1

R O M Â N I A JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA

SECŢIA CIVILĂ

OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL - 3185 DOSAR NR. 10254/211/2014

SENTINŢA CIVILĂ NR. Şedinţa publică din data de

Instanţa este constituită din: PREŞEDINTE:

GREFIER:

Pe rol se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul --- în contradictoriu cu pârâtul ---, având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal facut în şedinţă publică se prezintă reprezentantul pârâtului, avocat ---, care depune împuternicire avocaţială la dosar (fila 142), lipsă fiind reclamantul.

Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a expus referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care, Judecătoria, fiind legal sesizată şi obligată din oficiu să îşi stabilească competenţa generală,

materială şi teritorială, potrivit art. 131 alin. 1 C.pr.civ., constată că este competentă să judece prezenta cauză, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. j şi art. 107 alin. 1 C.pr.civ..

Instanţa constată că, la data de 17.06.2014, prin Serviciul Registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, iar la data de 07.07.2014, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare. De asemenea, la data de 18.07.2014, reclamantul a depus la dosar răspunsul la interogatoriul formulat de pârât, iar la data de 12.09.2014, pârâtul a depus la dosar un set de înscrisuri în probaţiune.

Având în vedere dispoziţiile art. 238 alin. 1 C.pr.civ., ascultând şi punctul de vedere al reprezentantului pârâtului, instanţa apreciază durata cercetării procesului la 60 de zile.

Apoi, pune în discuţia reprezentantului pârâtului excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011, invocată prin întâmpinare.

Reprezentantul pârâtului solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011 reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente cursurilor efectuate în calitate de formator cu normă parţială în cadrul ---, respectiv suma de 4.725 lei, întrucât potrivit Decretului nr. 167/1958, cât şi potrivit Legii nr. 287/2009, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie în 3 ani, ori pârâtului i s-a comunicat solicitarea de restituire a sumelor plătite cu titlu de cheltuieli de transport abia în data de 22.04.2014, astfel că dreptul la acţiune pentru restituirea acestor sume, pentru perioada menţionată, este prescris.

Instanţa pune în discuţia reprezentantului pârâtului să indice dacă îşi menţine solicitarea din întâmpinare privind obligarea reclamantului să depună documentele referitoare la decontarea cheltuielilor de transport aferente activităţilor desfăşurate de pârât ca formator în cadrul ---.

Reprezentantul pârâtului arată că înţelege să se limiteze la înscrisurile depuse la dosar, întrucât reclamantul a recunoscut că a achitat cheltuielile din anul 2007 până în 2012, alte înscrisuri nefiind utile soluţionării cauzei.

În consecinţă, instanţa, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011, invocată prin întâmpinare, în baza art. 248 alin. 4 C.pr.civ., apreciind că pentru soluţionarea acesteia se impune analizarea probelor în legătură cu fondul cauzei, arată că se va pronunţa asupra excepţiei odată cu soluţionarea fondului cauzei.

2

Apoi, nemafiind cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat, instanţa întreabă reprezentantul pârâtului dacă mai are alte probe de propus în soluţionarea prezentei cauze.

Pârâtul, prin reprezentant, învederează că în afară de înscrisurile depuse la dosar nu mai are de propus alte probe.

Apoi, în temeiul art. 255 alin. 1 C.pr.civ., instanţa încuviinţează proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi proba cu interogatoriul reclamantului, apreciindu-le ca fiind utile, pertinente şi concludente pentru justa soluţionare a cauzei.

Nemaifiind cereri de formulat ori probe de administrat, instanţa apreciază cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul în dezbateri judiciare.

