Istoria – suita clipelor în care moartea bătea în retragere. Istoria devine posibilă abia prin

triumful vieții. Moartea înseamnă nimicire, dar nu și nimicnicire. Sfârșitul istoriei este sfârșitul

ultimului om. Atâta timp cât viața umană palpită, se va însoți de istorie. Faptul de a fi în istorie și

de a face istorie intră în modalitatea de a fi a omului, în constituția lui de ființă. Nu există

umanitate în afara istoriei – până și celui mai puțin contemporan dintre oameni îi aparține

calitatea de a fi de ordinul istoriei. În logica aceasta, omul este inevitabil „contemporan” cu

istoria; dacă este și cu Dumnezeu, e o chestiune de „numen” și e lipsit de sens să ne batem capul

cu ea. Chipul istoriei este „Persistența Memoriei” – Dalí Hagiograful.

Proasta înțelegere a istoriei ca simplu compositum de însemnări cu privire la trecut –

perspectivă de arhivă – este o etapă necesară și una dintre condițiile de posibilitate ale înțelegerii

ei ca medicina entis (medicina ființei) – perspectivă destinală –. Trimitere la Was ist

Metaphyzik?.

Studiul istoriei, este paliativul tensiunii interne a omului sfâșiat între conștiința

contingenței situării pe linia unei tradiții ce se dă (impersonalul se – das Man) și nevoia imanentă

(resimțită acut) de a atribui un sens necesar și personal vieții proprii.

Istoria nu este o știință. Știința în general poate fi definită ca totalitate a unor relații de

întemeiere între propoziții adevărate.

Istoriologie vs. istoriografie

Se crede că între „filosofia analitică” și „filosofia continentală” nu există altceva decât

monolog și autism – paradoxul constă, poate, în faptul că ele vorbesc deodată, iar dialogul (διά-

λογος)  nu mai prilejuiește acea trecere-prin, întrucât mișcarea (κίνησις) este reciprocă și

simultană. Clarificarea logică a gândurilor și efortul de recuperare a sensurilor originare sunt

versanții aceluiași munte, pe al cărui pisc s-au întâlnit doi gânditori: Wittgenstein și Heidegger.

Iar muntele e aici metafora unei alte metafore: abisul înțelegerii.

1