Reflecţia filosofică despre educaţie în Epoca Modernă:

J.J. Rousseau, I.Kant

La sfârşitul Evului Mediu şi începutul Epocii Moderne se constată o dezvoltare

impetuoasă a diverselor ştiinţe având drept consecinţă desprinderea acestor ştiinţe de filozofie

şi constituirea unor ştiinţe particulare cu un obiect şi o metodologie proprie de cercetare.

Desprinderea pedagogiei de filozofie nu a însemnat o ruptură totală între ele; dacă până

acum pedagogia a existat şi s-a dezvoltat în cadrul filosofiei, o dată cu această desprindere ea

se dezvoltă în afara ei, dar nu independent de ea.

În acest context are loc apariţia unor mari sisteme pedagogice, filosofia epocii

punându-şi amprenta, în mod explicit sau implicit, asupra lor. Teoretizarea fenomenului

educaţional devine o preocupare dominantă o unor mari personalităţi ale vremii, rezultatele

reflecţiei fiind concretizate în lucrări sub formă de povestiri şi romane pedagogice, eseuri şi

studii pedagogice.

După modul cum au fost concepute şi elaborate aceste lucrări, se pot distinge două

direcţii principale: una inductivă, când se porneşte de la datele observaţiei directe şi alta

deductivă (speculativă), când se porneşte de la anumite principii generale de natură filosofică,

psihologică sau etică, pentru a se ajunge, în cele din urmă, la anumite principii pedagogice

necesare pentru acivitatea educativă practică. Reprezentativ pentru prima direcţie este

sistemul pedagogic al lui Jan Amos Comenius(1592-1670), al lui Johann Heinrich Pestalozzi

(1746-1827) etc., în timp ce pentru a doua direcţie avem sistemul pedagogic al lui Jean

Jacques Rousseau (1712-1778), al lui Johann Friedrich Herbart (1776-1841) etc.

Jean Jacques Rousseau filozof francez, scriitor și pedagog, unul dintre cei mai iluștri

gânditori ai Iluminismului, s-a născut în 1712 la Geneva. Viaţa sa a fost agitată asemenea

epocii în care a trăit, o epocă de criză socială în viaţa Franţei, opera sa fiind expresia acestui

timp al crizei, care va pregăti din punct de vedere spiritual revoluţia franceză din anul 1789.

Ideile lui J.J. Rousseau despre educaţie trebuie să fie corelate cu concepţia sa social-

politică. Prin lucrarea Discurs asupra originilor şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni

(1755) va emite ideea că „omul se naşte bun, dar societatea îl corupe; omul este născut liber,

dar pretutindeni e în lanţuri.” La această lucrare se adaugă Contractul social, apărut în 1762.

În aceste lucrări Rousseau porneşte de la teza că omul este bun de la natură şi că în

starea de natură el este liber, însă societatea îl îngrădeşte pretutindeni şi îl corupe în raport cu

0

starea lui originară, astfel explicându-se răul de care este capabilă fiinţa umană; întrucât, pe de

altă parte, el se poate desăvârşi moral, îşi poate câştiga libertatea prin înfăptuirea dreptăţii,

Rousseau se vede nevoit să stabilească modalitatea prin care fiinţa umană poate atinge aceste

scopuri.

Calea pe care el o indică face obiectul lucrării Émile sau despre educaţie (1762),

lucrare dedicată perfecţionării naturii umane pe calea educaţiei, fiind o operă de pedagogie

prospectivă care are ca punct de plecare copilăria.

Lucrarea începe cu aserţiunea: „Totul este bun când iese din mâinile autorului

lucrurilor, totul degenerează în mâinile omului.” Rousseau pledează pentru cunoaşterea

copilului şi pentru respectarea particularităţilor acestuia: „Oameni fiţi umani, iată prima

voastră datorie. Iubiţi copilăria, ocrotiţi-i jocurile, plăcerile, drăgăstoasele ei porniri.” El

spune că „ … educaţia omului începe de la naşterea sa … înainte de a vorbi, înainte de a

înţelege.” Deoarece copilul nu dobândeşte prin naştere tot ceea ce îi este necesar pentru viaţa

de adult, recomandă: „De îndată ce s-a născut, luaţi-l în grijă şi nu-l părăsiţi până nu ajunge

om; fără aceasta nu veţi reuşi niciodată.”, „ … tot ceea ce nu avem de la naştere şi ne va trebui

când vom fi mari ne este dat prin educaţie.”

Rousseau arată că izvoarele educaţiei pot fi găsite în natură (dezvoltarea interioară a

facultăţilor şi a organelor), la alţi oameni (dobândirea priceperii de a folosi această dezvoltare)

şi în lucrurile care îi înconjoară pe oameni. Deşi acordă o mare importanţă naturii, el va

manifesta încredere în puterea educaţiei: „Plantele se transformă prin cultură, iar oamenii prin

educaţie.”

Rousseau consideră că omul are o dublă natură: omul natural şi omul social, de

asemenea arată care sunt dependenţele omului şi cum pot fi influenţate acestea prin educaţie.

