Rădăcinile păgâne ale marilor sărbători creștine

Obiceiul este un act solemn, care iese din mersul comun al vieţii, dar care azi şi-a schimbat sensul, el păstrându-se în virtutea practicii şi datorită faptului că reprezintă momentele culturale tradiţionale în viaţa satelor. Obiceiul este definit de Mihai Pop drept „ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată” iar ceremonia reprezintă „o parte a obiceiului constituită dintr-o secvenţă organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotaţii primordiale de bună-cuviinţă”. Obiceiurile vieţii de familie se practică în funcţie de evenimentul care apare, în general, o singură dată în viaţa individului. În mentalitatea arhaică românească întoarcerile nu erau posibile. Nici un om însurat nu mai putea reveni la statutul de fecior şi nici o femeie căsătorită nu mai avea vreodată voie să-şi facă cosiţe în păr.

Mentalul social al comunităţilor din Europa de Răsărit se află în concordanţă cu spiritul ortodoxiei păstrând însă datina, cutuma sau legea nescrisă. Datina este „termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite reguli de demult”. În spaţiul românesc „autoritatea datinei nu e redată decât printr-o singură zicătoare: În sânge se preface datina”. Pravila sau legiuirea scrisă este „suspectă poporului” deoarece este considerată „expresia autorităţii şi a voinţei celor ce au putere „să pue pravilă în ţar”. Această înclinare către cutumă este explicabilă dacă ne gândim că românii au vieţuit fără pravile aproape douăsprezece secole şi nu au existat nici instituţii statale timp de un mileniu.

Prin creştinism popular se înţelege o transpunere a credinţelor şi superstiţiilor păgâne în perceptele bisericii creştine. La periferia creştinismului biblic există un patrimoniu arhaic, bogat în tradiţii, superstiţii şi legende care formează de fapt o veritabilă mitologie, fără o justificare biblică. Ritualurile şi credinţele constituiau limbajul natural al oamenilor din popor care în cea mai mare parte erau neştiutori de carte. Religia creştină a fost nevoită să-şi înscrie doctrina şi comemorările în calendarul păgân care a precedat-o având principalul scop de a fi asimilată mai uşor. Nu trebuie uitat că mitologia se înscrie în calendarul popular care cuprinde sărbătorile şi comemorările sacre, un mare ansamblu festiv ce domină societatea tradiţională românească. De asemenea, nu trebuie să ignorăm faptul că cele mai importante sărbători ale calendarului popular sunt nocturne, vechimea acestui tip de sărbătoare fiind legată de un străvechi cult lunar şi agrar. Timpul ritual de desfăşurare este timpul marilor schimbări din ciclul calendaristic (moartea şi renaşterea marii divinităţi în noaptea de Anul Nou, naşterea lui Iisus la Crăciun, Învierea Mântuitorului în noaptea de Paşte, Noaptea Strigoilor la Sf. Andrei, Focul lui Sumedru, Mânecătoarea Sf. Gheorghe) şi din ciclul familial (actul nupţial, Masa Ursitoarelor, Priveghiul de înmormântare). Tudor Pamfile, strângând toate datele culese de etnografi şi folclorişti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea privind sărbătorile creştine şi necreştine, sublinia caracterul popular al acestora prin afirmaţia scrisă în 1914 despre „ştearsa faţă creştinească ce o au toate sărbătorile noastre, chiar şi acelea al căror nume ni l-a dat biserica”. Ţăranul român a suprapus peste data de sărbătorire a sfinţilor creştini vechea credinţă în zeii păgâni, transferând multe din atribuţiile acestora asupra sfinţilor pe care i-au rebotezat: Constandinu Puilor, Sfântuleţul, Baba Dochia, Ioan Fierbe – Piatră, Sântilie, Tudose, Sava, Foca. În aceste condiţii îl regăsim pe Sîntilie că alungă dracii cu biciul, Maica Precesta şi Varvara sprijină fetele la măritat şi femeile la naştere, Sânpetru de vară ţine cheile Raiului, iar fratele său, Sânpetru de iarnă cu Sântandrei stabilesc hrana pentru lupi, Sânnicoară ajută pescarii şi pe cei ce călătoresc pe ape, etc.Documentele privind obiceiurile tradiţionale sunt destul de abundente pentru epoci mai apropiate în timp de vremea noastră, dar destul de puţine şi dificil de interpretat pentru

perioadele anterioare. Cu atât mai dificilă este reperarea unor obiecte de recuzită ceremonială, care erau asociate cu performarea acestor rituri. Primele informaţii referitoare la unele obiceiuri tradiţionale româneşti se regăsesc în relatările călătorilor străini care au trecut prin ţările române medievale.

