii ’80, pe măsura deprecierii condiţiilor de trai oferite populaţiei şi punerii în practică a unor proiecte costisitoare, precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a ţării (realizată, cu mari sacrificii ale populaţiei, în martie 1989), sistematizarea satelor, construirea noilor “centre civice” ale oraşelor. În paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceauşescu a intrat în declin, mai ales după 1985, o dată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politică a partidului, ca şi hotărârea să de a izola din ce în ce mai mult România de restul lumii l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei. Disidenţa anticomunistă a contribuit la izolarea regimului ceauşist în relaţiile internaţionale iar pe plan intern astimulat nemulţumirile populare care s-a manifestat într-o formă mai radicală în 1977 (greva minerilor din Valea Jiului) şi 1987(demonstraţia muncitorilor braşoveni), acţiuni reprimate cu brutalitate de securitate. Faţă de celelalte ţări comuniste, satelite Uniunii Sovietice, ţări în care dizidenţa a avut un caracter organizat şi auprovocat căderea regimurilor locale, dizidenţa română s-a manifestat timid şi relativ târziu pentru că organele represiveau acţionat cu mai mare eficienţă în favoarea regimului naţional comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Cum principiile socialiste trebuiau aplicate în toate sectoarele vieții pentru făurirea unei noi societăți, mass-media a fost supusă unei cenzuri duse la extrem, obligată să elogieze personalitățile cuplului conducător, statul se implica în viața intimă a cetățenilor, în toate activitățile și modul de petrecere a timpului liber, s-a adoptat o politică demografică care să creacă rapid rata natalității, prin toate acestea urmărindu-se de fapt, transformarea cetățenilor în executanți fideli ai politicii partidului, iar aparatul de partid avea ca obiectiv idolatrizarea Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu27 . Această politică demografică era considerată primordială, Ceaușescu crezând că o creștere rapidă a 24 V. Tismăneanu, Despre comunism... p. 212.25 V. Tismaneanu, http://hydepark.ro/articol/articol/despre-cultul-lui-ceausescu-elefantiazisul-servilismului-507.html , accesat:06.04.2013.26 A. Ute Gabanyi, op.cit , Editura Polirom, Iași, 2003, p. 17.

populației era o necesitate pentru ca România să devină o mare putere. Începând cu anul 1984 doctorii examinau lunar fiecare angajată din întreprinderi, întrebându-le dacă sunt însăcinate și dacă nu de ce. În martie 1984, într-un discurs adresat Consiliului Național al Femeilor, Ceaușescu spunea: ”Tovarășe femei, a avea copii este o datorie patriotică”.28 Începând cu anul 1966, an în care avortul devine ilegal, și până în 1989 și-au pierdut viața mii de femei ca urmare a vorturilor clandestine. Unul dintre cele mai interesante aspecte ale regimului Ceaușescu o reprezintă rotația cadrelor, principiu politic formulat și pus în practică, cu o intensitate redusă, înca din 1971, dar care devine din ce în ce mai vizibil începând cu anii 80. Prin aceste epurări se urmărea instaurarea, la nivelul elitei, a unui climat de insecuritate benefic transformării acesteia în clienți ai conducătorului și de asemenea, împiedicarea elitei de partid de a îsi putea crea așa numita ”bază de putere personală și nedisputată”29, ce ar putea deveni amenințătoare pentru Conducător. Ceaușescu a susținut în repetate rânduri că această rotație trebuie privită ca un proces normal, că nu înseamnă lipsă de încredere ci din contră, este chiar proba încrederii. O consecință inevitabilă a acestei rotații este reprezentată de dinamica interna accelerată a elitei pardidului provocată de amestecarea activității de partid cu cea de stat, acesta fiind un semn al manifestării clare a ceea ce sovietologii au numit ”omnipotența partidului-stat” : partidul este principalul posesor al „capitalului uman” cu aptitudini de conducere, capital ce poate fi folosit atât pe linie de partid cât și pe linie de stat.30

Niciodată Ceaușescu nu a urmărit reducerea „rolului conducător al partidului”, sustinând opusul, și anume că acest rol trebuie să crească mereu, ca rezultat al unei „ legități obiective” , viziune care a stat la baza a ceea ce poate fi numit socialismul lui Ceaușescu.31

