UNITATEA FUNCŢIONALĂ A CONSONANŢEI-DISONANŢEI COGNITIVE ŞI ATITUDINAL-COMPORTAMENTALE PE FONDUL INTEGRĂRII

INTELECTUALITĂŢII DIN MEDIUL RURAL

Satul - comunitate de intercunoaştere. Particularităţi de constituire a grupurilor umane din mediul rural.

Ca realitate ecomomico-socială plurifuncţională, dar şi ca realitate antropologică şi etnografică, satul românesc este supus unui puternic proces de transformare şi dezvoltare. Cu toate acestea el rămâne în determinări şi fiinţări proprii, profunde şi deosebite de cele ale oraşului. Geografia sa începe să fie completată cu noi aspecte economice şi materiale, cu spaţii absolut noi în morfologia sa.

Satul sub impulsurile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice a socioprofesionalizării sătenilor ne permite evidenţierea unui tablou societal în care există aproape toate grupările sau profesiile specifice epocii în care ne aflăm.

Bogăţia fenomenelor, proceselor şi situaţiilor pe care ne-o oferă ruralul, pentru a putea cuprinde şi investiga, ne trimite la structura grupală a comunităţilor în care populaţia sătească este dispusă, structură care este dată de natura muncii, în special a muncii agricole; în sens general de forţele şi relaţiile de muncă, ca în orice proces social, care-şi pune amprenta asupra naturii şi calităţii vieţii săteanului, inteligenţii sale, caracterizată prin valoarea sa practică şi intuitivă. În acest context reţinem faptul că săteanul, indiferent de specificitatea locului său de muncă, suferă o puternică influenţă din partea „conştiinţei colective” a comunităţii; că îşi are determinarea în structura satului, structură caracterizată prin existenţa grupurilor sociale, şi, care face ca toţi componenţii grupului să se cunoască atât pe terenul activităţii de muncă sau al petrecerii timpului liber, cât şi în cadrul activităţii social-obşteşti, cultural-educative, ceea ce creează posibilităţii reale şi imediate de evaluare a aportului propriu şi de comparare a aportului propriu cu cel al sătenilor, a climatului şi atmosferei psiho-sociale specifice. Relaţiile interindividuale sunt relativ stabile, şi acţionează ca norme de comportament, ca factori coercitivi şi ai opiniei publice. Această particularitate a făcut ca unele fenomene de grup, cum ar fi conformismul, să fie mai puternice decât în comunităţile urbane. În condiţiile acestor cadre de referinţă şi de fiinţare, indivizii umani preferă să se alăture celor cu care se aseamănă, mergând la ruperea relaţiilor atunci când intervine schimbarea setului atitudinal.

În stabilirea ipotezei şi în realizarea cercetării se are în vedere mai întâi relaţiile specifice ale acestora, ca urmare a compoziţiei socioprofesionale şi, sarcinile pe care le au de rezolvat; apoi structura şi mărimea grupului, gradului de cultură, nivelului cognitiv, climatul interuman, structura psihică temperamentală şi caracterologică. La aceste aspecte interne a trebuit să luăm în considerare şi relaţiile comunitare care există în vederea asigurării integrării intelectualului; relaţiile dintre grupurile de intelectuali şi ceilalţi săteni, contradicţia.

Totodată, analiza acestor structuri grupale impune luarea în consideraţie şi alte particularităţi:a) criteriul general de formare a grupului de muncă în mediul rural este cel spaţial, vecinătatea,

valabil atât pentru comunitatea cu un volum demografic redus, dar şi pentru acele comunităţi ce ocupă o suprafaţă mare caracterizată prin rariefare, aerisire spaţială.

b) compoziţia grupului este eterogenă dată de trăsăturile de personalitate ale indivizilor; grupuri de pregătire şi abilităţile intelectuale; starea atitudinală; adaptarea generală şi particulară a grupului, individului; dominanţa masculinitate-feminitate; conservatorism, sensibilitate şi calitatea performanţei grupului şi individului.

c) întregul grup se află sub dominanta influenţei ciclurilor biologice ale produşilor viid) relaţiile interpersonale se realizează cu participarea întregului efectiv, uneori a întregii

comunităţie) lente preocupări intelectuale de a citi, de a scrie; o anumită mentalitate; deoarece există

înclinaţii către tradiţie, conservatorism, comoditate, pasivitate.

