MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT “BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU” DIN CAHUL

ARDELEANU IRINA

Teză de licență

pe tema:

Conducător științific:

CAHUL, 2015

PLANUL TEZEI DE LICENȚĂ:

INTRODUCER

E...........................................................................................................................................................................

CAPITOLULI. Consideratii generale privind noțiunea de avort

1.1. Caracteristica generala a infractiunilor care pun in pericol viata si sanatatea persoanei................................................................................................................................

1.2. Protectia juridico-penala a dreptului la viata..................................................................

CAPITOLUL II. Analiza juridico-penală a infracțiunii de provocare ilegală a avortului (art.159 CP)

2.1. Obiectul juridic al infractiunii de provocare ilegala a avortului...................................

2.2. Latura obiectivă a infracțiunii de provocare ilegală a avortului...............................

2.3. Subiectul infractiunii de provocare ilegala a avortului.............................................

2.4. Latura subiectivă a infracțiunii de provocare ilegală a avortului................................

2.5. Circumstantele agravante ale infractiunii de provocare ilegala a avortului..............

CAPITOLUL III. Aspecte de drept comparat privind provocarea ilegală a avortului .

3.1. Delimitarea infractiunii prevazuta de art.159.CP al R.M. de alte infractiuni similare..

3.2. Raspunderea penala pentru fapta privind provocarea ilegala a avortului in legislatia altor state.................................................................................................................................

.

CONCLUZIE...................................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE 

Secolul al XX-lea a fost marcat de conştientizarea faptului ca femeia-mama si copilul

sunt subiecte ce necesita protectie si ocrotire speciala, producând o revolutie în acordarea

drepturilor acestora de la unele reglementari nationale la reglementari pe plan international –

remediu întârziat la abuzurile flagrante si persistente asupra copilului si femeii. În acest sens,

legislatia internationala porneste de la recunoasterea copilului si a femeii ca subiecte de drept, si

în aceasta calitate, a posibilitatii lor de a se bucura de toate drepturile civile, politice, culturale,

economice, sociale etc.

Actualitatea şi gradul de studiere a temei investigate. Asigurarea dreptului la viaţă, ca

condiţie indispensabilă a existenţei fiinţei umane şi, prin aceasta, a întregii comunităţi, constituie

o preocupare constantă atât a normelor de drept internaţional, cât şi a celor naţionale.

Dreptul la viaţă este proclamat ca valoare universală şi consemnat în mai multe acte legislative

internaţionale la care Republica Moldova este parte: Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia europeană

pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,Convenţia internaţională cu

privire la drepturile copilului etc.

În contextul promovării acestei valori, protejarea vieţii persoanei apare în calitate de

îndatorire internaţională a statului, din care decurge obligaţia legiuitorului autohton ca actele

normative naţionale să o apere cu prioritate. Un rol decisiv în apărarea vieţii omului îl are legea

penală, stabilind la Capitolul II din Partea specială a CP al RM, un cadru variat şi, în acelaşi

timp, ordonat de incriminări, prin care se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite ce le

aduc. Din şirul acestor fapte infracţionale face parte şi infracţiunea de avort, incriminată

la art.159 CP al RM, care fixează un regim mai blând de sancţionare a faptei de privare a vieţii

fătului săvârşită de către mamă în condiţiile pretinse în textul legii.

În acest sens, am considerat ca fiind actual şi oportun demersul dedicat fenomenului infracţional

de avort din perspectiva dreptului penal, în vederea elucidării şi reevaluării semnelor

circumstanţiale caracteristice acesteia.

Aplicarea normei de drept presupune, pe de o parte, constatarea existenţei unei

infracţiuni, iar pe de altă parte, identificarea persoanei care a comis-o şi, evident, stabilirea de

către instanţa de judecată a unei pedepse echitabile infractorului. Pentru realizarea acestor

finalităţi proprii dreptului penal, se impune, în mod obligatoriu, intervenţia organelor de urmărire

penală, abilitate cu competenţe în vederea descoperirii infracţiunii săvârşite, probării vinovăţiei

făptuitorului şi remiterea cauzei spre judecare în instanţă.

Ţinând cont de specificul infracţiunii de avort, generat, în principal, de modalităţile

normative şi faptice de realizare a ei, este binevenită relevarea particularităţilor investigării

judiciare a infracţiunii pentru a pune la îndemâna organelor de urmărire penală un suport

metodologic de instrumentare a cauzelor penale de acest gen.

Raţiunea cercetării pluridisciplinare a avortului, prin îmbinarea elementelor de natură penală,

procesual penală şi criminalistice, rezidă în necesitatea fundamentării unui concept unic de

încadrare juridică şi investigare judiciară a infracţiunii, în care normele dreptului material să-şi

poată găsi o aplicaţiune adecvată prin intermediul celor de drept formal.3

Scopul şi sarcinile tezei. Scopul imediat al prezentei lucrări îl constituie examinarea

teoretico-practică a elementelor componente ale avortului în vederea evidenţierii

particularităţilor de calificare juridică şi nuanţarea procedeelor de investigare judiciară a

infracţiunii analizate, prin punerea în evidenţă a modelului tactico-metodologic ce urmează a fi

aplicat de către organele judiciare la cercetarea faptei de avort. În calitate de scop mediat al tezei

figurează relevarea imperfecţiunilor textului de lege dedicat incriminării infracţiunii de avort.

Pentru atingerea scopurilor propuse au fost trasate şi realizate următoarele sarcini:

analiza evoluţiei istorice de incriminare a avortului în legislaţia penală autohtonă

şi a altor ţări;

nuanţarea conceptului infracţiunii de avort şi a locului incriminării acesteia în

legislaţia autohtonă;

clarificarea conceptelor de fundamentare a regimului sancţionator privilegiat al

avortului;

elucidarea şi descrierea semnelor constitutive ale infracţiunii de avort din

perspectiva doctrinei dreptului penal şi a soluţiilor evocate de practica judiciară la

soluţionarea cauzelor de avort;

examinarea unor probleme controversate proprii conţinutului juridic al infracţiunii

de avort, cum ar fi: momentul de începere a vieţii, noţiunea de „făt”, perioadă de

timp înainte naşterii, natura şi formele stărilor de tulburare fizică sau psihică

cauzate de concepţie şi problemele medicale care pot apărea, esenţa categoriei de

discernământ diminuat etc.;

evidenţierea criteriilor de delimitare a avortului de alte infracţiuni cu care se

intersectează sub aspect constitutiv;

analiza conţinutului caracteristicii criminalistice a infracţiunii de avort şi a

elementelor care o compun;

relevarea elementului probatoriu al avortului;

determinarea situaţiilor tipice care întemeiază începerea urmăririi penale în

cauzele de avort;

evidenţierea regulilor metodologice de efectuare a acţiunilor de urmărire penale

aplicabile la investigarea avortulrilor;

caracterizarea constatărilor medico-legale, tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor

judiciare dispuse la investigarea avortulrilor.

Pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor trasate, în calitate de metode de cercetare au fost

folosite metoda logică (analiză şi sinteză), istorică, sistematică, juridică comparativă etc.

Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare

existente în domeniul dat.

La realizarea studiului drept punct de reper a servit legislaţia penală şi procesual penală a

Republicii Moldova şi a altor state (România, Federaţia Rusă,).

Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările celor mai recunoscuţi autori consacraţi

în domeniu: G.Antoniu, V.Dobrinoiu, A.Boroi, I.Dobrinescu, N.Zagorodnicov etc. Dintre autorii

autohtoni, lucrările cărora au stat la baza elaborării tezei pot fi menţionaţi: S.Brânză, A.Borodac,

V.Cuşnir, M.Gheorghiţă, X.Ulianovschi, Gh.Ulianovschi, V.Stati, I.Dolea, S.Doraş,.V.Berliba

etc.4

In ipoteza modificărilor curente de legislaţie un studiu amplu şi bine sistematizat al

infracţiunii de avort s-a impus ca necesar şi obligatoriu.

Analiza minuţioasă a cuprins, pe lângă aspectul juridico-penal al infracţiunii de avort, şi o

latură, nu mai puţin semnificativă, cu nuanţe vădit aplicative – investigarea judiciară a

infracţiunii abordate.

Cercetarea ştiinţifică rezidă în analiza amplă şi multiaspectuală a conceptelor şi

definiţiilor expuse în literatura de specialitate autohtonă şi străină, trecute prin filtrul unei analize

proprii fundamentate pe practica judiciară, precum şi înaintarea unor soluţii, idei şi concepte noi,

care, în viziunea autorului, sunt a apriori în ceea ce vizează realizarea justiţiei penale prin

intermediul incriminării infracţiunii de avort (art.159 al RM).

Elementele de noutate ştiinţifică, obţinute în ipoteza studiului realizat, constau în

următoarele:

1. Comportamentul infracţional al mamei în cazul avortului este justificat din

perspective a trei concepte de fundamentare: social, medical şi mixt. Propunem ca

incriminarea avortului în legislaţia penală a Republicii Moldova să fie bazată

potrivit modelului mixt şi nu unilateral, în care atenuarea răspunderii penale să fie

justificată atât de cauzele medicale, cât şi de cele sociale reprezentate de situaţiile

de traumă psihică a subiectului legate de naştere.

2. Dreptul la viaţă apare din momentul începerii actului naşterii, înainte ca copilul să

fie expulzat şi să-şi înceapă viaţa sa extrauterină.

3. Configuraţia subelementelor avortului sunt constituite după formula: calitatea de

mamă a subiectului infracţiunii – starea de tulburare fizică sau psihică –

discernământul diminuat – vinovăţia limitată – răspunderea penală limitată.

4. Caracteristica criminalistică a avortulrilor reprezintă o sinteză a cunoştinţelor

obţinute în urma analizării cauzelor judiciare, în măsură să furnizeze recomandări

şi reguli metodologice organului de urmărire penală la investigarea avortulrilor.

5. Elementul probatoriului, specific avortului, trebuie să clarifice următoarele

împrejurări necesare cunoaşterii tuturor aspectelor unui anumit caz

particular: natura şi cauza morţii; calitatea de făt al victimei; calitatea de mamă a

subiectului infracţiunii; starea de tulburare psihică sau fizică a mamei cauzată de

naştere, cu diminuarea discernământului; timpul de comitere a infracţiunii;

intenţia şi motivele infracţiunii; locul de comitere a infracţiunii; împrejurările de

comitere a infracţiunii; participanţii şi contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii;

cauzele şi condiţiile care au determinat săvârşirea infracţiunii.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect teoretic teza de licenţă

constituie o abordare a opiniilor şi propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate

a Republicii Moldova, cât şi străină, cu referire specială la infracţiunea de avort şi, în general, la

infracţiunile contra vieţii persoanei. Prin prisma laturii teoretice se poate elabora strategia

adecvată de luptă contra infracţiunii de avort.

 

 

5

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1.1 Caracteristica generală a infracţiunilor care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei

 

Constituţia Republicii Moldova declară, la art.24, că statul garantează fiecărui om dreptul

la viaţă, individualitatea fizică şi psihică. Ocrotirea persoanei în Republica Moldova este o

sarcină principală a statului. în acest scop, în Codul penal capitolul care prevede răspunderea

penală pentru tentativa la viaţa şi sănătatea persoanei este al doilea la număr din şirul celor ce

constituie Partea Specială a acestui act normativ.

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei constituie un grup de infracţiuni,

prevăzute de Codul penal, care atentează la drepturile fundamentale ale persoanei. Majoritatea

acestor infracţiuni se consideră infracţiuni grave şi excepţional de grave, deoarece cauzează

victimei daune serioase fizice, morale şi materiale.

Bineînţeles, legea penală apără diversele bunuri ale persoanei, asigură inviolabilitatea lor

şi prevede răspunderea penală pentru banditism şi tîlhărie, pentru încălcarea regulilor de

securitate şi exploatare a transportului, pentru abuz de putere, pentru acte de huliganism şi multe

alte infracţiuni care atentează, într-un mod sau altul, la viaţa şi sănătatea persoanei. Totodată,

Codul penal conţine norme speciale, menite să combată infracţiunile care sînt îndreptate

nemijlocit contra vieţii şi sănătăţii persoanei. Răspunderea penală pentru asemenea infracţiuni se

stabileşte în scopul de a realiza sarcinile generale ale dreptului penal, formulate la art.2 CP –

apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor ei.

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sînt acele fapte prejudiciabile şi ilegale,

care cauzează nemijlocit prejudiciu vieţii şi sănătăţii persoanei, ceea ce serveşte drept temei

pentru tragerea făptuitorilor la răspundere penală. Aceste infracţiuni prezintă un pericol social

sporit.

Obiectul generic al grupei date de infracţiuni îl constituie personalitatea – omul care se

prezintă în societate nu numai ca individ biologic, dar şi ca membru al acestei societăţi –

participant (subiect) al relaţiilor sociale. Datorită acestui fapt, omul capătă ocrotire socială din

partea societăţii şi. totodată, este dator să respecte regulile de comportare stabilite în această

societate.

Obiectul special al acestor infracţiuni este viaţa sau sănătatea persoanei. Obiectul

suplimentar al acestor infracţiuni îl constituie interesele materiale ale victimei sau ale rudelor ei

apropiate (recompensarea cheltuielilor pentru tratament, pentru capacitatea de muncă pierdută,

pentru înmormîntare etc.).

Latura obiectivă a categoriei date de infracţiuni se caracterizează atît prin acţiuni

(vinovatul împuşcă în jertfa, îi provoacă o lovitură cu pumnul, piciorul, băţul, piatra, cuţitul,

foloseşte obiecte de pericol sporit – maşini, mecanisme, otravă, forţele naturii etc.). cît şi prin

inacţiuni (mama nu îşi hrăneşte copilul).

6

Majoritatea acestor infracţiuni au o componenţă materială şi faptele se consideră

consumate din momentul cînd au survenit consecinţele criminale indicate în dispoziţia articolului

corespunzător. Dacă aceste urmări nu au survenit din cauze independente de voinţa vinovatului,

acţiunile lui vor fi calificate ca tentativă la săvîrşirea infracţiunii, însă o parte din aceste

infracţiuni au o componenţă formală şi pentru a le recunoaşte drept consumate nu este necesar să

survină consecinţele socialmente periculoase, pentru aceasta fiind de ajuns săvîrşirea acţiunilor

indicate în dispoziţia articolului respectiv.1

Latura subiectivă a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii se caracterizează, în majoritatea

cazurilor, cu vinovăţie intenţionată. Intenţia poate fi directă şi indirectă, în caz de vinovăţie

intenţionată vinovatul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale şi doreşte (intenţie

directă) sau admite (intenţie indirectă) survenirea urmărilor concrete.

Unele din aceste infracţiuni pot fi săvîrşite şi din imprudenţă. In acest caz, vinovatul îşi

dă scama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, însă consideră în mod uşuratic că acestea vor

putea fi uşor evitate, fie că nu îşi dă seama de caracterul faptei sale şi nu prevede asemenea

urmări, cu toate că, reieşind din circumstanţele cauzei, trebuia şi putea să prevadă posibilitatea

survenirii urmărilor socialmente periculoase.

Subiect al acestor infracţiuni se recunoaşte persoana fizică, responsabilă, care la

momentul comiterii infracţiunii a atins vîrsta de 14 sau de 16 ani. în unele cazuri, subiect al

infracţiunii poate fi un subiect special (art.147, 159, 160, 161 CP).

Reieşind din obiectul nemijlocit, toate infracţiunile cuprinse în acest capitol pot fi împărţite în

următoarele categorii:

infracţiuni contra vieţii (ait.145 “Omorul intenţionat”, art. 146 “Omorul săvîrşit în stare

de afect”, art.147“Pruncuciderea”,’ art. 148 “Lipsirea de viaţă la dorinţa victimei

(eutanasia)”, art. 149 “Lipsirea de viaţă din imprudenţă” şi art. 150 CP “Determinarea la

sinucidere”;

infracţiuni contra sănătăţii (ari. 151 “Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii”, art. 152 “Vătămarea intenţionată medie a integrării corporale

sau a sănătăţi”, art. 153 “Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănă-

tăţii”‘, art. 154 “Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă”, art. 156 “Vătămarea

gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect”, art. 157 CP

“Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din

imprudenţă”;

infracţiuni ce pun in primejdie viaţa şi sănătatea (art. 155 “Ameninţarea cu omor ori cu

vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, ari. 158 “Constrîngerea persoanei

la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare”, art. 159 “Provocarea ilegală

a avortului”, art. 160 “Efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale”, art.161 “Efectuarea

fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul pacientei”, ari.

162 “Neacordarea de ajutor unui bolnav” şi art. 163 CP “Lăsarea în primejdie”).

1.2. Protecţia juridico-penală a dreptului la viaţă 1 Macari I, Dreptul Penal al Republicii Moldova Partea Specială,Chişinău CE USM 2003,p. 36-39

7

Unul dintre cele mai impotante drepturi constituţionale ale persoanei este dreptul la viaţa

şi la integritate fizică şi psihică. În conformitate cu art. 24 al consituţiei Republicii Moldova

statul garanteaza fiecarui om dreptul la viaţa şi la integritate fizică şi psihică.

Dreptul la viaţă, datorită caracteristicilor sale, s-a impus de timpuriu in sistemul juridic,

devenind astfel un drept absolut, garantat de legislaţia statului nostru, precum şi de tratatele

internaţionale. Acest drept nu este însă asigurat şi garantat aşa cum se declară. Atare situaţie este

cauzată nu doar de momentele de punere în aplicare a legii, dar în special din cauza unor

contradicţii prezente atît în legislaţia naţională cît şi cea internaţională, şi anume, garantarea

dreptului la viaţă şi în acelaşi timp legalizarea avortului, fertilizării in vitro, eutanasiei, anularea

pedepsei capitale, iar în ultimul timp şi promovarea prin legi a fenomenului homosexualitaţii.2

Dreptul la viaţă este consacrat atât prin articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului, cât şi prin articolul 24 din Constituţia Republicii Moldova.

Documentul de bază pe plan european, care asigură apărarea dreptului la viaţă este

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 2 al Convenţiei stipulează: „Dreptul

oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Nimeni nu va putea fi lipsit de dreptul său la

viaţă, în mod intenţionat, în afara cazului executării unei pedepse cu moartea pronunţată pentru o

crimă pentru care legea prevede o asemenea pedeapsă”.

Dreptul la viaţă este primul drept garantat de constituţie, fiind ceva firesc, deoarece este

cel mai natural, cel mai important drept al fiinţei umane.

Viaţa omului este apărată şi de alte norme de drept, altele decît cele constituţionale, în

special de normele dreptului penal, ca fiind un drept al individului, dar şi ca o valoare socială pe

care ar trebui să o ocrotească statul în interesul întregii societaţi.

Constituţia Republicii Moldova utilizează noţiunea de drept la viaţă în sens restrîns,

astfel, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei în sens fizic. De fapt, dreptul la viaţa presupune

simpla facultate a individului de a trăi în sens fizic, fără a se referi la existenţa lui spirituală.

Dreptul la viaţă presupune existenţa unei obligaţii corelative a tuturor celorlalţi indivizi şi

a autoritaţilor publice de a nu aduce atingere existenţei fizice a persoanei.

Cadrul legal naţional al dreptului la viaţă îl reprezinta constituţia Republicii Moldova

care este legea supremă, este consacrat in art. 24 Dreptul la viaţa şi la integritate fizică şi psihică,

după care urmează legile organice şi cele ordinare.În ceea ce priveşte cadrul internaţional care

protejeaza dreptul la viaţă îl reprezinta Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi tratatele

internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Din prevederile legale rezultă, ca legiuitorul privează dreptul la viaţă intr-o legătură

inseparabilă cu dreptul la integritate fizică şi psihică. Dreptul la viaţă şi la integritate corporala

constituie unul dintre puţinele drepturi fundamentale ale omului care poate fi respectat şi

protejat. Din spectrul larg de drepturi şi libertaţi ale omului, cele mai importante sunt dreptul la

viaţă, siguranţa persoanei, integritatea fizică şi psihică, deoarece erorile ce conduc la incălcarea

acestor drepturi sunt practic irecuperabile. Aceste drepturi urmeaza să fie protejate în condiţiile

actuale cu orice preţ şi cu orice mijloace.

2 Revista Naţională de drept Nr. 6-7 2011

8

Viaţa umană este ocrotită de legea penală intr-un cadru mai larg, acela al ocrotirii

persoanei şi a principalelor atribute ale acesteia: viaţa,integritatea corporală, sănătatea, libertatea,

inviolabilitatea vieţii sexuale, onoarea.

Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are

menirea şi obligaţia de să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.

