Razboiul Crimeii

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi al Imperiului Otoman, pe de altă parte.

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Începutul războiului

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără

încetare într-un sens favorabil ortodocşilor şi prin consecinţă influenţei

ruse. Printr-o serie de documente succedate mai ales între 1808 şi 1820,

într-un timp când Franţa nu putea să intervina direct în politica

Orientului, Rusia obţinuse pentru pelerinii ortodocşi avantaje din ce în ce

mai mari; spre exemplu, Biserica Sf. Mormânt trecuse în mâinile

ortodocşilor. Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocşi aveau, la

mijlocul sec. XIX, o situaţie mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor

catolici. Aceasta este situaţia pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o

schimbe din momentul în care a devenit prinţ-preşedinte. Prin urmare,

guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850,

contestând poziţiile obţinute de ortodocşii din Palestina. Printre altele,

catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului

Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată,

cel puţin din punct de vedere francez. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut

sultanului să anuleze decizia şi să stabilească statu quo ante. Consulul

rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou

firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar

documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicţia

trebuia, din păcate, să apară la scurt timp.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au

afirmat că lor le aparţineau cheile de la biserica din Bethleem, iar

ortodocşii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o! Consulul rus a

intervenit direct pe lângă administraţia turcă, cerându-i să publice

decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul

turc, foarte încurcat, s-a mulţumit să reunească un oarecare număr de

notabili din Ierusalim şi Bethleem şi să le citească firmanul secret al

sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici

şi-au exercitat drepturile fără a ţine seama de drepturile obţinute ulterior

de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării

sfintelor locuri creştin-catolice din Palestina. Conform cu tratatele

negociate până la acea vreme, Franţa era protectoareacreştinilor

catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era

protectorul creştin-ortodocşilor. Totuşi, pentru câţiva ani, călugării

catolici şi cei ortodocşi şi-au disputat dreptul de posesiune

asupra Bisericii naşterii Domnului din Betleem şi asupra Bisericii

Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părţi au făcut cereri pe care

sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat

satisfacţie francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor

ortodocşi.

Ţarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr Sergheevici Menşikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creştină şi bisericile sale". Menşikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruşi ar fi considerat inadecvată protecţia Sultanului. În acelaşi timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretenţiile ruşilor imediat ce a ajuns la Istambul. Lord Stratford a reuşit să-l convingă pe sultan să respingă cererile ruşilor, demonstrându-i că acestea compromit independenţa turcilor.Benjamin Disraeli a acuzat acţiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forţat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de eşecul diplomatic al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acţiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în sfera de influenţă otomană. În plus, ţarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbuşirea revoluţiilor europene de la 1848.

Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele Dunărene"), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau, totuşi, intr-o posibilitate de unei înţelegeri. În această situaţie, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea otomanilor.

Deşi principalele motive de război au dispărut după ce Rusia şi-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia şi Franţa nu au încetat ostilităţile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna aşa numită "Problemă orientală", aliaţii au propus anumite condiţii pentru încetarea focului, şi anume:

- obligaţia Rusiei de a renunţa la protectoratul asupra Principatelor Dunărene; - abandonarea oricăror pretenţii de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creştinilor din Turcia; - revizuirea Convenţiilor Strâmtorilor din 1841 şi liberul acces al tuturor naţiunilor la navigaţia pe Dunăre.

Când ţarul a refuzat să accepte condiţiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.

Asediul Sevastopolului

În luna următoare, deşi pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate

au debarcat în Crimeea şi au asediat oraşulSevastopol, baza principală a

flotei ţariste a Mării Negre, de unde venea principala ameninţare de

invadare a Mediteranei.

Ruşii şi-au sabordat vasele de război, tunurile navale fiind folosite la

mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificaţiilor,

iar marinarii au fost încadraţi în trupele terestre pe post de infanterişti.

Oraşul a fost cucerit de în septembrie 1855.

În acelaşi an, ruşii au asediat şi cucerit fortăreaţa turcească de la Kars.