Textele occidentale nu surprind şi nu înţeleg particularităţile vieţii româneşti decât interpretând-o din perspectiva clişeelor de esenţă medievală sau iluministă sau integrând-o în modelele socio-culturale levantine. Aceste surse trebuie interpretate cu grijă, în contextul lor, căci reflectă punctele de vedere ale unor oameni aparţinând altor tradiţii culturale, în care biserica intervenise de multă vreme pentru eradicarea unor manifestări pe care le considera păgâne, astfel încât, pentru ei e uneori destul de dificil să înţeleagă semnificaţia unor gesturi, iar alteori chiar să le descrie corect. De aceea, relatările lor de călătorie cuprind multe stereotipuri, aplicate întregului spaţiu balcanic şi sud-est european şi stocate în imaginarul mediilor de provenienţă ale autorilor. Apar şi elemente pe care călătorii le consideră deosebite, dar care se potrivesc şi propriului lor sistem cultural, cum ar fi, de exemplu, schimbul de năframe la nuntă sau dăruirea solilor cu ştergare, care apar în relatări ale polonezilor. Informaţii despre nunţi, despre petrecerile de la curţile domneşti cu prilejul unor sărbători religioase importante (Crăciunul, Boboteaza, Paştele) dar şi unele, mai puţine, despre înmormântări, le regăsim la Robert Bargrave, Niccolo Barsi, Ioan Kemeny, Secretarul de la Croix, Paul de Alep, Von Weismantel, Del Chiaro.

Crăciunul este denumirea sărbatorii Nașterii Domnului Iisus Hristos, celebrată în calendarul creștin pe data de 25 decembrie. Crăciunul în forma sa actuală a trecut prin multe transformări și are o istorie complicată. A fost stabilit pentru a stopa toate sarbatorile pagane , din timpul romanilor, dedicate zeilor si solstitiului de iarna.Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma sa de acuzativ calationem. La romani prin ,,calatio” se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu) derivă cuvântul Crăciun din etimonul „creatio” (cu acuzativul „creationem”, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici acum) asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) - și nu numai - au derivat numele sărbătorii (franceză Noël, portugheză Natal, italiană Natale, spaniolă Navidad, engleză Nativity).

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști sunt „(in) carnationem” (Lexiconul de la Buda), „crastinum” (Hasdeu 615) și „Christi ieiunium” (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154).

Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche și rusa modernă).

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea sărbătorii păgâne a slavilor pentru solstițiul de iarnă și anume Korochun (корочун, карачун în rusă), Kračún (în cehă și slovacă).

În limba maghiară denumirea Crăciunului este Karácsony. Conform Lexiconului de la Buda termenul a fost preluat pe filieră latină, din (in)carnationem, la fel ca și românescul Crăciun.

Sorin Paliga susține că termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstițiului de iarnă. Precum și în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar și „creangă”/„cracă”) tot așa și în română Crăciun ar însemna „crenguță”/„crăcuță”. Aceasta posibilitate lingvistică este susținută și de obiceiul roman de a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstițiului de iarnă și a festivităților Sol Invictus.

Crăciunul se serbează de mai bine de 4000 de ani, cu multe secole înaintea nașterii lui Isus Cristos. Cele 12 zile ale Crăciunului, aprinderea lumânărilor, oferirea cadourilor, paradele, colindătorii din casă în casă, mesele de sărbătoare și procesiunile religioase au „rădăcinile” departe în timp, de la mesopotamieni.

Multe din aceste tradiții au început cu celebrarea mesopotamiană a Anului Nou. Mesopotamienii credeau în existența mai multor zei și a celui care-i conducea – Marduk. În fiecare an, la sosirea iernii se credea că Marduk purta război cu forțele răului, și avea nevoie de susținători – mesopotamienii serbând astfel Zagmuk, pentru ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia să jure credință zeului Marduk și să moară până la sfârșitul anului, alăturându-se astfel zeului și oferindu-i ajutor ca să câștige războiul. În haine regești era însă îmbracat un criminal de rând și sacrificat în locul regelui.