Aceste valori nu reprezinta realitaţi izolate, exclusiv individuale, ci au o importanţa

socială;în jurul şi pe baza lor se formează, se defăşoară şi se dezvolta relaţii interumane,

conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existenţă este

interesată întreaga societate şi totodată, de valori al căror conţinut se relevă pe deplin numai în

cadrul relaţiilor sociale.

Săvîrşirea oricăror infracţiuni contra persoanei, aducînd atingere uneia din valorile

sociale care reprezinta atributele, însuşiri ale persoanei, pune în pericol sau vatămă însăşi relaţiile

sociale care sau format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale.3

Astfel, prin prisma dreptului la viaţa putem menţiona că capacitatea juridică a persoanei,

dacă vorbim de drepturile sale constituţionale, apare la naştere, pînă la naştere însă ea nu este

considerată persoană, iar legea penală naţională stipulează că protecţia dreptului la viaţă a

persoanei începe din momentul naşterii fiziologice a copilului. Iată de ce legea penală a

Republicii Moldova apără dreptul la viaţă a copilului numai la naştere sau dupa naştere, iar

eliminarea fătului prin orice mijloace nu constituie un omor, ci o efectuare ilegală a avortului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO cu privire la dreptul la viaţă a copilului nenăscut

în continuare voi prezenta următoarele cauze:

Convenţia Europeană protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa; de aceea, în

practică au apărut probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viaţă. „Problema pusă în

discuţie poate părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa.”Aşa cum rezultă din cele

ce urmează, interesează în special calificarea termenilor de „viaţă” şi de „persoană”. Până la

această dată organele Convenţiei nu au tranşat problema începutului dreptului „fiecărei persoane

la viaţă”, şi nici pe aceea dacă „copilul ce se va naşte” este titularul unui asemenea drept, lăsând

soluţia la aprecierea statelor contractante.

Iniţial, problemele cu care a fost sesizată Comisia Europeană priveau legislaţia ce

permitea întreruperea voluntară a sarcinii. Într-o primă fază, Comisia a refuzat să examineze in

abstracto compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al Convenţiei, negându-le

calitatea de „victime directe” reclamanţilor. Apoi, în cauza Brüggemann şi Scheuten c.

Republicii Federale Germane, Comisia a considerat că „nu este „necesar să se examineze, în

această privinţă, dacă copilul ce se va naşte trebuie să fie considerat ca o „viaţă”, în sensul

articolului 2 al Convenţiei.În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în

decizia X. c. Marii Britanii Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai

multe articole ale Convenţiei, nu se poate aplica anterior naşterii, copilul ce urmează a se naşte

nefiind o persoană – în sensul general al termenului şi în contextul în care este folosit în

dispoziţia convenţională. Comisia a mai reţinut că articolul 2 nu poate fi interpretat ca

recunoscând fetusului un drept la viaţă cu caracter absolut, deoarece „viaţa acestuia este intim

legată de viaţa femeii care îl poartă, şi nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera

că articolul 2 se aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest articol ar trebui, în absenţa 3 Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, ed. Naţional,2006,p.13

9

unor limitări exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este

interzis, chiar şi atunci când sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că

viaţa fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei însărcinate.”4

În cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu era determinată de motive de

sănătate, în decizia H. c. Norvegiei, Comisia a considerat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul

poate beneficia de o anume protecţie în baza articolului 2”, fără însă să excludă că, „în anumite

condiţii, ar putea fi cazul, chiar dacă există divergenţe considerabile între statele contractante

asupra problemei de a şti în ce măsură articolul 2 protejează dreptul la viaţă al unui copil ce se va

naşte.” Această poziţie prudentă încerca, probabil, să evite repunerea în discuţie a dreptului la

avort, la acel moment larg consacrat în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei.

Într-o cauză mai recentă, referitoare la un avort neimpus de cauze medicale, făcut în

contra voinţei tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de

protecţie în virtutea articolului 2”, căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanţe, fetusul

ar putea fi considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenţiei, în cauza

de faţă, întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea” italiană, aceasta realizând un

just echilibru între interesele femeii şi necesitatea de a asigura protecţia fetusului.

Într-o hotărâre  recentă, Marea Cameră a Curţii a decis că „punctul de plecare al dreptului la

viaţă ţine de marja de apreciere a statelor (s.n.)”, evitând astfel să se amestece în dezbaterea

legată de determinarea a ceea ce este o persoană şi când începe dreptul la viaţă.”

În acest context, reamintim că dreptul penal român sancţionează uciderea unei persoane, în

literatura de specialitate considerându-se că viaţa începe de la naştere. Totuşi, uciderea unei

femei însărcinate constituie omor deosebit de grav.

Curtea Europeană a drepturilor omului (CEDO) a fost investită cu soluţionarea mai

multor cauze avînd ca obiect dreptul la viaţă al persoanei, respectiv încalcarea acestuia de către

diverse state europene.

Corpul uman alături de viaţă reprezintă una din componentele esenţiale ale persoanei

fizice.

Dreptul de a dispune de propriul corp reprezintă cea mai relevantă imagine a faptului că

omul este unic, este propriul său stăpân, motiv pentru care acestuia nu îi pot fi impuse practici

sau procedee medicale faţă de care el nu este de acord, nu poate sa fie subiectul unor

experimente fără consimţământul său. Aşadar, orice persoană beneficiază de un drept inviolabil,

inalienabil şi absolut în ceea ce priveşte corpul său. Nimic nu poate să caracterizeze mai bine

persoana decât această prerogativă pe care ea o are asupra ei însăşi, de aceea nimic nu ar trebui

să intervină astfel încât să îi limiteze drepturile asupra corpului uman.Dreptul de a dispune de

propriul corp îşi găseşte implicaţii în articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Ţinând cont că dreptul la viaţă reprezintă ,,înainte de toate o incertitudine”5

determinarea frontierelor acestui drept ridică numeroase dificultăţi, dificultăţi pe care le regăsim

şi atunci când ne întrebăm dacă anumite componente ale vieţii, cum este eutanasia, situaţia

juridică a fătului, clonarea, trasplantul de organe şi ţesuturi intră sau nu sub protecţia dreptului la

viaţă şi implicit dacă în sarcina statelor se nasc obligaţii în vederea garantării lor.

4 Jurisprudenţa CEDO cu privire la dreptul la viaţă a copilului nenăscut.

5 J.F. RENUCCI, op.cit., p.98.10

Din cele menţionate observăm că acest atribut al fiinţei umane de a dispune de propriul

corp îmbracă multiple forme care intră sub incidenţa mai multor articole din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, articole ce le vom analiza distinct pentru a putea evidenţia cu

mai multă uşurinţă ce elemente din articolul 2, respectiv articolul 8 se regăsesc în drepul de a

dispune de propriul corp şi, dacă nu se impune ca acest drept, cu multiplele sale valenţe să

beneficieze de o abordare autonomă atât pe plan naţional, căt şi pe plan internaţional.

La întrebarea care este statutul juridic al corpului uman, s-au oferit de catre doctrina mai

multe răspunsuri. Au existat opinii care considerau corpul uman un lucru cu statut special. Alţi

autori conchid că aceasta nu este şi nu poate fi considerat un lucru, deoarece persoana fizică nu

este nici proprietară, nici uzufructuară corpului său, iar corpul uman nu poate face obiect al

vreunei convenţii, sau al vreunui act de comerţ.

Majoritatea autorilor opiniează că persoana fizică are, asupra propriului său corp, un

drept al personalităţii.

Astfel,din acele texte legale amintite creioneaza trei aspecte importante, cu valoare de

principiu, in această materie, respectiv:

fiecare persoană umană are dreptul la respectul faţa de corpul său.

inviolabilitatea corpului uman.

atît corpul uman, cît şi elementele sale alcătuitoare (organele şi ţesuturile) nu pot

face obiectul unor drepturi patrimoniale.

Violenţa este un indiciu a crizei personale a individului care nu mai găseşte ieşiri logice

dintr-un sistem închis. Ea este şi consecinţa a crizei societaţii care nu mai ofera modele viabile

membrilor săi, nu mai reuşeşte sa-şi impune valorile şi nu mai este în măsură să-ţi facă respectate

normele.

Problema violenţei nu este o problemă nouă în istoria omenirii de multe milenii. Legea

penală din toate timpurile şi în toate societaţile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de

ridicat pe care îl reprezinta infracţiunile cu violenţa,constituind unul din grupul celor mai grave

fapte impotriva cărora s-a acţionat pe multiple planuri.

Legea penală ocrotind, prin încriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile

sociale legate de existenţa persoanei, apară, totodată, relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă

în jurul acestor valori.

Încalcarea dreptului la viaţă, integritate corporală, a libertaţii sexuale,etc., creeaza o stare

de nesiguranţă socială, un dezechilibru serios pentru însaşi existenţa societaţii.

Conceptul de ocrotire a persoanei împotriva cauzării prejudiciului sănătăţii prin vătămare

corporală conţine în sine formarea, desfăşurarea şi normala dezvoltare a relaţiilor sociale legate

de ocrotirea juridică a vieţii persoanei nu este posibilă fără combaterea eficientă folosind

mijloace juridice, dintre cele mai eficiente sunt cele oferite de dreptul penal, ca instrument de

normare si reglementare a acestor valori de importanţă socială majoră.6

Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menţionate au fost încriminate în

legea penală intr-un titlu anume al Codului Penal sub denumirea: “Infracţiuni contra vieţii şi

sănătăţii persoanei” (Capitolul II, Partea Specială a CP al RM), ele formînd grupul infracţiunilor

contra persoanei.

6 Valeriu Bujor,Octavian Popa,Aspecte criminologice privind infracţiunile săvîrşite cu violenţă,ed. Mirton (Timişoara),2003,p.1-5

11

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei sunt cele mai grave infracţiuni contra

persoanei, deoarece după săvirşirea lor, i se răpeşte omului bunul cel mai de preţ, care este viaţa

si sănătatea. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost din cele mai indepartate

timpuri sancţionate cu mare severitate.

Capitolul II

Analiza juridico-penală a infracţiunii de provocare ilegală a avortului

 

 2.1 Obiectul juridic al infracţiunii de provocare ilegală a avortului

12

La momentul actual se impune ca respectarea dreptului, a legii să devină convingerea

personală a fiecărui om. Pentru a conştientiza procesul dezvoltării culturii juridice, e necesar a

înţelege, în mod special, care loc ocupă omul în sistemul apărării juridico-penale în calitate de

obiect al acesteia şi care este importanţa acestei apărări pentru el.

În dreptul penal este cvasiunanim acceptată ideea, precum că obiectul general al

infracţiunii este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală.

În aşa mod, omul se dezvoltă şi se perfecţionează în procesul modificării creative a

naturii, a valorilor sociale, a formelor vieţii. Relaţiile sociale formează laturile istoric determinate

ale oamenilor, care se realizează în calităţile sociale ale acestora. „Faptul că legea penală ia sub

protecţie relaţia socială denotă că ea este recunoscută ca valoare deosebită, care are însemnătate

pentru funcţionarea normală a societăţii, iar inviolabilitatea acestei relaţii sociale este garantată

prin sancţiunea juridico-penală”, spune prof. Brînză S., continuînd: „…în urma aprecierii

fenomenelor sociale, cărora li se cauzează daune prin comiterea faptei social-periculoase, legea

penală indică în calitate de obiect doar acele fenomene, care reprezintă cea mai mare valoare,

determinînd în acest mod caracterul periculozităţii sociale a faptei” 7.Evident că statul tinde să

protejeze valorile sale şi prin alte mijloace, nu doar pe calea juridico-penală, dar, totuşi ultima

are o funcţie specială- legea trebuie să existe chiar şi atunci cînd ea nu este deloc aplicată.

Astfel, analiza juridico-penală a al.1 al art.2 CP RM permite a evidenţia valorile ocrotite

de legea penală: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător,

orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii

Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Însă, reieşind din

prevederile art.4 al aceluiaşi cod, întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod

prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.

Cuvîntul „persoana” vine din latinescul persona , acesta denumind „masca pe care o purta

pe scenă actorul antic”, iar conform DEX-ului aceasta reprezintă „fiinţă omenească, individul

considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice”. Însă, ştiinţa dreptului penal mai

utilizează o noţiune – cea de „om”. Este necesar de a stabili deosebirea dintre aceste două

noţiuni.

În aşa mod, se consideră că conţinutul categoriei „om” include atît aspectul biologic, cît

şi latura socială a acestuia, pe cînd „persoana” este o categorie doar socială. Trebuie de precizat

că, latura biologică a omului constă în starea lui fizică, în starea şi funcţionarea corpului şi

organelor sale,iar latura socială este reprezentată de caracteristica socială a omului- nivelul de

studii, genul de activitate, locul de trai şi de muncă, starea familială, comportamentul social 8.

De asemenea, mai trebuie de specificat că, persoana nu este altcineva decît omul, privit

într-un anumit aspect al său, ca membru al unui grup social determinat, care posedă anumite

însuşiri, funcţii, care are o însemnătate din punct de vedere social. Rezultă că, orice atingere

adusă persoanei pune în pericol sau chiar lezează buna desfăşurare a relaţiilor sociale legate de

aceasta.

7 Brînză S., Stati V.Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi pedeapsă penală.// Avocatul poporului. – 2000.-- nr.7-9.- pag.33.

8 Brînză S., Stati V. Omorul pruncului de către mamă. : răspundere şi pedeapsă penală.// Avocatul poporului. –

2000.- nr.7-9.- pag.33.13

De aceea, a fost necesar gruparea relaţiilor sociale la care se atentează prin săvîrşirea

anumitor fapte ilegale, în dependenţă de valoarea lor, şi, cărora li se cauzează daună sau se

crează pericolul real de provocare a unei daune. Acest fapt a determinat formarea obiectului

generic al infracţiunii. Astfel, acesta constituie grupul de relaţii sociale omogene, reciproc legate

între ele printr-un semn generic sau înrudit şi la care atentează un şir întreg de infracţiuni.

Anume în funcţie de obiectul generic, legiuitorul divizează ansamblul infracţiunilor în grupuri

mari, formînd capitole ale Părţii Speciale a Codului penal, ca „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii

persoanei” (cap.II), „Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei” (cap.III),

„Infracţiuni privind viaţa sexuală” (cap.IV), „Infracţiuni contra patrimoniului” (cap.VI) etc.

Alexandru Boroi indică: „Cînd ne referim la obiectul generic al grupului de infracţiuni contra

persoanei, avem în vedere relaţiile sociale care se formează în jurul valorilor sociale, constituite

din principalele atribute ale persoanei: viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea vieţii sexuale,

onoarea; aceste relaţii sînt ocrotite prin modul în care legea penală apără valorile sociale mai sus

amintite împotriva faptelor susceptibile să pună în pericol sau să lezeze aceste valori”9. Rezultă

că, obiectul generic permite a stabili că în cadrul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei

el reprezintă persoana, adică acele relaţii sociale care determină locul persoanei în societate  10.

De aceea, apărarea persoanei constituie una din îndatoriile fundamentale ale cetăţenilor şi

ale organelor statului, apărare care se realizează prin stabilirea unui cadru foarte larg şi variat de

incriminări, pe baza căruia se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite.

La rîndul lor, categoria infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei se divide în

următoarele subgrupe (după opinia prof. Brînză S.):

1. infracţiuni contra vieţii;

2. infracţiuni contra sănătăţii;

3. infracţiuni care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (din această subgrupă

făcînd parte şi provocarea ilegală a avortului).

Argumentul unei asemenea clasificări ar fi următorul: „deosebirea infracţiunilor care pun

în pericol viaţa şi sănătatea de infracţiunile contra sănătăţii rezidă, în primul rînd, în aceea că în

cazul primelor lipseşte intenţia de a cauza prejudiciu sănătăţii, dar făptuitorul prevede

posibilitatea cauzării prejudiciu vieţii şi sănătăţii” 11.

Prin obiect special al infracţiunii se are în vedere relaţia socială concretă care suferă în

urma săvîrşirii infracţiunii. În aşa mod, obiectul special al infracţiunilor care pun în pericol viaţa

şi sănătatea persoanei este viaţa şi sănătatea acesteia 12. Sau, altfel spus, obiectul îl va constitui

totalitatea relaţiilor sociale, ale căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică

respectul valorii vieţii şi sănătăţii persoanei şi al normelor care le ocrotesc şi care obligă pe

fiecare individ să se comporte astfel încît să nu le lezeze.

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române prin „viaţă” se înţelege: „sinteză a proceselor

biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; intervalul de timp cuprins

9 Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999, pag.4.10 Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei.- Chişinău: USM, 1999, pag.9.

11 Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei.- Chişinău: USM,1999, pag.125.12 Ibidem.

14

între naşterea şi moartea cuiva” 13. Reieşind din prevederile art.24 al Constituţiei RM, statul

garantează dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a fiecărui om. Legea penală ocroteşte

viaţa din momentul apariţiei şi pînă la încetarea acesteia.

Prin „sănătate”, conform DEX-ului se înţelege „stare a unui organism la care funcţionarea

organelor se face în mod normal şi regulat” 14. O altă noţiune este prezentă în Preambulul

Statutului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, şi anume: „sănătatea reprezintă starea unui

echilibru fizic, spiritual şi social, dar nu numai lipsa unor maladii şi defecte fizice” 15. Evident că

legea supremă a statului garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.36), dar şi Legea cu privire

la ocrotirea sănătăţii prevede în art.17 că „locuitorii republicii au dreptul la asigurarea sănătăţii,

fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă socială şi religie. Acest drept este asigurat

prin păstrarea fondului genetic al ţării, prin crearea de condiţii de viaţă şi muncă, prin garantarea

unei asistenţe medicale calificate, acordate în conformitate cu exigenţele medicinei moderne,

precum şi prin apărarea juridică a dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la repararea prejudiciului

cauzat sănătăţii”.

Specificînd că se deosebeşte sănătatea individului, adică a fiecărei persoane în parte,cît şi

sănătatea populaţiei,mai numită „sănătate publică” capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal

conţine norme ce reglementează faptele ilicite care atentează anume la sănătatea fiecărei

persoane. De asemenea, sintagma „sănătatea individului” nu poate fi determinată cu o precizie

maximă, deoarece ea se află într-o strînsă legătură cu lungimea oscilaţiilor ale celor mai

importanţi indici ai activităţii vitale a omului.

Caracteristic subgrupei infracţiunilor care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei e

faptul că ele pot fi săvîrşite fără a se aduce vreo daună, lezare vieţii sau sănătăţii, dar, chiar dacă

lipseşte intenţia făptuitorului de a cauza un asemenea prejudiciu, ultimele sînt puse în pericol şi

subiectul infracţiunii trebuia şi putea să prevadă posibilitatea cauzării unui asemenea prejidiciu.

Provocarea ilegală a avortului, infracţiune ce face parte din subgrupa indicată mai sus,

este considerată de unii autori 16 ca infracţiune medicală, deoarece conform legislaţiei RM,

întreruperea cursului sarcinii poate fi înfăptuită numai de către medicii obstetricieni-ginecologi.

Însă, analizînd conţinutul art.159 CP RM din 2002, se observă că subiect al infracţiunii poate fi

nu numai medicul de specialitate, dar şi oricare persoană „care nu are studii medicale superioare

speciale”, de aceea atribuirea acestei fapte la categoria infracţiunilor medicale nu trebuie să fie

atît de precisă.

De asemenea, e problematic a stabili care este obiectul special al provocării ilegale a

avortului.

13 DEX./ coordonatori Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche.- ediţia II. – Bucureşti, 1998, pag.1159.14 DEX. / coord.I.Coteanu, L.Seche, M.Seche.- ediţia II. – Bucureşti, 1998, pag.950.15 Популярная медицинская энциклопедия./ гл.ред.В.И.Покровский- Москва, 200, pag.220.

16 Onofrei V. Medicul-subiect special în dreptul penal al Republicii Moldova // Analele USM,seria „ştiinţe

socioumane″, vol.I – Chişinău, 2001, pag.234;

Гырлeа Л. Врачебные преступления: материальный и процессуальный аспекты.//Analele USM,seria

„ştiinţe socioumane”, vol.I – Chişinău, 2001, pag.269.15

Prof. Brînză S. consideră că în calitate de obiect al acestei infracţiuni este „viaţa şi

sănătatea altei persoane” 17. Aceeaşi idee este susţinută şi de Gluşcov V., care motivează părerea

sa prin faptul că ca formă calificată a avortului ilegal este atît dereglarea îndelungată a sănătăţii,

cît şi moartea victimei. În continuare acelaşi autor indică: „…de asemenea, trebuie de luat în

vedere că, începînd cu termenul de 28 săptămîni de sarcină, fătul dobîndeşte o nouă stare

calitativă – în condiţiile unei naşteri premature el devine viabil. De aceea, se poate de spus că

obiect al avortului ilegal va fi viaţa şi sănătatea femeii însărcinate, iar după termenul de 28

săptămîni de graviditate – şi fătul viabil, precum şi încălcarea ordinii stabilite de lege de

efectuare a acestei operaţii. Săvîrşind o asemenea faptă, făptuitorul încalcă un principiu

important al ocrotirii sănătăţii, cum este calificarea acordării ajutorului medical la înfăptuirea

operaţiei respective de către instituţiile medicale” 18.

