LUCIAN TĂMAŞ: SPARGEREA CERCULUI SAU CĂLĂTOR PE AUTOSTRĂZILE HIMEREI

Lucian Tămaş este unul dintre oamenii care nu ar putea exista

în afara ideii de poezie. Acesta nu ar fi un lucru nemaipomenit pentru un

poet, în schimb genul de veneraţie pe care îl simţi la L.T. faţă de cuvîntul

bine potrivit este mai rar. Şi tinde să devină din ce în ce mai rar, fenomen

care poate fi privit ca îmbucurător, ca o împrospătare a liricii, sau ca o

dezintegrare a textului poetic, pînă la anihilarea acestuia. Fără a adopta

unul sau altul din aceste puncte de vedere, extreme (aşa cum face Daniel

Corbu în prefaţa la volumul de debut al lui Tămaş, cînd spune că poezia pe

care o scrie acesta este „o confesiune neatinsă de cariile şi exhibiţiile neo

şi post-moderniste”, oricare ar fi acestea), îl vom adopta pe al treilea, pur

statistic: asta e situaţia. Deocamdată. Veneraţia lui Lucian Tămaş se

extinde şi asupra cărţii în sine, care, departe de a rămîne un simplu suport

material al metaforei, ajunge un obiect de cult, îngrijit cu mare atenţie, în

care corpul de literă este unul nou de la o pagină la alta, pentru a se

potrivi cît mai bine cu textul, iar de la fiece colţ de pagină te pîndeşte un

mic desen – ilustraţiile aparţin autorului -, simboluri pitite printre rînduri

ori în golful dintre două versuri mai lungi. Cuvîntul privilegiat în acest

volum este DUMNEZEU, scris cu litere uriaşe pe una din ultimele pagini

ale cărţii. Ceea ce sugerează şi predilecţia pentru temele majore:

„Naştere, Dragoste, Libertate, Moarte”, cum subliniază şi Daniel Corbu, în

prefaţă, cu majuscule. Rămîne de discutat în ce măsură o tematică majoră

este singura care poate da substanţă unei poezii majore. Lui Lucian Tămaş

îi stă însă bine în acest registru, aşezat, plin de veneraţie, între cuvînt şi

totem.

RADU ANDRIESCU