UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

MASTER: STUDII DE SECURITATE SI APARARE

DISCIPLINA: RELATII INTERNATIONALE POSTBIPOLARE SI IMPACTUL

LOR ASUPRA SECURITATII

TITLUL LUCRARII: PRIMUL RAZBOI DIN GOLF

PROFESOR: Conf. Univ. Dr. Gen. CONSTANTIN DEGERATU

MASTERANZI:

GRIGORE ALEXANDRU

CATARICI ANCA-MIHAELA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ORIENTUL MIJLOCIU

1.1 Pozitie geografica. Religie. Potential economic

1.2 Irak si Iran – granita rivalitatii

CAPITOLUL II Primul Razboi din Golf

2.1 Cauzele izbugnirii conflictului

2.2 Desfasurarea razboiului

2.3 Interventia Statelor Unite ale Americii si a statelor aliate

Operatiunea „Desert Storm”

2.4 Deznodamantul conflictului iraniano – irakian

Concluzii

Anexe

Bibliografie

2

INTRODUCERE

Inceputul secolului XX a fost marcat de progresul tehnologic al celei de a doua

Revolutii Industriale de la sfarsitul secolului XIX, progres industrial materializat in mare

parte prin aparitia unor noi surse de energie, respectiv petrolul, ce a dus la dezvoltarea

transporturilor, si electricitatea, care a contribuit esential la dezvoltarea

telecomunicatiilor.Privind prin prisma evenimentelor desfasurate in secolul XX putem

afirma cu tarie ca secolul XX a fost un secol al conflictelor. Omenirea a trecut prin doua

conflicte armate majore respectiv: primul Marele Razboi din 1914-1916 ( numit si Primul

Razboi Mondial din 1939 o data cu izbucnirea celui de Al Doilea Razboi Mondial din

1939-1945) in care partile angajate in conflict au facut uz de tot ceea ce inseamna

tehnologie existenta in epoca la finalul caruia s-a produs o rupture decisive fata de

Vechea Ordine Mondiala(caderea celor 4 imperii German, Austro-Ungar, Otoman si Rus)

Esecul rezolvarii crizelor politice aparuate dupa terminarea Primului Razboi

Mondial au dus la aparitia fascismului in Italia, la aparitia nazismului in Germania si,

implicit la izbucnirea unui nou conflict respectiv Al Doilea Razboi Mondial din 1939-

1945, un conflict armat generalizat, considerat cel mai mare si mai ucigator război

neintrerupt din istoria omenirii. A fost pentru prima oara cand noile descoperiri

tehnologice, telecomunicatiile, aviatia militara, bomba atomica, au fost folosita pe scara

larga si impotriva populatiei civile provocand moartea directa sau indirecta a a

proximativ de 60 milioane de oameni, militari sau civili.

Sfarsitul celui de al doilea Razboi Mondial a insemnat inceputul unui nou razboi,

Razboiul Rece, o confruntare deschisa nonmilitara intre doua grupuri de state care aveau

ideologii si sisteme politice diametral opuse. Pe de o parte Uniunea Sovietica si aliatii sai

adepti ai comunismului impus de Lenin in anii ’20 ai secolului trecut numiti si Blocul

Rasaritean iar de cealalta parte SUA si aliatii sai adepti ai democratiilor liberale. Din

3

punct de vedere strategic, conflictul rece nu a evoluat intr-un conflict armat, intr-un

conflict cald, deoarece ambele parti detineau un arsenal strategic nuclear ceea ce a creat o

situatie de blocare reciproca. Conflictul s-a mentinut insa la nivel declarativ.

Inceputul anilor 90 ai secolului XX marcheaza sfarsitul Razboiului Rece si

inceputul ultimului conflict classic al secolului XX si anume Razboiul din IRAK sin

1990. Războiul din Irak din august 1990 – martie 1991 a fost probabil ultimul conflict

armat clasic din secolul XX, având drept combatanţi pe de o parte pe americani şi pe

aliaţii acestora, iar pe de altă parte pe Saddam Hussein.

Sfârşitul secolului XX a fost dominat de conflicte. Căderea Zidului Berlinului a dus

implicit la sfârşitul comunismului atât în URSS, cât şi în ţările Cortinei de Fier. Războiul

Rece a luat sfârşit datorită lipsei de comunicare în ţările comuniste. Limbajul de lemn,

controlul totalitar şi propaganda stalinistă au fost învinse de ţările democratice care

promovau muzica rock, libertatea si drepturile omului.