În lucrarea sa Gluşcov V. include şi opinia lui Mendelson G., precum că obiect al

avortului ilegal poate fi atît sănătatea femeii, cît şi fătul, „dacă întreruperea artificială a sarcinii a

avut loc fără acordul femeii”, contrazicînd-o prin următorul argument: „acordul femeii la

provocarea avortului sau lipsa lui nu poate influenţa la recunoaşterea fătului în calitate de obiect

al acestei infracţiuni, deoarece nu există nici o legătură între aceste două categorii” 19.

Borodac A. indică în calitate de obiect special al avortului ilegal relaţiile sociale, a căror

existenţă şi normală desfăşurare sînt condiţionate de apărarea vieţii intrauterine a fătului, precum

şi de ocrotirea vieţii şi sănătăţii femeii împotriva faptelor de întrerupere ilegală a sarcinii 20.

Analizînd aceste afirmaţii, permite a formula următoarea concluzie: sub protecţia normei

penale trebuie să fie luat şi fătul. Aceeaşi părere este susţinută de prof. Sadovei N., care propune

ca „legea să protejeze calitatea de persoană a embrionului, a unui copil nenăscut (încă)…, adică

din momentul conceperii embrionului” 21. Rezultă că, începutul vieţii, şi respectiv, momentul de

la care legea ocroteşte persoana, este momentul concepţiunii. În această situaţie, prof. Sadovei N.

aduce în calitate de argument, în sprijinul părerii sale, afirmaţia savantului elveţian Hans

Ludwig: „Embrionul nu este altceva decît o persoană, chiar dacă formarea lui ulterioară în

calitate de persoană socială nu este progresivă” 22.

Nu sîntem de acord cu ideile de mai sus; a afirma că embrionul este o persoană şi că

legea penală trebuie să-l ocrotească din momentul concepţiunii nu credem că este corect,

respectiv, nu considerăm că obiect al avortului ilegal este viaţa intrauterină a fătului. Argumentul

urmează.

Iniţial e necesar a clarifica careva noţiuni, care sînt incluse în acest joc de gînduri, şi anume:

„concepţiune” – proces de contopire a două celule sexuale – masculină şi femenină;

17 Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei.- Chişinău: USM, 1999, pag.129.18 Глушков В.А. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев:

Вища школа, 1997,pag.19.19 Ibidem,pag. 20.20 BorodacA. Cursdedreptpenal.Partespecială.-Chisinau . pag.172.

21 Sadovei N. Avortul şi dreptul la viaţă al copilului: aspecte juridice. // Legea şi viaţa.- 1998.-nr.5, pag.12.22 Ibidem.

16

„embrion” – ou fecundat pînă la termenul de 9 săptămîni de sarcină, situat în cavitatea

uterină a femeii;

„făt” – embrion de la vîrsta de 9 săptămîni (în unele surse de la 8 săptămîni) pînă la

finele vieţii intrauterine23.

Astfel, conform părerii savanţilor neonatologi Gavriuşov V., Sotnikova C., sistemul

funcţional „mamă-placentă-făt” este constituit din sistemul funcţional al organismului matern,

care asigură condiţii optime pentru dezvoltarea normală a fătului, şi sistemul funcţional al fătului

însuşi, activitatea căruia este orientată spre asigurarea homeostazei normale 24.

În aşa mod, principalul lanţ de legătură dintre mamă şi făt este placenta. Circulaţia

sangvină placentară se formează ca element al sistemului funcţional hemodinamic „mamă-făt”.

Altfel spus, embrionul primeşte tot ce este necesar pentru dezvoltarea sa (oxigen, substanţe

nutritive etc.) din sîngele mamei, fiindcă ultimul irigă spaţiul dintre vilozităţi, în care are loc

schimbul de substanţe dintre organismul mamei şi făt. Acest lucru dovedeşte dependenţa

absolută a embrionului (fătului) de organismul matern. În aceste condiţii, e lipsită de suport

afirmaţia dlui Sadovei N., potrivit căreia „pe toată durata dezvoltării sale intrauterine noul

organism uman nu poate fi considerat drept parte componentă a corpului mamei” 25.

În asemenea circumstanţe poate fi vorba numai despre existenţa relaţiei de ordin biologic

dintre mamă şi făt, dar nu poate fi vorba despre făt ca subiect al relaţiilor sociale. În absenţa

dimensiunii sociale a omului, adică în absenţa persoanei, nu se poate de spus că dreptul penal

ocroteşte viaţa embrionului (fătului), fiindcă acesta din urmă nu poate fi considerat persoană, ci

probabilitate de viaţă umană (spres hominis).

În privinţa părerii lui Gluşcov V., precum că, după termenul de 28 săptămîni, obiect al

avortului ilegal devine şi fătul viabil, poate fi adus contraargumentul lui Aşitov Z., prin care se

afirmă: „Dacă procesul naşterii nu a survenit după 7 luni de graviditate, iar persoanele întrerup

intenţionat sarcina, nimicind copilul născut, această faptă trebuie calificată nu ca efectuare

ilegală a avortului, ci ca omor intenţionat (dacă făptuitorul îşi dădea seama că ucide un copil viu

şi dacă un asemenea făt va fi recunoscut viabil)”. Însă, prof. Brînză S. consideră că este

irelevantă punerea determinării momentului de început al vieţii în dependenţă de durata sarcinii,

deoarece legea penală nu conţine nici o restricţie privitoare la ocrotirea vieţii persoanei în funcţie

de acest criteriu. Persoanele vii sînt ocrotite de legea penală în mod egal, indiferent de faptul

dacă au apărut pe lume ca rezultat al naşterii premature sau al unui accident 26. O altă categorie

de autori au o altă părere asupra obiectului special al infracţiunii de provocare ilegală a avortului.

23 Популярная медицинская энциклопедия. / гл.ред. В.И.Покровский.- Москва, 1991, pag.461.24 Brînză S., Stati V. Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi pedeapsă penală.// Avocatul25 Brînză S., Stati V. Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi pedeapsă penală.// Avocatul poporului. –

2000.- nr.7-9.- pag.39.

26 Ibidem.17

Astfel, Zagorodnicov N. consideră că obiect al avortului ilegal poate fi numai sănătatea

femeii gravide 27, părere susţinută de autorii Sarîev B., Radcenco V., precum şi prof. Macari

Ion 28. Zagorodnicov N. Optează pentru ideea că, crearea prin anumite acţiuni a pericolului

pentru viaţă, nu înseamnă că aceste acţiuni sînt îndreptate contra vieţii. În continuare autorul

afirmă: „Dacă noi vom recunoaşte în calitate de obiect al avortului criminal viaţa gravidei,

atunci, în cazul întreruperii sarcinii, cînd vinovatul, datorită unor motive, conştient admite

moartea victimei sau chiar o doreşte, noi am fi nevoiţi să calificăm fapta numai ca avort calificat.

Însă, în realitate, asemenea acţiuni formează componenţa omorului intenţionat” 29.

Mateuţ Gh. precizează în calitate de obiect al avortului ilegal relaţiile sociale care asigură

întreruperea sarcinii numai de către persoane calificate şi-n condiţii de siguranţă pentru

integritatea corporală, sănătatea şi viaţa femeii însărcinate 30. Iar Dobrinoiu V., luînd în

consideraţie prevederile al.2 al art.185 Cod penal al României, care incriminează penal şi avortul

provocat fără consimţămîntul femeii, consideră în calitate de obiect al infracţiunii respective

relaţiile sociale cu privire la libertatea femeilor însărcinate de a decide singure (în condiţii legale)

să păstreze sau nu fructul concepţiei 31.

În baza celor expuse mai sus, considerăm că, chiar dacă infracţiunea a fost săvîrşită fără a

cauza o daună vieţii şi sănătăţii femeii, aceste valori se află sub un asemenea pericol, în special,

cînd subiect al infracţiunii este o persoană necompetentă. E necesar a menţiona că acest pericol

se poate realiza nu imediat după provocarea avortului, ci peste o perioadă de timp şi se poate

solda cu cea mai gravă consecinţă: moartea femeii. De aceea,sîntem de acord cu grupul de autori,

care indică ca obiectul special al infracţiunii de provocare ilegală a avortului este viaţa şi

sănătatea femeii însărcinate. Este bine ca legea penală să aibă sub protecţie aceste atribute ale

persoanei, fiindcă numai în aşa caz, făptuitorul, înainte de a începe acţiunile sale criminale, poate

se va gîndi şi-şi va pune întrebarea: „Oare trebuie să fac acest lucru ?”.

În ştiinţa dreptului penal se operează şi cu noţiunea de obiect material al infracţiunii.

Astfel, acesta reprezintă entitatea corporală concretă, în care îşi găsesc reflectare anumite laturi,

însuşiri ale relaţiilor sociale, prin influenţarea fizică sau psihică asupra căreia se pricinuieşte

prejudiciu social-periculos sferei relaţiilor sociale. Altfel spus, obiectul material al infracţiunii

reprezintă fie un bun material obiectiv existent în lumea reală, fie o persoană fizică, asupra

cărora se îndreaptă sau în legătură cu care se săvîrşeşte o infracţiune.

27 Загородников Н.И. Преступления против здоровья- Москва : Юридическая литература ,

1969, pag125.28 Сарыев Б. Ответственность за преступления против жизни и здоровья.-1973, pag.184 ; Уголовный

кодекс РФ. Комментарии. / под редакцией В.Радченко.- Москва:Спарк, 2000, pag.250 ; Macari I.

Drept penal al RM. Parte specială.- Chişinău: Literatura juridică, 1998, pag.83.29 Загородников Н.И. Преступления против здоровья- Москва : Юридическая литература, 1969,

pag126.30 Mateuţ Gh. Drept penal special sinteza de teorie si practica judiciara Vol.I. Bucuresti 1999, pag.199.31 Dobrinoiu V. Drept penal. Parte specială: teorie şi practică judiciară.- vol.I.- Bucureşti: Lumina Lex,

2000, pag.153.

18

În privinţa obiectului material al infracţiunii de provocare ilegală a avortului, de asemenea,

părerile se deosebesc. Autorii care susţin ideea includerii în obiectul special al avortului ilegal

atît viaţa şi sănătatea femeii însărcinate, cît şi viaţa intrauterină, indică şi despre prezenţa

obiectului material al infracţiunii.

În aşa mod, Borodac A., Dobrinoiu V.  sînt de părerea că obiectul material îl formează

corpul femeii însărcinate, precum şi al fătului (fructul concepţiei) aflat în etapa dezvoltării

naturale, asupra cărora se îndreaptă acţiunea făptuitorului. Mateuţ Gh., Brînză S.  consideră că

obiectul material îl formează doar corpul femeii însărcinate.

Vorbind despre corpul unei persoane, prin acesta se poate de înţeles totalitatea organelor

unei fiinţe vii, formînd un întreg anatomic şi funcţional. Din punct de vedere juridic, corpul

persoanei, altfel spus expresia corporală a vieţii, reprezintă ansamblul de funcţii şi procese

organice care asigură individului prezenţa biologică şi care,odată distruse, suprimă calitatea de

fiinţă vie a persoanei.

Acum se pune întrebarea: poate fi vorba despre existenţa corpului fătului (adică copil

„nenăscut”), în sensul direct şi larg al cuvîntului, şi respectiv, poate să apară acesta în calitate de

obiect material al infracţiunii de provocare ilegală a avortului? Considerăm că ar fi bine de a

vedea evoluţia dezvoltării fătului în cadrul uterului. Astfel:

la 6-7 zile are loc întreruperea ciclului mamei;

la 18 zile apar primele ramificaţii ale sistemului circulator;

la 28 zile – din oul fecundat se formează embrionul, apoi membranele poligere şi se

începe configurarea fătului;

la 5 săptămîni – apar elemente ale fizionomiei fătului (obrajii, degetele etc.);

  Analizînd acest element al infracţiunii de provocare ilegală a avortului, am observat, cu

certitudine că parerile a mai multor autori sînt diferite, mai cu seamă în ceea ce priveşte

delimitarea intre obiectul juridic special şi obiectulmaterial.Unii din autori includ obiectul

material în obiectul juridic special,dar trebuie să facem o delimitare intre acestea şi anume:

1. Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale cu privire la viaţa sau

sănătatea persoanei

2. Obiectul material îl reprezinta corpul persoanei (în cazul nostru a femeii

însarcinate).

 

2.2 Latura obiectivă a infracţiunii de provocare ilegală a avortului 

Latura obiectivă reprezintă un alt element important al componenţei de infracţiune, care

constituie partea exterioară a infracţiunii, adică ceea ce putem percepe cu organele noastre de

simţ. Altfel spus, latura obiectivă este acea faptă prejudiciabilă, care se săvîrşeşte într-un anumit

timp şi anumit loc, printr-o metodă concretă, iar într-un şir de cazuri, cu ajutorul unor mijloace şi

instrumente concrete sau în anumite împrejurări care s-au constituit în realitate obiectivă la

momentul săvîrşirii infracţiunii.

Latura obiectivă e caracterizată de un grup de semne ce determină partea exterioară a

comportamentului social-periculos al persoanei. Din această grupă fac parte:19

1. fapta prejudiciabilă;

2. consecinţele infracţionale;

3. legătura cauzală;

4. locul, timpul, metoda, mijloacele şi instrumentele, împrejurările săvîrşirii

infracţiunii.

Primele trei semne sînt obligatorii, adică este obligatorie prezenţa lor în componenţele

materiale ale infracţiunii, iar în componenţele de infracţiune formale e necesară prezenţa doar a

faptei social-periculoase ca semn obligatoriu. Grupa a 4-a de semne are un caracter facultativ,

ceea ce înseamnă că nu va fi luată în consideraţie la calificarea faptei, dar aceste semne pot avea

calitatea de circumstanţe atenuante sau agravante. În cazul cînd legiuitorul indică în norma

penală vreun semn facultativ ca semn obligatoriu, atunci lipsa acestuia nu va califica fapta ca

infracţiune.

Analizînd normele Părţii Speciale a CP RM din 2002, putem conchide că doar unul din

semnele indicate mai sus ce ţin de latura obiectivă e prezent în absolut toate componenţele de

infracţiune: fapta prejudiciabilă.

Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) să reprezinte calitatea de semn obligatoriu al laturii

obiective, este necesar ca ea să fie:

prejudiciabilă – adică prin săvîrşirea ei se pricinuieşte daună relaţiilor sociale, care sînt

ocrotite de legea penală, sau se crează pericolul real de provocare a unei asemenea

daune;

ilegală – ceea ce înseamnă că acţiunea sau inacţiunea concretă e interzisă de lege, iar

săvîrşirea ei atrage după sine răspunderea şi pedeapsa penală;

conştientă – persoana care săvîrşeşte fapta respectivă trebuie să perceapă pericolul

social al acţiunii sau inacţiunii sale şi trebuie să-şi dea seama asupra cărei relaţii e

îndreptată fapta sa şi ce daună poate provoca ea;

voletivă – adică fapta va exprima voinţa făptuitorului.

Din cele expuse mai sus, rezultă că săvîrşirea faptei social-periculoase se poate face prin

formele:

forma activă – acţiunea;

forma pasivă – inacţiunea.

Consecinţele infracţionale, adică dauna cauzată, prin săvîrşirea infracţiunii, valorilor şi

relaţiilor sociale ocrotite de normele penale, reprezintă un alt semn al laturii obiective. În

dependenţă de faptul dacă ele se includ sau nu ca semn obligatoriu în latura obiectivă a

componenţei de infracţiune, se deosebesc componenţe materiale şi formale.

Pentru ca persoanei să-i putem incrimina anumite consecinţe infracţionale, între

comportamentul acesteia şi cosecinţele date trebuie să existe o legătură, ceea ce ar însemna că

aceste consecinţe au survenit anume în rezultatul acestui mod de comportare al omului şi nu în

rezultatul altor fenomene.

Astfel, legătura obiectiv existentă între fapta social-periculoasă şi consecinţele

infracţionale ce au survenit poartă denumirea de legătură cauzală. Evident, în cadrul

componenţelor formale de infracţiune, atît consecinţele infracţionale, cît şi legătura cauzală vor

fi semne facultative. Dar, pentru ca să existe o legătură cauzală între faptă şi consecinţe este

necesar să fie întrunite următoarele condiţii:20

1. între faptă şi consecinţe trebuie să existe o anumită consecutivitate, adică fapta

trebuie să preceadă în timp consecinţa social-periculoasă;

2. fapta trebuie să constituie principala cauză a survenirii consecinţei infracţionale;

3. trebuie să existe posibilitatea reală de survenire în rezultatul săvîrşirii faptei a

consecinţelor concrete, indicate în norma penală;

4. e necesar ca şi consecinţa social-periculoasă să fie rezultatul anume a faptei

respective.

Locul săvîrşirii infracţiunii, ca semn al laturii obiective, se prevede în însăşi norma

penală. Conform art.12 al CP RM din 2002, prin locul săvîrşirii faptei se are în vedere locul unde

persoana a acţionat, ori, în cazul inacţiunii, trebuia sau putea să acţioneze, fie locul unde au

survenit sau, în viziunea persoanei, trebuiau să survină urmările infracţiunii date.

Timpul săvîrşirii infracţiunii – conform DEX-ului, prin „timp” se înţelege „durata,

perioada măsurată în ore, zile etc. care corespunde desfăşurării unei acţiuni, fenomen sau

eveniment; dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a

fenomenelor” 32, însă în sensul dreptului penal, timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a

fost săvîrşită acţiunea/inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor (art.9

CP RM din 2002). În situaţia cînd fapta nu va fi calificată drept infracţiune, dacă nu va fi comisă

într-un anumit timp, acesta din urmă este un semn obligatoriu şi trebuie dovedită prezenţa lui.

Metoda săvîrşirii infracţiunii reprezintă totalitatea procedeelor pe care le foloseşte

infractorul la săvîrşirea faptei social-periculoase. Metoda poate include în sine şi aplicarea de

către cel vinovat a unor obiecte materiale ale lumii exterioare, cu ajutorul cărora se comite

infracţiunea, şi anume: instrumentele şi mijloacele de săvîrşire a faptei ilegale. Astfel, prin

instrument al săvîrşirii infracţiunii se înţelege acel obiect cu care nemijlocit s-a comis fapta, iar

mijlocul săvîrşirii infracţiunii reprezintă acel obiect, prin intermediul căruia se comite fapta

ilegală.

Circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, ca semn al laturii obiective, reprezintă acele condiţii

în cadrul cărora se comite fapta ilegală.

Provocarea ilegală a avortului, de asemenea, constituie o componenţă de infracţiune, în

care latura obiectivă reprezintă partea exterioară a faptei respective şi este formată din anumite

semne.

În aşa mod, din punct de vedere al laturii obiective, provocarea ilegală a avortului constă

în întreruperea artificială, ilegală a gravidităţii 33. Autorul Scuratov Iu. consideră că latura

obiectivă a infracţiunii respective reprezintă anumite acţiuni, îndreptate spre întreruperea

cursului sarcinii şi înfăptuite cu încălcarea regulilor stabilite 34. Gluşcov V. indică în calitate de

latură obiectivă a avortului ilegal „întreruperea artificială a gravidităţii cu încălcarea ordinii

stabilite de înfăptuire a acestei operaţii” 35.

32 DEX./ coord.I.Coteanu, L.Seche, M.Seche.– Bucureşti: Univers Enciclopedic.- 1998,pag.1092.

33 Уголовное право Монгольской Народной Республики. Часть особенная / под редакц. Авхиа Ж., Москва:

Юридическая литература, 1978, pag.132 .34 Уголовное право Монгольской Народной Республики. Часть особенная / под редакц. Авхиа Ж., ş.a.-

Москва: Юридическая литература, 1978, pag.132 .21

Reieşind din prevederile al.1 al art.159 CP RM, latura obiectivă a provocării ilegale a

avortului se caracterizează prin săvîrşirea acţiunii, care constă în întreruperea cursului sarcinii,

prin orice mijloace, contrar legii. În aşa mod, pentru ca întreruperea cursului sarcinii să fie

calificată ca infracţiune, este necesar ca ea să fie săvîrşită sub una din următoarele forme (mai

numite „forme ale laturii obiective”):

1. în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

2. de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale;

3. în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni;

4. în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii;

5. în condiţii antisanitare.

