Referat Libera Circulatie

5/16/2018 Referat Libera Circulatie - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/referat-libera-circulatie-55ab4f4b1793a 1/16

Libera circula ie la nivelul Uniunii Europeneț

1.1. Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor

Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor reprezintă1 mai mult decât simplul obiectiv

comercial urmărit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea

exercitării unei cetăţenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special, în

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea comunitară juridică subscrie.

Printre aceste principii se găseşte şi acela al libertăţii de comunicare, libertate esenţială pentru toţi

resortisanţii statelor europene. Modelul său principal este, în prezent, comunicarea audiovizuală.

Or, această formă de comunicare este, din punct de vedere juridic, o prestare de servicii, guvernată

de dispoziţiile cu efect direct ale Tratatului. Tratatul a oferit de la început un cadru juridic

nediscriminatoriu libertăţii de comunicare. Astfel, se poate face legătura cu art. 10 din CEDO la

care trimite Tratatul.

Libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru

pentru a exercita acolo anumite activităţi este, în mod evident, de altă natură decât aceea de a oferi,

în afara frontierelor, servicii clienţilor rezidenţi în alt stat. Din punct de vedere economic, circulaţia

transfrontieră a serviciilor este foarte departe de migraţia în scopul stabilirii. De aceea, cele douălibertăţi au fost înscrise diferit în Tratat: art. 43 şi următoarele, pentru libertatea de stabilire (LS) şi

art. 49 şi următoarele, pentru libertatea prestării serviciilor (LPS).

Totuşi, aceste două libertăţi au mai multe puncte comune. Din punct de vedere economic,

ambele concură la atingerea aceluiaşi obiectiv, şi anume realizarea Pieţei Comune pentru

exercitarea activităţilor economice. Însă, cele două libertăţi se sprijină una pe cealaltă. A înfiinţa o

filială sau o sucursală, de exemplu, în alt stat membru nu înseamnă numai a se folosi de libertatea

de stabilire, ci presupune şi realizarea unei noi baze de plecare pentru servicii ce pot fi oferite în

afara frontierelor tuturor resorti sânţi lor Comunităţii. Invers, nu putem avea LPS fără libertatea de

stabilire.

1 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor , Editura „Universul juridic”, Bucureşti, 2008, pp. 97-103.



Din perspectivă juridică, aceste două libertăţi se adresează persoanelor fizice şi juridice.

Ele oferă, împreună, alternative de acţiune operatorilor economici. Cele două libertăţi se disting

prin aceasta de libertatea de circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a plăţilor.

Redactorii Tratatului, făcând distincţie între aceste tipuri de libertăţi, recunosc faptul că

cele două libertăţi trebuie, cel puţin parţial, să fie guvernate de reguli comune. Astfel, art. 55 din

Tratat trimite pur şi simplu la un anumit număr de dispoziţii importante din capitolul destinat

dreptului de stabilire.

Prezentarea libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor

Aceste două libertăţi sunt distincte. Totuşi, dacă Tratatul oferă posibilitatea de a alege între

libertatea de stabilire şi aceea a prestării de servicii, alegerea rămâne sub rezerva caracterului

“rezidual” al celei de-a doua libertăţi, ceea ce dezvăluie relaţia dintre ele.1. Libertatea de stabilire. Libertatea de stabilire reprezintă, mai întâi de toate, dreptul

recunoscut resortisanţilor statelor membre de a accede la activităţile nesalariale pe teritoriul

statelor membre, prin intermediul unei “instalări” materiale şi, eventual, juridice; de asemenea,

reprezintă posibilitatea oferită resortisanţilor statelor membre de a avea acces la constituirea şi

conducerea unor întreprinderi.

Dreptul de stabilire desemnează posibilitatea unui rezident comunitar de a participa într-un

mod stabil şi continuu la viaţa economică a unui stat membru, altul decât statul său de origine, de acâştiga un profit din acest fapt, favorizând pătrunderea economică şi socială în Comunitate în

domeniul activităţilor nesalariale. Dreptul de stabilire este oferit atât resortisanţilor statelor

membre ale Comunităţii, cât şi resortisanţilor statelor părţi ale Acordului asupra SEE.

În cazul persoanelor fizice, noţiunea de „resortisant” este definită în funcţie de criteriile

naţionale, însă, în ceea ce priveşte o filială a unei societăţi necomunitare aceasta este, ca regulă,

“resortisantă” a statului membru unde îşi are sediul social. În funcţie de calificarea sediului social

ca sediu principal sau sediu secundar se impun următoarele precizări2:

a. Sediul principal al unei societăţi poate fi caracterizat în două feluri: fie prin înfiinţarea

ex nihilo a unei societăţi, a unui cabinet sau a unui sediu principal, fie prin transferul sau

deplasarea unui sediu principal preexistent. Transferul sediului social al unei societăţi intră în

cadrul prevederilor art. 43. În acelaşi timp, deplasarea unui sediu social se confruntă în zilele

2 Eleonora Ioana Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009, p. 77.



noastre cu din ce în ce mai multe obstacole, care îl fac, practic, de nerealizat. Şi aici avem

exemplul legislaţiilor fiscale.

