PROPAGANDA TOTALITARĂ (O EXEMPLIFICARE PE PROPAGANDA

NAZISTĂ)

Momentul de început al perioadei morderne a propagandei este marcat de

deschiderea primei agentii de publicitate, în 1843, în Philadelphia. Activitatea pe care o

desfasura aceasta era destul de rudimentara comparativ cu standardele contemporane, însa

foarte repede a ajuns sa ofere o întreaga gama de servicii: de la m 828s186i edia planning

la sondaje de opinie - toate având ca scop convingerea opiniei publice. Formele de

persuasiune dominante în secolul al XX-lea sunt foarte diferite de cele din secolele trecute.

Termenul de propaganda se refera la tehnicile de convingere a maselor care caracterizeaza

societatea post industriala si are o origine destul de recenta. Primul document în care apare

folosit este un act papal din 1622. Papa Grigore al XV-lea a initiat o serie de actiuni menite

a restabili credinta cu ajutorul armelor si a-i determina pe credinciosi sa accepte "voluntar"

doctrinele bisericii. Aceste actiuni au fost cunoscute drept "propaganda papala". Termenul

a fost folosit pe scara larga abia în secolul al XX-lea pentru a descrie o serie de tactici de

comunicare folosite în primul razboi mondial si, mai apoi, de regimurile totalitare care i-au

urmat.

Într-o viziune exhaustiva, propaganda poate fi definita ca o suma de tehnici menite

a raspândi anumite idei si opinii folosind minciuna cu scopul final de a determina masele

sa accepte si sa-si însuseasca voluntar un punct de vedere impus, ca pe o convingere

personala.

Al doilea razboi mondial nu a reprezentat numai o confruntare armata, ci mai ales o

confruntare la nivel de limbaj si propaganda. Cea mai cunoscuta forma de propaganda din

aceasta perioada a fost cea nazista instituita de Hitler si pusa în aplicare de Goebbles.

Puterea de persuasiune cea mai mare o au cuvintele.Cuvintele si "etichetele" pe

care le folosite definesc si creeaza lumea sociala. Aceasta  directioneaza gândurile,

sentimentele, imaginile si chiar comportamentul.

Joseph Goebbles, ministrul propagandei în timpul lui Hitler, a descris astfel

influenta covârsitoare pe care o au cuvintele asupra noastra: "Nu este imposibil de dovedit,

daca ai câteva cunostinte de psihologie si o repeti suficient de des, ca un patrat este, de

fapt, un cerc. În fond si la urma urmei, ce este un cerc si ce este un patrat? Simple cuvinte,

care pot fi manevrate în asa fel încât sa ascunda ideile de baza".

Hitler considera ca masele nu au capacitatea de a întelege desfasurarea unor

evenimente, de aceea este esential apelul la emotii. El afirma ca: "Efectele propagandei se

bazeaza în mare parte pe emotii si într-o foarte mica masura pe intelect. Liderii trebuie sa

evite sa aiba pretentii intelectuale exagerate din partea maselor. Receptivitatea lor este

limitata, inteligenta redusa, dar puterea de a uita este enorma. De aceea, propaganda

trebuie limitata la câteva idei esentiale, care sa fie exprimate cu insistenta în putine

sloganuri, pâna când toti oamenii ajung sa fie convinsi de ceea ce li se spune".

Urmând exemplul propagandei eficiente a aliatilor în primul razboi mondial, Hitler

a pus la punct în scurt timp propriul sau aparat de propaganda. Aceasta organizatie era

secreta, avea acees la informatii secrete si avea menirea sa aduca la cunostinta maselor

activitatile conducerii statului. Ea a fost condusa de Joseph Goebbles, Ministrul

Propagandei, din 1933 pâna în momentul sinuciderii sale, la sfârsitul razboiului.

Prima si cea mai importanta atributie a Ministerului Propagandei o

constituia  exercitarea controlului asupra tuturor mijloacelor de informare în masa si

atragerea maselor de partea puterii. Înca de la început, partidul nazist si-a înfiintat propria

structura de media - Eher Verlag - care detinea peste 150 de edituri si tipografii, cu 35 000

de angajati si un profit de 100 milioane de marci pe an. În acest fel, Hitler si Goebbles au

reusit sa impuna un control strict mai ales asupra ziaristilor si regizorilor de film printr-un

sistem abil de recompense si sanctiuni. Accesul la sursele de informatii pentru buletinele

de stiri era permis doar anumitor ziaristi verificati ca fiind fideli. Astfel informatia era

controlata în întregime.