Alte aspecte ale educaţiei pe care Rousseau le exemplifică sunt educaţia negativă şi

excesul în educaţie (despre acesta din urmă spunea: „Există un exces de severitate şi un exces

de indulgenţă: amândouă deopotrivă de evitat.”).

Rousseau a atras atenţia că între adult şi copil există diferenţe calitative şi nu numai

cantitative. Copilul nu este un adult în miniatură, iar educaţia trebuie să-l considere ca atare,

copil, şi să-i respecte copilăria

Ulterior, intuiţiile lui Rousseau cu privire la natura copilului aveau să fie confirmate şi

dezvoltate experimental de către Jean Piaget, care a demonstrat existenţa unei „mentalităţi

infantile”, care implică un mod diferit de prelucrare intelectuală a informaţiei, de la un stadiu,

la altul de dezvoltare a gândirii.

1

Meritul lui Rousseau a fost nu numai că a intuit principiul periodizării educaţiei în

conformitate cu treptele de vârstă ale copilului, dar mai ales, că a sesizat caracterul asincronic

al dezvoltării diferitelor structuri psihice şi astfel a ajuns la ideea existenţei unor perioade

optime pentru educaţia anumitor însuşiri umane. De exemplu, primii 12 ani ai vieţii sunt cei

mai potriviţi pentru o educaţie care să pună accentul pe dezvoltarea forţelor fizice ale

copilului, pe dezvoltarea simţurilor si pe cunoaşterea naturii, prin contactul direct cu faptele

şi descoperirea de către copilul însuşi a lucrurilor: „Lucrurile! Lucrurile! Nu voi repeta

niciodată de ajuns că noi dăm cuvintelor o putere prea mare; cu educaţia noastă flecară nu

facem decât nişte flecari.” Începând cu vârsta de 12 ani, devine posibilă o educaţie sistematică

a raţiunii. După 15 ani poate începe educaţia morală, religioasă şi cea cetăţenească.

Rousseau mai are meritul de a fi insistat, mai mult decât toţi predecesorii săi, asupra

importanţei activităţii proprii a copilului şi a intereselor sale specifice pentru producerea

dezvoltării psihice individuale. Practic, el este cel care a intuit valoarea formativă a ceea ce

mai târziu se va numi învăţare prin descoperire. Practicii din şcoli i se sugera o nouă

orientare, caracterizată printr-un mai mare accent pus pe activitatea şi efortul personal al

elevilor, prin trecerea de la o educaţie centrată pe profesor, magistrocentrism, la o educaţie

centrată pe copil pedocentrism.

Cu toate paradoxurile întâlnite în sistemul său pedagogic şi filosofic, J.J. Rousseau

ocupă un loc important în dezvoltarea pedagogiei şi multe din ideile sale sunt valabile şi

astăzi.

Immanuel Kant a fost unul dintre marii gânditori din perioada Iluminismului, în

Germania. Filosof, fondator al filosofiei critice, a avut o enormă influenţă asupra dezvoltării

filosofiei în timpurile moderne.

Despre Kant s-a spus că a fost ultimul dintre filosofii dogmatici şi primul dintre

filosofii moderni; ultimul şi-a bazat filosofia pe o teologie, iar primul şi-a dat seama de

caracterul absolut al libertăţii umane. (Dicţionar de filozofie, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti,1998, p.176-177)

Alţi filosofi, precum Schelling sau Hegel, şi-au dezvoltat sistemele filosofice pornind

de la moştenirea lui Kant, dar şi mulţi scriitori şi artişti au fost influenţaţi de ideile sale în

domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiler sau Kleist neputând fi înţelese fără a se face

referinţă la concepţiile filosofice ale lui Kant.

Immanuel Kant s-a născut pe 22 aprilie 1724 la Königsberg, capitala Prusiei Orientale

şi a murit tot acolo, pe 12 februarie 1804, după o viaţă dedicată studiilor şi meditaţiei.

2

Minuţiozitatea cu care şi-a organizat activitatea a fost tulburată de două evenimente

importante pentru viaţa sa: lectura cărţii Émile a lui J.J. Rousseau şi vestea izbucnirii

revoluţiei franceze.

Mare admirator al lui Rousseau, Kant arată că valoarea omului în calitate de persoană

este atât de mare, încât doar prin simpla calitate de persoană omul este obligat să-şi întreţină

viaţa.

Concepţia marelui filosof despre educaţie o aflăm în lucrarea Despre pedagogie (Über

Pädagogik) publicată în 1803, lucrare-satelit ce gravitează în jurul celor trei Critici.

În această lucrare, de mică întindere, referitoare la educaţie, Kant postulează încă de la

început că omul este singura fiinţă care trebuie educată pentru a deveni Om. „Omul poate

deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el.”(p.17)

Educaţia, în centrul căreia se află disciplina, este aceea care preface animalitatea în

umanitate. ,,Disciplina îl opreşte pe om să se abată prin impulsurile sale animalice de la

menirea sa, de la umanitate.” (p. l6) Desigur, spune Kant, această disciplină nu se formează de

la sine, în mod spontan, ci într-un cadru organizat, instituţionalizat printr-o activitate specială

- educaţia cu scopuri precise şi mijloace adecvate.

