REFERAT-

SFÂNTUL DIONISIE CEL MIC – EXIGUUS, SAU CEL SMERIT.

Introducere

Orasele-cetăți de pe țărmul stâng al Pontului Euxin au avut de foarte timpuriu legături

comerciale și culturale cu vestite centre ale lumii vechi, legături care au dus la o înfloritoare

dezvoltare a provinciei Scythiei Minor, Dobrogea de azi. Poziția geografică a acesteia a

înlesnit în mare măsură și pătrunderea ideilor creștine, căci „orice negustor, orice călător

convertit la creștinism avea ca o datorie sfânta să câștige, în cursul drumurilor sale, noi

aderenți la credința sa”1.

După tradiție, predica Sfântului Apostol Andrei, „cel dintâi chemat”, dar mai ales

fluxul și refluxul oamenilor veniți din toate părțile lumii romane, precum și coloniștii și ostașii

romani -, printre care mulți vor fi fost creștini – aduși pe meleagurile noastre de stăpânirea

Romei, au dus la răspândirea și dezvoltarea creștinismului în acele ținuturi la închegarea de

comunități religioase.

Este greu de conceput că printre comunitățile creștine de la Dunărea de Jos, crunt

lovite de persecuții, „să nu fi existat și mânăstiri – focare active de propagandă și centre sigure

de repliere în vreme de restriște”2.

În preajma persecuțiilor, asceții constituiau sâmburele și cheagul comunităților

creștine3.

Monahismul a apărut din inițiativa particulară și nu ca o instituție oficială a Bisericii în

cadrul căreia el are caracterul unei uniri de oameni credincioși și evlavioși care, după anumite

1 N. Iorga, Istoria Bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor, vol. I, ed. a II-a, Bucuresti, 1929, p. 12-

13. 2 Pr. Prof. I. Coman, Aria misionara a Sf. Niceta de Remesiana, in „Biserica Ortodoxa Romana, LXVI (1948),

nr. 5-8, p. 350. 3 Pr. Prof. D. Staniloae, Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste, in „Studii

Teologice” IV (1952), nr. 7-8, p. 374.

reguli, își consacră viața lui Dumnezeu4. Produs al spiritului moral al creștinismului, care

deșteaptă la oameni credincioși năzuința de desăvârșire, monahismul își are sursa în pilda

Mântuitorului Hristos și în sfaturile evanghelice5.

Sunt indicii că, alături de comunitățile creștine ce luau ființă de-a lungul Dunării,

existau prin secolul al IV-lea și mânăstiri, unele curat ortodoxe, iar altele înființate de secta

audienilor6.

Mesopotamianul Audius sau Udo, descendent dintr-o familie nobilă, celebru prin

integritatea moravurilor sale, precum și prin ardoarea zelului său, este promotorul acestei

secte. Nemulțumit de disciplina prea lejeră din biserică, Audius dojenea pe slujitorii altarelor

a căror comportare lăsa de dorit, se ridica împotriva luxului și a iubirii de arginți și înfiera

orice abatere de la dogmă și disciplină7.

În urma condamnării sale de către un sinod, este exilat în părțile Scythiei Minor, din

porunca împăratului Constantiu (337-361). De aici, urmat de adepții săi8, trece și în stânga

Dunării, unde convertește pe mulți dintre localnici și întemeiază mânăstiri în care se practicau

pietatea, fecioria și asceza. Audienii aveau bisericile și clerul lor, căci Audius fusese hirotonit

episcop de un altul, - adept al cauzei sale. Deși au trăit într-o vreme în care arianismul se

bucura de un oarecare succes, fiind incurajat chiar de curtea imperială9, audienii n-au

îmbrățișat această erezie.