Putem observa o diferență cu privire la poziția rolului partidului la sfârșitul anilor ’60, când regimul din România pare mai rezervat și mai conciliant în cadrul societății comparativ cu ceea ce se întâmplă în anii 1980 când se vorbește din ce în ce mai mult despre rolul conducător al partidului în stat. Acestă situație poate fi considerată motivul pentru care între posturile din guvern și cele din unele sectoare ale conducerii de partid nu există diferențe notabile, anumite persoane trecând, în funcție de rațiuni sau necesități care țin de Conducător, de la un post la altul. Exemple ale rotației cadrelor:

a) În 1980, Dumitru Popa, secretar al Comitetului General, este înlocuit de generalul Ion Coman, până atunci ministru al Apărării;

b) În februarie 1981, Emil Bobu este numit secretar al Comitetului Central, în funcțiile sale de ministru al Muncii și președinte al Organizației Naționale Sindicale fiind numit Cornel Onescu;

c) În septembrie același an, Virgil Tofin, ministru la Mine-Petrol-Geologie, își pierde postul ministerial în favoarea lui Ion Lăzărescu.32

27 http://enciclopediaromaniei.ro/ Nicolae_Ceauşescu#Revoluția.culturală.Cultul.personalității, accesat :20.12.2012.28 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997, p. 176.29 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în comunismul românesc, Ediția a II-a, Editura Curtea Veche, București, 2007, p. 427.30 Ibidem, p. 428.31 V. Tismăneanu, Despre comunism..., p. 212.32 A. Cioroianu, op. cit, p. 429.

Există însă și contra-exemple în ceea ce privește această rotație: din totalul oamenilor politici care trec prin Biroul Permanent al CPEx, în perioada 1981-1989, doar familia prezidențială, alături de Emil Bobu, Constantin Dăscălescu și Gheorghe Rădulescu nu își schimbă funcția în acest deceniu. Și în ceea ce privește Comitetul Politic Executiv ne confruntăm cu un caz identic: întâlnim aici două nuclee ce traversează perioada neafectate. Și anume:

1) Un nucleu de 14 membrii: Nicolae și Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Virgil Cazacu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Ion Dinică, Paul Niculescu-Mizil, Ghe. Oprea, Ghe. Pană, Ion Pățan, Dumitru popescu și Gheorghe Rădulescu;

2) Un alt nucleu format din 10 membrii: personajul exponențial fiind aici Ștefan Andrei, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Ana Mureșan, Elena Nae, Ion Stoian, Iosif Szasz, Ion Ursu și Leonard Constantin.33

În ceea ce privește guvernul, principiul politic al rotației cadrelor este cel mai vizibil, cunoscând în perioada 85-89 doi prim-miniștrii și trei prim viceprim-miniștrii34. Începând cu anii ’80, regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern, pe măsura deprecierii condiţiilor de trai oferite populaţiei şi punerii în practică a unor proiecte costisitoare, precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a ţării (realizată, cu mari sacrificii ale populaţiei, în martie 1989)35, sistematizarea satelor, construirea noilor “centre civice” ale oraşelor. În paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceauşescu a intrat în declin, mai ales după 1985, o dată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov. Refuzul lui de a admite reformarea politică a partidului, ca şi hotărârea să de a izola din ce în ce mai mult România de restul lumii l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei. În ceea ce privește presa, preşedintele Ceauşescu insistã asupra faptului cã legea acesteia este bazatã pe principiul ce afirmã rolul politic conducãtor al partidului, în toate domeniile de activitate.Instaurarea comunismului a însemnat pentru presă acceptarea şi promovarea unui tip de discurs total neadaptat societăţii civile şi nevoilor sale de informaţie, de cunoaştere. Acest lucru a dus la o transformare totală a jurnaliştilor în simple maşinării de propagandă iar presa devine un vehicul de manipulare a maselor36. În această perioadă circulaţia informaţiilor era controlată prin cele două binecunoscute mecanisme de centralizare a mesajelor şi impunere a unei versiuni, oficiale,: Secţia de Propagandă şi Presă a Comitetului Central al PCR şi Agenţia Naţională de Presă (Agerpres). Prima se ocupa cu fabricarea documentelor oficiale: acte ale congreselor şi conferinţelor partidului, cuvântări ale lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi lideri, rapoarte de activitate, programe de acţiune, scrisori de adeziune. Agerpres efectua o selecţie a evenimentelor care confirmau doctrina partidului şi producea ştiri şi alte materiale cu caracter mobilizator, pe care le distribuia tuturor instituţiilor mass media.

