MEMORIA

Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Ea este implicată în

funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a vieţii noastre subiective în

ansamblu. Memoria nu intervine din afară în structurarea şi integrarea proceselor psihice –

percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile afective etc. – ci face parte din însăşi structura lor internă.

Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda

informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată şi apoi

de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile pe care le efectuează.

Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar

menţionate în mai toate definiţiile date memoriei, indiferent de maniera acestora, mai simplă sau

mai elaborată.

Conceptul de memorie (umană) se referă la un ansamblu de procese biofiziologice şi

psihologice care asigură întipărirea, păstrarea şi reactualizarea experienţei şi trăirilor

noastre anterioare, sub forma recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.

Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemănată memoria, cu un ordinator

sau cu o bibliotecă, optează pentru asemănarea cu biblioteca. Informaţiile care sosesc trebuie să

fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului şi uşor accesibile.

Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă, automată a evenimentelor şi trăirilor trecute.

Ea este un proces activ, permanent raportat la prezent, la cerinţele actuale şi de perspectivă ale

subiectului şi activităţilor sale.

Datorită caracterului ei activ, informaţiile nu sunt reactualizate exact în forma în care au

intrat şi în care s-au fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi permanente schimbări,

transformări şi restructurări, care favorizează exercitarea funcţiei reconstructive. În virtutea

acestei funcţii activ-reconstructive, memoria permite fie includerea experiennţei actuale în cea

anterioară, fapt care duce la restructurarea acesteia din urmă, fie includerea experienţei anterioare

în rezolvarea unor probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut.

Caracteristicile memoriei

Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu (organică

sau anorganică). Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau forme de memorie, se

individualizează prin trei caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit, inteligibil şi selectiv:

1

1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor, care sunt

directe, nemijlocite, memoria umană este mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine mai

bine minte şi pentru a reactualiza mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente

care au rol de mijloace de memorare („stimuli-mijloc”: crestături în obiecte, nod la

batistă ca obiecte materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune psihică internă);

2. caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea

materialului memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata,

sistematizarea, clasificarea, fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea,

dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvânt inteligibil. Individul uman

apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (împărţirea unui

material în fragmente, încadrarea coerentă a fragmentelor în altele mai mari, realizarea

asociaţiilor etc.) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente;

3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci

doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în funcţie fie de particularităţile

stimulului (de reţin însuşirile mai „tari”, mai „puternice”, care într-un fel sau altul se

impun de la sine), fie de particularităţile psihologice, subiective ale individului (se reţine

ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor,

intereselor).

Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactualizează mijlocit, inteligibil,

selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură

continuitatea, consistenţa, stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria umană dă

posibilitatea reactualizării unor date ale cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este

perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin aceasta, a personalităţii

înseşi.

Calităţile memoriei

Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă, promptă şi dinamică.

Aceste trăsături au ponderi diferite de la un individ la altul sau la acelaţi individ pe parcursul

dezvoltării sale.

Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi:

Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a memoriei care se exprimă prin

cantitatea totală sau diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor acumulate şi păstrate în

2

stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că

memoria este mai eficientă şi cu cât are valori mai scăzute, cu atât memoria este mai

ineficientă;

Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care reflectă gradul de compatibilitate

calitativă, logico-semantică între input-ul (intrări) stocat anterior şi ceea ce se păstrează şi

se reactualizează ulterior. Rezultatul alterării fidelităţii este confabulaţia, adică acea

situaţie în care subiectul reproduce cu totul altceva decât ce a memorat anterior, el fiind

însă convins că reproducerea lui este întru totul fidelă, conformă cu realitatea.

Exactitatea – este acea calitate a memoriei care reclamă păstrarea şi reproducerea unui

material/a unor informaţii fără modificări semnificative de conţinut şi de formă. Cel mai

bine ea se realizează în cadrul memoriei mecanice, tip al memoriei care presupune o

înregistrare şi o redare aidoma a materialului.

Promptitudinea – constituie acea calitate a memoriei care exprimă raportul dintre

momentul lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii sau amintiri şi momentul

în care informaţia sau amintirea respectivă apare „pe scena internă a conştiinţei”. O

memorie poate fi considerată promptă, dacă reactualizarea informaţiei necesare se face în

timp util, adică ea poate fi folosită în mod eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau

pentru atingerea scopului propus.

Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem semideschis, adică de a se afla şi de a

realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi energetice cu sursele externe. Graţie

acestei calităţi, conţinuturile şi structurile actuale ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi

se perfecţionează din punct de vedere funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii

şi de experienţe noi. Opusul mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o

anumită limită, duce la anchilozarea sistemului mnezic.

PROCESELE MEMORIEI

Memoria se elaborează, se organizează şi funcţionează în timp, parcurgând în dinamica

sa o serie de procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în ceea ce priveşte numărul,

dar cu mici diferenţe privind denumirea acestora, şi anume:

- psihologia tradiţională preferă termenii de:

memorare (întipărire, fixare, engramare);

păstrare (reţinere, conservare);

3

reactualizare (reactivare, ecforare)

- psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la termeni ca:

encodare; stocare; recuperare.

Encodarea

Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i

permite pătrunderea în sistemul mnezic.

A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau ideal (subiectiv).

Encodarea reprezintă prima fază parcursă de mecanismale mnezice în dinamica lor. Ea reprezintă

o multitudine de aspecte, dintre care amintim: natura encodării, formele encodării şi factorii

facilitatori/perturbatori ai encodării.

Natura encodării

Datorită faptului că traducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui cod, natura

encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum, în principal, se recurge la trei tipuri de

coduri (vizuale, auditive, semantice) înseamnă că există trei tipuri de encodare:

- encodarea vizuală care face apel la codul imagine;

- encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază, sunet fizic şi sunet

verbal;

- encodarea semantică căreia îi este specific codul propoziţie.

De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul modal (dependent de modalitatea

senzorială) şi altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, în schimb, dependent de

modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor).

Formele encodării

Există două forme ale encodării:

- automată numită şi encodare (memorare) incidentală (memorare involuntară);

- presupune efortul subiectului şi este numită encodare (memorare) intenţională

(memorare voluntară).

Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici atenţie, nici control voluntar, ea nu

este afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi. În

encodarea incidentală contează gradul de interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară,

gradul de implicare şi angajare a lui în rezolvarea activităţii. Cu cât activismul intelectual şi

profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea incidentală.

4

Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată de a reţine.

Importante în encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea conştientă a scopului,

mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor procedee

speciale care să faciliteze memorarea.

Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu este totuşi eficientă. Mult mai

semnificative s-au dovedit a fi nu scopurile în sine, ci scopurile diferenţiate. Cunoaşterea duratei,

a timpului pentru care este necesară memorarea, cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi

memorat un material, în fine cunoaşterea succesiunii, a ordinii în care trebuie memorat un

material sunt de maximă importanţă, uşurând mult procesul memorării intenţionale.

„Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea după trecerea acelei date”

Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională – sunt relaţii de

interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori

memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare

economie de timp şi de efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat

că prin învăţare memorarea intenţională poate deveni automată.

Factorii facilitatori şi perturbatori ai memoriei

Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu o

eficienţă crescută sau scăzută dependent de o multitudine de factori, delimitaţi în două

mari categorii:

- factori ce ţin de particularităţile materialului;

- factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează.

Între factorii care ţin de particularităţile materialului de memorat reţinem:

Natura materialului – materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin natura lui:

intuitiv-concret sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional, semnificativ sau lipsit de

sens logic, pragmatic-utilitar sau teoretic. Cercetările au arătat că se întipăreşte mai uşor

un material intuitiv-senzorial (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic abstract

(cuvinte), unul verbal-semnificativ (un poem, un fragment de proză) decât altul verbal-

nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic).

Organizarea materialului – un material care dispune de un grad mare de organizare şi

de structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat decât altul, cu organizare şi

structurare mai reduse. Structurat şi organizat, elevii vor putea memora mult mai bine,

mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată materialul predat. Organizarea în serie a

5

materialului produce efecte în funcţie de poziţia ocupată de material în serie. Cele mai

multe investigaţii au arătat că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine

engramate decât cele de la mijlocul ei.

Omogenitatea sau heterogenitatea materialului – în legătură cu acest factor pot fi

invocate trei tipuri de efecte:

Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este eminamente omogenă (numai litere,

cuvinte figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid;

Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie mare de

elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă;

Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un grad mai mare de omogenitate

se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate.

Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul Restorff şi Underwood contrazic

efectul Robinson.

Volumul materialului – eficienţa memorării este strict dependentă de lungimea

materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării

unui material este cu atât mai mare, cu cât materialul este mai amplu şi, de asemenea,

dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, atunci timpul de memorare

creşte în progresie geometrică. În condiţii egale de exersare materialul lung se aminteşte

mai bine decât materialul scurt.

