UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICEMASTER: STUDII DE SECURITATE SI APARARE

DISCIPLINA: RELATII INTERNATIONALE POSTBIPOLARE SI IMPACTULLOR ASUPRA SECURITATII

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

PROFESOR:Conf. Univ. Dr. Gen. SABIN DRĂGULIN

MASTERAND: DINU E.D LIVIA-ANDREEA

CUPRINS

INTRODUCERE...............................................................................................................2CAPITOLUL I. Ratificarea Tratatului de la Maastricht .......................................... 4CAPITOLUL II. Etapele Tratatului de la Maastricht.....................................................6CAPITOLUL III. Uniunea europeană.............................................................................8

3.1. Pilonii Uniunii Europene................................................................................8 3.2. Personalitatea juridica a Uniunii Europene, potrivit Tratatului de la Maastricht............................................................................................................10

3.2. Obiectivele Uniunii Europene stabilite în cadrul tratatului de la Maastricht……………………………………………………………………..…….11

CONCLUZII...................................................................................................................12BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................13

INTRODUCERE

Actul Unic European a condus, în mod inevitabil, la Tratatul Uniunii Europene. Angajamentul de a realiza o adevărată Piaţă Internă şi Unică a atras şi pe acela de a crea o Monedă Unică. La rândul ei, aceasta a determinat necesitatea atribuirii unor noi competenţe, aparent economice, însă în realitate de mare importanţă politică. Însă aceste noi competenţe necesitau crearea unor noi instituţii prin care să fie administrate.1

Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a patru tratate: Paris - 1951, Roma - 1957, Maastricht - 1992, Amsterdam - 1997. Obiectivele, competenţele şi instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este că, din momentul ratificării lor şi până în prezent, s-au produs transformări importante. De aceea, se resimte necesitatea unui tratat de bază care să reflecte nu numai trăsăturile esenţiale ale statului actual de integrare, dar care să deschidă noi căi de acţiune în viitor.

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Liderii celor douăsprezece state (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania) care formau, la acea vreme, Comunitatea Europeană, au convenit asupra acestui document ambiţios care anunţa o serie de realizări importante şi, în primul rând, crearea unei monede unice – moneda euro.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 19932. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Comunităţile Europene

Colaborarea în politica externă şi de securitate comună (PESC),

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

1 Bărbulescu, Iordan, Gheorghe, Sistemul instituţional, vol. I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 46-47;2 Fuerea, Augustin, Drept comunitar European. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 76

CAPITOLUL I

Ratificarea Tratatului de la Maastricht

Orice tratat internaţional trebuie ratificat de către părţile semnatare. Procedura de ratificare diferă de la o ţara la alta : unele state organizează un referendum, altele trebuie să obţină avizul parlamentului, iar altele pot hotărî între aceste două alternative.

Prima ţară care a supus ratificării Tratatul de la Maastricht a fost Danemarca, prin referendum. Poporul a ales să respingă Tratatul la limită. O clauză stipula că, pentru a intra în vigoare, Tratatul trebuie ratificat de către toţi semnatarii. Astfel, Tratatul părea sortit eşecului încă înainte ca şi celelalte state să aibă ocazia de a se exprima asupra lui! Cu toate acestea, în speranţa găsirii unei soluţii legale, s-a hotărât să se continue procesul de ratificare.

Franţa s-a oferit să fie a doua ţară care să abordeze ratificarea. În speranţa îndepărtării impresiei negative create de respingerea populară daneză, preşedintele Mitterrand a ales procedura referendumului, sondajele de opinie indicând un puternic sprijin. Odată cu începerea campaniei, sprijinul a început să se erodeze şi a devenit chiar contrar în unele sondaje. Temându-se de un colaps al întregului proiect, pieţele valutare au devenit agitate, speculaţiile câştigând teren. În acelaşi timp, Italia şi Marea Britanie au fost eliminate din MRS, iar o serie de monede s-au devalorizat. Între timp, francezii au aprobat Tratatul cu un scor foarte strâns.

Danezilor li s-a cerut să voteze din nou, după ce guvernul danez s-a angajat să invoce dreptul de a nu adopta moneda unică, aşa cum se permitea printr-un protocol special la Tratat. De această dată, danezii au aprobat Tratatul.

Și, în final, Curtea Constituţională Germană a fost solicitată de către oponenţi să se pronunţe dacă Tratatul este neconstituţional. Curţii i-au trebuit câteva luni pentru a-şi emite opinia, ţinând astfel procesul suspendat. Curtea a hotărât că Tratatul nu intra în contradicţie cu Constituţia germană. Aceasta i-a permis Germaniei să ratifice Tratatul la finele lui 1993, încheind astfel procesul de ratificare.

Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri. Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind Comunităţile, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară. Titlul II include dispoziţiile de modificare a Tratatului CEE, iar Titlurile III şi IV modifică tratatele CECO şi, respectiv, CEEA. Titlul V introduce dispoziţii cu privire la Politica externă şi de securitate comună (PESC). Titlul VI cuprinde dispoziţiile privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). Dispoziţiile finale se regăsesc în Titlul VII.

Prin Tratatul de la Maastricht, sunt introduse politici comunitare in şase domenii noi, şi anume:

reţelele transeuropene; politica industrială;

protecţia consumatorilor;

educaţia şi formarea profesională;

tineretul;

cultura.

De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piaţa muncii.

Tratatul de la Maastricht a ridicat dificultăţi în statele – membre în momentul ratificării, unele de natură constituţională, altele de natură politică, la care s-a adăugat opoziţia opiniei publice. Printre statele – membre care au întâmpinat dificultăţi în ratificarea Tratatului de la Maastricht se numără şi Germania şi Franţa, deoarece tratatul conţinea dispoziţii contrare Constituţiei şi, respectiv, Legii Fundamentale. Ratificarea a fost astfel precedată de un proces de revizuire a acestora.3

Întrebarea care se ridică având în vedere însuşi titlul tratatului - „Tratatul asupra Uniunii Europene” – este aceea dacă Uniunea Europeană se substituie Comunităţilor născute din tratatele economice de la Paris din 1951 şi de la Roma din 1957. Răspunsul este că Uniunea Europeană nu se substituie Comunităţilor – acestea fiind menţinute şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht – care le înglobează într-un ansamblu mai larg.4

3 Lűtzeler, Paul, Michael, Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, Editura Institutul European,

Iaşi, 2004, p. 12;4 Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene. Epoca posbelică, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj –

Napoca, 1999, p. 163 – 164;

CAPITOLUL II

Etapele Tratatului de la Maastricht

2.1. Etapele tratatului de la Maastricht

În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor între statele membre ale comunității Europene și care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenței economice a statelor; fiecare stat stabilește, în caz de necesitate programe planuri anuale menite să asigure convergența durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice.

Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind cresterea performanțelor economice, întărirea coordonării politicilor economice și monetare în cadrul instituțional existent și renunțarea în totalitate de către țările SME la controlul asupra capitalurilor.

A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată faza de tranziție către etapa finală și vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranzacții reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităților naționale în mîna unei instituții europene.

În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acționeze pentru evitarea inregistrării de deficite publice excesive și să realizeze independența față de băncile lor centrale. In 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), și care a început să functioneze de al 1 ianuarie 1994, avînd sediul la Frankfurt.

Cea de-a treia etapă   a fost prevazută să înceapă la 1 ianuarie 1997 dar s-a amînat pentru 1 ianuarie 1999 și se incheie în anul 1999. În această etapă intră în funcțiune sistemul european al băncilor Centrale (SEBC) format din banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale (BCN) ale statelor membre, și să fie adoptată o monedă unică ECU, apoi EURO care va înlocui monedele naționale ale statelor membre.

Această etapă va debuta cu trecerea la parități fixe și atribuirea competențelor economice și monetare instituțiilor comunitare. În domeniul monetar fixarea irevocabilă a paritaților va deveni efectivă, iar tranziția către o politică monetară unică va fi asigurată de IME. Deciziile privind intervențiile pe piețele de schimb într-o terță monedă vor fi luate sub singura răspundere a IME pînă la constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevăzîndu-se pentru ea o clauză de opțiune care îi va permite să se alăture atunci cand va dori celorlalte state membre, fără a fi legată de un anumit termen.

Pentru a intra în ultima fază finală a infăptuirii Uniunii Economice si Monetare statele membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergență:

stabilitatea prețurilor – inflația din aceste țări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale față de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflație,

finanțele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB;

datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;

ratele de schimb nu trebuie să depășească marjele normale (±2,25% fata de ECU) prevăzute în cadrul SME;

rata dobînzii nu trebuie sa fie mai mare de 2 puncte procentuale față de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu.

CAPITOLUL III

Uniunea europeană

Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în 2007: Bulgaria şi România).

3.1. Pilonii Uniunii Europene

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:

Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;

Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună

Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.

În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.

Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii comune (Statele Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale Statelor Membre).