Reprezentantul pârâtului solicită respingerea acţiunii şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011. Pe fond, învederează că pârâtul a desfăşurat activităţi de formare, conform contractului încheiat între părţi, contract pe care, deşi reclamantul a susţinut că nu îl recunoaşte, la punctul 2 din interogatoriu, indică că a existat un acord de voinţă între părţi pentru prestarea serviciilor de către pârât. Cu privire la existenţa în sarcina --- a obligaţiei decontării cheltuielilor de transport, reprezentantul pârâtului arată că aceasta rezultă din răspunsurile la întrebările nr. 5 şi 6 din interogatoriu, potrivit cărora, până la momentul controlului, reclamantul nu i-a pus în vedere pârâtului să suporte cheltuielile de transport, iar după ce i s-a comunicat imposibilitatea decontării cheltuielilor ca urmare a controlului Curţii de Conturi, pârâtul a refuzat să mai desfăşoare activităţi de formare în cadrul ---. Totodată, cu privire la solicitarea de restituire a sumelor, solicită respingerea acesteia, nefiind întrunite condiţiile plăţii nedatorate, întrucât datoria a fost asumată de reclamant prin acordul de voinţă încheiat cu pârâtul şi a fost executată voluntar în perioada 2008 -2012. De asemenea, susţine că raportul Curţii de Conturi nu poate modifica retroactiv un contract, un acord de voinţe valabil încheiat şi consfinţit prin Decizia plenului CSM nr. 690/2007. În subsidiar, solicită şi respingerea acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Astfel, cu privire la solicitarea de restituire a sumelor, arată că nu sunt întrunite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât între părţi a existat acordul de voinţă, fiind temeiul juridic în baza căruia s-au efectuat voluntar plăţile timp de 5 ani. Mai mult, activităţile efectuate de pârât au fost în beneficiul reclamantului, fără a exista o îmbogăţire a pârâtului. Pentru motivele indicate, solicită respingerea acţiunii, fără cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar şi concluzii scrise.

În temeiul art. 394 alin. 1 C.pr.civ., instanţa, socotindu-se lămurită, declară dezbaterile închise şi reţine cauza în pronunţare.

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de

14.05.2014 sub nr. 10254/211/2014, reclamantul --- a solicitat obligarea pârâtului --- la restituirea sumei de 8.763 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport achitate de către --- în perioada 29.04.2010 - 29.09.2011 şi la restituirea sumei de 3.562 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport achitate de către --- în perioada 20.12.2011 - 24.05.2012.

În motivare, reclamantul a învederat, în esenţă, că, pârâtul, în calitatea sa de formator cu normă parţială în cadrul --- (---), în perioada 2010 – 2012, a efectuat mai multe deplasări de la localitatea de domiciliu (Cluj-Napoca) la sediul reclamantului în Bucureşti, în vederea îndeplinirii activităţilor specifice formării iniţiale a auditorilor de justiţie, iar cheltuielile cu transportul au fost ulterior decontate de către reclamantă în baza cererii pârâtului şi a înscrisurilor justificative prezentate de acesta.

3

S-a mai arătat că, în urma unui control efectuat în 2013, Curtea de Conturi a constatat că --- a efectuat fără bază legală cheltuieli cu transportul personalului de instruire din localitatea în care au locul de muncă în Bucureşti, în vederea susţinerii unor cursuri, seminarii, în cadrul formării iniţiale, iar în vederea înlăturării acestei abateri, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina --- obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului şi de dispunere a măsurilor care se impun pentru recuperarea acestuia.

Totodată, reclamantul a susţinut că împotriva raportului Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. ---, emisă în baza raportului, reclamantul a formulat acţiune în contencios administrativ care până în prezent nu a fost soluţionată în mod definitiv.

În ceea ce priveşte plăţile efectuate pârâtului în decontarea cheltuielilor de transport, a învederat că acestea n-au avut la bază un contract între părţi şi s-au datorat, în principal, interpretării eronate a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, astfel că solicită restituirea sumelor în temeiul plăţii nedatorate, în principal, şi în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în subsidiar.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 993 şi urm. C.civ. din 1864, art. 1341 şi urm. C.civ. din 2009, art. 371 alin. 3 - 5 din Legea nr. 303/2004, solicitând şi judecata cauzei în lipsa sa de la dezbateri, în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ.

În dovedire, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile ataşate la dosar la filele 12 - 102.

În baza art. 30 alin. 1 teza finală din OUG nr. 80/2013, cererea de chemare în judecată este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Legal citat, pârâtul --- a depus întâmpinare - filele 107 – 115, la data de 17.06.2014, prin Serviciul Registratură, prin care a invocat, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011, respectiv a sumei de 4.725 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente cursurilor efectuate în calitate de formator cu normă parţială în cadrul ---, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de restituire a sumelor reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente cursurilor efectuate în calitate de formator cu normă parţială în cadrul --- (12.325 lei), pe temeiul plăţii nedatorate sau al îmbogăţirii fără justă cauză, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a arătat, în esenţă, că între părţi a existat un contract, în sens de acord de voinţă, care a constituit temeiul juridic al plăţilor efectuate de reclamant în decontarea cheltuielilor de transport, fapt ce duce la concluzia că acţiunea reclamantului nu poate fi admisă în temeiul plăţii nedatorate.

