In natură, apa se găseşte din abundenţă, în toate stările de agregare:

" în stare lichidă (forma în care acoperă 2/3 din suprafaţa pământului: sub forma de mări,

oceane, râuri, fluvii, ape subterane);

" în stare solidă (formează calote glaciare);

" în stare gazoasă (atmosfera conţine o cantitate considerabilă de apă, sub forma de vapori de

apă, invizibili).

Apa urmează un circuit în natură.

Căldura soarelui determină evaporarea apei de pe uprafaţa pănântului. Vaporii rezultaţi se

ridică în atmosferă. Dacă în atmosferă saturată cu vapori de apă apare o scădere a

temperaturii, parte din vaporii condensaţi iau forma de nori, ceaţă, ploaie, zăpadă sau

grindină. În anotimpurile calde, dar cu nopţi răcoroase se depune roua, iar dacă temperatura

solului este sub 0 C, se depune bruma.

Apa este un component indispensabil vieţii. Un om consumă în medie 3 l apă/zi, iar corpul

său are un coţinut de 60-70 apă%. Un pom evaporă aproximativ 200 l apă/zi.

Fiinţele vii nu pot supravieţui în absenţa apei, toleranţa la deshidratare depinzând de specia

respectivă.

Un adult normal trebuie să absoarbă aproximativ 2,5-3 l apă/zi, preluaţi fie sub forma de

băuturi sau apă conţinută în alimente precum şi apă de combustie a alimentelor şi ţesuturilor

(aport endogen).

Dacă ne raportăm la regimul vegetal, apa este conţinută în: salate, castraveţi, andive (95 ) sau

în roşii şi morcovi (90 ). Merele conţin (85), cartofii (80) , sporii bacteriilor doar (50) ,

fasolele şi mazărea (10) .

Dacă apa joacă un rol atât de important pentru viaţă, în mod firesc se pune întrebarea: care

este rezistenţa organismelor în condiţiile lipsei apei?

Cămilele traversând deşertul îşi pot produce aproximativ 40 l apă prin oxidarea grăsimilor ce

se găsesc în cocoaşă. În condiţii normale, cămila se hrăneşte însă cu plante verzi, ce conţin

multă apă.

Se cunosc insecte ce iau apă de la vegetale uscate dar higroscopice (absorb umiditatea din

aer).

Rozătoarele din deşerturi pot trăi în absenţa apei consumând doar ierburi, scoarţa de copaci,

frunze uscate. În captivitate apa este procurată pe cale endogenă adică prin oxidări celulare,

reuşind să trăiască fără să bea chiar 6 luni.

Carnivorele care au nevoie imediată de apă, pentru a-şi elibera rezidurile azotoase se hrănesc

cu erbivore ale căror ţesuturi conţin multă apă.

1

Toate animalele de pe glob, ca şi omul, posedă modalităţi de procurare a apei.

Animalele din stepele uscate şi deşerturi, şerpi, şopârle, girafe, zebre, struţi au capacitatea de a

acumula mari cantitaţi de lipide (grăsimi) prin oxidarea cărora rezultă apă (la o cămilă rezerva

de grăsimi din cocoaşă este de 110-120 kg).

Se ştie că arşiţa din zonele de deşert este mai suportabilă decât cea din pădurile tropicale

umede. Aceasta se explică prin faptul că în atmosfera umedă sudoarea se evaporă lent, se

adună în picături ce se preling pe corp şi nu apare senzaţia de uşurare.

De ce nu putem bea apa de mare?

Răspunsul este la îndemână dacă se cunoaşte compoziţia apei de mare. Aceasta conţine săruri.

Peştii au un aparat de desalinizare, ce se află la nivelul branhiilor unde, celulele specializate

preiau din sânge sărurile şi împreună cu un mucus foarte concentrat le eliberează în mediul

înconjurător.

Apa are proprietaţi uimitoare şi cu multiple implicaţii, dar cea mai puţin cunoscută pare a fi

capacitatea ei de a forma o peliculă superficială rezistentă, ce este rezultatul unei atracţii

reciproce foarte puternice dintre moleculele stratului ei superficial.