Gorbaciov a sesizat noile tendinţe în societatea contemporană şi a observat noi tendinţe în

dezvoltarea formelor de guvernământ. Propaganda stalinistă şi controlul paternist asupra

mass-mediei trebuia înlăturat şi înlocuit. Libertatea de exprimare şi mass-media, prin

difuzarea ştirilor necenzurate, muzica, cinematografia duc la globalizarea mondială.

Societatea comunistă va fi înlocuită treptat cu o societate de consum, omul devenind

consumator.

Războiul din Irak din august 1990 – martie 1991 a fost probabil ultimul conflict

armat clasic din secolul XX, având drept combatanţi pe de o parte pe americani şi pe

aliaţii acestora, iar pe de altă parte pe Saddam Hussein. Războiul din Irak este important

pentru că marchează un nou început în arta războiului şi anume războiul mediatic, fiind

primul război transmis în direct de către CNN. Ştirile au fost prezentate în aşa fel încât să

consolideze imaginea SUA drept lider mondial. SUA a învins Irakul, iar după război şi-a

menţinut imaginea de lider mondial politic, economic şi militar.

4

CAPITOLUL I - ORIENTUL MIJLOCIU

1.1 Pozitie geografica. Religie. Potential

Orientul Mijlociu este o zona geografica situată în sudul si estul Mării

Mediterane, care se intinde din estul Mediteranei pana în Golful Persic. Orientul Mijlociu

este o subregiune a Asiei, insa unii geografi sustin ca este o parte a Africii. Cele patru

culturi principale din Orientul Mijlociu sunt cea evreiasca, cea persana, cea araba si

cea turca. Aceste sfere culturale au origini lingvistice si etnice diferite (vezi anexa 1).

Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au

marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele

pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile

coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar

mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea

formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute

ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice

adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au

sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad,

pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul

SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele

două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii

americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii”

înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre

deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o

problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul

sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză,

liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins

întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică

ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare

au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a

5

provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele

araboisraeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988);

războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata

israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin

teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi

Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Petrolul a încetat de mult să fie doar problema geologilor ori economiştilor.

Complică în mare măsură ecuaţiile pe care trebuie să le rezolve politicienii şi devine

încet-încet un factor al vieţii sociale ce nu poate fi ignorat, inducând direct sau

indirect relaţii nu întotdeauna uşor de sesizat. În lipsa lui, comunităţile sociale cer din

partea conducătorilor acţiuni ale căror efecte sunt deseori nepopulare, creează

presiuni asupra proceselor decizionale, statul devenind fie un raţionalizator fie un

vector al politicii de putere.

Potentialul economic al Orientului Mijlociu , mentionand ca principala sursa

economica a acestei zone este petrolul, este imens. Un studiu efectuat in anul 2005

reflecta faptul ca in aceasta zona se afla cele mai mari rezerve de petrol de pe planeta,

estimandu-se o cantitate de 742 miliarde de barili (vezi anexa 2).

1.2 Irak si Iran – granita rivalitatii

Republica Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este

o țară în Asia de sud-vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta

sudică a Mări Caspice. Din anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia” cât și „Iran”.

„Iran” este utilizat între funcționari și în contextul politic-statal. Numele „Iran” este un

înrudit cu cuvântul „arian"” și înseamnă „teren de aur”.

Iranul este situat în partea de est a emisferei nordice, în sud-vestul Asiei, fiind

considerat ca una din țările Orientul Mijlociu. Geografic, Iranul este situat între 44 grade

și 63 grade longitudine estică și 25 grade și 39,5 grade latitudine nordică. Iranul prezintă

o mare diversitate din toate punctele de vedere, chiar și sub aspectul reliefului și climei.

Este o țară mare, cu o suprafață de 1.645.258 km², (cam de 3 ori cât Franta, sau cât a V-a

parte a S.U.A, deci este mai mare decât Regatul Unit,Franta,Elvetia, Belgia, Olanda

și Germania la un loc).

6

Republica Irak este o țară din Orientul Mijlociu în Asia de Sud-Vest la

confluența dintre râurile Tigru și Eufrat care include de asemenea sudul Kurdistanului.