În aprecierea pârâtului faptul că nu a existat un înscris constatator al acordului de voinţă dintre părţi nu poate duce la concluzia că plăţile au fost efectuate fără niciun temei, în condiţiile în care decontarea contravalorii cheltuielilor de transport s-a realizat voluntar de către reclamant în toată perioada 2007 – 2012, apreciind că două din cele trei condiţii ale plăţii nedatorate - ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe şi plata să fi fost făcută din eroare - nu sunt îndeplinite.

Apoi, a învederat că petitul subsidiar al cererii, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, este neîntemeiat, nefiind îndeplinită condiţia lipsei temeiului juridic sau al justei cauze, temeiul juridic în baza căruia s-au efectuat plăţile succesive constând în acordul de voinţă cu privire la restituirea sumelor reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente activităţilor efectuate de pârât, în calitate de formator cu normă parţială, în cadrul ---, şi nici condiţia însărăcirii reclamantului cu consecinţa îmbogăţirii pârâtului, reclamantul efectuând plata cu intenţia de a stinge o obligaţie asumată contractual.

În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 993 şi urm. C.civ. de la 1864, art. 1166, art. 1342, art. 1345, art. 2501, art. 2517, art. 1240 alin. 2 Noul C.civ., art. 45, art. 9, art. 13, art. 26, art. 22 din HG nr. 1860/2006, art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 371

4

din Legea nr. 303/2004, O.M.F.P. 3512/2008, art. 205, art. 249 - 251, art. 254 - 255, art. 264, art. 327, art. 329, art. 351 - 358 din C.pr.civ.

În dovedire, pârâtul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi interogatoriul reclamantului (filele 116 – 119).

La data de 07.07.2014, prin Serviciul Registratură, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare – filele 123 – 129, prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei invocate de pârât cu privire la sumele aferente perioadei 29.04.2010-22.04.2011 şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive, reclamanta a arătat că dreptul la acţiune nu trebuie confundat cu începutul prescripţiei extinctive, cele două momente neputând fi puse pe acelaşi plan. Potrivit aprecierii reclamantei, naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit, ori, după caz, exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv, de a acţiona în justiţie, iar simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive dacă titularul dreptului nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune.

S-a mai susţinut că reclamantul nu a cunoscut până la data emiterii Deciziei nr. --- de către Curtea de Conturi, că sumele achitate pârâtului, în contul cheltuielilor de transport, au fost nedatorate, iar potrivit opiniei sale, prescripţia dreptului la acţiunea în restituire în temeiul plăţii nedatorate a început să curgă doar de la data la care a luat cunoştinţă de cuprinsul deciziei amintite, astfel că acţiunea a fost promovată înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

La data de 12.09.2014, pârâtul a ataşat la dosar înscrisuri (filele 139 – 140), iar la termenul de astăzi a depus concluzii scrise (filele 143 – 147).

Sub aspectul probatoriului, instanţa a încuviinţat probele cu înscrisuri şi interogatoriul reclamantei (filele 133 – 134). La dosar au fost depuse în copie conformă cu originalul: Decizia nr. --- a Curţii de Conturi (filele 13 - 24), Sentinţa civilă nr. ---/10.12.2013 a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul nr. 4675/2013 (filele 25 - 43), recursul --- împotriva sentinţei amintite (filele 44 - 54), ordine de plată (filele 55 - 77), cererile prin care pârâtul a solicitat decontarea cheltuielilor de transport (filele 78 - 100), nota telefonică (fila 101), procesul verbal nr. 17.1/05.05.2014 (fila 102), fişă fiscală aferentă anului 2008 (fila 116), adeverinţa nr. 4035/01.09.2014 (fila 139).

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele: În fapt, prin hotărârea Plenului CSM nr. 690/2007, pârâtul a fost numit în calitate de

formator cu normă parţială în cadrul formării iniţiale desfăşurate de --- (în continuare ---), la disciplina Drept penal. În vederea îndeplinirii activităţilor specifice formării iniţiale a auditorilor de justiţie, în perioada 2007 – 2012, pârâtul s-a deplasat din localitatea de domiciliu (Cluj-Napoca) la sediul --- (Bucureşti), cheltuielile de transport efectuate de pârât fiind decontate în baza cererilor scrise formulate de acesta din urmă şi depuse la --- (filele 78 - 100), la care au fost ataşate facturile şi biletele de avion în original, precum şi ordinele de deplasare.