Spre deosebire de aceste prevederi,în cadrul art.108 CP RM din 1961, latura obiectivă a

infracţiunii de efectuare ilegală a avortului se caracteriza prin acţiune, care consta în întreruperea

ilegală, artificială a sarcinii, săvîrşită de către un medic (al.1), iar efectuarea avortului în condiţii

antisanitare sau de către o persoană fără studii medicale superioare constituiau circumstanţe care

agravau răspunderea.

Astfel, în continuare vom încerca să examinăm fiecare formă a laturii obiective a

infracţiunii de provocare ilegală a avortului.

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în afara instituţiilor medicale

sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop.

Statistica arată că, întreruperea cursului sarcinii în afara instituţiilor medicale specializate se

întîlneşte mai des decît altă formă a provocării ilegale a avortului. Majoritatea femeilor (circa

10,3 %) nu se adresează la spital (nici nu prevăd această posibilitate) datorită prezenţei unui

analfabetism general şi medical. Un alt motiv de adresare la o altă persoană, decît medicul,

pentru provocarea avortului în afara instituţiilor medicale ar fi frica de boală, durere în timpul

efectuării operaţiei în condiţii spitaliceşti. Această teamă este fundamentată la unele femei pe

experienţa proprie, la altele – pe experienţa cunoscutelor (circa 9,3 %) 36.

În aşa mod, conform art.32 al Legii ocrotirii sănătăţii, operaţia de întrerupere a cursului

sarcinii poate fi efectuată numai în unităţi medico-sanitare publice. Nomenclatorul unităţilor

respective şi regulamentele lor sînt aprobate de Ministerul Sănătăţii, cu excepţia celor ale

organelor de drept şi militare. O descriere mai detaliată a acestor unităţi este prevăzută în

Ordinul Ministerului Sănătăţii cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în

condiţii de siguranţă, nr.647 din 21.09.2010.

În conformitate cu pct.8 al acestui ordin întreruperea voluntară a cursului sarcinii se

efectuează în instituţia medico-sanitară care prestează acest gen de servicii, la alegerea femeii

gravide, indiferent de locul de trai sau viza de reşedinţă.

Pct. 32 al aceluiaşi ordin indicăîntreruperea voluntară a cursului sarcinii cu termen între 10-12

săptămîni de sarcină se efectuează în instituţiile medico-sanitare ce oferă asistenţă medicală

specializată spitalicească (secţii de ginecologie sau obstetrică-ginecologie) prin metoda vacuum

35 Глушков В. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев:Вища школа, 1997 ,

pag.112.36 Ривман К. Криминальная виктимология.- Санкт-Петербург: Питер, 2000, pag.178.

22

aspirării manuale/electrice sau raclaj, daca metodele de aspirare vacuum nu sînt disponibile. În

localităţile săteşti operaţia poate să fie efectuată în spitale raionale şi centrale sau la spitalele

mari de sector, care au condiţii necesare pentru efectuarea ei şi au în spitalele lor un obstetrician-

ginecolog. Rezultă că, în cazul provocării avortului în alte locuri decît cele indicate mai sus,

fapta respectivă va întruni elementele unei componenţe de infracţiune. E vorba despre

întreruperea cursului sarcinii acasă la medic, fie acasă la victimă sau la o altă persoană, fie într-o

încăpere de serviciu, sau în alte locuri, fie în instituţii medicale, dar care nu sînt ansamblate cu

instrumentariul necesar pentru înfăptuirea acestei operaţii (de exemplu, în farmacie, punct

medical sau policlinică de sector) 37.

Însă, chiar şi-n această situaţie, răspunderea pentru provocarea avortului poate să nu

survină, dacă persoana care a acţionat se afla în stare de extremă necesitate. Conform art.38 CP

RM, este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol

iminent care nu poate fi înlăturat altfel. În această ordine de idei, autorii Staşis V. şi Bajanov M.

consideră că „medicul care a provocat avortul nu în spital, dar într-un apartament, nu va fi supus

răspunderii, dacă operaţia trebuia să fie efectuată urgent pentru salvarea vieţii femeii însărcinate,

iar posibilitatea internării acesteia într-un spital nu era. În acest caz, provocarea avortului trebuie

să constituie unicul mijloc posibil pentru salvarea vieţii femeii, iar dauna cauzată sănătăţii ei

printr-o asemenea intervenţie să fie mai puţin considerabilă decît pericolul prevenit (adică viaţa

femeii)” 38.

De asemenea, dacă avortul a fost provocat în condiţii apropiate de instituţia medicală

staţionară, de exemplu, pe bordul unei nave maritime, care se află în marea liberă, fiind

respectate şi celelalte reguli stabilite cu privire la procedura de înfăptuire a operaţiei, atunci

răspunderea penală se exlude 39.

Însă, în majoritatea cazurilor de provocare a avortului în afara instituţiilor autorizate,

subiect al acestei fapte va fi nu medicul de specialitate, ci oricare altă persoană. De aceea,

necesitatea calificării acestei acţiuni ca infracţiune este argumentată de faptul că pericolul pentru

viaţa şi sănătatea femeii este mai mare. Ginecologii Frolova O. şi Granat N. adaugă: „în situaţiile

de întrerupere a cursului sarcinii în afara spitalului nu are loc evacuarea totală a uterului, adică

înlăturarea din cavitatea sa a întregului ou fecundat. Resturile rămase, chiar şi mici după volum,

nu permit uterului să se contracteze, care, la rîndul lor, duc la hemoragii abundente, apariţia unor

infecţii în organismul femeii şi a unei maladii generale septice. Neadresarea urgentă la medic

duce la moartea victimei” 40.

Trebuie de menţionat că nu are importanţă mijlocul prin care se întrerupe cursul sarcinii,

dar acesta poate fi luat în consideraţie la aplicarea pedepsei, adică ca circumstanţă care agravează

sau atenuează răspunderea penală.

37 Сарыев Б. Ответственность за преступления против жизни и здоровья.- Ашхабад: 38 Сташис В., Бажанов М. Преступления против личности в УК УССР и судебной практике.- Харьков: Вища

школа , 1987, pag.124.39 Уголовный кодекс РФ. Комментарии. / под редакц.В.Радченко.-Москва,2000,

40 Фролова О., Гранат Н. Вред аборта.- Москва : Медицина, 1985, pag.58.23

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită de către o persoană care nu are

studii superioare speciale.

Din cele mai vechi timpuri, femeia, pentru a scăpa de o sarcină nedorită, din motive de

frică sau din alte cauze, apela la diferiţi vraci şi descîntători pentru provocarea avortului. În

prezent, deşi populaţia posedă cunoştinţe generale în domeniul medicinei, femeile continuă să se

folosească de serviciile persoanelor necalificate pentru înfăptuirea acestei operaţii.

Printre circumstanţele, care determină adresarea femeii însărcinate la persoane

nespecializate, domină teama de aflare a faptului gravidităţii. Victima se teme, că sarcina ei va fi

adusă la cunoştinţă soţului, părinţilor, cunoscuţilor, colegilor. Deseori acest motiv apare în cazul

unor relaţii întîmplătoare sau extraconjugale. Pentru 45,2 % din femei nu există greutatea de a

găsi o asemenea persoană, fiindcă ea este cunoscută, 8,2 % au prezentat iniţiativă în căutarea şi

în stabilirea contactului, iar 46,6 % din femei au determinat la o asemenea căutare rudele şi

cunoscuţii, „implicîndu-i” şi pe aceştia din urmă în săvîrşirea infracţiunii 41.

Conform prevederilor legale, şi anume a pct.9 al „Regulamentului privind efectuarea

întreruperii voluntare a cursului sarcinei”,Întreruperea voluntară a cursului sarcinii se efectuează

numai de medicii specialişti în obstetrică-ginecologie, instruiţi în prestarea acestui gen de

servicii. În cazul săvîrşirii unei asemenea acţiuni de către o altă persoană, care nu are calitatea

respectivă, fapta va fi calificată ca infracţiune.

Practica judiciară arată că, provocarea avortului de către persoanele respective prezintă

un pericol mai mare în comparaţie cu săvîrşirea a aceleaşi acţiuni de către lucrătorii medicali. În

aşa mod, în anul 1987, în Ucraina, dintre toţi făptuitorii, condamnaţi pentru provocarea ilegală a

avortului, 29% erau medici, 41 % erau persoane cu studii medii medicale, iar 64 % – persoane

fără o pregătire medicală. Astfel, în cazul provocării avortului de către o persoană cu studii

medii, probabilitatea survenirii unui rezultat nefavorabil creşte de 1,7 ori în comparaţie cu

acţiunea dată săvîrşită de către medic, iar de către persoane care nu au studii medicale – de 2,2

ori.

În cazul săvîrşirii acestei forme a laturii obiective, răspunderea penală pentru persoana

respectivă va surveni, indiferent de alte circumstanţe, în cadrul cărora s-a efectuat operaţia.

Astfel, puteau să fie respectate celelalte condiţii prevăzute de lege: termenul sarcinii, locul

săvîrşirii operaţiei, condiţiile sanitare etc., dar calitatea persoanei, care nu corespunde cu cerinţa

legală (de a fi obstetrician-ginecolog) va atrage răspunderea penală. Mai trebuie de adăugat că,

nu este suficient obţinerea diplomei, care confirmă finisarea instituţiei superioare, dar, reieşind

din prevederile art.9 al Legii ocrotirii sănătăţii, obstetricianul-ginecolog trebuie să dobîndească o

licenţă, eliberată de Ministerul Sănătăţii, care îi va permite exercitarea profesiei.

Însă, persoanele nu vor purta răspundere penală în baza pct.2) al.1 al art.159 CP RM, în

cazul cînd au acţionat în stare de extremă necesitate. Simultan, în baza al.3 al art.38, nu este în

stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că provoacă

urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Există situaţii, cînd făptuitorul realizează toate etapele prevăzute, pentru ca infracţiunea

să fie dusă pînă la capăt; dar pot fi şi cazuri cînd, din cauze independente de voinţa acestuia,

41 Ривман Д. Криминальная виктимология, pag. 178-179.

24

fapta ilegală nu-şi produce efectul. În aşa mod, în doctrina penală se utilizează noţiunea de

„etape ale activităţii infracţionale”, care reprezintă totalitatea stadiilor de pregătire şi săvîrşire

nemijlocită a infracţiunii, care se deosebesc după caracterul şi conţinutul acţiunilor ce le

formează şi după momentul terminării sau încetării comportamentului infracţional. Specific

pentru etapele activităţii infracţionale este faptul că ele:

1. sînt posibile numai pentru infracţiunea intenţionată;

2. sînt uneori nerealizabile, ţinînd cont de construcţia normei penale;

3. sînt posibile numai pentru infracţiunea, latura obiectivă a căreia poate fi realizată

prin acţiune.

Astfel, reieşind din prevederile art.25 CP RM, există trei etape ale activităţii infracţionale:

1) pregătirea de infracţiune;

2) tentativa de infracţiune;

3) infracţiunea consumată.

Aceste etape se deosebesc între ele după momentul de finalizare a activităţii infracţionale.

Primele două etape (pregătirea şi tentativa) reprezintă aşa numita „infracţiune neconsumată”,

fiindcă ele sînt săvîrşite pînă la consumarea infracţiunii.

Potrivit al.1 al art.26 CP RM, se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă

de a săvîrşi o infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor,

sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvîrşirea ei dacă, din cauze

independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. Al.2 al art.26 precizează

că, răspunderii şi pedepsei penale sînt supuse numai persoanele care au săvîrşit pregătirea unei

infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Analizînd

construcţia normei penale, indicate în al.1 al art.159, rezultă că aceasta este o infracţiune uşoară,

deoarece sancţiunea pentru săvîrşirea faptei ilegale respective constă în amendă în mărime de la

200 la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoarea de pînă la 2 ani. Înseamnă că, în cazul

pregătirii pentru provocarea ilegală a avortului, acţiunile făptuitorului nu vor fi pedepsite.

Potrivit art.27 CP RM se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată,

îndreptată nemijlocit spre săvîrşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa

făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Teoria dreptului penal deosebeşte următoarele modalităţi ale tentativei:

1) tentativa consumată (terminată) – cînd persoana a săvîrşit toate acţiunile care,

după părerea lui, erau necesare şi suficiente ca infracţiunea să se consume, însă

aceasta nu şi-a produs efectul din anumite cauze ce nu depind de infractor;

2) tentativa neconsumată – este în cazurile cînd vinovatul nu a săvîrşit toate

acţiunile, care după părerea lui, erau necesare ca infracţiunea să fie adusă pînă la

capăt cu succes.

Astfel, Dobrinoiu V. consideră că va exista tentativa de săvîrşire a infracţiunii de

provocare ilegală a avortului, atunci cînd activitatea aptă pentru a întrerupe cursul sarcinii a fost

începută, dar nu a putut fi dusă pînă la capăt sau nu a reuşit să producă acest rezultat 42.

42 Dobrinoiu V. Drept penal. Parte specială: teorie şi practică judiciară.- vol.I.- Bucureşti: Lumina Lex,

2000, pag.155.25

De asemenea, va fi vorba despre tentativă de infracţiune de provocare ilegală a avortului,

în cazul cînd făptuitorul a săvîrşit toate acţiunile, necesare din punctul lui de vedere pentru

provocarea avortului (a efectuat spălături vaginale, a înfăptuit intervenţia chirurgicală sau a

săvîrşit alte acţiuni), prin care a fost pusă în pericol sănătatea femeii, dar graviditatea n-a fost

întreruptă 43.

O altă manifestare a tentativei de provocare ilegală a avortului ar fi introducerea, prin

intermediul seringei, în mîna femeii a soluţiei speciale, fie înfăptuirea unui masaj avortiv în scop

de provocare a expulsiei fătului, dar, care în realitate n-au cauzat acest efect 44.

Gluşcov V. indică în calitate de motive, care nu permit a duce infracţiunea pînă la capăt, anumite

obstacole de ordin biologic, adică particularităţile anatomice şi fiziologice ale organismului

femenin, sau, este posibilă renunţarea femeii în continuare la provocarea avortului, fie reţinerea

făptuitorului de către organele de drept 45.

Deci, în cazul tentativei de săvîrşire a infracţiunii analizate, răspunderea penală se va

aplica în baza art.27 şiart.159 CP RM.

Caracterizînd tentativa de săvîrşire a infracţiunii respective, nu putem să facem referire la

o aşa particularitate, cum este eroarea .

Astfel, prin eroare se poate de înţeles o apreciere greşită de către persoana ce săvîrşeşte

infracţiunea a modului său de comportare, a faptei săvîrşite, a consecinţelor cauzate, a legalităţii

sau ilegalităţii celor săvîrşite. Eroarea poate fi de două tipuri: juridică (de drept) şi faptică (de

facto).

Eroarea juridică constă în aprecierea greşită de către persoana ce săvîrşeşte infracţiunea a

pasibilităţii de pedeapsă penală sau nepasibilităţii de pedepsire a faptelor sale, sau aprecierea

greşită a caracterului pedepsei stabilite pentru fapta săvîrşită de el.

Dar, cel mai mult interesează eroarea faptică, care constă în reprezentarea falsă a

persoanei cu privire la circumstanţele faptice ale celor comise. Eroarea faptică poate fi:

1. eroarea în obiect – atunci cînd persoana greşit apreciază obiectul atentării. Ea

poate fi : a) eroare în obiectul infracţiunii – cînd persoana are o reprezentare falsă

cu privire la sfera relaţiilor sociale ocrotite de lege; b) eroare în obiectul material

al infracţiunii – care constituie o apreciere greşită de către persoană a însuşirilor

obiectelor materiale în limitele acelor relaţii sociale la care ea a atentat; c) eroare

în persoana victimei – cînd făptuitorul, ca urmare a greşelii sale, cauzează daună

unei alte persoane, confundînd-o cu victima. Astfel, în situaţia cînd infractorul

încearcă să provoace avort unei alte femei însărcinate, care se aseamănă cu femeia

ce doreşte să scape de sarcină, vom fi în prezenţa erorii în persoana victimei.

2. eroarea în semnele laturii obiective – poate fi exprimată în mai multe forme, ca:

eroarea în raportul cauzal, eroarea în fapta infractorică, eroarea în circumstanţele

43 Загородников Н. Преступления против здоровья.- Москва : Юридическая литература, 1969, pag.130.44 Сташис В., Бажанов М. Преступления против личности в УК УССР и судебной практике.- Харьков: Вища

школа , 1987,pag. 123.45 Глушков В. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев: Вища школа, 1997,

pag.113.

26

care agravează răspunderea penală, dar o importanţă mai mare o are eroarea în

mijloacele de săvîrşire a infracţiunii (mai numită „tentativă la mijloace nule”).

Astfel, prin eroare în mijloace se are în vedere cazul cînd persoana utilizează

mijloace pe care le consideră apte pentru provocarea efectului, însă, în realitate

acestea nu sînt apte. De exemplu, cînd provocarea avortului se înfăptuieşte prin

introducerea în vagin a unei soluţii, despre care se crede că va cauza întreruperea

sarcinii, dar care nu a produs acest efect şi nici nu putea să-l producă, atunci va fi

vorba despre tentativă la mijloace nule, pedepsindu-se.

Spre deosebire de infracţiunea neconsumată, cea consumată este caracterizată prin

corespunderea totală a celor comise cu elementele obiective şi subiective arătate în legea penală,

adică prin realizarea completă a laturilor obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii respective.

Momentul de consumare a infracţiunii depind de norma concretă a Părţii Speciale a Codului

penal, în care este construită componenţa dată. În aşa-numitele componenţe formale, în a căror

latură obiectivă se include, în calitate de semn obligatoriu, doar fapta social-periculoasă, aceasta

trebuie să fie realizată de facto, pentru ca infracţiunea să fie recunoscută consumată. La astfel de

componenţe se atribuie, după cum deja s-a menţionat, şi provocarea ilegală a avortului.

Înseamnă că, pentru considerarea infracţiunii de provocare ilegală a avortului ca

consumată, e necesar ca fapta social-periculoasă, adică întreruperea cursului sarcinii prin orice

mijloace, săvîrşită în anumite condiţii, să se realizeze, indiferent de faptul care cosecinţe au

survenit, şi dacă au survenit sau nu. Cu privire la momentul consumării infracţiunii respective, în

literatura de specialitate s-au format mai multe opinii.

Conform părerii prof. Zagorodnicov N., infracţiunea dată se va considera consumată din

momentul întreruperii artificiale a cursului sarcinii, adică din momentul cînd fătul a fost expulzat

din uterul mamei 46. În continuare el face trimitere şi la opinia lui Mendelson G. asupra acestei

probleme, care consideră că „deoarece obiect al provocării ilegale a avortului îl reprezintă

sănătatea femeii, înseamnă că, infracţiunea se va considera consumată şi în cazul, cînd

vinovatului nu i-a reuşit expulzarea fătului, ca rezultat al aplicării de către acesta a diferitor

mijloace”47. Sarîev B. califică ca consumare a infracţiunii de avort ilegal şi cazul cînd fătul, deşi

n-a fost expulzat din uterul mamei, dar a fost ucis în el 48.

O altă poziţie e susţinută de Gluşcov V., care caracterizează momentul consumării

infracţiunii date prin săvîrşirea de către cel vinovat a acţiunilor ilegale, în urma cărora fătul nu se

mai poate dezvolta 49. Prof. Borodac A. precizează: „Provocarea ilegală a avortului se consumă

în momentul cînd în urma acţiunii făptuitorului a fost întreruptă sarcina, indiferent de dauna

cauzată sănătăţii femeii. Esenţa acestei infracţiuni constă anume în crearea pericolului pentru

viaţa şi sănătatea femeii însărcinate şi în nimicirea fătului la întreruperea sarcinii” 50.

46 Загородников Н. Преступления против здоровья.- Москва : Юридическая литература 1969, pag131.

47Ibidem.48 Сарыев Б. Ответственность за преступления против жизни и здоровья.- Ашхабад: Ылым, 1973, pag.186.49Глушков В. Ответственность за преступления в области здравоохр.- Киев: Вища школа, 1987,pag.113.50 BorodacA. Dreptpenal. Partespecială. – Chişinău : Ştiinţa, 1996, pag.173.

27

Prof. Brînză S. susţine că infracţiunea dată se consideră consumată din momentul

utilizării mijloacelor, cu ajutorul cărora se va întrerupe cursul sarcinii, deoarece anume din acest

moment sănătatea şi viaţa femeii însărcinate sînt puse în pericol 51. Nu putem fi, însă, de acord cu

opinia respectivă, deoarece, utilizarea anumitor mijloace „avortive” încă nu presupune că sarcina

ar putea fi întreruptă, iar intenţia făptuitorului constă în atingerea anume a acestui efect.