1

Disonanţă - consonanţă - integrare, delimitări conceptuale

Teoria disonanţei cognitive şi atitudinale priveşte relaţiile care coexistă între categoriile şi elementele de ordin cognitiv, afectiv şi atitudinal-comportamentale la individul şi la grupul uman: cunoştinţe, opinii, convingeri, despre sine şi mediu, despre starea sa comportamentală.

Fenomenul disonanţei cognitive apare atunci când elementele în relaţie, dintr-o raţiune sau alta nu se potrivesc. Astfel disonanţa cognitiv-atitudinală apare ca o încălcare a unei aşteptări, ca un disconfort între modelul stabilit de cadrele sociale (stereotip) care reconstituiesc trecutul, şi perceperea acestuia de către ins sau grup. Ca fenomen psihologic şi psihosociologic disarmonic, disonanţa cognitivă este acea stare disconfortă, tensională ce se manifestă la nivelul insului sau grupului, ca urmare a perceperii unei informaţii ce contravine aşteptărilor.

Disonanţa-consonanţa reprezintă incoerenţa-coerenţa ce caracterizează opiniile atitudinale şi conduitele individului şi grupului. Fenomenul disonanţă-consonanţă este generat de factori ca:

a) impactul, întâlnirea ce se produce în cadrul şi pe fondul culturii unitare a celor două subculturi: rurală şi urbană. Acest proces se realizează prin mijloacele educaţiei permanente, proces ce plasează individul şi grupul într-o nouă poziţie, cu rol-statusuri pline de contradicţii interne.

b) dialectica necunoaştere-cunoaştere şi depăşire a primul aspect prin renunţare la mentalităţi, concepţii şi comportamente retrograde, vechi, rutiniere şi de însuşire a noilor idei, teze, norme, principii, a noului stil de viaţă.

c) neamornizarea, contradicţia ce există între două tipuri de subculturi, între subcultura de tip urban şi cea sătească, care, de regulă există şi se manifestă oral.

Relaţia disonantă ce există între membrii grupului sau între grupurile socio-umane ne apare în primul rând ca un raport valoric; deci mărimea disonanţei cognitive este direct proporţională cu comportamentele structurii cognitive care şi ele se află în raport de neconcordanţă, limita ei superioară fiind dată de mulţimea elementelor cognitiv disonante raportate la mulţimea celor consonante.

Elementul principal al realizării raportului funcţional dintre disonanţă-consonanţă ţine de factorul integrare; atât integrarea socioprofesională, cât şi integrarea social-politică şi cultural-educativă.

Diminuarea raportului disonanţă-consonanţă prin procesul integrării plenare a individului şi grupului constituite este motivată de două dimensiuni: una teoretică, care pleacă de la faptul, că noţiunile cele mai des întrebuinţate sunt uneori acelea care comportă răspunsurile cele mai dificile; alta practică, care ţine de condiţia umană, ca esenţă socială ce apare ţi se realizează într-o colectivitate de familie.

Conceptul „integrare” este cel mai adesea folosit ca sinonim cu „coeziune”, „solidaritate”, „unitate”, „echilibru”.

În analiza acestui fenomen investigaţia a plecat de la ideea că integrarea ca proces sociologic şi psihosociologic, se realizează numai atunci când sunt satisfăcute două cerinţe fundamentale:

a) existenţa mediului sau sistemului integrator;b) existenţa subiectului sau sistemului ce se integrează.

Relaţiile care se creează între aceste două medii are caracter biunivoc, reciproc, de interdependenţă.

În acelaşi timp, în acest proces se simte presiunea unor factori externi care se exercită asupra unuia sau altuia dintre aceste două sisteme, fie asupra ambelor.

Se distinge faptul că procesul integrării se realizează în funcţie de două categorii de factori: factori esenţiali şi factori auxiliari.