Cererile privind decontarea cheltuielilor de transport formulate de pârât au fost avizate favorabil de cel puţin două persoane din cadrul ---, pe fiecare cerere a pârâtului (din perioada în litigiu 2010 - 2012) existând două semnături distincte aferente unor menţiuni de aprobare a decontării sumelor solicitate (filele 78 - 100).

Sumele reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate de către pârât în scopul susţinerii activităţilor de formare în cadrul formării iniţiale au fost decontate începând cu data

5

de 29.01.2008, astfel cum reiese din răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 3 din interogatoriu (fila 133), ultima sumă alocată cu acest titlu fiind din data de 24.05.2012 (răspunsul la întrebările nr. 5 şi 8 din interogatoriu) - fila 134 din dosar.

În perioada 14.01.2013 - 11.03.2013, Curtea de Conturi a României a efectuat un control al situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare al patrimoniului public şi privat al statului, precum şi legalitatea realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor pe anul 2012 în cadrul ---. Rezultatele controlului s-au concretizat în Raportul de Control înregistrat de reclamant sub nr. ---/11.03.2013, iar pentru punerea în executare a deficienţelor constatate a fost emisă Decizia nr. --- din data de 09.04.2013 (filele 13 – 24).

La pct. nr. 8 din Raportul menţionat, Curtea de Conturi a considerat că --- a efectuat fără bază legală cheltuieli cu transportul personalului de instruire care a participat la cursuri de formare iniţială, din localitatea în care acesta îşi are locul de muncă la --- în Bucureşti (fila 18). În vederea înlăturării abaterii de la pct. 8, prin măsura II.1 din aceeaşi Decizie, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina --- obligaţia de determinare a prejudiciului şi de dispunere a măsurilor ce se impun pentru recuperarea acestuia. Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Conturi a stabilit că --- a interpretat în mod greşit dispoziţiile legale privitoare la decontarea cheltuielilor de transport efectuate de către personalul de instruire, respectiv prevederile art. 371 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică doar cu privire la cheltuielile de transport efectuate de personalul de instruire al --- care participă la activităţi de formare continuă, nu şi celor care se deplasează la sediul --- pentru susţinerea unor activităţi în cadrul formării iniţiale.

Interpretarea dată de Curtea de Conturi prevederilor art. 371 din Legea nr. 303/2004 a fost împărtăşită şi de Curtea de Apel Bucureşti care, prin Sentinţa civilă nr. ---/10.12.2013 (filele 75 - 113) a soluţionat în primă instanţă acţiunea în contencios administrativ formulată de --- împotriva Raportului Curţii de Conturi şi a Deciziei nr. ---. Prin sentinţa amintită s-a admis în parte acţiunea reclamantului din prezentul proces, a fost anulată în parte Încheierea nr. 18/11.06.2013 a Curţii de Conturi şi s-a respins cererea privind suspendarea Deciziei nr. ---. Împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de fond, --- a formulat recurs, care nu a fost încă soluţionat.

Cu toate acestea, întrucât anularea dispusă nu viza şi măsura II.1 din Decizia nr. --- referitoare la cheltuielile de transport ale personalului de instruire care se deplasează la sediul --- în vederea susţinerii unor activităţi în cadrul formării iniţiale, --- a procedat la calcularea sumelor achitate către pârât.

În data de 22.04.2014 i s-a comunicat pârâtului faptul că are de restituit către --- o sumă în cuantum de 12.325 lei, acesta refuzând însă executarea de bunăvoie a obligaţiei, după cum rezultă din nota telefonică ataşată la dosar la fila 101.