33 A. Cioroianu, op. cit, p. 429-430.34 Ibidem, p. 430.35 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Exploatări in comunismul românesc, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 392.36 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p. 231.

Ambele agenţii funcţionau conform unei logici propagandistice bazate pe eliminarea faptelor nedorite şi pe fabricarea de mesaje cu rolul de a mobiliza masele în scopul îndeplinirii hotărârilor conducerii comuniste. Informaţia era înlocuită cu o pseudo-informaţie, dezactualizare şi profund ideologizată, iar limbajul jurnalistic cu o limbă de lemn care susţinea doctrina. Comunismul a dus într-o primă fază şi la reducerea tirajelor şi titlurilor ziarelor şi revistelor. Totul devine controlat de către guvern direct sau indirect prin impunerea acestora, a unor măsuri privind tipărirea, numărul tirajelor şi mai ales difuzarea. Instaurarea regimului ceauşist a dus la o dictatură ce controla şi limita presa, la simpla funcţie de întreţinere a cultului personalităţii37. Conţinutul era supus unor controale foarte severe, relaţiile cu exteriorul erau foarte greu de menţinut deoarece, nu se permitea receptarea posturilor de radio sau de televiziune străine. Ideologia comunistă, absurdă în ambiţiile ei totalitare a slujit în "domesticirea unei societăţii civile prin limba de lemn”. Limba de lemn a însemnat limba puterii, lipsită de figuri de stil care a generat un limbaj redus strict la datele esenţiale, redată cu ajutorul sloganurilor şi a stereotipurilor38. Acest tip de limbaj a dus la orbirea gândirii şi opiniei publice care era utilizat doar ca o putere politică şi atât, fiind opusul transparenței, ascunzând realitatea și impunând sisteme ideologice, precum comunismul și de asemenea subsisteme ce țin de putere și autoritate. Utilizarea acestui limbaj este cel mai perfid mod de a escamota adevărul, de a abate atenția, de a arunca praf în ochii cititorului, sau a auditorului în cazul discursului politic, în scopul inducerii în mintal a unei viziuni idealiste, a unei dogme ideologice, sau de a anihila un adevăr. Scopul ascuns al limbii de lemn este mistificarea realității și manipularea mintalului, cei care se folosesc de limba de lemn manifestând cea mai mare teamă de adevăr învelind mereu minciuna într-un simulacru de adevăr. Deşi în această perioadă de comunism România a avut mult de suferit sunt unele persoane care cred că viaţa era mai bună atunci, că aveau venituri mai mari, însă nu aveau libertatea de a cumpăra de oriunde orice dorea. Limba de lemn îmbracă forma unui limbaj liturgic în care cuvintele devin ameninţări şi alegorii ale puterii, limbajul nu mai servea exprimării şi comunicării ci pur şi simplu masca ruptura dintre realitate şi sistem39. Comunismul a rezistat de-a lungul anilor datorită confecţionării unei noi limbi în care cuvintele căpătau un sens diferit faţă de cel obişnuit. Comuniştii nu au decretat o nouă limbă internaţională şi acolo unde dominarea lor este legată de dominaţia unor popoare asupra altora URSS, China, Vietnam nu tind ca poporul supus sau dependent să preia imediat limba cotropitorului sau a protectorului. Considerată capodopera dezinformării, această limbă de lemn era uzitată atât în scris, cât și în vorbire, în ziare, cărți și la radio. Principalele caracteristici ale limbii de lemn sunt:

a) caracterul impersonal și pasiv al frazelor (“relațiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă de stimă și respect reciproc“, „s-au exprimat urări“ etc.)