Această dihotomie factorială cu valoare metodologică include în prima grupă factorii:a) înţelegerea unitară;b) împărţirea anumitor funcţii sociale în cadrul grupului şi realizarea unor funcţii şi roluri sociale

similare;c) participarea multiplă a persoanelor în diferite grupuri cu diversele lor modele.

2

În a doua grupă se încorporează următorii factori:a) presiunile externe manifestate sub forma ameninţărilor sau a pericolelor la care răspund

membrii societăţii;b) complexul de mecanisme şi tehnici;c) recunoaşterea generală într-o societate a interdependenţei intereselor.

Dimensiuni şi perspective ale procesului integrării.

Integrarea, fie socială, fie profesională, este într-o relaţie imediată cu orientarea profesională.Din cercetare rezultă că majoritatea subiecţilor sunt orientaţi de timpuriu din şi de către şcoală,

de către familie sau de altcineva; unii subiecţi într-un procent mai scăzut, de laboratoare şi instituţii specializate sau alţii şi-au ales profesia la întâmplare.

În ceea ce priveşte analiza procesului integrării se pune problema „domiciliului stabil”, ca unul din factorii ce sporesc stabilirea intelectualilor în comună, care duce la creşterea dependenţei lor de comunitate. Din cercetare rezultă că mulţi subiecţi nu-şi au domiciliul în satul în care au şi locul de muncă, este un indiciu al unei relative stabilităţi a forţei de muncă; un rol pozitiv îl au posibilităţile, puterea economică, activităţile edilitar-gospodăreşti, procesul urbanizării, pe care comuna le are pentru a asigura spaţii de locuit.

Dar, întrucât, în mare măsură este greu de realizat acest lucru, duce la folosirea navetei de către o mare parte a cadrelor de intelectuali.

Migraţia geografică, navetismul, exodul demografic descriu curentul de mobilitate socială, socioprofesională, realizat în scopuri de o gamă motivaţională diversă. Într-un asemenea proces se disting două dimensiuni: una socială determinată obiectiv şi care încorporează condiţiile şi sistemul cadrelor ce privesc solicitarea şi trecerea forţei de muncă de la o localitate la alta, de la o profesie la alta; şi o dimensiune psiho-socială care priveşte individul uman, cu stil de comportament, cu caracter şi temperament, cu rol-statusul său.

În acest cadru intră în joc sistemul motivaţional al insului, setul de trebuinţe, atitudini, aspiraţii, dorinţe, scopuri.

Din studiul analizat a rezultat că multora le place să călătorească, preferând naveta, decît să se stabilească cu domiciliul în zona în care lucrează şi să se integreze în grupul comunităţii săteşti.

În cercetarea noastră am considerat că este bine să corelăm integrarea ca proces interuman stadial cu unul dintre cele mai comune fenomene de existenţă, fiinţare umană. Este vorba de corelaţia procesului integrare cu locul şi rolul pe care-l ocupă insul într-un sistem relaţional uman. „Prin privirea cu care-l dezvăluie pe celălalt, o persoană se dezvăluie pe sine însuşi.”

Baza acestei acţiuni a constituit-o starea atitudinal-comportamentală preferenţială interpersonală ca proces sociometric, cognitiv-afectiv şi atitudinal-comportamentală interpersonală.

Pe acest fond o variabilă ce se evidenţiază cu rol de direcţionare a perceperii preferenţiale o constituie valoarea axiologică a fiecărui ins.

Această posibilitate apare şi se valorifică numai în social. Individul uman, cu natura şi esenţa sa socială nu este o entitate absolută, independentă şi autonomă.

Pornind de la ideea general valabilă demonstrată de gândirea materialist-dialectică şi istorică, că orice individ este component al unui grup uman şi este în raport direct sau mediat cu componenţii acestuia, cu mediul social imediat şi cu cel social global, cercetarea face un demers în cadrul colectivelor investigate, conştienţi de complexitatea raportului ce caracterizează fiinţerea indivizilor umani, dată şi de faptul că sunt participanţi ai interesului social şi microgrupal.