Potrivit răspunsurilor la interogatoriul reclamantului (filele 133 - 134), decontarea cheltuielilor de transport de către --- în favoarea pârâtului s-a realizat în perioada 29.01.2008 - 24.05.2012, ultima activitate susţinută de către pârât în cadrul formării iniţiale şi pentru care --- a procedat la decontarea transportului având loc la data de 24.05.2012, anterior controlului Curţii de Conturi, ulterior acestui control, pârâtul refuzând să mai desfăşoare activităţi în cadrul formării iniţiale, întrucât i s-a propus desfăşurarea de activităţi în cadrul ---, fără ca acesta din urmă să mai procedeze la decontarea contravalorii transportului.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, în principal, pe plata nedatorată, şi, în subsidiar,

pe îmbogăţirea fără justă cauză. Întrucât prevederile art. 248 C.pr.civ. impun analiza cu prioritate a excepţiilor de procedură şi

a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului

6

la restituirea sumelor aferente perioadei 29.04.2010 - 22.04.2011 în sumă de 4.725 lei, reprezentând cheltuielile de transport efectuate de pârât cu ocazia deplasărilor la sediul --- în vederea îndeplinirii atribuţilor specifice formării iniţiale la disciplina Drept penal, invocată de pârât prin întâmpinare.

Având în vedere că, de la data efectuării plăţilor de către reclamant, în perioada 29.04.2010 - 24.04.2011, şi până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, data de 14.05.2014, a existat o succesiune de legi, se impune stabilirea legii aplicabile prescripţiei extinctive.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 6 din Noul C.civ. care prevăd că ”prescripţiile (...) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Atât reclamantul, cât şi pârâtul, au recunoscut aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 cu privire la sumele aferente perioadei 29.04.2010 - 22.04.2011, obiectul de dispută între părţi constituind momentul de la care a început să curgă prescripţa.

Astfel, reclamantul a susţinut că acest moment ar coincide cu data la care Curtea de Conturi a emis Decizia nr. XII/5/2013 (09.04.2013), prin care s-a stabilit că decontările cheltuielilor de transport au fost efectuate fără bază legală, iar în opinia pârâtului prescripţia a început să curgă de la data efectuării plăţilor de către ---.

În doctrina formată sub imperiul vechii reglementări s-a arătat că acţiunea în repetiţiune (întemeiată pe plata nedatorată), fiind o acţiune patrimonială, poate fi intentată în termenul de prescripţie general de 3 ani prevăzut în Decretul nr. 167/1958, termenul începând să curgă din momentul când solvensul a cunoscut sau trebuia să cunoască împrejurarea că plata a fost nedatorată. Această concluzie a fost dedusă din art. 8 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958 care conţine prevederi similare în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Având în vedere că dispoziţiile art. 371 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare în perioada 29.04.2010 - 22.04.2011, permiteau decontarea cheltuielilor de transport doar în cazul personalului de instruire care participa la activităţi de formare continuă, reclamantul trebuia să cunoască împrejurarea că plăţile efectuate în decontarea cheltuielilor de transport solicitate de pârât nu erau datorate în baza actului normativ menţionat, interpretarea greşită a acestor dipoziţii legale neputând fi imputată pârâtului. Prin urmare, în opinia instanţei, prescripţia a început să curgă din momentul efectuării fiecărei plăţi (aceasta fiind data la care s-a născut dreptul la acţiune), când reclamantul ar fi trebuit să cunoască că plata era nedatorată, precum şi faptul măririi altui patrimoniu şi a persoanei care a beneficiat de această mărire, astfel că dreptul la restituirea sumelor aferente perioadei 29.04.2010 - 22.04.2011 este prescris.

Nu pot fi primite susţinerile reclamantului conform cărora prescripţia nu a început să curgă până în momentul în care acesta a aflat din Raportul Curţii de Conturi că plăţile au fost efectuate fără bază legală, culpa în interpretarea dispoziţiilor art. 371 din Legea nr. 303/2004 neputând influenţa momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

În lumina considerentelor expuse mai sus, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului la restituirea sumelor aferente perioadei 29.04.2010 - 22.04.2011, invocată de pârât prin întâmpinare, şi va respinge, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant pentru sumele aferente perioadei 29.04.2010 - 22.04.2011.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor, instanţa le va analiza mai, întâi, prin raportare la temeiul principal de drept invocat de reclamant, respectiv plată nedatorată, şi apoi, în baza celui subsidiar, cel al îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, raportat la sumele achitate de --- în perioada 22.04.2011 - 29.09.2011 sunt incidente prevederile Codului civil de la 1864, art. 6 din Noul C.civ. dispunând că “actele sau faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii

7

ori producerii lor.” Plata nedatorată fiind un fapt juridic licit, în baza art. 6 din Noul C.civ., legea aplicabilă acesteia este cea de la momentul efectuării plăţi, şi anume, Codul civil de la 1864.