După anul 375, numărul lor a scăzut sensibil, unii părăsind secta și fiind asimilați de

ortodocși, iar alții, fiind alungați de Athanaric, suveranul got, se refugiară în părțile

4 Pentru aparitia si dezvoltarea monahismului vezi: N. Milas, Dreptul bisericesc oriental, tradus de D.

Cornilescu si V. Radu, revazut de I. Mihalcescu, Bucuresti, 1915, p. 533-560; Pr. Prof. Libiu stan, Locurile sfinte

din Orient, in „Ortodoxia” IV (1952), nr. 1, p. 7-17. 5 K. Heussi, Originile monahismului, Tubingen, 1936 – recenzie de Pr. Prof. L. Stan in „Ortodoxia, VII (1955),

nr. 2, p. 278; Marcu VIII, 34, 21; Matei XIX, 11-12, 21; 1 Cor. VII, 25-40. 6 Pr. N. Serbanescu, 1600 de ani de la prima marturie documentara despre existenta episcopiei Tomisului, in

„Biserica Ortodoxa Tomana”, LXXXVII, (1969(, nr. 9-10, p. 991. 7 G. Bareille, Audiens, in „Dictionnaire de theologie catholique”, vol. I, p. II, Paris 1923, col. 2266. 8 Audienii interpretau gresit textele biblice referitoare la lucrarea lui Dumnezeu pe care si-l reprezentau intru

totul antropomorfic; marea lor greseala este insa nerespectarea hotaririi Sinodului I ecumenic (Niceea, 325) cu

privire la data serbarii Pastelui, fapt pentru care sint considerati mai mult schismatici, decit eretici. El serbau

Pastele la aceeasi data cu quartodecimanii, adica la 14 nissan, sustinind ca sinodalii abandonasera data adevarata

dintru-un spirit de josnica linguseala fata de imparat, Sinodalii spuneau audienii, voiau ca noua data sa conincida

cu „dies natalis” a imparatului Constantin cel Mare (306-337), cel care convocase sinodul. Vezi: Ibidem, col.

2266. 9 Idem, Anthropomorphites, in „Dictionnaire de theologie catholique”, vol. I, p. II, Paris, 1923, col. 1371.

Mesopotamiei, dispărând cu timpul. Existența lor la Dunărea de Jos este atestată documentar

și despre activitatea lor vorbesc izvoarele literare10.

Legăturile dintre ținuturile dobrogene cu vestitele centre monahale din Palestina și

Egipt au dus, oarecum, la răspândirea monahismului și pe aceste meleaguri. Viața creștină

prosperase considerabil și în curând s-a făcut simțită necesitatea unei organizări ecleziastice,

organizare care a dus, în cele din urmă, la înființarea Episcopiei de Tomis.

Pe teritoriul ei, viața monahală trebuie să fi fost în floare, căci străluciții săi ierarhi au

desfășurat o activitate intensă pe tărâm religios și modul lor de viață era exemplar. Dintre ei,

ca să dăm numai un nume, Teotim I este o figură de seamă a monahismului scito-dacic. Viața

sa ascetică, ca și curăția ființei sale au fost admirate de contemporani, printre care chiar și

păgâni ca hunii, care-l numesc „Dumnezeul romanilor”11.

Prezența mânăstirilor și înflorirea vieții monahale în ținuturile de la Dunărea de Jos

sunt atestate și de existența unor personalități marcante în istoria vieții monahale și a științei

teologice. Din rândul acestora pot fi amintiți Sfântul Ioan Cassian, Dionisie Exigul și

„călugării sciți”, iar noi vom încerca să amintim aici despre Cuviosul Dionisie ”Exiguus” –

sau ”cel smerit”.

DIONISIE ”Exiguus” (sau “cel smerit”)

Dionisie cel Mic sau Exigul, este un reprezentant de seamă al vieții monahale de la

Dunărea de Jos, teolog din Scythia Minor (Dobrogea), cu atât mai reprezentativ cu cât se

numește ”cel Mic”, ”smeritul” sau ”Exigul”, apare la un secol dupa Sfântul Ioan Cassian.

În afară de Sfântul Ioan Casian, o a doua mare personalitate din rândurile monahale

care s-a făcut cunoscută pe plan internațional, a fost Dionisie Exiguul. El a atras atenția

multor cercetatori care l-au numit "erudit daco-roman", sau "Dionisie Romanul, o podoabă a

Bisericii noastre strămosești".