La aceste metodologii mai adăugăm şi valoarea acţiunii inşilor încorporaţi în grup, valoare ce sporeşte sumumul indivizilor luaţi în parte, generând o stare psihică, spirituală, creativă, afectivă cu implicaţii ce sunt sancţionate pozitiv sau negativ, la nivelul fiecărui individ, în modificarea stărilor sale cognitive afective şi atitudinal-comportamentale.

3

Interesant ar fi să intrăm în analiza perceperii pozitive şi negative, realizată în cadrul nucleului grupal, a poziţiei liderului formal sau informal. Sociometrizarea având rol pentru optimizarea procesului de integrare socioprofesională şi socială, pentru descoperirea inconsistenţelor relaţionale ce fac lent procesul adaptării şi integrării intelectualilor.

Pe baza acestor consideraţii şi concluzii asupra disonanţei-consonanţei atitudinal-comportamentală manifestată în raporturi interpersonale, în procesul intercunoaşterii ca şi raporturile dintre subiect şi grup, cercetarea a evidenţiat faptul că între membrii grupului investigate există şi funcţionează relaţii normale. Conţinutul lor solicită procesul cunoaşterii pe baza căruia se asigură încredere şi aprecieri reciproce, durabilitate şi stabilitate, activităţi creatoare, securitate, consolidare şi dezvoltare fiecărui grup în parte.

Subiecţii care promovează relaţiile oficiale sunt aceia care duc discuţii şi raporturi ce privesc procesul muncii.

Mai există de asemenea şi relaţii amicale, prieteneşti; relaţii colegiale, şi subiecţi care se abţin, nu pot aprecia conţinutul acestora; în acest caz avem de-a face cu grupuri neconsolidate, subiecţi care încă stau în expectativă în raport cu alţi indivizi sau în raport cu grupul apartenent.

În cadrul investigaţiei noastre interesat ni s-a părut a urmări modul în care colectivitatea de intelectuali ce lucrează în mediul rural răspund unor asemenea eforturi ale societăţii pentru dezvoltarea comunităţii.

În acest sens am corelat aspectul cognitiv, teoretic al procesului integrării sociale cu cel practic, efectiv, ca formă atitudinal-comportamentală a inşilor şi colectivităţilor socioprofesionale.

Aceste opinii constituie elemente definitorii ale fenomenului integrare socială. Prezenţa şi participarea se înscriu ca o cerinţă a procesului de dezvoltare a satelor.

În acelaşi timp am reţinut în analiza procesului integrării intelectualului în mediul rural, opiniile subiecţilor investigaţi privind trăsăturile caracteristice ale sătenilor, în mentalitatea acestora ca şi a comunităţilor rurale. Structurate, aceste opinii redau faptul că subiecţii au sesizat şi şi-au conştientitizat trăsăturile de onoare ale sătenilor: harnici, gospodari pricepuţi, întreprinzători, inteligenţi, respectuoşi, perseverenţi, amabili, prietenoşi, omenoşi, cinstiţi, etc. Alţii au constatat trăsături ca egoismul, nesociabilitatea, răutatea, beţia, lenevia, credincioşi.

O altă coordonată a procesului de integrare a intelectualilor ce lucrează în mediul rural priveşte intercunoaşterea efectivă, realizată în grupul de prieteni şi cunoştinţe apropiate. Ne-a interesat ce ocupaţii şi funcţii îndeplinesc subiecţii grupurilor de petrecere a timpului liber, frecvenţa întâlnirilor , ca ţi motivaţia lor.

Setul atitudinal al colectivităţii rezultă din angajarea cadrelor de intelectuali în rezolvarea problemelor socioprofesionale, social-obşteşti, din responsabilitatea pe care le-au primit de la săteni, de la gruparea profesională.

Cercetarea evidenţiază că majoritatea intelectualilor sunt atraşi în rezolvarea multiplelor probleme social-politice şi cultural-educative din comună, şi aceasta este un aspect pozitiv şi o formă a integrării, dar şi realizarea rol-statusului său social.