37 Mihai Coman – Mass Media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.113.38 Marcel Tolcea , Manipularea cu ajutorul limbii de lemn, Editura Polirom, Iaşi, p. 57.39 M. Tolcea , op. cit, p.95.

b) abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreșit, obligatoriu, neabătut etc.)

c) maniheismul (lipsa nuanțelor, împărțirea strictă în doar două categorii ale oricărui domeniu sau mulțimi de oameni – buni și răi, prieteni și dușmani, devotați și trădători, abstract și concret, general și particular, obiectiv și subiectiv etc.)

d) metaforele și personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor - cu referire la Stalin etc.)

e) codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dușman al poporului“, dau semnalul de atac; altele, precum „lipsa de vigilență revoluționară“, servesc drept avertisment sau amenințare etc).

f) folosirea construcțiilor verbale în locul verbelor;g) folosirea pronumelui noi în locul pronumelui eu;h) prezența excesivă a comparațiilor.40

Am putea spune așadar, că cenzura prezentă în toate domeniile, implicarea statului în viața privată a cetățenilor, deprecierea continuă a condițiilor de trai precum și alte măsuri îndreptate împotriva populației au reprezentat niște pași, mai mari sau mai mici, spre anul 1989, și anume spre înlăturarea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Este greu de imaginat cum populația României nu a recurs la această revoluție mai devreme și cum a putut suporta abuzurile din partea statului communist. Cucerirea României de către comunism s-a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi mai ales marginalizarea agresivă a semenilor lor? Comunismul s-a manifestat întâi profitând de micile lipsuri şi micile defecte ale unui popor în istorie. Însă „micile lipsuri şi micile defecte mai mult asociale, şi nu antisociale, sunt diferit percepute şi diferit judecate de cei aflaţi alcătuind elita şi de cei alcătuind mulţimea. Mulţimea judecă cauzal şi le consideră dovadă de omenesc. Elita judecă finalist şi le consideră început de rău şi promisiune de catastrofă”. Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s-au sprijinit pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică ce cunoştea regulile jocului.41

Epoca lui Ceaușescu a reprezentat pentru români o perioadă de restricții și represiune. Restricțiile au au vizat planificarea familial, dreptul la proprietate, libertatea de exprimare, toate acestea afectând majoritatea componentelor vieții cotidiene. Duritatea inutilă a acestor măsuri, indică lipsa de interes a dictatorului pentru bunăstarea populației. După mai bine de douăzeci de ani de dictatură comunistă, în care populația fusese supusă restricțiilor de tot felul, unor metode crude de represiune, lipsei libertății de exprimare etc. , s-a ajuns la suprasaturație națională. Ceaușescu impusese obsesiv aceste metode de subjugare și manipulare a cetățenilor României, încarcând să conducă poporul prin „apelul la visele lor comune”42 , însă a uitat că oamenilor le luase dreptul de a-și exprima visele...

40 http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_de_lemn, accesat: 04-02-2013.41 http://www.cotidianul.ro/comunismul-romanesc-cum-a-fost-posibil-112749/ , accesat: 12-04-2013.42 Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul communist, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 21.

Anul 1989 - annus mirabilis - a constituit momentul prăbuşirii regimului comunist în România, Ieşirea românilor din comunism a fost sângeroasă, iar detronarea violentă a lui Ceauşescu a fost urmarea firească a opresiunilor suferite de poporul român timp de 24 de ani.Evenimentele din 22 decembrie 1989 fuseseră, oarecum, anunţate de primele manifestaţii de protest din Braşov (1987). Revoluţia română a început la Timişoara, scânteia fiind aprinsă de curajul lui Laszlo Tokes în 15 decembrie. Actul de nesupunere civică, de inspiraţie religioasă, a dezlănţuit ceea ce avea să fie„revolta de masă împotriva unuia dintre cele mai strâns controlate regimuri autoritariste din lume” .43

