Ratacind intr-o lume a parintilor

Pasesc pe aleea parcului si privesc ploaia de petale ce ma inconjoara. Caut caldura razelelor de soare pierdute pe

lac. Imi incarc auzul cu tril de pasarele. Este o primavara minunata. Chiar este. Si totusi, fiecare strigat vesel de

copil dinspre locul de joaca aduce in inima mea un vant taios. O amintire dureroasa a ceea ce imi doresc si inca

imi lipseste, ca un nor ce refuza sa se risipeasca. Si numar primaverile ce au trecut de cand astept o minune: pana

acum, patru au venit cu speranta si au plecat la fel.

Ma gandesc la viata mea, pana nu demult aproape perfecta si atat de bine planificata. Nu s-a schimbat mai nimic,

si cu toate acestea, totul este altfel. A nu-ti conditiona fericirea de asteptari cere mult exercitiu. Inca ma

straduiesc sa invat. Imi tot repet ca nu exista o normalitate predefinita si ca o familie in doi este de ajuns, atat

timp cat exista iubire. Imi intrerup gandurile cand cineva imi striga numele.

Este o veche colega de serviciu, pe care nu am mai intalnit-o de cativa ani. Este mamica acum si isi dedica

majoritatea timpului noilor responsabilitati. O imbratisez cu drag si ii spun cat ma bucur sa o vad aratand bine si

radiind bucurie din interior. Imi opresc privirea asupra fetitei blonde si neastamparate din caruciorul pe care il

impinge. Si ma pierd pentru un moment in ochii aceia mari de copil. Ma intreaba ce mai fac si ii spun ca suntem

bine, si eu si sotul meu. Dupa care incerc sa imbrac platosa imaginara pentru a face fata intrebarilor dureroase ce

stiu ca vor urma. Ma intreaba daca noi avem copii si, la auzul raspunsului negativ, se grabeste sa ma incurajeze

in aceasta directie. „Fetita mea este de departe cea mai mare realizare de pana acum. Nimic nu poate egala

bucuria pe care o simt zilnic vazand-o cum creste.”, imi spune, si simt cum mi se sfasie inima stiind ca vorbeste

sincer.

Am invatat sa nu ii condamn pe cei din jurul meu pentru ranile pe care mi le redeschid fara sa vrea sau sa stie.

Realizez ca, de cele mai multe ori, intentiile le sunt bune. Ceea ce pot face este sa fiu deschisa in legatura cu

realitatea mea. Ca urmare, lansez raspunsul indelung exersat: „Ne dorim foarte mult copii, insa din pacate ne

confruntam cu o serie de aspecte medicale ce ne-au impiedicat pana acum sa materializam aceasta dorinta”.

Ca de obicei, urmeaza momentul de liniste inevitabila si simt sentimentul stingher si inconfortabil trait de

prietena mea, precum si goana mintii sale dupa ceea ce ar putea fi o incurajare potrivita in situatia data. „Ei, dar

nu iti face griji! Sunteti inca tineri si medicina a progresat mult in ultimii ani in acest domeniu. O sa se intample

cand va fi sa fie, o sa vezi. Trebuie doar sa te relaxezi si sa nu te mai gandesti la asta. In plus, poti intotdeauna sa

iei in considerare si adoptia, ca optiune alternativa.” Zambesc alungandu-mi tristetea si ii multumesc pentru

incurajare. Stiu deja din experienta ca ar fi prea putin constructiv sa continui discutia incercand sa-i explic ca

cele rostite de ea nu fac altceva decat sa inglobeze prea multe prejudecati si stereotipuri legate de infertilitate. Nu

este nici locul, nici momentul potrivit. Aproape niciodata nu este.

Imi iau ramas bun si pasesc in continuare pe drumul meu. Este un drum incert, de multe ori labirintic, acelasi cu

al multor altora ce imi impartasesc suferinta, ramanand adesea nevazuti si neauziti intr-o lume a parintilor.

Paradoxal, in acest impas sunt circa 80 de milioane de cupluri din intreaga lume, reprezentand pana la 15 % din

populatie. Din acestia, 5% nu vor reusi niciodata sa-si vada visul implinit, in ciuda evolutiei cercetarilor si

tehnicilor medicinei moderne. Si nu pot sa nu ma intreb, cand viata mea va trage linia, de care parte a statisticii

ma voi afla?

Realitatea este ca nimeni nu poate sa imi raspunda. Nu pot decat sa accept necunoscutul si sa renunt la

incercarile disperate si inutile de a-mi controla destinul. Insa tanjim dupa ideea de control, iar neputinta tinde sa

ne ingenuncheze. Calitati care altadata m-au ajutat sa-mi construiesc o cariera frumoasa, (ambitia, mandria,

perseverenta, spiritul competitiv), acum s-au transformat in cei mai mari dusmani ai mei. Iar cariera a devenit

istorie, pentru ca, in ciuda rolului de a-mi distrage atentia de la turnura neasteptata a vietii mele, orele lungi la

birou si responsabilitatile de coordonare s-au dovedit incompatibile cu nenumaratele vizite la doctor, cu

momentele repetitive cand medicatia injectabila prescrisa trebuia administrata, cu nesfarsitele zile in care mintea

imi era incetosata si distrasa de efectele perfide ale tratamentelor medicale, cu suferinta fizica asociata uneori

acestora.

Si totusi nu regret nimic, mergand pe calea mea, in cautarea motivatiei pierdute, in incercarea de a evada din

inchisoarea in care ma invart in cerc, ciclic, si de a-mi continua existenta asa cum era ea candva: liniara,

impacata si linistita. Ma caut neincetat si ma redefinesc. Las timpul sa treaca si imbratisez acceptarea a ceea ce

nu pot controla. Imi reconstruiesc fericirea cu caramizi mici si transparente: cu pensula scufundata in culori, cu

degetele pe coardele chitarei, cu flori de primavara, luciu de apa si raze de soare. Ma consolez la gandul ca

raman totusi o persoana norocoasa in atat de multe alte privinte.

Celor ce vor sa imi ramana prieteni le-as spune doar atat: voi pretui intotdeauna rabdarea lor de a sta, de a asculta

si de a arata empatie (nu mila, nu compasiune). Fara a judeca, fara a oferi solutii. Fara a minimaliza impactul pe

care infertilitatea il are zilnic asupra celor afectati. Nu astept nici macar intelegere, pentru ca, fara a fi trecut prin

aceasta experienta, durerea pierderii a ceea ce nu ai avut niciodata este prea greu de imaginat. Iar daca viata v-a

oferit privilegiul de a deveni deja parinti, nu luati statutul vostru ca fiind unul garantat. Printre aniversari

frumoase in familie sau griji zilnice, nu uitati ca, invariabil, exista in jurul vostru prieteni, rude sau cunoscuti ce

inca viseaza la zambetul unui copil, ale carui trasaturi sa le aduca aminte intr-o zi de ei sau de cei pe care ii

iubesc. Si care poate sufera in liniste, naufragiati pe o insula a vietii. Nu ii indepartati din viata voastra, doar

pentru ca nu impartasesc aceleasi bucurii si ritualuri! Acum au, mai mult ca niciodata, nevoie de sustinerea si

afectiunea prietenilor lor.