Obiectivele politicii externe şi de securitate comune sunt:

Apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei

Uniunii;

Consolidarea, sub toate formele, a securităţii UE şi a statelor membre;

Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu

principiile Cartei Naţiunilor Unite, ale Actului final de la Helsinki şi

obiectivele Cartei de la Paris;

Promovarea cooperării internaţionale;

Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale5.

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Unul dintre aspectele cele mai importante în ceea ce priveşte evoluţia concretizării unei politici proprii în materie de justiţie şi afaceri interne este reprezentat de crearea Spaţiului Schenghen ca urmare a Acordului din 14 iunie 1985 şi a Convenţiei din 19 iunie 1990 dintre Germania, Franţa sau Benelux. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii:

Politica de acordare a azilului;

Regulile referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi

exercitarea controlului acestei treceri;

Politica de imigrare şi politica referitoare la cetăţenii ţărilor terţe, aflaţi pe teritoriul

Comunităţii, avându-se în vedere: condiţiile de intrare şi de circulaţie a

resortanţilor statelor terţe pe teritoriul Comunităţii; condiţiile de stabilire a

reşedinţei cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul Comunităţii, inclusiv cele

referitoare la regruparea familială şi obţinerea de locuri de muncă; combaterea

imigraţiei neautorizate, a stabilirii rezidenţei şi a obţinerii de locuri de muncă în

mod ilegal în Comunitate;

Combaterea consumului de droguri în măsura în care acest domeniu nu este

acoperit de prevederile pct. 7-9;

Combaterea fraudei la nivel internaţional în măsura în care aceasta nu este

acoperită de prevederile pct. 7-9;

Cooperarea juridică în materie civilă;

Cooperare juridică în materie penală;

Cooperare juridică în materie vamală;

Cooperarea poliţiilor în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului

ilegal de droguri, precum şi a altor forme grave de criminalitate internaţională,

incluzând, dacă este necesar, aspecte ale cooperării vamale în legătură cu

organizarea la nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informaţii în cadrul

unui oficiu european de poliţie EUROPOL.6

5 Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 180.6 Leicu, Corina, op. cit., p. 31 – 32;

Este important de subliniat faptul că aceste dispoziţii nu afectează activitatea statelor membre în ceea ce priveşte asigurarea respectării ordinii, legalităţii şi a securităţii interne.

Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune (poziţia UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată în 1995).

Cooperarea în domeniul judiciar a fost creată cu scopul de a facilita şi accelera cooperarea în materia proceduri judiciare şi a executării deciziilor, de a uşura extrădarea între statele membre şi de a instaura regulile minime cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile criminalităţii organizate, terorismului şi traicului de droguri.

3.2. Personalitatea juridică a Uniunii Europene, potrivit Tratatului de la Maastricht 7

Tratatul de la Maastricht nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică pentru Uniunea Europeana, însă absenţa unei asemenea prevederi nu conduce neaparat la excluderea ideii ca Uniunea Europeana nu ar avea personalitate juridică.

Articolul 1 din cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană – afirmă ca „Uniunea este fondată pe Comunităţile Europene completate cu politicile si formele de cooperare instaurate prin prezentul tratat” susţinea menţinerea Comunităţilor, ale căror Tratate constitutive sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht. Astfel, personalitatea juridică a Comunităţilor era menţinută precum si competenţele lor internaţionale si devenea, în fapt, o expresie în domeniul competenţelor comunitare al Uniunii Europene.

În cadrul politicii externe şi de securitate comună şi în cel al cooperării poliţiei şi în materie judiciară ar fi trebuit să se regăsească dispoziţii susceptibile să confere Uniunii Europene o personalitate juridică sau să servească drept bază pentru apariţia unei asemenea personalităţi.

Articolul 2 din cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană includea printre obiectivele Uniunii si pe acela “de a-şi afirma identitatea pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună, întelegând aici definirea unei politici de apărare comună, care ar putea sa conducă la o apărare comună.”

Articolul 24 al Tratatului privind Uniunea Europeană acorda Consiliului posibilitatea, în cadrul pilonului II, de a încheia acorduri internaţionale cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale, atunci când era necesar. Cu toate acestea, statul care declara că trebuie sa se conformeze propriilor reguli constituţionale, nu era legat prin acord, iar ceilalţi membrii aveau posibilitatea sa considere că acordul este aplicabil cu titlu provizoriu.

7 Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a V-a, editura Universul Juridic p.272-280

Atunci când era vorba despre cooperarea poliţiei şi cea judiciară, se putea constata faptul ca obiectivele urmărite în acest cadru urmau sa conducă la consolidarea reciprocă a relaţiilor lor si că intervenţiile Uniunii Europene sub forma poziţiilor comune, a deciziilor cadru, a deciziilor sau convenţiilor stabilite între ele aveau o orientare mai mult internă decât externă. Evoluţia depindea, însă, de efectivitatea acţiunii Uniuni Europene, ea însăşi condiţionată de capacitatea statelor de a defini poziţiile comune şi de a decide acţiunile comune.