Cea mai eficienta propaganda era cea desfasurata prin intremediul spectacolelor, a

distractiilor în general. De exemplu, olimpiada din 1936 de la Berlin a fost un bun pretext

pentru a promova imaginea unei natiuni ariene puternice si de a induce germanilor un

sentiment de superioritate fata de alte natii. Au fost folosite afise publicitare stridente, cu

titluri imense, cu imagini puternic accentuate.

Programele de radio erau adesea folosite pentru a insera mesaje propagandistice în

timpul unor emisiuni de divertisment ale unor cântareti celebri în epoca. Controlul complet

asupra presei, radioului, teatrului, cinematografului, muzicii si a întregii arte, în general, a

permis ca mesajele esentiale ale nazistilor sa fie repetate sub diferite forme în continuu.

Devenise imposibil în Germania anilor 30 sa citesti o carte, sa asculti un program de radio

sau sa vezi un film, fara sa  iei contact sub o forma sau alta cu ideologia nazista. Goebbles

a facut posibil acest lucru acoperind toate evenimentele cu sloganuri usor de retinut si de

înteles, care atrageau involuntar atentia oamenilor. În acest fel se puteau directiona

gândurile si sentimentele oamenilor în directiile dorite, fara ca acestia sa-si dea seama ca

sunt manipulati. De exemplu, Goebbles a impus folosirea cuvântului "Fuhrer" - conducator

- când se facea referire doar la Hitler. Era interzisa numirea altei persoane cu acest termen.

Ca sa ridice moralul scazut al populatiei în 1942, Goebbles a inventat termenul

"schleichende Krise" (criza înfioratoare), pentru a denumi starea de agitatie social-politica

si economica din Marea Britanie. Prin comparatie, starea natiunii germane parea mult mai

înfloritoare, iar aceasta era de natura sa mentina speranta germanilor în marea victorie.

O metoda eficienta de propaganda nazista au constituit-o zvonurile si aluziile. La

începutul perioadei de conducere a  partidului nazist, Goebbles a dus o întreaga campanie

de denigrare a membrilor partidelor din opozitie, lansând zvonuri despre scandaluri în care

acestia ar fi putut fi implicati.

Spre sfârsitul razboiului, când devenise evidenta apropiata înfrângere a nazistilor,

Goebbles a lansat un zvon, conform caruia cercetatorii germani erau pe punctul de a

inventa doua arme noi, un submarin capabil sa atinga viteze mari si un tun anti-aerian, cu

directionare magnetica a munitiei, care facea imposibila ratarea tintelor. Menirea acestor

zvonuri era de a mentine credinta ca victoria germanilor este înca posibila si ca ei ar trebui

sa lupte în continuare, în ciuda înfrângerilor suferite pîna atunci.

Un alt mijloc prin care propaganda nazista îsi asigura succesul erau aplauzele,

uralele si manifestarea cât mai zgomotoasa si evidenta a adeziunii pentru nazism, sustinuta

de persoane care aveau misiunea de a da tonul acestora în timpul evenimentelor. Era folosit

principiul conform caruia, daca majoritatea oamenilor este de acord cu ceva, atunci si

restul trebuie sa consimta obligatoriu.

Toate sloganurile naziste exprimau încrederea în fortele proprii: "Luptati cu noi",

"Adolf Hitler este victoria", "Alatura-te luptei noastre". Tonul folosit de Hitler în

discursurile sale exprima un mare sentiment de încredere în superioritatea si capaciatatea

poporului german de a-si atinge scopurile.

Hitler si Goebbles au folosit si simboluri istorice pentru a-si sustine mesajele. Ei au

fost inventatorii a ceea ce se numeste "marea minciuna". Conform propagandei naziste, o

metoda eficienta de manipulare a maselor este inventarea si repetarea insistenta a unor

neadevaruri atotcuprinzatoare, imposibil de dovedit. De exemplu: "Germanii sunt o natiune

superioara", "Europa este condusa din umbra de o conspiratie a evreilor". Astfel de

minciuni sunt imposibil de contrazis. Daca sunt sustinute de mici detalii care sunt

adevarate, întreaga afirmatie pare a fi adevarata. Iar daca este repetata suficient de des, ea

sfârseste prin a fi crezuta drept adevarata.