Campania din Marea Azov şi asediul Taganrogului

În primăvara anului 1855, comandanţii aliaţi franco-britanici au decis să

trimită un corp expediţionar în Marea Azov care să distrugă

comunicaţiile şi aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de

război franco-engleze au intrat înStrâmtoarea Kerci şi au distrus bateriile

de coastă din golful Kamişevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat

portulTaganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu,

orz şi secară), stocate aici după oprirea exporturilor ruseşti, datorată

izbucnirii războiului. Portul era important şi datorită faptului că se afla

aproape de importantul oraş Rostov pe Don.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, şi generalul-locotenent Ivan

Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că ruşii nu-şi predau

niciodată oraşele. Aliaţii au bombardat oraşul timp de mai bine de şase

ore şi au debarcat 300 de soldaţi, care au atacat centrul oraşului, de

unde au fost respinşi de trupele cazacilor de pe Don şi de subunităţile de

voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul

pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin

râul Mius. Pe 12 iulie1855 nava britanică Jasper a eşuat lângă Taganrog

datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puţin

adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic şi l-au aruncat în aer. A

treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar oraşul

fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reuşit să se

apropie suficient de ţărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful

Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operaţiuni militare

minore de-a lungul ţărmurilor, Mării Azov până toamna târziu.

Teatrul de război din Baltica

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în

exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în

vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat

în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleşită numeric, şi-a redus

mişcările la zonele din jurul fortificaţiilor. Pe de altă parte, deşi

comandanţii aliaţi aveau cea mai mare flotă de la războaiele

napoleoniene, au considerat fortificaţiile ruseşti, în special fortăreaţa de

la Kronstadt, prea greu de cucerit, şi de aceea şi-au limitat operaţiunile

la blocarea comerţului ruşilor şi la raiduri pe coastele mai puţin apărate

ale Finlandei.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă cât şi

pentru cea militară şi pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând

foarte serios economia ţării. Flota franco-britanică a reuşit să distrugă

câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost

respinse de ruşi.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg)

şi Raahe (Brahestad) a provocat critici internaţionale, iar în Anglia, un

deputat a cerut explicaţii Primului Lord al Amiralităţii despre un sistem

care duce un mare război prin jefuirea şi distrugerea proprietăţii

ţăranilor lipsiţi de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica

pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanterişti în Peninsula

Kola şi pe Solovki. Încercarea aliaţilor de a lua cu asalt Arhanghelskul a

dat greş, la fel ca şi tentativa decucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de

la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să

distrugă fortăreaţa în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda

focului inamic, marinarii ruşi de pe corabiaRussia cu 120 de tunuri la

bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliaţii au lansat peste 20.000

de proiectile de artilerie asupra ruşilor, dar nu au reuşit să le reducă la

tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste

300 de vase de război, dar, mai înainte de declanşarea atacului, s-a

încheiat războiul.

O parte a reuşitei apărătorilor ruşi a fost pusă pe seama noilor mine

marine. Minarea apelor este, în mod tradiţional, considerată ca apărută

în timpul Războiului Crimeii.

Faza finală a războiului şi tratativele de pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou

ţar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la

Paris din1856, "planul în patru puncte" propus în 1854 a fost substanţial

dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele

Dunărene au fost transferat către grupul Marilor Puteri. În plus, navelor

de luptă ale tuturor naţiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră.

Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, ţarul şi

sultanul au fost de acord să nu mai înfiinţeze nici un arsenal naval militar

pe ţărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de

dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a ameninţării

ţariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acţionat în direcţia

respectării independenţei şi integrităţii Imperiului Otoman.

Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franţa a fost

zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia şi alte

câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German,

împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica

Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obţină sprijinul Angliei,

Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce priveşte

rezolvarea Problemei Orientale. Conflictul ruso-otoman nu ameninţa în

niciun fel interesele Franţei. De aceea, Franţa a încetat politica antirusă

după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză şi având

şi sprijinul cancelarului german Otto, Fürst von Bismarck, Rusia a

denunţat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să

asigure respectarea tratatului, Rusia şi-a reînfiinţat flota din Marea

Neagră.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă a tătarilor din Crimeea către

teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.

Caracteristicile războiului

Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetenţa militară şi

logistică de care au dat dovadă toţi liderii armatelor implicate în conflict.

(Vezi şi: Atacul Brigăzii uşoare). Holera a făcut ravagii printre militarii

francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noapte de 14

noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de

aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine şi alte mărfuri extrem

de necesare. Tratamentul revoltător la care au fost supuşi militarii răniţi

în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenţii de război,

ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe

câmpul de luptă. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniţilor a

fost şi folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanţă.

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară şi folosirea din punct de

vedere tactic a căilor ferate şi a altor invenţii moderne ca telegraful. În

timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cecetători

primul război modern, s-au folosit la scară largă tranşeele şi

bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele

obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a

câmpului de luptă).

Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în

mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la

camarazii lor turci să folosească "trabucele din hârtie" – ţigările – prin

folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat

manual.

Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut ţarul Alexandru al

II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare

a dezastrului din bătălia de Balaclava.