Formarea profesională a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar pentru noioportunităţi de dezoltare în carieră

ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE

XIX-XX

Lucrare de verificare nr. 2Războiul Rece

Cursant: Cimpoeşu Ana-Maria Aissa Specializarea: Istorie

An: II, Grupa: I

BUCUREŞTI, 2012

După al II-lea Război Mondial, lumea și mai ales Europa au stat parcă suspendate

între o pace imposibilă și un război improbabil. Părerile istoricilor sunt convergente în mai

multe privințe, și anume: că este vorba de o stare conflictuală globală, care ia forma unei păci

ratate printr-un război nedeclarat; de un război civil al rasei umane; de un război între sisteme

social – politice sau de o stare de pace prin teroare. Se admite, de asemenea, că s-a evitat,

totuși, al III-lea Război Mondial și că aceasta s-a realizat printr-un comportament condiționat

al celor două superputeri protagoniste (S.U.A. și U.R.S.S.), fiecare aflându-se sub povara

propriului imperiu. Aceste aspecte sunt curpinse, de regulă, în sintagma Război Rece, una de o

complexitate remarcabilă, incluzând ambiguități și aspecte controversate.

Există neînțelegeri în rândul istoricilor în ceea ce privește începutul Războiului

Rece. Mulți argumentează că acesta își are originile în perioada de după Primul Război

Mondial, în tensiunile acumulate între Imperiul Rus și cel Britanic și Statele Unite ale

Americii. Ciocnirea ideologică ar fi apărut în 1917, odată cu Revoluția din Octombrie, când

Rusia devine prima țară comunistă. Acest fapt a făcut ca relațiile ruso-americane să facă

subiectul unor îngrijorări pe termen lung pentru liderii din ambele țări. Mai multe evenimente

au alimentat, de asemenea, suspiciunile și neîncrederea dintre S.U.A. și U.R.S.S.: alternativa

Bolșevicilor la capitalism, retragerea U.R.S.S. din Primul Război Mondial și tratatul cu

Germania, invazia S.U.A. în timpul Revoluției Ruse în sprijinul Armatei Albe și refuzul

Statelor Unite de a recunoaște Uniunea Sovietică până în 1933. Pe lângă acestea, alte

evenimente din perioara interbelică au adâncit acest climat de neîncredere așa cum ar fi

Tratatul de la Rapallo și Pactul Molotov–Ribbentrop.

Însă, cei mai mulți cercetători ai fenomenului plasează Razboiul Rece după al

doilea Război Mondial, văzând-ul ca pe o rezultantă și o prelungire a acestuia. Între 1945 și

1947 există declarații care duc la recunoașterea existenței oficiale a războiului rece. De

asemenea, după 1989, se recunoaște existența faptelor și a declarațiilor care îndreptățesc

apercierea că Războiul Rece a luat sfârșit, sfârșitul având tot un caracter procesual.

Ca urmare, perioada dintre 1945 și 1990 se constituie într-o fază cu totul specială a

relațiilor internaționale, specificul fiind dat de tensiunile acumulate între cele două superputeri

recunoscute drept protagoniste ale Războiului rece: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Ambele

superputeri pot fi îndreptățit considerate ca situându-se în tradiția europeană. Ele constituie

alianțe – adevărate imperii – care se comportă ca veritabile baraje hidrotehnice gata să cedeze

în anumiți parametri de tensiune. În cadrul acestor alianțe există inițiative și presiuni care, prin

compunere, dau configurația Războiului Rece.

2

Mai exact, este vorba de un război nedeclarat și nefinalizat și, ca urmare,

caracterizat drept rece. “Părțile beligerante” exercită reciproc presiuni enorme. Natura acestor

presiuni este complexă, intensitatea diferind de la un moment la altul. Astfel se explică faptul

că nu este impropriu să vorbim despre mai multe războaie reci în unul singur; de existența unor

momente de tensiune maximă, gata să determine alunecarea spre al treilea război mondial; de

existența perioadelor de relativă acalmie, de-a lungul cărora partea sovietică a argumentat

necesitatea coexistenței pașnice, fără ca aceasta să însemne, însă, sfârșitul războiului rece.