Transformarea revoltei provinciale în revoluţie naţională începe în Piaţa Palatului din Bucureşti. Protestatarii din piaţă perturbă ceremonialul de cult — este prima înrângere a liderului ce terorizase poporul român aproximativ un sfert de secol. Episodul din decembrie 1989 este interesant tocmai prin faptul că a fost răsturnată ceremonia de cult al personalităţii în contrariul său, fiind respins Nicolae Ceauşescu (obiectul cultului). După retragerea liderului de la balcon, tentativa oamenilor de ordine de a linişti mulţimea răsculată nu este reluată. Impactul şocului produs de oamenii din Piaţă care îşi arătau adevăratele sentimentele faţă de dictator şi soţia sa, îl face pe Ceauşescu să părăsească capitala intr-un elicopter. El a înţeles atunci că pământul ţării subjugate vreme de atâţia ani nu îi mai oferea adăpost.Fuga era singura scăpare pentru lider; cu toate că acest lucru semnifica abandonarea prerogativelor puterii. Ceauşescu căuta un loc în care să se refugieze; evenimentele din Piaţa Universităţii i-au dat peste cap convingerea că el reprezenta conducătorul unei naţiuni mândre de liderul său, o naţiune recunoscătoare, care îl admira. Deoarece Nicolae Ceauşescu a fost „principalul artizan al condiţiilor care au dus la totala lui delegitimare"44, revoluţia din decembrie 1989 a fost una anti-Ceauşescu mai degrabă decât anti-comunistă. Revoluţia exprima un deziderat al populaţiei ţării, sătule de „domnia” lui Ceauşescu. Vocaţia pentru exces a liderului comunist, atât de bine evidenţiată de manifestaţiile prilejuite de-a lungul anilor, atunci când întreaga naţiunea trebuia să-l sărbătorească, se regăseşte şi în momentul sfârşitului său.Comportamentul liderului comunist în ultimele sale 24 de ore este caracterizat de fugă. Perseverenta în erori apare ca o pedeapsă pe care destinul i-o administrează pentru nesăbuitele lui pretenţii la infailibilitate. Ca şi dezastruoasele greşeli făcute de el ca lider al României socialiste, cele pe care le repetă în calitate de lider alungat de la putere se datorează alienării sale de societatea pe care o distrusese. Ruptura dintre el şi societate semnala ruptura dintre două realităţi, cea a liderului şi cea e poporului sătul de atâta comunism. Pentru că în reprezentarea sa, N. Ceauşescu se vedea pe sine drept conducătorul politic de care poporul e mândru, dictatorului nu i-a venit să creadă că lumea sa se prăbuşea. Prin cultul propiei personalităţi îşi crease lumea sa, paradoxal fiind faptul că lumea sa se năruie ca urmare a prăbuşirii cultului său.în istoria liderilor stalinişti, Ceauşescu a fost singurul care a ajuns la puterea supremă ca legatar, dictatura lui a fost cea mai lungă; regimul său a fost răsturnat de o revoluţie populară în urma căreia Ceauşescu şi-a pierdut viaţa. Regimul politic din România a fost un regim totalitar în care totul era raţionalizat, inclusiv pâinea şi libertatea, mai ales. De asemenea, regimul Ceauşescu s-a caracterizat prin omniprezenta Securităţii în viaţa politică şi publică a republicii. Regimul totalitar comunist a ţinut să-şi organizeze soliditatea şi perenitatea utilizând un sistem represiv bine pus la punct. Dar, după momentul „decembrie 1989” starea de fapt a lucrurilor din România s-a schimbat. Căderea liderului comunist a însemnat prăbuşirea regimului său şi începutul democraţiei româneşti. Atunci a fost proclamat pluralismul politic şi s-au anunţat alegeri libere. Tot atunci, în 22 decembrie 1989, pe noua scenă politică românească a apărut

43 V. Tismăneanu, Reinventarea politicului, Editura Polirom, Iași, 1997, p.97. 44 P. Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse,Editura Pilirom, Iași 2002 ,p.10.

Frontul Salvării Naționale și liderul său, Ion Iliescu. Acest „comunist cu vederi liberale”45 va juca unul dintre cele mai importante roluri în viața politică a României post-comuniste.

45 Alina Mungiu-Pippidi, Politica după communism,Editura Humanitas, București 2002, p.37.