În ceea ce priveşte sumele aferente perioadei 20.12.2011 - 24.05.2012, în baza art. 6 alin. 5 din Noul C.civ., instanţa reţine că, acestora le sunt aplicabile prevederile Noului C.civ. (NCC), plăţile fiind efectuate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Cu toate că o parte din sumele care fac obiectul acţiunii în restituire intră sub incidenţa prevederilor C.civ. de la 1864, iar altele sub incidenţa Noul C.civ., analiza îndeplinirii condiţiilor plăţii nedatorate nu se va realiza în mod diferenţiat întrucât condiţiile sunt aceleaşi în ambele reglementări.

Plata nedatorată este un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.

Aşadar, prima condiţie a plăţii nedatorate este aceea ca prestaţia executată de solvens să fi avut semnificaţia juridică a unei plăţi. Părţile nu au contestat faptul că prin ordinele de plată de la filele 68 - 77 reclamantul a efectuat plata contravalorii cheltuielilor de transport efectuate de pârât în perioada 22.04.2011 - 24.05.2012 cu ocazia deplasărilor la sediul ---, condiţia existenţei unei plăţi în sens obiectiv fiind astfel îndeplinită.

Cea de-a doua condiţie a plăţii nedatorate constă în aceea ca datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre solvens şi accipiens.

Instanţa constată că plăţile în decontarea cheltuielilor de transport au fost efectuate în considerarea unui acord de voinţă existent între părţi în acest sens, acord care însă nu a îmbrăcat o formă scrisă, dar existenţa lui rezultă atât din documentele justificative ale plăţilor efectuate de reclamantă de la filele 55 - 78, avizarea favorabilă de către cel puţin două persoane din cadrul --- a cererilor privind decontările formulate de pârât (filele 78 - 99), din răspunsurile la interogatoriul reclamantului (filele 133 - 134), prin care acesta a recunoscut că între părţile litigante a existat un acord de voinţă, acord ce a avut în vedere desfăşurarea de către pârât a activităţilor specifice formării iniţiale, neexistând un contract întocmit în formă scrisă, iar în urma comunicării propunerii privind desfăşurarea activităţii în cadrul --- fără suportarea cheltuielilor de transport, pârâtul a refuzat îndeplinirea pe viitor a activităţilor specifice formării iniţiale, ultima decontare având loc în data de 24.05.2012 (filele 77 şi 134), anterior controlului Curţii de Conturi, precum şi din faptul că ulterior comunicării Raportului Curţii de Conturi, pârâtul nu a mai desfăşurat activităţi în cadrul formării iniţiale.

Lipsa înscrisului constatator al înţelegerii dintre părţi nu-i poate fi imputată pârâtului deoarece, astfel cum rezultă şi din Decizia --- a Curţii de Conturi (prin care s-a dispus obligaţia în sarcina reclamantului de a încheia convenţii pentru tot personalul de instruire care desfăşoară activitate didactică - fila 73 din dosar), --- avea obligaţia consemnării în scris a acordului de voinţă.

Având în vedere că între părţi a existat un raport obligaţional a cărui stingere reclamantul l-a urmărit prin efectuarea plăţilor, se constată că cea de-a doua condiţie a plăţii nedatorate nu este îndeplinită. Prin urmare, suţinerile reclamantului privind inexistenţa absolută a temeiului plăţii nu pot fi primite. Astfel cum a precizat şi pârâtul, cu totul altul este temeiul financiar-contabil al decontărilor faţă de existenţa acordului de voinţă. Legat de acest aspect reclamantul a invocat prevederile art. 14 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, conform cărora nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele instituţiilor pulice dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Din aceste dispoziţii legale reiese că obligaţia înscrierii cheltuielilor în bugetul instituţiei publice --- îi revenea reclamantului, lipsa unui angajament legal încheiat în formă scrisă fiindu-i imputabilă lui şi nicidecum pârâtului. Asumarea şi onorarea timp de cinci ani de zile a obligaţiei de plată a cheltuielilor de transport s-a făcut în mod voluntar de către reclamant, acesta neputând invoca propria culpă în administrarea bugetului său pentru a obţine restituirea sumelor achitate în contra prevederilor art. 371 din Legea nr. 303/2004.