Așadar, este vorba de o stare conflictuală instalată în relațiile internaționale și care

trebuie evaluată din mai multe dimensiuni, dintre care amintim, într-o ordine, ea însăși

semnificativă: dimensiunea ideologică, psihologică și cea militară. Toate trei sunt reperabile în

analiza Războiului rece; nici una nu explică prin ea însăși esența fenomenului. Aceste

dimensiuni derivă din presiunile exercitate de „beligeranți”. Cum războiul rămâne “rece”, adică

făraă operațiuni militare de amploare, ci numai conflicte locale este sesizabilă amplificarea

compensatorie, parcă, a componentelor psihologice și ideologice. S-a ajuns astfel ca Războiul

rece să fie caracterizat ca un război dus la nivelul propagandei și așa a fost; ca un război al

cuvintelor sau, mai corect , un război al spiritelor, purtat și cu ajutorul cuvintelor. Mai exact,

fiind vorba de un război, beligeranții vor să-și impună voința asupra adversarului prin orice

mijloace, mai puțin cele militare totuși. Astfel se explică faptul că “părțile” doresc să se

impună psihologic; dezvoltă veritabile strategii psihologice, mai ales că orice înfrângere pe

acest plan înseamnă o înfrângere pe teren, cu repercusiuni asupra dimensiunii sferei de

influență. Sub acest război psihologic și în legătură cu el, stă componenta militară; o altă

prelungire a celui de-al doilea Război Mondial dacă avem în vedere că cele două superputeri s-

au angajat deopotrivă într-o teribilă luptă cu timpul și cu puterile Axei prin construirea bombei

atomice.

Există mai multe teorii asupra cauzelor Războiului Rece:

Amenințarea rusească. Toate conflictele și crizele au fost inițiate de Uniunea

Sovietică și au fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia

marxist-leninistă; aceasta preamărea victoria mondială asupra capitalismului. Prin urmare, un

stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relațiile internaționale.

Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare, cu

Washington-ul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv și expansionist. Din

nou, responsabilitatea este atribuită unui singur stat, în timp ce partea opusă face eforturi

pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică producția militară și

confruntarea pentru a supraviețui.

3

Teoria superputerilor. Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a

demonstra îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă. Teoria are în vedere o

așa numită înțelegere tacită și o competiție acerbă între superputeri, având drept scop

dominarea lumii. Aceasta subliniaăa ruptura dintre Beijing și Moscova, fiind în același timp o

expresie a insecurității chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere față de S.U.A., care,

în schimb, alarmează Rusia.

Teoria cursei înarmărilor. Construirea armelor nucleare atinsese proporții care

lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Responsabilitatea aparținea atât Estului

cât și Vestului. Din această cauză, stoparea cursei înarmărilor și promovarea dezarmării erau

considerate de o importanță capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în

rândul statelor înscrise în mișcarea pentru pace.

Teoria Nord-Sud. Susținătorii acestei terorii consideră că principalul conflict din

lume este cel dintre Nord și Sud, dintre națiunile bogate și cele sărace, dintre statele dominante

și cele dominate. Competiția pentru poziția dominantă în Lumea a treia este privită ca sursă a

tuturor conflictelor.

Teoria Vest-Est. Politica mondială este dominată de conflictele între statele

capitaliste bogate. Conflictul Ruso-American nu este decât o perdea de fum menită să ascundă

adevăratul conflict, cel dintre Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană. Originile celui de-

al doilea Război rece se află în conflictele, din ce în ce mai acute, dintre statele capitaliste

bogate. Aceastea, la rândul lor, favorizează și agravează conflictele din interiorul Lumii a treia.

Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă.

Schimbările în politica lor externă sunt legate de modificări ale raportului de forțe interne, de

apariția unor noi insuficiențe economice și de modificări ale structurii sociale. Politicienii

folosesc anumite conjuncții și evenimente internaționale pentru a rezolva tensiunile interne și

pentru a obține avantaje în fața competitorilor lor naționali în lupta internă pentru putere.

Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a

conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului și expresia

revoluției sociale. Conflictul dintre capitalism și comunism se manifestă prin tensiunile care

apar între superputeri. Mișcarea revoluționară din Lumea a treia implică, inevitabil, și

superputerile în conflict.

Războiul rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre

Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul terorii nucleare (un război

fără învingători şi învinşi, care să conducă la distrugerea planetei) a împiedicat însă derapajul.

Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri, ca divizate

4

prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere reciprocă

(M.A.D., Mutual Assured Destruction) şi silite, astfel, la convieţuire. Statele Unite ale Americii

şi Uniunea Sovietică nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar şi-au măsurat forţele prin

intermediul „aliaţilor”, „clienţilor”, cărora le-au oferit ajutor militar, financiar şi diplomatic (în

Consiliul de Securitate ONU). Este aşa numitul război prin procură (proxy war). În a doua

jumătate a secolului XX, nu au existat conflicte independente de războiul rece. Desigur, există

războaie ce au izbucnit datorită unor rivalităţi locale. Treptat însă, ele au fost înglobate (prin

arsenalul insuficient etc.) în războiul mondial dintre superputeri. Spre exemplu, cazul

războiului dintre Iran şi Irak din anii ‘80, când un conflict zonal religios (între musulmanii şiiţi

şi sunniţi) şi teritorial a cunoscut implicarea Statelor Unite şi a aliaţilor lor occidentali de partea

Irakului şi a sovieticilor de partea Iranului. Asemănător s-a dezvoltat conflictul din Orientul

Apropiat, dintre statul Israel (care îşi declară independenţa la 14 mai 1948) şi ţările arabe.

Iniţial (în primul război israeliano-arab, 1948-1950) Uniunea Sovietică a susţinut, alături de

administraţia americană, cauza evreiască. Sprijinul manifest al Statelor Unite pentru politica

statului evreu şi orientarea hotărâtă a conducerii de la Tel Aviv spre Washington a determinat

Moscova să sprijine cauza ţărilor arabe în timpul crizei Suezului (1956), „războiului de 6 zile”

(1967) sau a celui de Yom Kippur (1973). Ulterior, a palestinienilor.

Momentele de vârf ale războiului rece au fost cele în care confruntarea dintre cele

două puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din

Coreea (1950-1953) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului

Problema germană (forma regimului care urma să fie adoptată) era una vitală în

raporturile dintre marile puteri. O miză a raporturilor Est-Vest, potenţialul Germaniei

(civilizaţie, cultură, economie, uman etc.) fiind luat în calcul de toţii actorii internaţionali ai

momentului. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi capitala

(Berlin) au fost împărţite de către puterile învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea

Sovietică şi Franţa) în 4 zone de ocupaţie. Această divizare (ca şi ocupaţia militară) nu putea fi

una permanentă. La nivelul Berlinului mai întâi, apoi al Germaniei trebuiau organizate alegeri

libere, care să reflecte voinţa poporului german. Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat

la Berlin (octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situaţie delicată, existând premisele unei

unificări a Germaniei sub un regim defavorabil lor. Riscul pierderii prestigiului şi a iniţiativei

în ceea ce priveşte statul german, măsurile de normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali

în partea vestică (unificarea celor 3 zone prin desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea

5

noului teritoriu în planul de asistenţă american Marshall, unele decizii privind transferarea

puterii către autorităţile alese ale germanilor, creşterea nivelului de trai etc.) au condus la

decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre către Berlinul

occidental. Scopul conducerii de la Moscova era forţarea aliaţilor de a discuta problema

germană (semnarea unui tratat de pace, stabilirea unor reparaţii pentru distrugerile provocate de

Germania în timpul războiului etc.). Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod

aerian din istorie, s-a dorit a fi unul temporar, până ce va fi găsită o soluţie valabilă. Amploarea

ajutorului acordat astfel berlinezilor (4 mii de tone de alimente, combustibili etc. – chiar o

centrală termică a fost adusă şi montată – zilnic / un avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5

mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $) a dovedit, finalmente, că acela era răspunsul cel mai

adecvat. Înfrânţi de consecvenţa occidentalilor, sovieticii au fost nevoiţi, după asigurări

formale în legătură cu organizarea unei conferinţe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de