Are frontiere cu Kuweitul și Arabia Saudită la sud, Iordania la vest, Siria la nord-

vest, Turcia la nord și Iran (Persia) la est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm

Qasr în Golful Persic.

CAPITOLUL II Primul Razboi din Golf

2.1 Cauzele izbugnirii conflictului

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca

urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi –

care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce

se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe

care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum

trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului

nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă

înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat

o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste

în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa

teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au

condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două

popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat

un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa

ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit

la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie

în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state. Scrisoarea pe care i-a adresat-o

Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14 august 1990, după ce Kuweitul a fost

ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că Bagdadul accepta să

respecte armistiţiul din 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să

aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment a fost

uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military

7

Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de

încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o

parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de

ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea

grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a

mai fost reînnoit de ONU1. Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu au fost

soluţionate în totalitate. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei

irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să-şi trimită în Iran cea

mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei

conduse de Statele Unite l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu

totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea

Sovietică în cursul războiului iraniano-irakian. Un număr de 115 avioane irakiene (24

Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29)

au reuşit să aterizeze în Iran2, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se află

doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului3. Atunci s-a presupus că iranienii au oprit

celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război ce li se cuveneau după

conflictul din 1980-1988 dar, până în prezent, nu au fost oferite explicaţii oficiale privind

motivele care au condus la o asemenea decizie şi nici amănunte referitoare la soarta

acelei flote aeriene.

O altă sursă de tensiune între cele două state o reprezintă minoritatea şiită aflată în

Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii

şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva

sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile

Gărzii Republicane, loiale liderului irakian, şi au apărut cu acel prilej discuţii legate de un

posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a

rămas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat când se

analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional. De asemenea,

nu trebuie uitate legăturile Bagdadului cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în

1 The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, autumn 1991, p. 235.2 Ibidem, p. 100.3 Ibidem, p. 100.

8

nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu

care se confruntă iranienii după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80.

Mozaicul religios din regiune îi poate permite lui Saddam Hussein să apeleze la

populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului, sau a altor state ale

lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizându-se veniturile obţinute

din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare

producător de opiu din lume este Afganistanul, cu peste 50 000 ha cultivate cu mac

opiaceu în ultimii doi ani)4.

Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul ei, de opiniile

politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă.

Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului

de modificare a graniţei dintre cele două state au fost doar un simplu pretext, folosit de

Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi

convenea. Dacă în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990

acesta nu mai valora decât 13 dolari5. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor

Exportatoare de Petrol) dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ

„înalt”, din care făcea parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut”, în care

se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească

problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un

singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens,

ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului

următoarele: „În bugetul de stat din acest an (1990) a fost prevăzută suma de 7 miliarde

de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă,

lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre.

Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari/baril, dar de când kuweitienii au

început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit

din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o

schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru

importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră

4 Ziarul „Adevărul economic” nr. 43 (499), 24-30 octombrie 2001, p. 345 Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center for Science and International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 149-165.

9

militară (a Statelor Unite – n.a.) doar pentru a vă apăra?”6

2.2 Desfasurarea razboiului

Concurenţa dintre cele două superputeri pentru controlul zăcămintelor de

hidrocarburi - descoperite de britanici, francezi şi americani în Irak, Iran şi Arabia

Saudită în prima jumătate a secolului XX - şi a statelor din regiune a fost dură. Din păcate

pentru ei, conducătorii sovietici nu au reuşit să determine schimbarea raportului de forţe

din Orientul Mijlociu în favoarea lor, deşi s-au străduit foarte mult, iar sprijinul pe care

Moscova l-a acordat unor lideri politici şi militari din Egipt, Siria, Yemen, Libia, Irak,

Sudan şi Algeria de-a lungul mai multor decenii s-a diminuat semnificativ după

prăbuşirea Zidului Berlinului. Mai mult decât atât, reprezentanţii Uniunii Sovietice au

refuzat să acorde sprijin militar regimului de la Bagdad după ce armata irakiană a invadat

Kuweitul la 2 august 1990.

