Bătălia de la Rovine

Bătălia de la Rovine a fost una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești și a avut loc în data 17 mai 1395.

Cadrul istoricUnii istorici considera ca batalia de la Rovine a avut loc pe teritoriul Craiovei de astazi, printre acestia se

numara si Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru D. Xenopol. După moartea neașteptată

a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei (1389), fiul lui cel mare, Baiazid

Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului

din Karaman, principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani și au pornit ofensiva împotriva

otomanilor. Drept răspuns Baiazid a strâns armata la Bursa, a recucerit teritoriile pierdute și a anexat

emiratele din vestul Anatoliei.[1]

În primăvara anului 1390 Ioan al VII-lea Paleologul, susținut de Baiazid, l-a detronat pe

împăratul bizantin Ioan al V-lea. Deși autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită, Manuel al II-lea,

fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390 alungându-l pe uzurpator.[2]

Ioan al V-lea și-a încheiat domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ținut ostatic la curtea

sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub supravegherea lui Baiazid și a

fost încoronat împărat la Constantinopol, rămânând totuși un vasal obligat la plata unui tribut și

constrâns la serviciu militar.[3]

În acest timp otomanii își întăreau dominația în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau

atrăgându-i prin timâr-uri - pământ oferit în schimbul serviciului militar. Însă situația nu le era favorabilă

pretutindeni. Regatul Ungar a întreprins câteva acțiuni de mică anvergură la granițele

cu Bulgaria, Serbia și Bosnia,[4] iar Mircea cel Bătrân, voievod al Țării Românești ocupă în 1389 întreg

teritoriul aflat între Dunăre și Marea Neagră, numit în titulatura sa Podunavia și mai târziu Dobrogea, de

la numele lui Dobrotici cel mai vechi stăpânitor al acestui teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la

ofensiva otomană în Dobrogea din 1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a

devastat cuibul de achingii de la Karînovasî.[5]

În 1391, cetele prădalnice ale lui Firuz bei reușiseră să supună Țaratul de Vidin fără luptă. Perioada

următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria țarului Șișman. Acesta este

deposedat de cetăți pe rând, totul culminând cu luarea Nicopolelui prin vicleșug. Silistra a fost ferită de

o soartă asemănătoare datorită vigilenței ostașilor munteni. Între timp, îngrijorat de situația din

Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia și îi învinge pe turci și pe sârbii aflați sub ascultarea lui

Ștefan Lazarevici. În 1393, aflând că Șișman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o

campanie în Bulgaria, cucerind și prădând orașul Târnovo, luând ca robi aproape toată populația

creștină a sa și transformând țaratul lui Șișman – el însuși capturat – în pașalâc. În aceeași vreme este

cucerită și Silistra. Așadar Balcanii, cu pozițiile strategice de la Dunăre și dinspre Serbia vasală,

încăpuseră pe mâna otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Țării Românești și a posesiunilor

ungare dinspre Serbia era tot mai iminent[6].

Acțiunile lui Mircea în spațiul balcanic, cât și relațiile acestuia cu regele Ungariei și cu emirii anatolieni –

care primejdiuiau poziția otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au făcut pe Baiazid să

întreprindă o expediție personală de cucerire a Țării Românești, în primăvara lui 1395[7].

Pentru a-și spori posibilitățile de acțiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân și regele Sigismund de

Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de cooperare militară antiotomană.

Confruntarea

Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârbMarko Kralevici, căzut la Rovine

Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei[8]. Laonic Chalcohondil

scrie că după ce a dus populația în munți, Mircea a hărțuit oastea sultanului de la Dunăre până când

otomanii și-au așezat tabăra[9]. După cronicile turcești lupta s-a dat pe râul Argeș, cu pierderi mari de

ambele părți. În timpul nopții cadavrele soldaților otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca

oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras.[10] Cronica bizantino-

bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulțimea cadavrelor Baiazid s-a

înspăimântat și a fugit[11].

Victoria alianței valaho-ungare nu a fost una decisivă, Mircea cel Bătrân fiind nevoit să se refugieze în

Transilvania[12] și să recunoască suzeranitatea otomană.[13]

DatareÎn 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie

1394[14] după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851[15].