8

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie a plăţii nedatorate, instanţa constată că nici aceasta nu este îndeplinită. Astfel cum rezultă şi din analiza celei de-a doua condiţii, plata nu a fost făcută de reclamant din eroare, ci în executarea acordului de voinţă existent între părţi privind decontarea cheltuielilor de transport pricinuite de deplasările pârâtului din localitatea de domiciliu la sediul --- în vederea desfăşurării activităţilor specifice formării iniţiale. De altfel, reclamantul îşi motivează acţiunea în special pe obligaţia de a pune în executare, sub sancţiune penală, a măsurilor stabilite de Curtea de Conturi a României. Divergenţa în interpretarea dispoziţiilor art. 371 din Legea nr. 303/2004 apărută în 2013 între --- şi Curtea de Conturi a României nu poate modifica retroactiv acordul de voinţă existent între părţile din prezentul litigiu, cu atât mai mult cu cât art. 371 a fost introdus în Legea nr. 303/2004 ulterior intervenirii acordului de voinţă între părţi.

Astfel, pârâtul a fost numit în calitate de formator cu normă parţială prin hotărârea Plenului CSM nr. 690/2007 din data de 11.10.2007, iar acordul de voinţă privind decontarea cheltuielilor de transport a intervenit cel târziu la data de 29.01.2008, dată la care, conform răspunsului la întrebarea nr. 7 din interogatoriu (fila 134), reclamantul a efectuat prima plată către pârât. Dispoziţiile art. 371 au fost introduse în Legea nr. 303/2004 prin OUG nr. 195/2008, care a fost publicat în M.Of. al României nr. 825 din 8 decembrie 2008, intrând în vigoare la aceeaşi dată, adică aproape la un an de la data încheierii acordului de voinţă al părţilor privind suportarea de către --- a cheltuielilor de transport.

În aprecierea instanţei, plăţile efectuate începând cu data de 29.01.2008 până la data de 24.05.2012 au fost realizate în executarea aceluiaşi acord de voinţă care pe parcursul existenţei sale nu a fost modificat de părţi. În momentul în care --- a propus pârâtului desfăşurarea activităţii de formare iniţială fără decontarea cheltuielilor de transport, acesta din urmă a refuzat pe viitor colaborarea, fapt care dovedeşte caracterul determinant pentru pârât al decontărilor în desfăşurarea atribuţiilor de formator cu normă parţială, precum şi existenţa unei înţelegeri între părţi cu privire la acest aspect. Un element în plus în asumarea de către reclamantă a obligaţiei de restituire a sumelor reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport îl constituie şi susţinerile reclamantului consemnate în practicaua Sentinţei civile nr. ----/2010 a Curţii de Apel Bucureşti (p. 6 par. 1 şi 2), potrivit cărora anterior perioadei verificate (2012), au existat şi alte controale ale Curţii de Conturi, reprezentanţii acesteia considerând că decontarea cheltuielilor de transport ale formatorilor responsabili cu formarea iniţială a avut o bază legală, cadrul legal rămânând acelaşi din 2004 şi până în prezent.

Deşi reclamantul a susţinut că, interpretând textele legale aplicabile, a avut credinţa greşită că este debitorul pârâtului, plata fiind efectuată în vederea stingerii datoriei, însă la baza acestei plăţi s-a aflat eroarea cu privire la existenţa temeiului legal, interpretarea eronată şi prin analogie a dipoziţiilor art. 371 din Legea nr. 303/2004 (care l-a determinat pe reclamant să considere că îi incumba obligaţia suportării cheltuielilor efectuate cu transportul şi de către personalul său de instruire care participa la acţiuni de formare iniţială), neputând fi imputată pârâtului, nu poate, în opinia instanţei, să justifice eroarea în care s-ar fi aflat reclamantul la data efectuării plăţilor. După cum se poate observa chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a precizat că a interpretat prin analogie dispoziţiile legale care făceau referire expresă la decontarea cheltuielilor de transport efectuate numai de către personalul de instruire al ---, care participa la activităţile de formare profesională continuă, astfel că nu se poate susţine că reclamantul a fost în eroare la momentul efectuării plăţilor, interpretarea greşită dată unor dispoziţii legale de către reclamant neechivalând cu eroarea care ar justifica admiterea unei cereri pe temeiul plăţii nedatorate.

Având în vedere că pretenţiile reclamantului întemeiate pe plată nedatorată sunt neîntemeiate, nu se impune analizarea inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva prevederilor art. 993 alin. 2 C.civ. de la 1864 şi ale art. 1342 Noul C.civ., invocată de pârât, aceste dispoziţii fiind incidente doar în cazul în care acţiunea în restituire ar fi admisibilă.