Atitudinea adoptată de Mihail Gorbaciov a permis Statelor Unite să alcătuiască

rapid şi eficient o coaliţie militară multinaţională pentru a-l forţa pe Saddam Hussein să-

şi retragă trupele de ocupaţie din Kuweit. Operaţiunea desfăşurată de trupele irakiene la 2

august 1990 a fost prima acţiune militară violentă de mare amploare desfăşurată în

Orientul Mijlociu după încheierea Războiului Rece. Organizaţia Naţiunilor Unite a fost

surprinsă de rapiditatea operaţiunii realizate de armata irakiană, iar ştirile despre invazie

au amplificat temerile în rândul statelor vecine - în mod deosebit în Arabia Saudită şi în

Israel.

Primul semnal de ameninţare major lansat de Saddam Hussein conducătorilor

kuweitieni a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când a avut loc la Bagdad întâlnirea

reprezentanţilor statelor arabe pentru analizarea situaţiei create în Israel de fluxul de

emigranţi evrei proveniţi din Uniunea Sovietică şi estul Europei. În cadrul convorbirilor

preşedintele irakian a criticat personal, printre altele, statele arabe care menţineau la un

nivel scăzut preţul petrolului - fiind vizate îndeosebi Arabia Saudită şi Kuweitul. Pentru

rezolvarea acestei probleme, miniştrii petrolului din Irak, Kuweit, Arabia Saudită, Qatar

şi Emiratele Arabe Unite s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să-şi limiteze

producţia de ţiţei cu scopul de a obţine creşterea preţului petrolului de la 13 la 18

dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a revenit însă în ziua următoare asupra

deciziei luate, neacceptând preţul înalt dorit mai ales de irakieni. Cu acel prilej, el a 6 Ibidem, p. 162.

10

precizat că urma să îşi reconsidere punctul de vedere în cazul în care celelalte state arabe

încălcau limitele de producţie stabilite înainte de reuniunea respectivă.

Câteva zile mai târziu, în cadrul unei reuniuni a O.P.E.C., acelaşi ministru

kuweitian şi-a exprimat intenţia de a menţine cota de producţie a Kuweitului la nivelul

stabilit la Jidda doar până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce în

octombrie 1990 o nouă scădere a preţului petrolului datorită creşterii producţiei de ţiţei

kuweitian şi acest fapt a stârnit mânia preşedintelui Saddam Hussein. Ca urmare a

poziţiei inflexibile manifestate de reprezentantul kuweitian la masa negocierilor,

ministrul de externe irakian a trimis la 16 iulie 1990 omologului său kuweitian, şeicul

Sabah al-Ahmad, un memorandum prin care solicita să se returneze Irakului 2,4 miliarde

dolari pentru petrolul extras de Kuweit din regiunea Rumalia în timpul războiului dintre

Iran şi Irak, teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni. Totodată, Tarik Aziz

solicita plata a 12 miliarde de dolari drept compensaţie pentru pagubele provocate

economiei irakiene de supraproducţia de petrol kuweitian, care generase scăderea

preţului petrolului pe piaţa mondială. În acelaşi memorandum s-au mai cerut anularea

datoriei de război pe care o avea regimul de la Bagdad faţă de Kuweit - 10 miliarde dolari

- şi cedarea în favoarea Irakului a insulelor kuweitiene Warba şi Babiyan, de unde se

putea controla accesul către singurul port maritim irakian, Umm Qasr.

În cadrul discursului rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene,

Saddam Hussein a reluat acuzaţiile cuprinse în memorandumul trimis de Tarik Aziz

şeicului Sabah al-Ahmad,, subliniind printre altele "pericolul de otrăvire la care este

supusă economia irakiană datorită supraproducţiei kuweitiene de petrol"7.

Totodată, preşedintele irakian a afirmat atunci că exista un plan "inspirat de

America pentru a submina interesele şi securitatea arabilor" şi a susţinut că Emiratele

Arabe Unite şi Kuweitul au participat la "proiectul sionist susţinut de imperialişti

împotriva naţiunii arabe"8. La finalul discursului, ministrul de externe kuweitian, şeicul

Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de dictatorul irakian că era agent american. "Irakul - a

spus în acel moment Saddam Hussein - a devenit singurul apărător de bază al arabilor;

datorită armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni

7 Apud. Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în “International Security”,Center for Science and International Affairs - Harvard University, vol.17, nr. 2, p.147.8 Ibidem, p. 160.

11

să atace, dar îşi vor reface planurile de război folosindu-se de agenţii lor care conduc

Golful"9.

Două săptămâni mai târziu, armata irakiană a pus în aplicare planul de ocupare a

Kuweitului, iar câteva zile mai târziu a fost anunţată anexarea acelui stat de către Irak.