Trebuie ţinut cont, de asemenea, de diferenţa de natură dintre persoanele juridice şi cele

fizice. Societăţile sunt, de fapt, entităţi constituite în virtutea unei ordini juridice şi, în stadiul

actual al dreptului comunitar, aparţinând unei ordini juridice naţionale. Or, tocmai această ordine

juridică naţională determină constituirea, funcţionarea şi dizolvarea persoanelor juridice.

Dacă o societate are dreptul de a părăsi un stat şi de a schimba legea căreia îi aparţine,

aceasta se întâmplă sub condiţia de a respecta legea căreia i-a fost anterior subordonată ca

reglementare. Art. 43 nu conferă nici un drept transferului de sediu social fără pierderea

personalităţii juridice şi, deci, fără dizolvare. Totul depinde de legea care a guvernat persoana

juridică iniţial. Dreptul de a pleca poate fi exercitat fie printr-un transfer de sediu (dacă statul de

plecare o permite şi în condiţiile în care permite acest lucru), fie printr-un transfer de activitate cudizolvare, sau prin crearea unei filiale în alt stat, societatea-mamă devenind o “cochilie” vidă, ori

prin fuzionarea transfrontieră (dacă esie posibil).

b. Sediul secundar al unei societăţi presupune existenţa într-un stat membru al Comunităţii

a unui sediu principal, preexistent, care se va putea deplasa în direcţia teritoriilor altor state

membre. Art. 43 enumera mai multe forme de sedii secundare, cum ar fi: agenţiile, sucursalele sau

filialele3.

Agenţia se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (agenţiile pot fi, deci, persoane juridice mandatare), dar termenul este, uneori, folosit ca sinonim pentru sucursală.

Sucursala este un sediu lipsit de personalitate juridică şi care nu este autonomă din punct de

vedere juridic, chiar dacă are autonomie de fapt.

Filiala este, dimpotrivă, autonomă din punct de vedere juridic, dotată cu personalitate

juridică, chiar dacă este dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă. Înfiinţarea

unei filiale are, deseori, legături strânse cu circulaţia capitalurilor. Două forme de exercitare a

libertăţii de stabilire sunt acelea ale deţinerii unei părţi care asigură deţinerea controlului care este

semnificativă sau a accesului la gestiune.

2. Libertatea de a presta servicii. Libertatea de prestare a serviciilor (LPS) poate fi

definită ca fiind dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care îşi au reşedinţa pe teritoriul

3 Deleanu Sergiu, Drept comunitar al afacerilor , Editura Servo-Sat, Arad, 2002, p. 124.



altor state membre, avându-se ca bază un sediu plasat în Comunitate (fie că este principal, fie

secundar).

Această definiţie nu este simplă decât în aparenţă. Ea ridică problema de a localiza

prestările de servicii. Se pot oferi servicii rezidenţilor unui stat membru fără a efectua o prestare a

unui serviciu pe teritoriul acelui stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi

pledoaria unui avocat sau construcţia unui edificiu. Altele sunt mai dificil de plasat din punct de

vedere spaţial. Este cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontiere, al serviciilor

efectuate pe cale electronică ş.a. Localizarea serviciului serveşte la determinarea caracterului

transfrontier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face să intre sau nu în sfera libertăţii comunitare

prevăzute de art. 49. Localizarea s-ar putea baza pe determinarea prestaţiei caracteristice a

serviciului pentru care este datorată plata. Prestaţia caracteristică este, de asemenea, criteriul

esenţial al regulii aplicabile în caz de conflict, regulă pe care o enunţă şi Convenţia de la Roma din19 iunie 1980. Numai că, localizarea unui serviciu în scopul aplicării art. 49 nu se regăseşte ipso

facto în determinarea legii aplicabile.

Art. 49 şi 50 nu conţin o definiţie exactă cu privire la noţiunea de “prestarea serviciilor”4.

Art. 50 prezintă serviciile guvernate de dispoziţiile Tratatului de la Roma ca fiind acele “prestaţii

efectuate în mod firesc în schimbul unei remuneraţii”. Tot Tratatul este cel care prezintă şi o serie

de exemple având caracter general. Ni se recomandă, astfel, ca prin servicii să înţelegem “mai

ales” acele “activităţi având caracter industrial, comercial sau artizanal şi activităţile profesiunilor liberale”. Este, în acest fel, de înţeles a priori că toate activităţile specifice acestor profesiuni se

regăsesc în noţiunea comunitară a serviciilor, deosebindu-se de activităţile comerciale, industriale

sau artizanale, chiar dacă sectoarele comerciale, industriale sau artizanale schimbă sau produc şi

mărfuri care sunt guvernate de alte dispoziţii ale aceluiaşi Tratat.