Cu un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine,

Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav[16] de la

mânastirea Hilandar, și astfel stabilea data bătăliei la 17 mai 1395. Observația lui Hasdeu a fost

susținută de bizantinologul român Constantin Litzica în 1901, care pe baza unui alt document

contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara

lui 1395[17].

În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai

recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o

interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica[18].

Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții[19], atât de istoriografia internațională[20], dar mai

recent și de unii istorici români[21].

Alți istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două bătălii: cea de la

Rovine, la 10 octombrie 1394 și o a doua la 17 mai 1395[22].

ReferințeÎn datarea luptei de la Rovine trebuie să se țină cont de un fapt foarte important. Turcii otomani au

întreprins toate campaniile numai primăvara și vara.[necesită citare] Acest fapt era condiționat de două

aspecte foarte importante.

1. Clima în Evul Mediu era mai rece[necesită citare] astfel încât pe teritoriul României primele zăpezi

începeau uneori din lunile octombrie și noiembrie.[necesită citare]

2. Turcii otomani erau o populație ce locuia pe un teritoriu cu o climă mediteraneeană și

submediteraneeană, obișnuiți mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase și cu multă

zăpadă. Mai mult, vestimentația otomană era formată în general din țesături subțiri specifice Asiei Mici,

nu din blănuri pe care le puteau obține, la prețuri destul de mari, de la negustorii din Asia Centrală sau

Europa Nordică.

Lupta de la Rovine a avut loc ca urmare a primei campanii de mare anvergură întreprinsă de turcii

otomani la nord de Dunăre, campanie pe care nu o puteau începe în nici un caz în pragul iernii.

Așadar, lupta de la Rovine între oastea română condusă de Mircea cel Bătrân și cea otomană condusă

de sultanul Baiazid, a avut loc în primăvara anului 1395, cel mai sigur în ziua de 17 mai.

Bătălia de la NicopoleBătălia de la Nicopole (în limbile bulgară: Битка при Никопол, Bitka pri Nikopol; turcă: Niğbolu Savașı, maghiară:Nikápolyi Csata) a avut loc pe 25 septembrie 1396, între o armată aliată franco – valaho – maghiară și Imperiul Otoman, lângă fortăreața dunăreană Nicopole (Nikopol, Bulgaria). De multe ori, această bătălie mai este numită și cruciada de la Nicopole, deoarece are numeroase caracteristici ale „cruciadelor” Evului Mediu. Unele surse consideră că bătălia a fost purtată pe 28 septembrie.

Contextul istoric

În cursul secolului al XIV au avut loc mai multe cruciade minore inițiate de diferiți regi sau aristocrați. Astfel,

avusese loc o cruciadă împotriva Tunisiei în 1390 și în epocă era în continuă desfășurare cruciada

nordică de-a lungul coastei baltice. După victoria din bătălia de la Kosovo din 1389, otomanii cuceriseră cea

mai mare parte a Balcanilor, reducând teritoriulImperiului Bizantin la regiunea din imedita vecinătate a

orașului Constantinopol, care avea să fie cucerit în cele din urmă în 1453.

În 1393, țarul bulgar Ivan Șișman pierduse cetatea Nicopole – capitala sa temporară – în mâinile otomanilor,

iar fratele lui, Ivan Stratismir, mai stăpânea încă Vidinul, dar statutul său politic era acela de vasal al turcilor.

Frontiera dintre islamși creștinism se mutase încet spre nord spre Ungaria și Țara Românească. Regatul

Ungariei era acum direct amenințată de expansionismul turcilor otomani. În plus, orașul-stat Veneția își

simțea amenințată influența în Marea Adriatică.

În 1394, Papa Bonifaciu al IX-lea a proclamat organizarea unei noi cruciade împotriva turcilor, deși în acel

momentschisma occidentală împărțise papalitatea în două între scaunele papale de

la Avignon respectiv Roma, iar vremurile în care Sfântul Părinte avea o autoritate de necontestat erau de

mult apuse. În acele timpuri, Anglia și Franța se aflau într-o perioadă de acalmie a războiului de 100 de ani,

iar Richard al II-lea al Angliei și Charles al VI-lea al Franței și-au manifestat disponibilitatea pentru

finanțarea în comun a unei noi cruciade. Francezii au purtat negocieri încă din 1393 cuSigismund, regele

Ungariei, pentru declanșarea unei cruciade comune.