După încheierea operaţiunii militare “Furtună în Deşert” de către Forţa Multinaţională

(sfârşitul lunii februarie 1991), între Irak şi Kuweit s-au stabilit contacte în vederea

demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie ONU s-a deplasat la faţa locului şi a

început măsurătorile topografice, utilizându-se ca document de bază acordul semnat la 4

octombrie 1963 de către reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zona

respectivă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a

monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective.

2.3 Interventia Statelor Unite ale Americii si a statelor aliate

Operatiunea „Desert Storm”

Cel de-al 107 conflict armat de dupa incheierea Celui De-Al Doilea Razboi

Mondial (1939-1945), s-a mai numit si Primul Razboi din Golf, spre a-l deosebi de “Al

Doilea”, reinceput in martie 2003, atunci cand noua administratie Bush, l-a trecut pe seful

executivului de la Baghdad, Saddam Hussein, pe lista neagra a terorismului international,

invinuit fiind de colaborare cu reteaua Al Qaida, spaima sau mai curand fobia Americii

de dupa atentatele din 11 Septembrie 2001. Faptele au contrazis “realitatea” americanilor,

aruncand USA si Marea Britanie, aliatul ei fidel, intr-un razboi de uzura, fara sfarsit, plin

de contradictii…Statele europene nu si-au aratat decat cel mult sprijinul diplomatic, iar

Franta si Germania au preferat o expectativa militara. In schimb, mai multe state din

Europa fost sovietica, precum Romania, Bulgaria si Polonia s-au aruncat in valtoarea

evenimentelor. De ce?

Despre Operatiunea Furtuna Desertului exista o literatura suficienta, atat istorica,

cat si beletristica, materializata in traduceri, recenzii si articole. In Romania s-a urmarit,

cel putin in anii ’90, imediat dupa Revolutie, catalogarea evenimentelor sub raport istoric,

9 The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, autumn 1991, p.19.

12

in paralel cu publicarea unor carti, prin intermediul Editurii Militare, destinate cu

precadere analistilor militari si trateaza: modalitati de strategie aplicata pe campul de

lupta, tehnologiile de ultima ora folosite, harti, imagini, aspecte logistice (logistica sau

stiinta aprovizionarii, N. A.). Ne retine in acest context, expus mai sus, cartea analistului

Craciun Ionescu, Secretele Operatiunii “Furtuna Desertului”, Editura Militara, Bucuresti

1991.

Cand presedintele George W. H. Bush se pregatea pentru binemeritata odihna de

dupa amiaza, ca un adevarat boem texan, la mii de kilometri distanta, in zona Golfului

Persic, acele ceasornicelor trecusera de miezul noptii… Patru divizii motorizate irakiene,

sprijinite sub acoperire de 300 de tancuri invadau Kuweitul, ocupand intregul teritoriu al

emiratului vecin (17.800 kmp.) in numai cateva ore. Peste Ocean, mesajul inmanat

presedintelui american era simplu: “Irak-ul invadeaza in acest moment

Kuweitul?” Intrebarea atrage un raspuns prin luarea unei decizii. Echipa se aduna in

Biroul Oval, intocmai precum fotbalistii americani din NFL, gata de a incepe un meci. Ei

sunt: Dick Cheney, secretarul de stat al apararii, John Sununu, secretarul general al Casei

Albe, Brent Scoweroft, directorul Consiliului National pentru Securitate si generalul

Colin Powell, seful de stat major inter-arme.

Orice decizie finala a unei mari puteri mondiale se ia de comun acord

cu alte state aliate sau organizatii internationale, un fel de “polita” de acoperire. Ce

motive ar fi avut Statele Unite sa se implice in acest conflict, data fiind disparitia

“Cortinei de Fier”? In primul rand aurul negru si competitia pe care a declansat-o dupa

criza mondiala a petrolului din 1974. Operatiunea Furtuna Desertului are un prolog

militar in Scutul Desertului (Desert Shield), acea desfasurare masiva de forte terestre si

aero-purtate in Arabia Saudita, spre a preveni un “atac” al Irak-ului si la adresa altor

petromonarhii din regiune.

Iata declaratia presedintelui Bush in fata natiunii americane: “La ordinul meu, elemente

din Divizia a 82 Aeropurtata, precum si unitati ale lui US Air Force, sosesc astazi in

Arabia Saudita pentru a ocupa acolo pozitii defensive”.