Din cercetare rezultă că intelectualul din mediul rural optează pentru perfecţionare a pregătirii şi de afirmare profesională ştiinţifică.

Integrarea prin conţinutul său pune în evidenţă existenţa unei evoluţii atât în cadrul sistemului integrator, cât şi al celui de integrat. Spre deosebire de psihologie sau pedagogie, integrarea cuprinde dar şi depăşeşte prin aria sa orice schimbare de status.

Integrarea este un proces dialectic, continuu şi discontinuu, dinamic realizat în cadrul unei acţiuni, al unei relaţii interdependente, reciproce între sistemul integrator şi individ sau sistemul integrat, cu implicaţii transformatoare la nivelul ambelor sisteme, cu mutaţii de natură obiectivă şi subiectivă pentru individ ce constau în însuşirea treptată a modelului integrator, a sistemului de principii, norme şi valori progresiste, dar şi-n acţiunea celui integrat în conformitate cu principiile, normele, valorile însuşite de la mediul integrator.

Integrarea şi disonanţa-consonanţa cognitiv-atitudinală, procese şi rezultate ale interacţiunii coparticipative a indivizilor determinate în cadrul unui mediu social concret, amplifică posibilitatea de

4

dezvoltare multilaterală a individului, intelectual sau neintelactual, capacitatea reflectării şi stăpânirii complexităţii şi dinamismului vieţii social-contemporane.

Interdependenţa dintre integrare - disonanţă - consonanţă este atât de puternică încât lipsa unui element face imposibilă devenirea. Practica educaţională demonstrează că mijlocul principal de reducere a disonanţei îl constituie educarea pozitivă a acesteia şi ea devine posibilă prin acţiuni interpersonale, pentru obţinerea sprijinului celorlalţi în persuadarea proprie cu noile concepţii şi valori promovate de grup şi practicate în comportamente atitudinale în funcţie de normele dobândite. În acest caz, disonanţa cognitivă constituie stimulul interacţiunii psihologice şi are o mare însemnătate pentru individ şi grup, pentru climatul acestuia.

După părerea noastră contimuumul, conurbaţia urban-rural facilitează procesul integrării intelectualilor în mediul rural. Aceasta este şi urmarea imediată directă a manierei în care autorităţile politice şi de stat, cadrele de conducere din localitate ştiu să lucreze şi să ajute intelectualii să se adapteze şi integreze cât mai rapid.

Numai că aceste declaraţii nu sunt tot una cu starea afectivă manifestată pentru rămânerea în comună, pentru stabilizarea locului de muncă în rural, datorită greutăţilor pe care intelectualul din mediul rural le întâmpină în procesul integrării lor socioprofesionale şi social-comunitare, unele fiind de ordin obiectiv, altele cu un conţinut subiectiv, relaţional-uman, ţinând de climatul şi atmosfera ce dăinuie în unele colective de muncă şi comunităţi rurale.

Diminuarea disonanţă-consonanţă ţine de dimensiunile oferite alegerilor şi aşteptărilor indivizilor care vin să lucreze la sate. Este vorba de sistemul recompenselor, dar mai cu seamă de măsurile efective întreprinse pentru modificarea realităţii obiective din mediul rural, dar şi a motivaţiei interne (interese, trebuinţe, dorinţe).

Pentru o integrare optimă a intelectualului în mediul rural, deducem una din dominantele spre care trebuie să se îndrepte factorii de decizie pentru optimizarea raportului disonanţă-consonanţă, a timpului liber. Apoi, atenţia trebuie orientată spre atmosfera psihosocială.

În al treilea rând o coordonată a procesului integrării intelectualilor o constituie crearea condiţiilor materiale, existenţial demne de statusul acestor cadre ce fiinţează în constelaţia structurii social-grupale.

Aşadar, grupurile din mediul rural au misiune contradictorie: pe de-o parte, de a reduce disonanţa cognitivă, dar şi de a o menţine, iar pe de altă parte de a optimiza permanent raportul disonanţă-consonanţă prin sporirea contribuţiei factorilor educaţionali la ridicarea nivelului cognitiv.

5