10

Idem, Audiens, col 2265-2267; Idem, Anthropomorphites, col. 1371; J. Zeiller, Les origines chretiennes dans

les provineces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 437; V. Parvan, Contributii epigrafice la istoria

crestinismului daco-roman Bucuresti, 1911, p. 156 si nota 713; R. Vulpe, I Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II,

Bucuresti, 1968, p. 398 si nota 140; C.C. Giurescu, Istoria Romanilor, vol. I, ed. V-a, Bucuresti 1946, p. 226; V.

Motogna, Istoria veche a romanilor de la origini pina in veacul al XIII-lea, Bucuresti, f.a. p. 58. 11 Pr. Prof. I. Coman, Insemnari asupra lui Teotim de Tomis, in „Glasul Bisericii”, XVI, (1975), nr. 1, p. 46; Pr.

Prof. I. Ramureanu, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, in „Biserica Ortodoxa Romana”, XCII, (1974), NR. 7-

8, P. 1007.

Cunoscut traducător de scrieri patristice şi călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe

care ni l-a dat Dacia Pontică, al doilea mare teolog, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul

Dionisie cel Mic, adică „Smeritul”, iar în limba latină „Exiguul”. Acest venerabil slujitor al

Bisericii lui Hristos s-a născut în Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una

din renumitele mânăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV–VII numeroşi

„călugări sciţi”, cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai Ortodoxiei. 12

Puţinele date pe care le avem despre viaţa lui Dionisie Smeritul le stabilim, în parte,

din portretul spiritual pe care îl schiţează prietenul său Cassiodor. Ele pot fi apoi completate

şi comparate cu aluzii din unele scrieri ale sale şi cu referinţe la împrejurările istorico-

bisericeşti în care acestea au fost alcătuite.

Biografia ilustrului monah dobrogean aminteşte ca punct sigur locul de obârşie, dar nu

şi anul de naştere. S-a născut cu aproxomație în 470, și a murit în 545, la Roma.

Prezentat de biograful său Cassiodor ca fiind “de neam scit, dar de maniere întru totul

românești, foarte priceput în ambele limbi (latină şi greacă, n.n.). cunoscător perfect al Sfintei

Scripturi şi al Dogmaticii".13 Era, de asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă

puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să

osândească pe cei care mâncau”. 14

Despre originea sa ne dă amănunte și el, atunci când spune: „Scythia îngrozitoare prin

frig și prin barbari, dar care totdeauna a ridicat oameni plini de căldură și minunați prin

blândețea ținutei lor. Că așa este, eu o știu, zice Dionisie, nu numai printr-o cunoaștere

directă, de la nașterea mea…, ci și prin experiență, întrucât acolo, într-o comunitate terestră

expusă tuturor relelor, s-a produs renașterea, cu harul lui Dumnezeu prin botez, a unui număr

de oameni dintre care unii sunt fericiți părinți cu care această regiune slăvește ca de o

fertilitate duhovnicească deosebită…, oameni pe care am fost învrednicit să-i văd ducând o

viață cerească într-un trup fragil”15.

12 De la Dunăre la Mare, De la Dunăre la Mare, Monografia Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, 1977,

p. 70–72 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1980, p. 141–142; Pr. prof. I.

G. Coman, Izvoarele Ortodoxiei româneşti şi creştinismul daco-roman, p. 344, în revista „Ortodoxia”, an

XXXIII, nr. 3/1981; idem, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, 1979, p. 268–280; Pr. Prof. Ioan

Rămureanu, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, 1987, p. 234 13 Cassiodorus, De institutione divinarum litterarum, 23, Migne, P.L., 70, col. 1137. 14 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 28. 15 Cf. Pr. Prof. I. Coman, „Scitii”, Ioan Cassian si Dionisie cel Mic si legaturile lor cu lumea mediteraneana, in

„Studii Teologice”, XXVII (1973). Nr. 3-4, p. 196 si nota 46.

Fericiții părinți de care vorbește Dionise cel Mic sunt, foarte probabil, monahi, între

alții „călugării sciți”, cu care a fost în legătură și pentru care intervine la Roma. El adresează

într-o „Prefață” la una din traducerile sale din opera Sfântului Chiril al Alexandriei, cuvinte

de mulțumire unui episcop, Petru, care i-a dăruit hrana duhovnicească în timpul copilăriei.

Dacă acest episcop este unul din „călugării sciți” înseamnă că Dionisie a primit educația de la

acesta într-o mânăstire din Scythia Minor.