13

Vorbim de un pod aero-terestru defensiv initiat de catre administratia de la

Washington spre a-si proteja interesele strategice in Golf, indepartand potentialul

“pericol” al unei “invazii” irakiene extinse spre statele arabe partenere ale Casei Albe:

Bahrain, Oman, Qatar, Emiratele Arabe Unite, nu in ultimul rand Kuweitul, ca motivatie

principala. Asadar, Operatiunea Desert Fieldinseamna, inainte de toate, intimidarea

inamicului pe termen nedeterminat. Cinci portavioane-Lincoln, Enterprise (vedeta

binecunoscutului film Top Gun), Eisenhower, Theodore Roosevelt, Guadalcanal-primesc

ordinul de a porni in graba spre Golf.

US Navy intra in actiune, iar US Air Force nu se lasa mai prejos. Se incarca de

zor oameni, munitie, echipamente de protectie, tehnica de lupta de ultima ora. Se iau in

calcul fortele destructive ale Desertului Arabic: soarele care arde de la ora 9 dimineata

pana la ora 18. Un ceas fara umbra egal tortura, doua ore boala curata la peste 50 de

grade Celsius. Efectivele americane cresc pe masura adancirii crizei din Golf. In

septembrie ajung la 135.000 de oameni si peste 500 de avioane. Alaturi de contributia

americana se va adauga ajutorul statelor arabe prietene si binenteles al Europei

Occidentale.

In paralel, Organizatia Natiunilor Unite impune Irak-ului cateva rezolutii destul

de controversate, pe care le vom trece in revista: Rezolutia nr. 660 din 2 August, prin care

se cerea retragerea imediata si neconditionata a fortelor irakiene din Kuweit, urmata, la 6

August-zi fatidica pentru Statele Unite si Japonia, Ziua lansarii primei bombe atomice la

Hiroshima in 1945,-de o alta, nr. 661, prin care se solicita “boicotarea comerciala,

financiara si militara” a regimului de la Baghdad. Aceasta rezolutie a intrunit 13 voturi

pentru si doua abtineri, Cuba si Yemen. O rezolutie “ultimativa”, cu numarul 678, a

Consiliului de Securitate, cea din 29 Noiembrie, este de fapt un termen limita ce autoriza

statele care coopereaza cu Kuweitul sa foloseasca toate mijloacele necesare de intimidare,

inclusiv recurgerea la confruntari militare, trecand astfel de pe pozitiile defensive

diplomatice la cele ofensive pe calea armelor…

Intre aceste rezolutii ale Consilului de Securitate se incheaga o diplomatie secreta, un joc

de culise. Marii rivali ai Razboiului Rece, URSS vs. USA, se coalizeaza prin intalnirea de

la Helsinki, capitala Finlandei, de la 9 Septembrie 1990, dintre presedintii George Bush si

Mihail Gorbaciov, artizanul destinderii Est-Vest.

14

“Nici o ordine internationala nu este posibila daca statele mai puternice ar putea devora

pe vecinii lor mai slabi”)-precizeaza actul final semnat.

Este ca un joc de domino in care fiecare piesa o rastoarna pe cealalta. Ultimii actori ai

Epocii Postbelice inchid o era si deschid o alta. Niciodata Occidentul si Orientul,

Vulturul si Ursul, n-au facut o partida mai buna in Mesopotamia si in lume, din inamici

devenind amici complici.

S-a propus, de catre seful executivului american, dupa adoptarea rezolutiei

ultimatum, din 29 Noiembrie 1990, organizarea de convorbiri diplomatice via

Washington-Baghdad. La 12 Decembrie, acelasi an, la Baghdad au avut loc intrevederi

intre James Baker si omologul sau Tarek Aziz, cu rezultate ambigue si tergiversari

reciproce. A mai urmat o ultima runda de negocieri pe 9 Ianuarie 1991 la Geneva, orasul

diplomatiei de pe Lacul Leman, din neutra Elvetie.