Marile minciuni s-au dovedit mult mai eficiente folosite la nivel national si

international. Hitler a creat un puternic sentiment al identitatii inventând un singur vinovat

pentru toate problemele natiei germane în urma primului razboi mondial - pericolul

reprezentat de evrei. Acestia erau mereu prezentati ca fiind inferiori si nedemni de a fi

tratati ca fiinte umane, urmarind sa distruga "sfânta mostenire ariana a poporului german"

si de aceea trebuiau eradicati. S-a creat impresia ca singura solutie pentru a pune capat

problemelor era ca poporul german, sub coducerea lui Hitler, sa îi elimine pe evrei si sa

readuca vremurile glorioase de altadata. Doar o Germanie unita în jurul unui conducator

putea învinge, putea fi din nou puternica. Ideea a fost impusa opiniei publice prin filmul

"Triumful vointei", din 1934. Acesta începea cu imagini ale unor tineri "ideali" care se

pregateau sa devina soldati, sub privirile lui Hitler, care le urmarea  instructia. La finalul

filmului, acesti tineri se transformau într-o indestructibila masina de razboi nazista.

Mesajul era: "Doar împreuna putem fi din nou puternici."

Propaganda nazista a creat doua imagini pentru Hitler. Într-una era prezentat ca un

parinte al natiunii, zâmbind si îmbratisând copii, afisele având ca slogan: "Hitler - ultima

noastra speranta. Goebbles considera ca aceasta imagine este deoasebit de eficienta,

deoarece: "Oamenii simpli capata încredere în el, pentru ca îl simt ca pe un prieten si un

protector." În cealalta ipostaza, Hitler era înfatisat drept "Conducatorul", abordând

întotdeauna tinuta militara, sigur pe el, foarte impunator, trecând în revista trupele armate.

Succesul masinii de propaganda naziste s-a bazat pe mai mult decât câteva tactici

inteligente de persuasiune. S-a indus ideea ca era de datoria liderilor sa elaboreze legi si sa

dea ordine si de datoria maselor sa le urmeze fara nici un fel de comentariu. Doar

conducatorii au privilegiul de a cunoaste adevarul si sunt atotcunoscatoare. Acesta este

aspectul cel mai periculos al propagandei naziste: impunerea convingerii ca exista un

singur adevar absolut la care au acces doar elitele conducatoare.

Ideea adevarului unic a adus dupa sine crearea unei imagini unice si

atotcuprinzatoare a "dusmanului". În timpul "razboiului rece", atât propaganda rusa, cât si

cea americana s-au înfatisat reciproc drept "puteri imperialiste" care încalcau drepturile si

libertatile fundamentale ale omului. Odata creata aceasta identitate a "dusmanului", se

impuneau si justificau orice actiuni "drepte si morale" pentru a contracara actiunile

"nedrepte si imorale" ale adversarului."

O parte din metodele propagandei naziste au fost folosite si de comunisti. Cu cinci

ani înainte de a ajunge la putere datorita revolutiei din octombrie 1917, partidul comunist

si-a înfiintat propriul ziar "Pravda"(care în traducere înseamna adevar). Pentru mai bine de

sapte decenii acesta a fost ziarul puterii ce publica doar articole "bine filtrate", cenzurând

informatiile ce nu trebuiau sa ajunga la opinia publica din Rusia si din tarile est-

europene. }tirile aveau adesea conotatii emotionale, cu un foarte mare impact asupra

cititorilor.

Stalin a rezumat poate cel mai bine acest tip de propaganda spunând ca: "Moartea

unui singur soldat rus înseamna o tragedie. Un milion de morti înseamna statistica."