îngrădire” americană înregistra astfel o primă măsură fermă. Acţiunea sovietică a avut un

imens efect psihologic în mediile politice din Occident, fiind un imbold pentru europeni în

realizarea unei integrări politice, militare, economice. Epilogul acestei crize este reprezentat de

formarea, în mai 1949, a două state germane: Republica Federală Germană, cu capitala la

Bonn, şi Republic Democrată Germană, având capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei

era consfinţită în mod oficial.

Războiul din Coreea

Eliberarea Peninsulei Coreea de sub stăpânirea japoneză a fost realizată, conform

unei înţelegeri la Ialta (februarie 1945), de către trupele sovietice în Nord şi de cele americane

în zona sudică (linia de demarcaţie era reprezentată de paralela de 38o latitudine nordică),

urmând ca unificarea celor două zone să fie realizată ulterior, după retragerea trupelor de

ocupaţie. În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il

Sung (Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin (care

dorea, prin crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie

militară, şi Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949), Coreea de nord a luat

iniţiativa, încercând să unifice militar Peninsula (1950). Intervenţia armatelor aliate (conduse

de generalul american Douglas MacArthur), în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a statu-

quo antebellum, a răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China (râul

Yalu). Implicarea „voluntarilor” chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul

american solicitând Washingtonului dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de

declanşarea unui război nuclear (din noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma

6

atomică), Statele Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a

fost unul parţial (peninsula rămânând divizată), americanii au extins politica de îngrădire a

comunismului la nivel global.

Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962)

Fostă colonie spaniolă, insula Cuba a fost în prima parte a secolului XX sub

protectoratul Statelor Unite. Americanii deţineau proprietăţi pe insulă şi aveau în concesiune

elemente de infrastructură (căi ferate, telecomunicaţii). Economia cubaneză, orientată exclusiv

către vecinul din nord, era una de monocultură (zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau

severe, şomajul atingând 30%, în unele perioade ale anului. Polarizarea societăţii, într-o pătură

bogată şi marea majoritate a populaţiei săracă, a favorizat dezvoltarea unui curent intelectual

contestatar. Limbajul era, inevitabil, unul de stânga, din moment ce se clama reducerea

disparităţilor sociale şi înlăturarea imperialismului. Purtătorul de cuvânt al mişcării a devenit

Fidel Castro, membru al unei familii aristocratice, educat în mediul iezuit. Revoluţia cubană a

reuşit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul Fulgencio Batista. Fidel Castro, conducă-

tor al noii republici, s-a întreptat către Statele Unite, solicitând un plan Marshall în America

Centrală pentru a reduce decalajul faţă de ţările dezvoltate. Refuzul american a radicalizat

poziţia lui Castro care a naţionalizat societăţile americane din insulă şi a solicitat sprijinul

Uniunii Sovietice pentru a scoate ţara din criză. Conducerea de la Kremlin nu a pierdut prilejul

de a pătrunde în sfera de influenţă americană. Încercarea de contrarevoluţie organizată de

americani (eşuată după debarcarea din Golful Porcilor din 1961) a fost urmată de amplasarea

de către sovietici a rachetelor cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cubei (octombrie 1962).

Descoperirea rampelor de lansare de către un avion american de spionaj a condus la cea mai

gravă criză a războiului rece. Statele Unite au blocat în larg vasele sovietice ce veneau spre

Cuba, ameninţând totodată cu bombardarea insulei dacă rachetele sovietice nu vor fi retrase.