3.3. Obiectivele Uniunii Europene stabilite în cadrul tratatului de la Maastricht

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, apreciat de Francois Mitterand ca fiind unul dintre cele mai importante evenimente din ultima jumătate a secolului al XX-lea, Uniunea îşi propunea ca obiective:

1. promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi monetare şi stabilirea unei uniuni economice şi monetare care să surprindă o monedă unică;

2. afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională, prin implementarea unei politici externe şi de securitate comune, prin definirea unei politici de apărare comună;

3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instruirea unei cetăţenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniile justiţiei şi afacerilor interne;

5. menţinerea şi dezvoltarea aquis-ului comunitar .

Una din marile inovaţii introduse de tratat este introducerea unei cetăţenii europene, care se adaugă cetăţeniei naţionale. Orice cetăţean care are naţionalitatea unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii. Această cetăţenie conferă noi drepturi europenilor, şi anume:

dreptul de liberă circulaţie şi de şedere în interiorul Comunităţii; dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi locale în statul în care

îşi are reşedinţa;

dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea unui stat membru, altul decât statul de origine, pe teritoriul unei ţări terţe unde statul de origine nu este reprezentat;

dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului.

CONCLUZII

În urma aspectelor prezentate, reiese clar importanţa prevederilor Tratatului de la Maastricht. atât în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor comunitare ce marchează trecerea într-un stadiu superior al integrării prin consacrarea Comunităţii Europene, cât şi în ceea ce priveşte instituirea noilor domenii de cooperare între statele membre. Direcţiile noi stabilite în acest cadru au fost: o politică de externe şi de securitate comună şi o politică în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rând, ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând, introducerea unei monede comune europene.

În lumina aspectelor prezentate reiese cu pregnanţă importanţa prevederilor Tratatului de la Maastricht atât în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor comunitare ce marchează trecerea într-un stadiu superior al integrării prin consacrarea Comunităţii Europene, cât şi în ceea ce priveşte instituirea noilor domenii de cooperare între statele membre.

Edificiul Juridic al Uniunii Europene a ajuns în acel moment la stadiul astăzi în vigoare, abstracţie făcând de modificările de natură cantitativă implicate de aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. Însă, tocmai mărirea numărului de membri este cea care a determinat ca după 1995 Tratatul de la Maastricht a devenit unul limitativ. Necesitatea adoptării unui nou tratat este determinată şi de faptul că multe lucruri rămăseseră nerezolvate. Conştiente de aceasta, părţile contractante prevăd în art. N, alin. 2 din Tratatul de la Maastricht o clauză de rendez – vous , prin care se angajează să convoace o conferinţă interguvernamentală, care să reexamineze sistemul instituţional şi decizional al Uniunii Europene, în funcţie de practica aplicării Tratatului, precum şi de cerinţele extinderii. Toate acestea vor determina statele membre să se pregătească pentru adoptarea unui nou tratat, care să fie în concordanţă cu noile realităţi. Prin urmare, procesul evoluţiei Uniunii Europene nu se opreşte aici, dar nici nu se poate să nu se recunoască rolul Tratatului de la Maastricht în istoria construcţiei europene.

BIBLIOGRAFIE

• BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, Sistemul instituţional, vol. I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;

• BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, UE. Politicile extinderii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006;

• BOOKER, Cristopher; NORTH, Richard, Uniunea Europeană – Marea amăgire. Istoria secretă a Uniunii Europene, Ed. Antet XXX PRESS, Prahova, 2004;

• COURTY, Guillaume; DEVIN, Guillaume, La construction europeenne, Ed. La Decouvert, Paris, 2001;

• DUMITRU, Felicia, Construcţia europeană, Ed. Biblioteca, Târgovişte, 2004;

• FUEREA, Augustin, Drept comunitar European. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

• LEICU, Corina, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

• LEICU, Corina; LEICU, Ioan, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;

• LUTZELER, Paul, Michael, Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, Editura Institutul European, Iaşi, 2004;

• MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003;

• MOGÂRZAN, Emanuel, Corneliu, Introducere în drept comunitar, Ed. Fides, Iaşi, 2003;

• MUNTEANU, Ştefan, Aspecte filosofico – juridice implicate de procesul integrării europene, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;

• FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011;

• http://ro.wikipedia.org

• http://europa.eu

• http://www.europeana.ro/