Puterea lui Hitler – între propagandă şi poliţie politică

Adolf Hitler este un nume care şi astăzi stârneşte spaimă şi oroare. Chiar şi azi,

după mai bine de 60 de ani de la acele evenimente, lumea încearcă să-şi explice cum a fost

posibil ca un om fără o pregătire, fără o educaţie, un om fără mari posibilităţi atât

intelectuale, cât şi material, să ajungă să conducă statul german  şi să pună în practică o

politică rasială, care a dus la o nouă deflagraţie mondială şi la moartea a milioane de

oameni. Pentru a înţelege mecanismele prin care el a reuşit să acapareze puterea, trebuie să

studiem mijloacele prin care el a izbutit să se facă ascultat, în speţă propaganda nazistă,

precum şi teroarea instituită de poliţia sa secretă, în speţă SS.

Doctrina ideologică nazistă

Ca o definiţie, se poate spune că propaganda face parte din “războiul psihologic“,

fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfăşurată de

poliţia nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziştii nu omorau mari

personalităţi ale lumii politice, ci pur şi simplu omorau mici funcţionari socialişti sau

membri ai partidelor opuse, arătând astfel populaţiei că era foarte periculos să fii un simplu

membru într-un partid, altul decât cel nazist .

Se poate spune că propaganda şi teroarea au reprezentat 2 aspecte ale aceluiaşi

fenomen: astfel, acolo unde nazismul stăpânea absolut, propaganda era înlocuită cu

îndoctrinarea, iar teroarea era folosită nu pentru a speria oamenii, ci pentru a realiza

constant aceste doctrine ideologice. Propaganda se adresează acelor segmente ale

populaţiei care nu fuseseră îndoctrinate suficient. În cadrul nazismului trebuie făcută astfel

o distincţie între doctrina ideologică adresată celor iniţiaţi şi propaganda adresată

“publicului larg “, mai ales în perioada în care mişcarea nu acaparase puterea şi avea

nevoie de noi şi noi susţinători, în condiţiile în care doar elitele şi plebea s-ar fi lăsat atraşi

de dezlănţuirea nazismului, iar marea masă a populaţiei trebuia convinsă prin mijloace

propagandistice.

Propaganda

Revenind la propagandă, trebuie menţionat că nu i se pot nega lui Hitler meritele în

organizarea acesteia, mai ales că  avea o pregătire solidă în acest domeniu, el luptând în

timpul Primului Război Mondial ca membru al secţiei de propagandă.   

Când ne referim la propaganda nazistă, noi putem vorbi de fapt de mai multe tipuri

de propagandă: o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii şi mai ales o

propagandă a antisemitismului .

Mai mult, la măsuri propagandistice concrete, pot fi amintite, pe lângă desfiinţarea

partidelor opuse, şi înfiinţarea în martie 1933 a unui Minister al Culturii şi Propagandei sub

conducerea lui Goebbels. Acesta va controla întreaga viaţă publică germană, înţelegând

prin aceasta presa, radioul, cinematografia, editarea, precum şi reuniunile publice.

În acelaşi an este înfiinţată şi Camera Culturii care supraveghea artiştii şi

intelectualii, responsabilă printre altele şi de ordonarea arderii cărţilor lui Voltaire, Marx,

Freud, Reich, Rolland. Se ajunge ca studenţii din Berlin să ardă zeci de mii de volume,

autori şi artişti ca: Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh,

Rembrandt  fiind interzişi .

Urmând aceeaţi idée, copiii şi tinerii sunt înregimentaţi în diverse organizaţii

naziste: Jungvolk, Hitlerjugend , Liga tinerelor germane.

Propaganda infailibilităţii

Propaganda infailibilităţii se referă la faptul că principala calitate a unui lider de

mase, în speţă Hitler, era infailibilitatea sa, el nu greşea niciodată, nu fiindcă ar fi avut o

inteligenţă superioară, ci pentru că interpreta întotdeauna corect forţele din natură şi istorie:

Hitler nu mai făcea o afirmaţie, ci făcea o profeţie. Dacă în perioada sa de început,

conlocutorii săi nu-l considerau un om deosebit, ci mai degrabă un om retras, fără spirit şi

fără vreo calitate deosebită, în scurt timp, Adolf Hitler îşi desăvârşea abilităţile, devenind

un as al discursurilor, toata lumea fiind de acord în a-i recunoaşte calitatea şi magnetismul

discursurilor.