Intalnirea Baker-Aziz, incheiata cu strangeri de mana “amicale” a aparut in ochii

intregii lumi ca fiind una de facto care sa aduca pacea mult dorita, desi seful diplomatiei

de la Baghdad a reafirmat dreptul istoric al Irak-ului si frauda Occidentului.Pe tabla de

sah se mai impinge la inaintare o ultima piesa, deplasarea secretarului general al ONU,

Perez de Cuellar, la Baghdad, pe 12 Ianuarie. Blocaj, esec, tergiversari. Un alt mare actor,

regretatul presedinte francez Francois Mitterand, va intra pe scena spre a-l aborda in fata

ziaristilor pe abilul secretar general ONU.“Nu cred, astazi 14 Ianuarie, ca ar mai fi loc

pentru demersuri diplomatice. Singur Dumnezeu poate sti daca va fi razboi sau

pace.”Marti, 15 Ianuarie 1991, Dick Cheney semna ordinul dezlantuirii Operatiunii

“Furtuna Desertului”…Coalitia s-a pus in miscare, sub comanda Generalului Norman

Schwarzkopf, comandantul Fortei multinationale din zona Golfului, insa secretul acelui

moment al declansarii Razboiului din Golf a fost pastrat pana in ultimul minut, ora Z.

La Bagdad, capitala de pe Tigru este o noapte neagra. Patru milioane de locuitori

asteapta cu sufletul la gura ultima numaratoare inversa din zona fierbinte. Va fi o noapte

linistita ca precedentele? Aceasta intrebare macina mintile locuitorilor de pe malurile

Tigrului, din fosta metropola a califilor, cu putin inainte de miezul noptii. Clipele, orele,

minutele trec…Sirenele ce anunta iminenta unui atac aerian ii trezeste la realitate si

15

primele bombe cad din inaltul cerului. Omul care a deschis atacul aerian a fost tanarul

maior John Brozdbent, aflat la mansa unui F-117 A, ultima minune de atunci a

electronicii americane, un misterios OZN, cum a fost catalogat de catre americanii

nestiutori. Peste Ocean, in Statele Unite, canalele de stiri: ABC, CNN, NBC, CBC, au

transmis in direct primele imagini. Daca lumea a urmarit pana atunci in fata

televizoarelor, cu suspans, transmisiuni sportive, acum avea posibilitatea in premiera sa

vizioneze primul razboi televizat.

Ultimul razboi electronic…

Razboiul electronic se constituie dintr-un complex de operatiuni aero-

terestre de anvergura care urmaresc lovirea eficienta a tintelor militare, cu precadere, cu

pierderi civile minime. La Baghdad acele ceasornicelor indicau orele 02:40 AM,

respectiv ora 15 PM peste Ocean la Casa Alba. Atacurile aeriene au pornit simultan de pe

aeroporturile militare saudite de la Ryadh si Dahran, precum si de pe port-avioanele

dislocate in Golful Persic, Marea Rosie si Marea Oman. In premiera s-au folosit cele mai

eficiente arme in premiera: rachetele de croaziera Tomahawk, cu o raza de actiune de

2500 km. care pot fi lansate de pe mare spre orice locatie. Sunt ghidate spre tinta prin

intermediul satelitilor GPS (Global Position System), ca de altefel intreaga panoplie

aeriana cu tot arsenalul sau tactic. Ca avioane s-au folosit pe scara larga F14-Tomcat-

vedeta din filmul Top Gun, F18-Hornet, ambele tipuri lansate in lupta de pe puntile

uriaselor port-avioane. Bombardamentele tactice au fost asigurate de catre avioanele

F111 cu geometria variabila a aripilor, folosite cu succes in Lybia in 1986, azi scoase din

uz. Aceste bombardiere pot atinge viteze de 2 Mach. Avioane cu platforme radar precum

AWACS au avut rolul de a asigura acoperirea fortelor aeriene implicate. Alte aparate care

au secondat atacurile aeriene dinspre Arabia spre Irak au fost cele ale US Air Force, F15-

Eagle sau F16-Falcon. Avioanele pot fi realimentate in zbor.

16

Franta, Marea Britanie si Italia au aruncat in confruntarile aeriene

aparate Jaguar, Tornado, Mirage si elicoptere Gazelle. Avionica de bord avansata, ochii

electronici in infrarosu si camerele de luat vederi au ajutat pilotii foarte mult in reperarea

tintelor “inamice”-aerodromuri militare, baze de antrenament ale Garzii Republicane,

comandamente si centre de comunicatii. Atacurile aeriene au durat cinci saptamani. Spre

a atrage Israelul in razboi, Irak-ul a lansat rachete de croaziera SCUD spre cateva centre

importante din Israel precum Haifa sau Tel Aviv, dar Statele Unite trimit in Israel baterii

de rachete PATRIOT. Nu se inregistreaza decat pierderi minime in randurile populatiei

civile israeliene, in jur de 250 de raniti. Administratia Bush a intervenit pe langa guvernul

israelian pentru ca acesta sa nu riposteze, fapt ce ar fi starnit o confuzie generala in

randurile aliatilor arabi din Fortele Coalitiei.