3. Categoriile de prestări de servicii care beneficiază de libertatea comunitară. Pentru a

intra sub incidenţa art. art. 49 şi următoarele, nu este suficient să existe numai o activitate

economică de prestare a unor servicii, ci este necesar, de asemenea, ca prestaţia să fie comunitară,

în sensul că aceasta trebuie să aparţină unui resortisant al unui stat membru, resortisant al cărui

sediu se găseşte pe teritoriul unui stat membru, fie că este transnaţională sau nu.

Art. 49 din Tratat rezervă LPS acelor activităţi care sunt oferite de resortisanţii statelor

membre stabiliţi într-o ţară a Comunităţilor. Acesta nu distinge între sediul principal şi cel

4 Fuerea Augustin - Drept comunitar al afacerilor –editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic-Bucureşti – 2006, p. 45.



secundar. Astfel, apreciem faptul că o societate comunitară care dispune de mai multe filiale şi

sucursale în cadrul Comunităţii europene are tot atâtea puncte iniţiale de plecare pentru a oferi

servicii.

Acest articol, limitând LPS resortisanţilor din statele membre, exclude, sucursalele lipsite

de personalitate juridică ale societăţilor străine.

Activitatea de prestare a serviciilor trebuie, pentru a beneficia de libertatea comunitară, să

fie transfrontieră sau intracomunitară. Acest lucru ridică problema localizării prestării

serviciilor. În special a serviciilor financiare şi/sau a celor informatice. Amintim faptul că Tratatul

de la Roma nu are în vedere situaţiile pur interne ale fiecărui stat membru. Ar fi, în orice caz,

fraudulos de a prezenta ca fiind intracomunitar un flux de prestaţii care ar împrumuta, în mod

artificial, teritoriul unui alt stat membru, atunci când fluxul economic ar fi naţional. Adagiul fraus

omnia corrumpit este de aplicaţie generală.Articolul 50 precizează că prestatorul poate exercita “cu titlu temporar, activitatea sa în ţara

de furnizare a prestaţiei”. Acest lucru înseamnă că, pentru a-şi oferi serviciul, prestatorul se poate

deplasa. Se subînţelege că nu se poate stabili un timp îndelungat pe teritoriul altui stat, deoarece ar

trebui să se supună condiţiilor din cadrul dreptului de stabilire. Nici o dispoziţie din Tratat nu este

în sensul potrivit căruia prestaţia serviciilor transfrontiere să fie temporară sau excepţională5.

4 Alegerea între libertatea de stabilire şi aceea de prestare a serviciilor. Alegerea între

cele două libertăţi răspunde unei multitudini de considerente, cea mai importantă fiind aceea căLPS permite păstrarea regimului fiscal şi social al statului în care se află sediul de unde emană

serviciile. Astfel, este interesantă situaţia în care se acţionează în cadrul LPS plecând dintr-un stat

membru în care legislaţia naţională. în general şi cea fiscală, în special sunt mai suple, către un stat

unde drepturile sunt mai riguroase.

Art. 50 are în vedere “prestaţiile”. El nu ia în considerare activitatea globală a unei

întreprinderi care poate consta în a oferi “prestaţii” multiple (de exemplu, companie de transport,

companie de asigurări). Aprecierea se face în funcţie de fiecare prestaţie sau contract pentru a

determina caracterul rezidual al LPS.

5 Eleonora Ioana Rusu, G. Gornig, op.cit., p. 98.



Aceeaşi întreprindere poate alege să ofere acelaşi tip de servicii clientelei sale care se

găseşte într-un stat membru, uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale) pe acel

teritoriu şi prin intermediul LPS, pornind de la un alt sediu stabilit în alt stat membru6.

Acelaşi contract nu poate fi încheiat şi sub regimul existent pentru libertatea de stabilire şi

pentru LPS. În cazul în care o întreprindere se adresează unui client determinat prin intermediul

LPS şi prin sediul său local, contractul va fi, în principiu, considerat ca fiind încheiat de

întreprinderea de la sediul local.

Oricare ar fi alegerea între libertatea de stabilire şi aceea de prestare a serviciilor, statele nu

pot desfăşura activităţi care să împiedice opţiunea. Nu pot cere, spre exemplu, ca o anumită

activitate să poată fi exercitată pe teritoriul lor de către întreprinderile care sunt stabilite acolo.

Acest fapt nu înseamnă că statele nu pot invoca interese de ordin general pentru a restrânge sau

controla exercitarea activităţii în regimul LPS având ca destinatar propriul teritoriul.Tratatul este rezultatul opţiunii celor mai multe state cu privire la activităţile care se

desfăşoară de către întreprinderile stabilite pe teritoriul lor. Chiar dacă cele două sunt consacrate

prin Tratat, art. 50 dispune că nu poate fi invocată libera prestare comunitară a serviciilor decât în

măsura în care serviciile în cauză “nu sunt reglementate de dispoziţiile relative la libera circulaţie a

mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor”. Caracterul rezidual al LPS este, în acest fel, pus în

discuţie. Acest fapt nu ridică multe dificultăţi cu privire la libertăţile de circulaţie a mărfurilor sau

capitalurilor. Nu este vorba decât despre o problemă de calificare, în principiu, simplu de rezolvat:o marfă se distinge a priori uşor de un serviciu.