Propaganda puterii

Tot în acest context , putem vorbi de o propagandă a puterii: atunci când naziştii

omorau vreun mic funcţionar sau vreun membru al unui partid opus, ei îşi demonstrau de

fapt puterea şi arătau populatiei că era mult mai simplu şi mai eficient să fii membru al

unei organizaţii paramilitare naziste decât al vreunei alte organizaţii, mai ales în condiţiile

în care naziştii se lăudau cu crimele lor, le recunoşteau întotdeauna în public, dar nu păţeau

niciodată nimic,  demonstrându-se astfel superioritatea mişcării naziste.

 

Propagannda maselor

Propaganda nazistă era de fapt o propagandă de mase: tot ce era ascuns, nedezvăluit

publicului, căpăta instantaneu o profundă semnificaţie, indiferent de cât de semnificativ

sau nu era faptul în sine, aceasta în condiţiile în care o propagandă bazată pe simplul

interes nu poate fi eficientă asupra maselor, caracteristica maselor fiind aceea de a nu

aparţine nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, şi-au pierdut orice relaţie

comunitară, puterea nazismului constând tocmai în această abilitate de a izola masele de

lumea reala.

Propaganda antisemită

Tot aici putem vorbi de propaganda antisemită: inventarea unei conspiraţii

mondiale evreieşti a reprezentat cea mai eficientă acţiune a propagandei naziste. În acest

mod, cu cât se evita o discuţie deschisă asupra problemei evreieşti , cu atât masele erau mai

convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la

rezolvarea rapidă a tuturor dificultăţilor cu care se confruntau.

Hitler a avut marea inteligenţă de a plasa problema evreiască în centrul propagandei

naziste, antisemitismul nu mai reprezenta doar o problemă a politicii naţionale, ci devenise

o preocupare intimă a oricărei persoane care se simţea ameninţată de ascensiunea evreilor.

Hitler lua măsura ca o persoană să poata fi membru al partidului nazist doar după ce îşi

dovedea puritatea arborelui genealogic, iar cu cât arborele era mai pur, cu atât individul

putea ocupa o funcţie mai înaltă. În acest mod, antisemitismul nu mai era doar un simplu

curent de opinie, ci devenea un principiu de autodefinire – individul se definea,

raportându-se la problema evreiască. Aşa, Hitler a avut marea inspiraţie de a furniza

maselor atomizate, fără o poziţie socială sau politică, un mijloc de definire şi de

identificare, capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziţia

lor socială, şi capabil să-i transforme în candidaţi eficienţi pentru o organizaţie politică –

organizaţia nazistă. Concret, propaganda nazistă îl considera pe evreu precursorul

stăpânului german al lumii: înlăturarea dominaţiei mondiale evreieşti deschidea calea

dominaţiei mondiale a germanilor – se crea astfel conceptul de volksgemeinschaht –

comunitate întemeiată pe egalitatea absolută a germanilor - o egalitate nu de drepturi, ci de

natură – şi pe deosebirea germanilor de toate celelalte popoare ale lumii.

 

Propaganda lozincilor

Această discuţie despre propagandă nu se poate încheia fără a vorbi despre aşa-

numita propagandă a lozincilor. În fapt, este vorba aici de geniul politic al lui Hitler, care a

ştiut să-şi atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, folosind diverse lozinci.

În acest fel, în acea epocă dominată de naţionalism şi socialism, Hitler a avut maturitatea

de a-şi numi partidul “Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani“, reuşind să

atragă de partea sa atât adepţii socialismului, cât şi pe cei ai naţionalismului. Prin această

dualitate a programului său, Hitler a reuşit să-şi atragă susţinători din toate mediile sociale,

dând dovadă de un real oportunism politic.

Poliţia politică

Pe lângă propagandă, unul din mijloacele cele mai importante de impunere a

regimului nazist a fost reprezentat de poliţia politică, sau mai bine zis de teroarea instaurată

de forţele paramilitare naziste.

Ştim că ţelul partidului nazist nu era doar acapararea administraţiei

guvernamentale, ci realizarea unei contopiri perfecte a partidului cu statul. Mijlocul de

realizare a acestui lucru erau serviciile competente şi eficiente ale poliţiei secrete, care

reprezentau în fapt centrul de putere al ţării şi al partidului nazist. Această poliţie

reprezenta de fapt singurul organ al puterii, fiind mai important chiar decât armata, căci

dacă armată era antrenată să lupte împotriva unui inamic străin, aceste forţe paramilitare

erau învăţate să lupte în primul rând în interiorul propriei societăţi, împotriva propriilor

compatrioţi şi abia mai apoi împotriva factorului străin.