De aceea, considerăm că, infracţiunea de provocare ilegală a avortului, prevăzută în al.1

al art.159 CP RM, se va considera consumată din momentul cînd a fost întrerupt cursul sarcina şi

fătul a fost expulzat din uterul mamei, indiferent de consecinţele survenite ulterior.

Întreruperea cursului sarcinii în cazul sarcinii ce depaşeşte 12 saptamîni, în lipsa

indicaţiilor stabilite de Ministerul Sănătăţii.

Este necesar a specifica că regula privitoare la această situaţie este stabilită la alin. (2) art.

32 din Legea ocrotirii sănătăţii, potrivit căreia operaţia de întrerupere a cursului sarcinei poate fi

efectuată pînă la sfirşitul primelor 12 saptamîni de sarcină. Dar, în alineatul următor al aceleiaşi

norme este prevăzută excepţia de la această regulă: “Modul de efectuare a acestei operaţii dupa

primele 12 saptamîni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănăntăţii”. Într-adevăr, cînd se

constată o stare patologică gravă care pune în pericol viaţa sau sănătatea femeii, efectuarea

avortului este oportună, chiar dacă vîrsta sarcinei a depăşit 12 săptpmîni; în astfel de cazuri, o

viaţă certă este salvată prin renunţarea la menţinerea unei probabilităţi de viaţă. Dacă însă

indicaţiile medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea cursului sarcinei ce

depăşeşte 12 săptămîni lipsesc, cele comise trebuie calificate conform art. 159 CP al RM.52

Indicaţiile medicale, stabilite de Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea cursului sarcinii

ce depaşeşte 12 săptămîni, constituie malformaţiile fatale incompatibile cu viaţa/incurabile,

stările în urma tratamentului chirurgical cu înlăturarea unui organ vital important, maladiile sau

stările patologice care pun în pericol sănătatea şi viaţa femeii gravide,care sunt enumerate in

anexa nr. 1 la Regulamenul privind efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinei (de ex.

Sifilisul, formele grave de hepatită virală, tumori maligne, afecţiuni degenerative sistematice

afectînd în principal sistemul nervos central în cursul unor afecţiuni clasice la alte locuri,

insufucuenţa renală, bolile ereditare etc.)

În practica juduciară s-a considerat că a fost săvîrşită provocarea ilegală a avortului în

prezenţa circumstanţei “În cazul sarcinei ce depăşeşte 12 săptămîni, în lipsa indicaţiilor medicale

stabilite de Ministerul Sănătăţii” în următorul caz: F.V. persoană cu studii medicale superioare

speciale, lucra ca medic obstretician-ginecolog şi deţinea funcţia de şef Secţie obstretică şi

ginecologie din cadrul spitalului raional F.,fiind numit în aceasta funcţie în baza ordinului nr. 3

din 06.01.1999. La 22.03.2008, în incinta Secţiei obstretică şi ginecologie din cadrul Spitalului

raional F., în lipsa indicaţiilor medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii prin ordinul nr. 313 din

26.07.2006, F.V. a întrerupt, prin metodă medicamentoasă, cursul sarcinii ce depaşeşte 12

săptămîni la pacienta minoră I.L. Conform certificatului nr. 499 din 21.03.2008, eliberat de

51Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertatii si demnitatii persoanei.-Chisinau 1999, pag.130.52 Drept Penal, Partea Specială, Brînză S, Stati V. 2011

28

Consiliul medical consultativ din cadrul Centrului Medicilor de Familie F., vîrsta gestionată a

acesteia era de 21 săptămîni. 53

Accentuăm că nu au relevanţă, în sensul art. 159 CP al RM, indicaţiile sociale stabilite de

Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea cursului sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni: vîrsta femeii

gravide sub 18 ani şi peste 40 de ani; sarcina survenită în urma violului, incestului sau a

traficului de fiinţe umane; divorţul în timpul sarcinii; decesul soţului în timpul sarcinii;

privaţiunea de libertate sau privarea de drepturile părinteşti a unuia sau a ambilor soţi; femeile

gravide aflate în procesul de migraţie; femeile gravide cu 5 sau mai mulţi copii; femeile gravide

care au în grija lor: 1) un copil mai mic de 2 ani; 2)unul sau mai mulţi membri ai familiei avînd

gradul de invaliditate, care, conform conluziei Consiliului de expertiză medicală a Vitalităţii,

necesită îngrijire; asocierea a minimum circumstanţe: lipsa domiciliului, lipsa surselor financiare

de existenţă, abuzul de alcool sau droguri, acte de violenţă domestică, vagabondaj.

Indicaţiile sociale nu piot fi luate în consideraţie ca circumstanţă care exclude caractertul penal al

faptei, atunci cînd întreruperea cursului sarcinii este săvîrşită în cazul sarcinii ce depăşeşte 12

săptămîni. De aceea, medicul de specialitate (ca şi orice alta persoană) este susceptibil de

răspundere penală, dacă va întrerupe cursul sarcinii a cărei vîrsta depaşeşte 12 săptămîni,

invocînd indicaţiile sociale stabilite în anexa nr. 2 la Regulamentul privind efectuarea întreruperii

voluntare a cursului sarcinii. În concluzie, respectivele prevederi din această anexă induc în

eroare destinatarii Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 467 din 21.09.2010 cu privire la

efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă.

Întreruperea cursului sarcinii în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea

operaţei întrerupere a cursului sarcinii, este necesar a menţiona că contraindicaţiile respective

atestă că efectuarea avortului ar putea periclita viaţa sau sănătatea femeii. Interpretînd

prevederile pct. 17 al Regulamentului privind efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii,

ajungem la concluzia că reprezintă contraindicaţii medicale pentru efectuarea operaţiei de

întrerupere a a cursului sarcinii: procesele inflamatorii acute şi subacute de diverse localizări,

precum şi bolile infecţiose acute.

Întreruperea cursului sarcinii în cazul în care aceasta este săvîrşită în condiţii antisanitare.

Aceste condiţii există daca nu sînt respectate regulile sanitare, în special dispoziţiile Legii

Republicii Moldova privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, adoptate de Parlamentul

Republicii Moldova la 03.02.2009. 54 Normele sanitare care stabilesc criteriile de securitate şi

siguranţă pentru om ale factorilor mediului înconjurător şi ocupaţional, ale produselor şi

serviciilor, cerinţele de asigurare a unor condiţii favorabile pentru viaţă şi normativele sanitare

sînt reglementate prin regulamentele sanitare elaborate de Ministerul Sănătăţii şi aprobate de

guvern.Regulamentele sanitare se armonizează cu legislaţia aplicabilă a Uniunii Europene.

În contextul acestei circumstanţe, cel mai relevant exemplu de boală, pe care o poate

contacta femeia care a avortat în condiţii antisanitare, este septicemia-o infecţie generalizată a

sîngelui care poate provoca decesul femeii.

53 Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 03.02.2010. Dosarul nr.la-20/10.

54 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr . 67.

29

Orice comportament al omului se realizează printr-o acţiune sau inacţiune, fiindcă, în caz

contrar nu ar putea fi vorba despre un astfel de comportament. Dar, ceea ce deosebeşte un

comportament licit de cel ilicit (sau ilegal) e faptul că ultimul este prevăzut de legea penală şi,

săvîrşind fapta indicată în norma penală concretă, determină atragerea la răspunderea penală a

persoanei care şi-a manifestat atitudinea faţă de societate, faţă de alţi indivizi anume prin această

conduită. 2.3. Subiectul infracţiunii de provocare ilegală a avortului

 

Nu poate fi vorba despre existenţa unei componenţe de infracţiune, dacă nu va fi prezent

un alt element al acesteia – subiectul infracţiunii, care poate fi orice persoană ce a săvîrşit o faptă

social-periculoasă şi care, conform legii, este capabilă să poarte răspundere pentru fapta comisă.

Potrivit al.1 al art.21 CP RM sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile

care, la momentul săvîrşirii infracţiunii grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, au

atins vîrsta de 14 ani şi cele care, la momentul săvîrşirii infracţiunii uşoare sau mai puţin grave,

au atins vîrsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice. Reieşind din analiza al.3 al aceluiaşi

articol, conform căruia va fi supusă răspunderii penale persoana juridică care desfăşoară

activitate de întreprinzător şi care a săvîrşit una din infracţiunile prevăzute la articolele 215-218,

221, 223-246, 248-251, 257, 259-261, rezultă că subiect al infracţiunii de provocare ilegală a

avortului poate fi numai o persoană fizică.

Astfel, în general, pentru ca o persoană fizică să poată întruni calitatea de subiect al

infracţiunii, este necesar ca acest element al componenţei de infracţiune să includă două semne

obligatorii: responsabilitatea şi vîrsta.

Conform art.22 al CP RM responsabilitatea constituie acea stare patologică a persoanei

care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi

manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile. Însă, nu va fi supusă răspunderii penale persoana care, în

timpul săvîrşirii infracţiunii se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama

de acţiunile sau inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a

unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Iresponsabilă se va considera şi

persoana care, la momentul comiterii faptei era responsabilă, dar, înainte de pronunţarea sentinţei

de către instanţa de judecată, s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de

a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau a le dirija (art.23).

Dar, persoana, pentru a fi capabilă să răspundă pentru faptele sale, trebuie să deţină un

anumit nivel de cunoştinţe, ceea ce este legat de atingerea unui anumit plafon de vîrstă. Acest

nivel suficient al cunoştinţelor sociale permite înaintarea faţă de adolescenţi a cerinţelor

privitoare la compatibilizarea conduitei sale cu regulile stabilite în societate.De aceea minorii pot

purta răspundere pentru săvîrşirea infracţiunilor.

Deoarece, conform al.1 al art.159, provocarea ilegală a avortului constituie o infracţiune

uşoară, rezultă că, în baza analizei al.1 art.21 CP RM, subiect al acestei infracţiuni poate fi orice

persoană fizică, responsabilă, care la momentul comiterii infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani.

În al.1 al art.108 CP RM din 1961 se prevedea ca subiect al infracţiunii unul special –

medicul. În calitate de medic este considerată persoana care posedă astfel de studii ce-i dau

dreptul titularului de a efectua, în prezenţa temeiurilor legale, intervenţiile chirurgicale

corespunzătoare legate de avort. O asemenea caracterizare poate fi atribuită numai studiilor 30

medicale superioare, dar legea penală nu cerea în mod expres ca medicul să activeze într-un

anumit domeniu al medicinii.

În reglementarea nouă nu este o normă specială despre provocarea ilegală a avortului de

către un medic de specialitate. În acest sens, prof.Brînză S. consideră că, prin excluderea acestei

circumstanţe, a fost repetată greşeala legislatorului rus, comisă în construcţia art.123 CP al

Federaţiei Ruse 55.

Statisticele arată că provocarea ilegală a avortului este una dintre cele mai răspîndite

infracţiuni săvîrşite de către specialiştii medicali, prin încălcarea obligaţiunilor lor profesionale

(aproximativ ⅓ din faptele săvîrşite de lucrătorii din domeniul medicinii). Altfel spus, circa 60 %

din subiecţii care săvîrşesc o asemenea infracţiune sînt medicii de specialitate 56.

Astfel, în calitate de subiect al infracţiunii de provocare ilegală a avortului poare apărea

orice medic, moaşă, asistente medicale (indiferent de specialitatea acestora), dar şi alte persoane

care folosesc mijloace avortive pentru a întrerupe cursul sarcinii unei femei, dar care n-au studii

medicale superioare de specialitate (această problemă a fost analizată mai detaliat în secţiunea

anterioară). Poate fi subiect şi medicul obstetrician – ginecolog, dacă intervenţia pentru

întreruperea sarcinii se efectuează:

1) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor autorizate în acest scop   sau,

2) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămîni, sau,

3) în condiţii antisanitare, sau

4) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea operaţiei.

Conform legislaţiilor penale ale unor state, calitatea de subiect al infracţiunii respective

poate să o aibă şi femeia însărcinată, care intenţionat şi-a provocat avort sau care a dat acordul

pentru săvîrşirea lui (§ 218 al CP al Germaniei, art.145 CP al Spaniei, art.118 CP al Elveţiei).

Conform practicii judiciare a Federaţiei Ruse, relaţiile, în care se aflau făptuitorul şi

victima, arată în felul următor: rude – 1,3 %, cunoscuţi – 53,5 % (dintre care 23,9 % – serviciu

comun, 5,4 % – studii, 17,7 % – trai comun etc.), în general nu sînt cunoscuţi şi contactul l-au

stabilit din propria iniţiativă sau prin intermediari – 45,2 % din victime 57.

În dreptul penal al României se întîlneşte noţiunea de „subiect pasiv al infracţiunii”,

echivalentă cu noţiunea de „victimă”, utilizată în legislaţia noastră. Dar, considerăm că aplicarea

noţiunii „subiect pasiv” în cadrul dreptului penal al RM nu este binevenită, deoarece astfel ar

exista pericolul creării confuziei cu noţiunea de subiect al infracţiunii.

Dobrinoiu V. atribuie la categoria de subiect pasiv femeia însărcinată, căreia i s-a

provocat avortul în mod ilegal sau i s-a provocat prin avort o vătămare corporală gravă sau

moartea 58.

55 Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertatii si demnitatii persoanei.-Chisinau 1999- opinii pe marginea

Proiectului noului CP al Republicii Moldova, pag.50.56 Глушков В. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев: Вища школа, 1997,

pag.110.

57 Ривман Д. Криминальная виктимология.- Санкт-Петербург: Питер, 2000, pag.179.58 Dobrinoiu V. Drept penal. Parte specială: teorie şi practică judiciară.- vol.I.- Bucureşti: Lumina Lex,

2000, pag.153.31

Astfel, categoria de „victimă” reprezintă categoria prin care se desemnează figura

participantului la relaţiile sociale, ale cărui posibilităţi sociale, interese au fost prejudiciate în

rezultatul săvîrşirii infracţiunii împotriva obiectului apărat de normele dreptului penal.

Din punct de vedere victimologic, provocarea ilegală a avortului este o infracţiune

specifică, deoarece:

victima poate fi numai femeia însărcinată;

victima este voluntară;

victima este mereu activă (adică iniţiativa vine din partea ei). Excepţiile în planul

voluntarităţii şi activităţii sînt foarte rare.

În urma datelor studiate, s-a stabilit că peste 40 % din victime au vîrsta cuprinsă între 18-

25 ani; aproximativ 60 % din ele nu au dobîndite nici măcar studii medii; 45 % din totalul

victimelor sînt căsătorite; 46 % au rămas însărcinate ca rezultat al unor relaţii de ocazie,

întîmplătoare 59.

La comiterea infracţiunii de provocare ilegală a avortului nu este exclusă şi participaţia.

Potrivit art.41 CP RM, se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor

persoane la săvîrşirea unei infracţiuni intenţionate.

Astfel, participanţii sînt persoanele care contribuie la săvîrşirea unei infracţiuni în calitate

de autor, organizator, instigator sau complice. Conform al.2 al art.42 CP RM, autor este persoana

care săvîrşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a

săvîrşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sînt pasibile de răspundere penală din

cauza vîrstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod. În situaţia cînd la

săvîrşirea infracţiunii au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe

persoane, fiecare realizînd latura obiectivă a infracţiunii, atunci va fi vorba despre o participaţie

simplă.

Va exista coautorat la provocarea ilegală a avortului, în cazul cînd acesta a fost săvîrşit,

de exemplu, de către o moaşă şi un medic de altă specialitate, urmînd să poarte răspundere ambii

autori în baza art.159 CP RM.

Se consideră complice, în baza al.5 al art.42 CP RM, persoana care a contribuit la

săvîrşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sai

instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va

favoriza pe infractor…. În aşa mod, persoana care a acordat apartamentul pentru înfăptuirea

operaţiei respective, fie persoana care a găsit instrumente avortive, cu ajutorul cărora a fost

provocat avortul, fie persoana care a falsificat decizia comisiei cu diagnoza clinică stabilită, în

baza căreia se permite întreruperea cursului sarcinii după 12 săptămîni, va purta răspundere

penală ca complice, în baza al.5 alart.42 şi art.159 CP RM. În acest caz, infracţiunea se va

considera săvîrşită cu participaţie complexă.

Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să

săvîrşească o infracţiune. Astfel, de exemplu, această calitate poate să o aibă concubinul victimei

sau o altă persoană care determină medicul de specialitate sau pe altcineva să provoace avort în

mod ilegal. Instigatorul va purta răspundere penală în baza al.4 art.42 şi art.159.

59 Ривман Д. Криминальная виктимология.- Санкт-Петербург: Питер, 2000, pag.177.

32

Dar, pentru ca participanţii să poată purta răspundere, este necesar ca aceştea să

întrunească semnele subiectului infracţiunii: să fie responsabili şi la momentul comiterii

infracţiunii deja să aibă împliniţi 16 ani.

Există situaţii cînd persoana, deşi întruneşte semnele subiectului infracţiunii, nu va purta

răspundere penală pentru provocarea ilegală a avortului. Este vorba despre întreruperea cursului

sarcinii în condiţii de extremă necesitate. Însă, considerăm că aceste cauze de nepedepsire

vizează fapta de avort, numai cînd este comisă de un medic, indiferent de specialitatea acestuia,

deoarece numai acesta poate să aprecieze existenţa unui pericol grav pentru viaţa femeii

însărcinate sau riscul iminent pentru copil, de a prezenta leziuni grave fizice sau psihice.

Analizînd conţinutul Subiectului infracţiunii de provocare ilegală a avortului ajungem la

concluzia ca subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabila care la momentul săvîrşirii

infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani. Tot în acest conţinut am vazut că in alte state cum sînt de ex:

Germania, Spania,Elveţia calitatea de subiect al infracţiunii respective poate să o aibă şi femeia

însărcinată, care intenţionat şi-a provocat avort sau care a dat acordul pentru săvîrşirea lui.La lit.

b al. 1 art. 159 CP al RM se menţionează despre persoana care nu are studii medicale superioare

speciale, însă aceasta nu înseamnă ca doar o asemenea poate fi subiectul infracţiunii

analizate,astfel dacă e prezentă măcar una din condiţiile prevăzute la literele a, c, d, e, al. 1 art.

159 CP chiar şi un medic de specialitate poate fi tras la răspundere în baza art. 159 CP.

 

2.4. Latura subiectivă a infracţiunii de provocare ilegală a avortului 

 

Latura subiectivă este ultimul element al componenţei de infracţiune şi reprezintă partea

interioară a acesteia, care reflectă procesele psihice, ce au loc în conştiinţa şi voinţa persoanei

care a săvîrşit infracţiunea. Altfel spus, latura subiectivă a oricărei infracţiuni este atitudinea

psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită şi consecinţele ei, exprimată printr-o formă concretă a

vinovăţiei, plus scopul şi motivul săvîrşirii infracţiunii. Conţinutul laturii subiective se dezvăluie

prin următoarele semne: vinovăţia (semn obligatoriu), motivul şi scopul (semne facultative).

În aşa mod, pentru ca o faptă să fie calificată ca infracţiune, este necesar ca făptuitorul s-o

săvîrşească cu vinovăţie, sub o anumită formă a acesteia: intenţia sau imprudenţa.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta social-periculoasă comisă

şi consecinţele ei; adică aceasta este temeiul subiectiv şi necesar al răspunderii şi pedepsei

penale. Persoana va purta răspundere pentru faptele sale, cu condiţia că le-a săvîrşit dispunînd de

libera voinţă, adică avînd capacitatea de a lua conştient hotărîri. Rezultă că elementele vinovăţiei

sînt conştiinţa şi voinţa, care formează conţinutul acesteia sau „mecanismul psihologic al

vinovăţiei”. Acest mecanism constă din interacţiunea a doi factori psihici: factorul intelectiv şi

factorul voletiv.

Prin formă a vinovăţiei se are în vedere o anumită îmbinare stabilită de lege a elementelor

– conştiinţa şi voinţa persoanei, şi care caracterizează atitudinea sa faţă de această faptă social-

periculoasă şi consecinţele ei.

Legislaţia penală a RM recunoaşte două forme a vinovăţiei: intenţia şi imprudenţa.

33

Potrivit art.17 CP RM, se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie dacă

persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii

sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea

acestor urmări. De aici putem deduce două modalităţi ale intenţiei – directă şi indirectă.

Infracţiunea se va considera comisă cu intenţie directă dacă persoana în cauză îşi dădea

seama de caracterul social-periculos al faptei sale, prevedea posibilitatea sau inevitabilitatea

survenirii unor consecinţe şi le dorea. Se va considera comisă cu intenţie indirectă infracţiunea

dacă persoana îşi dă seama despre caracterul social-periculos al faptei sale, prevede

probabilitatea survenirii consecinţelor, nu le doreşte, dar le admite în mod conştient.