Omului îi trebuie îngrijire şi cultură este un al doilea postulat pe care-l enunţă Kant,

cultura cuprinzând, pe lângă disciplină, şi instrucţia. Acestea din urmă au o importanţă extrem

de mare în devenirea individului uman, pentru că, spune Kant, ,,cel ce nu e cultivat e brut

(necioplit), cel ce nu e disciplinat e sălbatic”. (p. l8)

Umanismul lui Kant, derivat din iluminismul epocii în care a trăit, transpare şi în

această lucrare atunci când el afirmă: ,,ne încântă gândul că natura umană se va dezvolta tot

mai bine prin educaţie, căreia îi putem da o formă potrivită umanităţii. Asta ne deschide

vederea spre un viitor mai fericit al genului uman.” (p. l8)

În lucrarea Despre pedagogie, Kant aduce în discuţie necesitatea reformării educaţiei

vremii lui, căreia el îi reproşa că nu-l formează şi nu-l dezvoltă pe om pentru a atinge în

întregime scopul existenţei sale: ,,Noi putem lucra la un plan al unei educaţii mai potrivite,

lăsând urmaşilor instrucţiuni pentru ea, ca s-o poată înfăptui încetul cu încetul ... educaţia este

o artă a cărei practicare trebuie perfecţionată prin multe generaţii. Fiecare generaţie, înzestrată

cu cunoştinţele celei precedente, poate înfăptui tot mai mult o educaţie care dezvoltă în mod

proporţionat toate dispoziţiunile naturale ale omului, conducând astfel umanitatea spre

menirea ei.” (p.19-20)

Unul dintre princiile acestei noi educaţii este acela al tratării diferenţiate a indivizilor,

educaţia fiind, în viziunea lui Kant, arta de a dezvolta dispoziţiile naturale ale fiecărui om.

3

Un alt principiu pedagogic modern, invocat de Kant, este cel al instruirii active,

participative a elevilor. Copiii, susţine Kant, nu trebuie dresaţi în mod mecanic, ci să fie

învăţaţi să gândească. Acest principiu pedagogic, împreună cu cele amintite mai sus, se cer a

fi experimentate, de aici solicitarea lui Kant de a se organiza mai întâi şcoli experimentale şi

apoi să se înfiinţeze şcoli normale.

După Kant, educaţia se poate realiza în două forme: în particular şi public (de către

părinţi sau perceptori - care să asigure, în principal, înfăptuirea educaţiei morale, public - care

să asigure instrucţia) sau o educaţie publică completă care să reunească amândouă laturile,

instrucţia şi formarea morală, această din urmă formă fiind preferată de Kant deoarece o

apreciază ca oferind cea mai bună imagine a viitorului cetăţean.

În cea de a doua parte a cărţii, Kant abordează laturile educaţiei: educţia fizică

(îngrijirea corpului fizic-biologic) şi educaţia practică sau morală (ce vizează tot ceea se

raportează la libertate).

Educaţia practică este ,,educaţia spre personalitate” care cuprinde toate laturile

educaţiei intelectuale: 1. formarea scolastică mecanică (vizând abilitatea), ce conferă omului

valoare cu privire la sine însuşi ca individ, realizată de institutor; 2. formarea pragmatică

(vizând prudenţa), formând omul ca cetăţean cu o valoare publică, realizată de către educator;

3. formarea morală (vizând moralitatea), prin ea omul dobândind o valoare din perspectiva

întregului gen uman.

Educaţia, în opinia marelui filosof german, constă în facilitarea activării tuturor

valorilor la nivel uman. Ea este practica de relevare a omului ca valoare supremă. Activitatea

pozitivă a educaţiei constă în susţinerea şi tonificarea voinţei morale, iar dimensiunea

negativă a educaţiei se referă la împiedicarea dezvoltării periculoase a naturii instinctive din

om, la înlăturarea acelor impedimente care ar zădărnicii întruparea legii morale. Providenţa,

spune Kant, nu a pus bunătatea ca ceva gata format în om, ci doar ca o tendinţă, obligaţia

fiinţei umane este de a se perfecţiona, a-şi cultiva mintea şi a-şi impune o lege morală pentru a

nu urma o cale greşită.

Bibliografie

Călin C.Marin, Filosofia educaţiei, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

Didier Julia (traducere, avanprefaţă şi completări privind filosofia românească de dr. Leonard

Gavriliu), Larousse-Dicţionar de filozofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,1998

Nicola Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003

Kant Immanuel (traducere de Traian Brăileanu) Despre pedagogie, Editura Paideia,

Bucureşti, 2002

4

Rousseau J.J., Emil sau despre educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

Stanciu Mihai, Introducere în pedagogie, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2003

WEB – Bibliografie:didactic.ro

5