Ofensiva aeriana a pregatit terenul celei terestre prin anihilarea

capacitatilor de lupta inamice. Marea batalie terestra sau a celor 100 de ore s-a incheiat

cu prabusirea totala a sistemului de aparare irakian si implicit cu “eliberarea” Kuweitului

pe data de 28 Februarie 1991. Efectivele aliate au numarat 750.000 oameni. Legiunea

Straina franceza a aruncat in lupta renumita Divizie motorizata Daguet sau Spahii

Frantei, in timp ce Statele nite au mizat pe Corpul Puscasilor Marini. 750.000 militari, 28

de state participante, 2000 de tancuri, 1800 avioane, peste 1000 elicoptere, printre care

temutele AH 64 Apache, 160 nave de razboi (port-avioane, cuirasate, crucisatoare). O

putere de foc devastatoare intr-un razboi necrutator.

2.4 Deznodamantul conflictului iraniano – irakian

Operatiunile militare au costat intre 30 si 45 miliarde de dolari, din care Germania

si Japonia au suportat financiar mare parte. Cine a platit polita neagra? Irak-ul si

Kuweitul, ambele state suferind pierderi umane si materiale iremediabile pe termen

lung.În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului este la ordinea zilei, se poate

17

spune că naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul confruntărilor cu

Saddam Hussein pentru a lupta şi împotriva talibanilor sunniţi. Din păcate, procesul de

pace în Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de greu de finalizat, ca urmare a

intereselor divergente ale liderilor statelor care participă la discuţii. Impunerea prin forţa

armelor americane şi britanice nu este decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de

mentalitate ce se înregistrează între societatea occidentală şi cea islamică. Dacă la nivelul

conducătorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că America este

aliatul de bază al celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli, care locuiesc şi

trăiesc în condiţii mizere. Creşterea demografică spectaculoasă din statele arabe şi

nerezolvarea la timp a problemelor sociale la timp a favorizat înmulţirea rapidă a

simpatizanţilor fundamentalismului islamic şi, implicit, la proliferarea terorismului. Orice

tip de alianţe sau parteneriate pentru pace propuse de Statele Unite în Orientul Mijlociu,

şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică ce doreşte să se menţină la putere pentru

beneficiile pe care şi le-a acordat, dar vor fi respinse de majoritatea populaţiei, dacă într-

o perioadă relativ scurtă de timp aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent.

Concluzii

Din punct de vedere militar se preconizează victoria forţelor militare

americanobritanice şi ale aliaţilor lor în Afganistan, dar pe plan politic nu se întrevăd

rezultate spectaculoase – poate şi din cauza faptului că este greu de aflat ce se petrece „în

spatele uşilor închise”. Teritoriul afgan va deveni un imens cimitir de oameni sau un

cimitir de bombe? Cine poate şti? Este evident însă faptul că trebuie găsită rapid o

soluţie politică, deoarece statele din regiune ce se consideră nedreptăţite – din motive

teritoriale sau de altă natură – sunt capabile să conteste în orice moment legitimitatea

intervenţiei militare a Statelor Unite şi a Marii Britanii în Orientul Mijlociu.

Anexe

18

Anexa 1Sursa: Wikipedia

19

20

Anexa 2Sursa: Wikipedia

Bibliografie

1. „Buletinul ştiinţific al Sesiunii naţionale de comunicări ştiinţifice a Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă” şi Centrulu Regional pentru Managementul a Resurselor de Apărare. Ştiinţe militare şi socio-umane” (volum şi CD), Anul III, nr.2 (14), Braşov, noiembrie 2002, p. 247 – 256.

2. The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, autumn 1991, p. 235.

3. Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990 – 1991, in International Security, Center for Science and International Affairs – Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 149-165.

4. The military balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, 1991, p. 19.

5. Ziarul Adevarul Economic, nr. 43 (499), 24-30 octombrie 2001, p.34

6. http://cssas.unap.ro

7. www.wikipedia.com

21