Nu acelaşi lucru se întâmplă, însă, cu privire la libera circulaţie a persoanelor, raportată la

libertatea de stabilire. De fapt, sediul sau LPS pot fi doi vectori alternativi ai aceleiaşi activităţi

economice de servicii. O companie de asigurări, de exemplu, poate oferi acelaşi tip de poliţă prin

prestarea de servicii sau printr-o sucursală locală. Or, este dificil, uneori, de ştiut dacă

infrastructurile unei întreprinderi, pe un anumit teritoriu, sunt suficiente pentru a considera că

acolo se află un sediu.

1.2. Libera circulaţie a capitalurilor

6 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea - Drept Instituţional Comunitar European - ediţia a V-a - Editura Actami-Bucureşti, 2000, p. 198.



Tratatul de la Roma s-a inspirat, iniţial, din Acordurile7 de la Bretton Woods care au dat

naştere Fondului Monetar Internaţional (FMI), în anul 1994. Astfel, a fost făcută distincţia între

“plăţile curente” şi “mişcările (deplasările) de capital”. Circulaţia capitalurilor nu a fost liberalizată

decât progresiv, ţinându-se cont de faptul că aceasta poate aduce atingere suveranităţii tradiţionale

a statelor şi le poate bulversa economia. Liberalizarea definitivă nu a intervenit decât odată cu

Directiva din 24 iunie 1988, adoptată anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht.

Regimul său necesită unele precizări, având în vedere adoptarea unei monede unice.

1. Plăţile curente. Fostul art. 106 al Tratatului de la Roma cuprindea următoarea formulare:

“plăţi aferente schimburilor de mărfuri, servicii şi capitaluri”. Aceeaşi definiţie se regăseşte în art.

41 din Acordul instituind SEE. În hotărârea Luisi şi Carbone, Curtea de Justiţie a precizat faptul că

plăţile curente sunt “transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii

subiacente”. Trebuie să se distingă între circulaţia de capitaluri, care este o operaţiune financiară alcărei obiect esenţial este plasarea sau investiţia sumei în cauză şi remunerarea unei prestaţii.

Distincţia este, uneori, dificilă. Astfel, plăţile primelor de asigurare în caz de prejudiciu sau de

răspundere sunt plăţi curente, pe când plăţile primelor de asigurare pe viaţă (care servesc la

constituirea capitalurilor) sunt deplasări de capitaluri.

Aceeaşi imprecizie se regăseşte şi în cuprinsul actualelor art. 56 şi următoarele.

Din momentul expirării perioadei de tranziţie, plăţile curente au devenit libere. Statele pot

controla transferurile pentru a determina dacă nu este vorba despre deplasări de capitaluri. Aceastăliberalizare poate, totuşi, să fie aplicată în situaţiile excepţionale care autorizează statele membre

să solicite sau să adopte măsuri de salvgardare.

Art. 56 din Tratatul de la Roma, în redactarea rezultată în urma modificărilor aduse prin

Tratatul de la Maastricht, dispune faptul că restricţiile cu privire la plăţile între statele membre sunt

interzise. Sunt, de asemenea, “libere de orice restricţie” plăţile curente între statele părţi ale

Acordului insiituind SEE.

2. Liberalizarea deplasărilor de capitaluri. Transferurile care au legătură cu o investiţie

sau care nu sunt efectuate pentru executarea unei operaţiuni subadiacente, constituie, în principiu,

deplasări de capital. Diversitatea lor este notorie şi sigură. Putem lua exemplul cumpărăturilor sau

al subscripţiilor de valori mobiliare, plasamente pe termen lung sau chiar transferuri de capital în

executarea unor contracte de asigurare (mai ales pe viaţă).

7 Fuerea Augustin – op.cit., 2008, pp. 153-158.



2.1. Relaţia între deplasările de capital şi libertăţile comunitare de stabilire şi de prestare

a serviciilor . Exercitarea libertăţilor de stabilire şi de prestare a serviciilor presupune o liberalizare

prealabilă a anumitor deplasări de capitaluri. Astfel, libertatea de stabilire postulează dreptul

investitorului comunitar de a avea părţi sociale într-o societate înfiinţată în alt stat membru, de a

crea o filială.

Tot astfel, libertatea de prestare a serviciilor în sectoarele sensibile, precum cel bancar sau al

asigurărilor, presupune liberalizarea mişcărilor pe termen scurt şi a transferurilor în executarea

unor contracte de asigurare. Reglementarea realizată în materie, cronologic prezentată, arată astfel:

Directiva din 24 iunie 1988, care liberalizează circulaţia capitalurilor, a doua Directivă bancară din

15 decembrie 1989 şi Directivele privind asigurările din 22 iunie 1988 şi din 8 noiembrie 19908.