Persienii și babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare, numită Sacaea, aceasta incluzând și o parte în care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, iar aceștia sclavi.

Primii europeni credeau în spirite, vrăjitoare, stafii și spiriduși. Când se apropia Solstițiul de iarnă, cu nopți lungi și zile scurte, oamenii se temeau că Soarele nu se va mai întoarce și țineau serbări și ritualuri închinate acestuia, implorându-l să revină.

În Scandinavia, pe timpul iernii, Soarele dispărea pentru multe zile. După 35 de zile cercetași erau trimiși în munți să vadă când va apare acesta, iar la aflarea veștilor bune se sărbatoarea Yuletide, cu ruguri uriașe aprinse și uneori cu crengile copacilor împodobite cu mere, care sa reamintească de revenirea primăverii și a verii.

Grecii antici aveau o sărbătoare similară cu Zagmuk/Sacaea închinată zeului Kronos care purta război cu Zeus și Titanii lui.

Romanii îl sărbătoreau pe zeul Saturn, sărbătoarea se numea Saturnalia și ținea de la mijlocul lunii Decembrie până pe 1 Ianuarie. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni și schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii iși împodobeau casele cu ghirlande din laur și brad în care aprindeau lumânări, iar stăpânii și sclavii iși inversau rolurile. Saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei, dar creștinii au considerat-o păgânism pentru că onora un zeu păgân. Primii creștini au vrut ca nașterea

Pruncului Iisus să fie o sărbătoare religioasă solemnă, nu una plină de excese, păgână, precum Saturnalia. Pe măsură ce creștinismul câștiga teritoriu, biserica era alarmată de faptul că cei convertiți continuau să serbeze Saturnalia. Deși inițial a încercat să interzică această sărbătoare păgână, biserica a decis ca aceasta să fie schimbată și închinată nașterii Pruncului Sfânt, fiul lui Dumnezeu.Unele surse sustin ca sărbătoarea Crăciunului a apărut ca o competiție a sărbătorii păgâne Saturnalia în luna Decembrie. Ziua de 25 Decembrie nu era sfântă doar pentru romani, dar și pentru persieni, a căror religie – mithraism era în competiție cu creștinismul.

Paștele (latină pascha; ebraică, pronunțat pessach pentru Paștele evreiesc,ebraică : în forma arameică, pronunțată pascha pentru Paștele sau Paștile creștine; greacă ,פסחאΠάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în creștinism și iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice. Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau aazimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Termenul ebraic de Paști a trecut prin forma lui aramaică - Paskha (folosită până azi în ebraică pentru a denumi Paștile creștine) în vocabularul creștin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creștină, adică patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștele evreilor din anul 33. Obiectul sau motivul Paștilor creștine a devenit cu totul altul decât al Paștilor evreilor, care fusese la vremea respectivă celebrat de Isus și apostoli, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind ulterior, după o parte din teologii creștini, altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.[1]

O altă interpretare, speculativă, bazată pe limbile greacă și latină, și răspândită în secolele trecute la catolici, a fost aceea de pascha – passione, de la passione – suferință  (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

Unele limbi germanice numesc această sărbătoare după zeița Eostre:

germană  Ostern (das), germana superioară medievală: ōsteren din vechea germană superioară: ōstarun, ōstarūn (formă la plural)

engleză  Easter, dialect northumbrian: Eostre (În engleza medievală: ester, estre din engleza veche: ēaster, ēastre. Alte denumiri ale Zeiței Mame a fertilității, reînvierii și zorilor: Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron and Ausos). La greci, zeița era numită Eos iar la romani Aurora.

Ambele denumiri, germană și engleză, provin din rădăcina indo-europeană aus — a străluci

Multe dintre religiile păgâne din zona Mediteranei aveau o zi de sărbătoare fixată în timpul echinocţiului de primăvară sau imediat după acesta. Acestea erau legate de Cibele, zeiţa frigiană a fertilităţii, care avea un soţ imaginar, despre care se presupunea că a fost născut dintr-o mamă fecioară. El se numea Attis şi se credea că murea şi reînvia în fiecare an între 22 şi 25 martie. Sărbătoarea acestui zeu începea într-o zi de vineri, numită Vinerea Neagră, şi culmina după trei zile cu o sărbătoare de bucurie a reînvierii. Coincidenţa a făcut că sărbătoarea creştină de venerare a lui Iisus şi cea păgână de venerare a lui Attis avea loc, în primele secole ale erei noastre, cam în aceeaşi zonă geografică, iar unii istorici au susţinut chiar că păgânii şi creştinii sărbătoreau moartea şi învierea în aceeaşi zi. De asemenea, mulţi dintre istorici au considerat de-a lungul timpului că legendele despre moarte şi reînviere au fost asociate mereu cu Attis şi au apărut cu multe secole înaintea naşterii lui Iisus, iar apoi acestea au fost transformate în povestiri despre Fiul Domnului, pentru a face teologia creştină să fie mai acceptabilă de către păgâni.

