Psihologie cognitivă

Psihologia cognitivă este o paradigmă a psihologiei, care studiază procesarea de informaţii ce intervine între stimul şi răspuns. Această abordare a psihologiei îşi propune să facă lumină în "cutia neagră" a behaviouriştilor care consideră că între stimul şi comportament există o relaţie directă, respectiv nu putem afla ce se petrece între ele. Psihologia cognitivă face o analogie între mintea umană şi un calculator, considerând că aceasta procesează input-ul (stimulii din mediul intern şi extern al organismului) pe baza unor algoritmi, generând astfel un output comportamental.

Cuprins * 1 Sistemul cognitiv o 1.1 Nivelul cunoştinţelor o 1.2 Nivelul computaţional o 1.3 Nivelul algoritmic-reprezentaţional o 1.4 Nivelul implenentaţional * 2 Paradigme o 2.1 Paradigma simbolică o 2.2 Paradigma neoconexionistă * 3 ReprezentanţiSistemul cognitiv * 4 Vezi şi * 5 Bibliografie

Conform M. Miclea (2003, p.26) "un sistem cognitiv este un sistem fizic care posedă două proprietăţi: de reprezentare şi de calcul". Reprezentarea se referă la transpunerea în mediul interior al unui fapt exterior, iar calculul la manipularea reprezentărilor respective pe baza unor reguli fixe. Reprezentările şi calculul pot fi conştiente - prelucrări conştiente de informaţie - sau inconştiente - prelucrări inconştiente de informaţie (ex. percepţie, învăţare şi memorie implicită) (Daniel David, 2004); prelucrările conştiente şi cele inconştiente de informaţie ("inconştientul cognitiv") implică structuri diferite şi proiecţii neurobiologice diferite (David, 2004).

Sistemul cognitiv poate fi analizat la mai multe niveluri:

Nivelul cunoştinţelor

În primul rând trebuie investigate cunoştinţele, sau toate datele de care dispune sistemul. Acele comportamente care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe care le dobândeşte o persoană se numesc cognitiv-penetrabile, iar cele care nu sunt afectate de cunoştinţe sau de intenţii se numesc cognitiv-impenetrabile.

Nivelul computaţional

Acest nivel se referă la analiza sarcinii pe care trebuie să o îndeplinească sistemul cognitiv. Acest lucru presupune descompunerea ei în elemente mai simple şi stabilirea relaţiilor dintre input şi output. La acest nivel există două tipuri de procesări:

* proceări modulare: nu sunt influenţate de cunoştinţe, se realizează automat, preatenţional, sunt incapsulate şi au o locaţie neuroanatomică precisă * procesări non-modulare

Nivelul algoritmic-reprezentaţional

Acest nivel se referă la algoritmii care realizează funcţia input-output, şi cei care duc la reprezentarea informaţiei de intrare şi ieşire.

Nivelul implenentaţional

Acest nivel de analiză işi pune intrebarea: care sunt structurile neurale care permit realizarea sarcinilor. Studiul acestui nivel se mai numeşte neuroştiinţe cognitive.

ParadigmeParadigma simbolică

Acestă paradigmă este inspirată din raţionalism (Leibniz, Descartes) şi din logica simbolică. Premisa de la care pleacă această paradigmă este că cunoştinţele şi stările sunt reprezentate în sistemul cognitiv ca simboluri. Astfel sistemul cognitiv uman este unul fizico-simbolic. Studiile în cadrul acestei paradigme s-au concentrat în special pe rezolvarea de probleme.

Paradigma neoconexionistă

Reprezentare

Reprezentarea este primul nivel de organizare a activităţii mintale autonome, independent de prezenţa şi acţiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, fireşte, informaţiile furnizate de senzaţii şi percepţii, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a creierului. Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după încetarea acţiunii lui asupra analizatorului dat. Ea continuă încă să persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect. Apoi, părăseşte scena conştiinţei, trecând în stare latentă şi întipărindu-se în mecanismele memorative. Acolo, informaţia extrasă şi reţinută va fi supusă unor operaţii specifice de analiză, comparare, selecţie şi combinare, obţinându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv superior, pe care o numim reprezentare. Aşadar, reprezentarea trebuie înţeleasă sub dublu aspect: ca proces mintal intern de prelucrare a informaţiilor furnizate de imaginile primare (senzaţiile şi percepţiile) şi ca imagine mintală secundară a obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca fiind procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă şi schematică a proprietăţilor concrete, mai mult sau mai puţin semnificative, ale obiectelor şi fenomenelor date în experienţa senzorială anterioară a subiectului. Spaţiul mintal reprezentaţional are o alcătuire eterogenă, multistratificată, incluzând imagini cu grade diferite de vivacitate, completitudine şi fidelitate. În acelaşi timp, organizarea acestui spaţiu are un pronunţat caracter dinamic, producându-se permanent modificări de poziţii şi de semnificaţii instrumentale ale imaginilor componente: unele scad în intensitate, claritate şi importanţă, altele sporesc. Aceasta dovedeşte atât caracterul activ al procesului reprezentării, cât şi implicarea lui permanentă în mijlocirea şi reglarea cotidiană a activităţii şi comportamentului. În plan ontogenetic, mecanismele reprezentării se formează şi se consolidează mai târziu decât cele ale percepţiei. Prima formă sub care se manifestă şi funcţionează reprezentarea este schema obiectului permanent, care se manifestă comportamental prin căutarea de către copil a obiectului ascuns, iar apoi căutarea şi detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale. Un salt calitativ în organizarea şi funcţionarea mecanismelor reprezentării se produce după vârsta de 3 ani, când se afirmă funcţia nominativ-designativă a limbajului, cuvântul devenind principalul suport şi vehicul al conţinutului informaţional structurat în imaginea mintală secundară. Apărând şi dezvoltându-se pe baza percepţiei, reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a acesteia, ci un nivel calitativ nou, superior al activităţii cognitive. Ea marchează primul pas pe traiectoria desprinderii actului de cunoaştere de concretul imediat şi îndreptarea lui spre abstract şi general. De asemenea, reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activităţii mintale autonome, care se poate derula

nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci şi după dorinţa, vrerea şi decizia subiectului însuşi. Astfel, reprezentarea pregăteşte cel de-al doilea salt al activităţii de cunoaştere, saltul din imperiul imagisticului în cel al constructivităţii conceptuale, pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca produse finale ale procesului de reprezentare există într-o mare diversitate. După analizatorul dominant în furnizarea informaţiilor, delimităm reprezentări vizuale, auditive şi chinestezice. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi generale sau individuale. În fine, după natura operaţiilor care stau la baza elaborării lor, delimităm reprezentările reproductive şi reprezentările anticipative.

Cuprins * 1 Conţinut informaţional * 2 Funcţii * 3 Structuri operatorii * 4 Produs

Conţinut informaţional

Reprezentarea reflectă însuşiri concret intuitive, dar ea realizează această reflectare în absenţa obiectului, deci reflectarea este mijlocită prin intermediul experienţei perceptive. Sub aspectul conţinutului, reprezentarea se aseamănă cu percepţia, dar ea reflectă însuşiri concret intuitive, figurative, schematice, relevante şi semnificative. Reprezentarea este mai săracă în conţinut, întrucât reţine doar însuşirile caracteristice şi relevante, sunt reprezentate însuşirile principale şi sunt omise cele de detaliu. Conţinutul informaţional al reprezentării are o importanţă majoră, deoarece valorifică experienţa perceptivă. Drept urmare, putem vorbi despre reprezentări vizuale, auditive sau chinestezice. La fel se întâmplă şi cu formele complexe ale percepţiei, care se regăsesc în reprezentările corespunzătoare: reprezentarea spaţiului, timpului, mişcării. În concluzie, în procesul reflectării reprezentarea realizează o selecţie de însuşiri concret intuitive din masa de experienţe perceptive. Deci, reflectarea este mijlocită şi selectivă.

Funcţii

Reprezentarea are o funcţie de cunoaştere, furnizând informaţii despre însuşirile semnificative, caracteristice, individuale şi comune ale obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Reprezentările fac posibilă continuarea activităţii de cunoaştere, a operaţiilor de prelucrare-interpretare a informaţiilor în absenţa obiectului şi a contactului perceptiv cu acesta. Reprezentările se află în relaţie logică unele cu altele, după criteriile similitudinii, opoziţiei, generalităţii, în cadrul unui sistem reprezentaţional coerent, mediat verbal. De asemenea, reprezentările constituie principala sursă de informaţie pentru gândire, atunci când aceasta se desfăşoară în raport cu obiecte sau fenomene care nu sunt prezente în câmpul nostru perceptiv. Rolul reglator al reprezentărilor se manifestă sub două aspecte: în pregătirea mintală anticipată a acţiunilor şi în coordonarea şi corectarea traiectoriei de desfăşurare a acestora.

Structuri operatorii

Reprezentarea valorifică rezultatele analizei şi sintezei perceptive, dar dezvoltă operaţii proprii cu ajutorul cărora realizează selecţii, schematizări, restructurări şi generalizări concret intuitive. Operaţiile cele mai importante care apar la nivelul reprezentării sunt schematizarea şi generalizarea concret intuitivă. Prin intermediul schematizării se produce o selecţie accentuată de însuşiri concret intuitive semnificative, importante şi caracteristice. Prin intermediul generalizării concret intuitive informaţiile obţinute prin schematizare sunt extinse la un număr mai mare de obiecte sau chiar la o categorie. Cele două operaţii prefigurează două dintre operaţiile fundamentale ale gândirii. Astfel, schematizarea prefigurează abstractizarea, iar generalizarea concret intuitivă anticipează generalizarea de la nivelul gândirii..

Produs

Toate procesele senzoriale se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine. Imaginea mintală este o imagine care redă informaţii de tip concret intuitiv, ce aparţin experienţei perceptive. Imaginea mintală

este o imagine secundară, deoarece se produce în absenţa obiectului şi în urma unei experienţe perceptive anterioare. Imaginea mintală este săracă în conţinut, deoarece sunt reţinute şi redate însuşirile importante, caracteristice, relevante şi nu cele de detaliu sau de fond. Această calitate a reprezentării constituie un avantaj în cunoaştere, întrucât se apropie de produsele gândirii, cum sunt conceptele empirice. Imaginea mintală este panoramică, unitară, integrală, redând obiectul întreg, cu toate însuşirile sale relevante şi semnificative. Imaginea mintală are o anumită autonomie, nefiind condiţionată de prezenţa obiectului şi putând fi declanşată din interior de o trebuinţă, un motiv, un interes, o emoţie etc. Imaginea mintală dispune de atributul vizualizării. În plan mintal se elaborează o imagine cu atribute vizuale, chiar dacă la origine informaţia nu a fost obţinută pe canal vizual. Imaginea mintală dispune de atributul verbalizării. Prin cuvânt se denumeşte obiectul reprezentării sau se poate de