Acest Petru, ajuns la bătrâneţe episcop fusese, probabil, egumenul mânăstirii

dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care l-a

deprins cu nevoinţa duhovnicească şi frica de Dumnezeu. Iată cu ce cuvinte pline de

recunoştinţă, de smerenie şi duioşie, calităţi specifice sufletului nostru românesc, se adresează

fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre,

Cuvioase Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor

minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil,

râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu

că nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită”.16

Unde va fi fost mănăstirea în care preacuviosul a făcut ucenicie chinovială şi de unde

mai înainte de el vor fi plecat Sfântul Ioan Cassian sau, poate, vestiţii Călugări «sciţi» nu se

ştie până astăzi. Unele ipoteze recente o situează într-o regiune dobrogeană mai nordică şi

expusă gerurilor, care i-au creat o înfricoşătoare faimă. Alţi învăţaţi17 o localizează în

vecinătatea Hârşovei, eventual peste Dunăre, în răsăritul Munteniei, poziţie naturală folosi-

toare apărării de calamităţile barbare, ca şi legăturile comerciale.

A intrat de tânăr într-o mănăstire dobrogeană, apoi ajunge la Constantinopol, iar în

496 este chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot18 și va duce o existență laborioasă și

exemplară până la sfârșitul vieții sale, survenit în anul 545. Colindase întreaga lume creștină,

însușindu-și o frumoasă cultură, dar și o experiență de viață duhovnicească deosebită.

Așadar, din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul”, se duce în Orient,

la Mormântul Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o mânăstire din Constantinopol.

Era un teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei

16 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 28. 17 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Scriitori bisericesti din epoca străromănă, Bucureşti, 1979, p. 328. 18 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Ediţia a doua, revăzută şi întregită, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 175.

Ghelasie de a i se trimite un călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor

ecumenice şi unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia. 19

A trăit mult timp în mănăstirea “Sf. Anastasia", a lucrat şi în cancelaria papală şi

ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani dialectica cu prietenul său

Casiodor la Universitatea Vivarium din sudul Italiei – Calabria. 20

Tot Cassiodor scria că preda dialectica în mănăstirea Vivarium (în Calabria) şi că a

învățat mulţi ani în biserică.

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece papi, de la

Anastasie II până la Vigiliu. Fiind rugat, atât de păstorii Romei, care doreau să cunoască mai

bine scrierile Părinţilor din Răsărit, cât şi de compatrioţii săi, călugării sciţi, fericitul Dionisie

cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chiril al

Alexandriei şi Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, în două

ediţii; editează „Decretele pontificale” şi traduce vieţi de sfinţi ca: „Descoperirea capului

Sfântului Ioan Botezătorul”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Taisia” şi „Viaţa Sfântului

Pahomie”. 21

Spiritualitatea este una dintre cele mai importante preocupări ale lui Dionisie cel Mic.

Traducerile sale de opere doctrinare și canonice grecești în limba latină, colecțiile de

documente bisericești ca și lucrările sale de cronologie atestă o viguroasă personalitate

monahală.

A tradus mai multe opere dogmatice din greceşte în latineşte, toate însoţite de prefeţe

personale: Sf.Grigorie de Nissa (Despre crearea omului, cu unele observaţii critice), Sf. Ciril

al Alexandriei (Epistola 17 împotriva lui Nestorie, cu cele 12 anatematisme şi alte epistole),

patriarhul Proclu al Constantinopolului (Tomosul către armeni) s.a. 22

A tradus şi câteva biografii cerute de monahi: Viaţa Sf. Pahomie, Pocăinţa minunată a

Sf. Thaisia.

A mai tradus şi o colecţie de canoane, cele zise “apostolice", ale primelor patru

sinoade ecumenice şi ale unor sinoade locale (în dotuă versiuni); a mai întocmit o colecţie de

19 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc…, p. 28. 20 Ibidem. 21 Ibidem, p. 28-29. 22 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români…, p. 175.

decrete (decretale) a opt papi. Amândouă colecţiile au cunoscut o largă circulaţie în Biserica

Apuseană.