Pregătirile de luptă

Planul cerea ca John de Gaunt, Louis de Orleans și Filip de Burgundia să plece încă din 1395, iar ca regii

Charles și Richard să-i urmeze un an mai târziu. La începutul anului 1396, acest plan a fost abandonat. În

schimb, Ioan de Neversa organizat și condus o forță de aporximativ 10 000 de burgunzi, în special

cavaleriști, și 1000 de englezi. Lor li s-au mai adăugat cam 6000 de oameni

din Palatinat, Bavaria și Nürnberg. Sigismund comanda o forță mult mai mare de aproximativ 60 000 de

oameni. Francezii au plecat din Montbéliard în aprilie 1396 și au ajuns la Viena în cursul lunilor mai și iunie,

iar la Buda în iulie.

Deși era ortodox, domnul Țării Românești Mircea cel Bătrân, s-a alăturat de asemenea cu un corp de oaste

la expediția cruciată. La fel ca și în cazul Ungariei, Țara Românească se afla în acel moment la granița

dintre creștinism și islamism. Mircea cel Bătrân și soldații săi erau familiarizați deja cu stratagemele

otomanilor, muntenii reușind să-l înfrângă pe sultanul Baiazid I în bătăliile de pe râul Argeș, de la Rovine și

în cele pentru controlul Țării Cărvunei (1395).

Johann Schiltberger, un cruciat bavarez luat prizonier de turci la Nicopole, a descris în memoriile sale

bătălia. El amintește de neînțelegerile ivite între conducătorii cruciaților cu privire la tactica de urmat: cea

occidentală a cruciaților, cu grosul trupelor format din soldați ai cavaleriei grele, și cea a lui Mircea, care îi

ceruse lui Sigismund ca mai înainte de bătătlie să i se permită să execute o misiune de recunoaștere pentru

evaluarea pozițiilor otomane și pentru alegerea tacticii potrivite. Sigismund a fost de acord cu domnul valah,

iar după ce cavaleria ușoară munteană și-a îndeplinit misiunea, Mircea cel Bătrân cerut să i se dea

comanda asupra întregii aripi drepte cruciate, care să execute atacul din deschiderea bătăliei. Sigismund a

fost imediat de acord, dar propunearea lui Mircea a fost respinsă vehement de Jean de Nevers și alți cavaleri occidentali, care nu au fost de acord cu vreo schimbare a tacticilor tradiționale vestice. În plus, se

pare că Jean de Nevers dorea să i se acorde onoarea primului atac, dat fiind faptul că venise de la o mare

depărtare și în plus cheltuise mulți bani pentru această expediție.

Jean de Nevers a preluat comanda forțelor reunite, (cam 100 000 de luptători), și apornit în marș spre

Nicopole. Regiunea străbătută de armata cruciată a fost prădată, iar orașulRahova a fost luat cu asalt și

jefuit, iar locuitorii săi uciși sau luați prizonieri.

Asediul Nicopolelui

Nicopole era un oraș bine fortificat și bine aprovizionat, iar cruciații nu aduseseră cu ei mașini de

asediu pentru a cuceri cetatea. Cruciații au rămas în zonă, așteptând forțele otomane trimise pentru

despresurarea Nicopolelui. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar și-a mobilizat

armatele și a mărșăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat

pe drum suzeranului său și, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104 000 de soldați ai sultanului au ajuns în

fața Nicopolelui. Este foarte probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur

erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul de a primi informații despre mișcările trupelor cruciate de

la Gian Galeazzo Visconti.

Bătălia

Harta Bătăliei

În ziua de 25 septembrie, ambele armate s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luați de

cruciați la Rahova au fost executați de francezi dintr-un motiv necunoscut. Francezii și englezii formau

avangarda, iar Sigismund și-a împărțit trupele în trei: el comanda centrul, transilvănenii formau aripa

dreaptă, iar muntenii conduși de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid și-a dispus liniile cu

avangarda cavaleriei protejată de o zonă de țepușe, urmată de unitățile principale de arcași și de ieniceri,

iar corpul principal de oaste otoman și sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanță de prima

linie.