Alte particularităţi ale materialului – aceste particularităţi ale materialului cu referire

la familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil sau dezagreabil, influenţează

procesul memorării. Cu cât gradul de frecvenţă a unui stimul este mai mare, ceea ce

înseamnă că şi gradul lui de familiaritate este crescut, cu atât memorarea acestuia se va

face mai rapid, iar păstrarea va fi mai îndelungată. Un stimul semnificativ este în acelaşi

timp şi familiar, el fiind utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică. Materialul

agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai

bine decât cel indiferent.

Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care memorează reţinem:

Gradul de implicare în activitate

Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării

6

Particularităţile subiectului

Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care

memorează se pot reţine:

Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea subiectului în activitate este mai

mare cu atât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai intensă şi mai profundă, cu

atât performanţele mnezice sunt mai spectaculoase. Din punct de vedere practic, în memorarea

unui text literar sau ştiinţific, rezumarea şi conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât

sublinierea sau simpla recitire.

Modul de memorare – sunt descrise două moduri distincte de memorare:

- memorarea globală, a întregului material dintr-o dată;

- memorarea parţială, bazată pe împărţirea materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor

succesivă.

Productivitatea memorării globale creşte o dată cu vârsta cronologică şi cu coeficientul de

inteligenţă.

Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată cu repetiţii comasate, iar eficienţa ei

creşte când subiectul are de memorat un material relativ simplu şi nu prea întins ca volum.

Memorarea parţială sau metoda analitică este avantajată de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica

şi la vârstele mici şi este eficientă în cazul materialului întins ca volum.

Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să se utilizeze cele două modalităţi

combinate. În acest sens, Golu propune următoarea desfăşurare: mai întâi parcurgerea o dată sau

de două ori a întregului material, apoi memorarea succesivă pe părţi, astfel încât reproducerea

părţii memorate să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final,

parcurgerea din nou a întregului material.

Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus ademonstrat că între numărul repetiţiilor

unui material şi gradul lui de întipărire există o relaţie liniară, adică cu cât numărul de repetiţii

este mai mare, cu atât materialul este mai bine memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că

există un optim repetiţional, limitele acestui optim fiind:

- suprarepetarea (un număr mult prea mare de repetiţii) care duce la apariţia stării de

saturaţie şi a trebuinţei de evitare;

- subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în raport cu sarcina de memorat) care

creează iluzia întipăririi.

Există două forme de repetiţii:

7

- repetiţia comasată (concentrată) – presupune repetarea integrală a materialului;

- repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor.

Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate sunt mult mai productive. Ele

favorizează trăinicia cunoştinţelor oferind memoriei răgazul necesar pentru a-şi organiza,

sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele.

Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării – intensitatea motivelor pentru

realizarea sarcinii influenţează atât rezultatele memorării voluntare, cât şi pe cele ale memorării

involuntare. În susţinerea motivaţiei sunt implicate, de asemenea, procesele de întărire pozitivă şi

negativă a subiecţilor pentru rezultatele obţinute.

Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei duce la desfăşurarea în bune condiţii a

memorării, supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive, capabile să dezorganizeze

activitatea subiectului.

Organizarea materialului de către subiect – se referă la intenţia şi acţiunea voluntară a

subiectului de a-şi organiza informaţiile cu scopul de a le reţine şi de a le recupera în timp optim.

Informaţiile care nu au fost suficient de bine organizate şi sistematizate sunt în mai mare măsură

supuse uitării.

Înţelegerea de către subiect a materialului de memorat - presupune realizarea unor

legături cu informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente asimilate. Pe lângă organizarea şi

sistematizarea unui material, deplina înţelegere este esenţială pentru memorarea lui durabilă.

Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine minte implică un efort pentru a repovesti

altora.

PĂSTRAREA (STOCAREA)

Păstrarea este procesul de reţinere (stocare, conservare) a informaţiilor până în

momentul în care este necesară utilizarea lor.

Ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări care pot

avea efecte pozitive sau negative.

Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient. Nu avem un

control direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării.

Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante:

- intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus memorarea: scurt, mediu şi lung.

8

- factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă direct proporţională între ecoul

materialului dat în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie a păstrării lui

în memorie.

Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între intrarea şi ieşirea informaţiei din

memorie. Evenimentele cu caracter personal se păstrează mult mai mult timp decât cele neutre,

impersonale.

Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, Zlate recomandă:

- fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental prin legătura ei cu alte informaţii, fie

senzorial prin notarea ei;

- repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori;

- verbalizarea conţinututlui informaţiei;

- mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor dintre elementele lui.

Ca indicatori ai stocării putem aminti:

completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi

ceea ce s-a memorat anterior;

fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat iniţial şi cel care

se păstrează la momentul dat. Fidelitatea stocării depinde de calitatea şi profunzimea

encodării. Cu cât o informaţie este mai bine analizată, înţeleasă şi repetată, cu atât există

mai multe şanse ca ea să fie reamintită cât mai exact în forma în care a fost întipărită.

După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază în structura dinamică a sistemului

mnezic al omului, ea este cea care determină, în ultimă instanţă, eficienţa şi productivitatea

memoriei.

REACTUALIZAREA

Reactualizarea este procesul de recuperare a datelor memorate şi stocate, de scoatere

la iveală a conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării lor în funcţie de

solicitări.

Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape spontan, automat, fără nici un fel de efort

din partea subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare, efort.

Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o mare încărcătură emoţională, este

capabilă să declanşeze automat reamintirea lui. Acest tip de reactualizare a fost denumit

9

reactualizare spontană, involuntară. Ea se produce atât în stare de somn, sub forma viselor, cât

şi în stare de veghe, sub forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.

Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării unui eveniment în memorie cu

ajutorul unor întrebări, al revederii unor obiecte sau al evocării diferitelor împrejurări în care a

avut loc memorarea. În astfel de situaţii vorbim despre reactualizarea deliberată (voluntară). Ea

este declanţată şi controlată voluntar în cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă

sau de creaţie.

Caracterul spontan sau deliberat al recuperării, succesul sau eşecul ei sunt legate de

mecanismele reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea.

Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a unor obiecte sau situaţii ca fiindu-

ne familiare, pe baza experienţei anterioare, identificarea având loc în condiţiile unei noi

percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în prezenţa materialului.

Reproducerea – este acea formă a reactualizării care se realizează în absenţa obiectelor şi

fenomenelor percepute anterior. Ea constă în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale

şi actelor motorii achiziţionate anterior.

Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea sunt:

- promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de actualizare şi se

măsoară în mărimea intervalului de timp din momentul emiterii semnalului de apel şi cel

al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate;

- completitudinea – este un parametru determinat de completitudinea păstrării;

- fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor evenimente sau informaţii necesită

eforturi voluntare, analize discursive, selectarea asociaţiilor, adoptarea unor decizii;

- exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să răspundem la anumite întrebări,

încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile, dar să le şi organizăm cât mai bine, în

aşa fel încât răspunsurile noastre să fie cât mai coerente.

Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului implicând doar perceperea acestuia,

recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea, care se realizează în lipsa obiectului şi

presupune, prin urmare, apelul la gândire.

10

UITAREA

Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a recupera corect o informaţie,

cândva memorată, întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa ascunsă a recuperării

informaţiei.

Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării

datelor apelate şi culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de mult timp ar trece, informaţia

sau amintirea apelată „refuză” să vină la suprafaţă, să fie conştientizată, să fie recuperată.

Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme ale uitării, dar analizând după sfera de

cuprindere, uitarea poate fi:

- parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite elemente sau părţi ale materialului

memorat şi lăsând nealterate altele;

- totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o parte a materialului memorat.

În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a stabilit curba uitării, devenită deja

celebră. El a observat că cea mai mare rată a uitării se înregistrează în primele 48 de ore după

momentul memorării, când se pierde aproape 40% din material; după prima săptămână, pierderea

ajunge la 60%, iar după a treia săptămână, la 80%, după care uitarea încetineşte considerabil.

Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul materialului cu sens, uitarea nu mai este atât

de puternică, instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai mici. Ca o concluzie, se poate

afirma că pierderea cea mai mare de informaţie se produce în perioada imediat următoare

momentului memorării. De aceea se cere ca repetările să fie mai dese pe parcursul acestei

perioade şi mai rare ulterior.

Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci datorită ei, nu păstrăm şi nu

reactualizăm totul, ci doar ceea ce ne trebuie sau ne interesează. În aceste condiţii, putem vorbi şi

de caracterul necesar al uitării, care decurge din faptul că uitarea îndeplineşte importante funcţii

de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului. Ea oferă posibilitatea „eliminării”

datelor inutile, lăsând loc informaţiilor noi cu valenţe adaptative.

11