Vechii creştini aveau şi o altă explicaţie: ei pretindeau că Satana a trimis pe pământ zeităţi false înaintea venirii lui Iisus pentru a împrăştia confuzia printre oameni. Creştinii din zilele noastre privesc legendele lui Attis însă pur şi simplu ca un mit păgân, de o valoare neînsemnată. Totodată, comunităţile păgâne din prezent continuă să sărbătorească echinocţiul de primăvară ca pe unul dintre cele 8 Sabaturi (sfinte zile de sărbătoare) dintr-un an. Ritualurile lor sunt legate de fertilitate şi recoltă şi de echilibrul dintre zi şi noapte.

Sărbătoarea creştină a Paştelui este legată de sărbătoarea Paştelui evreiesc. Vechii evrei se ghidau după calendarul persan sau babilonian, iar la ei fiecare an nou începea cu echinocţiul de primăvară, când sărbătoreau Paştele şi Festinul Pâinii Nedospite. Această sărbătoare vroia să reprezinte acţiunile îngerului morţii aşa cum au fost descrise în Cartea Exodului. Mai precis, îngerul morţii călătorea deasupra caselor evreieşti, iar acestea trebuiau să fie însemnate cu sânge de la un animal sacrificat. De asemenea, îngerul omora toţi nou-născuţii cât şi animalele abia fătate de la casele neînsemnate cu sânge, această legendă aducând aminte de una dintre primele ucideri în masă menţionate în Biblie. O parte dintre teologi asociază Paştele evreiesc cu un ritual păgân pre-israelit, practicat de păstorii semiţi, iar în ceea ce priveşte Festinul Pâinii Nedospite acesta reprezenta o sărbătoare tradiţională a Canaan-ului adoptată mai apoi de israeliţi şi care marca începutul recoltei de orz. Cele două sărbători au început să fie unite şi să se sărbătorească timp de două zile. Apoi, de-a lungul timpului, sărbătoarea Paştelui evreiesc a început să fie asociată cu exodul evreilor din Egipt.

La început, Paştele şi Rusaliile erau singurele sărbători pe care creştinii le recunoşteau şi le celebrau. Treptat, au fost adăugate în calendarul bisericesc alte obiceiuri sau evenimente ce aveau legătură cu crucificarea şi moartea lui Iisus. Unul dintre acestea, destul de important, este Postul Paştelui, considerat ca o perioadă de pregătire spirituală pentru sfânta sărbătoare şi care implică post, rugăciune şi căinţă. Acesta a fost stabilit iniţial de mai multe grupări creştine, dar diferenţa dintre datele fixate de acestea era de numai câteva zile. În secolul al VIII-lea s-a stabilit însă o perioadă fixă pentru Postul Paştelui - de 40 de zile. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că 40 este unul dintre numerele cărora li s-a conferit o simbolistică religioasă în Biblie. Cele 40 de zile vor să reprezinte de fapt perioada petrecută în deşert de Iisus şi Moise. La creştinii din vremea romanilor, înaintea stabilirii unui număr fix de zile, Postul Paştelui dura şase săptămâni, exceptându-se duminicile.

Miercurea Cenuşii - cunoscută ca Lăsata Secului - este un alt eveniment prezent în calendarul creştin şi care marchează începutul postului. Printre popoarele saxone s-a presupus că numele zilei care denumea miercurea cenuşii, „wendesday”, provenea din vechiul cuvânt

anglo-saxon „wodnes daeg” care însemna izbândă. De asemenea, ultima duminică înainte de Paşte - însemnată şi ea în calendarul creştin - cunoscută acum ca Duminica Floriilor, vrea să amintească de intrarea triumfătoare în Ierusalim a lui Iisus, exact cu o săptămână înainte de crucificarea sa.