9

În continuare, instanţa va analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.

Astfel cum s-a arătat şi cu ocazia analizării condiţiilor plăţii nedatorate, raportat la sumele achitate de --- în perioada 22.04.2011 - 29.09.2011 sunt incidente prevederile C.civ. de la 1864, iar pentru sumele aferente perioadei 20.12.2011 -24.05.2012 sunt aplicabile prevederile Noului C.civ., plăţile fiind efectuate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Deşi vechea reglementare nu conţinea nicio dispoziţie care să consacre expres, cu valore de principiu, îmbogăţirea fără justă cauză, doctrina şi practica judiciară, plecând de la numeroasele aplicaţii ale principiului în C.civ. de la 1864, au elaborat condiţiile care trebuie îndeplinite în cazul actio de in rem verso, iar Noul C.civ. conţine dispoziţii exprese în materia îmbogăţirii fără justă cauză, reglementările noi constituind consacrarea concluziilor doctrinei şi jurisprudenţei anterioare în materie.

Potrivit art. 1345 alin.1 Noul C.civ. “Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă parte, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”. Totodată, conform art. 1346 lit. c Noul C.civ. “îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său…”.

Prin urmare, indiferent din perspectiva cărei legislaţii am analiza, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt aceleaşi, şi anume: existenţa unei însărăciri, a unei îmbogăţiri corelative, absenţa temeiului juridic al măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia, buna credinţă a îmbogăţitului şi absenţa oricărei alte acţiuni în justiţie pentru realizarea dreptului de creanţă împotriva pârâtului.

Indubitabil, condiţia însărăcirii unui patrimoniu şi a îmbogăţirii celuilalt este îndeplinită în cauză, bugetul reclamantului reducându-se în urma efectuării plăţilor în decontarea cheltuielilor de transport, cu îmbogăţirea, în mod corelativ, a patrimoniului pârâtului, existând o corelaţie directă între acestea.

Cu toate acestea, la baza însărăcirii şi a îmbogăţirii corelative a existat o cauză justă, respectiv, acordul de voinţă al părţilor în baza căruia s-au efectuat plăţile succesive referitoare la restituirea sumelor reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente activităţilor efectuate de pârât în calitate de formator cu normă parţială în cadrul --- (având în vedere şi considerentele expuse în cadrul analizării temeiniciei cererii întemeiată pe plata nedatorată), astfel că cea de-a treia condiţie nu este îndeplinită în cauză. Din moment ce plăţile au fost efectuate în îndeplinirea unor obligaţii asumate în mod voluntar de către reclamant, instanţa apreciază că cererea de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză trebuie respinsă. Mai mult, prin raportare la dispoziţiile Noului Cod Civil, îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său, activităţile specifice formării iniţiale fiind realizate de către pârât în interesul personal şi exclusiv şi pe riscul reclamantului, care este responsabil cu formarea iniţială a auditorilor de justiţie, care alături de formarea profesională continuă, este una din principalele componente ale activităţii ---.

Având în vedere aceste considerente, instanţa va respinge, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamantului vizând restituirea sumelor aferente perioadei 22.04.2011 - 24.05.2012.

În temeiul art. 453 alin. 1 C.pr.civ., întrucât reclamantul este cel care a pierdut procesul, instanţa constată că acestuia i-ar reveni obligaţia suportării cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, având în vedere că pârâtul nu a solicitat astfel de cheltuieli, instanţa va lua act de faptul că, în prezenta cauză, nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

10

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE: Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele aferente perioadei

29.04.2010 – 22.04.2011, invocată de pârât, prin întâmpinare. Respinge, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ---, cu

sediul în Bucureşti, ---, CIF --- în contradictoriu cu pârâtul ---, CNP ---, cu domiciliul în ---, jud. Cluj, pentru sumele aferente perioadei 29.04.2010 – 22.04.2011.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul ---, cu sediul în Bucureşti, --, CIF ---, în contradictoriu cu pârâtul ---, CNP ---, cu domiciliul în ---, jud. Cluj, pentru restul pretenţiilor.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Cu drept de apel la tribunal în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea şi motivele de apel se vor depune la Judecătoria Cluj-Napoca. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, data de 15.09.2014.

Preşedinte, Grefier,