A mai scris şi un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la mai mulţi Sfinţi

Părinţi din Răsărit, Apus şi Africa, intitulat „Exempla Sanctorum Patrum” - culegerea unei

colecţii de texte patristice Florilegiu - din Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie

de Nazianz, Grigorie de Nissa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al

Milanului, Fericitul Augustin şi alţii.

Cuviosul Dionisie cel Mic era şi un bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă ce o învăţase

la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a întemeiat era creştină dionisiacă, în locul

erei păgâne, începând calendarul şi numărătoarea anilor „De la întruparea Domnului nostru

Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor

mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării

neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru”. A scris în acest scop două lucrări:

„Carte despre Sfintele Paşti” şi „Argumente Pascale”, Pascalia adevărată şi regulile îndreptării

ei, Precizări pentru stabilirea datei Paştilor, Elementele calculului calendaristic şi Pascal etc.23

Era creştină întemeiată de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat în vigoare la Roma în

anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină. 24

În mod deosebit trebuie subliniat faptul că Dionisie, teolog, interpret și critic, monahul

Dionisie este cel care a calculat și fixat cronologia erei creștine care, cu mici modificări, este

valabilă până astăzi25.

Luând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, Naşterea

Mântuitorului, “începutul nădejdii noastre" (fixând-o în 754 sau 753 de la întemeierea

Romei", în loc de 749, a făcut o eroare de 4 sau 5 ani); a fost adoptată încă din sec. VII în

Italia, din sec. VIII în Anglia, în cel următor în Franţa, apoi, cu timpul, în toate Tările

lumii.26

23 Ibidem. 24 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc…, p. 29. 25 Amanunte privitoare la viata si opera lui Dionisie cel Mic la : Pr. Prof. I. Coman, op. cit., p. 195-197; Idem,

Contributia scriitorilor patristici din Scythia Minor-Dobrogea la patrimoniul ecumenismului crestin in secolul al

IV-lea, VI_lea, in „Ortodoxia” XX (1968), nr. 1, p. 14. 26 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români…, p. 175.

Concluzii.

Atât prin originea şi formarea sa daco-romană, cât şi prin scrierile şi traducerile sale

din greacă în latină, fericitul Dionisie cel Mic „a întins o adevărată punte de legătură între

Răsărit şi Apus, punând într-un contact mai apropiat cele două romanităţi creştine”. 27

Prin mai multe studii publicate în anii din urmă preotul Dr. Gheorghe Drăgulin susţine

că îi aparţin şi lucrările puse sub numele lui “Dionisie Pseudo-areopagitul": Despre numele

divine, Ierarhia îngerească, Ierarhia bisericească; Teologia mistică şi zece Epistole.

La bătrâneţe, fericitul Dionisie „Românul” îşi aducea aminte din Italia, patria sa

adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, şi de compatrioţii săi blânzi, dreptcredincioşi şi

smeriţi, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în Prefaţa către „venerabilii domni şi fraţi

preaiubiţi, Ioan şi Leonţiu”: „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată

îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi

minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din

naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo (în Scythia Minor), într-o

comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina

Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a preafericiţilor Părinţi cu

care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită.

Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toţi pildă de viaţă şi

sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul:

Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco-romanii) au ţinut cu tărie neînfricată

totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau

nepricepuţi...”. 28

Pentru sfinţenia vieţii lui, pentru gândirea şi scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul

Dionisie cel Mic, numit şi „Romanul”, este cinstit, atât în Răsărit, cât şi în Apus, ca un

călugăr desăvârşit, filolog şi ctitor al erei creştine, ascet şi teolog de renume. Trei mari virtuţi

l-au împodobit în toată viaţa sa: credinţa ortodoxă, smerenia inimii şi dragostea faţă de

Dumnezeu şi de oameni, calităţi specifice milenare ale întregului popor român.

27 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc…, p. 29. 28 Ibidem.

Săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, Cuviosul Dionisie cel Smerit şi-a dat sufletul cu

pace în mâinile lui Hristos prin anul 545 şi este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi. 29

În 1992 Sfântul Sinod a hotărât ca daco-romanul Gherman să fie trecut în sinaxarul

sfinţilor români, alături de Sfântul Ioan Casian şi de Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul.