Kremlinul a fost nevoit să facă pasul înapoi, sub presiunea Consiliului de Securitate ONU şi a

statelor din Occidentul Europei (care s-au aliniat, în frunte cu preşedinte Franţei, De Gaulle, în

spatele Statelor Unite). Deşi americanii şi-au asumat unele angajamente internaţionale

echivalente (au dat asigurări că nu vor invada Cuba şi că îţi vor retrage rachetele din Turcia),

Uniunea Sovietică a pierdut din creditul internaţional. „Lumea a mers până pe marginea

prăpastiei [nucleare], dar sovieticii clipiseră primii”, declara secretarul de stat american Dean

Rusk. După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor mijloace care să

evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963, între Casa Albă şi Kremlin, între

J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov, se stabilea o legătură telefonică directă (firul/telefonul roşu).

7

În perioada anilor ’80, Uniunea Sovietică a fost condusă de o succesiune de lideri

politici vârstnici (Brezhnev, Andropov si Chernenko), datorită cărora sovieticii nu au putut

face față amenințării americane. Acest lucru avea să se schimbe dramatic odată cu instalarea la

putere a lui Mikhail Gorbachev în 1985. Noul mod de gândire a lui Gorbachev, în ceea ce

privește relațiile internaționale dar și domestice, a dus la apariția unei revoluții atât în relațiile

externe ale U.R.S.S. cât și în interiorul societății sovietice. Pe plan intern politicile

reformatoare glosnost și perestrika au produs forțe care aveau, în cele din urmă, să ducă la

distrugerea U.R.S.S.-ului.

Gorbachev a urmărit, pe plan extern, să transforme relațiile cu Statele Unite și

Europa de Vest. Politica lui Gorbachev față de Vest folosea înțelegeri în privința armelor

nucleare. Astfel, în pofida unor acorduri similare, sfârșitul Războiului Rece a marcat mai

degrabă un veritabil succes în privința controlului armelor nucleare decât în privința dezarmării

nucleare. Istoria Războiului Rece și cea a armei nucleare sunt strâns legate, dar în timp ce

Războiul Rece a luat sfârșit armele nucleare sunt încă o realitate.

Cele patru decenii ale Războiului Rece au adus costuri enorme atât Statelor Unite

cât și Uniunii Sovietice. America a cheltuit circa 8 trilioane $ și a pierdut aproximativ 100.000

de vieți în războaiele din Coreea și Vietnam. Pierderea de vieți omenești în rândul soldaților

sovietici nu se poate calcula cu exactitate dar, cu siguranță, costurile financiare ale U.R.S.S. în

comparație cu cele ale S.U.A. au fost mult mai mari.

După destrămarea U.R.S.S.-ului, lumea este considerată ca fiind unipolară, iar

Statele Unite ca fiind singura superputere. Creată la 21 decembrie 1991, Comunitatea Statelor

Independente (C.S.I.) este văzută ca succesorul Uniunii Sovietice.

Moștenirile Războiului Rece continuă să influențeze politicile mondiale. Războiul

Rece a definit rolul Statelor Unite în perioada de după al II lea Război Mondial: până în 1989

S.U.A. avea încheiate alianțe militare cu mai bine de 50 de țări și avea circa 1,5 milioane de

soldați stationați în 117 țări.

Majoritatea războaielor și conflictelor generate de Războiul Rece au luat sfârșit

odată cu acesta. Dar, totuși, moștenirile Războiului Rece nu sunt așa ușor de uitat deoarece

multe dintre tensiunile economice și sociale care au fost exploatate să alimenteze acest conflict

sunt încă prezente în părți ale Lumii a treia.

8

BIBLIOGRAFIE:

Le Breton, Jean-Marie, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990,

Bucureşti, 1996.

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Bucureşti, 2000.

Constantiniu, Florin, Când a început războiul rece?, în Naţional şi universal

în istoria românilor. Profesorului Şerban Papacostea, Bucureşti, 1998.

Crampton, R. J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea …şi după,

Bucureşti, 2002.

Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale, vol.

II, Bucureşti, 2006.

Fontaine, André, Istoria războiului rece de la Revoluţia din Octombrie la

războiul din Coreea: 1917-1950, vol. I-II. Bucureşti, 1991.

LaFeber, Walter, America, Russia, and the Cold War, 1945—1984, Cornell

University, New York, 1999.

Johnson, Paul, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Bucureşti, 2003.

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război şi

pace, vol. II, Bucureşti, 1998.

9

10