În dependenţă de momentul de formare a intenţiei, se mai deosebeşte:

intenţie premeditată – e prezentă atunci cînd între momentul apariţiei intenţiei şi

momentul începerii realizării ei există un interval de timp;

intenţie spontană – cînd ea a apărut şi imediat s-a realizat sau se realizează peste

un interval de timp foarte scurt de la momentul apariţiei ei.

Potrivit art.18 CP RM, se consideră infracţiunea săvîrşită din imprudenţă dacă persoana

care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a

prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate ori

nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii

urmărilor prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Din cele analizate mai sus, rezultă că latura subiectivă a infracţiunii, prevăzute la

al.1 art.159 CP RM, se manifestă prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Autorul prevede că

activitatea sa ilegală are ca urmare întreruperea cursului sarcinii în afara condiţiilor admise de

lege şi urmăreşte producerea acestui rezultat, cu consimţămîntul femeii însărcinate. De

asemenea, făptuitorul trebuie să-şi dee seama că operaţia se săvîrşeşte nu în instituţie medicală

sau cabinet medical autorizat în acest scop, sau că el nu are studii medicale superioare speciale,

şi, deci, nu are dreptul să o înfăptuiască. Cînd provocarea avortului se realizează în împrejurările

prevăzute la al.1 lit.c) şi lit.d), mai este necesar ca făptuitorul să cunoască vîrsta sarcinii (mai

mare de 12 săptămîni) şi existenţa contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea

operaţii.

În acest sens, intenţia directă se compune din următoarele caracteristici: 1) din

conştientizarea faptului că vinovatul, prin acţiunile sale, întrerupe cursul sarcinii; 2) din

conştientizarea caracterului ilegal al întreruperii sarcinii; 3) din existenţa dorinţei de a obţine

întreruperea artificială a sarcinii.

Prof. Brînză S. consideră: „Intenţia indirectă, adică cazul cînd, de exemplu, medicul,

prescriind un medicament pentru tratamentul pacientei, admite posibilitatea avortului spontan,

dar nu doreşte producerea lui, nu se încadrează în această componenţă.” 60

În cazul cînd avortul a fost provocat din imprudenţă, ca rezultat al unor acţiuni neatente,

fapta nu va fi calificată în baza art.159 CP RM. Astfel, de exemplu, dacă vinovatul din neatenţie

a împins femeia însărcinată, ceea ce a dus la avort spontan, atunci el urmează să poarte

răspundere pentru vătămarea corporală gravă, cauzată din imprudenţă, adică în baza art.157 CP

RM. În baza aceluiaşi articol poate fi tras la răspundere penală şi lucrătorul medical (medic,

felcer etc.), care, acordînd ajutor medical femeii, din imprudenţă foloseşte anumite mijloace sau 60 Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii,libertatii si demnitatii persoanei.-Chisinau 1999, pag.130.

34

metode, care duc la un avort spontan. În asemenea situaţii făptuitorul nu prevedea că acţiunile

sale pot duce la întreruperea cursului sarcinii, deşi trebuia şi putea să prevadă acest lucru.

Psihologia ca ştiinţă ne demonstrează că toate acţiunile omului se bazează pe anumite

motive şi sînt îndreptate spre anumite scopuri. Aprecierea corectă a oricărui mod de comportare

este imposibilă fără a lua în consideraţie motivele şi scopurile lui, iar aceasta se referă şi la

aprecierea comportării penale a omului.

Motivul şi scopul infracţiunii sînt nişte semne de sine stătătoare ale laturii subiective a

componenţei de infracţiune, care apar pînă la momentul săvîrşirii faptei ilegale şi au un caracter

facultativ. Acest lucru înseamnă că ele nu influenţează asupra calificării faptei, dar pot avea

calitatea de circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea.

Motivul infracţiunii îl formează acel imbold interior, condiţionat de necesităţi, interese şi

conştientizat de persoană, care generează la aceasta hotărîrea de a comite infracţiunea şi care

dirijează persoana la realizarea acesteifapte ilegale.

Dar, pentru a deveni motiv, imboldul trebuie nu numai să fie conştientizat, dar şi să-şi

găsească materializarea într-un scop concret, adică să aibă o orientare volitivă determinată.

Spre deosebire de motiv, scopul infracţiunii este reprezentarea de către persoană a acelor

schimbări din lumea exterioară, dorite de ea, care trebuie să se producă în rezultatul comiterii

infracţiunii. Altfel spus, scopul infracţiunii îl constituie punctul final, spre care tinde persoana,

săvîrşind fapta ilegală.

În aşa mod, aceste două categorii subiective sînt strîns legate între ele, determinîndu-se

reciproc. Reieşind din anumite cerinţe, la persoană mai întîi apare o anumită pasiune

inconştientă, apoi o tendinţă conştientă spre satisfacerea cerinţelor. Pe această bază şi apare

scopul comportării persoanei, avînd ca temei motivul, care, îmbinîndu-se, duc la apariţia

vinovăţiei ca o anumită activitate intelectuală şi voletivă a persoanei.

Motivul şi scopul infracţiunii de provocare ilegală a avortului nu constituie semne

obligatorii ale laturii subiective şi asupra calificării faptei nu influenţează.

Zagorodnicov N. consideră că, în cazul provocării ilegale a avortului, motivul şi scopul

pot fi cele mai diverse: „Deseori această faptă se săvîrşeşte din considerente cupidante, pentru o

oarecare recompensă. Evident, motivele cupidante vor reflecta caracterul social-periculos mai

sporit al faptei. Acţiunile, însă, care sînt private de careva îndemnuri, pot fi privite ca

circumstanţe atenuante.” 61

Autorii Staşis V. şi Bajanov M. consideră că provocarea avortului în mod ilegal poate fi

şi din alt motiv, ca prietenia sau sub formă de sentiment fals interpretat ca ajutor, ataşament

prietenesc[60].

Astfel, în cazul cînd motivul săvîrşirii infracţiunii de provocare ilegală a avortului are un

caracter cupidant, atunci scopul acestei infracţiuni va fi obţinerea unui profit în mod ilegal, iar în

situaţia cînd operaţia este înfăptuită în baza unui sentiment de ajutor, scopul ar fi acordarea

acestui ajutor.

Dacă provocarea ilegală a avortului a fost săvîrşită cu participaţie, atunci fiecare

participant trebuia să-şi dea seama despre caracterul social-periculos al comportării sale şi al

61 Загородников Н. Преступления против здоровья.- Москва: Юридическая литература, 1969, pag. 131.

35

comportării altor participanţi, conştientizînd că conduita sa este într-un coraport cu conduita

celorlalţi. În caz contrar, nu poate fi vorba despre existenţa unei comunităţi de intenţie şi,

respectiv, nu există participaţie.

Analizînd Latura Subiectivă a infracţiunii de provocare ilegală a avortului am văzut ce

reprezintă aceasta ca element constitutiv,care este conţinutul şi anume semnele: vinovăţia ca

semn obligatoriu, motivul şi scopul ca semne facultative.

În acest paragraf am mai observat ca unii autori straini mai clasifică motivul şi scopul în funcţie

de anumite caractere.

 

 

 2.5 Circumstanţele agravante ale infracţiunii de provocare ilegală a avortului

 

Al.2 al art.159 CP RM prevede următoarele forme calificate ale infracţiunii de provocare

ilegală a avortului:

Aceeaşi acţiune:

a) exclusă prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009

b) care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale

sau a sănătăţii;

c) care a provocat din imprudenţă decesul victimeise pedepseşte cu închisoare de la

1 la 6 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.

În literatura de specialitate aceste forme ale infracţiunii de provocare ilegală a avortului

sînt numite ca „forme ale avortului calificat” 62. Deosebirea acestor forme de cele prevăzute în

al.1 art.159 CP RM este lesne de înţeles: deşi infracţiunea de provocare ilegală a avortului

implică întotdeauna aceleaşi caracteristici, şi anume, existenţa unei acţiuni comise cu intenţia de

a întrerupe cursul sarcinii la o femeie, în realizarea sa concretă, aceasta din urmă poate prezenta

însă unele particularităţi care, fără a schimba esenţa faptei, îi dă acesteia o coloratură diferită ,

sporindu-i gradul de pericol social. În aşa mod, viaţa şi sănătatea femeii nu sînt puse în pericol,

ci, direct li se cauzează o anumită daună. Creşterea pericolului social al faptei respective

determină, în acelaşi timp, agravarea pedepsei penale aplicate.

În conformitate cu al.3 al art.108 CP RM din 1961, infracţiunea de avort ilegal avea

următoarele forme agravante:

1. a fost săvîrşită în mod repetat;

2. a cauzat o zdruncinare îndelungată a sănătăţii;

3. a urmat o vătămare gravă a integrităţii corporale;

4. a provocat moartea victimei.

Sintagma „zdruncinare îndelungată a sănătăţii” prevedea producerea urmărilor indicate

în art.96 CP RM din 1961, întitulat „Vătămarea intenţionată mai puţin gravă a integrităţii

62 Загородников Н. Преступления против здоровья.- Москва : Юридическая литература ,1969 , pag.135.

36

corporale”. Astfel, formele prevăzute la punctele 2 şi 3 au fost comasate într-un singur punct în

reglementarea nouă – lit.b) al.2 al art.159 CP RM.

Cu privire la circumstanţele agravante consemnate la al. (2) al art. 159 CP al RM facem

trimitere la explicaţiile corespunzătoare privind acţiunile prevăzute la al (1) al aceluiaşi articol

care le-am analizat în punctele precedente al acestui capitol şi anume la latura obiectivă.

În general, în majoritatea cazurilor, întreruperea cursului sarcinii, nu presupune apariţia

unor complicaţii serioase, dacă această operaţie a fost înfăptuită de către persoane competente,

respectîndu-se toate cerinţele prevăzute. Însă, se ştie că, dacă avortul a fost provocat în mod

ilegal, atunci viaţa şi sănătatea femeii sînt puse într-un pericol mai mare, decît atunci cînd

aceeaşi faptă a fost săvîrşită conform prevederilor legale. Din păcate, există şi situaţii cînd

provocarea avortului poate duce la o vătămare a integrităţii corporale a femeii sau chiar la

decesul acesteia. În cazul cînd aceste consecinţe au apărut ca rezultat al provocării ilegale a

avortului, sîntem în prezenţa unei infracţiuni, comisă cu circumstanţe agravante.

 

Capitolul III

Aspecte de drept comparat privind provocarea ilegală a avortului 

3.1.Delimitarea infracţiunii prevăzută de art.159 CP al RM de alte infracţiuni similare

 

Infracţiunea de provocare ilegală a avortului, după cum am menţionat anterior, face parte

din subgrupa infracţiunilor care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei, şi care, împreună cu

celelalte subgrupe, formează categoria infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei.

Infracţiunea prevăzută la art.159 CP RM se aseamănă cu alte infracţiuni înrudite printr-un semn

specific, prin obiectul nemijlocit al acestora, cum este viaţa şi sănătatea persoanei. Dar, totuşi

există anumite deosebiri între acestea, ceea ce a determinat legiuitorul să califice avortul ilegal ca

componenţă de infracţiune separată.

Astfel, provocarea ilegală a avortului se deosebeşte de aşa componenţe de infracţiune ca

„Ameninţarea cu omor sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”

(art.155 CP), „Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru

transplantare” (art.158 CP), „Efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale” (art.160 CP),

„Efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul femeii”

(art.1161 CP), „Neacordarea de ajutor unui bolnav” (art.162 CP), „Lăsarea în primejdie”

(art.163 CP) – toate făcînd parte din subgrupa infracţiunilor care pun în pericol viaţa şi sănătatea

persoanei, prin faptul că prin săvîrşirea primei se pune în pericol viaţa şi sănătatea unei femei

care doreşte să scape de o sarcină nedorită. O altă deosebire constă în particularitatea laturii

obiective, care se caracterizează ca acţiune ilegală, exprimată prin întreruperea artificială a

37

cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în prezenţa unor împrejurări ce nu corespund

prevederilor legale.63

De asemenea, avortul ilegal, ca şi alte infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, se

deosebeşte de alte componenţe de infracţiune ca „Clonarea” (art.144 CP), „Furtul” (art.186 CP),

„Traficul de copii” (art.206 CP), „Terorismul” (art.278 CP), „Luarea de mită” (art.333 CP) etc.,

prin aceea că primele sînt nişte fapte prejudiciabile şi ilegale care cauzează nemijlocit prejudiciu

vieţii şi sănătăţii persoanei, servind temei pentru tragerea la răspunderea penală a făptuitorului.

Rezultă că, deosebirea esenţială este obiectul generic al grupei sus numite de infracţiuni, care îl

constituie personalitatea – omul care se prezintă în societate nu numai ca individ biologic, dar şi

ca membru al acestei societăţi, subiect al relaţiilor sociale.

Însă, există şi situaţii cînd organele de drept se confruntă cu dificultatea calificării

acţiunilor, prin săvîrşirea cărora se întrerupe sarcina la femeie, şi anume: de a califica fapta ca

provocare ilegală a avortului sau ca altă componenţă de infracţiune.

Este necesar a stabili, în primul rînd, deosebirea între avortul ilegal şi o formă a

infracţiunii prevăzute la al.1 alart.151 CP RM – „Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii care a condus la întreruperea sarcinii”. La prima vedere ar părea că

aceste două forme se aseamănă, deoarece în ambele situaţii finalul este atins: sarcina se

întrerupe, dar, în realitate sînt componenţe diferite. Astfel, în cazul provocării ilegale a avortului

va exista şi consimţămîntul femeii însărcinate pentru intervenţia respectivă, iar în cazul lipsei

unui asemenea consimţămînt, fapta necesită a fi calificată în baza art.151. Dacă întreruperea

sarcinii este rezultatul unor vătămări intenţionate grave, cauzate de soţ sau vreo rudă apropiată

sau consecinţa unei torturi, atunci acţiunile respective urmează a fi calificate în baza lit.a) şi e)

al.2 al art.151 CP RM.

Dacă făptuitorul nu manifestă vinovăţie sub formă de intenţie faţă de întreruperea

sarcinii, ci sub formă de imprudenţă, atunci fapta va fi calificată ca vătămare gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii cauzate din imprudenţă (al.1 art.157 CP RM din 2002) şi nu ca

provocare ilegală a avortului. Un astfel de exemplu poate servi cazul cînd femeia însărcinată a

fost împinsă din imprudenţă, ceea ce a dus la expulsia fătului, fie în cazul cînd medicul, acordînd

ajutor femeii gravide, utilizează din neglijenţă anumite preparate sau metode care duc la

întreruperea sarcinii. În aceste situaţii făptuitorul nu a prevăzut, deşi trebuia şi putea să prevadă

că acţiunile sale pot duce la avort.

În al.2 al art.95 CP RM din 1961 era prevăzută o formă separată a componenţei de

infracţiune de vătămare a integrităţii corporale – vătămare gravă intenţionată care a dus la

întreruperea sarcinii ca urmare a unor vătămări sistematice, chiar uşoare. Astfel, în situaţia cînd

vinovatul cauza mai mult de trei vătămări mai puţin grave sau uşoare integrităţii corporale, ceea

ce ducea la întreruperea sarcinii, el purta răspundere în baza al.2 al art.95.

În aşa mod, întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, care a cauzat din

imprudenţă o vătămare gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, prevăzută la lit.b)

al.2 art.159 CP RM din 2002, se deosebeşte de vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale

cauzată din imprudenţă, prevăzută la al.1 art.157 CP RM, prin faptul că în cazul primei

componenţe de infracţiune vătămarea survenită este consecinţa acţiunii ilegale de întrerupere a

63 Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin legea nr. 985-XV din 18.04.2002. // Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

38

sarcinii, pe cînd în cadrul celei de-a doua componenţe de infracţiune vătămarea integrităţii

corporale, deşi şi ea este cauzată din imprudenţă, reprezintă conţinutul faptei social-periculoase,

modul de comportare al persoanei vinovate, care poate duce la aşa consecinţe ca: pierderea unui

organ sau a funcţiunii acestuia, întreruperea sarcinii, decesul victimei etc. Evident că, în cazul

cînd făptuitorul manifestă intenţie faţă de vătămarea integrităţii corporale, întrerupînd artificial

sarcina, atunci fapta va fi calificată în baza al.1 art.151 CP RM.

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, care a provocat din imprudenţă decesul

victimei (lit.c) al.2 art.159) se deosebeşte de aşa componenţă de infracţiune cum este lipsirea de

viaţă din imprudenţă, prevăzută la art.149CP RM.64 Deşi, în cadrul ambelor fapte consecinţa

survenită este moartea persoanei din imprudenţa făptuitorului, în primul caz aceasta este

rezultatul acţiunii de provocare ilegală a avortului, iar în al doilea caz – urmare a oricăror altor

acţiuni.

În situaţia cînd moartea femeii sau vătămarea integrităţii coprorale a acesteia au survenit

în rezultatul efectuării uni avort legal, dar din neglijenţa medicului, ultimul va purta răspundere

penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă sau pentru vătămarea gravă sau medie a integrităţii

corporale cauzată din imprudenţă.

Există cazuri cînd se confundă acţiunea ilicită de provocare ilegală a avortului care a dus

la decesul victimei cu omorul săvîrşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide (lit.c) al.3

al art.145 CP RM din 2002). Elementul care deosebeşte aceste două componenţe de infracţiune

este latura subiectivă, adică în cadrul primei componenţe vinovatul manifestă imprudenţă faţă de

consecinţa survenită, iar în cadrul celelaltei componenţe vinovăţia apare sub formă de intenţie

faţă de moartea femeii. O altă deosebire ar fi că în cazul infracţiunii de omor moartea survenită

este rezultatul altor acţiuni decît a celei de întrerupere a sarcinii.

În literatura de specialitate se pune problema delimitării infracţiunii de provocare ilegală

a avortului la un termen de 6-7 luni de sarcină de infracţiunea de omor intenţionat.

Astfel, autorii Zagorodnicov N., Gluşcov V. consideră că la un termen de 6-7 luni de

sarcină tentativa (încercarea) de provocare a avortului poate determina o naştere prematură a

fătului. Dacă în rezultatul încercării de întrerupere artificială a sarcinii se începe naşterea

prematură, obligaţia medicului şi a altor persoane care înconjoară parturienta constă în acordarea

de ajutor ei şi copilului său. În acest caz, uciderea fătului viabil (dar după 6-7 luni de sarcină

fătul e viabil) va forma, pe lîngă tentativă la avort ilegal, o infracţiune separată – omorul,

calificat în cumul. De asemenea, limita între avort şi omor o constituie începutul contracţiilor

uterine, iar uciderea copilului în acest moment trebuie să fie recunoscut ca omor intenţionat 65.

În continuare aceşti autori susţin că calificarea acţiunilor ilegale de ucidere a copilului în

timpul naşterii, care s-a început ca rezultat al tentativei de avort, depinde de subiectul

infracţiunii: a) dacă uciderea a fost săvîrşită de către mamă, atunci sîntem în prezenţa infracţiunii

64 Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin legea nr. 985-XV din 18.04.2002. // Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

65Загородников Н. Преступления против здоровья.- Москва: Юридическая литература, 1969, pag.127;

Глушков В. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев: Вища школа, 1997,pag.117.39

de pruncucidere; b) dacă copilul a fost ucis de către persoana care a întrerupt artificial sarcina,

atunci e vorba de cumul de infracţiuni – avort ilegal şi omor intenţionat al fătului 66.

În general, deosebirea între avortul ilegal şi pruncucidere (art.147 CP RM din 2002) este

vădită. În primul rînd, subiect al infracţiunii de pruncucidere poate fi numai mama copilului, care

săvîrşeşte această crimă din cauza aflării ei într-o stare de tulburare fizică sau psihică, iar, în al

doilea rînd, ca să fie vorba despre un omor al pruncului este necesar ca el deja să fie considerat

persoană, adică să apară măcar o parte a corpului acestuia din pîntecele mamei. În cazul

provocării ilegale a avortului, subiect al infracţiunii poate fi orice persoană, cu excepţia femeii

care doreşte să scape de sarcină („viitoarea mamă”), deoarece legislaţia penală în vigoare nu

pedepseşte persoana respectivă, fiind „ucis” fătul care se află încă în uterul mamei şi care nu este

o persoană, punîndu-se în pericol numai viaţa şi sănătatea femeii.