Art. 67 din Tratat nu prevedea decât înlăturarea progresivă a restricţiilor la mişcările de

capitaluri, în cursul perioadei de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionări a Pieţei comune.În mod contrar a ceea ce a fost stabilit în materie de libertate de stabilire şi de prestare de servicii,

prin Hotărârea Reyners et Van Binsbergen, CJCE nu a recunoscut că acest articol implica o

libertate efectivă şi totală a deplasărilor de capitaluri la expirarea perioadei de tranziţie. Este

adevărat că art. 69 prevedea adoptarea unor directive pentru “punerea în aplicare progresivă a

dispoziţiilor art. 67”9.

Grosso modo, au fost necesare 3 directive pentru liberalizarea progresivă a deplasărilor de

capital între statele membre ale Comunităţii Europene. Prima este cea din 11 martie 1960,modificată, în mică măsură, în anul 1962. Aceasta repartiza mişcările de capitaluri într-o anexă,

prevăzând 4 grade de liberalizare diferite. În acest fel, liberalizarea a fost necondiţionată pentru

investiţiile directe legate de dreptul de stabilire.

A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986. Această directivă liberaliza, în

special, creditele pe termen lung, legate de operaţiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la

bursă. Veritabila liberalizare a intervenit odată cu adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie

1988, care liberaliza, mai ales, mişcările pe termen scurt.

Prezentată într-un mod foarte schematic, Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988

reglementează libertăţile de deplasare a capitalurilor între statele membre. Acest fapt implică

eliminarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar a celor care interveneau în mod automat. Acest

8 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea - Drept Instituţional Comunitar European - ediţia a V-a - Editura Actami-Bucureşti, 2000, p. 265.9 Andresan-Grigoriu Beatrice, Stefan Tudorel, Drept comunitar , Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 342.



lucru conduce, de asemenea, la unitatea pieţelor de schimb: deplasările de capitaluri trebuie să fie

posibile în aceleaşi condiţii de schimb ca şi ale plăţilor curente.

Directiva din 24 iunie 1988 lasă statelor membre libertatea să adopte măsuri de reglemeniare

a lichidităţii bancare, chiar dacă ele pot avea efect asupra operaţiunilor de capital efectuate prin

stabilirea de credite cu nerezidenţii.

Directiva permite şi unele măsuri de control administrativ, mai ales pentru a descuraja frauda

fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudenţiale ale băncilor sau chiar cu scop statistic.

În sfârşit, Directiva conţine o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor în

interiorul Comunităţii sau în raporturile cu statele membre a capitalurilor pe termen scurt cu o

amploare excepţională, determinând tensiuni puternice şi perturbări pe pieţele de schimb şi asupra

evoluţiei politicii monetare. Atunci când perturbările afectează numai un stat membru, măsurile de

salvgardare trebuie să fie adoptate de către Comisie, cu excepţia unei situaţii de urgenţă. Înschimb, o simplă consultare este prevăzută atunci când perturbările îşi au originea în raporturile cu

statele terţe şi afectează sau nu mai multe state membre ori relaţiile de schimb în cadrul

Comunităţii sau între aceasta şi statele terţe.

Din cauza reticenţelor mai multor state membre, Directiva prevede numai faptul că statele

membre erau datoare să depună efortul de a-şi extinde raporturile cu statele terţe până la acelaşi

nivel de liberalizare ca acela existent între ele. Nu exista, prin urmare, un efect erga omnes al

acestei liberalizări din anul 1988.Fără a abroga Directiva din anul 1988, Tratatul de la Maastricht a accentuat profund

liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Dispoziţiile Tratatului au devenit necondiţionate şi cu efect

direct. Principiul nu este numai acela al unei libertăţi totale între statele membre, ci şi cu privire la

statele terţe. În orice caz, cu referire la aceste state, regulile naţionale cu privire la investiţiile

directe, în vigoare de la 1 ianuarie 1993, vor putea continua să se aplice, în aşteptarea directivelor

prevăzute de art. 57.

Atunci când perturbările provin din statele terţe şi există un pericol sau o dificultate gravă

pentru funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), Comisia primeşte o putere de

decizie, după consultarea Băncii Centrale Europene (BCE). Clauzele de salvgardare specifice

Directivei din 24 iunie 1988 pot fi invocate întotdeauna.



Printr-o hotărâre, Konle, din 1 iunie 1999, Curtea de Justiţie a admis faptul că interesul

general, în sensul dreptului comunitar, poate justifica restricţiile cu privire la libera circulaţie a

capitalurilor 10.

2.2. Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea. Art. 58 pct. a) alin. 1 dispune faptul că

statele membre pot aplica dispoziţiile pertinente ale legislaţiei lor fiscale ce stabilesc o distincţie

între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte rezidenţa lor sau locul în

care sunt investite capitalurile lor. Punctul b) prevede posibilitatea de a efectua controale pentru a

lupta împotriva fraudei sau cu scop statistic. Paragraful 3 al acestui articol precizează faptul că

“măsurile în cauză nu trebuie să constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o restricţie

deghizată împotriva liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor”. Fiscalităţile indirecte sau

drepturile de mutaţie nu sunt armonizate şi dispoziţiile pertinente de fiscalitate directă sau în

materie de drepturi de mutaţie pot lua în considerare rezidenţa contribuabilului şi include veniturilerezidentului obţinute în străinătate. Nu va exista o discriminare arbitrară. Dispoziţiile pertinente ar

putea conduce la stabilirea unei discriminări cu privire la activitatea anumitor prestatori de servicii

care realizează operaţiuni de capital. Putem lua exemplul asigurării pe viaţă care a dat naştere unui

contencios comunitar în speţa Bachman.