Modul de acţiune al grupărilor paramilitare naziste

Rolul dominant al poliţiei în politica internă a ţării se explica prin faptul că

mişcarea nazistă se simţea mult mai ameninţată de propriul popor, decat de vreun altul.

Încă înainte ca mişcarea nazistă să cucerească puterea, ea dispunea de forţe

paramilitare, din 1921 fiind înfiinţate “Secţiile de asalt “ – SA, conduse de Ernst Rohm, iar

din 1925 sunt create secţiile de protecţie ale partidului: “Schutzstaffeln – SS”, rolul

acestora fiind de a-i netezi calea conducătorului suprem spre acapararea puterii, folosind

orice mijloace, în general violente, bazate pe teroare. În activitatea acestor adevărate poliţii

se disting de obicei câteva etape .

Prima dintre ele consta în eliminarea inamicilor şi foştilor opozanţi ai partidului,

combinată cu atragerea, înrolarea întregii populaţii în mişcarea nazistă.

Odată eliminată orice formă de rezistenţă, aceste grupări îşi manifestă controlul

asupra populaţiei prin intermediul terorii – ele doresc să-şi asigure dominaţia totală, fiind

recunoscut faptul că aceste formaţiuni de elită ale naziştilor erau mai degrabă preocupate

de dominaţia mondială, decât de securitatea regimului nazist aflat la putere. Aceste

organizaţii erau total supuse voinţei lui Hitler, fiind total dependente de acesta pentru a-şi

păstra funcţiile şi privilegiile. Această poliţie deţine informaţii vitale cu privire la soarta

statului, este deţinătoarea secretelor de stat, fapt ce a dus la sporirea prestigiului ei, chiar

daca puterea ei reală era nulă, ea doar executând ordinele venite de la superiori, în speţă

Hitler.

Un alt aspect care merită menţionat în legătură cu activitatea acestor organizaţii

este solidul sprijin financiar de care se bucură: astfel Himmler îşi finanţa trupele SS prin

confiscarea proprietăţilor evreieşti, iar apoi prin diferite acorduri cu ministrul agriculturii

sau cu patroni de forţe de muncă.

Dar de departe, cel mai important rol al acestor grupări paramilitare a fost cel

politic, ele reprezentau “cel mai bine organizat şi mai eficient“ dintre toate departamentele

guvernamentale aflate în slujba naziştilor, aceste grupări reprezentând adevăratul organ

executiv al guvernului, prin care erau transmise toate ordinele. Aceste organizaţii

paramilitare au drept sarcină fundamentală persecutarea inamicilor regimului nazist,

reprezentaţi de evrei, cel puţin spre începutul mişcării, căci spre finalul ei, “inamicul” era

ales la întâmplare dintre cetăţenii care aveau ghinionul să sufere de vreo boală.

Concluzii

Ca o concluzie peste toate cele de mai sus, trebuie spus că toate aceste metode şi

mijloace ale propagandei şi ale poliţiei naziste se dovedesc infailibile şi invulnerabile doar

atâta timp cât la putere se află regimul nazist, căci atunci falsitatea sau absurditatea vreunei

măsuri nu poate fi pusă în discuţie – ele reprezintă pur şi simplu o realitate care nu poata fi

combătută sub nicio formă.

Însă lucrurile se schimbă total odată cu eşecul regimului nazist: ceea ce până atunci

era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eşecului. Fără forţa mişcării,

a partidului nazist, membrii lui încetează să mai creadă în dogmele pentru care şi-ar fi dat

viaţa până mai ieri. În momentul în care mişcarea este distrusă, masele se reîntorc la

vechiul lor statut de indivizi izolaţi, atomizaţi, care nu au altceva de făcut decât să accepte

noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nimeni dintre cetăţenii germani nu

recunoştea că ar fi fost nazist, deşi e un lucru recunoscut că peste 90% din populaţia

germană a avut, mai mult sau mai puţin, simpatii naziste.