O delimitare corectă a componenţelor de infracţiune are importanţă mare nu numai din

punct de vedere teoretic, dar şi practic, deoarece prin aceasta se asigură îndeplinirea unei

probleme de bază a justiţiei – aplicarea pedepsei în corespundere cu legea. În cazul săvîrşirii

infracţiunii de provocare ilegală a avortului, organul de drept este obligat să examineze fiecare

element al infracţiunii respective, insistînd asupra particularităţilor şi tuturor împrejurărilor care

servesc la încadrarea juridică corespunzătoare. Considerăm că ar trebui să se acorde o deosebită

atenţie atitudinei făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele survenite, în special scopului

pe care doreşte să-l atingă acesta. În dependenţă de aceste criterii se va putea face o calificare

corectă a acţiunilor ilegale.

 3.2 Răspunderea penală pentru fapta privind provocarea ilegală a avortului în

legislaţia altor state 

În capitolul anterior am menţionat despre evoluţia incriminărilor penale ale avortului,

descoperind că în prezent, în lume, mai există state unde întreruperea cursului sarcinii, cu

excepţie, este interzisă. Probabil, legiuitorii statelor respective consideră că o asemenea

reglementare este binevenită şi contribuie la ocrotirea sănătăţii femeii aptă pentru reproducere.

Însă, majoritatea statelor lumii au mers pe o altă cale: avortul este permis, dar cu

respectarea anumitor condiţii, îndeplinirea cărora minimalizează efectul negativ al acestei

operaţii asupra organismului femenin. Pe această cale a mers şi Republica Moldova.

Totuşi, cît de bună şi strictă nu ar fi legislaţia unui stat, mereu se va găsi cineva care să o

încalce, fiindcă nu la toate persoanele este dezvoltată pe deplin conştiinţa juridică. De aceea, în

scopul protejării eventualelor victime de un viitor pericol, puterea legislativă stabileşte anumite

restricţii, încălcarea cărora atrage survenirea răspunderii penale şi aplicarea pedepsei.

Chiar dacă astăzi femeia are deja posibilitate să aleagă între o sarcină şi întreruperea

acesteia, fără vreo careva temere, există situaţii cînd avortul este provocat cu încălcarea

cerinţelor prevăzute pentru îndeplinirea operaţiei respective, ceea ce duce la creşterea pericolului

pentru viaţa şi sănătatea femeii. Din acest motiv, statele înalt dezvoltate au reglementat penal

orice avort provocat cu încălcarea legislaţiei.

66 Ibidem.

40

Astfel, una dintre cele mai frumoase ţări ale Europei de Vest, cum este Spania, prevede în

legislaţia penală infracţiunea de avort ilegal, în realitate, această operaţie permiţîndu-se în

puţinele cazuri indicate în lege.

În Codul penal al Spaniei 67 este indicată o secţiune întreagă cu privire la acest fenomen,

întitulată „Avortul” –art.144-146. Nu există mari deosebiri între reglementarea anterioară a

avortului ilegal, indicată în Codul penal spaniol din 1870 şi cea de acum.

Spre deosebire de legislaţia penală a Republicii Moldova, Codul penal al Spaniei atrage

la răspundere penală nu numai persoana care a provocat avortul în mod ilegal, dar şi femeia care

a dat acordul pentru provocarea lui. În aşa mod, art.145 în pct.2 prevede: „Femeia care şi-a

provocat avort sau care a dat acordul altei persoane pentru provocarea lui în cazurile interzise de

lege, se pedepseşte cu privaţiunea de libertate pe un termen de la 6 luni pînă la 1 an sau cu

amendă”.

Reieşind din analiza art.144 şi art.145, se consideră întreruperea sarcinii cu încălcarea

legislaţiei, adică avort ilegal, în situaţiile:

1) cînd întreruperea sarcinii a fost săvîrşită fără consimţămîntul femeii;

2) cînd întreruperea sarcinii a fost săvîrşită cu consimţămîntul femeii, obţinut prin

violenţă, ameninţare, înşelăciune.

În aceste două cazuri pedeapsa aplicată constă în privaţiune de libertate de la 4 la 8 ani cu

privarea de dreptul de a practica activitate medicală pe un termen de la 3 la 10 ani.

3)cînd avortul a fost provocat cu consimţămîntul femeii în cazurile interzise de lege

(Codul penal al Spaniei nu indică care sînt aceste cazuri) – pentru fapta respectivă

pedeapsa va fi închisoarea de la 1 la 3 ani cu privarea de dreptul de a practica

activitate medicală pe un termen de la 1 la 6 ani.

Conform art.146 va fi pedepsită cu arest pe un termen de la 12 la 24 zile de odihnă

persoana care, în urma unei grave neatenţii, a provocat avortul. Femeia care şi-a provocat avort

din neglijenţă nu se pedepseşte.

Nu mai sînt supuşi răspunderii penale, ca în reglementarea anterioară, părinţii care, cu

scopul de a ascunde dezonoarea fiicei lor, o determinau să scape de sarcină sau provocau singuri

avortul.

Un alt stat, nu mai puţin civilizat şi dezvoltat, vecin cu Spania, este cel francez. Specific

pentru Franţa e faptul că pînă în 1992, cînd a fost adoptat noul Cod penal, comportamentul

cetăţenilor săi era reglementat de Codul lui Napoleon din 1810, cu ulterioarele sale modificări şi

completări. În prezent, pe lîngă Codul penal din ’92, există şi alte coduri ce conţin norme penale:

Codul locativ, Codul de circulaţie rutieră, Codul vamal, Codul sănătăţii publice etc.

Astfel, reglementarea penală a avortului ilegal este indicată în art.223-10 – 223-19 ale

Codului penal francez 68. Dar, anumite norme penale cu privire la fenomenul respectiv se conţin

şi în Codul sănătăţii publice.

67 Уголовный кодекс Испании./ под ред. Кузнецовой Н.и Решетникова Ф.- Москва: Зерцало, 1998, pag.52-53.

68 Véron Michel. Droit pénal special. -Paris: ArmandColin, 2001, pag.92-94.41

În aşa mod, art.L.162-1 şi L.162-12 ale Codului sănătăţii publice 69 indică două cazuri în

care se permite provocarea avortului:

1) în baza cererii femeii care se află „într-o situaţie critică”;

2) în baza unui motiv terapeutic, cînd „existenţa sarcinii pune în pericol mare

sănătatea femeii sau dacă există probabilitatea că fătul se va naşte cu o afecţiune,

recunoscută incurabilă la momentul stabilirii acestui diagnostic”.

În cazul încălcării condiţiilor de fond pentru provocarea avortului în una din aceste

cazuri, va surveni răspunderea penală, fiind suficient nerespectarea măcar a uneia dintre acestea.

Potrivit art.223-11 CP al Franţei aceste condiţii sînt:

a) întreruperea cursului sarcinii după expirarea termenului înlăuntrul căruia se permite a fi

înfăptuită.

Conform art.L.162-11 şi L.162-12 ale Codului sănătăţii publice provocarea avortului se

practică pînă la termenul de 10 săptămîni de sarcină, iar în cazul prezenţei vreunui motiv

terapeutic – la orice termen.

b) întreruperea sarcinii de către o persoană care nu are calitatea de medic;

c) întreruperea sarcinii în afara edificiilor publice sau private autorizate în acest scop.

De asemenea, ca şi-n legislaţia penală spaniolă, art.23-10 CP al Franţei prevede ca

infracţiune provocarea avortului fără consimţămîntul femeii. Dacă femeia este minoră şi

necăsătorită, nu este necesar acordul unui părinte sau al altei persoane care are „autoritate

părintească” pentru întreruperea sarcinii, ci doar acordul acesteia. Prin aceasta, credem că,

legiuitorul a dorit să evite ca părinţii să impuie întreruperea sarcinii la fiica lor minoră. Pedeapsa

aplicată pentru avortul fără consimţămîntul victimei este închisoarea pînă la 5 ani şi amendă pînă

la 500000 F.

Art.223-11 CP francez mai prevede răspunderea penală a persoanei care practică avortul,

fiind „în cunoştinţă de cauză”. Pedeapsa aplicată constă în închisoare pînă la 2 ani şi amendă

pînă la 200000 F, iar dacă infracţiunea a fost săvîrşită în mod repetat – închisoare pînă la 5 ani şi

amendă 500000 F. Tentativa în toate cazurile se pedepseşte cu aceeaşi pedeapsă.

Interesant e faptul că Codul sănătăţii publice în art.L.647 prevede ca faptă ilicită acţiunea

care constă în propaganda sau publicitatea, prin orice mijloace, a edificiilor unde sînt practicate

întreruperi de sarcină sau a vreunui obiect, produs, care este destinat pentru provocarea avortului,

cu excepţia celor publicate în reviste medicale. În asemenea caz pedeapsa

constă în închisoare pînă la 2 ani şi amendă 30000 F.

Un alt articol – L.162-15 – incriminează penal orice acţiune de blocare a accesului în

instituţiile autorizate în provocarea avortului sau a liberei circulaţii în cadrul lor, precum şi

acţiunile de intimidare a specialiştilor care activează aici sau a femeilor care doresc întreruperea

sarcinii.

În aşa mod, se observă străduinţa statului francez de a asigura realizarea dreptului femeii

în alegerea a ceea ce este mai bine pentru sănătatea ei.

Deplasîndu-ne imaginar pe harta geografică, spre estul Franţei, la hotarele acesteia, vom

întîlni un alt stat – Elveţia.

69 Ibidem.

42

Codul penal al Elveţiei 70 în art.120 prevede cazurile cînd întreruperea sarcinii nu

costituie infracţiune:

1. cînd ea este înfăptuită cu consimţămîntul în scris al femeii, de către medicul care

deţine licenţa corespunzătoare, în baza acordului eliberat de un alt medic licenţiat

în domeniul respectiv, în scopul înlăturării pericolului pentru viaţa femeii, care nu

poate fi depăşit altfel;

2. în cazul extremei necesităţi, cînd avortul este provocat doar de către medicul de

specialitate şi cu condiţia ca acesta în decurs de 24 ore să aducă la cunoştinţa

organului competent al cantonului despre intervenţie. În cazul încălcării

condiţiilor indicate mai sus, fapta va fi calificată ca infracţiune, iar persoana va fi

pedepsită.

Art.118 al CP elveţian prevede răspunderea penală a femeii care-şi provoacă avortul de

sine stătător sau care permite acest lucru altcuiva, iar deosebirea între avortul provocat de către o

altă persoană, cu consimţămîntul femeii şi fără acesta, constă în mărimea pedepsei – 5 ani

privaţiune de libertate în plus.

O reglementare asemănătoare, dar cu anumite particularităţi, se întîlneşte şi-n legislaţia

germană. Codul penal al Germaniei este în vigoare de la 15 mai 1871, însă, deoarece Germania

este un stat federativ, aplicarea acestuia nu are loc pe întreg teritoriul ţării.

Întreruperea cursului sarcinii, ca şi-n alte state, este considerată infracţiune în Germania

în anumite cazuri indicate de lege.

Astfel, conform § 218 CP al Germaniei 71 provocarea avortului se va pedepsi în toate

cazurile, cu anumite excepţii, sub formă de închisoare pînă la 3 ani sau amendă. Pedeapsa va fi

mai mare – închisoare de la 6 luni la 5 ani – dacă întreruperea sarcinii a fost săvîrşită în

circumstanţe deosebit de grave. Al.2 al § 218 indică aceste circumstanţe:

1) cînd avortul e provocat fără consimţămîntul femeii sau

2) cînd făptuitorul în mod uşuratic pune în pericol viaţa sau sănătatea femeii,

cauzîndu-i, prin întreruperea sarcinii, o vătămare gravă.

Analogic legislaţiilor analizate mai sus, legiuitorul german prevede răspunderea penală

pentru femeia care şi-a provocat avort, pedepsindu-se cu închisoare pînă la un an sau amendă;

însă ea nu va purta răspundere dacă avortul a fost provocat de către un medic, după o consultaţie

prevăzută de lege şi dacă de la momentul conceperii au trecut nu mai mult de 22 săptămîni. De

asemenea, instanţa poate renunţa la aplicarea pedepsei penale femeii care şi-a provocat avort,

dacă la momentul intervenţiei aceasta se afla „într-o stare deosebit de săracă” (al.4 § 218 CP al

Germaniei).

Tentativa se pedepseşte în toate cazurile, cu excepţia situaţiei cînd subiectul infracţiunii

neconsumate este femeia însărcinată.

70 Уголовный кодекс Швейцарии. / перевод с немецкого Серебренникова А.- Москва: Зерцало, 2000, pag. 49-

50.

71 Уголовный кодекс ФРГ. / перевод с немецкого Серебренникова А.- Москва: Зерцало, 2000, pag.128-129.

43

§ 218a al CP german indică cazurile cînd avortul provocat nu formează o componenţă de

infracţiune:

1. cînd femeia insistă asupra întreruperii cursului sarcinii şi prezintă medicului confirmarea

despre faptul că ea, cu cel puţin 3 zile pînă la intervenţie s-a consultat cu un alt medic de

specialitate;

2. cînd întreruperea sarcinii e înfăptuită de către medic, şi

3. cînd de la momentul conceperii au trecut nu mai mult de 12 săptămîni.

Avortul provocat de către medic ( menţionăm că legislaţia germană nu indică concret care

medic: de specialitate sau nu, rezultă că acesta poate fi de orice specialitate) şi cu consimţămîntul

femeii, nu va fi considerat ilegal, dacă întreruperea sarcinii este indicată din punct de vedere

medical, cu scopul înlăturării unui pericol pentri viaţa şi sănătatea femeii, care nu poate fi ocolit

altfel.

Din cele analizate mai sus, am observat că baza înfăptuirii unui avort legal o reprezintă

concluziile altui medic de specialitate, care confirmă necesitatea provocării avortului. În cazul

eliberării, în mod intenţionat, a concluziilor care nu corespund realităţii, medicul urmează să

poarte răspundere penală în baza al.1 al § 218b CP german.

O atenţie sporită merită a fi acordată reglementării juridice a infracţiunii de provocare ilegală

a avortului în România.

Avortul ilegal era incriminat încă în Codul penal român de la 1864 (art.246), ulterior – în

Codul penal din 1936, prin dispoziţiile art.482 şi 4821-4823. În Codul penal, care a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1969, s-au menţinut cele patru infracţiuni referitoare la avort şi anume:

provocarea ilegală a avortului (art.185), avortul provocat de femeie (art.186), deţinerea de

materiale sau instrumente avortive (art.187) şi omisiunea de a anunţa efectuarea avortului

(art.188). Însă, prin Decretul-Lege nr.1 de la 1989, cele patru texte au fost abrogate şi deci

faptele sus-menţionate au fost dezincriminate, încuviinţîndu-se întreruperea sarcinii fără nici o

restricţie, la cererea femeii însărcinate.

Ulterior, s-a constatat, însă, că un număr mare de întreruperi de sarcină s-au efectuat în afara

instituţiilor medicale de specialitate, de către persoane nepregătite corespunzător şi, uneori, chiar

fără consimţămîntul femeii, ducînd în multe cazuri la vătămări corporale grave sau chiar moarte.

De aceea, în scopul protejării şi prin mijloace penale a vieţii şi sănătăţii femeii gravide, fapta de

provocare ilegală a avorului (art.185) a fost reintrodusă în CP al României din 1969 prin

Legea nr.140/1996 .

Conţinutul art.185, într-o anumită măsură, se aseamănă cu cel prevăzut în art.159 CP RM.

presupunem că legiuitorul moldav s-a inspirat anume din aceste prevederi. Astfel, va constitui

infracţiune, conform al.1 al art.185CP român, întreruperea artificială a sarcinii, prin orice

mijloace, săbîrşită în vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în     acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

c) dacă vîrsta sarcinii a depăşit 14 săptămîni.

Însă, evident că există şi anumite particularităţi care deosebeşte reglementarea juridică

română de cea existentă la noi. În aşa mod, de asemenea va constitui avort ilegal acţiunea de

întrerupere a cursului sarcinii, săvîrşită în orice condiţii, fără consimţămîntul femeii însărcinate,

precum şi dacă subiect al faptei menţionate este medicul (al.2 şi respectiv al.4 al art.185 CP 44

român). În aceste situaţii, pedeapsa aplicată va fi închisoarea de la 2 la 7 ani cu interzicerea

exercitării profesiunii de medic.

Al.3 al art.185 prevede că dacă prin fapta respectivă s-a cauzat femeii însărcinate vreo

vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani cu interzicerea unor drepturi,

iar dacă fapta a avut ca urmare

moartea victimei – pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani cu interzicerea unor drepturi.

Legiuitorul român a fost precaut, ca să nu permită o interpretare extensivă a legii, şi a

indicat exhaustiv cazurile cînd întreruperea cursului sarcinii, efectuată de un medic nu se

pedepseşte. Potrivit al.6 al art.185 CP român aceste cazuri sînt:

a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau

integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care

nu purea fi înlăturat altfel; în cazul prevăzut în al.1 lit.c), cînd întreruperea

cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;

b) în cazul prevăzut în al.2, cînd femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-şi

exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive

terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale.

În toate situaţiile de provocare ilegală a avortului, al.5 al art.185 prevede: „Tentativa se

pedepseşte”.

Însă, în legislaţia română nu sînt enumerate motivele terapeutice, în baza cărora poate fi

provocat avortul, ceea ce necesită o asemenea indicare expresă.

În final, am dori să facem o analiză a infracţiunii de provocare a avortului, întîlnită în

legislaţia penală a Federaţiei Ruse (în continuare – FR), deoarece, cunoaştem că CP RM din

1961 a fost o copie a legislaţiei aplicate pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Codul actual penal al FR cunoaşte multe modificări, care au determinat formarea altui

conţinut al infracţiunii de provocare ilegală a avortului (art.123), spre deosebire de cel indicat

în art.116 CP al RSSFR din 1960.

Astfel, potrivit al.1 al art.123 CP RF 72, va constitui infracţiune de avort ilegal orice

provocare a acestuia de către o persoană care nu are studii superioare medicale corespunzătoare.

Trebuie de menţionat că pedeapsa aplicată pentru asemenea acţiune ilegală este alternativă: fie

sub formă de amendă de la 100 la 200 salarii minime sau în mărimea unui salariu sau altui venit

obţinut în perioada de la 1 la 2 luni, fie sub forma unei munci obligatorii pe un termen de la 100

la 240 ore, fie sub forma unei munci de corectare pe un termen de la 1 la 2 ani.

Formele calificate ale acestei infracţiuni sînt:

a) dacă fapta a fost săvîrşită de către un recidivist, anterior condamnat pentru

provocarea ilegală a avortului (al.2 al art.123 CP FR);

b) dacă fapta prevăzută la al.1 sau al.2 a cauzat din imprudenţă moartea victimei sau

vătămare gravă gravă sănătăţii acesteia.

Pedeapsa maximă aplicată constă în închisoare pînă la 5 ani cu/sau fără interzicerea

dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a desfăşura anumite activităţi. Rezultă că legiuitorul

rus e mai blînd, deoarece pentru asemenea acţiune ilegală, soldată cu moartea victimei, CP RM

72 Полный сборник кодексов Российской Федерации.- Москва: ЗАО „Славянский дом книги”, 2000, pag.206.

45

din 2002 prevede închisoare de la 5 la 10 ani, iar CP RM din 1961 prevedea pedeapsa cu

închisoarea de la 2 la 8 ani, cu interdicţia de a practica medicina pe un termen de pînă la 4 ani.

Să sperăm că o asemenea reglementare penală nouă, întîlnită la noi, va „speria” rău-

făcătorii şi va determina micşorarea numărului de avorturi ilegale.

Am vrea să menţionăm că Codul penal rus nu indică împrejurările, nerespectarea cărora

ar permite calificarea faptei ca avort ilegal, cum este arătat în CP al României, CP RM, art.123 al

CP FR fiind o normă de trimitere, deoarece, pentru a cunoaşte aceste condiţii, este necesar a

studia legislaţia din domeniul ocrotirii sănătăţii.

Articolul 84 din capitolul I din CP al Argentinei – „Infracţiuni contra vieţii” prevede că

„se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la 6 luni pînă la 5 ani de închisoare şi

cu limitarea specială a drepturilor pe un termen de la 5 pînă la 10 ani, acela care, din imprudenţă,

neglijenţă, lipsă de experienţă în meseria sau în profesia sa, sau în urma nerespectării regulilor

sau a obligaţiilor corespunzătoare i-a cauzat moartea altei persoane”.73

Astfel, în cazul decesului pacientului, doctorul nu poate să se justifice prin lipsa de

experienţă în profesia sa ca circumstanţă justificatoare.În mod analogic, este formulat şi art. 94

din CP al Argentinei care prevede răspunderea pentru cauzarea de leziuni corporale de diverse

grade din imprudenţă.CP al Argentinei prevede pedepse foarte aspre pentru efectuarea ilegală a

avortului. Articolul 85 are următorul conţinut: „Acel care a efectuat un avort se pedepseşte:

1) Cu privaţiune de libertate pe un termen de la 3 pînă la 5 ani de muncă silnică sau de

închisoare, dacă a acţionat fără acordul femeii. Termenul pedepsei poate fi mărit pînă la 15 ani

dacă fapta a cauzat decesul femeii”.