2.3. Spaţiul economic european (SEE). Acordul instituind SEE reprezintă, în această

materie, o prelungire a Tratatului de la Maastricht. Acordul prevede şi interdicţia restricţiilor sau a

discriminărilor în ceea ce priveşte mişcările de capital, ca de exemplu plăţile curente. În orice caz, pentru liberalizarea circulaţiei capitalurilor, Acordul asupra SEE reia esenţialul dispoziţiilor

Directivei nr. 88/361 din 24 ianuarie 1988.

1.3. Libera circulaţie a mărfurilor

Trebuie distins între politica comercială comună şi măsurile11 de sancţionare de natură

economică care pot fi luate pe baza art. 228, în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună

(PESC). Prevăzută de art. 131 şi următoarele ale Tratatului de la Roma, politica comercială

comună (PCC) a Comunităţilor Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării armonioase a

comerţului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoaşterea unor prerogative speciale10 Manolache O. - Drept Comunitar - Editura ALL - Bucureşti – 1995, p. 176.11 Augustin Fuerea, op.cit., 2008, pp. 63-65.



Comunităţii europene şi, în mod implicit, Consiliului şi Comisiei. Totuşi, Tratatul nu

reglementează acest aspect. Curtea de Justiţie a fost solicitată să precizeze când are Comunitatea,

în principiu, o competenţă exclusivă. Nu ar fi admisibil ca statele membre să pună în aplicare

politici divergente de politică, comună a CE, cu excepţia cazului în care sunt abilitate special de

către autorităţile comunitare12. Domeniul competenţei exclusive a Comunităţii Europene a fost

accentuat odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a abrogat art. 116 cu

privire la negocierea acordurilor internaţionale la care CE nu este parte. Rămâne, însă, în vigoare,

în materie de acorduri internaţionale, art. 300, care conferă competenţă exclusivă CE de fiecare

dată când Tratatul prevede încheierea unor acorduri care implică Comunitatea. Aceasta, însă, nu

este suficient pentru a delimita domeniul competenţei exclusive a CE.

Astfel, trebuie studiată repartizarea competenţelor realizată de Tratat şi conţinutul politicii

comerciale comune. În consecinţă, este esenţială distincţia între competenţele explicite şi celeimplicite.

În mod explicit, art. 133 oferă competenţă exclusivă CE în ceea ce priveşte modificările

tarifare, încheierea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare,

politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în special măsurile de dumping). Pe baza

acestui articol, Comisia a putut recunoaşte o competenţă exclusivă de negociere pentru acordurile

multilaterale privind comercializarea mărfurilor elaborate în runda Uruguay - GATT. Aceste

acorduri se referă la aspectele din art. 133.Liberalizarea schimburilor sau politica exporturilor despre care este vorba în art. 133 nu se

limitează decât la mărfuri. Serviciile pot fi avute în vedere de politica comercială comună, reţinând

competenţa exclusivă a CE, deşi în acordurile negociate serviciile sunt considerate, în mod analog,

mărfurilor 13.

Mai delicată este, însă, problema competenţelor implicite ale Comunităţii Europene deduse

din art. 133. Ideea care se desprinde este cea potrivit căreia elaborarea progresivă a unui drept

derivat într-un sector sau altul poate da naştere unor reguli comune restrictive care ar putea fi

repuse în cauză dacă fiecare stat membru ar păstra, totuşi, o libertate de negociere exterioară.

Deoarece armonizarea comunitară nu este decât parţială, vor rezulta competenţe concurente

pentru state şi Comunitate în materia negocierilor. Situaţia este cu atât mai complexă cu cât sunt

mai greu de determinat părţile unui acord internaţional care corespund unei armonizări complete

12 Gilbert Goriug, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2007, p. 213.13 Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar , Ediţia a 5, Bucureşti, 2005, p. 67.



interioare Comunităţii. În avizul său nr. 1/94 din 15 noiembrie 1994, CJCE reaminteşte obligaţia

de a coopera, aşa cum rezultată din art. 10 al Tratatului.

Din această perspectivă, dispoziţiile cu privire la TVC şi la dreptul vamal comunitar

depind, cu siguranţă, de politica comercială comună. Ele se întemeiază pe prevederile art. 26 şi 27

ale Tratatului de la Roma.

