Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executați de Crăciun, în Garnizoana Târgoviște. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împușcare în decembrie 1989, pentru „crime grave împotriva poporului român“. El a murit pe loc. Femeia și-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul parașutiștilor din plutonul de execuție a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel și-au sfârșit Nicolae și Elena Ceaușescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea țării. Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceaușescu – răsturnat și înlocuit de unii dintre foștii săi baroni – a fost transformat în țap ispășitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceaușescu?Un puști mărunțel și bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani ca să-și găsească un rost la București. Părinții lui, țărani din Scornicești, abia găseau ce să pună pe masă celor 10 copii. Tatăl, Andruța, avea trei hectare de pământ, câteva oi și mai cârpea finanțele familiei din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...“ – spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. Mama era o femeie supusă și muncitoare. Familia dormea pe lavițe întinse pe lângă pereții casei cu două încăperi. Mămăliga era mâncarea de bază.

Nicolae a făcut patru clase la școala din sat. Învățătorul preda într-o sală cursuri simultane, pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.

Regimul comunist încerca să-i ţină ocupaţi pe credincioşi, mulţi oameni fiind chemaţi la lucru în Duminica Paştelui. Zeci de mii de tineri erau atraşi la defilările organizate pe vremea comuniştilor, exact în timpul sărbătorilor pascale. Era modul prin care Nicolae Ceauşescu încerca să-i îndepărteze pe români de credinţă, de biserică. Despre evenimentele religioase nu se vorbea public. Se încerca deturnarea tinerilor de la slujba de Înviere prin organizarea, în acelaşi timp, a unor evenimente sportive, culturale sau distractive – discoteci cu program prelungit, cercuri artistice. Cu toate că Paştele era o sărbătoare tacită, tolerată de autorităţi, nu exista niciun fel de promovare. Ziarele şi televiziunile vremii nu făceau nicio referire la cel mai important eveniment al creștinilor, care exista doar în calendarul bisericesc şi era celebrat de fiecare familie, în propriul cămin. Lumea trăia o viaţă dublă pe vremea aceea. În pofida interdicţiilor mai mult sau mai puţin directe, în magazine se găseau vopsele pentru ouă. Orice român dorea să sărbătorească Paştele cu miel sau cozonac putea să o facă. Chiar şi în familia dictatorului se pregăteau mâncăruri tradiţionale în această perioadă. Singura diferenţă între românii de rând şi membrii de partid era faptul că cei din urmă nu mergeau la slujbă. Cu toate acestea, în noaptea de Înviere bisericile din toată ţara erau pline. Nu era bine să fii văzut pe la biserică Până în 1989, dacă deţineai vreo funcţie de conducere pe la vreo întreprindere sau dacă lucrai în sistemul judiciar ori în Armată nu era bine să fii văzut pe la biserică. Nici „tovarăşelor” nu le era îngăduit să poarte, la serviciu, pandantive în formă de cruce sau să-şi aducă ouă roşii în pacheţelul cu mâncare. Desigur, asta nu îi oprea pe cei mai mulţi să sărbătorească. Deşi în număr mai mic decât astăzi, cei mai mulţi oameni mergeau la biserică în noaptea de Înviere, preparau cozonaci şi ouă roşii şi îşi urau tradiţionalele cuvinte: „Hristos a înviat! Adevărat a Înviat”. Cu toate că, mai ales în ultima parte a perioadei comuniste, produsele alimentare erau o raritate pe rafturile magazinelor, nu lipseau niciodată ouăle încondeiate şi cozonacul proaspăt cu stafide de la masa de duminică. Procurarea bucatelor tradiţionale de Paşti era însă o problemă la vremea aceea – cei mai norocoşi fiind cei care locuiau sau aveau rude în zonele rurale, carnea de miel sau ouăle de Paşti erau astfel mai uşor de procurat.

Ceilalţi stăteau la cozi şi se declarau mulţumiţi dacă reuşeau „să prindă” pui sau să procure un kilogram în plus de zahăr sau făină. Mielul era „transportat” și cu sicriul Doamna Sofica Ianculescu, de 71 de ani, a descris atmosfera din timpul sărbătorilor pascale din perioada comunistă. „Trebuie să fim cinstiţi şi să recunoaştem că religia a fost lăsată, preoţii erau plătiţi în continuare de stat, în fiecare slujbă duminicală, în textul rostit de preoţi era şi cel în care credincioşii erau îndemnaţi să se roage pentru conducătorul ţării. Deşi erau lucruri care nu s-au făcut cunoscute, se căuta ca vacanţa de iarnă să conţină Crăciunul, cea de primăvară să înglobeze şi Paştele”, a spus Sofica Ianculescu. Aceasta a povestit cât de greu putea fi cumpărată carnea de miel de Paşte, în condiţiile în care, în anii 80 era intezis transportul alimentelor dintr-un judeţ în altul. „În comerţul socialist nu prea găseai miei, dar nimeni nu te oprea să cumperi din gospodăria individuală. Dacă în Alexandria, spre exemplu, un orăşean putea să cumpere un miel din satul părinţilor, pentru bucureşteni era greu să se ducă şi să îşi viziteze părinţii sau bunicii în alt judeţ, pentru că nu aveau voie să circule cu alimente, cu carne. Oamenii ajungeau la lucruri inimaginabile. Un prieten povestea că se uneau două – trei familii, îşi procurau un sicriu, îl puneau pe maşină şi nu îi oprea nimeni, nu li se cereau documente. Aşa călătoreau cu acel sicriu, cumpărau miei şi împărţeau după aceea între ei”, a mai relatat doamna Sofica.