Apa de izvor: atunci când izvorăşte dintr-o zonă curată, în care mediul subteran nu este

impurificat, este suficient filtrată pentru a o face potabilă dar este sensibilă la modificări de

climă şi poluare la suprafaţă. În special pentru apele de podiş sau de deal, perioadele ploioase

sau dimpotrivă, secetoase, afectează în mare măsură conţinutul de minerale şi

microorganisme, uneori apa pierzându-şi potabilitatea.

Există apă în Univers?

Cantităţile de apă şi oxigen molecular, găsite în spaţiul interplanetar, rămân încă o enigmă

astronomică. Satelitul SWAS (Submillimeter Wave Astronomy Satellite), lansat de NASA, a

detectat vapori de apă peste tot în spaţiul interstelar. Cu toate acestea, acolo unde este foarte

rece (temperaturi de numai 30° peste zero absolut), se găsesc concentraţii de vapori de apă de

numai câteva procente la miliard. Aceasta reprezintă mult mai puţin decât prevăd cele mai

multe modele teoretice şi reprezintă o adevărată enigmă pentru înţelegerea chimiei norilor

interstelari. Si totuşi, în regiunile mai calde din spaţiul interstelar, vaporii de apă se află în mai

mare abundenţă. În norii de gaz unde se nasc noi stele, gazul poate fi încălzit până la

temperaturi de câteva mii de grade; aici concentraţia de apă pare sa fie de 10 mii de ori mai

mare decât ne-am aşteptat. Ne putem imagina aceste creşe stelare ca pe nişte fabrici chimice

gigantice care produc vapori de apă într-un ritm infernal. Uriaşele cantităţi de vapori de apă,

prezente în regiunile in care se formează stele, vor ajuta gazul interstelar să se răcească,

2

declanşând poate, în cele din urmă,naşterea unei viitoare generaţii de stele. Deaorece apa

rămâne, până la proba contrarie, un ingredient esenţial pentru existenta vieţii, detectarea apei

in norii de gaz interstelar devine pentru noi vitală şi, poate, tocmai de aceea, rezultatele sunt

uneori şocante. Aşa s-a întâmplat şi cu concluziile obţinute, după 18 luni de observaţii

continue, de satelitul SWAS (observator radio compact, lansat în 1998 pentru studiul

compoziţiei norilor de gaz interstelar si a modului în care se nasc noi stele din el). El avea

misiunea de a detecta radiaţia provenită de la moleculele de apa şi oxigen, pe care nu le putem

vedea în mod normal din cauza atmosferei terestre. El putea detecta şi molecule de oxigen din

spaţiul interplanetar, chiar daca acestea sunt în cantităţi infime.

Absenţa oxigenului molecular rămâne totuşi un mister. S-ar părea ca exista cel mult o

moleculă de oxigen la fiecare 10 milioane de molecule de hidrogen, din moment ce SWAS nu a

detectat nici un semn care să ateste prezenţa oxigenului molecular. Aceasta înseamnă că majoritatea

atomilor de oxigen din spaţiul interstelar rămân ascunşi undeva şi trebuie să ne străduim şi mai mult ca

să-i descoperim.

Dar SWAS nu a observat doar norii îndepărtaţi de gaz interstelar, ci a căutat vapori de apă

undeva, mai aproape de Pământ, prin atmosferele lui Marte şi ale giganticelor planete

gazoase, Jupiter şi Saturn. Vaporii de apă detectaţi în cele două mari planete sunt cu

certitudine rezultatul bombardamentului realizat în momentul în care mici particule de gheaţă

ce vin din spaţiul interplanetar ajung la planetă şi se vaporizează imediat ce lovesc atmosfera

acesteia. Moleculele de apă din aceste particule îngheţate ar putea proveni din vaporii de apă

aflaţi în norii de gaz interplanetar din care s-a format Sistemul solar, cu patru miliarde şi

jumătate de ani în urmă.

SWAS a fost o misiune extrem de eficienta. Ea a măsurat şi cantitatea şi distribuţia vaporilor

de apă din atmosfera lui Marte, confirmând ceea ce se credea despre ea, adică are o umiditate

relativă de aproape 100%. Măsurătorile confirmă existenţa unei atmosfere aproape complet

saturată cu vapori de apă. Şi totuşi, deoarece pe Marte este atât de frig, cantitatea totala de apă

din atmosferă este mult mai mică decât cea din atmosfera terestră. Important este că apa există

şi astfel vom găsi cândva posibilitatea de a o folosi atunci când omul va ajunge şi pe planeta

vecină.

3