În continuare, vom analiza principalele măsuri şi acţiuni prevăzute de art. 131 şi

următoarele ale Tratatului. Există, astfel, patru aspecte ce gravitează în jurul a două probleme

principale, şi anume: liberalizarea schimburilor, în special prin armonizarea ajutoarelor pentru

exporturi şi încheierea acordurilor tarifare sau comerciale, pe de o parte, măsurile de protecţie, cu

sancţionarea anumitor procedee neloiale şi clauzele de salvgardare în caz de deturnare de trafic sau

de dificultăţi economice în anumite state membre, pe de altă parte.

Liberalizarea schimburilor

A. Domeniu. Mărfuri şi servicii

Această liberalizare este de actualitate atât pentru importul în cadrul Comunităţii Europene,

cât şi pentru activitatea de export. Politica comercială comună este strâns legată de negocierile

ţinute în cadrul rundelor GATT (ulterior ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului - OMC) la care

Comunitatea este direct asociată atunci când este competentă.

Politica comercială comună depăşeşte, odată cu semnarea în cadrul Rundei Uruguay a

Acordului general pentru Comerţul cu servicii, domeniul comerţului cu mărfuri. Această politică priveşte şi prestaţiile de servicii transfrontiere, fără deplasarea persoanelor, care prezintă multe

similitudini cu circulaţia mărfurilor 14.

B. Importurile

În ceea ce priveşte importurile cu destinaţia Comunitatea Europeană, principiul este acela

al interdicţiei restricţiilor cantitative. În conformitate cu principiile GATT, fiind suficient tariful

vamal comun. Totuşi, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte

contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt, de asemenea, posibile în situaţia în care statele

percep la import tarife inferioare TVC până la un anumit prag. Exceptările sau suspendările de

drepturi pot, de asemenea, să fie decise.

14 Mihaela Cracana, Marcel Capatâna, Libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor , EdituraTritonic, Bucuresti, 2007, p. 121.



C. Exporturile

În ceea ce priveşte exporturile, există un regim comun (restricţii acceptabile şi informarea

reciprocă a statelor), încă din anul 1969. În timp, acest regim s-a dezvoltat şi diversificat. Astfel, au

fost luate în considerare subvenţiile, dar, mai ales, politicile naţionale de ajutoare financiare pentru

exporturi.

Politica comercială comună are vocaţia de a armoniza acţiunile statelor la export, indiferent

de mărfurile în discuţie. Au fost realizate, de asemenea, progrese în privinţa bunurilor culturale.

D. Acorduri internaţionale

Locul important al Comunităţii Europene în cadrul schimburilor internaţionale a dus la

încheierea unui anumit număr de acorduri comerciale, mai ales multilaterale, în legătură sau nu cu

organizaţii internaţionale. Cu titlu de exemplu, reţinem acordurile multilaterale încheiate în cadrulOMC şi GATT, sistemul generalizat de preferinţe, acordurile de asociere ale Comunităţilor

Europene care au ca obiect fie realizarea unei uniuni vamale, fie realizarea unei anumite zone

economice, precum acordurile de la Lome încheiate cu state din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP).

Protecţia comercială

A. Generalităţi

Deşi intră în competenţa comunitară, politica comercială15

nu este, totuşi, comună în toate privinţele. Statele membre păstrează posibilitatea de a lua anumite măsuri cu privire la state terţe,

sub condiţia să fie în conformitate cu politica comună. În acest caz, trebuie acordată atenţie

deturnărilor de traseu.

Art. 134 prevede, în această situaţie, o clauză de salvgardare. Politica comună conduce şi la

măsuri de protecţie colectivă, de exemplu împotriva dumpingului.

a. Clauzei de salvgardare naţională (art. 134 din Tratat). Art. 134 al Tratatului permite

statelor membre să solicite Comisiei Europene să ia anumite măsuri restrictive în două situaţii

principale, şi anume: în caz de deturnare de traseu (import prin intermediul unui stat terţ sau al CE

pentru a ocoli măsurile de politică comercială ale statului membru de destinaţie a mărfurilor) şi

atunci când conformitatea politicii comerciale a acelui stat cu dreptul comunitar ar conduce la

15 Fuerea Augustin – op.cit. - 2008, pp. 66-69.



disparităţi de politică comercială între statele membre care vor antrena dificultăţi economice într-

unul sau mai multe state membre.

În aceste situaţii, Comisia Europeană poate recomanda măsuri de cooperare. De asemenea,

poate autoriza statele membre să adopte măsurile de protecţie necesare. În caz de urgenţă, statele

pot solicita Comisiei să ia chiar ele însele măsurile necesare, însă aceste măsuri nu trebuie să aducă

perturbări cu privire la funcţionarea Pieţei Comune.

Întotdeauna, însă, Comisia este cea care controlează cauzele şi măsurile adoptate sub

controlul CJCE. Mai mult, Comisia este cea care stabileşte, în funcţie de produse, măsurile de

salvgardare puse la dispoziţia statelor. În această situaţie se poate observa faptul că domeniul de

aplicare ratione materiae al art. 134 a fost considerabil restrâns. Acesta a fost micşorat mai mult şi

prin comunitarizarea protecţiei comerciale.

b. Măsuri de protecţie comună. Prin măsurile de protecţie comună sunt vizate procedeeleneloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terţe.