Sunt trei călugări cărturari care au făcut cinste neamului nostru şi care au adus un aport de

seamă la formarea teologiei patristice şi a spiritualităţii răsăritene.30

Evlavios și smerit, rugător și postitor, învățat și harnic lucrător în Biserica lui Hristos,

Cuviosul Dionisie Exiguul merită să fie trecut în calendarul creștin și pentru că este părintele

erei creștine.

Proclamarea locală, la Constanţa, în 2 noiembrie 2008, a canonizării Sfântului Cuvios

Dionisie Exiguul, după proclamarea oficială solemnă de la Bucureşti, în data de 26 octombrie

2008, constituie o binecuvântare deosebită pentru Dobrogea la împlinirea a 130 de ani de la

revenirea acesteia la Patria Mamă, România (1878-2008). Rugăm pe Hristos-Domnul, Cel ce

„este Acelaşi ieri, astăzi şi în veci“ (Evrei 13, 8), să binecuvinteze Dobrogea şi întreg neamul

românesc, purtător şi cultivator al credinţei apostolice primite de la Sfântul Apostol Andrei,

spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.31

29 Ibidem. 30 Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco - Romani și Români, Tipărită cu binecuvântarea I.P.S.

DANIEL Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Trinitas Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iaşi, 1994, p.

30. 31 † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor prezenţi la proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios

Dionisie Exiguul, Constanţa, 2 noiembrie 2008.

Bibliografie

† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvântul Preafericitului Părinte

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat participanţilor prezenţi la proclamarea

locală a canonizării Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, Constanţa, 2 noiembrie 2008.

Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul Românesc, Editura Manastirea Sihastria, 2005.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., „Scitii”, Ioan Cassian si Dionisie cel Mic si legaturile lor

cu lumea mediteraneana, in „Studii Teologice”, XXVII (1973). Nr. 3-4.

Idem, Aria misionara a Sf. Niceta de Remesiana, in „Biserica Ortodoxa Romana,

LXVI (1948), nr. 5-8.

Idem, Contributia scriitorilor patristici din Scythia Minor-Dobrogea la patrimoniul

ecumenismului crestin in secolul al IV-lea, VI_lea, in „Ortodoxia” XX (1968), nr. 1.

Idem, Insemnari asupra lui Teotim de Tomis, in „Glasul Bisericii”, XVI, (1975), nr. 1,

p. 46; Pr. Prof. I. Ramureanu, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, in „Biserica Ortodoxa

Romana”, XCII, (1974), NR. 7-8.

Idem, Izvoarele Ortodoxiei româneşti şi creştinismul daco-roman, p. 344, în revista

„Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 3.

Idem, Scriitori bisericesti din epoca străromănă, Bucureşti, 1979.

De la Dunăre la Mare, De la Dunăre la Mare, Monografia Arhiepiscopiei Tomisului şi

Dunării de Jos, 1977.

Giurescu, Constantin C., Istoria Romanilor, vol. I, ed. V-a, Bucuresti 1946.

Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor, vol. I, ed. a

II-a, Bucuresti, 1929.

Milaș, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, tradus de D. Cornilescu si V. Radu,

revazut de I. Mihalcescu, Bucuresti, 1915.

Motogna, Vasile, Istoria veche a romanilor de la origini pina in veacul al XIII-lea,

Bucuresti, f.a.

Păcurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea, Dicționarul teologilor români, Ediţia a doua,

revăzută şi întregită, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002.

Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1980.

Idem, Sfinţi Daco - Romani și Români, Tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Trinitas Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iaşi,

1994.

Pârvan, Vasile, Contributii epigrafice la istoria crestinismului daco-roman Bucuresti,

1911.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, 1987.

Stan, Pr. Prof. Libiu, Locurile sfinte din Orient, in „Ortodoxia” IV (1952), nr. 1.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de

obste, in „Studii Teologice” IV (1952), nr. 7-8.

Șerbănescu, Pr. Nicolae, 1600 de ani de la prima marturie documentara despre

existenta episcopiei Tomisului, in „Biserica Ortodoxa Tomana”, LXXXVII, (1969(, nr. 9-10.

Vulpe, Radu, I Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucuresti, 1968.