Articolul 86 din CP al Argentinei prevede răspunderea pentru efectuarea unui avort de

către medici: „Sînt pasibili de pedepsele prevăzute de articolul anterior (art. 85) şi, în afară de

aceasta, se vor pedepsi cu limitarea specială în drepturi şi cu un termen dublu al pedepsei de

bază, acei doctori, chirurgi, moaşe sau farmacişti care au făcut uz de cunoştinţele şi deprinderile

lor profesionale pentru a efectua un avort sau pentru a-l favoriza”.

În CP al Olandei există trei articole care prevăd decesul sau leziunile corporale cauzate

din neglijenţă sau imprudenţă (art. 307-309):

Articolul 307 prevede că „Persoana care din neglijenţă sau din imprudenţă este

responsabilă de moartea altei persoane este pasibilă de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare

pe termen de pînă la 10 luni sau cu o amendă de categoria a patra (25 de mii de guldeni)”.

Articolul 308. „Persoana care din neglijenţă sau din imprudenţă este responsabilă de

leziuni corporale grave cauzate altei persoane sau de asemenea leziuni corporale care cauzează o

boală temporară ori imposibilitatea temporară de a exercita obligatiile de serviciu sau cele

profesionale, este pasibilă de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare pe un termen de pînă la 6

luni, sau cu o amendă de categoria a patra”.

Articolul 309 prevede că judecătorul poate de asemenea să-l lipsească pe cel vinovat de

dreptul de a desfăşura activitatea profesională pe parcursul căreia a fost săvîrşită infracţiunea.

Presupunem că această măsură poate fi aplicată şi în cazul săvîrşirii infracţiunii medicale.

Atrag în special atenţia pedepsele destul de blînde prevăzute de CP al Olandei pentru

73 Codul Penal al Argentinei nr.11.179 din 1984 actualizat.46

infracţiunile indicate mai sus spre deosebire de CP al Argentinei, nemaivorbind de pedepsele

prevăzute în CP ale ţărilor CSI şi ale fostelor ţări socialiste.

Articolul 296 din CP al Olandei prevede pedepse mai aspre pentru efectuarea ilegală a

avortului.74

Capitolul 25 din CP al Danemarcei, intitulat „Infracţiunile cu violenţă contra

personalităţii”, prevede două paragrafe care ne-ar interesa în cazul de faţă (paragrafele 241, 249)

Paragraful 241 spune că „orice persoană care i-a cauzat din neglijenţă decesul altei

persoane poate fi amendată, poate fi reţinută sub strajă sau în închisoare pe termen de pînă la 4

luni sau, în circumstanţe agravante, poate fi pedepsită cu închisoare pe orice termen de pînă la 4

ani”.

Paragraful 249: „Orice persoană care a cauzat din neglijenţă un prejudiciu semnificativ

persoanei sau sănătăţii altor persoane va fi amendată sau va fi ţinută sub strajă, sau va fi

pedepsită cu închisoare pe orice termen ce nu depăşeşte 4 luni

sau, în circumstanţe agravante – cu închisoare pe orice termen ce nu depăşeşte 4 ani”.

Capitolul IX din CP al Poloniei reglementează răspunderea pentru infracţiunile contra

vieţii şi sănătăţii, inclusiv pentru cele săvîrşite din imprudenţă, precum şi pentru efectuarea

ilegală a avortului.

Potrivit articolului 155 din CP al Poloniei, „cine provoacă fără intenţie moartea unui om

este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de libertate pe termen de la 3 luni pînă la 5 ani”.Pentru

leziuni corporale cauzate din imprudenţă răspunderea apare în conformitate cu art. 156, paragraf

2, care prevede privaţiune de libertate pe termen de pînă la 3 ani.75

Prima despărţitură din Cartea a doua din CP al Elveţiei, intitulată „Omorul din

imprudenţă”, art.117, are următorul conţinut: „Cine cauzează moartea altui om din imprudenţă se

pedepseşte cu închisoare sau cu amendă”.Termenul minim de pedeapsă în formă de închisoare

cuprinde 3 zile. Dacă legea nu stabileşte altfel, termenul maxim al acestui tip de pedeapsă

cuprinde 3 ani (art. 36 din CP al Elveţiei). Medicul este subiectul infracţiunii prevăzute de art.

121, intitulat „Neanunţarea întreruperii sarcinii”, cu următorul conţinut: „Doctorul care, potrivit

art. 120, p. 2, nu expediază o înştiinţare despre întreruperea sarcinii în organul competent se

pedepseşte prin arest sau amendă”.76

Am propus ceva mai devreme ca şi în condiţiile republicii noastre conducătorii

instituţiilor medicale să anunţe organele de drept despre cazurile de deces al pacienţilor din cauza

neglijenţei medicale infracţionale şi despre stabilirea răspunderii penale pentru nerespectarea

acestei cerinţe.

În opinia noastră, în acelaşi articol pot fi încadrate şi acţiunile lucrătorului medical care a

cauzat din imprudenţă moartea sau leziuni corporale pacientului în timpul desfăşurării activităţii

medicale. Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat în art. 214 din CP al Japoniei, intitulat

„Efectuarea unui avort de către persoana care practică un anumit tip de activitate şi cauzarea, ca

rezultat, a morţii sau a leziunilor corporale” cu următorul conţinut: „Doctorul, moaşa, farmacistul

74  Codul Penal al Olandei,din 20-10-2005

75 Codul Penal al Poloniei nr.88-553 din 02-09-199776 Codul Penal al Elveţiei nr.63-2012 din 01-01-2007

47

sau comerciantul de medicamente care au efectuat un avort la dorinţa sau cu acordul femeii

însărcinate se pedepseşte cu privaţiune de libertate cu muncă fizică forţată pe un termen de la 3

luni la 5 ani.”77

Problema descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor medicale care conduc la

decesul a mii de pacienţi sau la vătămarea gravă a acestora atrage atenţia permanentă a

savanţilor-jurişti, a medicilor legişti, a lucrătorilor practicieni ai organelor de drept şi ai

instituţiilor curative.

Astfel, în concluzie nu putem spune că o anumită reglementare penală a infracţiunii de

provocare ilegală a avortului, existentă într-un stat sau altul este mai bună sau mai rea, deoarece,

în orice caz, organul legislativ al statului respectiv ţine cont de relaţiile sociale existente, precum

şi de nivelul de dezvoltare al conştiinţei juridice la cetăţenii săi. Considerăm că cunoaşterea

conţinutului infracţiunii de avort ilegal, prevăzut în codurile penale ale statelor înalt dezvoltate,

precum şi a practicii judiciare, ar permite să nu omitem în legislaţia noastră a vreunui element

legat de acest fenomen, cum este întreruperea ilegală a sarcinii. Am observat că, conform

legislaţiei noastre, răspunderii penale nu este supusă femeia care şi-a provocat avort singură sau

care a determinat altă persoană la acest fapt, spre deosebire de legislaţiile statelor indicate

anterior. Sîntem de părerea că o asemenea reglementare ar fi binevenită, fiindcă, chiar dacă

femeia prin săvîrşirea faptei respective îşi cauzează sie însuşi o daună morală şi fizică,

neprejudiciind alte persoane, pericolul la care se supune ea este mare şi de care nu-şi dă seama.

În fine, indiferent de faptul cum este reglementat avortul ilegal în ţările lumii, un lucru este cert:

întreruperea sarcinii cu încălcarea prevederilor legale determină consecinţe de diferit ordin, dar

victimele sînt aceleaşi – femeile.

                                         

77  Codul Penal al Japoniei

48

CONCLUZII 

 

În prezenta lucrare am examinat infracţiunea de provocare ilegală a avortului, nu numai

ca formă a comportamentului uman, dar şi ca o problemă a întregii societăţi.

În general, atingerea de către societate a unui nivel înalt de dezvoltare a permis

soluţionarea oricărei dificultăţi apărute în legătură cu realizarea de către membrii săi a drepturilor

şi libertăţilor lor. Printre aceste drepturi se află şi cel al femeii de a decide dacă şi cînd să aibă

copii, fiindcă, în caz contrar, nu poate fi vorba despre un control asupra propriei vieţi a

reprezentantelor sexului frumos, iar participarea la viaţă ar fi incompletă. O modalitate de

realizare a acestui control este avortul.

Astfel, s-a constatat că avortul este o intervenţie, în care este implicată doar femeia de

vîrstă reproductivă, deşi necesitatea provocării acestuia e determinată de prezenţa unei sarcini

nedorite, apărute ca rezultat al întreţinerii unei relaţii sexuale neprotejate cu un bărbat.

Însă, pe parcursul dezvoltării omenirii, atitudinea societăţii şi a statului faţă de avort, în

diferite perioade, a variat. Astfel de controverse au existat şi vor exista în continuare în toate

statele lumii, pentru că pot avea la bază probleme de natură demografică, religioasă, de politică

penală sau de cele referitoare la drepturile şi libertăţile individuale, de protecţia vieţii şi sănătăţii

femeii însărcinate. În funcţie de aceste probleme, în legislaţiile penale ale unor ţări avortul nu

este considerat infracţiune, iar în altele este incriminat sub diferite forme.

Republica Moldova, stat ce încearcă să meargă de sine stătător, ca un copil la primul an

de viaţă, fără ajutorul cuiva, nu incriminează penal operaţia de întrerupere a cursului sarcinii,

dacă aceasta a fost înfăptuită cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, astfel permiţînd

femeilor de diferite vîrste, rase şi religii, din toate clasele sociale, căsătorite sau necăsătorite, să

decidă asupra soartei lor singure. Dar, din păcate, există şi situaţii cînd întreruperea artificială a

sarcinii are loc cu încălcarea cerinţelor legale faţă de acest gen de intervenţie, ceea ce duce la

punerea vieţii şi sănătăţii femeii într-un mare pericol. De aceea, pentru a proteja şi prin mijloace

penale viaţa, sănătatea, integritatea corporală a femeii, legiuitorul a incriminat în Codul penal al

RM fapta de provocare ilegală a avortului.

Pentru a elucida particularităţile acestui fenomen în prezenta lucrare, am găsit, într-o

oarecare măsură, răspuns la problema delimitării unui avort legal de cel provocat în mod ilegal,

înţelegînd că va fi vorba despre un avort ilegal doar în cazurile cînd acesta a fost înfăptuit contrar

prevederilor legale. În acest sens au fost de folos actele normative, existente în Republica 49

Moldova, care indică condiţiile ce necesită a fi respectate la efectuarea operaţiei de întrerupere a

sarcinii.

În baza metodei istorice am putut afla evoluţia incriminărilor penale ale avortului,

stabilind că în majoritatea statelor mult timp acest fenomen a fost interzis, fiind dominat de

cultura religiei sau a tradiţiilor. Abia mai tîrziu, datorită unei ascensiuni rapide din punct de

vedere economic şi politic, social şi cultural ale ţărilor lumii, avortul a încetat să fie un tabu,

devenind o formă de exprimare, o reacţie, dar şi o necesitate a femeilor la inegalitatea lor cu

bărbaţii. În prezent, toate statele democratice şi independente permit avortul, cu unele restricţii.

Provocarea avortului în mod ilegal reprezintă în sine, ca faptă prejudiciabilă, un sistem întreg de

particularităţi.

Astel, o problemă discutată atît de specialiştii din domeniul juriprudenţei, cît şi de cei din

ramura medicinii a fost şi este dacă prin săvîrşirea acestei infracţiuni se atentează asupra vieţii

fătului, şi, respectiv, dacă poate fi vorba despre existenţa unui obiect material care îl formează

corpul acestuia.

Am ajuns la concluzia că embrionul (sau fătul) nu are o existenţă de sine stătătoare,

deoarece dezvoltarea sa depinde de starea organismului matern. În acest caz, întreruperea

legăturii cu corpul mamei determină pierderea posibilităţii de a se naşte şi de a se manifesta ca

individ. Astfel, fătul, în procesul formării sale din punct de vedere biologic, nu poate fi

considerat drept persoană, ci doar probabilitate de viaţă umană (spres hominis). De aceea, prin

întreruperea sarcinii nu se atentează la careva valori sociale în raport cu fătul, fiindcă asemenea

valori nu există.

O altă problemă discutată este dacă femeia, care şi-a provocat avort sau care a dat acordul

altei persoane pentru provocarea lui în mod ilegal, poate fi atrasă la răspundere penală. În

majoritatea statelor lumii, în aceste situaţii, subiect al infracţiunii de avort ilegal poate fi şi

femeia care doreşte să scape de o sarcină. În legislaţia penală a Republicii Moldova o asemenea

reglementare nu există, fiindcă, probabil, legiuitorul consideră că nimeni nu poate fi supus

răspunderii pentru acţiunile săvîrşite în raport cu corpul său. Însă, sîntem de părerea că această

atitudine este incorectă, deoarece femeia nu-şi dă seama despre pericolul care poate fi cauzat

vieţii şi sănătăţii ca rezultat al acestei fapte, iar existenţa unei pedepse penale poate ar duce la

scăderea numărului de avorturi ilegale.

De asemenea, am ajuns la o altă concluzie: în majoritatea cazurilor de provocare ilegală a

avortului făptuitorii sînt medicii de specialitate sau din alte domenii ale medicinii, precum şi

persoanele care nu au studii medicale superioare de specialitate (felcerii, surorile medicale,

moaşele). Din această cauză, modalităţile de întrerupere a sarcinii se reduc la introducerea în

cavitatea uterină a diferitor substanţe avortive, folosirea internă a soluţiilor toxice, dar de cele

mai multe ori în utilizarea instrumentelor chirurgicale corespunzătoare.

Motivul ce-i determină pe aceştea să săvîrşească o asemenea infracţiune, dese ori, este

unul de profit, şi mai puţin de acordare a ajutorului prietenesc. Dar, simultan, am aflat care sînt

motivele ce le împing pe femei să recurgă la o asemenea modalitate: unele nu-şi pot permite

luxul de a avea un copil, altele au hotărît să nu devină vreodată mame, în cazul grupei a treia de

femei conceperea s-a produs în urma unui viol sau altui gen de act sexual prin constrîngere. Dar,

în majoritatea cazurilor, dorinţa de a scăpa de o sarcină nedorită pe cale ilegală este bazată pe

50

frica ca faptul gravidităţii să nu fie aflat şi pe lipsa surselor financiare necesare pentru efectuarea

acestei operaţii conform legii.

În continuare, s-a stabilit că totuşi, chiar dacă se provoacă avort, pericolul în care se pun

viaţa şi sănătatea femeii nu este atît de mare, în raport cu faptul cînd aceeaşi acţiune cauzează din

imprudenţă vătămare a integrităţii corporale sau moartea victimei. De aceea, organele de drept ar

trebui să acorde o atenţie deosebită la calificarea corectă a faptei prejudiciabile, deoarece există

situaţii cînd avortul ilegal este confundat cu pruncucicerea sau cu omorul cu bună-ştiinţă asupra

unei femei gravide.

În fine, infracţiunea de provocare ilegală a avortului reprezintă nu numai o problemă a

statului sau a întregii umanităţi, dar şi a fiecărui individ luat aparte, deoarece în calitate de

victimă pot fi mamele, surorile, iubitele, soţiile cuiva. Din acest motiv, lupta individuală cu acest

fenomen va permite înlăturarea răului ce ne paşte.

 

51

BIBLIOGRAFIE

Acte normative şi interpretative:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994. // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.1 din 12.08. 1994.

2. Legea ocrotirii sanătăţii nr. 411-XIII din 28.03.95. Monitorul Oficial al RM, 1995, nr. 34

22 iunie 1995

3. Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15.12.94. Monitorul Oficial al

RM,1995, nr.13 2 martie 1995

4. Codul penal al Republicii Moldova adoptat prin legea nr. 985-XV din 18.04.2002. //

Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.

5. Codul civil al Republicii Moldova adoptat prin legea nr. 1107-XV din 06.06.2002. //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

6. Legea cu privire la ocrotirea sanătăţii reproductive si planificarea familială, nr. 185- XV

din 24.05.2001. Monitorul Oficial al RM nr. 90-91/697, 02.08.2001.

7. Codul penal al României adoptat prin Legea nr. 301/2004. // Monitorul Oficial al

României nr. 575/29 iunie 2004.

8. Уголовный кодекс Росийской Федерации, введен в действие 1 января 1997. //

Собрание законодателъств Росийской Федерации, 1996 № 25.

9. Codul Penal al Argentinei nr.11.179 din 1984 actualizat.

10. Codul Penal al Olandei,din 20-10-2005.

11. Codul Penal al Poloniei nr.88-553 din 02-09-1997.

12. Codul Penal al Elveţiei nr.63-2012 din 01-01-2007

13. Revista Naţională de drept

14. Jurisprudenţa CEDO

15. Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 03.02.2010. Dosarul nr.la-20/10.

16. Ordinul Ministerului Sănătăţii cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului

sarcinii în condiţii de siguranţă, nr.647 din 21.09.2010.

Monografii, manuale, articole şi alte surse:

     Monografii în limba romană:

1. Macari I, Dreptul Penal al Republicii Moldova Partea Specială,Chişinău CE USM 2003

52

2. Alexandru Boroi,Infracţiuni contra vieţii,ed. Naţional,2006

3. Valeriu Bujor,Octavian Popa,Aspecte criminologice privind infracţiunile săvîrşite cu

violenţă,ed. Mirton (Timişoara),2003

4. Brînză S., Stati V.Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi pedeapsă penală.//      

Avocatul poporului. – 2000

5. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: All Beck, 1999

6. Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei.- Chişinău:

USM,1999

7. DEX./ coordonatori Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche.- ediţia II. – Bucureşti,

1998

8. Onofrei V. Medicul-subiect special în dreptul penal al Republicii Moldova // Analele

USM, seria „ştiinţe socioumane″, vol.I – Chişinău, 2001

9. BorodacA. Cursdedreptpenal.Partespecială.-Chisinau Ştiinţa 1996

10. Sadovei N. Avortul şi dreptul la viaţă al copilului: aspecte juridice. // Legea şi viaţa.-

1998

11. Mateuţ Gh. Drept penal special sinteza de teorie si practica judiciara Vol.I. Bucuresti

1999

12. Dobrinoiu V. Drept penal. Parte specială: teorie şi practică judiciară.- vol.I.-

Bucureşti:Lumina Lex, 2000

13. Brînză S. Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii – opinii pe marginea Proiectului noului CP

al RM.-Analele ştiinţifice ale USM.-seria „ştiinţe socioumane”, vol.I, 2000.

14. Brînză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertatii si demnitatii persoanei.-Chisinau

1999- opinii pe marginea Proiectului noului CP al Republicii Moldova.

15. Drept Penal, Partea Specială, Brînză S, Stati V. 2011

 

Monografii în limba rusă:

1. Популярная медицинская энциклопедия./ гл.ред.В.И.Покровский- Москва,2001

2. Глушков В.А. Ответственность за преступления в области здравоохранения.- Киев:

Вища школа 1997

3. Популярная медицинская энциклопедия./ гл.ред.В.И.Покровский- Москва,2001.

4. Загородников Н.И. Преступления против здоровья- Москва: Юридическая

литература , 1969

5. Уголовный кодекс РФ. Комментарии. / под редакцией В.Радченко.- Москва: Спарк,

2000

6. Комментарии к УК РФ./ под редакц. Ю.Скуратова. – Москва: Норма, 2001.

7. Ривман К. Криминальная виктимология.- Санкт-Петербург: Питер, 2000.

8. Сташис В., Бажанов М. Преступления против личности в УК УССР и судебной

практике.- Харьков: Вища школа , 1987.

9. Уголовное право России. Особенная часть./ под редакц.Рарога А.-Москва: ИПМЭ,

1998.

10. Уголовный кодекс Испании./ под ред. Кузнецовой Н.и Решетникова Ф.- Москва:

Зерцало, 1998

53

11. Уголовный кодекс Швейцарии. / перевод с немецкого Серебренникова А.- Москва:

Зерцало, 2000

12. Полный сборник кодексов Российской Федерации.- Москва: ЗАО „Славянский дом

книги”, 2000.

 

Surse internet:

1. http://www.avort.md/ru/abort/info-vracei/strategia-nationala-in-sanatatea-reproducerii-

pentru-anii-2005-2015/146-situatia-actuala-a-sanatatii-reproducerii-in-republica-moldova

2. http://www.scribd.com/doc/26143438/a-Penala-Pentru-Infractiuni-Medicale

3. http://www.scribd.com/doc/78153880/Suport-de-Curs-Drept-Penal-Special-an-III-Sem-I-

2011-2012

54