În principiu, resortisanţii statelor membre ale AELS care au ratificat Acordul asupra SEE

nu sunt avuţi în vedere.

B. Dumping-ul

Dumping-ul nu reprezintă situaţia creată de beneficiul dat de diferenţele salariale sau de

costul materiilor prime pentru a vinde mai ieftin. Nu reprezintă nici simplul fapt de a vinde în pierdere. Dumping-ul reprezintă dezvoltarea unei strategii discriminatorii în direcţia unei pieţe.

Dumping-ul se defineşte prin faptul în sine de a vinde mai ieftin pe teritoriul comunitar,

ceea ce nu se întâmplă pe alte teritorii, în circumstanţe normale. Circumstanţele normale sunt,

adesea, dar nu întotdeauna, acelea pe care le putem observa în statul de origine al operatorului.

Discriminarea trebuie să fie evidentă pentru a pune în valoare elementul caracteristic care este

“marja de dumping”. Această discriminare serveşte la stabilirea prejudiciului suferit de

producătorii din cadrul CE, ceea ce reprezintă un element indispensabil al dumping-ului.16

În acord cu principiile OMC şi GATT, Regulamentul din 22.12.1995 organizează protecţia

pieţei comunitare în caz de dumping. El defineşte, în primul rând, procedura care permite punerea

în evidenţă a marjei de dumping, deoarece aceasta poate fi utilă pentru reconstituirea preţului

normal al produsului în cauză. Odată pusă în evidenţă, marja de dumping poate conduce Comisia

16 Dumitru Felicia, Constructia comunitara, Editura Biblioteca, Targoviste, 2004, p. 134.



fie la edictarea de drepturi provizorii sau definitive la intrarea produselor în CE, fie la obţinerea din

partea întreprinderilor în cauză a unor angajamente precise.

Prezenţa uzinelor-pirat în cadrul CE a permis dezvoltarea anumitor practici neloiale.

Încărcarea excesivă a anumitor cheltuieli sau costuri de către întreprinderea-mamă necomunitară

(transport, salarii etc.) poate favoriza artificial apariţia unor asemenea uzine şi poate influenţa

concurenţa în Europa, înfiinţarea unei filiale comunitare poate avea şi ea ca obiectiv eludarea

reglementării antidumping.

Cu toate acestea, circulaţia intracomunitară a mărfurilor nu este avută în vedere a priori de

o reglementare care, cum este cazul celei din materia dumping-ului, este, înainte de toate, dirijată

împotriva importurilor neloiale în direcţia teritoriului CE.

Dumping-ul intracomunitar (organizat de o întreprindere a unui stat membru având ca

destinaţie alt stat membru) avea sancţiune proprie, ce rezulta, în principal, din libera circulaţie amărfurilor în cadrul CE: produsele vândute la preţuri de dumping în CE aveau vocaţia de a reveni

pe teritoriul statului membru de origine cu o diferenţă de preţ favorabilă rezultată din dumping,

ceea ce trebuia să distrugă strategia comercială care consta în a realiza o discriminare pe pieţele

statelor membre. Prezenţa „uzinelor-pirat” a creat, însă, un alt gen de probleme, în măsura în care

era vizată întreaga Piaţă Comună, fără discriminare între statele membre. Reglementările

antidumping au extins posibilitatea de a instaura drepturi antidumping pentru produsele fabricate în

CE atunci când valoarea adăugată nu este suficientă17

.

C. Lupta împotriva practicilor ilicite sau neloiale

Regulamentele anti-dumping nu acoperă toate practicile ilicite sau neloiale pe care le

cunoaşte comerţul internaţional. Regulamentul din 22.12.1994 care stabileşte procedurile

comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către

Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite prin reglementările internaţionale, în special cele

instituite de către OMC, permite ca la sesizarea primită de la o întreprindere dintr-un stat membru

(sau la sesizarea din oficiu a Comisiei) să se examineze practicile comerciale ilicite sau neloiale

care cauzează prejudiciu producţiei din cadrul CE. Practicile ilicite sunt variate. În urma unei

consultări între statele membre (sau după o procedură internaţională de reglementare a

diferendelor, când această procedură este prevăzută de angajamentele internaţionale ale CE, de

17 Tudorel Stefan, Introducere în dreptul comunitar , Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 76.



exemplu OMC), Regulamentul autorizează edictarea oricăror măsuri care pot ajunge până la

modificarea TVC sau a contingentelor.

D. Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute

Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute reprezintă un aspect esenţial al politicii

comerciale din orice stat sau grup de state industrializate. Din anul 1986, Comunitatea Europeană

are un Regulament care autorizează suspendarea punerii în circulaţie a mărfurilor contrafăcute.

Această reglementare trebuie să fie corelată cu “Acordul privind aspectele de drept al proprietăţii

intelectuale care au incidenţă asupra comerţului, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute.

Referat Libera Circulatie

Documents

Transcript of Referat Libera Circulatie