Cavaleriștii francezi îmbrăcați în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiți să

descalece în fața liniei de țepușe. Aici au început să smulgă țepușele din pământ, în acest timp aflându-se

sub tirul arcașilor turci. După ce au fost îndepărtate țepușele, cavalerii descălecați au trebuit să facă față

atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii. Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul

infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ 10 000 de oameni. Francezii au atacat și

cavaleria turcă și au avut din nou succes, ucigând cam 5000 de turci. Deși nu erau călare, cavalerii francezi

au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului,

francezii obosiți au descoperit grosul armatelor otomane, care așteptau să contraatace. În faza următoare a

luptei, francezii au fost înfrânți clar. Amiralul Franței Jean de Vienne a fost ucis, în ciuda vitejiei de care a

dat dovadă în timpul în care a apărat stindardul de luptă al francezilor. Jean de Nevers, Enguerrand al VII-

lea de Coucy și mareșalul Jean Le Maingre, au fost luați prizonieri.

Baizid și Sigismund la Nicopole

Executarea prizonierilor cruciați ca răzbunare pentru uciderea

prizonierilor turci de la Rahova

Între timp, caii fără călăreți s-au reîntors în tabăra cruciată.

Sigismund a atacat ca să-i sprijine pe cavalerii francezi și a

dat piept cu forțele principale ale lui Baiazid pe creasta

dealului. Rezultatul luptei a fost indecis până în momentul în

care au sosit trupele sârbești. Sigismund a fost convins de

apropiații săi să se retragă. Armata lui Hermann II of Cilli i-a

ajutat pe Sigismund și cei din preajma sa să ajungă pe o

corabie venețiană.

Sigismund a spus despre francezi: "Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii

noștri." În aceeași după-amiază târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane și a încercuit

trupele lui Sigismund rămase fără apărare. Târziu, în aceeași seară, s-a ajuns la o înțelegere și armata lui

Sigismund s-a predat.

Urmări

Pe 26 septembrie, Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri șă fie uciși drept represalii pentru uciderea

prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. În plus, sultanul a fost foarte furios pentru că

pierduse cam 35 000 de oameni, în special în primele faze ale bătăliei. Cruciații care au reușit să scape s-

au reîntros acasă, mulți dintre ei sărăcind pe drum. Sigismund a reușit să scape cu un număr de

colaboratori apropiați fugind cu o corabie pe Dunăre, Marea Neagră, Marea Egee și Marea Mediterană.

Sigismund i-a suspectat pe munteni de trădare. Charles al VI-lea a fost informat în ziua de Crăciun de

înfrângerea suferită de cruciați.

Cavalerii din Europa Occidentală și-au pierdut în scurtă vreme intereseul pentru cruciade. Luptele aveau să

mai continue în Spania și în Marea Mediterană, împotriva păgânilor din Europa de Nord, dar Occidentul nu a

mai lansat alte expediții militare de amploare după această înfrângere. Anglia și Franța au reluat după

puțină vreme luptele lor. Țara Românească a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția

turcilor de anul următor, ca și pe cea din 1400. Înfrângerea sultanului Baiazid de către Timur

Lenk(Tamerlan) la Ankara în vara anului 1402 a deschis o perioadă de anarhie în timpul căreia Mircea cel

Bătrân a preluat inițiativa și a organizat împreună cu ungurii o campanie antiotomană.

O dată cu restabilirea conducerii centralizate în Imperiul Otoman, ofensiva lor în Europa a fost reluată.

Ungurii și polonezii au fost înfrânți în 1444 la Varna, iar în 1453 otomanii au cucerit Constantinopolul, iar

în 1460 întreaga Moree, punând astfel capăt rezistenței grecilor în Balcani. În fața șirului de victorii

otomane, occidentul nu a mai opus o altă mișcare de amploarea cruciadelor până în timpul Renașterii.